Nulitatile In Procesul Penal. Aspecte Teoretice Si Practice
CUPRINSUL LUCRĂRII DE LICENȚĂ
Abrevieri
Secțiunea I. Noțiuni introductive
§ 1. Scurte precizări privind sancțiunile procesual penala
§ 2. Nulitatea
2.1 Definiție
2.2 Condiții de existență a nulităților
2.3 Clasificarea nulităților
Secțiunea a II-a. Nulitatea absolută
§ 1. Noțiune si trăsături caracteristice
§ 2. Cazuri de nulitate absolută reglementate de dispozițiile art. 181 alin. (1)
2.1 încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată
2.2 încălcarea dispozițiilor privind competența materială și după calitatea persoanei a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente
2.3 încălcarea dispozițiilor privind publicitatea ședinței de judecată
2.4 încălcarea dispozițiilor privind participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii
2.5 încălcarea dispozițiilor privind prezența suspectului sau inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii
2.6 încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlate părți, atunci când asistența este obligatorie
Secțiunea a III-a. Nulitatea relativă
§ 1. Noțiune si trăsaturi caracteristice
§ 2. Cazuri de nulitate relativă
Secțiunea a IV-a. Efectele nulității
Secțiunea a V-a. Nulitățile în reglementarea anterioară
Concluzii
Bibliografie
Abrevieri
I.Abrevieri uzuale
alin. aliniatul
art. articolul
C.A. Curtea de apel
C.C.R. Curtea Constituțională a României
C.E.D.O Curtea Europeană a Drepturilor Omului
compl. RIL Completul competent să judece recursul în interesul legii
C.P.P Codul de procedură penală ( Legea 135/2010)
dec. decizia
dec. de îndrumare decizia de îndrumare
ed. ediția
Ed. Editura
hot. Hotărârea
ibidem în același loc ( în aceeași lucrare)
I.C.C.J. Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. litera
M. Of. Monitorul Oficial al României, Partea I
N.C.P.C Noul Cod de procedură civilă ( Legea 134/2010)
nr. numărul
op.cit. operă citată
p. pagina
pct. punctul
s.min. și fam. secția pentru cauze cu minori și de familie
s.pen. secția penală
s. I pen. secția I penală
Trib. Suprem Tribunalul Suprem
vol. Volumul
II. Baze de date juridice
portal.just.ro Portalul instanțelor de judecată- bază de date online
aparținând Ministerului Justiției
www.jurisprudentă.org Jurindex. Indexul jurisprudenței naționale.
www.scj.ro Site-ul oficial al Înaltei Curți de Casație și Justiție
Lexis Nexis Sala de lectură a Universității ,,Nicolae Titulescu’’
din București
Secțiunea I
Noțiuni introductive
Prezenta lucrare are ca obiect studiul și cercetarea nulităților în procesul penal și evidențierea importanței decisive a acestora în desfășurarea optimă și normală a raporturilor procesual penale.
Procesul penal este o activitate complexă la care participă organe judiciare, subiecți procesuali, părțile și alte persoane, care are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Așadar, procesul penal are în primul rând un scop imediat, reprezentat, pe de-o parte, de constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, dându-se astfel efect principiului operativițătii cât și principiului respectării dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil și, pe de altă parte, pedepsirea persoanei care a săvârșit infracțiunea, potrivit vinovăției sale, respectându-se în acest fel principiul legal al aflării adevărului, iar în al doilea rând, un scop mediat ,care constă în apărarea ordinii de drept, a drepturilor si libertăților persoanei, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni precum și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.
În vederea asigurării fiabilității procesului penal și a atingerii scopului acestuia organele judiciare și ceilalți participanți au îndatorirea de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile cu respectarea regulilor procedurale prevăzute în Constituția României, în Codul de procedură penală sau în alte legi speciale care cuprind reguli procesual penale.
În procesul penal, organele judiciare, subiecții procesuali principali și părțile iși exercită drepturile și iși aduc la îndeplinire obligațiile pe care le au prin efectuarea unor acte cerute de specificul fiecărei cauze penale. Actele prin intermediul cărora sunt realizate activități din cadrul procesului penal se numesc acte procesuale și acte procedurale.
Actul procesual este actul părților, al subiecților procesuali principali sau al organelor judiciare prin intermediul căruia sunt exercitate drepturi procesuale ori sunt îndeplinite obligații procesuale. De exemplu, sunt considerate acte procesuale ale organelor judiciare, ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, încheierea prin care se dispune luarea măsurilor preventive, rechizitoriul, încuviințarea de probatorii. În categoria actelor procesuale care aparțin celorlalte persoane participante la procesul penal intră, de pildă, exercitarea căilor de atac, plângerea prealabilă etc.
Actul procedural este mijlocul prin care se aduce la îndeplinire un act sau o măsură procesuală. El relevă modul în care trebuie să se îndeplinească dispoziția cuprinsă în actul procesual. Sunt acte procedurale, între altele, mandatul de arestare preventivă, audierea unui martor, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, emiterea citației etc.
Atât actul procesual cât si actul procedural, pentru a-și produce efectele cerute de lege, trebuie să fie îndeplinite și efectuate de către participanții la procesul penal în limitele drepturilor pe care le au și în concordanță cu dispozițiile legii. Atunci când au fost încălcate condițiile de fond care privesc conținutul actului, precum și condițiile de formă referitoare la modul de îndeplinire a actului procesual ori de efectuare a actului procedural poate interveni anularea acestora, iar în situația când vătămarea produsă nu poate fi înlăturată pe nicio altă cale, actul va fi lovit de nulitate absolută.
§1. Scurte precizări privind sancțiunile procesual penale
Principiul legalității sau ,,nulla justitia sine lege’’ exprimă cerința ca activitatea judiciară să se desfășoare în strictă conformitate cu dispozițiile prevăzute de lege.
Legalitatea procesului penal este un principiu fundamental, consacrat în mod expres în art. 2 din Codul de procedura penală, articol care are o reglementare mult mai riguroasă fața de dispozițiile art. 2 din vechiul Cod de procedură penală, care pevedea aplicabilitatea principiului legalitătii doar în faza de urmărire penală și în cursul judecătii; prin modul cum a fost reformulat textul, acest principiu caracterizează întreg procesul penal și nu doar primele două faze ale acestuia: urmărirea penală și judecata.
Garantarea aplicării principiului legalității în procesul penal, implică instituirea de sancțiuni ce vor fi aplicate celor ce se fac vinovați de încălcare a normelor de procedură penală.
În doctrină, sancțiunile ce operează în caz de nesocotire a normelor de procedură penală sunt împărțite în două categorii, și anume, sancțiuni personale, aplicabile persoanelor care încalcă dispozițiile legale privitoare la desfășurarea procesului penal și sancțiuni procedurale prin intermediul cărora actele procesuale și procedurale îndeplinite în mod nelegal sunt lipsite de efecte.
Sancțiunile personale pot fi de natură administrativă, civilă sau penală. De pildă, se va aplica o amendă judiciară în cazul săvârșirii de către un participant la procesul penal a unei abateri judiciare. De asemenea, încălcarea normei de procedură de către un organ judiciar poate antrena răspunderea disciplinară a acestuia; în acest sens, Legea nr.304/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, stipulează în art. 99 lit. d) că fapta de a nu respecta secretul deliberării constituie abatere disciplinară.
Dacă în urma activităților procesuale nelegale se cauzează prejudicii patrimoniale unor persoane, cei în culpa vor fi sancționați, în acest caz răspunderea lor fiind una civilă. De asemenea, celor ce se fac vinovați de încălcări grave ale dispozițiilor legale care privesc desfășurarea procesului penal li se pot aplica chiar și sancțiuni penale. De exemplu, fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate, de a trimite în judecată o persoană știind că este nevinovată precum și fapta de a reține, aresta sau condamna o persoană știind că este nevinovată întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ,,Represiune nedreaptă’’, prevăzută de art. 283 Cod penal și se pedepsește cu închisoare și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică.
În aceste condiții, se observă că sancțiunile personale aplicate celor care au încălcat dispozițiile legale privitoare la desfășurarea procesului penal, nu au consecințe directe asupra actelor efectuate prin nesocotirea legii. De aceea, ca o garanție a legalității procesului penal au fost instituite și sancțiunile procedurale, prin intermediul cărora actele procesuale și procedurale îndeplinite în mod nelegal devin lipsite de valabilitate.
În literatura de specialitate se arată că sancțiunile procesual penale îndeplinesc un triplu scop, și anume preîntâmpinarea încălcării legii (scop preventiv), daca, totuși, încălcarea s-a produs, desființarea actelor nelegal efectuate (rol sancționator), și, atunci când este posibil, refacerea acestora în condițiile si formele cerute de lege (scop reparator). trimoniale unor persoane, cei în culpa vor fi sancționați, în acest caz răspunderea lor fiind una civilă. De asemenea, celor ce se fac vinovați de încălcări grave ale dispozițiilor legale care privesc desfășurarea procesului penal li se pot aplica chiar și sancțiuni penale. De exemplu, fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate, de a trimite în judecată o persoană știind că este nevinovată precum și fapta de a reține, aresta sau condamna o persoană știind că este nevinovată întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ,,Represiune nedreaptă’’, prevăzută de art. 283 Cod penal și se pedepsește cu închisoare și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică.
În aceste condiții, se observă că sancțiunile personale aplicate celor care au încălcat dispozițiile legale privitoare la desfășurarea procesului penal, nu au consecințe directe asupra actelor efectuate prin nesocotirea legii. De aceea, ca o garanție a legalității procesului penal au fost instituite și sancțiunile procedurale, prin intermediul cărora actele procesuale și procedurale îndeplinite în mod nelegal devin lipsite de valabilitate.
În literatura de specialitate se arată că sancțiunile procesual penale îndeplinesc un triplu scop, și anume preîntâmpinarea încălcării legii (scop preventiv), daca, totuși, încălcarea s-a produs, desființarea actelor nelegal efectuate (rol sancționator), și, atunci când este posibil, refacerea acestora în condițiile si formele cerute de lege (scop reparator). Mai mult decât atât, se admite că sancțiunea procesuală penală ar constitui și ,,o garanție a principiului aflării adevărului, actele procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea legii de procedura producând îndoială asupra veridicității probelor administrate abuziv și asupra corectitudinii soluțiilor adoptate față de prevederile legale’’. În acest sens, dispozițiile art. 102, arată că mijloacele de probă obținute în mod nelegal, nu vor fi folosite în procesul penal.
Sunt considerate ca făcând parte din sfera noțiunii de sancțiuni procedurale: nulitatea, decăderea, inadmisibilitatea, excluderea și inexistența. Aceasta din urmă, nu este reglementată de normele procesual penale însă doctrina o include în categoria sancțiunilor procedurale. Se arată că în cazul inexistenței, actul procesual sau procedural este, o realitate de fapt și nu o realitate juridică. Actele inexistente sunt socotite simple realități de fapt, ele având numai aparența unei existențe juridice. De exemplu, o hotărâre judecătorească întocmită de un student aflat în practică, ori citațiile întocmite de părțile din proces, sunt simple realități de fapt, ele , din punct de vedere juridic fiind inexistente.
Codul de procedură penală reglementeză doar patru dintre sancțiunile enumerate mai sus, respectiv, nulitatea [art. 280-282]; decăderea [ art. 268 alin. (1)]; inadmisibilitatea [ art. 67 alin (5)], art. 67 alin.(2), art. 421 pct.1 lit. a), art. 431 etc] și excluderea [art. 102]. Această din urmă sancțiune era prevăzută și în vechiul Cod de procedură penală însă nu beneficia de o reglementare expresă. Excluderea este sancțiunea procedurală aplicabilă în materia probelor administrate în mod ilegal, precum și în ipoteza încălcării drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind expres reglementată, în actualul Cod de procedură penală, în art. 102 denumit ,, Excluderea probelor obținute în mod nelegal’’.
O noutate adusă de actuala reglementare o reprezintă sancțiunea excluderii probele derivate din probele obținute în mod nelegal. Excluderea probelor derivate are la bază doctrina ,,fructelor pomului otrăvit’’, potrivit căreia în situația în care probele au fost obținute nelegal, probele secundare, derivate din primele, nu pot fi admise. Se pleacă astfel, de la ideea potrivit căreia probele obținute ilegal nu pot fi folosite pentru a obține alte probe întrucât ilegalitatea inițială și probele inițiale pătează probele obținute ulterior.
Această doctrină de limbă engleză ( ,,fruits of the poisonous tree’’ doctrine) a luat naștere pe cale jurisprudențială, fiind aplicată pentru prima dată de Curtea Supremă a SUA, în cauza Silverthorne Lumber CO vs. Statelor Unite ale Americii.
În acestă cauză, inculpatul Frederick W. Silverthorne este acuzat de săvârșirea unor infracțiuni la regimul fiscal, prin neplata taxelor și impozitelor. Inculpatului i s-au cerut documente fiscale ale societății sale pentru verificarea acestor neregularități, iar acesta a refuzat să pună la dispoziția oragnelor judiciare aceste documente, acest fapt considerându-se un gest de dispreț față de Curtea Supremă. În dimineața de 25 februarie 1920, inculpatul a fost reținut pentru cateva ore. În timpul cât acesta era reținut, agenții federali, fără a avea un mandat în acest sens, au mers la societatea unde inculpatul își desfășura activitatea și au confiscat toate documentele fiscale ale societății și au făcut copii ale înregistrărilor. Pe baza documentelor fiscale confiscate ilegal, inculpatului i se putea schimba încadrarea juridică din rechizitoriu, agravându-i-se situația.
Problema în acest caz este dacă sunt sau nu permise probele derivate din probele obținute ilegal. Curtea a opinat că dacă s-ar permite probe derivate din probele ilegale ar încuraja poliția să eludeze al patrulea amendament, astfel încât în motivarea deciziei sale nu a ținut cont de probele din documentele obținute ilegal, aceste probe fiind excluse din dosar.
Nulitatea este sancțiunea procedurală care intervine atunci când actele de procedură nu au fost înfăptuite în conformitate cu dispozițiilor legale, având ca efect înlăturarea în tot sau în parte a acestora.
Decăderea este o sancțiune procedurală determinată de nerespectarea (încălcarea) unui termen legal peremptoriu, ce constă în pierderea exercițiului unui drept procesual. Dacă, totuși, partea care a fost decăzută din exercițiul dreptului, îndeplinește actul peste termen, sancțiunea care intervine este nulitatea actului respectiv, care, în principiu, nu mai poate fi refăcut. Prin excepție, Codul de procedură penală prevede și anumite cazuri în care, deși actul a fost introdus peste termen, își păstrează valabilitatea și iși va produce efetele prevăzute de lege. Se înscriu în aceste
cazuri, de exemplu, instituția repunerii în termenul de apel sau repunerea în termenul de contestație.
Prin urmare, distincția dintre decădere și nulitate constă, printre altele, în aceea că prima se referă la drepturi procesuale pe când cea de-a doua se referă la acte procesuale.
Inadmisibilitatea este sancțiunea procedurală prin care se împiedică efectuarea de către părți, procuror sau alți participanti la procesul penal a unor acte pe care legea le interzice. De pildă, este inadmisibilă recuzarea judecătorului chemat să decidă asupra recuzării, precum și declararea de către persoana vătămată a căii de atac a apelului împotriva soluției dată laturii civile a cauzei.
De asemenea, inadmisibilitatea intervine și în cazul nemotivării unor cereri formulate pe parcursul procesului penal. De exemplu, alin. (9) al art. 341, prevede că împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală și a dispus începerea judecății, procurorul și inculpatul pot formula contestație, care în mod obligatoriu va fi motivată, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă.
În fine, ca o deosebire între inadmisibilitate și nulitate, în doctina s-a arătat că aplicarea sancțiunii inadmisibilității nu este condiționată de existența unei vătămări, ca în cazul nulității, și nici nu poate fi acoperită.
§2. Nulitatea
2.1 Definiție
Nulitatea este cea mai importantă sancțiune procedurală, rațiune pentru care beneficiază și de o reglementare amănunțită, fiind prevăzută în Codul de procedură penală în cadrul Titlului VI – acte procedurale și procesuale comune, Capitolul V – Nulitățile, art. 280-282.
În literatura de specialitate, nulitațile sunt definite ca fiind sancțiuni procedurale ce lovesc actele procedurale existente, care au luat ființă prin nerespectarea dispozițiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor prescrise de lege, sau sancțiunile care decurg din neîndeplinirea actelor procedurale, potrivit legii, și au drept efect ineficiența acestora.
Astfel, nulitatea este, deci, sancțiunea procedurală aplicabilă actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, având ca efect înlăturarea în tot sau în parte a acestora, sub condiția pricinuirii unei vătămări (dovedită sau prezumată) a drepturilor sau intereselor legitime ale părților sau ale subiecților procesuali principali , ce nu poate fi înlăturată în alt mod, decât prin desființarea actului nelegal.
2.2 Condiții de existență ale nulității
Pentru a putea fi incidentă sancțiunea nulității, și pe cale de consecință, pentru ca un act procedural sau procesual să fie lovit de nulitate, trebuie întrunite următoarele condiții:
a)Actul procesual sau procedural să fi fost efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează defășurarea procesului penal. Încălcarea normelor legale se poate realiza fie printr-o acțiune, de pildă, când instanța a pronunțat condamnarea inculpatului pentru o faptă pentru care acesta nu a fost trimis în judecată, fie printr-o inacțiune a organelor judiciare, de exemplu, atunci când instanța a pronunțat condamanarea inculpatului fără să precizeze în hotărâre infracțiunea cu privire la care a stabilit acestă soluție.
În sintagma ,, dispoziții legale care reglementează defășurarea procesului penal’’ prevăzută în art. 280 alin. (1) CPP, sunt incluse toate normele procesuale care determină conținutul procesului penal, și anume norme de organizare (adică, cele care stabilesc alcătuirea instanțelor judecătorești, compunerea completelor de judecată etc), norme de competență ( cele care reglementează competența organelor judiciare), și norme de procedură propriu-zisă ( adică, cele care stabilesc modul de judecată a cauzelor penale, de executare a pedepselor etc)
b) Ca urmare a nesocotirii dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului penal să se fi produs o vătămare procesuala. ,, În dreptul procesual penal român existența nulităților ca sancțiuni procedurale este strâns legată de existența unei vătămări procesuale, vătămare care trebuie să rezulte din efectuarea unui act în condiții nelegale’’
Noțiunea de ,,vatămare procesuală’’ a fost definită în literatura de specialitate ca fiind acea consecință negativă a încălcării dispozițiilor ce reglementează desfășurarea procesului penal care constă în crearea posibilității unei soluționări greșite a cauzei fie prin neasigurarea exercitării drepturilor părților, fie prin încălcarea altor valori procesuale.
Așadar, atunci când, prin încălcarea oricăror dispozitii legale, în afara celor prevăzute la art. 281 CPP, părțile sau subiecții procesuali principali au fost vătămați într-un drept al lor, pot cere anularea actului, numai dacă fac dovada vătămării produse prin încălcarea legii, precum și, în cazul existenței unei vătămări, a faptului că aceasta nu poate fi înlaturată în alt mod, decat prin anularea actului; în caz contrar, actul este considerat ca fiind valabil, nulitatea fiind acoperită. De exemplu, încălcarea dispozițiilor art. 386 alin. (1) care prevăd obligativitatea instanței de a pune în discuție noua încadrare, în caz de schimbare a încadrării juridice dată faptei, va atrage nulitatea actului, în condițiile art. 282 alin. (1), numai atunci când prin omisiunea instanței de a pune în discuție noua încadrare s-a pricinuit părții o vătămare (nu și-a putut pregăti apararea, de pildă) care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. De asemenea, sunt aplicabile aceleași reguli enunțate mai sus și în situația în care instanța, înainte de încheierea dezbaterilor, nu acordă ultimul cuvânt al inculpatului, acesta constituind un drept al acestuia.
Dacă însă, au loc încălcări ale dispoziții legale la care se referă art. 281, pe care legea le consideră de o reală importanță pentru desfășurarea în condiții optime și de echitate a procesului penal, actele vor fi lovite de nulitate, în aceste cazuri legiuitorul apreciind că există întotdeauna o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea actului nelegal.
În lumina celor arătate mai sus, rezultă că în cazul nulităților absolute vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, fără a se putea dovedi inexistența ei, pe când în cazul nulităților relative vătămarea trebuie dovedită de cel care o invocă.
c) Vătămarea procesuală să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
Anularea actului procesual sau procedural viciat, chiar și în ipoteza existenței unei vătămări, nu este justificată atât timp cât există șansa acoperirii neregularității, asanării actului și păstrării efectelor produse de acesta, evitându-se în acest mod întârzierea inutilă a desfășurării procesului penal.
În cazul nulităților absolute, anularea este imperativă, legiuitorul considerând anularea ca fiind singurul mod de înlăturare a vătămării. Cu toate acestea, în cazul nulitătilor absolute, numai legiuitorul poate, pe cale de excepție, să considere că actul lovit de nulitate absolută poate fi totuși păstrat ca fiind necesar pentru o soluționare corectă a cauzei. În acest sens, legiuitorul stabilește, în art. 50 alin. (2) că instanța competentă poate menține probele administrate, actul îndeplinit și măsurile dispuse de instanța ierarhic inferioară necompetentă material, care și-a declinat competența.
În cazul nulităților relative, anularea actului apare ca o măsură procesuală extremă și ultimă de înlăturare a vătămării, această posibilitate fiind lăsată la latitudinea judecătorului, în raport de situația concretă dedusă examinării. Astfel, dacă vătămarea cauzată ca urmare a încălcării dispozițiilor legale poate fi înlăturată în alt mod, anularea actului pe acest motiv, apare ca inutilă. Un exemplu în acest sens este situația în care inculpatul nu a fost legal citat, producându-i-se în acest fel o vătămare determinată de nepaticiparea la judecată și implicit de imposibilitatea acestuia de a se apăra, putând în acest caz să ceară nulitatea actelor efectuate în lipsa sa. Dacă însă, deși nu a fost legal citat, inculpatul află de existența procesului și se prezintă personal în fața instanței de judecată, neregularitatea privitoare la procedura de citare se acoperă, întrucat, în definitiv, scopul citării – participarea inculpatului la judecată – a fost realizat.
În urma analizei acestor condiții de existență ale nulităților, rezultă următoarea concluzie: pentru a fi incidentă sancținea nulității relative, este necesar a fi întrunite cumulativ toate cele trei condiții arătate, în timp ce, pentru incidența nulității absolute este suficientă dovedirea unei singure condiții, si anume ca actul procesual sau procedural să fi fost efectuat cu încălcarea dispozițiilor imperative la care se referă art. 281 alin. (1), celelalte două condiții ( existența vătămării și anularea ca singur mod de înlăturare a acesteia ) fiind prezumate de lege.
§ 3. Clasificarea nulităților
Nulitățile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, precum: modul de exprimare în norma juridică, în funcție de măsura sau întinderea în care este afectat actul, după modul de aplicare și efectele pe care le produc.
În funcție de măsura sau întinderea în care este afectat actul, vorbim despre nulitate totală, în cazul careia anularea privește întreg actul viciat, iar atunci când anularea privește numai o parte din acesta, nulitatea este parțială.
După modul de exprimare în norma juridică, nulitățile se împart în exprese, și virtuale. Nulitățile exprese sunt acelea prevăzute expres de normele de procedură penală. Sunt astfel de nulități cele enumerate în dispozițiile art. 281 alin. (1); astfel, se sancționează cu nulitatea, între altele, încălcari ale dispozițiilor referitoare la compunerea completului de judecată, competența materială și personală a instanțelor judecătorești, publicitatea ședinței de judecată, participarea procurorului la judectă etc. Nulitățile virtuale, nu sunt prevăzute expres de lege, acestea rezultând din reglementarea legală a normelor referitoare la desfășurarea procesului penal. Prin urmare, vor atrage astfel de nulități, potrivt art. 282, încălcarea oricaror alte dispoziții legale, în afara celor aratate în art. 281. Tot astfel, caracterizarea ca virtuală a nulității privind majoritatea încălcărilor legii de procedură penală, rezultă și din existența regulii de bază din art. 2, care reglementează principiul legalității procesului penal, așa că orice încălcare a legii de procedură penală înseamnă virtual o abatere de la regula de bază.
Cea mai importantă deosebire dintre nulitățile exprese și cele virtuale, este aceea că, în cazul nulitătilor exprese vătămarea este prezumată de lege, iar cel care o invocă este exonerat de sarcina probei, pe când, în cazul nulităților virtuale, cel care se consideră vătămat într-un drept al său ori consideră că i-au fost lezate interesele, trebuie să facă dovada vatămării pretinse, precum și a faptului că nu există o altă modalitate de înlăturare a actului decât prin anularea acestuia.
În doctrină, se face referire și la o altă clasificare a nulităților și anume în funcție de posibilitatea acoperii lor. Potrivit acestui criteriu nulitățile se împart în acoperibile și neacoperibile, după cum își pierd efectul dacă nu au fost invocate în timp util sau pot fi invocate oricând. Astfel, s-a arătat că din prima categorie fac parte nulitățile relative, acestea putând fi acoperite în toate cazurile, în timp ce, în cea de-a doua categorie se înscriu nulitățile absolute, acestea fiind, de principiu, neacoperibile, cu excepția celor din cursul urmăririi penale și al camerei preliminare ce decurg din lipsa suspectului sau inculpatului, când prezenta sa este obligatorie potrivit legii, și din neasistarea părții de către avocat , când asistența este obligatorie, ce se acoperă dacă nu au fost invocate până la încheierea procedurii în cameră preliminară.
Din punct de vedere al modului de exprimare în norma juridică, nulitățile se împart în absolute și relative. Această împărțire a nulităților este cea mai importantă, fiind, de altfel, și singura împărțire pe care o face în mod explicit Codul de procedura penală.
Deosebirea dintre nulitățile absolute și cele relative, constă, între altele, în aceea că, nulitățile absolute sunt expres prevăzute de lege, fiind reglementate în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe când cele relative nu sunt prestabilite de lege, ele derivând din principiul fundamental al legalității. Prin urmare, putem spune că, sfera nulităților absolute se suprapune cu cea a nulităților exprese, iar nulitățile relative, sunt, de regulă, nulități virtuale.
Secțiunea a II-a
Nulitatea absolută
§ 1. Noțiune și trăsături caracteristice
Nulitatea absolută își are sediul legal în dispozițiile art. 281 din Codul de procedură penală.
Este definită ca fiind: ,,acea nulitate care intervine în cazuri expres prevăzute de lege, constatată la cere sau din oficiu în orice stare a procesului sau, în anumite cazuri expres prevăzute, pană la încheierea unei anumite etape procesuale și care determină întotdeauna anularea actelor procesuale și procedural efectuate cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de lege, precum si a celor interzise de lege’’
Din definiția dată se pot stabili și trăsăturile caracteristice ale nulităților absolute, după cum urmeaza:
a) nulitatea absolută intervine numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 281 alin.( 1), astfel încât orice interpretare prin care se urmărește o extindere a aplicării cazurilor de nulitate absolută la alte situații decât cele stabilite în articolul menționat, este contrară legii.
b) nulitatea absolută poate fi invocată atât de către procuror, părți, și subiecții procesuali principali, cât și de către instanță din oficiu. Acest ultim aspect deosebește nulitatea absolută de cea relativă, întrucât, aceasta din urmă, potrivit NCPP, nu poate fi invocată din oficiu.
Dreptul instanței precum și al oricărui participant la procesul penal de a invoca nulitatea absolută, rezidă din faptul că, normele prevazute în art. 281, sunt norme ce au o deosebită importanță în desfășurarea procesului penal, încălcarea lor fiind de natură să influiențeze în mod negativ realizarea scopului acestuia. În acest caz, odată ce a fost dovedită o încălcare a uneia dintre aceste dispoziții sancționate cu nulitate absolută, este prezumată absolut o vătămare adusă principiilor fundamentale ale procesului penal, cum sunt publicitatea ședintei de judectă, compunerea instanței, participarea procurorului la procesul penal etc, principii care trebuie apărate de toți cei interesați de aflarea adevărului și respectarea legii, deci, atât de organele abilitate care vor putea invoca nulitatea din oficiu cât și de orice alți participanți la procesul penal, urmărind, astfel, anularea actelor efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale.
c) nulitatea absolută nu poate fi înlăturată în niciun mod, ca regulă. Acest aspect rezultă din chiar dispozițiile alin. (1), al art. 281, care prevăd că va atrage întotdeaua aplicarea nulității absolute încălcarea dispozițiilor prevăzute la literele a) – f) . Așa cum am arătat și atunci când am analizat condițiile de existență ale nulității, în cazul nulității absolute este suficientă dovedirea încălcării dispozițiilor strict și limitativ prevăzute de lege, vătămarea procesuală fiind prezumată iuris et de iure de către lege, nefiind permisă dovedirea inexistenței acesteia. Legea prezumă deopotrivă și faptul că această vătămare nu poate fi acoperită în alt mod decât prin anularea actului.
Cu titlu de excepție de la regula menționată, legiuitorul a prevăzut expres că instanța competentă poate menține probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse de instanța necopetentă material, sau după calitatea persoanei, care și-a declinat competența. Prin urmare, chiar dacă a avut loc o încălcarea a unei dispoziții sancționate cu nulitate absolută, care ar fi trebuit să ducă la desființarea actelor efectuate de instanța necompetentă, prin voința legiuitorului aceste acte pot, totuși, să producă efecte.
d) nulitatea absolută poate fi invocată, ca regulă, în orice stare a procesului penal
Nulitatea absolută nu operează ope legis, prin simpla încălcare a legii, ci pentru a putea produce efecte este necesar ca ea să fie invocată de părți, de subiecții procesuali principali sau din oficiu și mai apoi constatată și declarată de către organul judiciar competent. În funcție de etapa procesuală în care se invocă, au dreptul de a constata și declara nulitatea absolută: procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată.
În ceea ce privește perioada de timp în care pot fi invocate nulitățile absolute, menționez că, în actuala reglementare nu mai este posibilă invocarea acestora oricând ci, legiuitorul a instituit termene distincte de invocare. Astfel, potrivit alin. (3) și (4), din textul legal, numai cazurile de nulitate absolută referitoare la compunerea completului de judecată, competența după materie sau după calitatea persoanei, publicitatea ședinței de judecată și participarea procurorului la judecată, pot fi invocate în orice stare a procesului penal, celelalte două cazuri prevăzute la literele e) și anume prezența suspectului sau a inculpatului, când participarea sa este obligatorie și respectiv lit. f) care reglementeaza asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, când asistența este obligatorie, putând fi invocate, în funcție de faza procesuală în care intervin, fie în orice stare a procesului – dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății ori indiferent de momentul la care a intervenit, dacă sesizarea instanței a avut loc printr-un acord de recunoaștere a vinovăției – fie, numai până la încheierea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, sau în procedura camerei preliminare.
Întrucât, pentru a arăta care este limita de invocare a nulității absolute, legea folosește sintagma ,, în orice stare a procesului penal’’, înseamnă că în situația constatării unor cazuri de nulitate absolută după finalizarea procesului penal, acestea nu vor mai putea fi invocate, cu excepția situației în care motivele de nulitate ar putea constitui temeiuri pentru promovarea unei căi extraordinare de atac. De exemplu, se poate formula contestație în anulare, potrivit art. 426, lit. c), împotriva hotărârii rămase definitive, dacă aceasta a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului, urmărindu-se în acest fel nulitatea absolută a hotărârii pronunțate.
§ 2. Cazuri de nulitate absolută
Potrivit art. 281 alin. (1) ,,determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind:
a) compunerea completului de judecată
b) competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești , atunci când judecata a fost efectuată de o instanță ierarhic inferioară celei legal competente
c) publicitatea ședinței de judecată
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii
e) prezența suspectului sau a inculpatului atunci când prezența sa este obligatorie potrivit legii
f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlate părți, atunci când asistența este obligatorie’’.
2.1 Încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată. În ceea ce privește noțiunea de compunere a completului de judecată, în doctrină se admite în unanimitate că, intră în această noțiune: dispozițiile privind numărul de judecători din complet, dispoziții privind asigurarea continuității completului de judecată. În ceea ce privește includerea sau nu a instituției incompatibilității în sfera noțiunii de compunere a completului de judecată, în literatura de specialitate au avut loc mai multe contradicții pe această temă, contradicții pe care le voi analiza pe larg un pic mai târziu.
Art. 354 CPP, denumit ,, Compunerea instanței’’ stabilește că ,,instanța judecă în complet de judecată a cărui compunere este cea prevăzută de lege’’. Astfel, compunerea instanței are în vedere constituirea completului de judecată prin care se înțelege numărul de judecători care participă la judecarea unei cauze penale într-un anumit stadiu procesual și la soluționarea acesteia, în urma deliberării, încălcarea acestor dispoziții care reglementează compunerea completului de judecată , sancționându-se potrivit art. 281, alin. (1) lit. a) cu nulitate absolută, care va interveni indiferent dacă judecata s-a desfășurat de către un număr mai mic sau mai mare de judecători decât cel prevăzut de lege. Așadar, instanța nu este compusă potrivit legii atunci când se încalcă dispozițiile din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară referitoare la compunerea completului dintr-un judecător, din doi judecători, trei, sau cinci judecători. De exemplu, în practica instanțelor de judecată, s-a apreciat într-o decizie de speță că prin judecarea cererilor privind extrădarea în complet format din doi judecători și ulterior, în complet de divergență, iar nu în complet format dintr-un singur judecător, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, sunt încălcate dispozițiile referitoare la legala compunere a completului, (întrucât, potrivit art. 54 alin(1), din legea privind organizarea judiciară, cauzele date potrivit legii în competența de primă instanța a judecătoriei, tribunalului și curții de apel, se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepția cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări), motiv pentru care se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare cu respectarea dispozițiilor legale în materia compunerii completului de judecată la soluționarea cererilor de extrădare.
Tot astfel, se va reține greșita compunere a instanței, intervenind sancțiunea nulității absolute, și în situația când sunt nesocotite dispozițiile legale prin care se stabilește că o numită categorie de cauze, se judecă de judecători anume desemnați. De pildă, în compunerea completului de judecată, care judecă pe minori, nu pot intra, potrivit art. 507 alin. (1) decât judecători anume desemnați, nerespectarea acestor dispoziții atrăgând nulitatea hotărârii în conformitate cu prevedrile art. 281 alin. (1) care se referă la compunerea completului de judecată. În acest sens, printr-o decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem s-a decis că soluțiile instanțelor care nu au luat în considerare prevederile art. 483 alin. (1) CPP [din 1968, art 507 alin. (1) NCPP ] sunt nelegale.
De asemenea, instanța nu este compusă potrivit legii, nici atunci când sunt încălcate dispozițiile referitoare la asigurarea continuității completului care deliberează asupra cauzei penale. Potrivit art. 354 alin. (2) și (3) completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Dacă acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor, ulterior acestui moment, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrăgând reluarea acestora. Acest text, reprezintă o garanție a respectării unuia dintre principiile fazei de judecată, și anume principiul nemijlocirii.
Așadar, principiul unicității completului de judecată, nu exclude de plano posibilitatea modificării componenței completului de judecată în tot cursul judecății, ci dacă din varii motive obiective aceasta nu poate fi păstrată, va putea fi modificată, însă dacă această modificare se produce după momentul începerii dezbaterilor și până la dezînvestirea instanței, care coincide cu pronunțarea hotărârii în sedință publică, se impune reluarea dezbaterilor, conform dispozițiilor art. 354 alin. (3) și a dispozițiilor art. 392 alin. (1) CPP, în care se arată că la deliberare iau parte numai membrii completului de judecată în fața căruia a avut loc dezbaterea, întrucât judecătorii care participă la deliberare, trebuie ca în mod nemijlocit, să fi asistat la dezbateri pentru a ține seama, în soluția pe care o dau, atât de ceea ce s-a consemnat pe parcursul ședinței de judecată, cât și de ceea ce s-a discutat în etapa dezbaterilor judecătorești. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a pronunțat o hotărâre recentă, în care s-a arătat că principiul nemijlocirii este o garanție importantă în cadrul procesului penal, unde observațiile instanței cu privire la conduita și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru acuzat, așa încât ,,schimbarea membrilor completului de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să ducă, de regulă, la reaudierea martorului în cauză’’.
În fine, va interveni sancțiunea nulității absolute, și în cazurile când nu se poate stabili respectarea dispozițiilor legale în materia alcătuirii completului de judecată. Astfel, lipsa minutei, nesemnarea ei de către toți membri completului sau semnarea minutei de către alți judecători decât cei care au făcut parte din completul care au pronunțat-o, contradicția dintre minută și dispozitivul hotărârii, se sancționează cu nulitatea absolută a hotărârii pronunțate. În acest sens în practica instanțelor judecătorești s-a decis că ,,lipsa minutei, face imposibilă verificarea concordanței dispozitivului hotărârii cu soluția adoptată în urma deliberării și a componenței completului de judecată care a pronunțat-o. În consecință hotărârea este lovită de nulitate’’. De asemenea, s-a arătat că ,,în condițiile în care minuta întocmită nu a fost semnată de către unul dintre membrii completului de judecată, nu se poate verifica cu certitudine dacă compunerea instanței s-a făcut potrivit legii. Această nulitate fiind de ordine publică, nu va putea fi acoperită în niciun mod, impunându-se rejudecarea cauzei de către aceeași instanță’’.
În ceea ce privește sancțiunea care intervine în caz de nerespectare a dispozițiilor privind incompatibilitatea, în lipsa unor dispoziții legale exprese cu privire la acest aspect, în doctrină au fost exprimate opinii diferite.
Potrivit unei opinii , în sfera noțiunii de complet de judecată intră și dispozițiile legale referitoare la incompatibilitate, astfel că încălcarea acestor dispoziții atrage sancțiunea nulității absolute, în condițiile art. 281 alin. (1) lit. a). Mai mult decât atât, s-a argumentat în sensul că nerespectarea regimului incompatibilităților produce consecințe atat de ,, energice’’ în NCPP, încât se extinde chiar și după rămânerea definitivă a hotărârii, art. 426 lit. d) prevăzând drept caz de contestație în anulare situația în care ,, instanța nu a fost compusă potrivit legii, ori a existat un caz de incompatibilitate’’
Pe de altă parte a fost exprimată și opinia contrară în sensul că incompatibilitatea judecătorilor este o instituție care nu intră în concepul de compunere a instanței, aceasta din urmă fiind o problemă ce privește organizarea instanțelor pe când incompatibilitatea privește procesul penal, astfel că cele două instituții beneficiază de un regim sancționator diferit, în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la compunerea completului, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută, iar în caz de incompatibilitate a judecătorului este incidentă sancțiunea nulității relative. În susținerea acestei opinii s-a arătat, de asemenea, că regimul de constatare a încălcării dispozițiilor legale privitoare la aceste două instituții este diferențiat, precum și faptul că o parte din actele procedurale efectuate de judecătorul incompatibil pot fi menținute de completul ce admite cererea de abținere sau de recuzare.
În sprijinul acestei opinii, la care achiesez, și contrar primei opinii arătate aș adăuga faptul că, dacă legiuitorul avea intenția de a include instituția incompatibilității în cea de compunere a completului de judecată, nu mai era necesar ca în art. 426 lit.d) să reglementeze ca motive de contestație cele doua noțiuni în mod separat, fiind suficient să fi făcut referire numai la noțiunea de compunere a completului de judecată.
2.2 Încălcarea dispozițiilor privind competența după materie și după calitatea persoanei a instanțelor judecătorești, atunci cănd judecata a fost efectuată de o instanță inferioară în grad.
Competența materială ( ratione materiae) este competența în plan vertical, în funcție de care se stabilește care dintre organele judiciare de grad diferit pot urmări sau soluționa o cauză penală.
Competența personală ( ratione personae) reprezintă o derogare de la competența materială, în sensul că o cauză va fi atribuită unui organ judiciar, de regulă, datorită calității subiectului activ al infracțiunii. Există însă și situații când competența personală este determinată de calitatea persoanei vătămate, astfel, conform art. 40 alin. (1) din Legea 303/2004 privind organizarea judecătorească, completele și secțiile specializate pentru minori și familie, precum și tribunalele specializate pentru minori și familiei, judecă atât infracțiuni săvârșite de minori cât și infracțiuni săvârșite asupra minorilor.
De remarcat, în primul rând, faptul că legiuitorul a prevăzut expres că se va aplica nulitatea absolută numai dacă sunt încălcate dispozițiile privind competența materială și personală a instanțelor judecătorești. Prin urmare, atunci când sunt încălcate dispozițiile care reglementează competența materială a organelor de urmărire penală va putea fi incidentă sancțiunea nulității relative dacă partea interesată face dovada unei vătămări rezultată din încălcarea cerințelor legale.
În al doilea rând, se arată că, nulitatea absolută intervine numai atunci când judecata a fost efectuată de o instanță ierarhic inferioară celei competente. Astfel, în cazul când au fost încălcate dispozițiile privitoare la competența materială sau persoanlă, dar cauza a fost judecată de o instanță superioară în grad celei competente ( de pildă, infracțiunea de viol care a avut ca urmare moartea victimei săvârșită de o persoană fără calitate specială a fost judecată în primă instanță de o curte de apel iar nu de un tribunal) nu sunt aplicabile dispozițiile art. 281 alin. (1) lit.b), prin acesta, legiuitorul dând eficiență unui principiu general de drept, nereglementat de Codul de procedură penală potrivit căruia: ,, cine poate mai mult, poate și mai puțin’’ (qui potest plus, potest minus).
Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1, nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, dacă judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente, constituie motiv de recurs.
2.3 Publicitatea ședinței de judecată. Potrivit art. 352 alin. (1), ședința de judecată este publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege .
Publicitatea reprezintă mijlocul de asigurare a controlului opiniei publice asupra justiției, precum și un mijloc de realizare a scopului educativ a procesului penal. Principiul ședinței de judecată este și un principiu constituțional, fiind reglementat în art. 127 din Constituția României. De asemenea, consacrarea sa este asigurată și de dispozițiile art. 6, paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și de dispozițiile art. 12 din Legea 304/2004 privind organizarea judecătorească.
Principiul publicității privește doar ședința de judecată, iar nu și alte activități din afara ședinței – măsurile premergătoare, etapa deliberării sau pronunțarea hotărârii -, care potrivit voinței legiuitorului au întotdeauna caracter secret sau public.
De menționat, este faptul că nulitatea absolută este incidentă numai în situația când legea impune ca ședința de judecată să fie publică, iar aceasta s-a desfășurat în ședință nepublică ( și, evident, să nu fie vorba despre una din situațiile în care legea prevede în mod expres că judecata se desfășoară în ședință nepublică, de exemplu, când inculpatul este minor, ședința de judecată este, potrivit legii, nepublică), nu și în situația în care, ședința trebuie să fie nepublică și se încalcă aceste dispoziții, ședința desfășurându-se în condiții de publicitate. În acest caz, sancțiunea care poate interveni fiind nulitatea relativă, dacă partea face dovada unei vătămări produse prin nerespectarea nepublicității ședinței de judecată precum și a faptului că această vatămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor procesuale sau procedurale efectuate de instantă în ședință publică. În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte printr-o decizie, în care a statuat că: ,, (…) întrucât dispozițiile art. 197 alin. (2) CPP sancționează cu nulitate absolută numai încălcarea dispozițiilor referitoare la publicitatea ședinței de judecată, per a contrario, nerespectarea dispozițiilor care stabilesc caracterul nepublic al ședinței de judecată atrag numai nulitatea relativă a actului, iar aceasta produce efecte doar în condițiile prevăzute de art. 197 alin. (1) și (4) CPP. Cum nulitatea relativă invocată nu a fost arătată în condițiile și la termenul prevăzut de textul arătat, și nu a produs o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea hotărârii judecătorești, curtea constată că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele legale prevăzute de art. 197 CPP)’’.
Când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori, și cauza nu poate fi disjunsă, instanța judecă după procedura obișnuită. Aceasta înseamnă că, în atare situație, judecata este publică, nerespectarea acestei dispoziții sancționându-se cu nulitatea absolută.
Potrivit art. 370 alin. (4) lit. b) și alin. (6) precum și art. 404 alin. (7) CPP, instanța trebuie să menționeze în hotărâre dacă ,, ședința a fost sau nu publică’’ precum și faptul că ,, pronunțarea s-a făcut în ședintă publică’’. Omisiunea consemnării în hotărâre a faptului că ședința a fost publică nu se va sancționa cu nulitate absolută ci incidentă va fi nulitatea relativă. Această soluție a fost statuată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XXIV din 18 septembrie 2006: ,, Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă mențiunea că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică. Nerespectarea acestei cerințe atrage nulitatea hotărârii în condițiile reglementate prin art. 197 alin. (1) și (4) din Codul de procedură penală, numai atunci când se dovedește că s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, iar anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei’’.
2.4 Încălcarea dispozițiilor privind participarea procurorului atunci când aceasta este obligatorie. Prin ,, participarea procurorului’’ se înțelege prezența sa la desfășurarea ședințelor de judecată, precum și exercitarea drepturilor și a obligațiilor conferite de lege.
Potrivit art. 363 alin. (1) participarea procurorului la judecată este obligatorie, în toate cazurile.
La intrarea în vigoare a actualului cod de procedură penală, pentru unele proceduri nu se făcea nicio precizare cu privire la obligativitatea participării procurorului la judecată, iar în alte cazuri era expres stipulat neparticiparea acestuia, motiv pentru care în doctrină se admitea că participarea procurorului la judecată este, ca regulă, obligatorie.
Aceste chestiuni au fost tranșate ulterior, prin Deciziile Curții Constituționale, prin care au fost admise excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiile art. 341 alin. (5) care prevedeau în mod expres neparticiparea procurorului ( și a inculpatului) la soluționarea de către judecătorul de camera preliminară a plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, și alin. (10) care prevedeau, de asemenea, că soluționarea contestației împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea a desființat soluția atacată și a dispus începerea judecății are loc fără participarea procurorului ( și a inculpatului). Curtea a argumentat că neparticiparea procurorului și a inculpatului în aceste cazuri ,,contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate’’.
Dacă în cazurile arătate mai sus legiuitorul a prevăzut expres că procurorul nu participa la judecată, în cazul contestației în anulare și al revizuirii, legiuitorul nu face nicio precizare cu privire la participarea sau nu a acestuia la examinarea admisibilității în principiu a cererii.
Această omisiune a legii a fost rezolvată de Înalta Curte de Casație și Jusție printr-o decizie în interesul legii, dată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.431 alin. (1) CPP, prin care a stabilit: ,, Admisibilitatea în principiu a contestației în anulare se examinează în camera de consiliu, fără citarea părților, cu participarea procurorului’’.
Ca urmare a celor arătate, rezultă că participarea procurorului la judecată sau la alte proceduri penale este, în toate cazurile, obligatorie, nerespectarea acestor dispoziții sancționându-se cu nulitate absolută, în condițiile art. 281 CPP.
De asemenea, s-a considerat în soluții de practică judiciară, că participarea procurorului la judecată nu se rezumă la simpla prezență fizică a acestuia ci procurorul este obligat să pună concluzii pe fondul cauzei (participare activă), arătând și ordinea în care, în cursul dezbaterilor, președintele completului de judecată trebuie să dea cuvântul. Prin urmare, într-o corectă aplicare a legii, este echivalentă cu neparticiparea procurorului la judecată, situația în care acesta, deși prezent în instanță la termenul la care s-a dezbătut cauza, nu a pus concluzii.
2.5 Prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii. Pentru a interveni nulitatea absolută în acest caz, se impune precizarea că prezența suspectului sau inculpatului trebuie să fie obligatorie potrivit legii iar nu potrivit dispoziției date de organul judiciar. Codul de procedură penală indică obligativitatea prezenței suspectului sau inculpatului la o serie de proceduri penale. Astfel, potrivit art. 212 alin. (1), art. 225 alin. (4), art. 235 alin. (3) și (4), inculpatul participă obligatoriu la soluționarea unor măsuri preventive precum și la soluționarea contestațiilor împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursului urmăririi penale, potrivit art. 204 alin. (7) ori, la soluționarea contestațiilor împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul procedurii de cameră preliminară, potrivit art. 205 alin. (7). Însă, această obligativitate a prezenței suspectului sau inculpatului la procedurile enumerate, este condiționată de lipsa unor situații obiective sau subiective în care s-ar putea gasi acesta. Astfel, legea stabilește obligația soluționării celor arătate mai sus în prezența suspectului sau inculpatului în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori , din cauza sănătății, din cauză de fortă majoră sau stare de necesitate, este dispărut, se sustrage, nu se prezintă ori nu poate fi adus în fața judecătorului.
De asemenea, art. 364 alin. (1) arată că judecata în primă instanță are loc în prezența inculpatului, iar aducerea inculpatului aflat în stare de deținere la judecată este obligatorie. Această regulă se aplică deopotrivă și pentru desfășurarea judecății în calea ordinară de atac a apelului precum și în calea extraordinară a contestației în anulare sau a revizuirii ( în ambele cazuri după admiterea în principiu). Prin urmare, pentru asigurarea prezenței inculpatului la judecată, inculpatul liber va fi citat de către instanță la fiecare termen, iar cel aflat în stare de deținere (arestat preventiv în cauză sau în altă cauză sau aflat în executarea unei pedepse) este adus obligatoriu la judecată. Lipsa inculpatului arestat în altă cauză și neadus la judecată este considerată, în practica judiciară, o cauză de nulitate absolută a hotărârii și este sancționată cu desființarea, respectiv casarea hotărârii astfel pronunțate și rejudecarea cauzei.
Prin excepție de la regula enunțată, judecata se poate desfășura și în lipsa inculpatului atunci când acesta este dispărut, se sustrage de la judecată ori și-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoștința organelor judiciare în termen de cel mult 3 zile și, în urma verificărilor efectuate nu i se cunoaște noua adresă, neputând fi citat în mod corespunzător sau când, deși legal citat, lipsește în mod nejustificat de la judecarea cauzei. De asemenea, judecata se va putea desfășura în lipsa inculpatului și în situația când acesta solicită în mod expres, în condițiile preăzute de lege, să fie judecat în lipsă, acestă posibilitate existând inclusiv pentru inculpatul privat de libertate, caz în care va fi obligatoriu reprezentat de avocat ales sau din oficiu.
În fine mai arăt că va fi sancționat cu nulitate absolută și acordul de recunoaștere a vinovăției în situația în care inculpatul nu este prezent personal la încheierea acestuia cu procurorul.
Spre deosebire de celelte cazuri de nulitate absolută analizate anterior, care pot fi invocate în orice stare a procesului penal, încălcarea dispozițiilor privind prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie, trebuie invocată potrivit alin. (4) al art. 281: până la încheierea procedurii în cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; în orice stare a procesului, dacă încălcarea a interevenit în cursul judecății ori, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.
2.6 Asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlate părți, atunci când asistența este obligatorie. Potrivit art. 90 CPP, asistența juridică a suspectului sau a inculpatului este obligatorie atunci când acesta este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză ori când instanța apreciază că acesta nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
În cursul judecății asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârsită pedeapsa detențiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani [ art. 90 alin. (3)]. De observat că acest caz de asistență juridică obligatorie privește exclusiv faza judecății. Per a contrario, în cursul urmăririi penale nu este obligatorie asistența juridică pentru suspecții sau inculpații cercetați în stare de libertate și care nu se află în niciuna dintre situațiile prevăzute la art. 90, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele reținute în sarcina lor.
Legiuitorul sancționează cu nulitate absolută și încălcarea normelor relative privitoare la asistența juridică a celorlalte părți respectiv, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 93 alin. (4) asistența juridică este obligatorie atunci când: ,, persoana vătămată sau partea civilă este lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă’’ precum și atunci când ,, organul judiciar apreciază că persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu și-ar putea face singură apărarea’’. După cum se poate observa prevederea arătată obligă la asigurarea asistenței juridice și a persoanei vătămate, însă, încălcarea dispozițiilor referitoare la asistarea de către avocat a acesteia nu determină aplicarea sancțiunii nulității absolute, întrucât persoana vătămată, potrivit noului Cod de procedură penală, are calitatea de subiect procesual principal, nemaifiind parte în procesul penal, deci nu se încadrează în acest caz de nulitate absolută prevăzut de lege. Astfel, nerespectarea dispozițiilor relative privitoare la asistarea de către avocat a persoanei vătămate în cazurile prevăzute de lege, va antrena incidența sanctiunii nulității relative în cazul în care sunt îndeplinite condițiile art. 282 CPP.
În aceste cazuri în care asistența juridică este obligatorie, dacă suspectul, inculpatul sau celelalte părti nu sunt reprezentate de către un avocat ales, instanța va desemna unul din oficiu care va asigura asistența juridică a acestora în tot cursul procesului penal.
În practica judiciară s-a reținut că, în situația în care deși asistența juridică era obligatorie, în raport cu infracțiunile deduse judecății, instanța a judecat în condițiile în care inculpatul nu a avut apărător, fără a dispune desemnarea unui apărător din oficiu potrivit art. 90 alin. (1). Procedând astfel, a pronunțat o hotărâre lovită de nulitate absolută, astfel încât, soluția care se impune este desființarea acesteia.
În acord cu dispozițiile art. 91 alin. (3) care arată că avocatul din oficiu este obligat să asigure o apărare concretă și efectivă în cauză, iar nu una formală, s-a apreciat în practica judiciară că este nelegală soluționarea cauzei în prezența apărătorului care îl substituia pe apărătorul din oficiu, fără a i se acorda un termen de minim 3 zile pentru pregătirea apărării, conform art. 91 alin. (2), astfel că neacordarea timpului necesar apărătorului din oficiu de a studia dosarul, echivalează cu lipsa asigurării asistenței juridice efective.
S-a considerat, de asemenea, în practica judiciară că asigurarea asistenței juridice a doi inculpați cu interese contrare prin același apărător echivalează cu lipsa de apărare, actele îndeplinite în aceste condiții find lovite de nulitate absolută. De pildă, s-a arătat, într-o decizie că desemnarea aceluiași apărător din oficiu cu ocazia judecății în fond, prin substituirea avocatului inițial desemnat pentru cei doi inculpați, este nelegală cât timp cei doi inculpați au interese contrare, susținând fiecare culpa exclusivă în producerea accidentului.
Încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a acelorlate părți, atunci când asistența este obligatorie, trebuie invocată, asemănător încălcării dispozițiilor privind prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie, dar spre deosebire de celelalte cazuri de nulitate prevăzute la lit. a)- d): până la încheierea procedurii în cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmării penale sau în procedura camerei preliminare, sau în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății, ori indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.
Toate aceste cazuri de nulitate absolută prevăzute în art. 281 constituie și cazuri de de contestație în anulare, pentru a exista posibilitatea acoperii vătămării prezumate de lege chiar și după rămânerea definitivă a hotărârii, prin repunerea în discuție a acesteia.
Secțiunea a III-a
Nulitatea relativă
§ 1. Noțiune și trăsături caracteristice
Nulitatea relativă își are sediul legal în dispozițiile art. 282 din Codul de procedură penală. Potrivit alin. (1) al textului menționat ,,încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului, atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului’’.
Așadar, nulitatea relativă poate fi definită ca fiind acea nulitate, alta decât cea prevăzută expres ca nulitate absolută, rezultată din încălcarea dispozițiilor ce reglementează desfășurarea procesului penal, care poate fi invocată de participanții procesuali care au un interes propriu în respectarea dispoziției legale încălcate, în termenul limitativ prevăzut de lege.
Pentru ca încălcarea unor dispoziții legale să atragă incidența nulității relative, și, pe cale de consecință anularea unui act procesual sau procedural, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) să fie vorba despre încălcarea oricăror dispoziții legale care reglementează desfășurarea procesului penal, în afară de cele prevăzute în art. 281 ce atrag nulitatea absolută. Sunt cuprinse în noțiunea de ,,dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal’’ atât norme înscrise în codul de procedură penală, cât și norme cuprinse în legi speciale, cum este, de exemplu, Legea 304/2004 care cuprinde norme de organizare și competență, precum și norme de drept penal substanțial, care sunt în același timp, norme de reglementare a desfășurării procesului penal.
b) prin încălcarea dispozițiilor legale să se fi produs o vătămare a drepturilor sau intereselor părților ori ale subiecților procesuali principali. În cazul nulității relative, vătămarea nu este prezumată de lege, cel care o invocă este ținut să facă dovada vătămării suferite. Deși legea face referire doar la o vătămare adusă părților ori subiecților procesuali principali, în doctrină s-a considerat că poate fi vorba și despre o vătămare adusă modului de administrare a justiției penale; de pildă, încălcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială produce o vătămare a modului de organizare a administrării justiției penale.
c) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată altfel, decât prin anularea actului îndeplinit în mod nelegal. Așa cum am mai arătat, anularea actului pe motiv de nulitate relativă, apare ca o măsură procesuală extremă și ultimă de înlăturare a vătămării. Dacă vătămarea produsă prin încălcarea dispozițiilor care reglementează procesul penal poate fi înlăturată în alt mod, devine inutilă anularea actului pe acest motiv.
d) cel care invocă nulitatea relativă să justifice un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate. Astfel, în lipsa unui interes personal și direct, nulitatea relativă nu poate fi invocată, cererea formulată urmând a fi respinsă ca fiind inadmisibilă.
Din definiția dată precum și din dispozițiile art. 282, rezulă că nulitătile relative au următoarele trăsături caracteristice:
a)nulitatea relativă trebuie invocată într-un anumit termen prevăzut de lege. Potrivit art. 282 alin. (3) nulitatea relativă, poate fi invocată, ca regulă, în cursul sau imediat după efectuarea actului. Prin derogare de la regulă, potrivit alin. (4) al textului arătat, nulitatea relativă poate fi invocată cel mai tărziu: până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; dacă instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției, iar încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, nulitatea relativă poate fi invocată cel mai tărziu până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită; sau cel mai tărziu până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.
Excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței superioare celei competente potrivit legii precum și excepția de necompetență teritorială, ca încălcări ce atrag nulitatea relativă, pot fi invocate conform art. 47 alin. (2) și (3), până la începerea cercetării judecătorești. În cazul în care una dintre aceste excepții nu a fost ridicată până la momentul arătat, instanța sesizată rămâne competentă a judeca în continuare cauza, chiar și în cazul în care competența materială, personală sau teritorială ar aparține unei alte instanțe.
b) Vătămarea produsă prin nerespetarea legii poate fi acoperită prin voința părților sau a subiecților procesuali. Astfel, nulitatea relativă se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul limită prevăzut de lege sau când a renunțat în mod expres la invocarea acesteia. În ambele cazuri, actul viciat rămâne valabil și produce efectele prevăzute de lege ca și cum nu s-ar fi produs o încălcare a unor dispoziții procedurale.
c) nulitatea relativă nu poate fi invocată de orice participant la procesul penal. Legiuitorul a prevăzut expres că pot invoca nulitatea relativă procurorul, părțile, persoana vătămată sau suspectul și numai atunci când au un interes procesual personal în respectarea dispoziției legale încălcate. Prin urmare, cel care invocă nulitatea relativă trebuie să fie persoana ale cărei drepturi sau interese au fost vătămate, fiind singura care poate justifica un astfel de interes. În acest sens, s-a arătat în practica judiciară că o critică privind nelegala citare a părților vătămate, chiar reală, nu poate fi invocată în apel de către inculpat ca motiv de rejudecare a cauzei. Aceasta, întrucât lipsa de procedură învederată ar putea constitui o vătămare a intereselor procesuale ale părților vătămate, în măsura în care este dovedită, ce poate fi invocată doar de către acestea, nefăcând parte din dispozițiile a căror încălcare atrage nulitatea absolută a hotărârii. Mai mult, în condițiile în care în cauză nu există o constituire de parte civilă, chiar dacă teoretic fapta este aptă să producă daune în patrimoniul unei persoane, nu se poate imputa instanței că nu a dispus citarea în această calitate.
§ 2. Cazuri de nulitate relativă
Cazurile de nulitate relativă, nu sunt prestabilite de lege ci ele derivă din principiul fundamental al legalității precum și din dispozițiile art. 282. Potrivit art. 282 alin. (1), va atrage nulitatea relativă încălcarea oricăror dispoziții legale care reglementează desfășurarea procesului penal, în afara celor prevăzute la art. 281.
Astfel, dispozițiile procesuale care au un rol important în desfășurarea procesului penal, și a căror încălcare atrage nulitatea relativă, în condițiile legii sunt:
2.1 dispoziții privind competența organelor judiciare, în afara celor prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. Așadar, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) rezultă că va atrage sancțiunea nulității relative, încălcarea dispozițiilor privitoare la necompetența organelor de urmărire penală, precum și nerespectarea dispozițiilor privitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță superioară în grad celei legal competente. De asemenea, este incidentă sancțiunea nulității relative și în situația nerespectării dispozițiilor privitoare la competența teritorială a organelor judiciare. În toate cazurile partea interesată în respectarea dispoziției legale încălcate, va trebui să facă dovada unei vătămări concrete ca urmare a nerespecării dispozițiilor arătate.
2.2 dispoziții privind reguli de organizare și desfășurare a procesului penal, cu excepția celor prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. De exemplu, ordinea acordării cuvântului în dezbateri; acordarea ultimului cuvânt al inculpatului. În acest sens, s-a reținut în practica judiciară că nerespectarea dreptului la ultimul cuvânt al inculpaților cu ocazia discutării stării de arest preventiv atrage sancțiunea nulității relative a hotărârii. S-a arătat că este întemeiată critica adusă hotărârii primei instanțe referitoare la faptul că nu a acordat ultimul cuvânt inculpaților, prima instanță motivând că acest lucru este necesar doar pe fondul cauzei. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 341 CPP [din 1968, art. 389 din actualul Cod de procedură penală s.a], instanța are obligația să facă aplicarea dispozițiilor acestui text de lege indiferent dacă privesc fondul cauzei sau o altă situație adiacentă cum este cea privitoare la arestarea preventivă, însă această încălcare atrage sancțiunea nulității relative în sensul că nu se impune anularea încheierii atacate întrucât nu s-a produs inculpaților o vătămare care să poată fi înlăturată doar prin anularea actului, tinându-se cont și de faptul că nu s-a judecat fondul cauzei și neacordarea ultimului cuvânt cu ocazia discutării arestării preventive nu a afectat aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
2.3 Va fi incidentă sancțiunea nulității relative și în cazul nerespectării de către instanță a dispozițiilor înscrise în art. 386 CPP care reglementează obligativitatea instanței de a pune în discuție noua încadrare, în caz de schimbare a încadrării juridice dată faptei. Printr-o decizie de speță s-a statuat că, încălcarea acestei dispoziții legale atrage nulitatea actului numai atunci când prin nepunerea în discuție s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Astfel, în cazul în care schimbarea încadrării juridice s-a făcut din autorat în complicitate la infracțiune, formă de participație mai ușoară, iar inculpatul și-a făcut toate apărările în raport cu calitatea sa de autor al faptei, noua încadrare nu-i deschide noi căi de apărare și, ca atare, încălcarea nu i-a putut cauza nici o vătămare, situație în care nepunerea în discuție a schimbării încadrării juridice nu atrage nulitatea actului.
2.4 un alt caz de nulitate relativă rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. c), care sancționează cu nulitate absolută numai încălcarea dispozițiilor referitoare la publicitatea ședinței de judecată. Prin urmare, nerespectarea dispozițiilor prin care se stabilește că judecata se desfășoară în camera de consiliu sau că sedința de judecată este nepublică, se sancționează numai cu nulitatea relativă a actelor îndeplinite în cauza penală în care procedura a fost viciată, în măsura în care persoana care o invocă face dovada vătămării suferite precum și a faptului că aceasta nu poate fi înlăturată în alt mod.
2.5 De asemenea, nerespectarea dispozițiilor privind procedura de citare va putea atrage nulitatea relativă, în codițiile art. 282, a actelor îndeplinite în cauza penală în care procedura a fost viciată. În acest sens, și practica judiciară a apreciat că, atunci când nu sunt respectate dispozițiile referitoare la asigurarea prezenței părților la judecată, respectiv citarea acestora, intervine o nulitate relativă care poate atrage casarea hotărârii atacate dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru invocarea ei.
Prin dispozițiile art. 263, legiuitorul a instiuit un regim specific de invocare a nulității relative în materia procedurii de citare. Astfel, în cursul judecății, neregularitatea cu privire la citare, este luată în considerare doar dacă partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea o invocă la termenul următor la care este prezentă sau legal citată. Potrivit alin. (2) al art. 263 neregularitatea privind procedura de citare a unei părți poate fi invocată de către procuror de către celelalte părți ori din oficiu numai la termenul la care ea s-a produs. Deci, nelegala citare a unei părți sau subiect procesual principal poate fi invocată și de către cei arătați, fără a avea un interes personal. Prin urmare, spre deosebire de regimul general al nulității relative, în care această nulitate nu poate fi invocată de cei care nu un interes propriu și nici de către instanță din oficiu, nulitatea relativă ce provine din neregularitatea privind procedura de citare a unei părți, poate fi invocată, la termenul de judecată la care se produce, și de către părțile neprejudiciate direct, precum și de către instanță din oficiu.
Chiar dacă se constată existența unor cazuri de nulitate relativă după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, acestea nu mai pot fi invocate, cu excepția situației în care motivele de nulitate constituie temeiuri pentru promovarea unei căi extraordinare de atac. Astfel, partea care nu a fost legal citată la judecarea cauzei în apel, poate formula, potrivit alin. 426 lit. a) contestație în anularea hotărârii nelegale.
Secțiunea a IV-a
Efectele nulității
Sunt reglementate de legiuitor prin dispozițiile art. 280 din Codul de procedură penală.
În materie procesuală, nulitățile nu operează ope legis, prin simpla încălcare a legii, indiferent dacă sunt nulități relative sau absolute. Pentru ca acestă sancțiune să poată produce efecte, este absolut necesar ca nulitatea să fie invocată – la cerere sau din oficiu –, apoi constatată și declarată de organul judiciar competent. De aici derivă și consecința că pană la momentul declarării nulității, actele efectuate cu încălcarea legii vor fi considerate ca perfect valabile și vor produce toate efectele juridice recunoscute de lege pentru un act valid.
După ce nulitatea a fost declarată și constatată potrivit dispozițiilor legii, ea produce următoarele efecte:
a)efect de invalidare (ineficiență juridică) a actelor întocmite cu nerespectarea legii, lipsindu-le de orice valoare juridică, de orice eficiență procesuală. În consecință actul declarat nul nu va mai produce niciun efect juridic și chiar dacă existența sa materială nu poate fi negată, va fi negată capacitatea sa de a produce efecte juridice, eficiența sa procesuală.
Actul procesual sau procedural anulat este considerat ca fiind lipsit de efecte juridice din momentul întocmirii lui în mod nelegal (ex tunc) iar nu de la data la care organul judiciar dispune anularea lui (ex nunc). În mod excepțional, prin voința legiuitorului, un act lovit de nulitate absolută poate fi menținut când este necesar pentru o soluționare corectă a cauzei. Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (2) prevăd posibilitatea instanței căreia i s-a trimis cauza de a menține motivat probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse de instanța necompetentă material sau după calitatea persoanei, care și-a declinat competența.
b) efect extensiv al nulității, la actele aflate în legătură directă cu actul nul. Aliniatul 2 al art. 280 consacră în mod expres efectul iradiant al nulității, precizănd că: ,, actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea și actul declarat nul’’.
Teza extinderii efectelor nulității asupra actelor care au o legătură indisolubilă cu actul lovit de nulitate , nu a cunoscut o reglementare expresă în Codul de procedură penală din 1969, însă, chiar și în lipsa unor prevederi exprese, acestă problemă a fost dezvoltată în doctrina anterioară intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală unde s-a concluzionat că nulitatea va avea efect și asupra actelor posterioare sau concomitente dar și asupra celor anterioare, în toate cazuri, însă, sub condiția existenței unei strânse legături între acestea. S-a arătat că, de regulă, legătura de dependență față de actul nul este mai frecventă în cazul actelor concomitente sau ulterioare, însă există și situații când efectul de iradiere se produce și asupra unor acte de procedură anterioare datorită faptului că actul viciat nu poate fi remediat fără refacerea unor acte anterioare cu care se află într-o interdependență funcțională.
De altfel, chiar dacă noua reglementare se referă expressis verbis numai la efectul iradiant al nulității la actele ulterioare aflate în legătură directă cu actul anulat, în doctrina actuală, se consideră că, prin excepție, nulitatea unui act poate atrage și nulitatea actelor anterioare acestuia, arătându-se în sprijinul acestei opinii, de exemplu, că neîntocmirea minutei atrage și nulitatea actelor anterioare, instanța de control judiciar trebuind să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare.
c) efectul obligativității refacerii actului anulat. Codul de procedură penală în vigoare, urmărind instituirea unor sancțiuni procesuale cu un pronunțat caracter constructiv, atribuie nulității nu numai efectul de a crea posibilitatea refacerii sau remedierii actului viciat dar și pe acela de a atrage obligativitatea restabilirii acestuia. Această posibilitate există și raportat la faptul că nulitatea nu îndeplinește doar o funcție sancționatorie – de invalidare a actelor procesuale și procedurale întocmite cu neobservarea normelor legale – , ci și funcția de remediu procesual, de reparație a actului viciat. Desființarea actului trebuie să intervină numai în situația în care niciun alt remediu nu mai poate fi utilizat.
Potrivit alin. (3) al art. 280, odată constată nulitatea unui act procesual sau procedural, organul judiciar are obligația de refacere a acelui act, cu respectarea dispozițiilor legale. Această obligație a organelor judiciare este, însă, condiționată de necesitatea refacerii actului (acestă condiție fiind lăsată la aprecierea organelor judiciare în raport de situația concretă a cauzei) și de posibilitatea refacerii acestuia. Așadar, ca regulă, actul declarat nul va fi refăcut, acestă operațiune fiind realizată de către organul judiciar care a efectuat actul, în măsura în care acesta constată el însuși viciul ce afectează actul respectiv; dacă viciul este constatat de un alt organ judiciar, refacerea actului poate fi realizată de organul care a efectuat actul fie de către un alt organ judiciar. Ca excepție, nu se va mai reface actul atunci când refacerea nu mai este posibilă din punct de vedere material sau juridic. De pildă, intervine o imposibilitate juridică de refacere a actului atunci când valabilitatea acestuia depinde de îndeplinirea sa înăuntrul unui termen peremptoriu ce a fost depășit, operând decăderea; și, va exista o imposibilitate materială de refacere a actului procedural al cercetării locului faptei atunci când locul faptei a fost distrus sau compromis între timp.
De asemenea, nu mai este posibilă reaudierea unui martor a cărei declarație este constatată ca fiind lovită de nulitate, dacă acesta, între timp a decedat sau nu mai poate fi găsit. În schimb, dacă rechizitoriul a fost trimis judecătorului de cameră preliminară fără a fi fost suspus în prealabil verificării de către procurorul ierarhic superior celui care l-a întocmit, remedierea neregularității este posibilă și necesară pentru legala sesizare a instanței.
,, Principiul însănătoșirii actelor viciate’’, nu poate fi aplicat întotdeauna, întrucât acest principiu este limitat de anumite situații care împiedică producerea efectelor nulității. Astfel:
a)odată rămasă definitivă, hotărârea judecătorescă dobândește autoritate de lucru judecat, autoritate care își produce efectele, în principiu, și asupra nulităților procesuale care nu au au fost invocate pe parcursul procesului penal. Așadar, chiar dacă se constată existența unor cazuri de nulitate, indiferent dacă este vorba despre nulități relative sau absolute, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, acestea nu mai pot fi invocate. Prin excepție, nulitățile pot fi invocate și valorificate chiar și după pronunțarea unei hotărâri definitive atunci când motivele de nulitate constituie temeiuri pentru promovarea unei căi extraordinare de atac. De exemplu, se poate formula cerere de revizuire a hotărârii penale pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectul în actele de urmărire penală efectuate de procuror, care pe cale de consecință atrag nulitatea actelor procesuale sau procedurale viciate de fals.
De asemenea, toate cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 constituie și cazuri de contestație în anulare, pentru a exista posibilitatea acoperirii vătămării prezumate de lege și după rămânerea definitivă a hotărârii, prin repunerea în discuție a acesteia.
b) în anumite situații legiuitorul a intervenit în mod expres pentru a limita efectele nulității. Astfel, prin dispozițiile art. 281 alin. (4) și art. 282 alin. (3) și (4) au fost stabilite termene limită de invocare a nulității. De asemenea, prin dispozițiile art. 50 alin. (2) s-a creat posibilitatea de a fi păstrate actele de procedură întocmite de o instanță necompetentă, înlăturându-se astfel, efectele de iradiere asupra actelor concomitente sau ulterioare nulității absolute determinate de încălcarea normei imperative privitoare la competența instanței. Tot astfel, prin dispozițiile art. 50 alin. (5) s-a creat posibilitatea dispunerii unor măsuri sau efectuării unor acte ce reclamă urgență de către o instanță necompetentă, înlăturându-se și în acest caz efectele nulității absolute incidentă ca urmare a nesocotirii dispozițiilor privitoare la competența instanțelor judecătorești.
c) în cazul succesiunii în timp a legilor de procedură, în materia nulității, efectele legii vechi vor fi limitate de sfera noilor reglementări, dat fiind principiul aplicării imediate a normelor de procedură penală. Dispoziții tranzitorii cu privire la valabilitatea actelor și lucrărilor efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi sunt prevăzute în art. 4 din Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală. În articolul arătat se menționeză faptul că actele de procedură efectuate potrivit legii în vigoare la data îndeplinirii lor își păstrază valabilitatea și după abrogarea legii de procedură, cu anumite excepții prevăzute de noul cod. Aliniatul (2) al articolului menționat prevede că excepția nulității, chiar și a actelor efecuate sub legea veche poate fi invocată numai în condițiile actualului Cod de procedură penală, adică în codițiile prevăzute în art. 280-282 CPP. De exemplu, neregularitățile referitoare la sesizarea instanței sau la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori nu vor mai putea fi invocate ca nulitate absolută, în orice stare a procesului, ci urmând regula aplicabilă condițiilor de invocare a nulităților relative; din acest punct de vedere, situația tranzitorie limitează efectele legii vechi. Aliniatul (3) al aceluiași articol prevede un caz expres de limitare a efectelor legii vechi de procedură, potrivit prevederilor acestui aliniat ,, în cauzele aflate în curs la data intrării în vigoare a legii noi, nerespectarea în cursul urmăririi penale a dispozițiilor legale privind prezența obligatorie a învinuitului sau inculpatului ori asistarea juridică obligatorie a acestora poate fi invocată până la începerea dezbaterilor’’. Potrivit art. 197 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968, aceste neregularități puteau fi invocate în orice stare a procesului penal.
d) în cazul incidenței principiului non reformatio in peius. În materia exercitării căilor de atac efectele nulității vor fi limitate de aplicarea principiului neagravării situației în propria cale de atac a celui care a formulat-o. Principiul non reformatio in peius primează asupra principiului legalității.
Secțiunea a V-a
Nulitățile în reglementarea anterioară
În Codul de procedură penală din 1968, dispozițiile care reglementau nulitatea ca sancțiune procedurală penală se regăseau în Titlul V, Capitolul VI, Partea generală, art. 197.
Articolul 197 intitulat ,, Încălcările care atrag nulitatea’’ era singurul articol prin care era reglementă nulitatea și conținea 5 aliniate, potrivit cărora:
(1) ,,Încălcările dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.
(2) Dispozițiile relative după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. De asemenea, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute și dispozițiile relative la participarea procurorului , prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestora de către apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii, precum și la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.
(3) Nulitatea prevăzută în alin. (2) nu poate fi înlăturată în niciun mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu.
(4) Încălcarea oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute în alin. (2) atrage nulitatea actului în condițiile alin. (1), numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanța ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
(5) În situațiile prevăzute în alin. (1) și (4), în cazul în care refacerea actului anulabil se poate face în fața instanței care a constatat, prin încheiere, încălcarea dispozițiilor legale, acesta acordă un termen scurt pentru refacerea imediată a actului.’’
Față de cele arătate în capitolele anterioare și la o prima analiză a acestuia articol, se remarcă faptul că, cu unele modificări pe care le.a adus noua reglementare, teoria generală a nulității, în esența ei, era aceeași.
În cele ce urmează voi face o analiză a instituției nulității din vechea reglementare prevăzută în art. 197, iar acolo unde se impune voi aduce la cunoștință schimbările aduse de Noul Cod de procedură penală.
În aliniatul (1) erau puse bazele conceptuale ale ale teoriei nulității, fiind enumerate condițiile generale pentru existența a oricărui tip de nulități. Astfel, la fel ca și în actuala reglementare, nulitatea intervenea în situația încălcării unei dispoziții legale care reglementa desfășurarea procesul penal; nulitatea se întemeia pe ideea de vătămare procesuală, care potrivit dispozițiilor alin. (3), era prezumată de lege în cazul nulităților absolute în timp ce în cazul nulității relative, vătămarea trebuia dovedită.
Prin dispozițiile aliniatului (2) erau reglementate cazurile de nulitate absolută. Spre deosebire de actuala reglementare, nerespectarea dispozițiilor relative la sesizarea instanței și efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu inculpați minori erau prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. Cât privește încălcarea dispozițiilor privitoare la competența personală sau materială, era sancționată cu nulitatea absolută indiferent că judecata era efectuată de o instanță superioară în grad celei competente. Mai mult, nulitatea absolută era incidentă și în cazul încălcării dispozițiilor privitoare la necompetența organelor de urmărire penală. În actuala reglementare nulitatea absolută este incidentă numai când au fost încălcate dispozițiile privind competența materială și personală a instanțelor judecătorești, nu și a organelor de urmărire penală; de asemenea, necompetența personală sau materială a instanțelor judecătorești poate constitui caz de nulitate absolută doar în ipoteza în care judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei competente. În caz contrar, în ambele cazuri, potrivit noii reglementări, va putea fi incidentă o eventuală nulitate relativă dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.
Aliniatul (3) reglementa regimul de invocare a nulității prevăzute la alin. (2), adică a nulităților absolute care nu puteau fi înlăturate în niciun mod, fiind posibilă invocarea acestora, chiar și din oficiu, în orice stare a procesului penal. În actuala reglementare invocarea nulităților nu se mai poate face nediferențiat, pe parcursului întregului proces penal, ci pentru ultimele două cazuri de nulitate absolută prevăzute în art. 281, legiuitorul prevăzând un moment limită până la care pot fi invocate. Prin excepție, oricare dintre nulitățile absolute se pot invoca în tot cursul procesului penal atunci când este urmată procedura simplificată a acordului de recunoaștere a vinovăției. Rațiunea unor astfel de dispoziții ale legiuitorului este generată de reglementarea în Noul Cod de procedură penală a două noi instituții, camera preliminară – care are rolul de a examina tocmai neregularitățile de procedură ivite în cursul urmăririi penale, asigurându-se astfel, celeritatea impusă de cerința soluționării cauzei într-un termen rezonabil – și, respectiv instituția procedurii simplificate a acordului de recunoaștere a vinovăției, situație în care faza camerei preliminare lipsește, trecându-se direct în faza de judecată, motiv pentru care neregularitățile intervenite în cursul urmaririi penale vor putea fi invocate, în lipsa camerei preliminare, direct în fața instanței de judecată.
Prin dispozițiile aliniatului (4) erau reglementate nulitățile relative care, asemănător actualei reglementări, nu aveau o determinare normativă a cazurilor, elementul central în stabilirea lor constituindu-l existența vătămării procesuale.
În vechea reglementare, se vorbea și despre un tip de nulitate distinctă, cu caracter eclectic, care împrumută atât trăsături ale nulității relative cât și ale nulității absolute. Acest tip de nulitate, deși nu era absolută se putea invoca, potrivit alin. (4) teza finală, în orice stare a procesului penal, chiar și din oficiu, deoarece vătămarea procesuală era atât de gravă încât anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. În doctrină aceste nulități erau denumite nulități intermediare sau mixte. Așadar, nulitățile intermediare erau nulități relative dar care puteau fi invocate de instanță din oficiu. Noua reglementare nu mai conferă instanței de judecată posibilitatea de a invoca, din oficiu, nulitatea relativă.
Invocarea nulităților relative, ca și în actuala reglementare era condiționată, în mod expres de existența unui interes personal și direct. Termenul-limită de invocare a nulităților relative era reglementat diferit față de noua reglementare. Potrivit alin. (4) nulitatea relativă putea interveni numai dacă era invocată în cursul efectuării actului când partea era prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea lipsise la efectuarea actului. În noua reglementare, nulitatea relativă se invocă în raport de faza procesuală în care se produce și ținându-se cont de rolul camerei preliminare.
Efectele nulității erau aceleași ca și în actuala reglementare, cu o singură precizare, și anume că Noul Cod de procedură penală reglementează explicit iradierea (extinderea) efectelor nulității, prevăzând ca vor fi nule și actele concomitente, ulterioare sau subsecvente actului declarat nul. Teza efectelor nulității asupra actelor subsecvente care se întemeiază pe sau au o legătură indisolubilă cu actul lovit de nulitate, deși nu era consacrată expres de vechiul Cod de procedură penală era dezvoltată de doctrină și aplicată de practica judiciară.
Concluzii
Procesul penal este o activitate complexă la care participă organe judiciare, subiecți procesuali, părțile și alte persoane, care are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În vederea asigurării fiabilității procesului penal și a atingerii scopului acestuia organele judiciare și ceilalți participanți au îndatorirea de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile cu respectarea regulilor procedurale prevăzute în Constituția României, în Codul de procedură penală sau în alte legi speciale care cuprind reguli procesual penale.
Principiul legalității procesului penal, presupune efectuarea de către participanții la desfășurarea acestuia a fiecărui act procesual sau procedural în conținutul și formele stabilite de lege și totodată, înlăturarea actelor nelegale din activitatea organelor judiciare.
Pentru garantarea aplicării principiului legalității în procesul penal, legiuitorul a prevăzut anumite sancțiuni procedurale pentru încălcarea dispozițiilor legale care afectează actele procesuale sau procedurale.
Sancțiunile procedurale sunt remedii procesuale care au menirea de a înlătura sau zădărnici producerea de consecințe juridice în cazul în care legea a fost încălcată cu ocazia activităților procedurale.
În sens restrâns, sancțiunile procedurale sunt nulitățile; iar în sens larg, pe langă nulități sunt cuprinse și alte instituții precum decăderea, inadmisibilitatea, inexistență.
Nulitatea este considerată ca fiind cea mai importantă sancțiune procedurală, fiind definită ca fiind: acea sancțiune procedurală aplicabilă actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, având ca efect înlăturarea în tot sau în parte a acestora, sub condiția pricinuirii unei vătămări (dovedită sau prezumată) a drepturilor sau intereselor legitime ale părților sau ale subiecților procesuali principali , ce nu poate fi înlăturată în alt mod, decât prin desființarea actului nelegal.
Nulitatea joacă un rol important în procesul penal, contribuind la sancționarea actelor efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale, asigurându-se în acest fel legalitatea procesul penal.
Totuși, pe lângă funcția sancționatorie de invalidare a actelor procesuale și procedurale întocmite cu neobservarea normelor legale, nulitatea îndeplinește și o funcție de remediu procesual, de refacere a actului viciat, astfel încât acesta să producă efectele scontate.
Acțiunea nulității își răsfrânge efectele și asupra finalității procesului penal, și anume, asupra cerinței de stabilire a adevărului. Din acest punct de vedere nulitatea, ca garanție procesuală va îndeplini alături de celelalte garanții procesuale nu numai funcția de a asigura desfășurarea procesului penal cu respectarea rînduielilor prevăzute de lege dar și pe aceea de a asigura aflarea adevărului și soluționarea justă a cauzelor.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri
Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Bulai Costică, Antoniu George, Stănoiu Rodica, Iliescu Nicoleta, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. I, Editura Academiei, București, 1975
Micu Bogdan, Slăvoiu Radu, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2014
Neagu Ion, Damaschin Mircea, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Neagu Ion, M. Damaschin, Codul de procedură penală, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală. Ed. Paidea, București, 1996
Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H.Back, București, 2014
Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H.Back, București, 2014
Volonciu Nicolae, A.S.Uzlău ș.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014
Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea generală. Ed. Paideia. București, 1996
Monografii
Giurgiu Narcis. Cauzele de nulitate în procesul penal. Ed. Științifică, București, 1974
Trancă Anamaria, Nulitățile în procesul penal. Ed. Hamangiu, 2013
Vasiliu Alexandru, Nulitățile în procesul penal. Practică judiciară. Ed. Hamangiu, 2011
Altele
Baza de date Lexis Nexis
Constituția României
Legea 304/2004 privind organizarea judiciară
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri
Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Bulai Costică, Antoniu George, Stănoiu Rodica, Iliescu Nicoleta, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. I, Editura Academiei, București, 1975
Micu Bogdan, Slăvoiu Radu, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2014
Neagu Ion, Damaschin Mircea, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Neagu Ion, M. Damaschin, Codul de procedură penală, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală. Ed. Paidea, București, 1996
Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H.Back, București, 2014
Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H.Back, București, 2014
Volonciu Nicolae, A.S.Uzlău ș.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014
Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea generală. Ed. Paideia. București, 1996
Monografii
Giurgiu Narcis. Cauzele de nulitate în procesul penal. Ed. Științifică, București, 1974
Trancă Anamaria, Nulitățile în procesul penal. Ed. Hamangiu, 2013
Vasiliu Alexandru, Nulitățile în procesul penal. Practică judiciară. Ed. Hamangiu, 2011
Altele
Baza de date Lexis Nexis
Constituția României
Legea 304/2004 privind organizarea judiciară
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Nulitatile In Procesul Penal. Aspecte Teoretice Si Practice (ID: 128725)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.