Nuvelistica, O Expresie Romaneasca Pentru Un Autor European

LUCRARE DE LICENȚA

Nuvelistica – expresie romanesca pentru un autor european

L.Rebreanu

ARGUMENT

MOTTO:

'''Literatura trăiește prin ea și pentru ea însăși. Durabilitatea ei atârnă numai de cantitatea de viață veritabilă pe care o cuprinde "

LIVIU REBREANU

Născută într-o localitate de munte, Rucăr-Argeș, care, deși are statut urban, existența îi este în mare parte rurală, am pendulat mereu între sentimentul pur al pământului și pretențiile citadine.

Sunt însă lucruri care nu se schimbă niciodată și rămân prin ele însele să ne amintească de esența existenței pe pământ.

Trezită de soarele săltat peste creste muntoase, pentru a lovi bolta înaltă și albastră a cerului limpezite de unde cu hohot de copil, plimbată de poteci alergând prin poieni și fânețe, legănată în somnie de șoapta adâncă și calmă a pădurii de brazi, am găsit liniștea de a iubi literatura.

Desigur că citisem și studiasem, în timpul liceului, pe Rebreanu, dar numai la cursul de istorie a literaturii române, am avut șansa, ca student, de a mă apropia de creația rebreniană. în timpul expunerilor doamnei profesoare am trăit revelația autorului Calvarului și Catastrofei.

Totodată am înțeles că pot adânci cunoașterea individuală a romanului românesc modern. încercând să depășesc limitele de timp ale cursului sau tematica lui obligatorie m-am adresat doamnei lector univ.dr. Tatiana Vișescu, cerându-i sprijinul. Așa am ajuns, doamna profesoară înțelegând să mă ajute, să mă ocup de prima parte a creației scriitorului, așa cum se cunoaște, aproape ignorată de critică încă de la apariție.

Abia la consacrarea adusă de binecunoscutele romane criticii și-au adus aminte de nuvelele și schițele de început ale scriitorului.

Cum se știe, critica literară s-a ocupat îndeaproape de romane și s-a discutat continuitatea tematică a nuvelelor în acestea, ceea ce este altceva decât a studia nuvelele pur și simplu. Pentru a le stabili valoarea trebuie analizate prin ele însele și nu comparativ cu romanele, adică ceea ce nu au fost și nu au dorit să fie. S-a ajuns să se spună că pe lângă romane, nuvelele nu ar fi decât niște aspecte. Nuvelele sunt mai degrabă pe lângă roman ceea ce sunt studiile unui pictor pe lângă o mare compoziție, adică: buzele, ochii, pumnii încleștați, degetele întinse, picioarele încordate, torsuri răsucite față de monumentalitatea trupului pictat ca întreg.

Așa că am decis ca sub îndrumarea doamnei profesoare Vișescu să caut originile creației rebreniene, adică problematica și tematica celor dintâi nuvele, să descopăr personajele și caracterele lor de început ale scriitorului care în mare parte se vor relua vast – dimensionate în romane; toate acestea dorindu-se a alcătui această lucrare.

Cu speranța că prin aceste rânduri am reușit să reabilitez nuvelele umbrite de măreția și valoarea monumentală a romanelor, asemenea unor arbuști frumoși și vii prin ei înșiși chiar de cresc sub coroana maiestuoasă a stejarului, doresc ca prezenta lucrare să se constituie un elogiu adus operei de tinerețe a viitorului mare romancier.

Și poate că noi, cei aplecători asupra creației scriitorului ar trebui să ne supunem mai des și să ne scriem mai adânc în minți și în suflete: LIVIU REBRANU -NUVELIST-

CAPITOLUL I

O VIAȚĂ PENTRU OPERĂ

MOTTO:

"Desigur, nu pot regreta nici un lucru din viața și creația mea. Dacă încă o dată viața ar lua-o de la capăt, nici azi n-aș face decât ceea ce am făcut odinioară. Viața mea, ca a oricărui om, de muncă și zbuciumare, cu suișuri și coborâșuri, e un tot, dar spre deosebire de ceilalți, n-aș vrea să fac nimic altceva decât să scriu ". (Revista "Amalgam" I voi., interviu realizat de L. Rebreanu)

"Ziua de 27 noiembrie este o zi foarte însemnată pentru noi. Pentru mine este începutul unei vieți casnice, însă pentru tine sosirea în lumea asta din planul Astral". Așa scria mama prozatorului întâiului său născut, amintindu-și că-1 adusese pe lume în urmă cu 43 de ani, într-o noapte când ploaia de stele rezultată din ciocnirea a două comete îl va influența afectiv pe fiul cel mai iubit de Ludovica Rebreanu. Potrivit mărturisirii ei, "după tine au mai venit mulți copii la sânul meu, dar ca tine, pe nici unul nu am prețuit".

însuși Liviu Rebreanu se destăinuie la întrebarea unui ziarist, povestind despre noaptea în care s-a născut:

"Sunteți superstițios ?

Da. Sunt foarte superstițios: Am toate superstițiile posibile. De exemplu: nu plec la drum marți, nu încep lucrul sâmbăta, numărul 7 nu mi-e favorabil – 13 în schimb mi-e simpatic (…) Superstițiile mele provin de la o întâmplare involuntară.
Sunt născut într-o noapte de 27 noiembrie 1885, când pământul s-a întâlnit cu resturile cometei Bialla.

– în această noapte a fost cea mai formidabilă ploaie de stele (…). Mai târziu am controlat în Flammarion și într-adevăr am văzut că în seara când m-am născut eu a fost o formidabilă ploaie de stele".

Iată deci actul de naștere al lui Liviu Rebreanu extras din matricola parohiei Tarlișiua din fosta diaceză Cluj – Gyula:

Nr. Curent: 3

Anul, una, ziua nașterii; 1885, Noiembrie, 27 Anul, luna, ziua botezului și miruirii: 1886-01-13 Numele și prenumele botezatului și miruitului: Vasiliu Liviu Rebreanu Locul nașterii, strada și nr.casei: Talișiua, No. 43 Sexul: bărbătesc

Numele, comunele, religiunea și statutul părinților botezatului și miruitului: Vasiliu cu Ludovica Rebreanu, adjunct notarial.

Numele și comunele nașilor și religiunea lor: Augustin Sagyarto și fiica sa Lucreția. Preotul botezător și miruitor: George Popp. Moașă: Mann Anisca"

Străbunicii lui Liviu ar fi originari din Rebra, localitate aflată la poalele munților Rodnei. Făcând această afirmație, Nicolae Iorga se bazează pe onomastică. Ion Tetrovici va mărturisi cu prilejul primirii scriitorului în Academia Română, că Rebreanu s-ar fi născut în acel colț năsăudean la granița Transilvaniei cu Moldova, motivând: "Cum vezi, iubite coleg, te-am tras puțin de partea Moldovei mele, și poate mai tare decât trebuia, dar așa se întâmplă cu scriitorii mari: ajunge o umbră de justificare ca să-i revendice toată lumea"

Clemente Pleianu reușește, într-o monografie a satului Chiuza, să descopere pe străbunicul scriitorului, Andrei Rebreanu, care provenea dintr-o familie cu patru copii. Căsătorindu-se cu Teodosia, Andrei dobândește șapte copii, printre care și Samoilă, bunicul scriitorului. în 1860 Samoilă va pleca din ulița Brădeștilor în ulița Hrubelor, la părinții Irinei Bulea, cu care se căsătorește. Aici se va naște la 22 aprilie 1962 Vasile Rebreanu. Liviu, Vasile, tatăl lui, și Samoilă-bunicul vor ocupa un loc

central în cadrul familiilor lor, deoarece sunt primii născuți.

Vasile va urma, după multe insistențe din partea preotului și învățătorului Ioan Mureșan pe lângă Samuilă, la terminarea școlii confesionale din sat, "norma", adică "Școala normală primară superioară" din Năsăud iar în anul 1876, Gimnaziul greco-catolic din Năsăud, unde va avea coleg pe George Coșbuc. în urma absolvirii "preparandiei", adică a Școlii normale de învățători, nu va îmbrățișa de la început profesia de învățător.

în timpul serviciului militar se va căsători cu Ludovica Diugan din Beclean, în 1885 la 15 februarie și vor avea împreună 14 copii.

Sensibilitatea mamei, născută la 7 octombrie 1865, va conduce la formarea ei ca actriță, impresionând de mică în piesa Irozii ce se joacă în preajma Crăciunului, apoi în Vodevilul lui Alecsandri și în alte piese, apoi prin talentul cu care interpreta "producțiunile" notate într-un caiet.

Aceste daruri ale mamei, împreună cu cel scriitoricesc al tatălui (Vasile Rebreanu a fost colaborator la "Gazeta Poporului" din Timișoara, publicând articole cu caracter practic dar și un reportaj "De ici, de colea, din Țara Ardealului", care i-a adus, datorită unei informații prezentate eronat, încheiarea colaborării cu presa), vor modela firea și mai ales sensibilitatea fiului.

Familia lui Vasile Rebreanu va fi nevoită să renunțe foarte des la locurile în care abia poposise, datorită salariului mic de care dispunea, în ciuda numărului mare al copiilor, fiecare nou loc aducând speranța într-un trai mai bun. Liviu mărturisește mai târziu: "… tatăl meu, fiind cum spuneam învățător, a trebuit să cutreiere, multe sate, până să se fixeze undeva. Așa era obiceiul. Când nu-1 muta din oficiu autoritatea, cerea el să fie mutat într-un alt loc, sperând să găsească aiurea condiții de viață mai bune". Nu-și va putea conduce părintele pe ultimul drum, la 14 iunie 1914, datorită concentrărilor masive de trupe pentru primul război mondial.

După o copilărie fericită la Maieru, unde ajunsese într-o noapte din care nu-și mai amintea decât un singur cuvânt folosit foarte des, "catrafusele", și după școala primară absolvită aici, va trece prin trei orașe până va finaliza și studiul celor opt clase de gimnaziu. Elev la liceul nemțesc din Bistrița, va scrie "primele și ultimele versuri" din viața lui, destinate unei fete, elevă la Liceul Civil.

în 1890, împreună cu alt coleg, absolvent al Școlii Reale din Șopron, se va înscrie la Academia Militară Ludovika, în ciuda faptului că și-ar fi dorit să devină medic.

Debutul publicistic se va consuma la Budapesta unde, sub un pseudonim unguresc, îi apare o schiță într-o revistă, în jurul anului 1903. Nu are posibilitatea decât să o vadă "Nu am putut să mă citesc. Eram sărac și foarte des umblam fără nici un ban în buzunar"

La terminarea Academiei Militare, deși avusese pe parcurs unele note scăzute la învățătură, datorită pasiunii pentru scris, realizând aproximativ 50 de nuvele cu toate subiectele posibile, s-a clasat printre fruntași. Locotenentul Rebreanu Oliver (nume pe care 1-a purtat în școlile ungurești), a primit repartiție la regimentul regal maghiar 2 de infanterie, la 18 august 1906, într-o sâmbătă. Aceasta îi va întări credința în superstiții, deoarece nu va sta aici decât până în 5 februarie 1908, când i se va aproba demisia.

Incă din timpul îndeplinirii funcției de ofițer, în ciuda interdicțiilor impuse, va studia mult literatura și va începe în 1907 un jurnal de maxime, cugetări și citate din scriitorii literaturii universale: Tolstori, Hugo, Wilde, Shackespeare, iar în 1908, într-un alt caiet, va aduna proiecte pentru nuvelele de mai târziu.

La întoarcerea în Prislop, unde locuia la acea dată familia, nu este bine primit de tatăl său, care ți-ar fi dorit ca fiul să facă o carieră deosebită în armată, spre cinstea familiei. Aici încearcă să revină la vechea pasiune, teatrul, scriind două piese: Ghighi și Osânda, dar el nu vor fi puse în scenă de vreun teatru.

Tot în 1908 va avea loc și debutul literar în limba română, prin publicarea nuvelei: Codrea în numărul 21 al revistei "Luceafărul", cu sprijinul lui Octavian Tăslăuanu. Ulterior, nuvela va fi republicată sub alte denumiri: Lacrima sau Dezertor sau Glasul inimii.

Anul 1909 îi va prilejui trecerea "dincoace", odată cu participarea la serbările

"Astrei" din Sibiu, unde cunoaște pe Victor Eftimiu și Emil Gârleanu. Părăsind Sibiul, va ajunge în București cu numai "300 lei în buzunar".

Tot în acest an, bucurându-se de sprijinul lui M. Dragomirescu, va publica în revista "Convorbiri critice", din 25 octombrie 1925, nuvela Cântec de dragoste, revizuită sub titlul Cântecul iubirii, după numai zece zile de la sosirea în Capitală.

La 11 noiembrie, M. Dragomirescu îi găsește o slujbă publicistică, în speranța că-1 va ajuta în lupta cu mizeria în care se angajase ca scriitor. Astfel, va deveni reporter la "Ordinea", al cărei redactor-șef era Ștefan Antim. Va contribui cu articole și în cadrul secretariatului redacției "Convorbiri critice" și în cadrul revistei "Falanga literară și artistică".

Anul 1910 îi va aduce satisfacția publicării în "Convorbiri critice" a patru dintre nuvele: Proștii, în paginile 75-80, Culcușul, paginile 273-285; Golanii, paginile 453-464 și Dintele, paginile 780-797, dar și extrădarea cerută de Guvernul de la Budapesta, urmată de închisoare, până la 16 august 1910.

La plecarea din închisoare, trec "Ordinea", al cărei redactor-șef era Ștefan Antim. Va contribui cu articole și în cadrul secretariatului redacției "Convorbiri critice" și în cadrul revistei "Falanga literară și artistică".

Anul 1910 îi va aduce satisfacția publicării în "Convorbiri critice" a patru dintre nuvele: Proștii, în paginile 75-80, Culcușul, paginile 273-285; Golanii, paginile 453-464 și Dintele, paginile 780-797, dar și extrădarea cerută de Guvernul de la Budapesta, urmată de închisoare, până la 16 august 1910.

La plecarea din închisoare, trece prin Năsăud să-și vadă familia și apoi pleacă spre București, beneficiind de autorizație de ședere provizorie.începe acum colaborarea cu revista "Scena" unde publică articole interesante, îndrumat din interior de vechea lui pasiune pentru teatru.Această pasiune îl va conduce spre prietenia cu Mihail Sorbul și Emil Gârleanu.

în iunie 1911 Gârleanu devine directorul Teatrului Nțional din Craiova, angajându-1 pe Rebreanu secretar literar aici.

în aceste împrejurări, întărite de vizitele în casa familiei Gârleanu din București sau la terasa Oteteșteanu în cercul literaților, va cunoaște pe actrița Ștefana Rădulescu, absolventă a Conservatorului, la clasa profesor Aristița Romanescu, și nepoată a mitropolitului Nifon al Ungaro-Valahiei, originară din Pitești.

Anul 1912 va fi purtătorul unor satisfacții de ordin afectiv și scriitoricesc pentru Rebreanu, deoarece se va căsători cu Ștefana, care va deveni de acum mult iubita și adorata de către soț, Fanny Rebreanu.

Acum apare și primul volum de nuvele, Frământări, la Orăștie, cu sprijinul lui Sebastian Boremisa. Rebreanu fusese primit în rândurile Societății Scriitorilor Români, chiar dacă publicase până atunci numai în periodice.

Volumul de debut va conține 246 de pagini cu nuvelele: Dintele, Lacrima, Culcușul,Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Golanii, Cântec de dragoste, Proștii, Filibaș.

în Transilvania, volumul nu produce reacții critice deosebite, însă la București din nou se face simțit sprijinul lui M. Dragomirescu, bazat pe "talentul, sârguința și rezistența ardeleanului", coborât parcă dintr-un mit al muncii.

De acum până în 1920, când apare romanul Ion, , literatura interbelică se va bucura de apariția următoarelor volume de nuvele: în anul 1916 – Golanii – Nuvele și schițe – Studiu introductiv de M. Dragomirescu – București Steinberg, aprilie, 226 pagini, conținând nuvelele: Golanii, Culcușu, Ocrotitorul, Proștii, Dintele, Cerșetorul, Nevasta, Strănutarea, Hora morții.

A fost retipărit cu unle modificări în 1921, la București. Tot în 1916 apare volumul Mărturisire – Nuvele și schițe, București, Steinberg. Conținea nuvelele: Răfuiala, Vrăjmașii, Lacrima, Armeanul, Talerii, Cântec de dragoste, Cearta.

în anul 1919 apare volumul Calvarul – București, Alcalay – 236 pagini, republicat în 1965 de Editura pentru literatură cu 297 pagini, având următorul cuprins: Cuibul visurilor, Ctastrofa, A murit o femeie, Calvarul, Ițic Ștrul, dezertor,Fiara, Omul mic și oamenii mari, Cumpăna dreptății, La urma urmelor.

Tot în 1919 va fi publicat și volumul Răfuiala, la aceeași editură, "Alcalay", cu 156 pagini, conținând nuvelele Poveste de copii mici pentru oameni mari, Cântecul iubirii, Norocul, Talerii, Cearta, Glasul inimii, Soacra Sfântului Petru, Vrăjmașii, Idilă de la țară, Ofilire, Barba (imitație), Țăranul și coasa (imitație), Răfuiala.

Alt volum al anului 1919 este Catastrofa, publicat la București, Editura "Viața Românească", conținând cele trei nuvele cu subiecte inspirate din perioada războiului: Ițic Ștrul dezertor, Hora morții, Catastrofa. Acest volum va fi retipărit în 1924.

Acum vor apărea și volumele: Răscoala morților cuprinzând 96 de pagini și Horia, Cloșca și Crișan, publicat la editura Ancora – București, continuând 159 pagini, rezultate în urma studiului istoricului Ovid Densușianu.

Odată cu apariția în 1920 a romanului Ion în două volume, primul cu 290 pagini și al doilea cu 262 pagini, la editura Cartea Românească, va începe seria publicării romanelor ce vor aduce confirmarea talentului de romancier al lui Rebreanu, întrezărit de o parte a criticii încă din perioada apariției nuvelelor, ai căror protagoniști vor continua să trăiască fie prin nume fie prin caractere, în romane.

"Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile amintiri din viața proprie".

Urmează o călătorie pe urmele fratelui mort, deoarece, conform mărturisirilor proprii, Rebreanu auzea noaptea bătăi în geam și, potrivit firii superstițioase, credea că nu pot fi decât ale fratelui spânzurat care nu s-a putut bucura de înmormântare creștinească".

în anul 1922 va apărea Pădurea spânzuraților, ca primul roman de analiză psihologică, la Editura "Cartea Românească", cu 332 pagini.

Devine președintele Societății Scriitorilor Români și apare volumul Adam și Eva, acțiunea fiind prezentată din perspectiva bărbatului, în 1925, la Editura "Cartea Românească", 409 pagini.

Doi ani mai târziu, în 1927, apare romanul Ciuleandra, Rebreanu notând în jurnal că "Cititorii îi câștigi cu lucruri simple, drepte și clare și puțin romanțioase", la ecranizarea lui dându-și concursul și autorul.

în decembrie 1928 va fi numit director al Teatrului Național, și vicepreședinte al Radiofuziunii Române în 1934. între timp, în 1929 apăruse romanul Crăișorul Horia iar în 1931 volumul Metropole: Berlin, Roma, Paris, la "Cartea Românească". Această editură i-a publicat și comediile în trei acte. Plicul – 135 pagini, în 1923 și Apostolii, 118 pagini, în 1926.

Ajuns la 45 de ani, cumpără o casă cu vie la Valea Mare – Argeș, pe care o consideră o oază de liniște, ferită de grosolăniile politicii, pentru care Rebreanu nu

a avut niciodată simpatie, el refuzând apartenența la vreun partid politic și funcțiile acordate de vreunul din acestea.

Predă, demisionând, funcția de la Educația Poporului, lui E. Bucuța, în ianuarie 1931.

în 1932 apare romanul Răscoala, în două volume, la Editura "Adevărul", -volumul I în 320 pagini, și volumul 11-313 pagini, și revista "România Literară", care durează numai doi ani. La Universitatea din București conferențiază la seminarul de literatură.

în anul 1934, după Congresul P.E.N. Clubul de la Dubrovnic din 1933 publică la Editura "Adevărul" romanul Jar în 319 pagini.

Acum se va ocupa puțin și de cei mai mici cititori, contribuind la realizarea manualelor de citire pentru clasele a II-a și a IlI-a primară, editate tot la "Adevărul", primul având 191 pagini, al doilea 205 pagini.

Alături de E.Lovinescu, Ralea, Oțelea, Botez, Eftimiu, Philipide participă în 1937 la protestul contra campaniei de ostracizare a lui M. Sadoveanu.

După apariția în 1938 a romanului Gorila la Editura "Alcalay" în 619 pagini, în 1939, la propunerea lui M. Sadoveanu va fi ales membru al Academiei Române, unde rostește discursul de recepție "Laudă țăranului român", rămânând credincios respectului pentru cei mulți și asupriți.

în anul 1940 apare volumul Amândoi și este numit din nou Director al Teatrului Național, acceptând acum și conducerea revistelor "Viața" și "Seara".

Posedând un dar al premoniției, în 1943, simțindu-se probabil rău din cauza cancerului pulmonar de care suferea, publică volumul Amalgam, alcătuit din conferințe, note, articole la Editura "Socec", având 278 pagini.

Considerându-se pregătit să se stingă, deoarece mulțumea lui Dumnezeu pentru fiecare an în plus dăruit peste 51, și netemându-se de moartea cu care stătuse de vorbă pe parcursul scrierilor sale în care ucisese atâția eroi, va pleca în lumea veșnică, în ciuda eforturilor devotatului radiolog piteștean Vasile Țițescu, de a-i prelungi viața, la 1 septembrie 1944. Decesul va fi înregistrat la 2 septembrie, la

nr.34, în evidența comunei Valea Mare.

înmormântat inițial la Valea Mare, va fi reînhumat la 25 noiembrie 1944 în locul de veci al familiei Vasilescu, iar în 1962 va fi mutat în preajma mormântului lui M. Eminescu.

Cel care s-a stins timpuriu, așa cum considerau colegii lui de generație, lăsând în urmă imaginea acelui bărbat "masiv și gladiator, drept ca o statuie antică […], cu privirea senină […] cu capul semeț aureolat de argintul nins prea devreme" și o operă trainică, fiind întemeietor de roman românesc modern, și-a pus întreaga viață în slujba literaturii, merită astăzi atenție din partea cititorilor care doresc o simplă lectură în timpul liber, dar mai cu seamă studiul aprofundat din partea literaților, care-1 pot considera un model, demn de urmat, atât ca scriitor cât și ca personalitate umană.

CAPITOLUL II

NUVELISTICA – ÎNCEPUTUL CARIEREI LITERARE A LUI L. REBREANU

MOTTO:

"Literatura sub orice formă s-ar înfățișa, înseamnă nu numai o zugrăvire, ci și o interpretare și deci într-un fel o critică, mai mult sau mai puțin directă a lumii și a societății în care trăiește scriitorul". (Liviu Rebreanu)

Rebreanu a fost impresionat de măreția sensibilității poporului român, facându-1 etern prin scrierile sale, fie ele nuvele, schițe, romane, sau piese de teatru.

George Gană preciza în prefața la volumul Nuvele al lui Liviu Rebreanu, apărut în 1971, ca "cele dintâi scrieri ale autorului sunt victime ale operei lui de romancier. Nu doar pentru că unele au fost absorbite de romane și pentru că specia a fost părăsită de scriitor după apariția lui Ion, ci în primul rând pentru că au fost trecute într-o zonă de penumbră, frecventate puțin și judecate prin raportarea la capodoperele romancierului".1

Simplitatea și originalitatea subiectelor pe care nuvelistul le abordează determină faptul că sunt opere de sine stătătoare, și-și păstrează valoarea prin ele însele, interându-se în marele corpus epic2.

La vremea apariției nuvelelor, atât în periodicele vremii "Luceafărul" – nuvela Ofilire – 1908, "Convorbiri critice" – nuvelele Volbura dragostei, 1909, Proștii 1910, Golanii 1910, Culcușul 1910, Dintele 1910, Cosânzeana – Cluj, nuvelele Proștii 1911, Cântec de dragoste 1912, Ofilire 1912, Taclale 1912, Armeanul, Armeanca și clubul 1913; "Flacăra" – nuvela Strănutarea – 1912; Vrăjmașii 1912; A murit o femeie 1909, Cântecul lebedei 1919 – sau în perioada maturității

scriitorului, cele trei nuvele cu inspirație din problematica războiului: Hora morții, Catastrofa, Ițic Ștrul, dezertor, cele mai cunoscute, cât și a primelor volume: Frământări 1912 și Golanii 1916, scrierile nu au fost primite de critica literară a vremii cu elogii.

S-ar putea spune că au trecut aproape neobservate din punct de vedre al valorii lor literare, cu excepția lui Mihail Dragomirescu, cel care, în acel moment, domina critica literară și încerca să întemeieze noua grupare literară, "Școala nouă". Acesta a fost singurul care a intuit viitorul romancier și cariera literară strălucită de mai târziu a lui Rebreanu, prefațând elogios volumul Golanii, apărut în aprilie 1916 la Editura Steinberg, București, cu un număr de 227 pagini, sperând să contribuie la ascensiunea literară a lucrării.

în această prefață, Mihail Dragomirescu a introdus pentru prima dată în studiul prozei rebreriene, termenul de verism, "echivalentul italian al realismului, caracteristic operei scriitorului", deoarece era pătrunsă de reflectarea aspectelor urâtului, mizeriei, vulgarului și izolării celor săraci și umiliți, marginalizații societății din acea vreme.

La pariția primului volum de nuvele, Frământări în iunie 1912, la Orăștie, Editura Librăriei Naționale, cuprinzând 246 pagini, în București doar câțiva prieteni ai scriitorului precum N.I. Porfiriu, C. Sp. Hașnaș, M. Sorbul vor comenta binevoitor acest eveniment iar George Topârceanu va realiza în 1916 recenzia la volumul Golanii, elogiindu-1 pe autorul aflat încă la începuturi.

Și la Craiova, printre oamenii de cultură ai Teatrului Național, volumul de debut se va bucura de o primire călduroasă, apariția lui fiind însoțită de rostirea unei epigrame felicitative, de către actorul Ștefan Braborescu:

«Ai fost profet când "Frământări" Volumul tău ai botezat, Ca să citesc doar două foi într-adevăr m-am "frământat"» .

După apariția romanelor, nuvelistica a fost trecută în umbră, atenția criticii

fiind îndreptată spre rezultatele muncii de romancier, Eugen Lovinescu, observa chiar faptul că Rebreanu se simte în largul lui abia după un număr destul de mare de pagini.

Aceasta a fost o nedreptate comisă față de nuvele, care au importanța lor marcantă în structura amplă a realizărilor cu adevărat epopeice de mai târziu, precum, Ion și Răscoala, sau în contextul apariției primului roman de analiză psihologică, Pădurea spânzuraților deoarece ele au reprezentat exercițiului creator fără de care operele vaste din al doilea deceniu al secolului nu ar fi adus romancierului aureola strălucită a succesului.

Pornit din mijlocul unei familii numeroase, cu o stare materială "modestă", Rebreanu s-a considerat totdeauna țăran și a sperat că o dată marile transformări ale epocii, se va îmbunătăți și viața oamenilor de la sat, declarând la 23 August: "Poate că acum schimbările care se vor produce ceva și pentru țăranul român"5 El încerca încă din primele schițe (din cele zece publicate în primul volum, șase au ca subiect viața oamenilor din mediul rural,), să surprindă sufletul zbuciumat al oamenilor de la țară. în nuvelele sale, țăranul cu sufletul șovăitor este caracterizat din interior, deoarece autorul cunoștea viața țăranului român, o trăise în vreme ce mediul urban este descris din exterior, cu prezentarea îndeosebi a ființelor mediocre care populează periferiile orașelor.

Acum, conturarea acestor personaje nu mai este realizată din punct de vedere mitic sau eroic ca odinioară, ci fără sentimentalitate, când, izolat de farmecul naturii.3

După demisionarea din armată, firesc este deci, să apară ca debut publicistic nuvela Codrea, în care Rebreanu încearcă să prezinte problema ce nu poate fi rezolvată de nici un soldat român într-o armată străină, și nici chiar de el însuși, spre dezamăgirea învățătorului Vasile Rebreanu, care întrezărea și spera o carieră militară strălucită pentru fiul său.

Astfel, bătrânul Codrea nu se poate împăca cu gândul că toți feciorii au părăsit armata.

Nu vrea să-i ierte, chiar dacă au fost harnici și agonisitori, dar, l-au făcut de comedie la lume, fugind de la oaste. "Și din pricina asta lui Codrea îi erau urâți; ca și când nici n-ar fi fost ai lui". {Glasul inimii)

Unul din motivele pentru care ar fi fugit feciorii de la oaste este purtarea aspră a străinilor "Că acolo sunt numai străini, și străinii sunt răi și nu le pasă de durerea ta și te asupresc și te batjocoresc și…" (Glasul inimii), punctele de suspensie, fiind poate purtătoarele adevăratei motivații ce i-a îndemnat să fugă.

Purtarea dezgustătoare și aspră a noului locotenent venit la comanda unei companii, merge până acolo încât dorește moartea soldatului Ițic Ștrul.

Acesta era unul dintre cei mai furioși oameni din satul său, unde era poreclit "Iepurele", însă, în război, după câteva fapte de vitejie, fiind felicitat de unul din generali și chiar încurajat, și-a înfrânt frica și s-a angajat în cele mai primejdioase încercări, doar va primi și el o medalie și lumea va putea spune: "Uite iepurele !… Viteaz bărbat !" {Ițic Ștrul, dezertor). Locotenentul nou făcea în așa fel încât "nu era chip să-i intre în voie oricât se străduia " {Ițic Ștrul, dezertor), ceea ce duce la instalarea stării de frică, abia uitată și chiar la presimțiri grele, cum că locotenentul ar dori moartea soldatului. Ceea ce se și întâmplă, soldatul fiind îîncredințat spre execuție, în taină, căprarului Ghioagă, prieten cu soldatul și chiar dator acestuia doi poli, împrumutați pentru cumpărarea unor vite.

Recunoscător și înțelept, căprarul nu-1 omoară, ci-1 duce până la granița cu unitățile românești unde eroul este asigurat că va fi primit, totuși, bine.

Acum, bietul Ițic trebuie să devină dezertor, împotriva dorinței lui și fără nici o speranță de a mai primi vreo medalie. Problematica comportamrntului romanului, soldat al imperiului Austro-ungar, față de soldatul român din Regat, este dezbătută și în Catstrofa, al cărei personaj principal David Pop nu realizează precis când anume începe catastrofa, odată cu plecarea din lumea lui liniștită pe front, când realizează că este totuși soldat dar nu luptă pentru țara lui, sau când se vede pus în fața puștilor fraților români, care nu vor să-1 ierte.

Acțiunea nuvelei pornește de la relatarea unei vieți tihnite de la Năsăud, unde

eroul "mergea uneori la berărie și joia, ziua bâlciului, la piață […] Mânca bine, bea binișor, fuma și se juca ceasuri întregi cu Titi, odrasla lui, care acuma mergea pe trei ani" {Catastrofa). Este chemat spre îndeplinirea datoriei în rpzboi, misiune pentru care avea "doar o dorință mare să plece mai repede, să se sfârșească". Pe front, viața liniștită de acasă i se va părea un vis, acum încurajându-se cu un singur gând "îmi voi face datoria ! "Până când, într-o bună zi se va întreba: "Datoria față de ce ?" Curând va ajunge la concluzia că "datoria e moartea". După discuția cu Alexe Candale, un vechi camarad de la Universitate, începe să-și pună iarăși întrebarea: "Care datorie ?", neînțelegând rostul lui în slujba luptei în țări străine. Ajuns însă pe frontul românesc, unde din instinctul datoriei mitraliază soldații români, abia atunci intuiește starea de autoapărare. Strigă celorlalți, românilor, să nu tragă: "Frate !… Român!" {Catastrofa). Numai că ceilalți, împinși și ei de același sentiment al datoriei, dar și de implorarea celui care-i "năucise" până atunci în focuri de mitralieră, îl ucid strigându-i în față: "Ne omorâși cinci ceasuri cu mitraliera și acum zici că ești frate ? […] Câine !", vorbe urmate de o înjurătură zdravănă.

Desigur, românii i-au zdrobit capul fără să țină seama de fratele lor, al cărui cadavru l-au lăsat însângerat pe pământul strivit de ghiulele.

O altă nuvelă care împletește imaginea războiului cu viața socială, este și Hora morții, însuși termenul de horă presupunând o învârtire ciclică far început și sfârșit. Astfel, Ileana, deși iubește pe Boroiu, este obligată de tatăl său la căsătoria cu Ion Haramu, un flăcău înstărit, prin dese amenințări și bărăi: "Iți trebuie Boroiu, hai ?… Pe Boroiu-1 aștepți ? Na blestemato ! Na, rapandulă ! (cum îi spune și Vasile Baciu, Anei în Ion)" … Vrei calicie ? " {Hora morții) tot așa cum Zenovia încerca să-1 îndepărteze pe Ion de Florica cea frumoasă dar săracă în romanul Ion sau Vasile, care încearcă să înlăture pe Ana din calea lui Ion în același roman.

Atât Haramu cât și Boroiu, porniți în luptă, fiecare dorește la început să moară celălalt așa încât Ileana să aparțină fie trup (cum este deja) și suflet soțului, fie să rămână văduvă și să o poată lua de nevastă Boroiu.

Moartea, însă, pornită "în horă" dă pentru început satisfacție lui Boroiu, care-1

duce în spate pe Haramu, rănit, pentru ca apoi, un glonte, să aducă moartea și celui de al doilea, împotriva dorinței lui și fără să aibă măcar certitudinea că Haramu a murit, "mor, se gândește Boroiu, în vreme ce i se întunecă tot în fața ochilor.

Și Haramu poate că n-a murit… Poate " {Hora morții).

O altă nuvelă care nu părăsește descrierea frontului este nuvela Cântecului iubirii. Ea se axează pe prezentarea dragostei dintre soldatul Luca și Minodora, o tânără ce locuia în apropierea frontului. Un tânăr locotenent se îndrăgostește și el de fată și-și potrivit gradului de ofițer, să o sărute chiar în fața soldaților.

Aceasta duce la crearea unei stări tensionate de gelozie, împinsă până la crimă, comisă chiar sub privirile Minodorei "Jos, lângă vatră, încolăcit și schimonosit, zăcea locotenetul nostru, locotenetul care sărutase pe Minodora […].

La masă, așezat pe laviță, cu fruntea răzimată în palme, Luca privea ca un lup flămând pe locotenentul care se luptă cu moartea.". {Cântecul iubirii)

Teama aceasta, a iubirii neîmplinite, generatoare de tensiuni și chiar de crime, făcând din femei victime ale obsesiei erotice a bărbaților, este exemplificată și de Rafila din Răfuiala, măritată cu forța cu Toma Lotru, sau de nevasta lui Ion Bolovanu din Nevasta, sau de Anișoara, din Cântecul lebedei care acceptă imediat cererea în căsătorie, fără însă să-1 iubească pe cel care o ceruse de la părinți, sau de Ileana, măritată cu sila cu Haramu din Hora morții.

Ilustrarea temei este susținută de reflectarea unor sentimente cutremurătoare, de crize aprige de gelozie din parte bărbatului izvorâtă din iluzia deplinei lor posesiuni asupra nevestelor, precum: Toma Lotru din Răfuiala, soțul Anișoarei din Cântecul lebedei, Luca, din Cântecul iubirii. Rebreanu a adus la lumina tiparului nuvele cu un bogat conținut de analiză a sufletului măcinat de temeri, uneori fără temei, distrugătoare de sentimente pașnice, care au pecetluit la început sufletele celor ce se iubeau.

Oamenii simpli de la țară își pierd până și îndeletnicirile legate de munca pământului care le aduseseră starea materială bunicică și umbla aiuream, ca Toma Lotru, în căutare de motive: "Se scula în miez de noapte și pleca […] sărea garduri,

trecea prin grădini ca un hoț […] sta tupilat toată ziua și pândea, așteptând să vadă ceva, să vie cineva" {Răfuiala) până ajunge la cumplitul deznodământ, acela de a ucide pe bărbatul de care fusese Rafila îndrăgostită înainte de a-i deveni nevastă.

In alte nuvele, fie că moare cel ce-și asuprește nevasta, adică Ion Bolovanu, prilej pentru ca nevasta să răbufnească și să lămurească satul care crede că, de fapt, i-a fost tare drag bărbatul, "sărăcuța", că toți "Mințiți! Nu mi-a fost drag niciodată" {Nevasta) chiar dacă soțul n-o mai poate auzi, fie că, precum în Cântecul lebedei, moare Anișoara, cea care, la rândul ei, iubise pe altul, preferând moartea decât să dăruiască soțului un copil, lămurindu-1 cu ultimele cuvinte duioase și nimicitoare, că nu 1-a iubit niciodată, "Nu te-am iubit niciodată…" {Cântecul lebedei).

Spre sinucidere din dragoste dar și din rușine, este împinsă fata pădurarului, Saveta înșelată cu vorbe dulci și mieroase de feciorul popii Grozea, ajuns boier prin studiile sale de medicină {Ofilire), de teamă, probabil, să nu se răspândească vestea în sat, așa cum se duceau toate veștile odată la crâșma Armeanului.

La Armeanu se strângea tot ce avea Maieru mai nobil, "Notarul, Băragăoanu, pădurarul Laar, David, (feciorul cârciumarului), popa Grozea, dascălul Tofan și ceilalți" – mai cu seamă iarna, deoarece iarna timpul nu le prea îngăduia asemenea întâlniri, toți fiind nevoiți să muncească pentru întreținerea familiilor. Acolo, la clubul intelectualilor, se jucau cărți și se discutau noutățile din sat. {Idila de la țară). La oraș, însă, viața se desfășoară după programe bine stabilite, funcționarii mărunți obișnuindu-se repede să le respecte și să se teamă de superiorii lor.

De aceea, angajații căilor fetare nu-i pot înțelege pe țăranii veniți "cu noaptea-n cap" la gară dar nepricepuți, temători de necunoscutul orașului, care nu reușesc să se arunce în tren, fiind îmbrânciți și catalogați drept "proști". Țăranii își cunosc condiția și se miră că ceilalți, cunoscători de carte, nu înțeleg că "Așa ne-a lăsat pe Dumnezeu, proști… păcatele noastre" {Proștii) și-i bruftuluiesc în loc să-i îndrume spre ceea ce au de făcut. Mediul urban este prezentat sub două aspecte: cel al declasaților și cel al micilor slujbași, priviți cu compasiune.

Cei declasați sunt prezentați sub pitorescul de moravuri și limbaj redus.

Cronicarul "Vieții Românești", Octav Botez, nu acceptă mediul citadin ca izvor de inspirație, condamnându-1 pe Rebreanu pentru "personajele luate din drojdia societății". Nuvelele Golanii sau Culcușul întăreau nota de verism, scăldat în omeni6 ce reflectau lumea pestriță, cu prostituate și șmecheri sau "fraieri", cum îi categorisea Gonea Bobocel, în Golanii, cu pungași, vagabonzi fără case, ce trăiau de pe urma femeilor pe care le exploatau cu cruzime.

Pe de altă parte, micii slujbași sunt în relații nestatornice cu șefii lor, odată fiind lăudați și premiați, când șefii erau în toane bune, cum ar fi Șulea din Ocrotitorul, față de Filibaș, alteori concediați pentru lucruri mărunte, de exemplu, Filibaș, pierzându-și slujba pentru că n-a șters praful de pe birou: Același tratament i se aplică din partea șefului și lui Toader Căpățână, din nuvela Pozna, care, bătut de stăpân, se întoarce acasă, unde își bate nevasta.

Prin nuvelele Strănutarea, Cuceritorul și Cearta, Rebreanu aduce drept teme de narațiune încercările unor persoane trecute puțin de prima tinerețe, de a se căsători. Ele însă eșuează tocmai din cauza unor întâmplări independente de voința lor. Un strănut banal pune capăt conversației dintre Didi, ieșită la plimbare pe calea Victoriei, în speranța găsirii perechii ei și, Jean Vasilescu, "pudrat și cu pudra încă pe gene și pe sprâncene", în nuvela Strănutarea.

Pe de altă parte, Ilie Ghinea din Cuceritorul, "Subșef de birou", uită acasă portofelul și se vede în situația de a nu avea cu ce să plătească la cafenea consumația pe care o făcuse în speranța cuceririi unei blonde. II salvează, totuși, un bătrân care îi împrumută un pol pentru pentru a nu rămâne sechestrat în cafenea.

Tot pe Calea Victoriei se plimbă și Ghighi cu alesul ei, în timp ce părinții se ceartă acasă…., din pricină că nu sunt de acord cu cine să-și mărite fata, zbuciumul lor terminat cu o bătaie (tocmai la oraș !) Este privit cu indiferență de fata care a generat pricina.

în perioada apariției nuvelelor lui Rebreanu, genul acesta de literatură era dominat de scriitori mai blânzi, mai dulci în cuvinte, mai bogați în expresii frumoase, calde cum au scris în acel timp Sadoveanu, Gârleanu, Agârbiceanu.

Cititorii, obișnuiți cu stilul lor, nu receptau cu înțelegere și interes duritatea, franchețea, lumbajul zgrumțuros din nuvelele lui Rebreanu, însă Mihai Ungheanu observa că "Anecdota, cancanul, privind omul se șterg sub eroziunea vremii, controversele asupra operei se atenuează […] Rebreanu tinde să devină ceea ce inevitabil va fi pentru generațiile viitoare, adică o personalitate literară de prim rang pentru literatura română"4. Fiecare pagină, fiecare erou, fiecare acțiune era muncită din greu, deoarece considera că nu frumosul liric poate constitui simplu o operă de artă, ci numai pulsul vieții. Realismul care domină scrierile sale se arată a fi "unghiular, cioplit în lemn tare cu custura", modernitatea lor fiind asigurată de duritatea caracteristică lor, deoarece și secolul XX este un veac dur.5

CAPITOLUL III

TIPOLOGIA PERSONAJELOR MOTTO:

Creația literară nu e o fotografie, ci o sinteză, care e cu atât mai reușită, cu cât cuprinde mai multe virtualități de personaje existente care alcătuiesc trecutul, cu cât sunt mai reprezentative, și când infinite rânduri de oameni se pot recunoaște în ele.

Liviu Rebreanu

Iată că acest suflet al poporului român, zbuciumat de luptele aprige pentru păstrarea ființei lui în libertate pe acest pământ, a fost obiectivul cel mai greu de cercetat și cucerit, de către scriitor, dar și cel care a dat un sens nobil vieții lui Rebreanu și minunate proze literaturii române.

Atât nuvelele cât și romanele sunt străbătute de un tragism demonstrat: "numai un scriitor rece și stăpân pe reacțiunile sale personale care era chemat sî scrie această istorie și să nu o trădeze. Cred că oricine la noi, afară de dl. Rebreanu, ar fi fost dominat și înfrânt"1. Din lupta aceasta a ieșit învingător, deoarece potrivit crezului său literar, expus public într-un răspuns la ancheta revistei "Ideea europeană în 1924, "scrisul nu mi se pare deloc o jucărie agreabilă și nici mai cu seamă o jonglerie cu fraze […] literatura – înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel, arta, întocmai ca și creația divină devine cea mai minunată taină. Creând oamenii vii, scriitorul se aproape de misterul eternității. Precum nașterea, iubirea și moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viața omenească, tot ele preocupă

banilor…!?

Strângerea de mână din partea șefului provoacă lui Filibaș stări contradictorii, de la bucurie la dezamăgire totală, care-i zbuciuma sufletul. Trimis de director, Filibaș pleacă că-1 caute pe domnul șef Șulea, deși "Era o zăpușeală nemaipomenită […] Oamenii umblau alene suflând greu și facându-și vânt în răstimpuri cu pălăriile sau cu batistele, (Ocrotitorul apărută în "Viața Românescă" nr.9, septembrie 1911 sub titluol O strîngere de mână) dar nu merge cu tramvaiul ca să economisească bani, atât cât să bea o țuică, fiindcă, așa cum povestește portăresei de la locuința șefului, are șapte copii.

Familia numeroasă nu-1 va împiedica pe Șulea, a doua zi, să-1 concedieze, deoarece era în toane proaste ca urmare a faptului că în noaptea trecută, jucând pocher cu directorul, piedruse toți banii.

Năucit de cumplita răsturnare de situație și robit de rușinea față de cei la care el își lăudase șeful, aprodul nici nu se poate mișca de lângă tocul ușii, simțind că se află în cădere fără nici o speranță de salvare. Nenorocirea lui vine, de fapt, din dependența de bunăvoința șefului și din incapacitatea de a cere restabilirea dreptății. Nici Ion Mititelu, din nuvela Norocul nu are o situație financiară mai bună, deoarece este pus în situația de a se lăsa mai întâi de tutun pentru a putea cumpăra lozuri, apoi de a plăti cu un loz frizerului pentru un "tuns și ras gratuit".

La fel și el este pus în situația de a trece prin stări tensionate, de bucurie că lozul este câștigător, pentru ca apoi să-și dea seama că biletul respectiv nu-i mai aparține.

Pus în situația de a parcurge stări emoționale contradictorii, este și subcomisarul Popescu, mai întâi pentru că încălcând legea, nu-i dăduse afară pe "oamenii mari" dintr-un local ce trebuia să fie închis la ora 1, iar apoi, după ce i se spuse că legea e lege pentru toți, când cere unui alt om considerat "mare" să se legitimeze la intrarea într-un bal; este din nou amendat, mai sever decât prima oară, de același "prefect, pentru că nu a cunoscut pe oamenii noștri, ai puterii – mari în fapt, iar ca motiv legal pentru că s-a purtat necuviincios cu publicul" (Omul mic și

oamenii mari).

Un alt personaj, locuitor al Bucureștiului, este și Ilie Ghinea din nuvela Cuceritorul, "subșef de birou, muncitor și burlac, scund și grăsun".

Se observă că portretul fizic conduce la intuirea trăsăturilor afective ale personajului. Și acestui funcționar îi este dat să treacă mai întâi prin starea de bucurie datorată unui zâmbet acordat de-o blondă: "Mie mi-a zâmbit, nu mai încape îndoială, hotărăște Ghinea și se ține scai după ea". Considerându-se norocos că i-a ieșit aventura în cale, intră după blondă în cafenea. Acolo se așează aproape de fată și nu-și scoate pălăria să nu vadă aceasta că e chel. "După un ceas", blonda și însoțitoare ei se ridică să plece, Ghinea cere și el plata în speranța că o va putea urmări din nou.

De aici va începe seria "nenorocirilor", fiindcă Cuceritorul și-a uitat "portofelul" acasă și nu are cu ce să plătească ciocolata.

In primul moment, s-a gândit la sosirea vreunui cunoscut de la care să poată împrumuta, apoi a descoperit, căutând în mintea lui, că blonda nu era așa de frumoasă și nu are de ce să-i pară rău că n-a putut-o urmări, încercând să-și motiveze într-un fel nesocotința.

Tocmai sosește la cafenea unul din colegii de la minister, dar nu se popate împrumuta la el fiindcă noul venit ar umple ministerul de glume proaste pe această temă.

Salvatorul ar fi în cele din urmă un bătrân care îi împrumută bani, căruia Ghinea socotește întâi că nu i-a mulțumit cum se cuvine, apoi crede că nu-i va da banii înapoi deoarece nu are cum să primească bătrânul banii înnapoi de la un om "sărman" mai bine zis sărman cu duhul. își amintește chiar că-și poate astupa niște "găuri" cu polul respectiv și în final, tragedia de la început generată de pierderea blondei, se transformă în bucuria unui succes datorat "chilipirului" de a fi câștigat un pol. Personajul nu mai rămâne dezamăgit în final de contrastul de situații, ci chiar se bucură de polul așa-zis "câștigat".

O altă nuvelă care are un deznodământ mai puțin fericit, este Strănutarea.

mai mult și pe scriitorul care încearcă să dea viață.

Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții".

Acest puls al vieții, pentru unii mai lent, pentru alții grăbit de greutățile existenței, a fost receptat la înalte cote de către scriitor, care a surprins viața din mediul urban cu privire rece, de sociolog, din afară pe cea din mediul rural, din interior, datorită pasiunii sale pentru locurile copilăriei "Maieru – adevărat "Cuib de visuri" iar problema războiului este amănunțit dezbătută, ea fiind identică celei a soldaților români supuși Imperiului Austro-Ungar, dintre care patru purtând numele Rebreanu, fii ai aceluiaș învățător din Prislop.

Personajele surprinse în cadrul mediului urban sunt privite din perspectiva vieții crude a periferiei care o cunoscuse cu prilejul efectuării zilelor de areat la cererea de extrădare a guvernului maghiar sau a condițiilor de muncă și viață a micilor slujbași.

Realitatea nu a fost niciodată copiată, Rebreanu concluzionând că ar fi greșeală să se considere că personajele create de el ar fi identice cu făpturi din viața de toate zilele, deoarece Rebreanu spunea: "realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi putea creea o altă lume nouă […] Un personagiu al meu, chiar cel mai neînsemnat, are trăsături din cine știe câte persoane văzute sau observate de mine, plus altele care trebuie să i le adaog pentru a motiva anume gesturi sau fapte ale sale".

Micii slujbași ai urbei sunt prezentați adesea drept victime ale șefilor care, așa cum este bătut Toader Căpătână în nuvela Pozna deși muncise de-1 dureau șalele și curgeau apele de pe el, fie că ajung chiar să fie concediați, cum este concediat Filibaș, din nuvela Ocrotitorul, în ciuda faptului că înainte cu o zi fusese strâns de mână chiar de șef, cu ocazia înmânării unui plic cu bani, gestul acesta fiind luat drept aleasă prețuire din partea superiorului care, probabil, gândea el, îl va avansa.

Condiția lui Șulea de șef, îl face dependent de bani și-1 pune în situații care, în alte împrejurări, l-ar face să pară ridicol. Cum să strângă el, Șulea, de exemplu, mâna unui subaltern la birou, când acolo el trebuie să fie aspru ? Dar la vederea

oamenii mari).

Un alt personaj, locuitor al Bucureștiului, este și Ilie Ghinea din nuvela Cuceritorul, "subșef de birou, muncitor și burlac, scund și grăsun".

Se observă că portretul fizic conduce la intuirea trăsăturilor afective ale personajului. Și acestui funcționar îi este dat să treacă mai întâi prin starea de bucurie datorată unui zâmbet acordat de-o blondă: "Mie mi-a zâmbit, nu mai încape îndoială, hotărăște Ghinea și se ține scai după ea". Considerându-se norocos că i-a ieșit aventura în cale, intră după blondă în cafenea. Acolo se așează aproape de fată și nu-și scoate pălăria să nu vadă aceasta că e chel. "După un ceas", blonda și însoțitoare ei se ridică să plece, Ghinea cere și el plata în speranța că o va putea urmări din nou.

De aici va începe seria "nenorocirilor", fiindcă Cuceritorul și-a uitat "portofelul" acasă și nu are cu ce să plătească ciocolata.

în primul moment, s-a gândit la sosirea vreunui cunoscut de la care să poată împrumuta, apoi a descoperit, căutând în mintea lui, că blonda nu era așa de frumoasă și nu are de ce să-i pară rău că n-a putut-o urmări, încercând să-și motiveze într-un fel nesocotința.

Tocmai sosește la cafenea unul din colegii de la minister, dar nu se popate împrumuta la el fiindcă noul venit ar umple ministerul de glume proaste pe această temă.

Salvatorul ar fi în cele din urmă un bătrân care îi împrumută bani, căruia Ghinea socotește întâi că nu i-a mulțumit cum se cuvine, apoi crede că nu-i va da banii înapoi deoarece nu are cum să primească bătrânul banii înnapoi de la un om "sărman" mai bine zis sărman cu duhul. își amintește chiar că-și poate astupa niște "găuri" cu polul respectiv și în final, tragedia de la început generată de pierderea blondei, se transformă în bucuria unui succes datorat "chilipirului" de a fi câștigat un pol. Personajul nu mai rămâne dezamăgit în final de contrastul de situații, ci chiar se bucură de polul așa-zis "câștigat".

O altă nuvelă care are un deznodământ mai puțin fericit, este Strănutarea.

Aici sunt prezentate două personaje trecute ușor de prima tinerețe, care se întâlnesc pe Calea Victoriei, într-un tramvai cu cai unde se și înfiripă un dialog între ei. Jan Vasilescu pare a fi portretul unui dandi de Capitală2. Are mustață castanie, frizată, pălărie tare, baston, mănuși cenușii de ață, […]. E pudrat și a uitat să-și șteargă pudra din sprâncene (Strănutarea). Ea, Didi Georgescu, fiica profesorului de dans, locuind în strada Rațiu, iese să se plimbe pe Calea Victoriei, deoarece crede că "o jumătate de ceas pe Calea Victoriei face cât o jumătate de an în strada Rațiu. {Strănutarea).

Ca și Ghinea, care uită acasă portofelul (indispensabil unui cuceritor), și Didi uită batista, greșală enormă pentru o tânără ce aspiră la găsirea unei perechi.

Schița este un adevărat comentariu despre situații ghinioniste.

Dar în mediul urban nu sunt descoperite numai personaje care cad pradă propriilor iluzii în speranța sosirii unui moment în stare să le aducă un plus de "mai bine" în viață, ci Bucureștiul este populat la periferie de lumea declarațiilor, săracilor, izolaților, așa cum îi descrie nuvelele Culcușul și Golanii.

Prima dintre acestea este susținută de personaje umile care n-aveau locuință, culcușul lor, la Trei gâște, sub cerul liber, pe un pat din iarba călcată sub nuci, fiind singurul domiciliu recunoscut de cei trei "Cântăreanu, Didina și Neneciu". Ei trăiau din furtișaguri mărunte și-și petreceau timpul jucând table pentru bani.

Didina, singura femeie între ei, recunoscută drept "gagica lui Cântăreanu", este strivită în baie de acesta, pentur refuzul de a-i mai da bani să joace.

Femeia se vaită, se tânguie, în urma bătăii care este prezentată ca imagine zguduitoare a trupului zdrobit și însângerat, pradă ușoară pentru bărbatul cuprins de patima câștigului la joc.

Spre seară, însă, totul se liniștește, iar cei doi se împacă și adorm, îmbrățișați, bărbatul temându-se de furiile oarbe generate de împotrivirile femeii care pot conduce la crimă.

Aici, personajele sunt prezentate ca structuri integre în mediul natural și aproape una cu aceasta, prin modul de a trăi și chiar prin necontrolarea gesturilor

bestiale la care sunt îndemnați de furii instinctuale, spre deosebire de zbuciumul sufletesc al țăranilor, care poate conduce la crimă dar ca urmare a dorinței de răzbunare generată de sentimentul erotic unic. O altă categorie de necăjiți fără slujbe, omenește remunerate, este prezentată în Golanii. Aici,chiar dacă eroii nu mai sunt plasați într-un cadru natural izolat, ci au locuințe proprii, ei trăiesc tot de urma celor pe care îi înșeală, și mai cu seamă, de pe urma femeilor îndemnate spre pierzanie. Reprezentantul acestora este Gonea Bobocel, cel care aruncă în valul păcatelor carnale contra cost chiar pe acea de care este îndrăgostit.

El nu poate fi capabil de sentimente curate de iubire, acestea fiind umbrite de apăsare, din momentul în care femeia este lăsată să "agate fraieri". Cei care se descurcau să trăiască binișor, fără muncă, făceau parte din așa zisa lume a "șmecherilor".

Totuși, Gonea Bobocel este capabil să-și analizeze sufletul oscilant de "golan" și văzându-1 pe Aristică, "simți un fior ciudat prin inimă. I se păru că începe să înțeleagă ce nu înțelegea.

Aristică era tânăr și vioi. […]. Alături de dânsul, el era o gloabă mocănească lângă un cal năzdrăvan…"

Rămas singur în urma plecării Margaretei, Gonea nu este atât de rigid asemeni mediului în care a trăit, ci este în stare să plângă și să ofteze: "Of, puiule, puiule !". Astfel, preocupat mai mult de pitorescul tipurilor decât de semnificația lor, autorul nu ia în considerație raporturile lor sociale și nu descoperă ca Gorki în vagabonzii lui – sub crusta delicventei acel grăunte de umanitate"3. Ca și Cântăreanu, Gonea o apostrofează pe Margareta din pricina banilor, pe care bărbații vor să-i obțină fără nici un efort, și tot ei să fie cei care să-i "planifice" .

Cu aceste personaje, L. Rebreanu aduce în literatura română "un mediu neexplorat încă de prozatorii noștri"4.

La sat, însă, săracii nu obișnuiesc să trăiască din furat. Teodosia din nuvela Talerii, preferă să fie numită "proasta satului", deși nu era deloc proastă, și să slugărească "robotind pe unde putea, adăpostindu-se pe unde apuca". Ea este

prefigurarea personajului ignorat de toată lumea din cauza handicapului fizic, Savista, din romanul Ion.

Și acest personaj este prezentat conform unei garanții a întâmplărilor nefaste prin care trece, mai întâi căsătoria cu un bețivan care ăi fura talerii și o părăsește, apoi moartea copilului pe care îl iubea mai presus de orice.

în alt sat, un cerșetor este determinat să trăiască din mila sătenilor, deoarece orbise din cauza unei cheratite. El va fi operat de medicul Ispas obișnuit să vindece fără a cere onorariu în schimb, dar eroul abia acum constată că a pierdut noțiunea muncii și este nevoit să meargă cu sinceritate la doctor și să-i ceară să fie din nou orbit, deoarece "M-ai nenorocit, boierule … mi-ai luat pâinea de la gură, m-ai lăsat muritor de foame {Cerșetorul).

Nici măcar bucuria întoarcerii la o viață normală, așa cum îi fusese dată la naștere, nu.l mai poate determina să muncească pentru a se întreține, ci prefera mila satului pe care, acum, n-o mai poate avea deoarece doctorul nu este de aceeași părere cu el, cu toate veștile ce se răspândesc prin intermediul cârciumarului și a cârciumii, la sat, unde oamenii, merg pentru a discuta și afla noutățile.

Conform precizării din Idila de la țară, la cârciumă se întâlnea tot ce avea Maierul mai nobil, adică intelectualii satului, popa, notarul, dascălul, feciorul cârciumarului, la "clubul intelectualilor", mai ales iarna.

Desigur, aceste personaje sunt tipice pentru viața la sat, deoarece Rebreanu a crezut cu tărie în valoarea literaturii pornită din realitate.

Așa că popa se află în conflict cu cineva din sat, în nuvela Vrăjmașii cu Vasile, numit păgânul, pentru că nu avea respect față de preot, iar în romanul Ion, cu învățătorul "Herdelea".

în nuvelă, învățătorul îl tratează cu respect pe preot deși uneori i se par nepotrivite anumite atitudini. De asemenea, preotul nu poate da o educație socială, bazată pe moralitatea fiului său, care înșeală pe Saveta, fata prundarului, tema fetei fiind reluată și în romanul Ion.

în nuvela Ofilire, fata este împinsă spre sinucidere, nu atât din iubire prea mare față de studentul medicinist, cât datoria recunoașterii condiției ei de față nepotrivită pentru un "boier". Rușinea față de sat și sentimentul vinovăției izvorât din comiterea păcatului, îi vor purta pașii Savetei spre iaz. Personajul este constituit pe tema tragicului de situații determinate de diferențele dintre condițiile sociale ale fetei, inferioară față de a băiatului și mentalitățile oamenilor de la sat.

Din erotismul unic, împărtășit numai de bărbatul ce nu ține seama de sentimentele fetei pe care o iubește, ci numai de îndeplinirea propriilor ambiții erotice, se naște drama morții prin comitere de crimă, Răfuiala, prin sinucidere indirectă (Cântecul lebedei) sau prin împrejurările destinului (Hora morții).

în nuvela Răfuiala, Toma Lotru se trezește după aproape un asn de "somn"liniștit, la umbra aparenței liniștii familiale, amintindu-și și de vorbele satului dinaintea căsătoriei, că Rafira iubește pe Tănase Ursu, și de lacrimile ei de la nuntă, și de muțenia în care s-a învăluit de când i-a devenit nevastă. îl încearcă bănuiala că e posibil ca Rafira să-1 înșele. De când i-a venit în minte "un nume: Tănase", umblă năuc în căutare de probe. Fiindcă nu găsește nimic, zbătându-se între bucuria că nevasta e credincioasă și bănuiala că totuși, poate fi înșelat. Cu prilejul primei ieșiri în lume, o aruncă pe Rafira în brațele lui Tănase, cându-și acordul ca femeia lui să meargă la joc.

Situația se pare că nu va fi dintre cele mai bune, mai cu seamă că era prevestită de semnul rău al întoarcerii din drum, acasă.

Influențat de alcool, Toma vede în jur totul scăldat în sânge, încolțindu-i în minte gândul crimei: Când are totuși o probă, văzând la întoarcere pe Rafira ținându-se de mână cu Tănase, îl ucide pe Tănase fără să-și dea seama că, de fapt, tot o va pierde pe Rafira.

Sufletul țăranului e simplu, și în simplitatea lui seamănă mult cu Creatorul, pentru că poate să simtă din gesturi, semne acuzatoare de superstiții, neliniștea generatoare de nenorociri, așa cum a presimțit și Rafira cânt Toma se întorsese după lat. Bărbatul ei este interiorizat, nu o înjură, n-o brutalizează, ci o iubește, apoi, după clipa nenorocită în care descoperă gelozia, suferă și se zbate în tăcere..

Lipsa de comunicare îi laimentează temerile, îi întunecă mintea, încât el nu mai este autorul acțiunii, ci devine obiectul ei., pentru că situația încâlcită a crizei provocate de infidelitatea presupusă a Rafirei, se desfășoară mental, nimic nu dă de lămurit cuiva că între ei ar exista neînțelegeri. Toma este eroul pentru că se crede cuceritorul și stăpânul Rafirei, dar, de fapt, este învins de propriul fond obscur care 1-a dominat.

Nu este vorba aici doar de un caz de psihologie a geloziei care duce la crimă, întrucât la țăran nu e prea complicată, așa cum observa Ion Rotaru, ci de prezentarea unei triple tragedii a curmării unor destine într-o lume în care naivitatea duce la moarte. Un personaj de factură posesivă și excesiv dominată de pornirea erotică, ale cărui sentimente nu sunt împărtășite de femeia iubită, este și anonimul erou al nuvelei Cântecul lebedei. El nu-și dezvăluie numele, ocupat fiind de povestirea la pers. I a întâmplărilor și marcat profund de Anișoara, care devine aproape o obsesie și, totodată, parte integrantă a făpturii lui. Ea în schimb, se interiorizează, devine tăcută, aproape o umbră, pierzându-și sentimentele și cuvintele odată cu destrămarea visului de fericire, prin căsătoria cu un necunoscut (aproape o cunoscuse cu o zi întainte de a o cere de soție, în ciuda faptului că "N-am schimbat cu ea nici-o vorbă, dar inima toată s-a umplut de chipul ei" {Cântecul lebedei) Ca și Toma Lotru, n-a observat nimic din suferința ei și nici n-a fost obsedat de gelozie, ba chiar atunci când ar fi avut un motiv să izbucnească, a lăsat nepăsător să treacă totul, numai iubirea lui să trăiască.

Femeia însă nu s-a acomodat cu noua ei stare civilă, de căsătorită, și n-a putut fi în stare să devină mamă, o dată cu renunțarea la copil, pierzându-și viața. Finalul este aici opus celui din Răfuiala, unde moare rivalul soțului Rafirei. Anișoara, ca și lebăda care cânta doar o dată pe an, a spus și ea ceva pentru prima oară de când se căsătorise, cu glas sfâșietor: "Nu te-am iubit niciodată…" Finalul acesta constitue, de fapt, geneza derulării narațiunii, pentru că de aici începe soțul rămas singur, analiza celor șapte ani de căsnicie cu precizarea: "Am iubit-o…", punctele de suspensie lăsând loc unor presupuneri printre care și aceea că acum n-ar mai iubi-o, sau n-ar mai fi cuprins de aceeași pasiune oarbă ca atunci.

Tot în finalul unei tăceri dureroase, după ample gânduri de automustrare și autoanaliză a vieții conjugale, izbucnită într-un răspuns hotărât" "Nu mi-a fost drag", și nevasta lui Ion Bolovanu, la moartea soțului, în nuvela Nevasta. La sat, destinul fetelor sărace este aceeași , căsătoria cu băieți așezați și cu ceva zestre luându-le dreptul la fericirea dobândită prin îndeplinirea dorințelor de iubire.

Nici măcar din puțina milă sau considerație pentru cel care "măcar că mie mi-a fost bărbat" {Nevasta), nevasta lui Ion Bolovanu nu poate plânge.

Ea face totuși bilanțul vieții conjugale și ajunge la concluzia că n-are nici-un motiv să-1 plângă, așa cum n-a avut nici un motiv să-i fie drag "A fost ? N-a fost. A fost frumos ? N-a fost! […] Și pe m-a bătut, mai rău ca pe o slujnică … Nu mi-a fost bărbat. A fost un străin …" Când reușește să plângă, o face pentru a plânge, de fapt, viața ei ei umilită, pierdută în zadar lângă un om crud i-a robit cu supunere oarbă, deoarece credința ortodoxă prin slujba de la Taina Cununiei invită pe tineri "Bărbatul să fie cap femeii, iar femeia să se teamă de bărbat"5. Convingerile, uneori rostite cu ușoară ironie ale colectivității satului; o fac să izbucnească în sfârșit explicându-le pe un ton furios "Minți!… Minți!… Toți mințiți !" însă nimeni nu o ia în seamă, deoarece "bărbații o privesc neîncrezători, femeile își fac cruce, iar o bătrână șopti într-ascuns, vecinei din dreapta: «Tare mi-e frică să nu-și pierde mințile sărăcuța… Că prea i-a fost drag…»"

Un alt moment de finețe psihologică este adus de prezentarea analizei propriei vieți, dar mai cu seamă a vieții de "băbucă", așa cum ar arăta dacă și-ar scoate dintele, tocmai dăscălița Aglaia din nuvela "Dintele". Tragedia pierderii acestui dinte ar însemna pentru dăscăliță recunoașterea bătrâneții, care vine prea devreme, înainte ca femeia să fi petrecut toată perioada de tinerețe.

Ea cade într-o stare de indiferență, ocărându-și familia care i-a mâncat până acum viața, până când plecarea dascălului la biserică o determină să-și pregătească familia pentru slujbă, deoarece dascălii se bucurau de un respect deosebit din partea oamenilor satului, care trebuia menținut.

Ei trebuie să-și păstreze statutul de model pe care-1 aveau printre elevi și printre ceilalți săteni

. Pentru a o determina pe Aglaia să ia o hotărâre, autorul introduce alte două personaje din "lumea bună" a satului, pe preoteasa, cu numai trei dinți putrezi și pe notăreasa chipeșă, de 20 de ani, cu o dantură impecabilă, potrivit tinereții ei care, după slujba religioasă, vin în vizită. Dăscălița nu este soția supusă de țăran, ci ea lasă chiar unele treburi ce trebuie neapărat făcute pentru a nu vedea "mosafirii" dezordinea în seama soțului, care "așează el prin odaie,c a să poată primi mosafirii cum se cuvine, deschise larg ușa…"

Pierdută puțin cu firea, dăscălița cade pradă presupunerilor, amintindu-și că poate muri așa cum a auzit ea că a murit soția unui dascăl din Vararea, tot din cauza unui dinte. Această durere o va determina pe dăscăliță să-și descopere condiția umană. Ea hotărăște, în final, că lumea se va mișca în continuare, după moartea ei și nu poate să-și imagineze această lume din care ea ar trebui să dispară, dorința de a trăi o va determina să renunțe la dinte, la durere și la imaginara ei moarte, numai din atâta lucru.

Personajul este relevant pentru a întări ideea că intelectualul de la țară este în stare să reflecteze asupra vieții și a morții, în vreme ce țăranul are teoria lui, dobândită odată cu religia, din tată-n fiu, că Dumnezeu este cel care numără și hotărăște numărul de zile pentru fiecare om.

Și personajele care sunt tratate cu indiferență de către colectivitatea satului și luate în seamă doar din curiozitatea tipică țăranului de a ști aproape tot despre ceilalți, sunt prezentate sub tensiunea provocată de traumatismul unor situații. Astfel, Teodosia din nuvela Talerii, care era urâtă din fire, dar se întreținea slugărind prin sat, după ce reușise să strângă ceva agoniseală plus salba de taleri pe care o purta la gât, este înșelată de un bețivan care vinde tot, așa cum face și Glanetașu cu zestrea bunicică a Zenoviei, în romanul Ion.

în ciuda condiției sale de femeie urâtă și săracă, ea rămâne cu demnitate legată de sentimentul muncii pe care o face, cu speranța că trebuie să ducă mai departe povara vieții, numai că acum nu mai este blândă ca în trecut, și mânioasă, blestemând pe cel care i-a furat tot, lăsând-o săracă, fără posibilitatea de a-și îngropa

nici copilul. Tot ca un blestem se va termina și nuvela Proștii. Personajele acestei nuvele sunt niște țărani care doresc să meargă cu trenzul până la Salva.

Ei sunt superstițioși ca și autorul însuși, de altfel, și pornesc de acasă cu o poticnire, prevestitoare de "rău".

Totuși, cu gesturi aproape mecanice, ei pleacă la drum după ce și-au făcut cruce și au rostit un "Doamne-ajută".

Presimțirea lor se va adeveri, pentru că cei din lumea "boierilor" de la gară vor face opinie separată împotriva lor, îmbrâncindu-i și brustuluindu-i.

Nuvela ar putea trece drept relatarea unui fapt divers, dar ea este un elogiu adus puterii de răbdare a țăranului, contopit cu legile naturii și cele bisericești, fără să fi trecut prin experiența legilor dure, impuse de cei care știu carte și nu sunt ca ei, lăsați de nu

Personajele sunt prezentate mai mult ca victime ale grosolăniei așa numiților "orășeni" care, puși în funcții administrative, cred că sunt stăpânii satului. Ei uită de unde au pornit, nu au nici respectul, nici înțelepciunea, așa cum s-ar presupune, să-i îndrume pe țărani în loc să-i apostrofeze, catalogându-i la repezeală, drept proști.

Nuvelele care au drept subiect condiția de soldat în armata Austro-Ungară, propun personaje care se zbat în vasta "închisoare a popoarelor" cum era numit imperiul. în timp de pace, supușii Imperiului erau martori la alimentarea disensiunilor naționale, iar în timp de război, foarte mulți etnici, slovaci, polonezi, români, erau obligați să lupte împotriva fraților lor; altfel îi așteptau spânzurătoarea sau închisoarea, realitatea dură conducând astfel la crearea unei stări generale antiumane, bazată pe pricipiul fundamentqal de guvernare al Imperiului, "divide et impera".

în nuvela Catastrofa, personajul, David Pop, care, făcând cursuri militare, dobândește gradul și uniforma de sublocotenent în rezervă și se mândrește cu vestimentația îmbrăcând-o în zile de sărbătoare. în timpul războiului își pierde din entuziasm și se gândește că, probabil, este soldat într-un război care nu este al lui. Totuși își va face "datoria" pe alte fronturi străine, dar va descopei, ajuns pe frontul

românesc, neconcordanța între datorie ca noțiune și îndeplinirea datoriei ca atare, luptând împotriva poporului român.

Este prea târziu, pentru că de partea cealaltă și românii își fac datoria și nu-1 iartă, chiar dacă sunt insistent rugați. Se pare totuși că a murit ușor și repede, deoarece, după toate întrebările pe care și le pune, fără a găsi răspuns, despre rostul datoriei pe care o îndeplinește eroul ar fi ajuns mai degrabă dezertor decât să lupte împotriva românilor. Pașii lui îl duc inconștient spre frontul românesc și-i aduc un sfârșit "onorabil", "mort în luptă", nu în ștreang învinuit de trădare, potrivit condiției sale aparent de soldat supus austro-ungar care dorește iertare de la români, dar din alt punct de vedere este un sfârșit lipsit de demnitatea conțtiinței că este român, meritându-și înjurătura rostită apăsat de soldatul român și categorisirea de "câine", cu sensul de animal fără minte. Și personajele din Hora morții sunt remarcabile. Cei doi țărani, desprinși brusc din lumea satului, prinși în Hora morții în lupta pentru nu se știe ce sau nu se știe nici unde, se temea și de inamic dar și de superiorii lor, care-i bruștuluiesc și le vorbesc poruncindu-le într-o limbă lătrată și străină, soldații și ofițerii reprezentând două planuri ale atitudinii față de războiul absurd și față de moartea pe care el o presupune.

Plecat în război cu convingerea că va muri, soldatul Haramu, soțul Ilenei cea iubită dar și îndrăgostită de Boroiu cel sărac, va parcurge stări de groază, apatie și chiar însuflețire războinică.

în antiteză cu el, căprarul Boroiu e calm, pătruns de echilibrul interior ce i-a permis să supraviețuiască.

Dramatismul este întreținut și de teama lui Haramu că, dacă nu va fi ucis de gloanțe dușmane cu siguranță va muri, deoarce Boroiu se va răzbuna că i-a luat-o pe Ileana.

La rândul lui, Boroiu, cu experiență în armată, va fi tentat să-1 răpună la un moment dat pe Haramu, pentru ca apoi temându-se de ulterioarele remușcări, să renunțe la acest gînd și să se hotărască să-1 lase să se prăpădească, învinuindu-1 de destrămarea iubirii dintre el și Ileana. Iubind-o cu adevărat pe Ileana, îi promite, la

insistențele ei, că-1 va apăra pe tatăl copiilor ei, și cu acest gând găsește puterea morală necesară să alunge toate pornirile rele și să-1 poarte în spate pe Haramu când acesta este lovit de glonț. Insă copiii Ilenei tot orfani vor fi, deoarece un glonte îl străpunge și pe Boroiu, astfel ororile războiului ies puternic în relief.

Autorul nu participă la desfășurarea acțiunii, și nu îl elogiază pe Boroiu scoțându-i în evidență eroismul: nu apar fraze care să impresioneze prin compătimirea celor aflați pe câmpul de luptă, chiar natura este prezentă puțin, atât cât să întărească imaginea sumbră a războiului: "în zare, pe cer, se frământă nouri bolbocați, negri, amenințători. Stelele acuma plâng înfricoșate și împuținate" (Hora morții).

Ițic Ștrul, personajul principal al nuvelei Ițic Ștrul, dezertor, trăiește și el o situație tragică, deoarece ajunge să plătească într-adevăr cu moartea pornirea oarbă împotriva lui, a unui locotenent nou, antisemit, care schimbă destinul unui soldat ce luptase din răsputeri cu persoana lui chiar, pentru a deveni aproape un erou. Starea de tensiune pe care o trăiește personajul este prezentată gradat, pornind de la lipsa oricărei bănuieli, până când tăcerea grea a căprarului Ghioagă, prieten cu soldatul, nesiguranța precizării locului spre care merg precum și tăinuirea pe care "o avem de îndeplinit", îi aduc lui Ițic gândul că Ghiagă o să-1 omoare Abia la sfârșit va afla că porunca vine de la locotenetul căruia Ițic se străduise din răsputeri să-i facă pe plac.

Personajul găsește forța morală să se autoexecute exact așa cum se procedează cu dezertorii, spânzurându-se. De unde atâta curaj la un "iepure"? Cum era poreclit în satul de unde venise.

După ce se întoarce la companie cu inima ușurată de gândul care îi dăduse forța să-1 cruțe pe Ițic și mulțumind lui Dumnezeu pentru acest gând, căprarul nu va ști niciodată că Ițic nu i-a ascultat sfaturile și s-a spânzurat potrivit rezoluției scrise în raportul din dimineața aceea, că este dat dezertor, înainte chiar de a fi fost pus în aplicare planul mârșav al dezertării forțate.

Și aici, la sfârșitul nuvelei, matura intervine pentru a contura tragismul

întâmplării: "întunericul […] îmbrăcând tot pământul în haină de doliu" (Ițic Ștrul, dezertor). "Tragismul condiției umane apăsată de povara alienării sociale este relevat cu o și mai mare forță artistică în Ițic Ștrul, dezertor, nuvelă ce merită pe drept cuvânt calificativul de capodoperă"6.

Individual, fiecare nuvelă a lui Rebreanu are importanță literară deosebită, atât prin personajele minuțios prezentate cu stările lor de bucurie, neliniște, furie, chiar agresivitate (să nu uităm bătăile cu care se termina și Cearta și Norocul), dar în ansamblu oferă o viziune realistă asupra tuturor problemelor mai mult de ordin moral, sau temperamental pe care și le pun, eroii găsind rezolvări, de cele mai multe ori, tragice.

CAPITOLUL IV

LIVIU REBREANU ÎN CONȘTIINȚA ISTORIEI LITERARE, ETERNUL CREATOR DE ROMAN

4.1. Perspectiva naționale în critica critica și istoria, literaturii

Motto:

Critica cinstită, oricât ar fi de aspră, o primesc cu resemnare dacă nu și cu plăcere. Criticului nu-i cer laude, ci înțelegere.

Liviu Rebreanu, 1923

Pentru mai buna înțelegere a formulei rebreniene și reflectarea ei în critică, este bine să se pornească de la concepția lui Rebreanu despre realism și opiniile sale despre transformarea artistică. Referitor la personajele create de el, Rebreanu spunea că a încercat să le facă "mai vii decât la ofițerul stării civile", pronunțându-se pentru un realism "ponderat și obiectiv" sau pentru un "realism stilizat".

Momentul reprezentativ al afirmării lui Rebreanu printre marii scriitori este desigur, anul 1920, când apare romanul Ion, critica literară oferindu-i titlul de primul mare romancier modern sau chiar adevăratul întemeietor al romanului românesc.

Debitul lui Rebreanu în literatură, cu primele nuvele, s-a confruntat cu concurența unor creatori masivi ai speciei: Sadoveanu, Agârbiceanu, Gârleanu, Adrian Maniu șii chiar debutul Hortensiei Papadat-Bengescu, ale căror nuvele, povestiri, schițe, aveau orientări estetice diferite, mai puțin cea a verismului.

Această explicație a constituit-o dar critica literară și publicul nu recepta cu interes această nouă formă a realismului, prezentă în literatura italiană.

Realismul aspru, al notației reci, obiective exacte, erorile de limbaj, stilul

ambiguu, viziunea uneori exagerat naturalistă, urâtul existenței, care a constituit centrul multora din nuvelele lui Rebreanu dau impresia de imperfecțiune a stilului.

Un singur critic, Mihai Dragomirescu a sesizat la apariția volumului Golanii, adevărata noutate și importanța a nuvelelor rebreriene, care constă în: verismul situațiilor și personajelor, înclinația pentru pasiuni puternice plasate în suflete simple, și naturalețea cu care sunt descrise cadrele de desfacere a acțiunilor.

In acel moment, George Topârceanu observă și stilul "robust", "simplu", al nuvelelor abia ieșite de sub tipar, însă criticii și istoricii literari le vor ignora, mergând până la afirmații referitoare, tocmai la lipsa de stil evidentă în scrisul lui Rebreanu.

Dacă la apariția nuvelelor E.Lovinescu se reține în a face comentarii, la apariția romanului Ion el susține că este cu adevărat romanul românesc construit pe o întindere vastă de natură epică, reprezentând punctul culminant al evoluției literaturii spre "creația obiectivă".

Pompiliu Constantinescu, în revista "Viața literară" declară că "romanul românesc își integrează autoritatea de patetică epopee prin opera masivă a domnului Liviu Rebreanu"1.

Va urma.Șerban Cioculescu care va declara în 1936 că reușita romanului Ion este "un accident"2 asemănător celui caragialian în teatru și celui eminescian în lirică.

Vladimir Streinu numea romanul Ion drept un "fenomen geologic" pe care nimeni nu 1-a putut lămuri. însă ridicarea lui pe un fundal care are totuși cotele sale prin realizările anterioare în materie de romane, contribuie la creșterea valorii sale, care acum se face mai evidentă.

Cezar Petrescu are rezerve față de unele erori sau stângăcii de limbaj, poate chiar neglijențe stilistice, însă stilul pare a fi pentru Octav Botez, dcomponenta cea mai vulnerabilă a prozei rebreriene.

Stilul personal inconfundabil al lui Rebreanu, îl determină pe G.Călinescu să concluzioneze, după ce afirmase analizând Răscoala că "Rebreanu nu are stil", ca

Frazele, considerate sigure, sunt incolore ca apa de mare ținută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde și urletul mării".

în Arta prozatorilor români Tudor Vianu, după o analiză a stilului și limbajului pune literatura lui Rebreanu sub subordonarea concepției de "literatura tare" și "senzației organice" pe care o degajă.

Necesitatea pe care o sesiza în 1964 G.Călinescu de a fi citită în întregime proza lui Rebreanu se va realiza începând cu anul a970. Acum își face loc tendința de abordare din perspectiva modernă re ieșind că imperfecțiunile de limbaj, violența și brutalitatea scenelor s-au convertit în calități ale unei viziuni personale a scriitorului.

E. Lovinescu este primul care corelează romanul lui Rebreanu Ion cu spiritul epopeic, care presupune implicarea autorului autorului în cuprinderea exhaustivă a vieții revendicându-și formula ciclică a romanului.

Eugen Tudoran remarcă juxtapunerea realismului ca viziune a exteriorului cu naturalismului ca interioritate psihică și sufletească.

La rândul său Șerban Cioculescu consideră că imparțialitatea și obiectivitatea nu sunt numai caractersiticile metodei naturaliste.

Valeriu Râpeanu analizează nuvelistica lui Rebreanu din prisma a două laitmotive, umilința și prăbușirea, investigând umanitatea nuvelelor în funcție de aceste dimensiuni, demonstrând o dată în plus condiția tragică a insului rebrerian.3

Ovid S. Crohmălniceanu precizează în special, în prezentările înfățișărilor timpului la Rebreanu, prezența formelor ciclice.

Mircea Zaciu consideră că pentru L.Rebreanu conștiința istoriei, cere drept semnificație încercarea de a dobândi înțelegerea acelui "spațiu" între fapte, relitate pe care o vor explora și prozatorii deceniului opt preluând acest îndemn rebrerian.

în zbuciumul rezultat din zvârcolirea sufletului plin de îndoieli trebuie căutată "miza morală a lui Liviu Rebreanu".

Considerând cărțile lui L. Rebreanu drept un adevărat test dificil pentru cititori, Marian Papahagi îl așează pe autor în fruntea marelui realism datorită

tentației pe care a manifestat-o față de social, dar și datorită înclinațiilor pe care le-a demonstrat spre naturalism ce l-au îndreptat spre singular. O altă caracteristică a lui Rebreanu este truda cu care lucrează fiecare pagină de roman, acestea stând pe masa de lucru a scriitorului, ani întregi până la desăvârșirea formei în care să fie cate spre tipărire.

De aceeași părere, că Rebreanu scrie greu, fiind deseori nemulțumit și reluând după ce scrisese zeci de pagini, este și Eugen Simion, care afirmă că autorul are fantezii, dar n-are expresie.

Scrisul pentru Rebreanu reprezintă o mobilizare impresionantă de forțe interioare, puternice și obscure, ritmul în care creează fiind lent datorat faptului că nimic nu reușește de la început.

Liviu Papadima își începe exegeza operei lui Rebreanu afirmând că trebuie săî acorde "periferiei drept de intrare în cetate". începuturile, adică nuvelei, schițele, povestirile, sunt de la început catalogate drept "etape pregătitoare" care au menirea să anunțe creația viitoare pe de o parte, iar pe de alta să denunțe lupta scriitorului de a răzbi către opera majoră. Rebreanu își gândește primul roman, dar în același timp finalizează primele nuvele. Liviu Papadima considera că a întrezărit pe parcursul cercetărilor sale o anumită tensiune structurală depășind nivelul transdispozițiilor simple și univoce", pătrunderea în spectacolul "luptei formulelor" și "viziunilor narative" constituind o experiență rar întâlnită..

Desigur, criticii și istoricii literari au consacrat ani întregi studiului operei lui Rebreanu și publicării articolelor critice în diferite perioade ale vremii respective sau chiar în lucrări personale dedicate cercetării scrisului rebrerian.

Am menționat aici numai câteva impresii sumare din perspectiva criticii literare consacrată lui Rebreanu, celelalte făcând obiectul literaturii de specialitate, acest capitol fiind prea mic pentru menționarea tuturor considerațiilor critice pe marginea operei rebreniene.

Nu întâmplător am lăsat la final mărturiile doameni Puia-Florica Rebreanu Vasilescu, cea care s-a aflat alături de mama sa în imediata apropiere a

"frământărilor" autorului la elaborarea frazelor,, deoarece am dori ca această părere să rămână ca fiind cea mai apropiată de ceea ce a dorit să exprime prin cuvintele din greu muncite, marele Rebreanu.

Astfel dumneaei încheie șirul mărturisirilor despre părintele iubit pe care-1 numea în intimitate "Tui" astfel: "Lumea se schimba, în lanțul generațiilor, încât ispitind tâlcul unei existențe, cea pe care am cunoscut-o mai îndeaproape ca oricare alta, existența părintelui meu, în clipa când trebuie să pun condeiul jos, nu pot să nu mă întreb unde sunt atâtea amintiri, așchii ascuțite și scântei arbitrare al căror scrum zadarnic îl caut în palma timpului, unde nu se mai aștern decât umbrele umbrelor…".

4.2. Perspectivele universale ale operei rebreriene – deschideri spre lume

Motto:

Darul de observație – cel mai pronunțat, bogăția de cuvinte, stilul, nu sunt de ajuns pentru a crea opere de artă, trebuie să ai peste toate darul de a crea viață.

Ralph M. Aderman

După cum am constatat studiind opera lui Rebreanu, ecourile cunoașterii romanelor sale străbat, din toate colțurile lumii, cititorii sau criticii literari, traducători din toate țările fascinați de universul rebrenian în care se oglindește cu mândrie, frumusețea inegalabilă a sufletului românesc.

Ralph M. Aderman susține că literatura americană are dese corespondente în literatura lui Rebreanu, deoarece Statele Unite, între secolele al XIX – XX-lea, au aceleași forme simple de organizare și aceleași aspirații simple. Cititorul americam va descoperi comportamentul uman în manifestarea similară a indivizilor chiar dacă trăiesc în zone diferite din punct de vedere politic, geografic, religios, tradițional.

Cel mai cunoscut roman în America este Ion, prin intermediul căruia cititorul se găsește în prezența unei personalități puternice și receptive, care înregistrează senzațiile cu claritate, înnobilindu-le în viața adevărată.

Americanul Ralph M. Aderman apreciază că Rebreanu examinează tipuri de indivizi specifice atitudinilor și valorilor zonelor geografice în care sunt surprinși.

în prezentarea țăranilor scriitorul român pune în valoare demnitatea, ambiția, hărnicia, responsabilitatea, sacrificiul, dar acestea sunt împletite cu impulsivitatea, pofta de plăceri, gelozia, de viziune, un nou punct de vedere asupra aspectelor

fundamentale ale comportamentului și psihicului uman.

Cititorul american se consideră chiar martor și participant la acțiunea desfășurată în deosebita panoramă a vieții satului transilvănean, odată cu înaintarea în lectură, descoperind principalele aspecte ale vieții de la țară, nașterea, moartea, căsătoria, iubirea, lăcomia și atașamentul față de bunul cel mai de preț, pământul. Klaus Heitmann, își propune să prezinte într-un eseu opera scriitorului, din acele puncte de vedere fundamentale pentru înțelegerea marilor pionieri ai realismului din secolul al XlX-lea: Stendal, Balzac, Zola.

Criticul german consideră că atitudinea lumii exterioare față de om este, la Rebreanu, mai discutată, mai puțin insistentă decât ar corespunde unei tendințe caracteristice romanului realist occidental.

Nuvelele sunt și ele cunoscute în străinătate, datorită realismului pe care-1 degajă, autorul acestui eseu, Klaus Heitmann, menșionând doar Dintele prin Aglaia și starea ei depresivă, Ițic Ștrul, dezertor, prin bănuiala evreului că va fi omorât, ponind pe drumul din urmă, chiar înainte de a fi anunțat că trebuie să moară. Alte nuvele din care se desprinde ironia fatală, amintite de eseist, sunt Ofilire și Proștii.

în lucrarea amintită se accentuează ideea că, la Rebreanu, natura este aservită omului, domesticită de el, impregnată de el, autorul încheind prin a spune "felul caracteristic, față de lumea exterioară, reducând totul la om, seamănă cu modul în care Ion al Glanetașului aduce sub stăpânirea sa pământul" (Klaus Heitmann Romanisches Seminar der Universitat Heidelberg).

în Polonia, profesorul Emil Biedrzycki scria printre altele:" Liviu Rebreanu s-a făcut cunoscut ca un mare talent epic, mai întâi prin nuvelele sale, editate în câteva culegeri, apoi prin romanele lui, pentru care a obținut cel mai mare premiu al Academiei Române".

Tinerii cititori polonezi înțeleg, neîndoielnic, romanele Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraților ca niște "romane istorice" care vorbesc despre realități îndepărtate în timp, ponstatând că în istoria popoarelor român și polonez există mai multe asemănări decât cele prezentate de obicei.

Sumiya Harnya, din Japonia, se destinuie că, încercând să traducă romanul Ion, a fost nevoită să călătorească în Transilvania, pentru a descopei lumea năsăudeană în care a fost scris romanul. A văzut locurile natale ale autorului, i-a cunoscut soția și fiica, cu care a întreținut o lungă (20 de ani) corespondență.

"La capătul drumului, aveam să înțeleg mai bine chipurile grănicerești, datorită dragostei pentru pământ și pentru copii a locuitorilor din valea Năsăudului. Simțindu-mi mai apropiată această lume, am terminat traducerea romanului", precizează Sumiya Harnya.

O altă scrisoare din Japonia este semnată de Michico Yoda, care s-a ocupat de traducerea romanului Răscoala, călătorind și el pe meleagurile românești, unde a întâlnit familia marelui romancier, cât și numeroși literați care l-au ajutat să traducă opera lui Rebreanu.

Și literatura maghiară se poate mândri cu primele schițe, chiar piese de teatru pe care Rebreanu le-a scris în limba maghiară, sub pseudonimul Olly Oliver, în vremea studiilor la Academia Militară și apoi ca locotenent în armata austro-ungară.

Samuel Domokos susține că manifestarea talentului rebrenian se afirmă încă din primele creații apărute în presa maghiară, și surprind prin cunoașterea la perfecție a limbii maghiare, fiind integrate textului metafore sau zicale specifice, care conduc la nuanțarea și plasticizarea limbii acestor scrieri, foarte ușor de receptat de cititorul maghiar.

Ole Wehner Rasmussen, de la Romansk Institut Asrhus, din Danemarca, este atât de impresionat de nuvela Proștii, încât încearcă să demonstreze cine sunt de fapt Proștii, structurând nuvela în douăsprezece episoade: plecare în zori a lui N. Tabără și a feciorului său; drumul; sosirea în gara pustie; sosirea babei; sosirea hamalului; sosirea altor călători; sosirea șefului de gară; încercarea eșuată de a urca în tren; întoarcerea lui Nicolae Tabără.

Nuvela se axează pe confruntarea celor două categorii sociale fără speranță de soluționare, iar suprafața nuvelei pune în evidență înfrângerea păturii inferioare, a celor Proști.

Remarcabilă este problema naratorului care raportează personajele la credința în Dumnezeu, Tabără crezând cu tărie că Dumnezeu a creat oamenii de teapa lui, și acceptă ideea ca o fatalitate, schimbarea condiției fiecăruia, este probabilă numai în viața de apoi.

Pentru traducătoarea bulgară Ghergana Statieva, traducerile lui Rebreanu au constituit atât îndeplinirea îndatoririlor față de publicul bulgar, dar și față de prietenii vecini din România, cât și o plăcută și de neuitat activitate intelectuală. Desăvârșindu-și studiile la București, proza rebreriană o va captiva tocmai prin modul concis, fără amănunte inutile în relatarea vieții românilor din Transilvania. Deși n-a avut probleme mari în activitatea de traducere a romanelor lui Rebreanu Stratieva mărturisește că nesiguranțele i-au fost spulberate de Florica Rebreanu prin atenția și ajutorul pe care i le-a oferit de câte ori a solicitat-o. De asemeni, fiica și soția scriitorului român au realizat prin mărturisirile lor legătura dintre traducător și operele traduse, astfel ca publicul bulgar cunoaște mai bine scrierile rebreriene, autorul român bucurându-se "de un loc de cinste în galeria tălmăcirilor bulgare de prestigiu".

După cum am observat, de la traducătorii popoarelor vecine (Bulgaria) și până la cei aflați la mare distanță de noi (Japonia, America), nici unul nu s-a încumetat să realizeze traducerea romanelor lui Rebreanu fără să călătorească pe meleaguri transilvănene.

De aceea, noi, românii, nu ne putem decât bucura și mândri deopotrivă cu aceste traduceri ale scriitorilor noștri în diferite alte limbi ale altor popoare, deoarece ele sunt purtătoarele în timp și spațiu a mândriei de a fi român, de a locui într-o țară cum este redată România, în textele literare pătrunse de naturalism și realism caracteristice lui Rebreanu, și de a fi nepoții acelui popor care, potrivit mărturisirilor romancierului, a supraviețuit, deși se afla între marile puteri ale lumii "ca un copil orfan în mijțpcul furtunii" (L. Rebreanu, însemnări de o zi).

4.3. Liviu Rebreanu în conștiința prozatorilor contemporani

Motto:

Negreșit, literatura este o oglindă a vieții, dar o oglindă selectivă, sintetică, în care se arată sufletul cel mare și etern al omului și al neamului, dar și al aceluia care o cercetează.

L. Rebreanu, 1935

Mulți dintre prozatorii de astăzi își amintesc despre Rebreanu așa cum l-au cunoscut cu prilejul prelegerilor susținute la diferite seminarii de literatură sau în cadrul seratelor, sau numai din lectura operei sale.

Majoritatea însă trebuie să recunoască faptul că pasiunea pentru cărțile lui Rebreanu nu le-a fost cultivată de profesorii de la Facultățile de Filologie, ci și-au descoperit-o singuri, odată cu intrarea în lumea vastei opere a marelui scriitor.

Ștefan Bănulescu pornește într-o călătorie la Năsăud și Prislop să caute mărturii inedite despre oamenii și satele descrise în cărți. Aceasta datorită lipsei de "stil" cum o numise unul dintre marii critici, G. Călinescu, care-1 atrăsese la Rebreanu, considerînd că, natural, scrisul său obligă la sobrietate și rigore, pe scurt, la economie de cuvinte.

Și Titus Popovici va poposi în satul de peste Someș, unde "domnișorul Liviu" este viu oricând și familiar, la invitația lui G. Ivașcu, care-i propusese să redacteze un articol pentru a fi publicat în Contemporanul, despre satul lui Rebreanu. Titus Popovici se va lăsa ușor convins să facă această călătorie, mânat de curiozuitatea generată de contradicțiile dintre prelegerile de la facultate a "diverși neaveniți" care

puneau în spatele operei lui Rebreanu chiaburimea care i-ar "sugera" să înșele țăranii propunându-le noul mod de rezolvare a vechii probleme, prin acțiunea individuală.

Desigur, ajungând să cunoască locurile unde s-au desfășurat acțiunile romanelor, tânărul, pe atunci, Titus Popovici a descoperit că opera lui Liviu Rebreanu, pe care Ion Barbu o caracteriza drept "clădire sobră de casă tătară".

La rândul său, Francisc Păcurariu considera că Liviu Rebreanu a reușit să dea viață veșnică prin operele sale, societății românești care, împreună cu istoria poporului român din Transilvania se "cristalizează într-o creație epică de mare amploare".

George Bălăiță mărturisește că, dorind să scrie un scenariu pentru un film de o oră după nuvela Proștii de L. Rebreanu, a descoperit că nuvela este o poveste care trăiește în sine, depășind literatura. Se întreabă chiar, studiind nuvela, dacă aceasta nu este cumva povestea eternă a suferinței, ajungând la concluzia că, în ciuda realismului ei, "cu tot excesul sociologic și aderența sentimentală a autorului la subiect, misterul rămâne de nepătruns".4 Nu o dată scriitorii cunoscuți […] au poposit definitiv în zona realismului puternic al celui ce avea să dea romanului românesc modernitate, adâncime și înțelegeri doar întrezărite la alți contemporani ai săi"4, avea să afirme Petre Sălcudeanu, apreciind că Liviu Rebreanu a apărut ca o necesitate în literatură într-o epocă de mari frământări istorice, deoarece era vital ca un scriitor să dea poporului sau ceea ce are mai valoros și mai bun spiritului neamului românesc.

Sălcudeanu susținea că Rebreanu a conferit istoriei propria lui trăire, dându-i o a doua viață și chiar eternitate, deoarece romancierul s-a născut în dureri și ne-a însărcinat pe noi să ducem mai departe durerea neamului nostru, așa cum a fost ea surprinsă la intensitatea maximă a faptelor descrise în creațiile rebreniene.

Mircea Horia Simionescu își amintește că 1-a cunoscut pe Rebreanu o dată cu cartea de "Cetire" de clasa a Ii-a, în care bucata despre George Enescu era introdusă la cererea expresă a marelui romancier, căruia i se datora și plăcuta înfățișare a

manualului. El susține că Rebreanu est eun scriitor livresc, că romanele au reușit datorită unui studiu îndelungat, citind mult înainte și stabilind procedee, universul artistic ivindu-se din calcul "și dorința de a vedea atent și a picta cuprinzător"5.

Nicolae Iliescu considera că Rebreanu este un filosof al istoriei, un analist al vârtejurilor sufletului omenesc, considerându-1 reprezentativ, prin romanele sale inspirate din zona Ardealului, pentru toate zonele țării.

Ovidiu Moceanu considera că nici un alt scriitor român n-a determinat o mai mare sete de factologie, o pendulare între real și imaginar, făcând din "experiența Rebreanu" un exemplu pentru condiția scriitorului, într-o epocă greu încercată.

Referindu-se la Rebreanu prin cuvintele: "El este Scriitorul care a profesat toată viața Scrisul, nu numai dintr-o deprindere, ci dintr-un crez de existență". Doru Munteanu considera că romancierul a pus în cuvintele folosite greutatea vieții, având două crezuri pentru realizarea operelor sale: începutul și construcția fiecăruia din ele confrom notațiilor din "Jurnalul" scriitorului, potrivit cărora "De fapt, mă muncesc cu fraza inițială care să dea întreg ritmul", "fraza salvatoare". în continuare, Doru Munteanu este de părere că Rebreanu a fost "scriitorul înnîscut, hărăzit de natură să creeze".

Gheorghe Crăciun apreciază că Rebreanu este acel romancier neîntrecut de nici un altul în literatura română, care a creat prin operele sale o mai "puternică iluzie a naturalului", a vieții așa cum o știm, aceasta determinând apariția unor dificultăți în sesizarea modalităților prin care se realizezaă simularea. Paginile romanelor par a fi însăși viața, nu o relatare din vârful peniței unui scriitor, deoarece frazele sale sunt simple, comune, precise, scrisul plat, toate conducând la ideea că narativitatea poate fi uneori suficientă:

Uneori discursul rebrenian e presărat cu regionalisme greoaie care nu se lasă integrate în întregul vocabular, lipsit de strălucire. Sintaxa este cea care aduce în paginile sale monotonia selemnă a relității.

Un alt adolescent avea să-1 descopere pe Rebreanu, elev fiind în ultimele clase de liceu, și să rămână multă vreme apoi urmărit de figurile personajelor

rebreniene. Este vorba de scriitorul contemporan Bujor Nedelcovici.

Simțindu-se pătruns de caracterele eroilor lui Rebreanu, i-a urmărit cu interes și în timpul vizionării filmelor inspirate din cărțile lui, fără să-1 intereseze cât de bine erau realizate, ci mai mult proiectarea în viață a adevărurilor susținute de cărți. Și pentru că nici filmele nu i-au adus prea multe și clare lămuriri, tânărul scriitor a căutat dezlegările marilor mistere ascunse de cărțile romancierului, citindu-i "Jurnalul". Abia după aceasta a putut înțelege că "Omul de rând devenise robul scriitorului" și a putut să-și explice modelul de literat produs de Rebreanu.

Eugen Uricariu împinge "nevoia de Rebreanu" până acolo încât consideră că prin noroc și încredere poate să-1 vadă pe Rebreanu în carne și oase, sau măcar să întâlnească pe strradă imaginea lui. Aceasta deoarece consideră că nu crede să existe vreun scriitor român de azi care să nu datoreze nimic lui Rebreanu.

Făcând o comparație cu vârfurile munților, Uricariu considera că așa cum toată lumea știe cât de înalți sunt munții, dar foarte puțini ajung să le cunoască înălțimea, și scriitorul este cunoscut de un public larg, dar nu în totalitate au fost receptate scrierile sale la înalta lor valoare. De aceea, considerăm că s-ar mulțumi să-1 întâlnească măcar pe cel mai mic dintre frații lui Rebreanu, pe Tiberiu, pentru a putea recepta cu atenția cuvenită literatura propusă de "bărbatul masiv, cu ochi albaștri" încărunțit prea devreme.

După cum am putut observa, majoritatea scriitorilor contemporani au pornit în receptarea operei lui Rebreanu nu de la simpla lectură a romanelor, ci după îndelungi pelerinaje în ținutul Năsăudului, după cunoașterea obiceiurilor, datinilor și chiar a câtorva dintre sătenii care au fost luați drept subiecți pentru scrisul său de către Rebreanu. Ce-i îndrepta oare pe toți spre tărâmul de dincolo de Someș, dacă nu naratismul și "pulsația vieții" puse în pagini cu un realism simplu, dar convingător ? O ficțiune nu poate conduce decât la lectură, dar personajele vii cu pasiunile lor, cu obiceiurile lor și tradițiile zonei în care locuiesc, cu un limbaj obișnuit de la țară, cer cu insistență mânată de curiozitate descoperirea adevărului.

Ori scriitorii contemporani, tocmai de acest adevăr, de această realitate de a

care trebuie să se realizeze orice început, ajutați și de "Caietele" sau "Jurnalele" romancierului, aveau nevoie pentru a înțelege modul de construcție al personajelor și acțiunilor propuse de marele Rebreanu, mai cu seamă că transformările istorice ale epocii în care ei și-au desăvârșit studiile impuneau nu interpretarea valorilor literare, ci interpretări care să convină politicii practicate de "puterea" care se afla la cârma tării.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Motto:

Cel ales de Dumnezeu să exprime prin artă sufletul cel mare al poporului apare înzestrat de un dram de talent sau de geniu, dar mai cu seamă de o imensă putere de muncă. Omul s-a dus, opera lui însă a romas ofrandă bogată și nobilă neamului românesc întregit.

L. Rebreanu

Nuvelele reprezintă primele realizări literare ale lui Liviu Rebreanu și de aceea, lucrarea de față își propune relevarea acestei activități a autorului. Accentul major a căzut pe studiul apariției nuuvelelor atât în periodicele vremii, din toate zonele țării: "Cosânzeana" – Cluj, "Luceafărul" – Iași, "Convorbiri critice", "Viața românească" – București, cât și asupra primelor volume, cu toate nuvelele pe care le presupune fiecare. Desigur, nu am trecut cu vederea romanele, dar ele apar menționate sumar deoarece nu constituie subiectul cercetării mele.

în al doilea capitol mi-am propus să prezint principalele nuvele structurate tematic de subiecte inspirate din:

perioada războiului;

cutumele și pasiunile vieții de la sat;

izolarea declasaților și condițiilor de viață ale micilor slujbași de la oraș.
Al treilea capitol al lucrării se ocupă de tipologia personajelor din nuvele,

subliniind pasiunile lor, zbuciumul sufletesc, stările de înălțare și prăbușire pe care

le oferă viața eroilor, precum și modul în care sunt rezolvate stările conflictuale, cel mai adesea finalul coincizând cu moartea, fie prin sinucidere, fie crima războiului.

Nuvelele care se ocupă de prezentarea vieții oamenilor simpli de la oraș nu au nici ele un final fericit.

Ultimul capitol este dedicat opiniilor criticilor români și străini care s-au ocupat de traducerea operei lui Rebreanu, dar și aprecierilor și mărturiilor unor prozatori ai zilelor noastre.

Consider, în încheiere, că am realizat ceea ce mi-am propus, aducând la lumina cunoștinței, din nou, mai rar pomenitele nuvele ale marelui, devenit din 1920, romancier, ba chiar întemeietor de roman românesc modern.

Interesante și revelatoare de idei, consider că nuvelele vor continua să reprezinte antecedentele de mare importanță creatoare pentru afirmarea ca scriitor a lui Liviu Rebreanu, dat fiind că ele pregătesc drumul de glorie al romanelor.

îndrumată cu minuțiozitate, profesionism și îndelungată răbdare de doamna lector univ.drd. Tatiana Vișescu de la Universitatea din Pitești, am descoperit și eu acest adevăr pe care îl susțin prin alcătuirea prezentei lucrări de licență cu titlul Nuvelistica – expresie romanescă pentru un autor european – Liviu Rebreanu "

NOTE BIBLIOGRAFICE

Prefață la Liviu Rebreanu – Nuvele, Editura Minerva, București, 1971.

Liviu Rebreanu – nuvelist – Alex. Ruja, postfață la voi L. Ribreanu – Nuvele,
Ed.Minerva, 1991, pagini 341

Paul Dugneanu – L. Rebreanu: "Periplu critic" în L. Rebreanu, București, Editura
Eminescu – ciclul "Biblioteca critică", pag. 32.

Cf. Rampa I, nr. 262, septembrie 1912.

Cf. dr. Vasile Țițescu în Tribuna Școlii argeșene Pitești, 1970, pag. 15-16

Tudor Vianu – "L. Rebreanu" în ciclul "Biblioteca critică " 50", pagini 228

Șerban Cioculescu, "în marginea operei lui L. Rebreanu" Aspecte literare
contemporane, Ed. Minerva, Buc. 1972, pagini 321.

8. Mihail Ungheanu – "Statura scriitorului", Luceafărul, nr.4723 noiembrie 1985 p-1.
9,Edgar Papu – "Modernul Rebreanu", Luceafărul, nr. 4o3, octombrie 1985, pag.l.

NOTE BIBLIOGRAFICE

4.1.

P. Constantinescu – L. Rebreanu în "Viața literară" nr. 15, 1926.

S. Cioculescu – în marginea operei lui L. Rebreanu, în Revista Fundației Regale
nr.2, 1936

V. Râpeanu – Note de nuvelistica lui L. Rebreanu în "Flacăra" nr. 28, 1984.

4.3.

Titus Popovici în L. Rebreanu după un veac, Ed. îngrijită de M. Zaciu – Cluj
Napoca – Dacia, 1985.

Francisc Păcurariu în op.cit.

George Bălăiță în op.cit.

4. Petre Sălcudeanu în op. Cit.
5.M.H. Simionescu în op.cit.
6. Norman Manea în op.cit.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Paul Dugneanu – "Periplu critic: L.Rebreanu", în "Liviu Reabreanu interpretat de…" Editura Eminescu 1987.

Alex.Ruja – Postfața la voi. Nuvele – L. Rebreanu – Ed.Minerva, 1991.

Alexandru Piru – Un analist al sufletului obscur, în "L.Rebreanu (interpretat de…)" Ed.Eminescu, 1987, pag.267

4. G. Topârceanu – Opere Alese, II, ediția Alexandru Sîndulescu, București, 1959,pag. 320.

5. Virgil Bulat- Postfață la volumul Răfuiala și alte nuvele, L. Rebreanu, Ed.Dacia –

Cluj 1983.

Sfânta Scriptură – Noul Testamenti – Efeseni – V – 22 – 23.

Nicolae Gheran – Tânărul Rebreanu – Ed. Albatros, București, 1986 – pg.356.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ

l.N.Antonescu – Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu, Buc. Minerva, 1985

2. G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București,

Minerva 1982

Al.Cernea-Răduleascu – Arbori din țara promisă (Studii), București, C.R.

S.Cioculescu – Aspecte literare contemporane, Ed.Minerva, 1972

C. Ciuchindel – Bibliografia revistei "România literară", București, Ed,științifică

și enciclopdică, 1981

N. Crețu – Constructori ai romanului, București, 1982

Ov.S. Crohmălniceanu – Cinci prozatori, București, 1984

8. Ov.SCrolmălniceanu – Istoria literaturii române între cele două războaie

mondiale, București, Minerva, 1972

9. E.Dragoș – Structuri narative la Rebreanu, București, 1981, Ed.științifică și

enciclopedică

F.Gheorghe – Popasul intim, București, 1972

N. Gheran – Amiaza unei vieți, București.Albatros, 1989.

N.Gheran – Tânărul Rebreanu, București, Albatros 1986

S.Ilin – L. Rebreanu în Agora, București, Minerva, 1988

S.Ilin – L. Rebreanu în atelierul de creație, București, Minerva, 1985.

N. Iorga – Istoria literaturii românești conpemporane, București, 1934

E.Lovinescu – Istoria literaturii române, București, Minerva, 1973

M. Muthu-Z. Rebreanu sau paradoxul organicului, Cluj-Napoca , Dacia, 1993
18.1.Negoițescu – Analize și sinteze, București, Albatros, 1976

Al.Oprea – Cinci prozatori iluștrii, București, Albatros, 1971

Perpessicius – Patru clasici, București, 1974

Al. Piru -Istoria literaturii române, București, Minerva, 1985

Al.Piru – L. Rebreanu interpretat de … (Amintiri și articole critice), București,

Ed.Eminescu, 1973

23.Al.Piru – Permanențe românești, București, C.R, 1978

I.Popescu Sireteanu – Amintiri despre Rebreanu, Iași, Junimea , 1985.

Al. Rachieru – Pe urmele lui L. Rebreanu, București, Sport-Turism, 1986.

L.Raicu – Liviu Rebreanu , București, 1967

Fanny Rebreanu – Cu soțul meu, București, 1963

L. Rebreanu -Amalgam, București, Dacia, 1976

L. Rebreanu – Mărturisiri, București, 1932

Puia Florica Rebreanu – Pământul bătătorit de părintele meu, București, Sport-

Turism, 1980

31. Puia Florica Rebreanu – Zilele care au plecat, București, Ed. pentru literatură

1969

32.1. Rotaru – O istorie a literatruii române – De la 1900 până la al II-lea Război Mondial, București, Minerva, 1972

A.Sassu – L.Rebreanu – Sărbătoarea operei, București,, Albatros, 1978

Al. Săndulescu – Introducere în opera lui L.Rebreanu, București, Minerva, 1976

T. Vianu – Arta prozatorilor români, București, Minerva, 1977

M. Zaciu – L. Rebreanu- după un veac – Evocări, comentarii critice, perspective

străine, mărturii ale prozatorilor de azi, Cluj-Napoca, Dacia 1985

37. M.Zaciu – Alte lecturi și alte zile – Eseuri, București, Ed. Eminescu, 1978

Articole apărute în periodice despre Liviu Rebreanu și opera sa

l.G. Topârceanu – L.Rebreanu – Golanii în "Viața Românească" nr.4-5/1916

E.Lovinescu – L. Rebreanu în "Sburătorul" nr.30-31-32-33/1920

N.Davidescu – O delicioasă farsă în "Steagul V" nr.367/1920

T. Arghezi Cum se scrie românește în "Cugetul Românesc" nr. 1/1921

O. Botez – L. Rebreanu – Ion în "Viața Românească" nr.7/1921

C.Petrescu – L.Rebreanu în "Gândirea" nr. 9/1921

T. Mosiu – Cronică la Pădurea spânzuraților în "Lamura" IV nr 5/1923

8. O. Botez – L. Rebreanu – Pădurea spânzuraților în "Viața Românească"

nr.7/1923 9.Al.Călin – L.Rebreanu – Plicul în "Rampa" VII nr. 1638/1923

G.Bogdan Duică – Pădurea spânzuraților în "Societatea de mâine" nr.4/1924

Perpessicius – L. Rebreanu – Adam și Eva în "Mișcarea literară" nr.29/1925
12.F. Ardeca De vorbă cu D.L.Rebreanu în "Adevărul literar și artistic" VII

nr.283/1926

P. Constantivescu – L. Rebreanu în "Viața literară" nr. 15/1926

F. Ardeca – JackLondon și L. Rebreanu în "Sburătorul" IV nr.7/1927

Perpessicius – L.Rebreanu – Ciuleandra în "Cuvântul" III, nr.9/1927
16.1. Sadoveanu – Ciuleandra în "Adevărul literar și artistic" nr.380/1928

Al. Bădăuță – L. Rebreanu – Ciuleandra în "Gândirea" nr. 1/1928

F. Ardeca – Țăranii lui Rebreanu. Cu prilejul romanului Răscoala în "Adevărul"

nr.15075/1933 19.M. Sebastian – L. Rebreanu – Răscoala în "Cuvântul" nr. 2796/1933

P. Pandrea – L. Rebreanu – Jar în "Adevărul literar și artistic" nr.705/1934

A. Veiss – Romanele și nuvelele domnului L. Rebreanu în "Adevărul literar și

artistic" nr. 739/1935

22. P. Constantinescu – L. Rebreanu – Gorila în "Vremea" nr.543/1938

Perpessicius – L. Rebreanu – Gorila în "România" nr. 29/1938

M. Sebastian – L. Rebreanu – Amândoi în "Muncă și voie bună" nr.7/1940

Perpessicius – L. Rebreanu – Amândoi în "Azi" nr.58/1940

P. Comărnescu – La moartea scriitorului L. Rebreanu în Revista Fundațiilor

Regale nr.9/1944

T. Vianu – Plicul în "Contemporanul" nr.42/1965

P. Mareea – Despre Ion în "Gazeta literară" nr.49/1965

V. Streinu – L. Rebreanu – în "Tomis" nr.6/1967
30.1. Simut- Gorila – Recurs în "Familia" nr.6/1979
31.1. Vlad – Poezia epică în "Tribuna" nr.4/1985

M. Tomusi – Pridvorul familiei Herdelea în "Luceafărul" nr.45/1985

P. Constantinescu – Drumul creației lui L. Rebreanu în "România literară"

nr.16/1986

Ediții și reeditări ale volumelor lui Liviu Rebreanu

L.Rebreanu – Adam și Eva – roman – București, Ed.Eminescu, 1970, Colecția

Romanul de dragoste

L.Rebreanu – Adam și Eva – roman – București, Ed.Minerva, 1974 L.Rebreanu – Adam și Eva – roman – București, Ed.Minerva, 1982, Prefață de M.

Ionescu

L.Rebreanu – Adam și Eva – roman – Iași, Ed. Junimea, 1985, Postfață de Ion Sârbu L.Rebreanu – Adam și Eva – roman – București, Ed.Minerva, 1989, Postfață și

bibliografie de M.Ionescu. L.Rebreanu – Amalgam – Ediție îngrijită de M. Muthu – Cluj – Napoca Ed.Dacia,

1976

L.Rebreanu – Amândoi – roman – București, Ed.Socec et CO 1940 L.Rebreanu – Amândoi – roman – București, Ed.Eminescu, 1971 L.Rebreanu – Apostolii – comedie în trei acte – București, Ed.C.R., 1930 L.Rebreanu -Cadrilul – comedie în trei acte – București, Ed. Alcalay, 1919. L.Rebreanu – Caiete – Prezentate de N. Gheran – Clu -Napoca, ED. Dacia, 1974 L.Rebreanu – Calvarul – nuvele – Ed. îngrijită de N. Gheran, București, Ed.penttru

literatură, 1965

L.Rebreanu – Catastrofă – trei nuvele – Buc.Ed.ViațaRomânească, 1921 L.Rebreanu – Ciuleandra – roman – București, Ed.pentru literatură, 1965. L.Rebreanu – Ciuleandra – roman – București, Ed.pentru literatură, 1965. L.Rebreanu – Ciuleandra – roman – București, Ed.Eminescu, 1970 L.Rebreanu – Ciuleandra – roman – București, Ed.Minerva, 1976, Postfață și

bibliografie de Dana Dumitriu

L.Rebreanu – Ciuleandra – roman – Chișinău, Ed. Literatura artistică, 1990 L.Rebreanu- Cîntecul iubirii – București, Ed.Tineretului, 1960, Biblioteca țăranului

muncitor L.Rebreanu – Cântecul lebedei – București, Ed. Luceafarul,S.A., 1927

L.Rebreanu – Crăișorul – roman, București, Ed.C.R.1929 L.Rebreanu – Crăișorul Horia – roman, București, Ed.Cugetarea, 1942 L.Rebreanu – Crăișorul Horia – roman – București, Ed.Minerva, 1983, Prefață, note,

tabel cronologic de N.Gheran L.Rebreanu – Cuibul visurilor – nuvele și schițe – București, Ed.literară Casa

Școalelor, 1927

L.Rebreanu – Golanii – nuvele și schițe -București,Ed.Steinberg, 1916 L.Rebreanu -Golanii – nuvele și schițe – București, Ed.Albatros, 1984. Antologie de

N. Gheran

L.Rebreanu – Golanii – nuvele și schițe – București, Ed.Minerva, 1985 L.Rebreanu – Gorila – roman – București, Ed.Alcaly, 1938 L.Rebreanu – Gorila – roman – București, Ed.Alcaly, 1985 L.Rebreanu – Hora morții, Catastrofa, Ițic Ștrul dezertor, Nuvele, refață Al.Piru,

București, Ed.Militară, 1966

L.Rebreanu – Ion – roman – București, Ed. Viața Românească, 1921 L.Rebreanu – Ion – roman – București, ESPLA, 1955 L.Rebreanu – Ion – roman – București, ESPLA, 1959 L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed. pentru Literatură, 1963 L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed. pentru Literatură, 1965, Prefață

de P. Georgescu

L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed. pentru Literatură, 1966 L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed. pentru Literatură, 1967, Prefață

de P. Georgescu L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed. pentru Literatură, 1968, Prefață

și note de M.Bucur L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed. Eminescu, 1970, Prefață și note

de M. Bucur L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed.Minerva, 1977, Repere istorico-

literare de M. Dascălu.

L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed.C.R.,1979

L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed.Eminescu, 1980

L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed.C.R,1983

L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed. Minerva, 1984, Postfață I.Dodu

Bălan

L.Rebreanu – Ion – roman – vol.I-II, București, Ed.Albatros, 1985 L.Rebreanu – Ion – roman – Timișoara, Ed.Facla, 1988, Tabel cronologic și

crestomație critică de S.Vultur L.Rebreanu – Ion – roman – București, Ed. Gramar, 1995, Prefață, curriculum vitae

și bibliografie de A. Goci

L.Rebreanu – Jar, Amândoi – romane , București, Ed.Eminescu, 1985 L.Rebreanu – Jurnal – Text ales de Puia Florica Rebreanu, note de N. Gheran –

București, Ed.Minerva, 1984 L.Rebreanu – La lumina lămpii – ediție îngrijită de N. Gheran și Puia Florica

Rebreanu, București, Ed.Minerva, 1981 L.Rebreanu – Mărturisire – Nuvele și schițe – Selecție și prefață de I.B. Lefter,

București, Ed. Militară, 1986

L.Rebreanu – Nuvele și schițe – București, Ed.Literară, Casa Școalelor, 1921 L.Rebreanu – Nuvele – București, Ed.Tineretului, 1956 L.Rebreanu – Nuvele – București, Ed.Tineretului, 1957 L.Rebreanu – Nuvele – București, ,Ed.pentru literatură, 1965, ediție îngrijită, prefață

de N. Gheran

L.Rebreanu – Nuvele – București, Ed.Minerva, 1978, Postfață G.Gană L.Rebreanu – Nuvele – București, Ed.Minerva 1991, Antologie de A.Ruja L.Rebreanu – Nuvele – Galați, Ed.Porto-franco, 1993, Cuvânt înainte de Puia

Florica Rebreanu, Prefață tabel cronologic și bibliografie de M.Corosenco L.Rebreanu – Oameni de pe Someș – București, Ed.Fundația culturală

Regală"Principele Carol" 1936 L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București, Ed.C.R, 1922

L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București, Ed.Cugetarea 1945

L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București, ESPLA, 1956

L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București, ESPLA, 1959, Prefață de S.

Iosifescu L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București, Ed.Militară, 1966, Cuvânt înainte

de Al. Piru

L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București, Ed.pentru Literatură, 1969 L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București, Ed.Minerva, 1972 L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București,Ed.Ion Creangă, 1976, Prefață și

note de Graziella Ștefan L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București,Ed.Minerva 1978, Ediție îngrijită

de N. Gheran

L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București, Ed.Eminescu, 1983 L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București,Ed.Militară, 1984, Ediție îngrijită

și prefață de M. Ghiță Mateucă

L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților -Cluj-Napoca, Ed.Dacia, 1985 L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților – București, Ed.Albatros, 1989, prefață de

C.Negreanu L.Rebreanu – Pădurea spânzuraților -Iași, Ed. Moldova, 1992, Postfață de

Al.Dobrescu

L.Rebreanu – Răscoala – București, Ed.Adevărul, 1932 L.Rebreanu – Răscoala – București, ESPLA, 1954

L.Rebreanu – Răscoala – București,ESPLA, 1959, Prefață de Ov.S.Crohmălniceanu L.Rebreanu – Răscoala – București, Ed.pentru literatură, 1962, Prefață de C.

Simionescu L.Rebreanu – Răscoala – București, Editura pentru literatură, 1967, Prefață de Ov.S.

Crohmălniceanu

L.Rebreanu – Răscoala – București, Ed.Eminescu, 1973, Cuvânt înainte de Al.Piru L.Rebreanu – Răscoala – București, Ed.Minerva, Repere istorico-literare de N.

Gheran L.Rebreanu – Răscoala – București, Ed.Albatros, 1979, Postfață, conologie,

bibliografie de G.Savu

L.Rebreanu – Răscoala – București, eD.c.r., 1983

L.Rebreanu – Răscoala morților – București, Ed.librăriei A. Săndulescu, 1919 L.Rebreanu – Teatru – București, Ed.Eminescu, 1985 L.Rebreanu – Trei nuvele – București, Ed.Cultura Națională, 1924 L.Rebreanu – La sublevacion – Novela -Traduccion por Roșa Brthe. Prologo por

Marian Popahagi – Bucharet, Minerva, 1980

L.Rebreanu – Die Einfoltigen. Erzohlungen Vien, Wiener Verlag, 1945. L.Rebreanu – Romanul tragediei polone (traducere de I.Rebreanu), București, 1940 L.Rebreanu – Kellermann Bernfiard – Povestea unui dor. Traducere de I. Rebreanu,

București, 1943 L.Rebreanu – O mie una de nopți. Opera completă traducere de I.Rebreanu vol.I –

3 buc.