Nulitățile ÎN Procesul Penal

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea DE DREPT

DEPARTAMENTUL DREPT PROCEDURAL

PÂNTEA SERGHEI

NULITĂȚILE ÎN PROCESUL PENAL

381.1 DREPT

Teză de licență

Șef de Departament ______________

(semnătura)

Conducător științific: _____________ Vîzdoagă Tatiana, doctor în drept,

conferențiar universitar

(semnătura)

Autorul: ______________

(semnătura)

Chișinău-2016

CUPRINS

Lista abrevierilor

Introducere………………………………………………………………………………………… 4 – 8

I. Considerații generale privind nulitățile în procesul penal

Noțiunea și clasificarea nulităților………………………………………….9 – 18

Caracteristica generală a condițiilor nulităților………………………………… 19 – 27

Nulitățile și alte sancțiuni în procesul penal, aspecte comparative…… 28 – 32

Concluzii ………………………………………………………………………….33 -34

II. Efectele nulităților procesuale

Efectele nulităților……………………………………………………………………….. 35 – 39

Excluderea probelor……………………………………………………………………… 40 – 51

Sistemul sancțiunilor procesuale………………………………………… 52 – 56

Concluzii …………………………………………………………………………… 57 – 58

III. Trăsăturile caracteristice ale nulităților absolute și relative

3.1 Nulitatea absolută a actelor de procedură penală ……………………………….. 59 – 68

3.2 Nulitatea relativă a actelor de procedură penală …………………………………..69 – 76

3.3 Concluzii………………………………………………… …………………………………….77 -78

IV. Concluzii finale…………………………………………. …………………………………….79-80

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………81 – 87

Abrevieri

Codul de procedură penală al Republicii Moldova – CPPRM

Codul de procedură penală al României – CPPR

Constituția Republicii Moldova – Constituția

Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova – CSJ

Curtea Constituțională a Republicii Moldova – CC

Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale – CoEDO

Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CtEDO

Procuratura Generală – PG

Procuratura Anticorupție – PA

Centrul Național Anticorupție – CNA

Ministerul Afacerilor Interne – MAI

Articol/Articole/Articolelor – Art./Art-le/Art-lor

Alineat – alin.

Literă – lit.

Punct – pc.

Introducere

Pornind de la premisa că drepturile omului sunt principalele valori de referință atunci cînd este pusă în discuția problematica diferitor aspecte ale procesului penal, legea a instuit un șir de garanții. Societatea umană, în contextul evoluției istorice a demonstrat că nu este capabilă să asigure o construcție normală în lipsa unei forțe coercitive eficiente, care să impună conduita corespunzătoare.

Sancțiunile procesuale sunt mai actuale decît oricînd, impunînd comportament necesar participanților și altor persoane, astfel încît să asigure supremația legii. În prezentul studiu am încercat să venin cu o poziție asupra principalelor aspecte ce țin de instituția procesuală a sancțiunii, în mod particular nulitatea procedurală, o creațiune originală și imperios necesară în contextul scopului procesului penal.

Procesul penal a cunoscut o evoluție spectaculoasă în sec. XX și continuă să se modifice în secolul actual, în lumina jursiprudenței creatoare a instanțelor internaționale și naționale, precum și determinată de influențele dreptului comparat. Considerăm indispensabilă alocarea de atenție deosebită asupra garanțiilor și remediilor procesuale.

Noutatea temei rezidă în lipsa unor cercetări aprofundate și sistemice în materie de nulitate. Această constatare poate fi datorată mai multor motive, printre care imposibilitatea cercetării in abstractio a acestei instituții.

Considerăm că prin contribuția noastră, venim cu o abordare sistemică în acest teren, ameliorînd problematica aplicării corespunzătoare a unei instituții fundamentale a dreptului procesual penal.

Din punct de vedere structural, teza cuprinde trei capitole, primele două fiind divizate în trei paragrafe, ultimul capitol fiind compus din două paragrafe.

După cum urmează, capitolul I reprezintă o sintetiză a principalelor aspecte în materie de nulitate, privită lato sensu și stricto sensu, concluzionînd că aceasta îndeplinește sarcini, scopuri și funcții importante pentru desfășurarea normală a procesului penal. Astfel, am remarcat că eficiența nulității este determinată de remedierea insuficiențelor în măsura în care este posibil și este atrasă doar urmare a unor încălcări esențiale. Actele îndeplinite în afara condițiilor stabilite de lege sunt lipsite de valoare, fiind caracterizate ca ineficace din punct de vedere juridic.

Nulitățile nu pot fi privite în afara altor norme de procedură penală, nu sunt abstracte, concomitent au aplicare largă, prezintă trăsături și particularități distincte. Nulitatea nu poate fi privită ca o instituție rigidă, este flexibilă într-o perspectivă, aflîndu-se în continuă schimbare, transformarea fiind concomitentă celorlalte norme procesual-penale, datorînd mișcării critice a dreptului din partea organelor abilitate. Într-o altă perspectivă implică o inflexibilitatea în ce privește garantarea respectării drepturilor și libertăților persoanei.

Am remarcat senso bono lipsa unei reglementări restrictive cu referire la încălcările ce atrag nulitatea actelor procedurale, în special în cazul nulităților relative. Așadar, am opinat că prin încălcarea normelor procesuale, legiuitorul a avut în vedere toate normele procesuale care privesc conținutul procesului penal, cum sînt reglementările din partea generală a CPP Într-o altă perspectivă, garantarea sub sancțiunea nulității absolute a situațiilor exprese expuse în legislația națională este importantă.

Necesitatea de a delimita principalele caracteristici ale nulităților, rezidă în particularitățile de gen și specie ale acesteia.

Gradul novator este determinat inter alia de analiza comparativ-istorică a principalelor norme cu referire la controlul exercitat de procuror asupra acțiunilor procesuale și actelor procedural. Totodată, analiza comparativă a normelor procesuale din codul de procedură penală națională și a codului de procedură penală română, delimitarea acestei de alte sancțiuni procesuale, prezintă interes deosebit.

În continuare, am semnalat asupra procedurii etapizate, dar care poate prezenta dificultăți la aplicarea corectă și întocmai a dispozițiilor legii, în spiritul acesteia. Am opinat în favoarea împuternicirii organelor justițiare cu atribuții mai largi de interpretare și uniformizare, precum și acordarea unui cadru larg de garantare a drepturilor omului.

În capitolul II am realizat o analiză amplă asupra efectelor nulităților, excluderii probelor și sistemului sancțiunilor procesuale, respectînd continuitatea logică a celor analizate cu ocazia expunerii din prima parte a lucrării.

Într-un prim aspect ne-am referit la cele patru efecte consecutive principale ale nulităților, argumentînd asupra acestora. În paralel, s-a adus opinia doctrinei, dar și poziția dreptului comparat în privința doctrinei pomului otrăvit și principalelor orientări ale acesteia. În acest context am opinat pentru orientarea jurisprudențială adoptată de instanțele judecătorești din sistemul de drept anglo-saxon, în mod special de instanțele din SUA, totodată ne-am expus în favoarea efectului extensiv, conform formulei fraus omnia corrupit, dar cu interpretare de la caz, în dependență de speță.

Am reușit să înțelegem că realitatea obiectivă suferă modificări iremediabile din punct de vedere al cunoașterii odată cu descoperirea probei, astfel mecanismele legale capabile să contracareze dacă nu deplin eficient, atunci din punct de vedere al garanțiilor minime posibile, prin statuarea reglementărilor ce privesc abaterile admise în procesul probatoriu. În privința excluderii probelor ilegale, am concluzionat că nu există un mecanism procesual conturat care ar garanta excluderea fizică a probelor.

Urmare a cercetării, am concluzionat că calificarea ce vizează neadmiterea urmare a proceselor, generic numite influențe, de orice gen, prin folosirea procedeelor interzise de lege, inclusiv a torturii, face obiectul nu doar unei conduite necorespunzătoare, ci reprezintă în opinia noastră în primul rînd o problemă de drept, și un pericol grav la adresa statului democratic. În același context, am opinat în detrimentul separării excluderii probelor de sancțiunea nulității, prezentînd argumente în acest sens.

Am adus argumente că cele mai frecvente cazuri de nulitate relativă se referă la omisiunea organelor de a îndeplini corespunzător obligațiile ce le revin. Așadar, de fiecare dată cînd procurorul sau organul de urmărire penală adoptă un act procedural ce încalcă drepturile și libertățile esențiale ale persoanei, acestea urmează a fi declarate nule și remise spre înlăturarea omisiunilor. În privința încălcărilor ce atrag nulitatea relativă ne-am referit la percheziții, declarațiile obținute prin violență, încălcărilor în privința prezumției de nevinovăție, etc.

În continuare ne-am referit la principiile urmăririi penale, și cele general aplicabile sancțiunii nulității, am trasat principalele sisteme de interpretare și am exprimat opinia cu privire la trăsăturile nulităților absolute și relative. Mai mult, am opinat asupra delimitării unei noi particularități, cu referire la materialitatea actului procedural supus testului nulității.

În aceeași ordine de idei, am invocat la finele cercetării sinteza a patru cauze pe care le-am considerat deosebit de relevante. Urmare a cumulării sintezei argumentelor, am concluzionat că curtea europeană nu stabilește reguli privind admisibilitatea probelor ca atare, acestea țin de reglementările protejate în temeiul legii naționale.

În încheiere am susținut că am abordat în mod global aspectele cercetate, și am concluzionat că unele chestiuni necesită o clarificare aprofundată datorită complexității. Considerăm că aceste subiecte nu sunt epuizate, necesitînd o cercetare continuă.

Ultimul capitol a fost dedicat în mod exclusiv nulităților absolute și relative, în special trăsăturilor acestora, condițiilor și cazurilor de nulitate. Cu această ocazie am evocat detaliat procedura și condițiile controlului judiciar al procedurii judiciare, astfel încît acesta asigură înlăturărea încălcărilor drepturilor omului încă de la faza de urmărire penala. Am analizat minuțios competența procurorului, a organelor de urmărire penală la efectuarea actelor procedurale, astfel încît am delimitat cazurile și condițiile de nulitate absolută, de cele relative. Am evocat că sub sancțiunea nulității absolute, în materie de competență, se află numai normele referitoare la competența după materie și după calitatea persoanei, cele ce se referă la competența teritorială, funcțională cad sub incidența nulității relative, în măsura în care nu implică atragerea combinată a celorlalte forme de competență.

Actualitatea temei constă și în faptul că spre deosebire de cercetările existente în literatură, am corelat aspectele generale ce vizează alte reglementări și instituții, încercînd a schița întreg procesul, cu nuanțele sale specifice.

Așadar, scopul principal al tezei a fost stabilirea tuturor dimensiunilor cu privire la nulități în procesul penal. Astfel, atragerea scopului propus a presupus realizarea următoarelor obiective :

Stabilirea conținututului noțiunii de nulitate și clasificarea acestora potrivit criteriilor legale, identificarea celor mai importante din literatura de specialitate

Caracterizarea generală a condițiilor nulităților

Abordarea comparativă a nulității și altor sancțiuni în procesul penal

Stabilirea efectelor nulităților

Abordarea excluderii probelor și principalelor orientări cu privire la aceasta

Cercetarea sistemului sancțiunilor procesuale

Analiza trăsăturilor caracteristice ale nulităților absolute

Analiza trăsăturilor caracteristice ale nulităților relative

Formularea de concluzii și propuneri de lege ferenda

În scopul perfecționării legislației, inclusiv a legislației procesual-penale, au fost formulate următoarele propuneri:

investirea judecătorului de instrucție, fie a instanței de fond în cadrul ședințelor preliminare, cu atribuții de excludere fizică a probelor și a altor prevederi similare celor existente în sistemul de drept common law;

remedierea deficiențelor legale cu privire la activitatea specială de investigații, în mod special abilitarea cu competența de exercitare a urmăririi penale a Serviciului de Informații și Securitate, și după caz altor organe ce au potrivit legii dreptul de a desfășura activități speciale de investigație, în context, am invocat argumentele instanței de contencios constituțional al României și opnii personale; soluția vizează introducerea art. 267, privind competența organului de urmărire penală al organului în privința căruia legiuitorul va decide să-i atribuie competența în desfășurarea activității speciale de investigații;

modificarea pc. 1) alin.(2) art. 94 în sensul adăugării după cuvîntul “declarațiile” a sintagmei “și explicațiile”;

introducerea modificărilor în legislația specială și în codul de procedură penală în sensul abilitării cu emiterea unor instrucțiuni comune uniformizate și unitare de către organele judiciare, procuratură și conducerea organelor de urmărire penală în sensul aplicării omogene a prevederilor legislației procesual-penale;

Din perspectivă conceptuală, doctrina juridică manifestă unitate cu privire la instituția nulității, în mod special cînd se referă la particularitățile, trăsăturile și condițiile generale ale acestei sancțiuni procesuale. A fost consultaltă opinia autorilor naționali, cei indicați în mod deosebit pentru consultare fiind Dolea I., Roman D., Sedlețchi Iu., Vîzdoagă T., Rotaru V., Cerbu A., Ursu S. A fost analizată opera altor autori din Republica Moldova, precum și autorilor din România, Federația Rusă și Statele Unite ale Americii, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, printre care evidențiem Antoniu Gh., Dragomir Ed., Ionescu-Dolj I., Neagu I., Volonciu N., Odagiu I., Pușcașu V., Nicolae E., Якимович Ю., Кокорев Л., Keane Ad., Aldisert R., și alții.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării a fost unul amplu, în acest sens am recurs la următoarele metode de cercetare:

Metoda logică

Metoda sistemică

Metoda comparativă

Metoda istorică

Metoda sociocologică

Cuvintele-cheie ale tezei sunt,- sancțiune, nulitate, absolut, relativ, efecte, sistem, trăsături, probe, excludere, act procedural, desființare, garanție, remediu, conținut, proces penal, aplicare.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND NULITĂȚILE ÎN PROCESUL PENAL

1.1 Noțiunea și clasificarea nulităților

Promovînd politica unui stat de drept, Republica Moldova tinde spre realizarea cît mai eficientă a principiilor legalității, umanismului și democratismului. În acest sens se impune necesitatea asigurării respectării stricte a legislației. Accesul liber la justiție incubă statului obligația pozitivă de a institui și promova un ansamblu de garanții particulare eficiente de procedură care în mod imperativ însoțesc cursul unei cauze penale, printre acestea se regăsesc și sancțiunile.

Sancțiunea procesual-penală este acel element al normei juridice procesual-penale, care stipulează aplicarea măsurilor coercitive de către stat în cazul încălcării prevederilor legale. Sancțiunea determină tipul și caracterul răspunderii, conturează limitele ei, constituie remediu menit a înlătura sau zădărnici producerea de consecințe juridice, atunci cînd activitățile procedurale au fost îndeplinite cu încălcarea legii.

Majoritatea sancțiunilor procesuale prevăd măsuri de răspundere procesual-penală. În structura acestei categorii de norme predomină sancțiuni de restabilire sub formă de revocare a deciziei ilegale și de constrîngere pentru îndeplinirea obligațiilor. Alături de măsurile de convingere, sancțiunile procesual-penale sunt menite să înlăture obstacolele, care stau în calea realizării procesului penal.

Noțiunea de sancțiune procedurală poate fi privită lato sensu și stricto sensu. În sens restrîns, sancțiunile procedurale sunt nulitățile. În sens larg, pe lîngă nulități sunt cuprinse sancțiuni precum inadmisibilitatea, decăderea și inexistența. În materie de probe este aplicabilă sancțiunea specială a excluderii probelor ilegale.

Instituirea de sancțiuni procesual-penale urmărește trei scopuri principale: scopul preventiv,- de a preîntîmpina încălcarea legii, fiind un avertisment că aceasta nu va ramîne nesancționată; sancționator,- distructiv, de a desființa actele efectuate cu încălcarea legii de procedură penală; și în fine, cel reparator,- cînd este posibil de a se reface actele procesuale desființate, în condițiile și formele prevăzute de lege.

Garanțiile speciale pe care legea le stabilește pentru participanții la procesul penal, în vederea garantării desfășurării acestuia pe principii democratice și echitabile, pot fi grupate în trei categorii, după criteriul modului specific de acționare: a) garanții cu titlu de sancțiuni procesuale; b) garanții cu titlu de sancțiuni disciplinare; c) garanții cu titlu de sancțiuni penale.

În materie de probatoriu capătă importanță garanțiile cu titlu de sancțiuni procesuale. Atragerea acestora nu exclude aplicarea sancțiunilor penale sau disciplinare atunci cînd sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea acestor forme de răspundere. Nici viceversa, întrunirea condițiilor de aplicare a sancțiunilor penale sau disciplinare nu exclude atragerea sancțiunilor procesuale.

În sens larg, noțiunea de garanție cuprinde o totalitate de factori, obiectivi și subiectivi, îndreptați spre realizarea în fapt a drepturilor și libertăților omului, înlăturarea obstacolelor, îngrădirea cauzelor de realizare neadecvată a acestora, precum și spre protejarea acestor drepturi împotriva unor eventuale încălcări.

Reglementînd legalitatea și oficialitatea procesului penal, legiuitorul a stabilit că procesul penal trebuie să se desfășoare în toate fazele, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege. Actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazurile cînd prin lege se dispune altfel.

Ab initio, pentru a reglementa nulitățile, se pot folosi mai multe sisteme: o concepție exclusivistă, pronunțat formală, potrivit căreia orice încălcare a legii de procedură penală trebuie să atragă nulitatea actului și o concepție mai puțin rigidă potrivit căreia în procesul modern, la baza teoriei nulităților a fost pusă ideea de vătămare. Totodată, în lucrările destinate teoriei nulității procesuale a fost consacrată teza obligativității restabilirii legalității.

Nulitățile sunt sancțiuni procedurale constînd în lipsirea de eficiență a actelor procedurale îndeplinite cu nerespectarea dispozițiilor legale, acestea fiind direct orientate spre asigurarea caracterului echitabil al procesului penal sau realizarea scopului acestuia.

Într-o primă accepțiune, nulitatea este una dintre cele mai importante sancțiuni procedurale care intervine ori de cîte ori un act procedural sau procesual, ori o activitate procesuală a fost efectuată fără respectarea strictă a legii. Actele îndeplinite în afara condițiilor stabilite de lege sunt lipsite de valoare, fiind caracterizate ca ineficiente din punct de vedere juridic. Nulitățile, ca sancțiuni procedurale, lovesc actele procesuale sau procedurale existente, care au apărut prin nerespectarea dispozițiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor prescrise de lege.

Potrivit unei alte opinii, nulitatea este sancțiunea procedurală, constînd în lipsirea de eficiență a actelor procesuale sau procedurale îndeplinite cu nerespectarea dispozițiilor legale, dacă prin încălcarea legii s-a adus o vătămare cu caracter procesual, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decît prin anularea actului nelegal îndeplinit.

O altă definiție a fost propusă de autorul Udroiu M., astfel încît nulitatea este sancțiunea procedurală ce poate fi dispusă de un organ judiciar, care are drept urmare desființarea (lipsirea de efecte, lipsa de eficiență) actelor procesuale sau procedurale.

După părerea autorului Pitulescu I., nulitățile sunt sancțiuni procedurale care lovesc actul juridic întocmit fără respectarea dispozițiilor prevăzute de lege pentru validitatea sa, dacă încălcarea legii a adus o vătămare bunei desfășurări a procesului penal, drepturilor sau intereselor participanților și care nu pot fi înlăturate decît prin anularea actului nelegal.

Codul de procedură penală din 1961 a prevăzut instituția nulităților prin dispoziții speciale care atrag casarea sentinței, art. 325 CPP, sui generis încălcarea esențială a legii de procedură penală. Astfel, potrivit articolului menționat, se considera încălcare esențială a legii de procedură penală, cele care au împiedicat instanța să examineze cauza sub toate aspectele și “au influențat sau au putut influența asupra legalității și temeiniciei sentinței, prin faptul, că participanții la proces au fost lipsiți cu totul sau în parte de drepturile garantate de lege în cursul judecății, sau în orice alt mod”.

Această reglementare se completa, sub imperium et gratia legiuitorului, cu referire la exercitarea de către subiectul oficial a atribuțiilor de control. În acest sens sunt relevante, spre exemplu prevederile art.-lor 16, 35, 188, 193-195 ale Codului din 1961.

Trebuie subliniat că în aspect comparativ, existența nulităților în dreptul procesual penal român este strîns legată de existența vătămării procesuale și care trebuie să se fi produs prin efectuarea unui act în condiții nelegale. Vătămare procesuală, drept condiție ad validitatem a nulității, s-a regăsit de-a lungul evoluției istorice a dreptului procesual-penal și face corp comun istoricului procedurii penale naționale. Actualmente, legiuitorul operează cu termeni de încălcare gravă, încălcare vădită și încălcare esențială, fie exemplificînd situațiile de încălcare ce atrag nulitatea însă, prin prisma conținutului, în opinia noastră, cele două concepte nu se deosebesc esențial. Deși după 1961, odată cu adoptarea de către legiuitor a unui cod de procedură penală, s-a schițat o formulare relativ diferită în privința nulităților, așa cum a fost menționat mai sus, nu putem afirma că în 1961, acesta a venit cu o abordare inovatoare, străină științei dreptului procesual-penal național, ținînd cont de evoluția sa istorică.

Instituția nulității, în lumina Codului de Procedură Penală al RM, este reglementată sub aspect general, prin prisma prevederilor art. 251 CPPRM., in nomen juris încălcările care atrag nulitatea actelor procedurale, precum și sub aspect special, sediul reglementărilor fiind art. 94; alin.(2) art. 255; art.-le 427, 444; pc.2) alin.(1) art. 453 CPPRM., etc.

Nulitatea procedurală îndeplinește diferite funcții în procesul de realizare a justiției represive, dintre care distingem două funcții fundamentale. În primul rînd, aceasta asigură respectarea regulii de bază a legalității procesuale. Fără prevederea în lege a sancțiunii nulității, regulile procesuale ar fi simple recomandări, cu caracter facultativ. Prin aceasta, sancțiunea nulității exercită o funcție preventivă în încălcarea dispozițiilor legale, care reglementează desfășurarea procesului penal, exercitînd rolul de garanție procedurală. Totodată, sancțiunea nulității are funcția de a înlătura din conținutul procesului penal acele acte, care conțin încălcări ale legii și care sunt presupuse sau dovedite ca vătămătoare pentru înfăptuirea justiției penale, precum și a înlătura urmările negative pe care acestea le aduc în procesul penal. În fine, aceasta îndeplinește rolul de remediu procesual.

Prin vătămare procesuală, se înțelege atingerea adusă drepturilor sau intereslor procesuale unei părți sau a oricărui alt participant la procesul penal, prin nerespectarea de către ceilalți subiecți procesuali a dispozițiilor legii.

În vederea realizării efective și consecvente a drepturilor procesuale și pentru evitarea oricărei vătămări procesuale, pe lîngă garanții, reglementarea legală cuprinde felurite măsuri și diferite instituții procesuale prin care să remedieze eventualele vătămări procesuale, atunci cînd acestea sînt determinate de organele judiciare. Astfel, orice persoană poate face plîngere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În principal, controlul exercitat de către procuror și procurorul ierarhic superior se realizează în conformitate cu prevederile stipulate în art. 52, art.-le 298 – 2992 CPPRM., la care ne vom referi mai tîrziu.

Potrivit pc. 1) art. 6 CPPRM, prin act procedural se înțelege documentul prin care se consemnează orice acțiune procesuală prevăzută de CPP, ordonanța, procesul-verbal, rechizitoriul, încheierea, sentința, decizia, hotărîrea. Enumerarea de mai sus nu este una exhaustivă, oferind posibilitatea interpretării jurisprudențiale și doctrinare. Actele procesuale sunt manifestări de voință ale organelor judiciare și ale părților, prin care se asigură buna desfășurare a procesului penal, este instrumentul juridic prin care sunt exercitate drepturile, prerogativele și facultățile organelor judiciare și subiecților procesuali, prin care se asigură desfășurarea procesului penal.

Potrivit unui ultim autor citat, opinie la care raliem, nulitățile reprezintă cele mai importante sancțiuni procedurale, care intervin ori de cîte ori un act procesual sau procedural, ori o activitate procesuală s-a realizat fără stricta respectare a legii, vizînd drepturile și interesele legitime pe care le au părțile în procesul penal. În același mod, autorul consideră că încălcările pot avea conținut diferit, nefiind imperativă racordarea nulității la o anumită situație juridică limitată.

Doctrina juridică a conturat multiple criterii de clasificare a nulităților, printre care evidențiem următoarele: modul de reglementare, natura și efectele produse; întinderea nulităților; modul cum legea permite acoperirea acestora; din punct de vedere al modului de exprimare; din punct de vedere al modului de aplicare; din punct de vedere al limitelor consecințelor, etc. Conform reglementărilor procesuale în vigoare, nulitățile pot fi clasificate avînd în vedere în principal două criterii, și anume: modul de exprimare în norma juridică; modul de aplicare și efectele pe care le pot produce. În cele ce urmează, vom exemplifica anumite particularități coroborate criteriilor de clasificare, oferind explicații detaliate pe parcursul lucrării.

Avînd în vedere modul de exprimare în norma juridică, nulitățile pot fi exprese și virtuale

Nulitățile exprese sunt acelea pe care legea prevede în cazul nerespectării unor anumite norme procesuale, considerînd că în cazul acestora, vătămarea pe care o produc este considerată întotdeauna ca existentă, juris et de jure, neavînd nevoie să fie dovedită. Nulitățile exprese se aplică în cazul nerespectării unor anumite norme procesuale individualizate în lege. Sunt nulități exprese sancțiunile aplicate în cazul normelor prevăzute în alin. (2) art. 197 CPPR, sau alin. (2) art. 251 CPPRM. În lege se arată că sunt prevăzute sub sancțiunea nulității inter alia, participarea părților în cazurile obligatorii, prezența interpretului, traducătorului, dacă sînt obligatorii potrivit legii, dispozițiile referitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia, la publicitatea ședinței de judecată. În aspect istoric, e bine a remarca că în virtutea reglementărilor CPPR din 1937, în deosebire de cel din 1864, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile de nulitate, excluzînd implicit nulitățile virtuale.

Pe de altă parte, nulitățile virtuale, nu sunt evidențiate în mod expres, fiind deduse din reglementările generale privind desfășurarea procesului penal. Ele se aplică numai în situația în care se face dovada existenței unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decît prin anularea actului. Baza nulităților virtuale o constituie art.2, alin.(1) și (4) art.197 CPPR, deopotrivă dispozițiile inserate în alin.(1) și (4) art. 251 CPPRM sau cele privitoare exempli gratia la competența organelor de urmărire penală prevăzută de art.266-270 CPPRM, în situațiile ce nu constituie condiție de nulitate absolută. O situație diferită se relevă în cazul dispozițiilor legii privind ratione materiae și ratione personae în lumina reglementărilor art.36-39, 41-46 CPPRM. Reglementarea diferită a competenței, în raport de organele judiciare care desfășoară procesul penal, se explică prin rigiditatea pe care o au normele de competență ale instanțelor judecătorești, față de cele ale organelor de urmărire penală. Într-adevăr, o instanță judecătorească nu poate judeca o cauză penală decît în limita competenței sale prevăzute de lege. În aspect comparativ, CPPRM. conține reglementări în alin. (3) art. 475 cu referire la obigativitatea organului de urmărire penală de a dispune întocmirea referatului presentințial de evaluare psihosocială a minorului, însă spre deosebire de reglementările similare din CPPR, încălcarea respectivă va constitui situație de nulitate virtuală.

Summa divisio, după modul de aplicare și efectele pe care le produc, sunt nulități relative și absolute

Nulitățile absolute intervin în cazurile expres prevăzute de lege și pot fi invocate oricînd în cursul procesului penal, de către oricine, pot fi luate în considerare ex officio. Din cuprinsul prevederilor art. 251 CPPRM., conchidem că legiuitorul distinge două situații distincte, încît în alin. (2) art.251 CPPRM., se prevăd cazurile de nulitate absolută. Nulitățile absolute nu pot fi acoperite în nici un mod. În cazul nulităților absolute, care sînt totdeauna exprese există o prezumție absolută de vătămare. Potrivit CPPR, încălcarea dispozițiilor relative după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia, la publicitatea ședinței de judecată, la participarea procurorului, la prezența inculpatului și asistarea acestuia de către apărător, cînd sînt obligatorii potrivit legii, precum și la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori este sancționată întotdeauna cu nulitatea absolută.

Nerespectarea dispozițiilor legale privind competența materială a organului de urmărire penală atrage după sine sancțiunea nulității absolute, cu anumite excepții expres stabilite de lege. Aceste considerații se fundamentează pe imperativitatea garantării conformității actelor și acțiunilor obligatorii reglementate prin dispozițiile acestui articol.

Nerespectarea condițiilor prevăzute de lege la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale constituie încălcări sub aspect funcțional. Nulitatea absolută intervine și urmare încălcării competenței funcționale, deoarece aceasta, fiind o modalitate de organizare a competenței după materie sau după calitatea persoanei, se include, după caz, în una dintre cele două forme de competență urmînd regimul juridic corespunzător acestora.

În celelalte situații, ținînd cont de dispozițiile alin. (4) art.251 CPPRM., vom fi în prezența nulităților relative. Acestea pot fi înlăturate din voința celui vătămat prin actul procedural îndeplinit cu nerespectarea dispoziției legale. Nulitățile relative pot fi invocate numai de cel vătămat în drepturile sau interesele sale legitime, pot fi luate în considerare numai dacă au fost invocate pînă într-un anumit moment al desfășurării procesului (în cursul efectuării actului sau la primul termen de judecată cu procedura completă cînd partea a lipsit la efectuarea actului). În cazul nulităților relative, care sunt totdeauna virtuale, și sunt incidente, în cazul încălcării oricărei alte dispoziții legale decît cele prevăzute în alin (2) art. 197 CPPR, cel care invocă nulitatea trebuie să aducă ad probationem vătămărea suferită. Totuși, chiar și în cazul nulităților relative, instanța poate lua în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Nulitățile relative se referă totodată la situația cînd neobservarea formei privește un act sau o formalitate statornicită, în interesul părții și cînd acea lipsă de formă a adus părții ce o invoacă o vătămare ce nu se poate înlătura decît prin anularea actului, astfel încît se realizează prin acte obligatorii la cerere. Acoperirea nulității relative este o consecință juridică, rezultată din neinvocarea unei nulități relative a unui act procesual sau procedural în cursul efectuării actului, potrivit alin.(4) art.251, dacă a fost invocată în cursul efectuării acțiunii – cînd partea este prezentă, sau la terminarea urmăririi penale – cînd partea ia cunoștință de materialele dosarului, sau în instanța de judecată – cînd partea a fost absentă la efectuarea acțiunii procesuale, precum și în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanță.

Ținînd cont de cele mai importante criterii abordate de literatura de specialitate, nulitățile pot fi clasificate:

Potrivit criteriului întinderii nulităților, sunt totale sau parțiale

După cum anularea privește întreg actul viciat sau numai o parte din acesta, nulitățile totale sunt cele care atrag desființarea totală a actului procedural lovit de nulitate. Nulitățile parțiale sunt cele care atrag desființarea numai parțială a actului procedural lovit de nulitate, în partea în care acesta produce vătămarea sau după caz încălcarea esențială a legii.

După posibilitatea acoperirii, sunt acoperibile și neacoperibile

Nulitățile acoperibile, numite și nulități sanabile, își pierd efectul dacă nu au fost invocate în timp util. Nulitățile neacoperibile, numite și nesanabile, pot fi invocate oricînd și respectiv nu pot fi acoperite. Din interpretarea sistemică a normelor CPPRM, conchidem că nulitățile absolute și exprese vor fi totdeauna nesanabile, această regulă fiind valabilă și în cazul CPPR Considerăm această clasificare deosebit de importantă, deoarece prezintă interes cercetarea fiecărei situații de nulitate, relativă și virtuală, prin prisma acoperirii și a excepțiilor de la regula generală.

După acțiunea nulităților în timp

Nulitatea actelor efectuate sub legea anterioară, va fi invocată în raport cu reglementările noi cuprinse și dirijate de unele dispoziții cu caracter tranzitoriu. Actele și lucrările efectuate potrivit dispozițiilor legii anterioare, pînă la intrarea în vigoare a noului CPP rămîn valabile. În ceea ce privește nulitatea actelor sau lucrărilor, efectuate sub legea anterioară, aceasta poate fi invocată numai în condițiile unui nou CPP, cu stabilirea expresă a unor astfel de reglementări în dispozițiile acestuia. Această clasificare este valabilă codului de procedură penală al RM, în partea neadmiterii declarării nulității conform codului abrogat. Astfel, plenul CSJ a dat următoarele explicații cu privire la posibilitatea ultraactivității legii procesual penale în vigoare: “ principiul ultraactivității prevederilor CPP (2003) nu se aplică deoarece Legea 205-XV din 29 mai 2003 nu conține asemenea dispoziții. Astfel, cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la data intrării în vigoare a CPP (2003) se supun în continuare dispozițiilor acestuia, rămînînd valabile toate actele și lucrările efectuate pînă la 12 iunie 2003 în baza CPP (1961)”. Astfel, potrivit acestui criteriu, opinăm asupra oportunității delimitării nulităților în retroactive și ultraactive, cele din urmă fiind atrase sub imperiului legii abrogate în condițiile unui eventual CPP nou cu dispoziții ultraactive, cele retroactive operînd cu dispoziții noi asupra încălcărilor admise sub imperiul legii abrogate, ținînd cont de regulile cu privire la acțiunea legii procesuale în timp.

Doctrina juridică recunoaște nulități de formă, de fond și speciale

Această clasificare prezintă interes sub aspect istoric, în virtutea reglementărilor din redacția din 1937 a CPPR Astfel, nulitățile speciale vor putea fi ridicate doar contra deciziilor curților cu jurați, exemplu pot servi: juriul nu a fost regulat sau legal constituit; verdictul juraților în partea esențială este obscură, incompletă sau se contrazice, etc. Vom fi în prezența nulităților de formă în cazurile cînd hotărîrea a fost pronunțată de o instanță care nu a fost compusă conform legii, ori de un număr de judecători mai mic decît cel cerut de lege sau au luat parte la judecată, judecători excluși de lege; etc. Nulităților de fond se referă la cazurile în care s-a adus atingere esenței drepturilor procesuale. Exemplu pot servi situațiile cînd prin hotărîre nu se stabilesc elementele constitutive ale unei infracțiuni; cînd prin hotărîre s-au pronunțat pedepse pentru fapte neprevăzute de legea penală, ori pedepse mai mari sau mai mici decît cele prevăzute de lege; cînd fapta a fost greșit calificată; etc.

După forma procedurii și dreptul de a invoca nulitatea

În procedura generală poate fi invocată nulitatea în conformitate cu art. 251 CPPRM. În procedura simplificată conform art. 3641 CPPRM., această posibilitate este exclusă.

1.2.Caracteristica generală a condițiilor nulităților

Prin încălcare esențială a legii se înțelege acea abatere de la lege, care afectează drepturile și interesele legitime ale părților, aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Constituie încălcare esențială a dispozițiilor CPPRM., la administrarea probelor, violarea drepturilor și libertăților constituționale ale persoanei, a prevederilor legii procesuale penale prin privarea participanților la proces de drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt care a influențat sau a putut influența autenticitatea informației obținute, a documentului sau a obiectului.

Între diferitele reguli de procedură, legea distinge: unele care conțin formalități substanțiale, și altele care conțin formalități nesubstanțiale. Încălcarea sau violarea celor dintîi va atrage nulitatea, pe cînd în cazul celor de-al doilea, deși înscrise pentru o bună administrare a justiției, nu sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Pentru a opera nulitatea actului procesual sau procedural trebuie să se constate o încălcare a dispozițiilor legale de drept substanțial care sunt, în același timp, norme de reglementare a desfășurării procesului penal. Așadar, formalitățile relative la audierea inculpaților sunt formalități substanțiale, căci garantează dreptul lor la apărare; de asemenea și cele relative la compunerea instanței, etc., pe cînd interdicția de a asculta martori anumite persoane, e nesubstanțială într-o accepțiune, și respectiv încălcarea regulilor de audiere nu va atrage nulitatea în toate cazurile. Importanța acestui mijloc de probă este subliniată prin obligația pe care o au organele judiciare de a asculta învinuitul sau inculpatul în cele mai importante momente ale procesului penal. Astfel, conform alin. (2) art. 103 CPPRM., recunoașterea vinovăției de către persoana bănuită sau învinuită de săvîrșirea infracțiunii poate fi pusă în baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte și circumstanțe ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Potrivit alin. (3) al art. menționat, bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate fi forțat să mărturisească împotriva sa sau împotriva rudelor sale apropiate ori să-și recunoască vinovăția și nu poate fi tras la răspundere pentru refuzul de a face astfel de declarații. Necesitatea de a fi audiat a fost argumentată de CtEDO în cauza Constantinescu c. României din 27.06.2000, în continuare a fost menționat că nu poate fi acceptat punctul de vedere, că este suficient faptul că inculpatului i s-a acordat ultimul cuvînt. Astfel, Tribunalul București s-a pronunțat cu privire la temeinicia acuzației, stabilind că inculpatul se face vinovat de săvîrșirea infracțiunii de calomnie, fără să-l audieze nemijlocit. Curtea a apreciat că instanța trebuia să-l audieze pe reclamant.

Organele de urmărire penală și organele judiciare nu asigură mereu măsurile necesare pentru stabilirea adevărului obiectiv în cauza penală. Omiterea stabilirii adevărului în cauza penală – reprezintă cea mai răspîndită eroare. În cele din urmă, aceasta duce la anularea actelor procesuale, și remiterea cauzei spre o cercetare suplimentară, un nou proces judiciar. Cu această ocazie, aducem drept exemplu decizia colegiului penal, – “instanța de recurs conchide că, judecătorul de instrucție, cît și organul de urmărire penală nu a examinat cauza sub toate aspectele, n-a cercetat materialele prezentate, iar prin ordonanța procurorului în procuratura raionului –-, VC, din –.–.2014 a fost dispus refuz în pornirea urmăririi penale și clasarea procesului penal și ordonanței procurorului, adjunct al procurorului raionului –-, IE, din –.–.2015 cu privire la respingerea plîngerii, sunt încălcate drepturile și libertăților petiționarei NM și PN, protejate de Constituția RM, CoEDO, dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, avînd la baza motivele invocate, instanța de recurs conchide că recursul petiționarilor PN, NM urmează a fi admis (…) Se declara nule: ordonanța procurorului în procuratura raionului –-, VC, din –.–.2014 privind refuz în pornirea urmăririi penale și clasarea procesului penal; ordonanța procurorului, adjunct al procurorului raionului ––, IE, din –.–.2015 cu privire la respingerea plîngerii; se obliga procuratura r-lui –- de a înlătura încălcările admise ale drepturilor petiționarilor."

Pentru a opera nulitatea, mai este necesar ca abaterea să nu poată fi înlăturată în alt mod, ceea ce înseamnă că, dacă poate fi înlăturată în alt mod, anularea devine inutilă. Nulitatea actului procedural nu operează automat, prin simpla încălcare a legii. Pentru a constata nulitatea se cere să fie invocată din oficiu, sau de către părțile interesate, în toate cazurile. Cîmpul de aplicare al nulităților cuprinde atît actele procesuale cît și actele procedurale. În activitatea instanțelor de judecată există multiple cazuri în care operează nulitatea unor acte care privesc activitatea procesuală. În lipsa unei interpretări legale exhausta, ne raliem la opinia conform căreia încălcarea normelor procesuale se referă la toate normele procesuale care privesc conținutul procesului penal, cum sînt reglementările din partea generală a CPP deoarece acestea au aplicare concomitentă cu normele care reglementează urmărirea penală, judecata în prima instanță, căile de atac, etc.

Actele pot fi viciate fie printr-o omisiune, adică neîndeplinirea actelor impuse de lege ori încuviințate de organele judiciare, fie printr-o violare a legii, adică nesocotirea dispozițiilor legale cu privire la îndeplinirea unui act procesual și efectuarea unui act procedural.

În literatura de specialitate s-a apreciat că modalitățile de punere în valoare a nulității sau modul cum se invocă sunt: excepția de nulitate și căile de atac. Atunci cînd neregularitățile se săvîrșesc și se descoperă în timpul judecății nulitatea se invocă pe cale de excepție, iar cînd se au în vedere neregularități săvîrșite în timpul judecății dar sunt descoperite după terminarea acesteia sau care privesc hotărîrea prin care se pune capăt judecății atunci nulitatea se invocă prin mijlocirea căilor de atac.

Nulitatea ca sancțiune procedurală trebuie să întrunească următoarele condiții cumulative:

să se constate o încălcare a dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal;

încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal să aibă ca urmare producerea unei vătămări procesuale;

vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decît prin anularea actului îndeplinit cu încălcarea legii.

După cum am menționat anterior, nu orice încălcare a prevederilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural, dar numai încălcările esențiale ale legii procesual-penale. Cu alte cuvinte anularea și efectele acesteia operează in extremis, adică în cazurile esențiale, de exemplu neînmînarea ordonanței sau încheierii de aplicare a unei măsuri preventive potrivit alin.(3) art.177 CPPRM, nu duce la nulitatea acestor acte procedurale, reieșind din faptul că bănuitul sau învinuitul poate solicita revocarea, înlocuirea sau să atace aplicarea acestei măsuri.

În acest sens, în practica judiciară română s-a apreciat, că nu este lovită de nulitate citarea, deși în citația emisă nu s-a indiciat denumirea străzii și numărul casei unde locuiește inculpatul, în condițiile în care agentul procedural a identificat domiciliul celui citat și în final, a reușit să realizeze procedura, citarea rămîne valabilă deoarece nu s-a produs nicio vătămare în drepturile celui citat, avînd posibilitatea să ia cunoștință de termenul la care avea loc judecata și să-și organizeze apărarea. Totuși, sancțiunea nerespectării procedurii de citare este anularea citației conform alin.(1) și (4) art. 197 CPPR, privind anularea actelor procesuale și procedurale. Această soluție a fost confirmată de jurisprudență. În acest sens aducem exemplu sinteza argumentelor instanței, potrivit căreia “citarea inculpatului la o adresă greșită, alta decît cea la care locuiește, pentru termenul cînd are loc judecata, constituie motiv de nulitate prevăzută în alin. (1) art. 197 CPPR, și, întrucît l-a pus pe inculpat în situația de a nu se putea apăra, vătămare ce nu poate fi înlăturată decît prin anularea actului, hotărîrea de condamnare trebuie casată”; fie “potrivit art. 197 CPPR, neîndeplinirea, conform legii, a procedurii de citare a inculpatului constituie o nulitate care impune rejudecarea apelului”. În legislația procesual-penală națională, citarea are loc în conformitate cu dispozițiile generale prevăzute de art. 235 – 243 CPPRM și reglementările speciale. Potrivit deciziei, instanța a admis recursul, a casat încheierea și anulat ordonanțele procurorilor, statuînd că “citarea în ședința de judecată se face prin intermediul citației prin scrisoare recomandată cu aviz de primire sau prin persoana împuternicită de judecată; telegramă, telefax, poșta electronică sau prin alte mijloace care să ateste înmânarea și primirea înștiințării sau citației. Potrivit art. 237-242 CPP, o parte se consideră citată legal doar în cazul în care acesta, soțul (soția), ruda, persoana care locuiește sau recepționează în mod obișnuit corespondența au semnat dovada de primire a citației”. Într-o altă speță, colegiul a reținut că “în aceste circumstanțe, (…) colegiul penal a reținut că, cauza a fost examinată unilateral, în lipsa condamnatului BA și a avocatului acestuia, care nu au fost legal citați în ședința de judecată, or materialele anexate la cauză, nu confirmă faptul invitării unui avocat din oficiu”. În cauza X c. Regatului Unit din 06.03.1982 și Vaudelle c. Franței din 30.01.2001, a fost remarcat că reclamantul a fost informat despre data exactă a procesului imediat înaintea lui. Comisia a considerat a fi oportun ca persoanele acuzate să fie informate printr-o notificare rezonabilă despre data și locul procesului. Însă „numai acest aspect particular al procesului reclamantului nu poate fi considerat în acest caz decisiv pentru chestiunea de a ști dacă reclamantul a beneficiat de un proces echitabil”, deci nu s-a constatat o violare a drepturilor persoanei.

Pentru a constata nulitatea, aceasta se cere să fie invocată din oficiu în cazurile prevăzute de alin. (2) art. 251 din CPPRM sau de către părțile interesate în toate cazurile. Invocarea nulității se face de către cei interesați prin intermediul cererii, plîngerii sau căilor ordinare și extraordinare de atac, indicându-se o excepție din nulitate, în căile de atac, nulitatea poate fi invocată ca motiv de apel, temei de recurs (art. 427,444 din CPPRM) sau temei de recurs în anulare pct. 2) alin. (1) al art. 453 CPPRM.

Nulitatea relativă nu va putea fi invocată direct la instanța de apel sau recurs, decît dacă s-a produs după închiderea dezbaterilor judiciare din prima instanță sau la instanța de apel, după caz. Cînd excepția de nulitate relativă a fost invocată la prima instanță ori la instanța de apel, și a fost respinsă, soluția poate fi atacată la instanța ierarhic superioară (de apel sau de recurs, după caz).

Organul de urmărire penală, judecătorul de instrucție și instanța de judecată în fața cărora se invocă nulitatea, trebuie să constate dacă sînt întrunite condițiile privind nulitatea și să dispună anularea actului procedural cu refacerea acestuia sau fără refacere, ori după caz reface actul fără anularea acestuia. Refacerea o va face tot organul judiciar care a dispus anularea actului. În anumite situații actul nul nu mai trebuie refăcut, de pildă un act inadmisibil sau tardiv. De asemenea, refacerea actelor nule poate fi împiedicată de intervenirea unei cauze care oprește începerea sau continuarea procesului penal, în caz de aministie, retragere a plîngerii prealabile.

Perimetrul în care înscriu activitățile ce fac obiectul supravegherii urmăririi penale de către procuror la faza de urmărire penală este marcat prin dispozițiile art.-lor 52, 298 CPPRM, așadar, efectuînd controlul legalității acțiunilor procesuale realizate de organele de urmărire penală, acesta anulează ordonanțele și procesele-verbale ilegale sau restituie dosarele penale organului de urmărire penală cu indicații în scris privind refacerea anumitor acte procedurale. Pentru comparație, în virtutea prevederilor Codului din 1961, art. 16 instituia obligația procurorului de a lua la timp, în orice stadiu al procesului penal, măsurile prevăzute de lege pentru a înlătura orice încălcare a legii, indiferent de persoana care a săvîrșit-o. Potrivit art. 35, procurorul supraveghea dacă procesul penal a fost pornit după lege și dacă s-a respectat legea în cursul efectuării cercetării penale și anchetei penale, în cursul judecării pricinii și executării sentinței. Conform lit. d) alin.(2) art. 188, procurorul în exercitarea dreptului său de supraveghere a cercetării infracțiunilor, avea dreptul să infirme ordonanțele date cu încălcarea legii sau fără temei de către organele de cercetare și de anchetă penală.

Reieșind din dispozițiile art.298-313 din CPPRM., prin persoană abilitată cu controlul asupra desfășurării urmăririi penale se înțelege procurorul, procurorul ierarhic superior (în raport cu procurorul care efectuează urmărirea penală) sau judecătorul de instrucție. Procurorul are posibilitatea, potrivit legii, să intervină în cazul în care constată că un anumit act sau o anumită măsură procesuală nu se justifică sau nu este în concordanță cu dispozițiile care reglementează efectuarea urmăririi penale. Într-o altă perspectivă, activitatea judecătorului de instrucție referitoare la examinarea și soluționarea plîngerilor adresate de părțile în proces și de alte persoane interesate împotriva acțiunilor și actelor ilegale ale organelor de urmărire penală, ale organelor care exercită activitatea specială de investigații și ale procurorului se include în sfera controlului judiciar al procedurii prejudiciare.

Nerespectarea cerințelor impuse de lege cu privire la forma actelor procedurale atrage invaliditatea și nulitatea acestora. În ordinea restabilirii legalității se disting două situații: actele se anulează de procuror, instanță; actele ce nu pot fi obiectul anulării. Este exclusă anularea deciziei adoptate de către același organ ce a întocmit actul, însă este posibilă modificarea acestora. Procedura de depunere și examinare a plîngerilor împotriva acțiunilor sau inacțiunilor organului de urmărire penală, ale organului care exercită activitatea specială de investigații, ale procurorului, prezintă condiții și particularități specifice, fiind compusă de regulă și în pricincipal din două etape.

În prima etapă plîngerile se înaintează procurorului, competența, termenele și procedura de examinare fiind reglementate de prevederile art.298-2991 CPPRM. Astfel, împotriva acțiunilor, inacțiunilor și actelor organului de urmărire penală și ale organului care exercită activitate specială de investigații pot înainta plîngere bănuitul, învinuitul, reprezentantul lor legal, apărătorul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă și reprezentanții acestora, alte persoane lezate în drepturile și interesele sale legitime. Plîngerea se adresează procurorului care conduce urmărirea penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de urmărire penală. În cel de-al doilea caz, organul de urmărire penală este obligat să o înainteze, în termen de 48 de ore de la primirea ei, procurorului împreună cu explicațiile sale sau ale organului care exercită activitate specială de investigații, atunci cînd acestea sînt necesare. Conform art. 299 CPPRM, procurorul în termen de cel mult 15 zile de la primirea plîngerii înaintate în corespunderea art. 298 CPPRM, este obligat să o examineze și să comunice decizia sa persoanei care a depus plîngerea.

Persoanele indicate la alin. (1) art. 298 CPPRM. pot depune plîngere împotriva acțiunilor, inacțiunilor și actelor efectuate sau dispuse de procurorul care conduce urmărirea penală sau exercită nemijlocit urmărirea penală ori împotriva acțiunilor, inacțiunilor și actelor care au fost efectuate sau dispuse în baza dispozițiilor date de procurorul respectiv. În acest sens, potrivit legii, din economia alin. (6) art. 3, lit. b) alin. (2) art. 13 și alin. (3) art. 33, procurorul ierarhic superior nemijlocit și în mod motivat revocă, suspendă sau anulează actele emise de procurorul ierarhic inferior care contravin legii  în cazul în care deciziile luate de procuror sînt ilegale, ierarhia procesuală a procurorilor în această materie fiind stabilită la alin. (1) art. 13 al legii sus-menționate, pc. 371) art. 6, alin. (2) art. 2991 CPPRM. În cazurile în care plîngerea este admisă, procurorul ierarhic superior este în drept: 1) să schimbe temeiul de drept al actului procesual contestat; 2) să anuleze sau să modifice actul procesual contestat ori unele elemente de fapt în baza cărora s-a dispus actul contestat. În acest sens se impune întrebarea cu privire la efectul juridic al explicațiilor înaintate, și în general a obligativității aducerii acestora în lipsa unor prevederi ce ar viza forma și conținutul. Ordonanța prin care procurorul ierarhic superior a soluționat plîngerea poate fi contestată la judecătorul de instrucție.

Cea de-a doua etapă se referă la controlul exercitat de către judecătorul de instrucție în condițiile și cazurile prevăzute de lege, și respectiv, pentru anumite situații, controlul ierarhic superior al instanței de control în recurs.

Plîngerea împotriva acțiunilor ori inacțiunilor procurorului, organului de urmărire penală sau ale organului care exercită activitate specială de investigații poate fi înaintată judecătorului de instrucție numai după îndeplinirea de către petiționar a prevederilor art.298, 2991 CPPRM. În cazul în care persoana indicată în alin.(1) al art.313 CPPRM a depus plîngerea direct în instanța de judecată, fără a respecta procedura prealabilă, judecătorul, prin încheiere, o declară inadmisibilă, explicîndu-i persoanei ordinea de contestare. Plîngerea împotriva ordonanței procurorului, adoptate în ordinea prevăzută la art.-lor 299-2991 CPPRM, poate fi depusă în termen de 10 zile de la data cînd persoana a fost informată de către procuror despre rezultatul examinării sau dacă nu a primit răspuns de la procuror în termen.

Potrivit alin. (4) art. 313 CPPRM., plîngerea se examinează de către judecătorul de instrucție în termen de 10 zile de la data cînd a parvenit plîngerea, cu participarea obligatorie a procurorului care conduce urmărirea penală în cauză și cu citarea legală a persoanei care a depus plîngerea. Dat fiind că procurorul conduce urmărirea penală în cauza respectivă, judecătorul de instrucție înmînează procurorului copia plîngerii și solicită opinia acestuia pe marginea plîngerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanță materialele respective. Această prevedere obligă procurorul să verifice argumentele invocate în plîngere pînă la soluționarea plîngerii respective de către judecătorul de instrucție și să ia măsurile de rigoare, iar materialele obținute în urma controlului să le prezinte judecătorului de instrucție la data examinării plîngerii. Neprezentarea persoanei care a depus plîngerea nu împiedică examinarea plîngerii. În cadrul examinării plîngerii, procurorul și petiționarul, dacă participă în ședința de judecată dau explicații pe marginea argumentelor invocate în plîngere. Cu această ocazie, ne alăturăm opiniei autorului Furdui S., potrivit căreia examinarea plîngerii în ședința de judecată, fără citarea legală și, respectiv, fără participarea părții procesuale adverse petiționarului, va constitui încălcare a procedurii de examinare a plîngerii respective, ce conduce la nulitatea absolută a încheierii judecătorului de instrucție. Considerăm că partea are dreptul de a-și reclama drepturile conform formulei Ius suum persequi. În speța concretă, completul de admisibilitate a respins ca inadmisibil recursul în anulare formulat de avocat în interesele persoanei, cu menținerea încheierii instanței de fond, autorul pronunțîndu-se în cele din urmă pentru soluția prevăzută de alin. (3) art. 456 CPPRM. privind admiterea recursului în anulare declarat, casarea integrală a încheierii judecătorului de instrucție și dispunerea rejudecării de către instanța de fond. În acest sens, este relevantă constatarea completului instanței de control în recurs într-o altă speță, “instanța de fond în persoana judecătorului de instrucție a examinat unipersonal cauza, fără citarea părților, prin ce a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil și dreptul de a-și susține poziția. În corespundere cu practica CtEDO contradictorialitatea procesului presupune posibilitatea părților în proces, civil sau penal, de a lua cunoștință cu toate probele sau observațiile, anexate la dosar și a le comenta (Morel, 27); iar în procesele judiciare, unde se ciocnesc interesele private opuse, egalitatea părților presupune că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cazul, inclusiv probele, în condiții în care nici una din părți nu are o prioritate vădită (Dombo Beheer B.V., 33)”.

Instanțele de judecată fiind sesizate cu examinarea cauzelor obligatoriu examinează chestiunea competenței și procedează în conformitate cu art.-le 44, 345, 348 CPPRM.

Dacă, în urma controlului efectuat de procuror, au fost depistate încălcări ale drepturilor persoanei și procurorul a dispus înlăturarea acestor încălcări, fapt ce se confirmă prin materialele prezentate de către procuror, judecătorul de instrucție, prin încheiere, dispune încetarea procedurii de soluționare a plîngerii date. În încheiere, judecătorul de instrucție trebuie să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în plîngere. Nepronunțarea asupra tuturor motivelor din plîngere afectează prin sine dreptul persoanei de acces la justiție garantat de art.6 din Convenție, art. 20 din Constituție și art.313 din CPPRM. Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plîngerea și procurorului. Conform alin.(6) art.313 CPPRM, încheierea judecătorului de instrucție este irevocabilă, astfel ea poate fi atacată numai pe cale extraordinară de atac în cazurile prevăzute de alin.(3) art.452 CPPRM, atunci cînd, la judecarea plîngerii, s-a comis o eroare de drept, care poate fi considerată temei de recurs în anulare prevăzut de alin.(1) art.453 CPPRM. Recursul în anulare trebuie să cuprindă cerințele de formă și conținut, prevăzute de art.455 CPPRM. Motivele recursului sunt nulitățile neasanate cu care sunt sancționate violările normelor de drept.

În urma examinării plîngerii, judecătorul de instrucție, considerînd plîngerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor și libertăților omului sau ale persoanei juridice și, după caz, declară nulitatea actului sau acțiunii procesuale atacate.

1.3.Nulitățile și alte sancțiuni în procesul penal, aspecte comparative

Realizarea principiului legalității în procesul penal este asigurată prin instituirea diferitor sancțiuni, care pot fi de natură procesuală și extraprocesuală, precum și garanții speciale pentru apărarea drepturilor și libertăților persoanelor.

Sancțiunile disciplinare funcționează drept garanții juridice speciale în vederea evitării și combaterii încălcării legii procesuale. Acest tip de sancțiuni au într-adevăr un caracter special, pentru că prin instituirea lor legiuitorul a stabilit obligația imperativă în sarcina autorităților judiciare de a exercita funcția cu care au fost investite, cu bună-credință și fără a abuza de aceasta. La astfel de cazuri se referă situațiile în care organele de cercetare sau de urmărire penală, ce săvîrșesc în exercitarea atribuțiilor conferite de lege, fie cu rea-credință, fie din neglijență sau din necunoaștere, abuzuri sau omisiuni în modul de garantare a aplicării regulilor de bază care asigură legalitatea procesului penal. Deși aplicarea unor asemenea sancțiuni nu are, de regulă, consecințe directe asupra valabilității actelor efectuate fără permisiunea legii sau cu încălcarea dispozițiilor care reglementează efectuarea lor, aceste sancțiuni au sarcina de a impune respectarea legalității procesului penal. Într-o altă perspectivă, sancțiunile penale constituie acel tip de sancțiuni speciale pe care legiuitorul a înțeles să sancționeze încălcările normelor esențiale, cum sunt, de exemplu, infracțiunile de cercetare abuzivă, arestarea nelegală, abuzul în serviciu, etc.

Avînd în vedere varietatea și natura încălcărilor legii, precum și nevoia de asigurare a legalității pentru diferitele elemente ale actelor procesuale și procedurale, sancțiunile procedurale se deosebesc între ele prin caracter, condiții și efecte. Orice act viciat prin nesocotirea condițiilor legale va fi lovit de nulitate, care este o sancțiune procedurală cu caracter general. Așadar, legea prevede și alte sancțiuni pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea greșită a actelor, cu mențiunea că aceste sancțiuni sînt incidente numai prin recurgerea la sancțiunea nulității. Astfel de sancțiuni sunt decăderea și inadmisibilitatea prevăzute de pc.1) art. 379 CPPR, iar doctrina recunoaște și sancțiunea inexistenței.

Decăderea este o sancțiune specifică, care constă în pierderea exercițiului unui drept subiectiv, ca urmare a neobservării termenului imperativ; actul efectuat peste termen este nul (spre exemplu este situația recursului peste termen care va fi un recurs tardiv). Totuși, este posibilă repunerea în termen, caz în care actul procesual devine valabil și produce efectele prevăzute de lege. Decăderea nu se răsfrînge asupra dreptului subiectiv substanțial. Ca sancțiune, decăderea se apropie de inadmisibilitate deoarece, cînd o cale de atac este exercitată peste termen, este respinsă ca tardivă și are aceleași efecte de autoritate de lucru judecat ca și o cale de atac respinsă ca inadmisibilă. Decăderea se deosebește de nulitate prin faptul că în timp ce decăderea se referă la drepturi procesuale, nulitatea se referă la acte procedurale; decăderea are în vedere un act care nu mai poate lua ființă, deoarece a expirat termenul prevăzut de lege, iar nulitatea se referă la un act efectuat deja. Totodată ceea ce le deosebește este momentul survenirii: la inadmisibilitate lipsa dreptului este una ab initio, la decădere, lipsa dreptului este o consecință a nerespectării termenului. Spre exemplu, acțiunea civilă poate fi înaintată în orice moment de la pornirea procesului penal pînă la terminarea cercetării judecătorești în corespundere cu alin.(2) art.219 CPPRM. Nerespectarea acestei limite de timp duce la decăderea pentru cel vătămat de a mai avea în procesul penal această calitate. Sancțiunea procedurală a decăderii se referă la drepturi procesuale, se are în vedere un act care nu mai poate lua ființă deoarece a expirat termenul prevăzut de lege, existînd însă posibilitatea legală a exercitării dreptului peste termen (cum este repunerea în termenul de apel sau de recurs, ori apelul sau recursul declarat peste termen). Nerespectarea termenelor absolute în procesul penal atrage decăderea din drept sau nulitatea actului procedural. Astfel, potrivit art.230-234 CPPRM coroborat cu art. 402 CPPRM, termenul de apel este de 15 zile, termen legal și imperativ, astfel încît nerespectarea lui atrage decăderea din exercițiul dreptului de a declara apel și nulitatea oricărei cereri de apel înaintate după expirarea termenului. Totuși, alin.(1) art. 403 CPPRM., prevede că apelul introdus după expirarea termenului legal, este considerat ca făcut în termen dacă s-a constatat că întîrzierea a fost determinată de o împiedicare motivantă. Pentru procuror termenul curge de la momentul pronunțării sentinței. Această situație este aplicabilă atît pentru apărător, cît și pentru inculpatul lăsat în libertate sau celelalte părți prezente la pronunțarea sentinței.

Inadmisibilitatea, ca sancțiune procedurală nu este reglementată de CPPRM., dar există dispoziții în cod care fac referire la această instituție. Inadmisibilitatea intervine în situația în care se efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, sau se încearcă de către părți exercitarea unor drepturi procesuale epuizate. Inadmisibilitatea, spre deosebire de decădere, atrage întotdeauna nulitatea actului efectuat cu încălcarea legii, care dacă e declarat inadmisibil, nu mai poate fi refăcut. Nulitatea dimpotrivă, tinde la remediere și refacerea actelor viciate. Astfel, exercitarea recursului la recurs sau exercitarea acestei căi de atac de către o persoană fără calitate vor fi respinse ca inadmisibile. Aceeași situație se atestă în cazul declarării repetate recursului în anulare, care va fi respins ca inadmisibil, soluție adoptată de colegiul penal al CSJ, motivînd decizia în baza jursiprudenței CtEDO Brumărescu c. României și art. 453 CPPRM. Astfel, în cazul inadmisibilității se operează conform adagiului qui contra legem agit, nihil agit. Spre exemplu, o probă este admisibilă numai cînd nu contravine unor cerințe pe care legea le prevede explicit, iar inadmisibilitatea probei decurge din condițiile art.94 CPPRM.. Nu se poate deroga de la aceste motive de inadmisibilitate și nici nu este posibilă acoperirea lor ca în cazul nulităților relative. Inadmisibilitatea și nulitatea pot acționa în mod concomitent, dar în caz de concurs între cele două sancțiuni, va prevala, ca fiind mai puternică și mai radicală, inadmisibilitatea. În cele mai multe cazuri, inadmisibilitatea nu are o semnificație autonomă, constituind o consecință a decăderii sau nulității unui act procesual. Spre exemplu, organul judiciar va respinge ca inadmisibilă constituirea de parte civilă, întrucît dreptul celui vătămat de a alege între cele două căi de realizare a acțiunii civile s-a epuizat prin adresarea acțiunii în instanța civilă. Alt exemplu ne spune că hotărîrea de declinare a competenței nu este supusă apelului sau recursului, deoarece potrivit alin.(4) art. 44 CPPRM, legea nu îngăduie acest fapt; fie impunerea altor interdicții sau obligații, decît cele prevăzute de lege în cadrul măsurilor preventive. Dacă în cadrul urmăririi penale, judecătorul de instrucție, care examinează un demers de aplicare a arestului sau instanța de recurs care verifică legalitatea aplicării arestului au fost sesizate cu o cerere de înlocuire sau revocare a acestei măsuri, această cerere urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

În fine, inexistența este o sancțiune procesuală ce caracterizează actele care nu sînt elaborate cu respectarea condițiilor esențiale cerute de lege pentru existența lor, ori sînt lipsite de obiect, de exemplu hotărîrea penală întocmită de o parte din proces. În legislația procesual-penală națională inexistența nu este stipulată. Pentru rezolvarea situațiilor de inexistență sunt aplicate dispozițiile care reglementează nulitatea. Actul inexistent, spre deosebire de actul nul care este o realitate juridică, consituie numai o realitate de fapt. Deci, actul este inexistent doar din punct de vedere procesual. Astfel, vor fi considerate inexistente: o hotărîre de condamnare fără dispozitiv, o citație emisă de una din părți, un mandat de arestare emis de una din părți, etc. Actul inexistent nu se va putea remedia. Atîta timp cît nu a produs consecințe juridice, nu se ridică nici necesitatea practică a înlăturării lui.

Autorul Pușcașu V., este de opinia că amenda se include în sfera sancțiunilor procesuale. Astfel, spre exemplu sancționarea tergiversării soluționării cauzei prin comportamentul neadecvat al martorului, expertului și altor persoane, care nu îndeplinesc întocmai și la timp obligațiile impuse de către instanță, vine să dea expresie nu doar exigenței termenului rezonabil, dar și a valorilor substanțiale protejate de către aceasta. În CPPRM., sancțiunea procesuală a amenzii este inserată în cuprinsul alin. (4) art. 34, 201, alin. (3) art. 320, alin. (3) art. 322, alin. (3) art. 334 CPPRM. Considerăm că această sancțiune prezintă interes prin prisma efectului imediat, însă are o aplicare limitativă, dat fiind competența exclusivă a instanței conform pc. 3 alin. (2) art. 197 CPPRM. Amenda se deosebește esențial de nulitate, atît prin prisma conținutului, cît și a efectelor.

Oricîtă străduință s-ar depune, unele acte procedurale trebuie completate sau corectate. Pentru ca însuși conținutul acestora să nu fie alterat prin intervenții, legea prevede în mod expres posibilitatea modifcării acestor acte, aceasta se face numai cu ocazia întocmirii acestuia și în condițiile cap. IV CPPRM. În conformitate cu pc. 3 al hotărîrii plenului, orice modificare făcută în cuprinsul sentinței este valabilă dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul sau la sfîrșitul sentinței, de către judecător, sau completul de judecată.

Erorile materiale și omisiunile vădite sînt înlăturate potrivit art.-lor 249, 250 CPPRM., dar nu se aplică dispozițiile nulităților. Evocarea anumitor aspecte cu privire la acestea este importantă pentru a le delimita de nulitate, spre exemplu înlăturarea neajunsurilor urmare a nulității, și modificarea actelor procedurale. Totodată, nerespectarea condițiilor stabilite cu privire la modificare, va atrage nulitatea în condițiile art. 251 CPPRM.

Eroare materială este greșeală evidentă strecurată cu ocazia redactării unui act procedural (de pildă, tehnoredactarea greșită a unor, date, nume, mențiuni și nu greșeli de judecată). Despre corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal, iar judecătorul de instrucție sau instanța de judecată o încheiere, făcîndu-se mențiune și la sfîrșitul actului corectat. Erorile de conținut nu se îndreaptă conform dispozițiilor art. respectiv, dar prin intermediul căilor de atac și cu administrarea probelor necesare. Această concluzie rezultă din pc. 4 al hotărîrii plenului, spre exemplu dacă instanța judecătorească a stabilit neîntemeiat tipul de colonie cu un regim mai strict sau mai puțin strict, ea nu are dreptul să introducă modificări în sentință potrivit art.-lor 347-348 CPPRM.

Omisiunea vădită se deosebește de eroarea materială pentru că ea presupune consemnarea absența unor mențiuni pe care trebuie să le cuprindă actul procedural în mod obligatoriu, mențiuni care privesc soluționarea de către organul judiciar a unor aspecte legate de rezolvarea cauzei. Procedura de înlăturare a omisiunilor vădite este aceeași ca și în cazul îndreptării erorilor materiale.

Nerespectarea dispozițiilor cu privire la modificarea actelor procedurale și după caz combinată cu chestiunile referitoare la participarea obligatorie va atrage nulitatea, spre exemplu, colegiul penal a reținut că, “instanța de fond a examinat cererea lui BA, privind emiterea unei încheieri de corectare a erorii la pronunțarea sentinței Judecătoriei ––- mun.Chișinău din –.–.2013 (…)Examinarea cauzei în lipsa avocatului nu reprezintă altceva decît încălcarea principiului contradictorialității, egalității și disponibilității părților în drepturile procesuale (…). Astfel, Colegiul reține că plîngerea a fost examinată superficial, în lipsa avocatului, fără a constata totalitatea de circumstanțe, ceea ce nu poate fi admis într-un proces de judecată (…) erorile admise de către instanța de fond, nu pot fi reparate de către instanța de recurs, Colegiul Penal va dispune rejudecarea cauzei în aceiași instanță, într-un alt complet de judecată”.

Concluzii

La finele primului capitol, sintetizînd informația expusă, concluzionăm că sancțiunile procesuale îndeplinesc sarcini, scopuri și funcții importante pentru desfășurarea normală a procesului penal. Am constatat că noțiunea de sancțiune procedurală poate fi privită lato sensu și stricto sensu.

Dintre toate sancțiunile procesuale, s-a afirmat pe bună dreptate că nulitățile sunt cele mai importante, intervenind ori de cîte ori un act procesual sau procedural, ori activitatea procesuală s-a realizat fără o strictă respectare a legii. Nulitatea nu este cea mai radicală sancțiune, aceasta permite, în măsura în care este posibil, remedierea insuficiențelor și este atrasă doar urmare a unor încălcări esențiale. Actele îndeplinite în afara condițiilor stabilite de lege sunt lipsite de valoare, fiind caracterizate ca ineficace din punct de vedere juridic. Din perspectivă conceptuală, doctrina juridică manifestă unitate cu privire la instituția nulității, în mod special cînd se referă la particularitățile, trăsăturile și condițiile generale ale acestei sancțiuni procesuale. Raportînd la caracteristica generală a condițiilor nulităților, trebuie să considerăm că legea stabilește exact împrejurările în care poate lua ființă nulitatea.

Nulitățile nu pot fi privite în afara altor norme de procedură penală, nu sunt abstracte, concomitent au aplicare largă. Cu ocazia expunerii, am adus o prezentare generală a principalelor caracteristici a nulităților absolute și relative, exprese și virtuale. Am schițat o imagine asupra rolului nulităților prin prisma garanțiilor și remediilor procesuale. Aceasta se datorează faptului că sancțiunea nulității nu poate fi privită ca o instituție rigidă, este flexibilă într-o perspectivă, aflîndu-se în continuă schimbare, transformarea fiind concomitentă celorlalte norme procesual-penale și datorată inclusive mișcării critice a dreptului din partea organelor abilitate. Într-o altă perspectivă implică o inflexibilitatea cu referire la garantarea respectării drepturilor și libertăților persoanei. Cu această ocazie am adus drept exemplu practica jursiprudențială a instanțelor naționale, care prezintă o poziție consecventă și uniformă, motivînd deciziile și aliniindu-se standardelor CtEDO.

Considerăm necesar a remarca senso bono lipsa unei reglementări restrictive cu referire la încălcările ce atrag nulitatea actelor procedural, aici ne referim în special la nulitățile relative. Așadar, am opinat că prin încălcarea normelor procesuale, legiuitorul a avut în vedere toate normele procesuale care privesc conținutul procesului penal, cum sînt reglementările din partea generală a CPP În continuare salutăm garantarea sub sancțiunea nulității absolute a garanțiilor minime expuse în legislația națională. Este adevărat că nulitatea actului prezintă o garanție, un remediu extrem și din argumentele expuse în cadrul cercetării se concluzionează că anume lipsa conformității dispozițiilor legale atrage această sancțiune. Totuși, repercusiunile acesteia nu pot fi privite altfel decît pozitiv în sensul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, valori supreme într-un stat de drept. În continuare, am prezentat soluțiile adoptate în acest sens, în mod preponderant ce vizează înlăturarea omisiunilor și restabilirea în drepturile lezate.

Am remarcat cele mai importante clasificări în domeniu. Ceea ce rezidă din necesitatea de a delimita principalele caracteristici ale nulităților, clarificînd particularitățile de gen și specie. Am explicat detaliat normele ce privesc actele procedurale, semnificația garanției și remediului procesual, sunt funcțiile, scopurile și sarcinile nulităților, ce înseamnă încălcare sau vătămare în sensul instituției cercetate.

Din perspectiva analizei comparative istorice a principalelor norme cu referire la controlul exercitat de procuror asupra acțiunilor procesuale și actelor procedurale, am indicat asupra istoricului sancțiunii nulității, asupra unei continuități cu privire la supraveghere, respectiv obligativitatea asigurării legalității, cît și în materia vătămării. Totodată, am prezentat o analiză comparativă a normelor procesuale din codul de procedură penală națională și a codului de procedură penală română, precum și a poziția literaturii de specialitate cu privire la noțiunea, clasificarea, condițiile generale ale nulității și delimitarea acestei de alte sancțiuni procesuale.

Nu putem trece cu vederea anumite deficiențe cu privire la dispozițiile legale ce se referă la prezentarea de obiecții, la depunerea și soluționarea plîngerilor, expunîndu-ne în favoarea interpretării jurisprudențiale.

În fine, semnalăm asupra faptului că legislația în vigoare prevede o procedură etapizată, aparent detaliată, dar care poate prezenta dificultăți la aplicarea corectă și întocmai a dispozițiilor legii. Conchidem că legiuitorul trebuie să opteze în favoarea împuternicirii organelor justițiare, în sensul abilitării cu atribuții mai largi de interpretare și uniformizare, precum și acordarea unui cadru mai larg de garantare a drepturilor omului. Așadar, considerăm oportună investirea organelor colegiale ale procuraturii și ale conducerii organelor de urmărire penală cu împuterniciri de uniformizare, în mod analogic recursului în interesul legii sau hotărîrilor explicative; o altă soluție ar fi emiterea unor instrucțiuni comune uniformizate și unitare de către organele judiciare, procuratură și conducerea organelor de urmărire penală în sensul aplicării omogene a prevederilor legislației procesual-penale.

CAPITOLUL II

EFECTELE NULITĂȚILOR PROCESUALE

2.1. Efectele nulităților

Actul nul nu produce efectele actului valid, fiind lipsit de forță juridică conform adagiului “quod nullum est, nullum producit effectum”.

În mod exceptional, nulitatea unui act procedural se poate extinde și asupra actelor anterioare pe care se întemeiază. De exemplu, la deliberare, potrivit art. 339, participă doi judecători care nu au participat la cercetarea judecătorească, nulitatea deliberării se extinde și asupra tuturor actelor ce au avut loc anterior. În anumite condiții, putem afirma că unul dintre efecte este repunerea în condiția anterioară.

Nulitatea produce patru efecte principale:

efectul direct sau distructiv,- atrage inefieciența juridică a actelor întocmite cu încălcarea legii, cu alte cuvinte desființarea actelor efectuate urmare a nerespectării legii; actul este considerat ca fiind lipsit de efecte juridice, din momentul efectuării lui (ex tunc), și nu din momentul constatării nulității (ex nunc); acest efect se produce atît în cazul nulității relative, cît și în cazul nulității absolute;

efectul reparator, actele anulate trebuie în mod obligatoriu refăcute; atunci cînd este posibil, actele anulate se refac de către organul judiciar care le-a întocmit inițial și rareori de către alt organ.

previne încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, mai având și caracterul de garanție procesuală;

efectul indirect care constă în anularea actelor anterioare, concomitente și posterioare, care se află în legătură cu actul anulat.

În literatura de specialitate se discută despre efectul extensiv al nulității, punîndu-se problema dacă nulitatea unui act atrage și nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare față de care nulitatea actului declarat se impune prin legătură cauzală. Într-o accepțiune, cînd un act este declarat nul el atrage și nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, față de care această nulitate se impune prin legătură cauzală. Opinăm pentru orientarea jurisprudențială adoptată de instanțele judecătorești din sistemul de drept anglo-saxon, și în mod special de instanțele din SUA, în privința caracteristicii soluțiilor adoptate vom reveni mai tîrziu.

Așadar, efectul extensiv este reglementat în mod diferențiat în legislațiile altor state. Astfel, codul italian consacră efectul extensiv de plin drept asupra actelor întocmite ulterior actului viciat, iar în cazul actelor respective sunt sau nu lovite de nulitate în funcție de legătura lor cu actul viciat. În legislația franceză este consacrat numai efectul extensiv al nulității actelor ulterioare actului viciat. În RM, doctrina este de părerea că nulitatea unui act procedural poate atrage și nulitatea actelor procedurale ulterioare efectuate cu respectarea legii, însă, care se întemeiază pe actul nul ori depind de valabilitatea acestuia. În reglementarea CPPR nu sunt dispoziții exprese în ceea ce privește efectul extensiv al nulității, urmînd ca propagarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare care trebuie să precizeze relația ce există între actul lovit de nulitate și celelalte acte procesuale întocmite ulterior, și să decidă, în ce măsură acele acte au fost sau nu influențate de actul anterior declarat nul. Se pornește de la ideea că între actele desfășurate în cadrul procesului penal nu există numai o succesiune cronologică, ci și o legătură cauzală. Spre exemplu, cînd probele unei fapte sunt dependente unele de altele, adică cînd dovezile nu se probează decît între ele, cu cît se aduc mai multe probe cu atît e mai mica probabilitatea faptei, deoarece ipotezele care ar face să lipsească dovezile antecedente, fac să lipsească dovezile subsecvente.

Într-o altă opinie, cînd un act este declarant nul, acesta atrage și nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, față de care această nulitate se impune prin legătură cauzală. Judecătorul care pronunță nulitatea, poate ordona repetarea sau refacerea actelor anulate dacă e necesar și posibil. De aici conchidem preocuparea doctrinei juridice asupra efectului recuperator al declarării și constatării nulității, sarcină pusă pe seama celor culpabili.

În dreptul comparat, s-a apreciat, că deseori nu se califică în mod corect legătura cauzală în materia efectelor. Eroarea poate consta în concluzionarea unei consecințe dintr-o secvență, care prezumă o legătură cauzală între două evenimente, pur și simplu pentru că urmează într-un mod cronologic. Post hoc ergo propter hoc, sau după aceea, de aceea, datorită acestui fapt , o eroare, care se explică prin sine. Așadar, se impune revizuirea de novo pentru a susține cerințele impuse de norma legală pe care se bazează adevărul final.

Problema aprecierii probelor în aspectul drepturilor persoanei a determinat modificarea semnificativă a art.94 CPPRM., care, în mare parte, se referă la o instituție mai puțin cunoscută procedurii penale naționale – regula fructul pomului otrăvit. Potrivit acesteia, proba se recunoaște ca inadmisibilă dacă a fost obținută în baza altei probe, dobîndită cu încălcarea prevederilor legale. Doctrina fructul pomului otrăvit este un produs al regulii exclusive din sistemul american, care stabilește că probele obținute prin arestare ilegală, cercetare neîntemeiată sau interogare forțată trebuie excluse din proces. Doctrina fructul pomului otrăvit a fost înființată inițial pentru a proteja executarea legii de la încălcarea drepturilor împotriva cercetărilor neîntemeiate și aplicării arestului ilegal. Ea reprezintă probele obținute prin arest, cercetare sau interogare ilegală în rezultatul executării legii. Fructul pomului otrăvit reprezintă probele constatate ulterior datorită cunoștințelor obținute din prima cercetare, arest sau interogare ilegală. Aceste garanții au fost instituite prin reglementările amendamentului IV al constituției SUA. Pomul otrăvit și fructul sunt ambele excluse din procesul penal. Curtea Supremă a SUA a făcut aluzie la fructul pomului otrăvit în cauza Silverthorne Lumber Co. c. SUA 1920, astfel “ ținînd cont că deși sesizarea a avut loc printr-un mod abuziv, regretat acum de Guvern, acesta poate studia documentele înainte de a le înapoia, a le copia și le poate utiliza informația utilă conținută de aceasta pentru a le cere și ale obține din partea proprietarilor într-un mod legal; însă, constituția protejează posesiunea fizică și nu avantajele pe care Guvernul le poate obține asupra obiectelor acționînd într-un mod interzis”. În cele mai dese cazuri, această regulă este aplicabilă pentru procedeele probatorii de administrare a corpurilor delicte. Dacă asemenea mijloace de probă au fost obținute cu încălcări în cadrul percheziției, ridicării de obiecte sau documente sau cercetării la fața locului, se exclud din dosar nu numai procesele-verbale ale acțiunilor procesuale respective, dar și obiectele ridicate, precum și rapoartele de expertiză asupra acestor obiecte.

Datele administrate cu încălcările de lege menționate, influențează autenticitatea informației obținute, a documentului și a obiectului și nu pot constitui elemente de fapt, care servec la constatarea vinovăției inculpatului, precum și la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluționare a cauzei.

Sintagma fructul pomului otrăvit a fost utilizată pentru prima dată în Nardone v. SUA, 1939 unde instanța statua că “orice cerere ce privește excluderea probelor ce au relevanță logică pentru cauză prezintă dificultate. Aceasta trebuie să fie justificată de un interes public superior exprimat în Constituție sau în legea statului. Într-o astfel de problemă, ce se prezintă astăzi în fața noastră, trebuie armonizate două percepții opuse: pe de o parte respectarea strictă a legii, pe de alta protecția tărîmului vieții private, garantate prin Constituție și lege, dar pasibile de imixtiune prin stăruință sau formalism. În cazul Silverthorne, faptele obținute în mod necorespunzător nu devin sacre și inaccesibile. În cazul în care cunoașterea acestora este dobîndită dintr-o sursă independentă ele pot fi dovedite ca și orice altă probă, dar cunoștințele dobîndite de către Guvern într-un mod greșit nu poate fi folosit corespunzător de acesta".

Doctrina fructul pomului otrăvit a fost aplicabilă pentru prima dată în cadrul încălcărilor Amendamentului IV în cauza Wong Sun v. SUA 1963, în care Curtea a menționat că instanța a declarat: „nu trebuie să susținem că toate probele sunt „roadele pomului otrăvit”. Din contra, întrebarea în astfel de situație a fost „dacă, constatînd caracterul ilegal inițial, probele…au fost administrate prin exploatarea ilegalității sau prin mijloace distincte”. Totuși, în cele din urmă instanța a garantat un nou proces inculpatului Wong Sun și a statuat că “heroina deținută de Johnny Yee ar putea fi suficientă pentru coroborarea probelor, dar are și un efect invers dat fiind faptul că instanța ar putea lua în considerație declarațiile lui Johnny Yee”.

În aceeași ordine de idei, prezintă interes cauza Fox c. Chief Constable of Gwent, în care instanța engleză a statuat că reținerea legală nu este o precondiție pentru efectuarea testului de alcoolemie. Astfel, ilegalitățile poliției au fost considerate irelevante în contextual admisiblității probelor subsecvente acumulate.

Cu această ocazie ne expunem în favoarea principiului fraus omnia corrupit, astfel încît susținem că într-adevăr este necesară o analiză în fiecare speță concretă cu privire la aplicarea efectelor extensive ale nulităților asupra celorlalte acte, nefiind obligatorie, impunîndu-se prin legătură cauzală și nu prin alternare cronologică. Ab initio invalidum non confirmatur continuo temporis actu, sau ceea ce de la început nu este valid, nu se valideazã prin trecerea continuă a timpului. Chestiunile ce țin de excluderea unor depoziții potențial incriminatorii urmare a unui prejudiciu ține de dreptul discreționar al instanței. Judecătorii englezi spre exmplu, au refuzat în mod constant să conceapă abordări în sensul regulii de excludere a probelor administrate cu încălcarea drepturilor fundamentale ale bănuitului.

În corespundere cu cele expuse mai sus, este îndreptățită opinia în favoarea nulității actelor în consecință, fie excluderea probelor dependente de pomul otrăvit, or susținem că lipsa prevederilor lasă loc interpretării. Interpretarea nu poate avea loc decît în sensul celor defavorizați, astfel încît reiterăm că CtEDO impune statelor obligații pozitive, iar legislația procesuală indică în art. 8 CPPRM., asupra interpretării în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. În privința excluderii probelor s-au desprins trei teorii de bază, ce au aplicare directă cu privire la efecte. Vom desfășura aceste aspecte în paragraful următor.

2.2 Excluderea probelor

Orice act procedural trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de probe veridice și suficiente. Probatoriul se numără printre activitățile de maximă importanță desfășurate de persoanele abilitate să aplice legea.

Doctrina apreciază că există trei raționamente principale pentru excluderea probelor obținute în mod abuziv: protejarea drepturilor, descurajarea sau disciplinarea organului de urmărire penală, legitimitatea hotărîrii. Aceste raționamente au văzut dezvoltarea în trei teorii distincte.

Prima teorie se referă la remediere. În conformitate cu această teorie, prin anunțarea standardelor și consacrarea formală a acestora în lege, legiuitorul a stabilit în mod implicit limitele accesului legal în materie de probe.

Odată proba descoperită, indiferent de rezultat obținerii acesteia, percepția noastră asupra lumii se va schimba pentru totdeauna și evaluarea morală trebuie să țină cont de situația reală. Timpul și evenimentele s-au succedat, și caracterul informațional al status quo ante deja niciodată, în mod real, nu poate fi remediat, odată ce inocența cognitivă a fost pierdută. Statul nu poate pretinde în mod simplist că nu știe că bănuitul, probabil este un ucigaș periculos, știind aceasta în mod sigur, odată ce ilegalitățile oficialilor nu pot fi egalate în sensul remediere prin ignoranță sau neglijare. Totuși, nu poate fi afirmat că violările pot fi tolerate integral fără remediere. Din contra, sistemul common law, în mod traditional a inversat această relație și a creat remedii în virtutea drepturilor: ubi remdium, ibi jus. Afirmația precum că violarea drepturilor necesită remediere într-o formă determinată, nu implică că remedierea să îmbrace în mod imperativ forma excluderii. Probele descoperite în consecința violării drepturilor pot fi catalogate inadmisibile, dar nu exclusiv în scopul reabilitării unui drept substanțial. Ținînd cont de cele expuse supra, precum și de alte particularități ale teoriei menționate, este lesne a conchide că argumentele pro excluderea probelor obținute impropriu ar putea trece într-un nou cîmp, excluderea nefiind necesară atît de mult în sensul reparării drepturilor acuzatului, cît disciplinarea organelor abilitate de a opera în afara terenului legal și prin urmare să securizeze pacea, intimitatea și securitatea cetățenilor de hărțuirea subiecților oficiali în viitor.

Cea de-a doua teorie se referă la descurajare. În timp ce teoria remedierii se centrează pe drepturi în privința unei ilegalități într-o speță concretă, descurajarea este centrată doar pe conduit în cauze viitoare. Așadar, atunci cînd organul de urmărire penală a fost privat de fructele probelor vătămătoare într-o cauză concretă, aceștia vor medita dublu înainte de a priva bănuitul de drepturile sale în cercetările ulterioare. Adepții teoriei descurajării nu caută să justifice achitările nemeritate a celor vinovați per se. Aceștia însă sunt de acord că cele enunțate mai sus prezintă de fapt un efect advers ce trebuie tolerat, astfel încît să fie promovată o politică de presiune suplimentară în privința descurajării abaterilor subiecților oficiali și protejării drepturilor cetățenilor în cadrul investigărilor penale ulterioare. Totuși, din perspectiva organului de urmărire penală, regula excluderii este mai curînd o sancțiune nesigură și distanțată, în timp ce așteptările cetățenilor și a supraveghetorilor, presiunea publică de a stabili infractorii au influențe imediate asupra activității lor zilnice. Este fără putință a presupune că ofițerii din prima linie evaluează nuanțele legii de procedură penală; și chiar dacă cunoștințele lor sunt corecte și actualizate, există o probabilitate reală că ofițerii de poliție ce încalcă intenționat legea, sunt suficient de avizați în a acoperi urmele. Așadar, toate regulile de excludere devin în cele din urmă intrumente incapabile de a descuraja conduita ilegală a subiecților oficiali, chiar dacă vom ține cont de părerea contestată, precum că poliția va fi totdeauna descurajată de a încălca legea.

Integritatea morală nu este o dimensiune diafană sau izolată a legitimității unui proces; aceasta reprezintă o cerință practică stringentă, ținînd cont de locul său, și uneori concurînd cu întreaga gamă a valorilor morale, obiectivelor de politici, și limitelor pragmatice administrării justiției penale. Dacă instanțele în mod constant vor admite probele obținute ilegal, va prezenta dificultate rezistența contra concluziilor că abuzurile de rutină a organelor de aplicare normelor de drept este tolerată de puterea judecătorească. Ținînd cont că tematica probelor obținute în mod impropriu oscilează între doi poli, nu prezintă dificultate a conchide că o regulă rigidă, excluzionară sau de cealaltă parte, de admisibilitate, sunt sortite a fi inadecvate în mod egal. Rațiunea admiterii sau excluderii probelor obținute în mod inadecvat sunt prea complexe, circumstanțiale, și imprevizibile pentru a fi reduse la reguli simple, algoritmice, și general valabile. Atunci cînd se operează într-un cadrul definit al unui principiu, se afirmă și se fundamentează analiza cazuală, în detrimental confuziei și lipsei de integritate, o angajare responsabilă în privința tandemului moralitate și complexitate practică a probelor obținute abuziv.

În contextul regulilor de excludere a tribunalelor internaționale, sunt schițate două calificări. Prima,-“violarea implică un dubiu substanțial asupra fiabilității probelor”. Cea de-a doua,- “admiterea probei se va situa în antiteză și va vătăma substanțial integrității procesului”. În mod sumar, într-o formulare generală, regulile excluzionare trebuie să fie lăsate in concreto la discreția judecătorilor, în fiecare caz concret. Cu toate acestea, pare corect a afirma că orice încălcare a drepturilor internațional recunoscute se confruntă cu cerințele de a nu afecta integritatea procesului.

Problema admisibilității, pentru judecători este totdeauna o problemă de drept, chiar dacă în mod frecvent, această impune o evaluare preliminară faptică. Regulile de excludere sunt variate și multiple în măsura în care încorporează și promovează un spectru de valori, obiective și politici. Regula excluderii probelor a fost introdusă de Curtea Supremă urmare a soluțiilor oferite în cauza Weeks c. SUA 1914, respectiv Mapp c. Ohio 1961. Unele reguli determinate de excludere operează indiferent de greutatea probatorie, în timp ce altele impune în sarcina judecătorului de a confrunta balanța între valoarea probatorie și vătămarea potențială, sau în limbajul apărătorilor “prejudiciul”. Pentru exprimare, poate fi reprezentată prin formula, PV>PE, în care PV se referă la valoarea probatorie, respectiv PE reprezintă efectul prejudiciabil. Probele sunt suficient de relevante în măsura în care nu sunt excluse de normele cu privire la probe, fie prin discreția judiciară.

Ad litteram regula celei mai bune probe, în sistemul anglo-saxon se referă la cele făcute cu bună-credință și din cele mai bune intenții, fiind admise indiferent de încălcarea de procedură, în lipsa altor modalități de probare, deci potius ut valeat quam ut pereat. Totuși, această regulă este practic defunctă, astfel încît doctrina inclusiunii cedează celei de excludere.

Discreția judiciară în materia excluderii probelor este de natură subiectivă. Sarcina judecătorului este de a balansa asupra prevalării intereselor învinuitului, de altă parte greutatea și valoarea acestora în virtutea scopului propus. Într-o accepțiune, toate probele pertinente administrate de învinuire au efect prejudiciabil în privința învinuitului, pe măsură ce valoarea probantă este mai mare, în mod corespunzător și efectul prejudiciabil.

Judecătorul își poate exercita dreptul discreționar pentru de a exclude atunci cînd efectul prejudiciabil al probelor în conștiința juraților ar putea depăși valoarea probantă reală a acestora. Deși judecătorul are dreptul discreționar de a exclude sau modifica probele administrate de partea acuzării care sunt în întregime incriminatorii și probative împotriva unui co-acuzat, nu există un drept discreționar de a exclude partea dezincriminatorie a unui argument compus pe care se bazează un co-acuzat și care îl implică și pe al doilea. Discreția excluzionară poate fi exercitată și atunci cînd nu există o rea-voință.

Probele sunt admisibilie chiar dacă sunt obținute prin sustragere, percheziție ilegală sau utilizarea de agenți provocatori. Probele nu vor fi excluse dacă au fost obținute de cineva acționînd cu bună-credință. Totuși, poate fi exclusă dacă persoana care a obținut proba a acționat prin fraudă și înșelăciune. Deși faptul că conduita este una ilegală sau opresivă nu prezumă în mod necesar că probele obținute astfel trebuie excluse. Unicul test de încercare este echitatea. Atunci cînd instanța consideră asupra echității, aceasta analizează prin prisma procedurilor judiciare și prejudiciare în ansamblu.

Constituția stabilește inter alia la alin.(2) art.25 că percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege, iar la alin.(3) și (4) că  perchezițiile și cercetările la fața locului pot fi ordonate și efectuate numai în condițiile legii. Perchezițiile în timpul nopții sînt interzise, în afară de cazul unui delict flagrant. Potrivit aprecierilor CC §41, într-o societate democratică atribuția de bază a statului este protecția persoanei. Prin instituirea normelor procesual-penale, statul urmărește scopul de a proteja persoana și societatea de infracțiuni, dar, în același timp, să protejeze persoana  și societatea de abuzurile persoanelor  învestite cu atribuții de  cercetare a infracțiunilor, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și condamnată. În acest sens, în cauza Funke c. Franței 1993, § 56, CtEDO a recunoscut că s-ar putea considera necesară recurgerea la astfel de măsuri ca percheziția domiciliului și sechestrare pentru a obține probe fizice în sprijinul infracțiunii de schimb-control și, în caz de necesitate, pentru a urmări în justiție persoanele responsabile. Totuși, în cauza L M c. Italiei 2005, § 32-33 CtEDO a relevat că dreptul intern prevede în mod specific validarea procesului-verbal al percheziției, care a stabilit un control din partea parchetului asupra legalității comportării poliției. asigură conformitatea percheziției procedurile prescrise de lege, astfel în lipsa unei atare conformități, aceasta contravine art. 8 din Convenție.

Principiul enunțat ante a fost adus în prim-plan cu ocazia hotărîrii CC nr.12, astfel încît la  § 76, curtea a reținut că omisiunile sau erorile autorităților trebuie să servească în beneficiul bănuitului, învinuitului, inculpatului. Cu alte cuvinte, riscul oricărei erori comise de organul de urmărire penală, sau chiar de o instanță, urmează să fie suportat de către stat, iar corectarea acesteia nu trebuie să fie pusă în sarcina persoanei în cauză, cu excepțiile enunțate mai sus.

Pc. 6) din hotărîrea CSJ stabilește că instanța de judecată poate dispune excluderea mijloacelor de probă, administrate de către procuror, la urmărirea penală, numai în cazul în care constată o încălcare substanțială și semnificativă a unei dispoziții legale privind administrarea probatoriului care, în împrejurări concrete ale cauzei, face ca mijlocul de probă administrat să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu (de pildă, în cazul maltratărilor admise de către ofițerii organului de urmărire penală, tratamentului inuman și degradant, aplicării violenței, nulității absolute a actului procesual prevăzut de alin. (3) art. 251 CPPRM., etc., curtea fundamentîndu-și poziția pe constatările rezultate din cauza Boicenco c. Moldovei din 2006 și cauza Popovici v. Moldova. Faptul că probele au fost obținute printr-un comportament opresiv nu va duce în mod automat la excludere, deoarece conduita opresivă, în dependență de caracterul acesteia și efectele posibile, pot sau pot să nu afecteze echitatea în privința administrării unor probatorii concrete. Astfel, o probă devine inadmisibilă numai în măsura în care legea o interzice. Ne alăturăm opiniei autorilor Якимович. Ю.К și Пан Т.Д, care au afirmat că, pentru ca proba, anexată la dosar, să nu fie ulterior declarată inadmisibilă, la fiecare etapă a strîngerii de probe, organul de urmărire penală, de cercetare penală, trebuie să respecte întocmai toate prevederile legii procesual-penale.

Omisiunea de a exclude probele obținute ilegal (ex. probele obținute fără mandat de percheziție, sau o declarație obținută fără renunțarea conștientă și voluntară a acuzatului la dreptul de a păstra tăcerea) poate avea ca rezultat încălcarea dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, CtEDO a stabilit că nu este rolul său să reevalueze faptul dacă instanțele naționale și-au exercitat corect puterea discreționară de a admite probe pe care acuzatul le consideră obținute ilegal, curtea se concentrează asupra faptului dacă întreg procesul. În acest context, CtEDO verifică dacă acuzatul a avut posibilitatea să conteste admisibilitatea probelor și dacă judecătorul a abuzat de puterea sa discreționară într-o asemenea măsură încît să facă procesul inechitabil, soluție oferită în cauza Schenk c. Elveției, 12 iulie 1988. Aceeași soluție a fost adoptată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Steffensen, astfel încît s-a stabilit că este de competența instanțelor naționale să aprecieze dacă, în lumina tuturor elementelor de fapt și de drept de care dispune, admiterea ca probă a rezultatelor analizelor în cauză în acțiunea principal implică un risc de încălcare a principiului contradictorialității și, astfel a dreptului la un proces echitabil.

Aprecierea probelor puse la baza sentinței este o activitate importantă în procesul judiciar și, prin urmare, ea nu trebuie să existe doar enunțiativ, ci trebuie realizată prin recunoașterea și acordarea tuturor drepturilor procesuale ale părților.

Potrivit pc.13) al hotărîrii CSJ, s-a statuat că, conform alin.(3) art. 10 CPPRM., în desfășurarea procesului penal nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante și nici nu poate fi silit să participe la acțiuni procesuale care lezează demnitatea umană. Conform pc. 1) alin. (1) art. 94 CPPRM., folosirea în procesul penal a probelor obținute cu încălcarea acestei norme este inadmisibilă, iar aceste probe urmează a fi excluse din dosar. Punerea la baza sentinței de condamnare a unei astfel de probe este contrară art. 6 al Convenției și atrage inechitatea întregii proceduri, indiferent de valoarea probantă. O soluție anticipativă a fost adoptată de curte cu ocazia expunerii pe cauza Harutyunyan c. Armeniei, 28.06.2007 astfel, independent de impactul declarațiilor obținute în urma torturii asupra rezultatului procesului penal împotriva reclamantului, recurgerea la asemenea elemente probante a conferit un caracter inechitabil întregului proces. În cauza Levința c. Moldovei, CtEDO a reiterat că “acordă o atenție deosebită folosirii în procedurile penale a probelor obținute prin măsuri constatate ca fiind contrare art. 3 (…) folosirea ca parte a probelor în procedurile penale ale declarațiilor obținute ca rezultat al torturii atrage după sine inechitatea întregii proceduri, indiferent de faptul dacă admiterea probelor a fost decisivă pentru condamnarea reclamantului (…)”.

Un număr de principii călăuzitoare evidențiază necesitatea ca anume procurorul să asigure excluderea probelor obținute ilegal. Conform art. 21 al Recomandării Consiliului Europei cu privire la rolul procurorului în sistemul de justiție penală prevede că, în general, “procurorii trebuie să examineze legalitatea investigațiilor efectuate de poliție cel tîrziu atunci cînd se pronunță asupra începerii sau continuării urmăririi penale. În acest sens, procurorii trebuie, de asemenea, să supravegheze respectarea drepturilor omului de către poliție”.

Pornind de la faptul că însăși CtEDO recunoaște obligația statului de a furniza asistență juridică calificată conchidem, că apărătorul poartă o obligație specifică în probatoriu. Neexecutarea sau executarea vicioasă de către organul de urmărire a atribuțiilor sale în probatoriu are ca sancțiune inadmisibilitatea sau neutilitatea probelor, această sancțiune fiind aplicabilă doar pentru partea acuzării și nu a apărării, care este protejată de prezumția de nevinovăție. Avocații de asemenea au un rol activ, spre exemplu, în cazul în care avocatul observă omisiuni sau date eronate incluse în procesul-verbal al acțiunii procesuale, acesta va scrie obiecțiile sale în procesul verbal respectiv. Dacă este cazul, avocatul va depune plîngere și/sau va solicita excluderea sau declararea nulității probei respective.

Potrivit art. 95 alin. (1) CPPRM, sunt admisibile probele pertinente, concludente și utile administrate în conformitate cu prevederile CPPRM. Pornind de la faptul că în procesul penal funcționează principiul libertății probelor, acestea se manifestă, pe de o parte, sub aspectul libertății de a produce probe, pe de altă parte – sub aspectul aprecierii acestora. În doctrină s-a arătat că există două categorii de limitări ale principiului libertății probelor din punctul de vedere al procedurii acestora: limitări legale și limitări impuse de principiile generale. CPPRM. stabilește în art. 94 totalitatea de limitări care acoperă ambele categorii. Regula de excludere prevăzută de art. 94 a fost supusă criticii la expertizarea CPP Astfel, expertul a stabilit că în articolele cu privire la falsificarea probelor (art.310) și la declarația mincinoasă (art.321), “ar fi mai nimerit să se specifice care sunt consecințele, din punct de vedere al admiterii acestor probelor în instanța penală sau civilă. A priori, expertul a opinat că ar trebui aplicată regula excluderii unor asemenea probe, “dacă declarația (respectiv, probele) a fost obținută pe alte căi ilicite, judecătorul va pune în balanță interesul persoanei și interesele justiției în stabilirea răspunderii penale”.

Este necesar a constata că actualmente nu există un mecanism procesual conturat care ar garanta posibilitatea excluderii fizice a datelor neadmise ca probe. În acest aspect, una dintre soluții poate fi acordarea unor atribuții judecătorului de instrucție, cu respectarea principiului proporționalității între atribuțiile judecătorului de instrucție în procedura prejudiciară și independența organului de urmărire penală și a procurorului în administrarea probelor. De asemenea, este necesar a se lua în considerație și natura secretă a urmăririi penale, determinată de forma mixtă a procesului penal național. În literatura juridică mai veche s-a arătat că prin aplicarea unei proceduri secrete de desfășurare a instrucției penale se creau premisele pentru a se putea afla adevărul prin aceea că inculpatul, nerecunoscînd tactica anchetatorilor nu putea acționa în vederea combaterii acesteia. În doctrină, o perioadă de timp a fost căutată soluția adecvată în acordarea caracterului de secret, fie nepublic al urmăririi, acceptîndu-se până la urmă ultimul. Avocatul dispune atât de dreptul de a participa la orice acțiune procesuală efectuată cu participarea persoanei pe care o apără, cît și să ia cunoștință de procesele-verbale ale acțiunilor efectuate cu participarea lui.

Important pentru aprecierea respectării principiului egalității armelor este modul în care instanța înțelege să mențină echilibrul necesar desfășurării unui proces echitabil, în special în privința comunicării între părți a tuturor pieselor dosarului care vor servi la adoptarea deciziei.

Pentru a constata dacă probele reprezintă fructul pomului otrăvit, judecătorul trebuie să examineze toate faptele ce rezultă din administrarea inițială a probelor și acumularea ulterioară de probe. Constatarea se face de obicei de judecător într-o audiere înainte de proces. În audierea sa, judecătorul trebuie să constate, în primul rînd, că percheziția ilegală sau arestul au avut loc și apoi să decidă dacă probele au fost obținute în rezultatul percheziției ilegale sau arestului. În aspectul dreptului procesual penal național doctrina fructul pomului otrăvit este aplicabilă în corespundere cu principiul legalității și loialității probelor, prin regula excluderii probelor, promovată de CtEDO. Principiile date stabilesc unele impedimente pentru a admite probele în procesul penal. În acest context afirmăm că, pe lîngă impedimentele stabilite de art.94 CPPRM, nu pot fi utilizate în procesul penal și probele obținute prin utilizarea oricărei tactici ce are ca scop administrarea cu rea-credință a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni în vederea obținerii unui mijloc de probă. În doctrină s-a arătat că probele sunt inadmisibile dacă prin aceste mijloace se aduce atingere dreptului persoanei la un proces echitabil sau la viață privată. Totodată s-a menționat, incorect într-o altă sursă, că influența psihologică poate avea loc în privința persoanelor care ascund adevărul, care împiedică stabilirea adevărului etc. Evident, s-a avut în vedere acuzatul, însă aceste metode necesită a fi excluse în toate cazurile, cu toate că nu putem exclude apariția noilor mijloace de probă, cum ar fi, de exemplu, ADN. Potrivit unor autori, la aplicarea regulii fructul pomului otrăvit probele administrate ulterior nu sunt excluse dacă: – legătura dintre proba administrată ilegal și probele administrate ulterior legal este marginală, adică legătura de cauzalitate a devenit așa de atenuată, încît a disipat nelegalitatea; – proba ulterioară putea fi obținută și prin alte mijloace legale, diferite de proba inițial administrată ilegal (dintr-o sursă independentă); – proba ulterior administrată, chiar dacă este legată de proba inițial administrată în mod nelegal, ar fi fost în mod inevitabil descoperită ulterior prin mijloace legale. S-a înaintat propunerea de a lua ca exemplu modelul francez, cînd oricare din actorii procesului ar putea invoca în fața procurorului, pe calea unei simple cereri sau a unui memoriu scris, caracterul ilegal al unor mijloace de probă. CtEDO a arătat că administrarea probelor în cadrul procesului penal se realizează potrivit normelor procedurale prevăzute în legislația procesual penală a fiecărui stat și că nu intră în competența sa posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei administrării mijloacelor de probă оn cauză. Probele trebuie administrate în fața acuzatului, în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Judecătorul este obligat să asigure ca toate aspectele care pot influența soluționarea în fond a cauzei să facă obiectul unei dezbateri contradictorii în cadrul procesului penal.

De remarcat că problema accesului părților la piesele dosarului constituie obiectul examinării și în instanțele naționale. Cu titlu de exemplu remarcăm o hotărîre a Colegiului penal al CSJ, în care s-a constatat că instanța de judecată și-a întemeiat concluzia pe probe la a căror cercetare nu au avut acces toate părțile în egală măsură, ceea ce contravine prevederilor art. 101 CPPRM. Art.6 par.l și par.3 lit. d) ale Convenției Europene nu impune interogarea oricărui martor al apărării. Sintagma în aceleași condiții indică scopul de a se asigura egalitatea armelor. Nu este suficient să se demonstreze că acuzatul nu a putut să interogheze un anumit martor. Trebuie ca cel interesat să demonstreze că audierea respectivului martor era necesară pentru aflarea adevărului și că refuzul audierii a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare.

În corespundere cu alin. (9) art. 11 din Codul de procedură penală, în timpul desfășurării procesului penal, nimeni nu poate fi maltratat fizic sau psihic și sînt interzise orice acțiuni și metode care creează pericol pentru viața și sănătatea omului, chiar și cu acordul acestuia, precum și pentru mediul înconjurător. Persoana reținută, arestată preventiv nu poate fi supusă violenței, amenințărilor sau unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii și de a-și exprima opiniile. De asemenea, conform pc.1) al alin.(1) art. 94 CPPRM, în procesul penal nu pot fi admise ca probe și, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi prezentate în instanța de judecată și nu pot fi puse la baza sentinței sau a altor hotărîri judecătorești datele care au fost obținute prin aplicarea violenței, amenințărilor sau a altor mijloace de constrîngere, prin violarea drepturilor și libertăților persoanei; prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părții vătămate, martorului; prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanților la proces; de o persoană care nu are dreptul să efectueze acțiuni procesuale în cauza penală; de o persoană care evident știe că intră sub incidența de recuzare; dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în ședința de judecată; prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor științifice; cu încălcări esențiale de către organul de urmărire penală a dispozițiilor prezentului cod; fără a fi cercetate, în modul stabilit, în ședința de judecată; de la o persoană care nu poate recunoaște documentul sau obiectul respectiv, nu poate confirma veridicitatea, proveniența lui sau circumstanțele primirii acestuia. prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrșirea infracțiunii; prin promisiunea sau acordarea unui avantaj nepermis de lege. Astfel, nu putem fi în acord deplin cu afirmația, potrivit căreia folosirea amenințărilor, violențelor și promisiunilor în obținerea de probe aduce atingere atît respectului demnității umane și este mai mult o problemă de deontologie a celor care activează pe tărîmul justiției decît o problemă de drept. Deci, relativitatea calificării problemelor ce vizează neadmiterea, generic numite influențe, de orice gen, urmare a folosirii procedeelor interzise prin lege, nu face obiectul doar unei conduite necorespunzătoare, deontologic incorecte, ci reprezintă în opinia noastră în primul rînd o problemă de drept, dat fiind faptul imperativității dispozițiilor legale referitoare la probe și legalității procesului penal.

Potrivit alin. (2) art. 94 CPPRM., constituie încălcare esențială a dispozițiilor codului, la administrarea probelor, violarea drepturilor și libertăților constituționale ale persoanei sau a prevederilor legii procesuale penale prin privarea participanților la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt care a influențat sau a putut influența autenticitatea informației obținute, a documentului sau a obiectului. Datele administrate cu încălcările menționate la alin.(1) pot fi utilizate ca probe care confirmă faptul încălcărilor respective și vinovăția persoanelor care le-au admis. Plîngerile depuse în cursul procesului și hotărîrile procesuale adoptate nu constituie probe ale vreunor circumstanțe care au importanță în cauza respectivă, ele fiind doar o dovadă a faptului că a fost depusă o plîngere și a fost adoptată o hotărîre. Prevederile alin.(1)-(4) se aplică în mod corespunzător și probelor obținute în temeiul probelor menționate la alin.(1)-(4), cu excepția cazului în care probele derivate se bazează pe o sursă independentă sau ar fi fost descoperite inevitabil. Potrivit art. 100 CPPRM, administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă în procesul penal, care presupune strîngerea și verificarea probelor, în favoarea și în defavoarea învinuitului, inculpatului, de către organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea altor participanți la proces, precum și de către instanță, la cererea părților, prin procedeele probatorii prevăzute de cod. Toate probele administrate în cauza penală vor fi verificate sub toate aspectele, complet și obiectiv. Verificarea probelor constă în analiza probelor administrate, coroborarea lor cu alte probe, administrarea de noi probe și verificarea sursei din care provin probele, în conformitate cu prevederile prezentului cod, prin procedee probatorii respective.

Nu putem fi de acord cu opinia autorilor în sensul separării excluderii probelor spre o nouă instituție procesuală, alături de alți autori precum Udroiu M. și Predescu O., afirmînd că nulitățile procedurale au un alt regim juridic decît cea a excluderii, și avînd temei diferit, adică sancționarea probelor ilegale nu este lipsa de fiabilitate a acestora, ca în cazul nulităților relative. Spre exemplu Keane Ad., a opinat că mărturiile învinuitului vor fi excluse dacă vor fi obținute prin înșelăciune și abuz, doar dacă învinuirea nu va demostra că mărturiile nu au fost obținute prin astfel de procedee. Așadar, opinia de mai sus la care subscriem, se include în mod logic în noțiunea largă a nulităților, deci prin urmare, prezența relativă a obiectului îngust în cazul excluderii probelor, nu face ca aceasta să se delimiteze în ceva separat, îngreunînd nejustificat procesul de aplicare a legii de procedură. Mai mult, prin separarea în sensul unei instituții noi, se va atinge integritatea materiei sancțiunilor procedurale specificate în cuprinsul art. 251 CPPRM.

Finalizăm prin a oferi reultatele unui studiu potrivit căruia, 82.1 % dintre specialiștii chestionați consideră că probele adunate și prezentate judecății cu unele devieri de la normele juridice nu pot fi prezentate instanței de judecată; 39.7% au fost de părerea că sunt inadmisibile toate probele care au fost administrate cu încălcarea procedurii; inadmisibilitatea ca urmare a încălcării esențiale și admisibilitatea ca urmare a încălcării neesențiale au prezentat rezultate de 27.2 % și respectiv 36 %. Violența, inducerea în eroare fac parte din mijloacele abuzive pe care organeșe de urmărire penală le întrebuințează în procesul penal în scopul obținerii unor probe. Circa 90 % din persoanele care au participat la sondaj au menționat că aceste metode sunt aplicate în procesul de anchetă penală. În scopul convingerii acuzatului de a-și recunoaște vina, colaboratorii organelor de urmărire penală folosesc metode suplimentare.

2.3 Sistemul sancțiunilor procesuale

Principiul legalității impune ca în procesul penal să fie aplicate și respectate întocmai dispozițiile legale, substanțiale și formale. Încălcările pot fi constitutive sau funcționale. Încălcările constitutive privesc neîndeplnirea tuturor actelor constitutive ale procesului fără de care legea nu admite pronunțarea unei hotărîri.

Funcționarea mecanismului statal, precum și asigurarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor nu sunt posibile în lipsa unei justiții eficiente. Eficacitatea justiției este rezultatul respectării stricte a legii de către reprezentanții puterii judecătorești, dar și de către persoanele cu funcție de răspundere ce contribuie la înfăptuirea justiției.

În literatura de specialitate sunt menționate ca trăsături caracteristice ale urmăririi penale: lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală, subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală, nepublicitatea activităților judiciare, caracterul necontradictoriu expres al procesului penal, forma preponderent scrisă a urmăririi penale. Absența contradictorialității conferă urmăririi penale operativitate și mobilitate.

În cadrul urmăririi penale nu funcționează principiul independenței organului judiciar ci, dimpotrivă, principiul subordonării acestuia pe linie ierarhică. Principiul pe care îl analizăm nu trebuie absolutizat, deoarece organele de urmărire penală au și o oarecare independență în privința rezolvării anumitor aspecte legate de operativitatea urmăririi penale, aspecte pe care le vom evidenția în desfășurare.

În materie de sancțiuni procesuale atragem atenția asupra următoarelor principii ale dreptului procesual-penal, și anume: principiul legalității, obligativității; precum și caracterul formei preponderent scrise.

Astfel, principiul legalității se deduce din caracterul de ordine publică a normelor de procedură penală. Consecința realizării acestui principiu impune în mod necesar respectarea dispozițiilor legale de către instanțele penale atît sub raportul competenței cît și al oricărei activități represive. Datorită caracterului său universal și determinant, pe care îl deține în raport cu toate principiile justiției penale, orice violare a unui principiu conduce, direct sau indirect, la violarea principiului legalității și, respectiv, orice manifestare ilicită atrage încălcarea întregului sistem de principii. Din consacrarea acestui principiu rezultă că toate actele care nu poartă pecetea legalității, trebuie să fie înlăturate. Deci, legea trebuie să prevadă cauzele de nulitate pentru atare acte.

CteDO a apreciat că principiul legalității implică și respectarea unor garanții procedurale oferite de lege împotriva arbitrarului, pentru ca măsura în cauză să fie aplicată în mod corect, raportat la fiecare speță. Cerința legalității presupune că atît circumstanțele pe care se bazează acuzațiile aduse, cît și condițiile pentru aplicarea privării de libertate să fie pe măsura posibilității, prevăzute de lege într-un mod clar, astfel încît legea să fie previzibilă în aplicare. Mai mult, curtea a apreciat că prin prisma legalității,- „  pentru a-și putea exercita acest drept, persoana trebuie să aibă acces la documentele din dosarul de urmărire penală, care au justificat privarea sa de libertate, și nu doar la documentele procedurale, ci chiar la probe (…). Plîngerea trebuie soluționată într-un termen scurt (…), într-o ședință de judecată care să asigure egalitatea armelor dintre părți, adică dintre procuror și cel reținut (…).”

Cel de-al doilea principiu, cel al obligativității, în sensul că normele procedurale penale fiind de ordine publică, trebuie aplicate în mod obligator de către organele și instanțele penale, de îndată ce o călcare a legii penale s-a produs. Prin urmare, o bună procedură trebuie să prevadă normele necesare pentru a facilita funcționarea acestei obligativități. Cu alți termeni, legea trebuie să conțină norme pentru promovarea din oficiu a acțiunii penale, aceasta constituind caracterul esențial al procesului penal, pentru că procesul penal are loc în mod obligatoriu cînd un fapt penal s-a produs.

După începerea urmăririi penale, procesul se desfășoară din oficiu, activitățile și măsurile procesuale înfăptuindu-se din inițiativa organelor judiciare. Deși unele activități se îndeplinesc la cererea părților, aceasta nu exclude posibilitatea, uneori chiar obligația realizării lor din inițiativa organelor de urmărire penală, în baza rolului activ al acestora, avînd ca scop aflarea adevărului prin lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Caracterul formei preponderent scrise este necesar deoarece numai aceasta are forță juridică în fața instanței de judecată. Totodată, această trăsătură este conferită în special urmăririi penale, deoarece în rezultatul efectuării acțiunilor de urmărire penală, organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal în conformitate cu prevederile art. 260 și 261 CPPRM, în care se expun toate circumstanțele, derularea și rezultatele acțiunii procesuale. La fel, pe parcursul urmăririi penale, părțile pot veni cu anumite înscrisuri, cereri și demersuri, care sînt necesare pentru urmărirea penală. Pe parcursul urmăririi penale, părțile sau alte persoane, au posbilitatea de a lua cunoștință cu unele probe administrate însă nu de toate materialele cauzei penale.

În reglementarea nulităților sunt cunoscute mai multe sisteme:

sistemul formalist, în care orice încălcare a normelor de procedură trebuie să atragă nulitatea și refacerea actului în condițiile legii;

sistemul neformalist, în care se admite nulitatea numai în cazul încălcării acelor dispoziții legale pentru care sancțiunea nulității este prevăzută în mod expres;

sistemul mixt, în care se prevăd anumite dispoziții a căror încălcare atrage nulitatea – nulități exprese – dar sancțiunea nulității poate fi aplicată și în cazul încălcării celorlalte dispoziții ale legii, dacă sunt îndeplinite anumite condiții – nulități virtuale.

Fiind mai importantă sancțiune procesual penală, instituția nulității prezintă unele particularități proprii. Nulitățile absolute se caracterizează prin următoarele particularități:

nu pot fi înlăturate în nici un mod, ceea ce înseamnă că abaterile sunt lichidate numai prin anularea actului, excepție fiind cazul anumitor neregularități în actul de sesizare;

pot fi invocate la orice etapă a procesului, astfel încît nulitatea absolută poate fi declarată atît în momentul îndeplinirii actului procedural, precum și ulterior, în faza urmăririi penale, judecării cauzei în fond, ori prin intermediul căilor ordinare sau extraordinare de atac;

pot fi invocate de orice parte din proces, de procuror și judecătorul de instrucție la faza de urmărire penală și de instanța de judecată în fond, în apel, în recurs și la examinarea recursului în anulare din oficiu.

În continuare, alin. (4) ale art.251 CPPRM se referă la nulitățile relative, care intervin în cazul încălcării celorlalte dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal în afară de dsipozițiile prevăzute de alin. (2) al articolului. Astfel, particularitățile nulităților relative sunt:

invocarea nulității se face prin voința părților. În acest sens, după principiul contradictorialității procesului penal, părțile pot ridica excepție de nulitate, în cazul unor abateri, sau accepta desfășurarea procesului în continuare, fără să contesteze neregularitățile în cauză. În cazul când partea invocă excepția de nulitate relativă, instanța de judecată este obligată să se pronunțe asupra acestei chestiuni;

nulitatea trebuie invocată la o anumită etapă a procesului. Astfel, invocarea nulității relative este restrînsă în anumite limite de timp, și anume: în cursul efectuării acțiunii, cînd partea este prezentă, sau la terminarea urmăririi penale, cînd partea ia cunoștință de materialele dosarului; în instanța de judecată, cînd partea a fost absentă la efectuarea acțiunii procesului, avîndu-se în vedere la etapa judecății, precum și a acțiunii procesuale din faza urmăririi penale, dacă partea n-a luat cunoștință de materialele cauzei conform art. 293, sau cînd proba este prezentată nemijlocit în instanța de judecată. Această particularitate impune părțile să invoce excepția nulității relative în mod operativ, într-o anumită perioadă. Neinvocarea acesteia în termenul prevăzut de lege atrage tardivitatea excepției de nulitate și acoperirea nulității, care nu mai poate fi cerută de partea interesată în altă etapă a procesului penal, ori printr-un alt mijloc procesual.

Considerăm oportună introducerea unei particularități separate cu privire la materialitatea actului procedural supus testului nulității. Așadar, alin.(1) art. 260 permite organului abilitat întocmirea procesului-verbal privind acțiunea de urmărire penală în timpul efectuării acestei acțiuni sau imediat după terminarea ei, o prevedere de altfel deficitară în contextul ridicării de obiecții de către partea prezentă în cursul acțiunii, și ținînd cont de prevderile pc.1), 6) și 10) art.6; alin.(4) art. 251; alin.(2) art. 271; art. 272-273 CPPRM. și dispozițiile referitoare la controlul ierarhic superior. Nu se poate obiecta asupra unei realități de fapt, acțiune sau inacțiune, aceasta fiind în cele din urmă o experință a posteriori. Protestele nu vor genera consecințe în sensul atragerii nulității, cel puțin în situația imediată, deși de cealaltă parte, organele abilitate au libertatea legală de a acționa în mod real, chiar și cu riscul atingerii drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor. Atît timp cît nu există un act procedural material și juridic valabil, partea interesată se află în imposibilitatea obiectării, în detriment propriu. De altfel, considerăm oportună instituirea prezumției conform inversului dictonului abusus non tollit usum, pentru situațiile în afara necesității și în detrimentul oportunității acțiunilor procesuale.

Autorul Vasiliu A., afirmă că de regulă, nulitățile sunt de strictă aplicare, astfel încît nu va fi posibilă aplicarea analogiei legii, respectiv racordarea prin prisma efectelor.

CtEDO, susține în mod consecvent că părțile trebuie să conteste legalitatea probelor obținute în fața instanțelor naționale, ori în materia drepturilor omului, ilegalitatea în sine nu prezintă o condiție pentru a apela la garanțiile art. 6 al Convenției. Această soluție este adoptată cu ocazia pronunțării în cauzele, –

Khan c. Regatului Unit, 12.05.2000, reclamantul a avut o amplă oportunitate de a contesta atuneticitatea și utilizarea înregistrării. El nu a contesta autenticitatea acesteia, însă nu a fost de acord cu utizarea ei la judecare în cele trei grade de jurisdicție. Faptul că eforturile reclamantului au eșuat nu are nicio importanță, dacă jursidicțiile interne ar fi fost de părere că admiterea probei va provoca inechitate cu privire la fond, ele ar fi avut discreția de a o exclude. În aceste condiții, curtea a considerat că utilizarea acestei probe nu se confruntă cu principiile unui proces echitabil.

Bykov c. Rusiei, 10.03.2009, curtea a notat că reclamantul nu a înaintat plîngeri cu privire la procedura prin care jurisdicțiile s-au pronunțat asupra admisibilității probelor. Curtea admite că condamnarea reclamantului nu a fost întemeiată doar pe probele obținute prin intermediul operațiunii secrete, aceastea fiind coroborate cu alte elemente decisive.

Perry c. Regatului Unit, 26.10.2002, reclamantul a pretins că în acest caz neglijarea flagrantă a procedurii a atribuit utilizării materialului un caracter inechitabil.

Concluzii

În acest capitol am realizat o analiză amplă asupra efectelor nulităților, excluderii probelor și sistemului sancțiunilor procesuale, respectînd continuitatea logică a celor analizate cu ocazia expunerii din prima parte a lucrării.

Într-un prim aspect am identificat cele patru efecte consecutive principale ale nulităților, efectul direct, efectul indirect, efectul reparator și preventiv, argumentînd asupra acestora. Așadar, s-a afirmat pe bună dreptate că actul nul nu produce efectele actului valid, conform adagiului latin. În continuare am identificat principalele direcții invocate de literatura de specialitate asupra efectului extensiv prin prisma anulării actelor concomitente, precedente sau posterioare. În paralel, s-a adus opinia doctrinei, dar și poziția dreptului comparat în privința doctrinei pomului otrăvit și principalelor orientări ale acesteia. În acest context am opinat pentru orientarea jurisprudențială adoptată de instanțele judecătorești din sistemul de drept anglo-saxon, și în mod special de instanțele din SUA, totodată ne-am expus în favoarea efectului extensiv, conform formulei fraus omnia corrupit, dar cu interpretare de la caz, în dependență de speță. În acest sens, se impune concluzia că este necesară o legătură cauzală strînsă, și nu doar o succesiune cronologică.

Am realizat că realitatea obiectivă suferă modificări iremediabile din punct de vedere a cunoașterii odată cu descoperirea probei. Totuși, prin lege s-au instituit mecanisme legale capabile să contracareze dacă nu deplin eficient, atunci din punct de vedere al garanțiilor minime posibile, prin statuarea reglementărilor în art. 94 CPPRM., abaterile admise în procesul probatoriu. În privința excluderii probelor ilegale, concluzionăm că nu există un mecanism procesual conturat care ar garanta excluderea fizică a probelor. În acest sens, ne alăturăm opiniei autorilor potrivit căreia o soluție se referă la acordarea unor atribuții judecătorului de instrucție, cu respectarea principiului proporționalității între atribuțiile judecătorului de instrucție în procedura prejudiciară și independența organului de urmărire penală și a procurorului în administrarea probelor. O soluție similară este aplicată cu succes în sistemul de drept common law, în cazul ședințelor preliminare în cazul proceselor cu jurați, aceștia fiind exceptați de la procedeul gnoseologic complex de a exclude imaginar informația cunoscută în mod cert și a se prevala de probele ilegale.

Urmare a cercetării, concluzionăm că calificarea ce vizează neadmiterea urmare a proceselor, generic numite influențe, de orice gen, prin folosirea procedeelor interzise de lege, inclusiv a torturii, face obiectul nu doar unei conduite necorespunzătoare, ci reprezintă în opinia noastră în primul rînd o problemă de drept, și un pericol grav la adresa statului democratic.

Totodată, conchidem în detrimentul separării excluderii probelor de sancțiunea nulității. În mod sigur aceasta prezintă anumite particularități distincte, și cunoaște o evoluție din punct de vedere a creației jurisprudențiale. Totuși, nu putem fi de acord că aceasta este o instituție distinctă, ci că excluderea probelor este parte indispensabilă a instituției nulității.

În cel de-al treilea paragraf ne-am referit la principiile urmăririi penale, și cele general aplicabile sancțiunii nulității, am trasat principalele sisteme de interpretare și am exprimat opinia cu privire la trăsăturile nulităților absolute și relative. Mai mult, am opinat asupra delimitării unei noi particularități, cu referire la materialitatea actului procedural supus testului nulității.

În aceeași ordine de idei, am invocat la finele cercetării patru cauze pe care le-am considerat deosebit de relevante. Urmare a cumulării sintezei argumentelor, am concluzionat că curtea europeană nu stabilește reguli privind admisibilitatea probelor ca atare, acestea țin de reglementările protejate în temeiul legii naționale. În mod concret, curtea nu exclude probe și nu se referă în mod asbtract la acestea, ci se referă la echitatea procesului în ansamblu. Convenția impune în sarcina statelor de a include în legea proprie garanții, așadar cei ce pretind o încălcare trebuie să poată face uz de remediile interne, or în cazul în care aceasta este posibil, nu va nici un fel de importanță eșuarea. Totuși, neglijarea absolută a regulilor de admisibilitate, poate atrage în principiu violarea dreptului la un proces echitabil.

În încheiere susținem că am încercat să abordăm în mod global aspectele cercetate, în limita spațiului admisibil, unele chestiuni necesitînd o clarificare aprofundată datorită complexității. Considerăm că aceste subiecte nu sunt epuizate, necesitînd o cercetare continuă. Cu această ocazie vom remarca cîteva aspecte la care regretăm că nu ne-am referit mai sus, dar care prezintă în opinia noastră interes, printre care, acoperirea și tardivitatea excepției de nulitate prin prisma generalităților și a excepțiilor; efectele provocării și altor încărcări particulare specifice; cercetarea regulii Nemo tenetur se ipsum prodere prin prisma nulităților relative; simetria erorilor formale și substanțiale.

CAPITOLUL III

TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE NULITĂȚILOR ABSOLUTE ȘI RELATIVE

3.1 Nulitatea absolută a actelor procedurale

În aproape jumătate din numărul total al hotărîrilor în care CtEDO constată existența unei violări, este semnalată o violare a Articolului 6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil și la durata procedurilor.

Astfel, baza comună pentru recunoașterea invalabilității actelor procedurale o prezintă încălcarea legii, în acest sens fiind atrasă nulitatea absolută. Încălcarea prevederilor atrage nulitatea actului procedural, conform alin.(2) art.251 CPPRM, la încălcarea prevederilor legale referitoare la:

competența după materie sau după calitatea persoanei;

sesizarea instanței;

compunerea acesteia;

publicitatea ședinței de judecată;

participarea părților în cazurile obligatorii;

prezența interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii.

Garanția oferită întru realizarea unei apărări eficiente precum și desfășurarea activității investigative a apărătorului o constituie instituția controlului judiciar al procedurii prejudiciare care contribuie la asigurarea egalității armelor. Plenul CSJ, a apreciat că controlul judiciar al procedurii de urmărire penală constă în verificarea de către o instanță independentă și imparțială, sesizată în modul prevăzut de lege, a acțiunilor organului de urmărire penală și a organului care efectuează activitate specială de investigație în scopul depistării, și înlăturării încălcărilor drepturilor omului încă la faza de urmărire penala, pentru asigurarea respectării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale participanților la proces și a altor persoane. Controlul judiciar al procedurii prejudiciare se efectuează de către judecătorul de instrucție, iar în cazurile și de instanța de recurs, care verifică legalitatea efectuării acestui control. Controlul judiciar al procedurii prejudiciare este reglementat de dispozițiile inserate la art.-le 300-313 CPPRM.

Sub sancțiunea nulității absolute, în materie de competență, se află numai normele referitoare la competența după materie și după calitatea persoanei, cele ce se referă la competența teritorială cad sub incidența nulității relative. Un caz tipic de casare ca urmare a nerespectării dispozițiilor privind competența după materie și după caliatatea persoanei a instanțelor judecătorești, îl constituie judecarea cauzei de către o altă instanță judecătorească decît cea competentă potrivit normelor de competență în vigoare, fie superioară, fie inferioară în grad, precum și judecarea de către o instanță de drept comun în loc de cea specială ori invers. Prin dispozițiile legii privind competența după materie și după calitatea persoanei se au în vedere reglementările instituite la art. 36-39, 41-46 din CPPRM. Această sintagmă se referă numai la competență după materie și calitatea persoanei a instanțelor de judecată. Totuși, prin decizia nr. 4-1ril-1/2013, CSJ a stabilit că încălcarea regulilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei constituie încălcare esențială a legii (inclusiv alin. (9) art. 270 CPPRM), care va atrage nulitatea probelor administrate la urmărirea penală de către organul de urmărire penală sau de către procuror nemijlocit. În mod simetric, ambele cazuri cad sub incidența alin. (2) art. 251 CPPRM.

În cazurile în care altcineva decît Procurorul General ori adjuncții lui, după cum este prevăzut la alin. (7) art. 271 CPPRM, a dispus retragerea cauzei de la un organ de urmărire penală competent, conform art.-lor 268-269 CPPRM, și o transmite organului de urmărire penală al MAI, aceasta constituie caz de încălcare a competenței funcționale și a competenței materiale. Încălcarea regulilor privind competența materială atrage nulitatea absolută numai a actelor procedurale întocmite de organul de urmărire penală, dar nu și a actelor întocmite în temeiul alin. (2) art. 257 CPPRM, cît și a celor întocmite de procurorul care a condus urmărirea penală în cauză (spre ex: ordonanța de punere sub învinuire, procesele-verbale de explicare a drepturilor învinuitului, a audierii acestuia, a rechizitoriului). Actele procedurale întocmite de procuror în asemenea situație sunt valabile fiindcă nu se ridică problema competenței materiale la procurorul care conduce urmărirea penală, acesta fiind investit cu competență general-universală. Conform Deciziei CSJ, dispoziția alin. (5) art. 257 CPPRM. prevede că Procurorul General și adjuncții lui pot dispune, motivat, transmiterea cauzei de la un organ de urmărire penală unui alt organ de urmărire penală pentru efectuarea urmăririi penale mai operative, mai complete și mai obiective. Deciziile procurorului la faza de urmărire penală, privind retragerea cauzei de la un organ de urmărire penală și transmiterea altui organ pentru efectuarea urmăririi penale sunt niște procedee legale ale procurorului îndreptate spre organizarea și desfășurarea eficientă a urmăririi penale și nu pot fi considerate acțiuni ce afectează drepturile și libertățile constituționale ale părților sau dreptul la un proces echitabil. Plenul a apreciat că Procurorul General și adjuncții lui au competența să retragă orice cauză penală indiferent de locul efectuării urmăririi penale și să o transmită altui organ pentru efectuarea urmăririi penale indiferent de competență, iar ordonanță motivată de retragere a cauzei nu poate fi contestată în baza art. 313 CPPRM.

Legea procesuală nu stabilește norme privind competența materială a procurorului la conducerea urmăririi penale, (excepție fiind cazurile arătate în alin. (2) art. 269 CPPRM). Procurorul procuraturii ierarhic superioare poate să exercite urmărirea penală și să efectueze conducerea acțiunilor de urmărire penală dacă este necesar, în interesul urmăririi penale. Excepția de la norma juridică privind competența personală a procurorului la exercitarea urmării penale, este prevăzută expres în alin. (2) art. 269 CPPRM, care stabilește competența specială materială și personală a organul de urmărire penală al CNA. Această excepție se referă la exercitarea urmăririi penale de către organul de urmărire penală al CNA. Totodată, această excepție delimitează competența materială și personală a procurorilor din PA, ca fiind una specializată, în raport cu competența procurorilor altor procuraturi teritoriale, inclusiv specializate (transport, militară – în 01.08.2016 acestea vor fi lichidate potrivit art. 99 al legii). În cauzele prevăzute de alin.(2) art. 269 CPPRM., organul de urmărire penală al CNA efectuează urmărirea penală, sub conducerea procurorului procuraturii anticorupție și care, ca circumscripție, are întregul teritoriu al RM. Va constitui încălcare a competenței materiale cazul cînd procurorul procuraturii teritoriale își va atribui competența de efectuare a urmăririi penale a infracțiunii, în teritoriul deservit, de competența exclusivă a CNA. În acest sens, plenul a explicat faptul că procurorul teritorial poate prelua prin ordonanța sa, pentru efectuarea urmăririi penale, orice cauză penală, privind infracțiunea săvîrșită în raza raionului/sectorului deservit, cu excepția celor date în competența exclusivă a Serviciului Vamal (art.268 CPPRM) și CNA (art.269 CPPRM). Nerespectarea dispozițiilor legii analizate mai sus referitor la actele procedurale, raportate la art.251 CPPRM, atrage nulitatea lor.

Totodată, plenul a menționat că instanțelor judecătorești le revine sarcina de a verifica care acte procedurale și mijloace de probă sunt lovite de nulitate. Plenul CSJ a reținut că încălcarea normelor juridice privind competența după materie sau calitatea persoanei la urmărirea penală nu poate genera nulitatea tuturor actelor cauzei penale. Astfel, actele: de sesizare a organului de urmărire penală (art.262-264 CPPRM); de începere a urmăririi penale și cele care s-au efectuat în temeiul art. 254, 257 alin. (2) CPPRM se vor considera legale.

În temeiul alin.(6) art.305 CPPRM, în scopul verificării legalității acțiunilor procesuale ce nu suferă amînare, efectuate de către organul de urmărire penală ori de investigații operative, la legalizarea acestora, după caz, în ședința de judecată urmează să fie citat în mod legal, cu concursul autorilor demersului, persoana în a cărei privință ori la al cărei domiciliu s-a efectuat acțiunea respectivă. În urma controlului judiciar, la caz, după expunerea opiniilor de către procuror și persoana citată, dacă s-a prezentat, dacă au existat temeiuri suficiente pentru efectuarea acțiunii respective fără autorizarea judecătorului de instrucție, acesta printr-o încheiere motivată, declară acțiunea de urmărire penală efectuată legală, în caz contrar acțiunea de urmărire penală se declară ilegală, materialele administrate neputînd fi recunoscute în calitate de probe în cauza penală.

Conform lit. e) art. 7 din legea nr. 753 privind serviciul de informații și securitate, serviciului îi revine inter alia atribuția de asigurarea tehnică a interceptării comunicărilor efectuate prin intermediul rețelelor de comunicații electronice, cu utilizarea unor mijloace tehnice speciale, conectate, în caz de necesitate, la echipamentul furnizorilor de rețele și/sau servicii de comunicații electronice. Potrivit lit. d) alin. (1) art. 273, serviciul de informații și securitate este organ de constatare pentru infracțiuni ale căror prevenire și contracarare îi sînt atribuite prin lege, de altfel o prevedere caducă, or în redacția actuală CPPRM. nu stabilește competența SIS la efectuarea urmăririi penale. Mai mult, potrivit art. 6 al legii nr. 59, activitatea specială de investigații se efectuează de către ofițerii de investigații ai subdiviziunilor specializate din cadrul ori subordonate MAI, Ministerului Apărării, CNA, SIS, Serviciului de Protecție și Pază de Stat, Serviciului Vamal și Departamentului instituțiilor penitenciare al Ministerului Justiției. Așadar, și alte organe decît cele de urmărire penală și procuror, incluse în Cap. III al CPPRM. desfășoară măsuri speciale de investigații, cu respectarea alin. (3) art. 1322 CPPRM., adică ofițerii de investigație ai subdiviziunilor specializate ale autorităților indicate în Legea privind activitatea specială de investigații, precum și normele legale conexe. CPPRM., stabilește măsurile speciale de investigație, procedura, subiecții și alte detalii în secțiunea a V-a cap. III. Considerăm că efectuarea măsurilor speciale de investigație de către alte organe decît organele de urmărire penală și subunitățile specializate în acest sens ale acestora, constituie după caz, nulitate absolută, or în acest caz va fi încălcată ratione materiae, fie ratione personae, și vor cădea sub incidența alin. (2) art. 251 CPPRM, fie va atrage în alte cazuri, în dependență de încălcare, nulitatea relativă. Din cele expuse mai sus, opinăm în sensul constatărilor CC a României prin decizia nr. 51 din 16 februarie 2016. Sesizarea depusă la CC are în mod concret alt obiect decît cel ce interesează în mod limitativ, dar cu ocazia expunerii argumentelor au fost atinse cîteva aspecte ce vizează în mod direct obiectul studiului, așadar CC “raportînd prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definițiile noțiunilor de probă, mijloc de probă și procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art.143 din CPP, în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. (…) Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art.281 și 282 din CPP Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art.138-146 din CPP, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal (..) Curtea reține că activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art.142 alin.(1) din CPP este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art.142 alin.(1) din CPP nu vizează activitățile tehnice, (…) actele îndeplinite de organele prevăzute la art.142 alin.(1) teza a doua din CPP reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. (…)” În cele din urmă curtea a admis excepția de neconstituționalitate, declarînd neconstituțională sintagma “ori alte organe specializate ale statului”. Astfel, ținînd cont de argumentele CC, considerăm opiniile expuse mai sus valabile în contextul legislației procesual-penale naționale cu anumite rezerve, dar care în esență nu face decît să schițeze o aparență de legalitate, cu atît mai mult că activitatea specială de investigație este una complexă și maxim intrusivă în drepturile persoanei. Ținînd cont de cele expuse supra, opinăm în favoarea propunerii de lege ferenda în sensul abilitării cu competență de a exercita urmărirea penală, – Serviciului de Informații și Securitate, cel puțin unei componențe de infracțiune, de exemplu din cap XVII al codului penal, ceea ce aduce două îmbunătățiri esențiale cadrului normativ, pe lîngă cele de bază ale dreptului penal și a dreptului procesual-penal: a) recurgerea la competența derogată în temeiul alin. (7) art. 271 CPPRM., cu excepțiile corespunzătoare; b) păstrarea dreptului de a efectua activitate specială de investigație în limitele legale. În același sens nu putem fi în acord total cu poziția legiuitorului, cu privire la formulările în materia activității speciale de investigație.

În cazul procedurii simplificate, art. 3641 CPPRM, potrivit hotărîrii plenului CSJ, în sarcina judecătorului este instituită obligația de a verifica dacă, între altele: rechizitoriul este întocmit în conformitate cu prevederile art.296 CPPRM; actele de urmărire penală nu sunt lovite de nulitatea absolută prevăzute în art.251 alin.(2) CPPRM; în faza de urmărire penală nu a fost încălcat principiul legalității în administrarea probelor; nu au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenție; etc. În cazul în care în urma controlului preliminar a cauzei penale se constată că există vreo încălcare a normelor imperative din CPP sau din probele administrate în cursul urmăririi penale nu rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite dincolo de orice dubiu rezonabil, instanța de judecată va respinge cererea de judecare potrivit procedurii simplificate. Totodată, nu pot fi aplicate dispozițiile art.3641 CPPRM. în privința inculpatului în cazul cînd ultimul invocă ilegalitățile comise de către organul de urmărire penală sub prisma art. 94 CPPRM., contestînd o parte din probele administrate în faza de urmărire penală pe care se întemeiază rechizitoriul. Se impune concluzia că urmare a invocării ilegalității, accederea la o garanție procesuală, cum este nulitatea în sens îngust, are un efect degrevator și aplicativ-alternativ.

Dacă inculpatul are dreptul de a fi asistat pe tot parcursul procesului penal, cu atît mai mult el trebuie să fie sprijinit de avocat cînd se i-au măsurile procesuale privative de libertate. Această constatare este pe deplin argumentată prin aprecierile CtEDO, care a stabilit că numirea unui avocat din oficiu nu răspunde prin ea însăși exigențelor Convenției. În cauza Pakelli c. Germaniei, CteDO a constatat că procedura orală din fața instanței superioare a fost importantă pentru garantarea unui proces echitabil. Dispozițiile privitoare la prezența obligatorie a inculpatului și asistarea obligatorie a inculpatului de către apărător se referă atît la faza de urmărire penală, cît și la faza de judecată. Deci, încălcarea dreptului la apărare, inclusiv, dreptul de a fi asistat de un avocat, duce la încălcarea esențială a art.6 al Convenției. Spre comparație, în speța Melin c. Franței, Curtea a subliniat că reclamantul, renunțînd expres la dreptul său de a fi asistat de un avocat din oficiu, și-a asumat obligația diligenței cerută în mod obișnuit unui avocat în exercitarea atribuțiilor sale profesionale, mai ales dat fiind faptul că reclamantul era singur jurist de profesie, el deci nu poate pretinde încălcarea art. 6 din partea autorităților statale în acest sens. În cauza Kolu c. Turciei, 02.08.2005, curtea a considerat că privarea reclamantului de asistență juridică în cursul interogatoriilor, indiferent de justificarea acesteia, a afectat drepturile sale la apărare într-o măsură care nu a putut fi ulterior reparată. În cauza Krasniki c. Croației, CtEDO a notat în privința dreptului la un proces echitabil, cu referire la accesibilitate, profesionalismul avocatului ales este important; așadar,- „a fost de aștepat din partea apărătorului să țină cont de practica judiciară a instanțelor naționale”.

Literatura de specialitate s-a confruntat două puncte de vedere cu privire la înțelesul de compunere a instanței de judecată; într-o opinie s-a susținut că prin compunere a instanței nu se poate înțelege decît alcătuirea sa din judecători în numărul prevăzut de lege; într-o altă opinie s-a dat sens mai larg noțiunii de compunere a instanței de judecată potrivit legii, în sensul că din completul de judecată trebuie să facă parte acei judecători care au și capacitatea specifică de a judeca anumite cauze sau a li se permite judecarea anumitor cauze penale; introducînd în compenerea instanței de judecată și pe judecătorii care trebuiau să aibă o calitate în plus față de alții și excluzînd din completul de judecată pe judecătorii incompatibili.

Un criteriu de apreciere a faptelor ce ar părea părtinitoare, se referă la crearea unor opinii de către persoane raționale, în privința comportamentului judecătorului, opinie ce condiționează slăbirea încrederii în capacitatea judecătorului, de a îndeplni în mod cinstit, nepărtinitor și competent atribuțiile profesionale. Exprimarea prejudecății sau a părtinirii din partea judecătorului, chiar și dacă sunt admise afara orelor de serviciu, pot naște o fundamentare suficientă pentru crearea unor dubii în capacitatea judecătorului de a îndeplini funcțiile sale nepărtinitor.

Greșita compunere a instanței poate avea loc la prima instanță; dacă în apel nu s-a înlăturat această încălcare a legii, se poate ridica nulitatea la instanța de recurs, deoarece nulitatea poate fi invocată în orice stadiu al procesului. Lipsa calității speciale cerute de lege înseamnă că instanța a fost compusă greșit, cu un judecător incapax. Greșita compunere a instanței se poate manifesta în următoarele cazuri:

nerespectarea numărului de judecători prevăzut de lege (judecarea de către un singur judecător în loc de trei, și vice-versa, precum, alte cazuri);

lipsa calității de judecător (o persoană înainte de a fi numit judecător, sau dacă numit judecător, acesta a judecat înainte de a depune jurămîntul ca judecător; judecătorul suspendat din funcție la momentul judecății, etc.);

soluționarea cauzei de către alți judecători decît cei care au participat la dezbaterile judiciare, adică cu încălcarea principiului nemijlocirii de a se asigura unicitatea completului de judecată;

existența unui caz de incompatibilitate judex inhabilis, astfel încît judecătorul care se află în unul din cazurile de incompatibilitate trebuie să se abțină de a judeca o cauză pe care legea i-o interzice; dacă totuși, a judecat cauza un judecător aflat în stare de incompatibilitate, operează cazul de casare care, în ansamblu, se referă la compunerea instanței de judecată.

Dacă nulitatea absolută lovește judecarea unei cauze penale, cu încălcarea publicității ședinței de judecată, nu aceeași sancțiune procesuală se aplică atunci cînd, în loc de ședință nepublică, judecata are loc în ședință publică. Dacă instanța decide că prin lipsa publicității sunt ocrotite anumite interese morale și chiar intimitatea unei persoane, atunci se poate dispune la o ședință cu ușile închise. Asmenea motive trebuie dovedite. Pentru a opera cazul de casare este necesar ca ședința de judecată să fi cuprins dezbaterile judiciare sau luarea unei măsuri de care depindea soluționarea fondului cauzei, deoarece o simplă amînare pentru lipsă de apărare sau din cauza neîndeplinirii procedurii de citare nu poate atrage nulitatea absolută, pe temeiul lispei de publicitate a ședinței de judecată.

Ne exprimăm părerea, împreună cu alți autori, că nulitatea absolută se aplică numai în cazul lipsei de publicitate a ședinței de desfășurare a judecății cauzei, nu și la ședința în care se pronunță hotărîrea, deși și aceasta trebuie să fie publică, aceasta din urmă fiind o încălcare relativă. Publicitatea ședințelor de judecată este dictată de necesitatea transparenței justiției într-o societate democratică, de rolul educativ general al procesului de înfăptuire a justiției, cînd societatea știe că orice faptă ilegală este sancționată, și de faptul că judecătorii acordă o atenție sporită modului în care judecă și motivează hotărîrile atunci cînd ședința este deschisă sau cînd se înregistrează pentru massmedia.

Astfel, potrivit opiniei unor autori, în procedura examinării chestiunilor în conformitate cu art. 308, 309 CPPRM, chiar dacă apărarea va solicita examinarea demersului în ședință publică, cererea va fi respinsă. Norma dată intră în conflict cu jursiprudența relevantă a CtEDO în cauza Bocellari și Rizza c. Italiei, în care CtEDO a hotărît că justițiabilii implicați într-o procedură de aplicare a măsurilor preventive trebuie să aibă cel puțin posibilitatea de a solicita o ședință publică în fața camerilor specializate ale tribunalelor și curților de apel.

Sunt relevante explicațiile oferite de Plenul Judecătoriei Supreme a RM (actualmente CSJ), cu ocazia adoptării hotărîrii nr.2, în pc. 13) s-a expus: “Despre judecarea procesului în ședință închisă instanța judecătorească este obligată să adopte o încheiere motivată. Judecarea procesului în ședință închisă se efectuează cu respectarea tuturor cerințelor procedurii judiciare, însă hotărîrea se pronunță public.” Conform art. 18 CPPRM, ședințele sînt publice în toate instanțe judecătorești, cu excepția cazurilor prevăzute de lege (spre exemplu art. 308, 309 CPPRM).

Potrivit pc. 11) al aceleași hotărîri, “art. 118 din Constituție garantează persoanelor care participă la proces dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în limba maternă prin interpret. Reieșind din conținutul acestei dispoziții constituționale, instanțele judecătorești sînt obligate să asigure participarea gratuită a interpretului în proces, în cazurile în care participanții la proces nu posedă și nu vorbesc limba în care se desfășoară procesul judiciar. Încălcarea dreptului constituțional ce garantează apărarea drepturilor persoanelor care nu posedă limba în care se desfășoară procesul constituie un temei incontestabil de anulare a hotărîrii instanței judecătorești. Datele administrate cu încălcarile menționate mai sus pot fi utilizate ca probe care confirmă faptul încălcărilor respective și vinovăția persoanelor care le-au admis”.

În sarcina organelor de urmărire penală este instituită obligația pozitivă de a asigura respecta drepturile și libertățile persoanei, astfel, organele respective au datoria de a respecta cu strictețe legalitatea. Nerespectarea dispozițiilor legale privind sesizarea instanței, se are în vedere orice act de sesizare a instanței prevăzut de lege prin următoarele modalități: 1) rechizitoriu (art.296, 297 CPPRM); 2) ordonanța de trimitere a cauzei în instanță de judecată privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical (art.495 CPPRM); 3) demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală a minorului (art.483 CPPRM); 4) demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală în condițiile prevăzute de art.510-512 CPPRM; 5) ordonanța procurorului de modificare a acuzării în judecată în sensul agravării (art.326 CPPRM); 6) cererea de revizuire cu concluziile procurorului (art.460, 461 CPPRM); 7) decizia instanței de recurs prin care se casează o hotărîre cu trimitere la rejudecare în apel (art.435 alin.1 pct.2) subpct. c) CPPRM, sau cu trimitere la rejudecare în fond (art.449 pct.1) subpct.c) CPPRM)); 8) încheierea de declinare a competenței (art.44 CPPRM); 9) încheierea prin care s-a soluționat conflictul de competență (art.45 alin.6, 7 CPPRM); 10) hotărîrea Curții Supreme de Justiție privind strămutarea cauzei penale (art.49 CPPRM); 11)demersul organului de urmărire penală privind autorizarea unor acțiuni, aplicarea sau prelungirea unor măsuri procesuale și cererea de liberare provizorie (art.172, 182, 200, 201 alin.4, 205 alin.2, 304, 307, 308, 309 CPPRM).

Instanțele de judecată fiind sesizate privind modalitățile arătate mai sus, vor verifica respectarea legii privind condițiile și conținutul actului de sesizare. În cazul constatării unor neregularități în actul de sesizare nu există norme juridice ce ar indica cum să procedeze instanța de judecată, decît soluția declarării actului de sesizare nul reieșind din dispoziția alin.(3) art.251 CPPRM. Însă în cazul cînd aceste neregularități în actul de sesizare pot fi înlăturate în ședință preliminară potrivit art. art.345-347 CPPRM, instanța permite aducerea în corespundere a actului de sesizare cerințelor legii, fără a dispune anularea lui reieșind din dispozițiile alin.(1) art.251 CPPRM.

3.2 Nulitatea relativă a actelor procedurale

Nulitatea poate fi invocată, în faza de urmărire, prin plîngere adresată procurorului, iar în faza de judecată, pe cale de excepție sau în calea de atac. Nulitatea se invocă pe calea excepției de nulitate, iar organul în fața căruia se cere anularea actului trebuie să constate nulitatea și, dacă sînt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, să dispună anularea actului efectuat cu nesocotirea legii. Refacerea actului o face însăși organul judiciar care l-a întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale, cîtă vreme cauza se află în fața sa și a constatat nulitatea. Anularea actului atrage lipsirea acestuia de efecte juridice, chiar din momentul efectuării și nu din cel al declarării nulității.

După părerea noastră, plîngerea de regulă, sub aspectul naturii juridice, reprezintă o cale de atac de infirmare și reformare a actelor și măsurilor de urmărire penală împotriva cărora se îndreaptă, fiind și o modalitate de control a legalității și temeiniciei tuturor actelor și măsurilor de urmărire penală, dar în special a măsurilor de netrimitere în judecată, ea se deosebește de plîngerea penală, cît și de căile de atac propriu-zise. Aceasta totodată constituie o modalitate suplimentară de exercitare a controlului, la plîngerea persoanei vătămate. Sub acest aspect, plîngerea îndeplinește funcțiile unei căi de atac.

Atît măsurile și actele efectuate de procuror, cît și măsurile și actele efectuate de organul de urmărire penală urmare a dispozițiilor date de procuror, constituie manifestări de voință ale acestuia în legătură cu desfășurarea urmăririi penale. Deoarece ambele cazuri este atacată dispoziția, dreptul de a rezolva plîngerea îl are procurorul ierarhic superior.

Urmînd aceeași linie de idei ținînd seama de poziția superioară pe care o deține instanța de judecată în ierarhia organelor judiciare penale, în mod excepțional, unele plîngeri, cum sunt de pildă, plîngerile contra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale sunt de competența instanței de judecată. Asupra legalității mandatului se poate depune recurs, în condițiile legii, în instanța judecătorească ierarhic superioară.

Constatarea nulității se face motivat, arătîndu-se consecințele încălcării, în cazul nulității relative. Autoritatea judiciară, competentă să soluționeze excepția de nulitate este cea în fața căreia se află dosarul spre soluționare: în cursul umăririi penale, de regulă procurorul sau instanța competentă să judece cauza în fond în cazul arestării preventive și, instanța de fond în cursul judecății sau celelalte instanțe de control, în cazul invocării nulităților în căile de atac ordinare sau extraordinare.

Judecătorul de instrucție, considerînd plîngerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor și libertăților omului sau ale persoanei juridice și, după caz, declară nulitatea actului sau acțiunii procesuale atacate. Hotărîrile judecătorești pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond.

Încălcarea dispozițiilor privitoare la competența organelor de urmărire penală prevăzută de art. 266-270 nu constituie caz de nulitate absolută, pornind de la dispozițiile art. 271, 272 din CPPRM, care stabilesc valabilitatea actelor procedurale efectuate de către alte organe de urmărire penală. Actele de sesizare a instanței de către procuror și probele administrate în instanța de judecată se consideră valabile. În toate cazurile este necesar de stabilit care acte sînt lovite de nulitate.

CPPRM., în art.301 instituie dreptul organului de urmărire penală ca excepție, de a efectua acțiuni procesuale pentru care este necesară autorizarea judecătorului de instrucție, fără o asemenea autorizare; în caz de infracțiune flagrantă; în caz de urgență; în caz de delict flagrant sau caz ce nu suferă amînare.

În conformitate cu pc. 6) art. 6 al CPPRM, prin caz ce nu suferă amînare se înțelege pericolul real că se vor pierde sau distruge probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată ori că se vor comite alte infracțiuni. Totodată, potrivit alin.(4) al art. 125, în cazurile ce nu suferă amînare sau în caz de delict flagrant, percheziția se poate efectua în baza unei ordonanțe motivate a procurorului, fără autorizația judecătorului de instrucție, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziției, materialele obținute în urma percheziției, indicîndu-se motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucție va verifica legalitatea acestei acțiuni procesuale. Urmare a controlului legalității, judecătorul de instrucție, în conformitate cu alin.(5) al art. 125 CPPRM., în cazul constatării faptului că percheziția a fost efectuată legal, confirmă rezultatul printr-o încheiere motivată, iar în caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaște percheziția ca fiind ilegală. În cauzele Fomin c. Moldovei 2006, Suominen c. Finlandei, Hirvisaari.c. Finlandei 2001, curtea a statuat că: „rolul unei decizii motivate este să demonstreze părților că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie motivată oferă părților posibilitatea de a o contesta precum și posibilitatea ca decizia să fie revizuită de către o instanță de recurs".

Conform art.513 CPPRM, se consideră infracțiune flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvîrșirii ei, precum și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvîrșire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar da temei de a-l presupune participant la infracțiune.

Caz de urgență, conform prevederilor art.272 CPPRM, este împrejurarea în care organul de urmărire penală este obligat să efectueze acțiuni de urmărire penală ce nu suferă amînare, chiar dacă aceasta constată că urmărirea penală nu este de competența sa, dacă întîrzierea obținerii autorizației judecătorului de instrucție ar provoca prejudicii grave activității de administrare a probelor.

În conformitate cu pc.10) art.6 CPPRM,  delict flagrant este infracțiunea descoperită în momentul săvîrșirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat.

Ținînd cont că, potrivit art.109 alin.(3) CPPRM, audierea martorului se efectuează la solicitarea procurorului, întru asigurarea principiului egalității părților în proces, partea apărării este în drept, prin demers, să solicite audierea respectivă a martorului. Dacă organul de urmărire penală, inclusiv procurorul, a respins demersul privind audierea martorului solicitat de partea apărării, acest drept se poate exercita în ordinea prevăzută de pct.3) alin.(2) art.313 CPPRM. În cazul în care plîngerea este întemeiată, judecătorul de instrucție declară nulitatea refuzului procurorului și întreprinde măsuri de organizare a audierii și de audiere a martorului solicitat, aceste garanții sunt cuprinse în art.6 §3 lit.d) din CoEDO. Audierea martorului poate avea loc numai dacă în cauza penală concretă există bănuit, învinuit, deoarece scopul urmărit este asigurarea drepturilor acestora din urmă. Într-o altă perspectivă, în cauza Kostovschi, cu ocazia expunerii asupra probelor obținute din declarațiile martorilor anonimi, în § 41-43, curtea a reiterat ca acuzatului să-i fie oferită posibilitatea adecvată și potrivită de a provoca și a chestiona martorul părții opuse. În speța concretă, unul dintre martorii anonimi a fost chestionat doar de către poliție, identitatea celui de-al doilea martor fiind secretizată inclusiv în privința magistratului.

În cadrul unei cauze, colegiul penal a reținut că omisiunea organului de urmărire penală și al procurorului de a întreprinde toate acțiunile necesare în vederea stabilirii circumstanțelor obiective ale cazului și de a se expune asupra tuturor motivelor, argumentelor petiționarului reprezintă o încălcare a dreptului de acces a acestuia la justiție. În această ordine de idei, instanța a concluzionat că prin neasigurarea unei anchete eficiente pe caz, petiționarului i se încălcă dreptul la un proces echitabil, ceia ce constituie, în același timp un viciu fundamental ce afectează hotărârea procurorului. Din considerentele menționate, instanța a conchis că ordonanțele contestate urmează a fi anulate, cu obligarea de a înlătura toate omisiunile indicate supra.

Plenul CSJ, în pc. 21) a menționat că prin prisma alin.(4) art.251 CPPRM., inculpatul poate invoca nulitatea relativă a actelor procedurale, dacă a fost invocată în cursul efectuării acțiunii – cînd partea este prezentă, sau la terminarea urmăririi penale – cînd partea ia cunoștință de materialele dosarului, sau în instanța de judecată – cînd partea a fost absentă la efectuarea acțiunii procesuale, precum și în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanță. Potrivit prevederilor art.95 Cod de procedură penală, partea apărării poate invoca la etapa urmăririi penale chestiunea admisibilității datelor în calitate de probe pe care o decide „organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părților, ori, după caz, instanța de judecată”. Potrivit art. 4 al legii nr. 59, statul asigură între altele, dreptul persoanelor supuse măsurilor speciale de investigații de a fi informate, după efectuarea acesteia, de către procuror sau de către judecătorul de  instrucție care a autorizat măsura, dacă aceasta nu a atras dispunerea unei alte măsuri speciale de investigații. Înfăptuirea măsurii speciale de investigații pentru realizarea altor scopuri și sarcini decît cele prevăzute de lege nu se admite, iar activitatea  specială exercitată cu  încălcarea legii atrage răspunderea. Orice informație, orice probă care au fost acumulate cu încălcarea drepturilor și libertăților omului sînt nule și se consideră inexistente. Cele expuse mai sus sunt completate prin reglementările de la art. 1325 CPPRM, care statuează că în cazul în care se constată că prin acțiunile întreprinse ofițerul de investigații au fost încălcate vădit drepturile și libertățile omului, procurorul sau judecătorul de instrucție declară nule măsurile întreprinse și sesizează autoritățile competente. Ordonanța procurorului se atacă la procurorul ierarhic superior. Încheierea judecătorului de instrucție este irevocabilă.

Nu are importanță faptul că în urma percheziției au fost depistate sau nu obiectele sau documentele căutate, deoarece judecătorul de instrucție verifică însăși procedura și rezultatele acestei acțiuni de urmărire penală. Dacă percheziția a fost efectuată în conformitate cu cerințele specificate de normele de procedură, judecătorul de instrucție va autoriza acțiunea indicată printr-o încheiere. În caz contrar, de asemenea prin încheiere, va respinge demersul procurorului cu privire la solicitarea de a autoriza percheziția la domiciliu, iar materialele acumulate își vor pierde puterea probatorie, aceeași situație se atestă în cadrul autorizării cercetării și ridicării de obiecte de la domiciliul persoanei, astfel încît, prin încheiere, judecătorul de instrucție va respinge demersul procurorului cu privire la solicitarea autorizației respective. În caz de infracțiune flagrantă, examinarea corporală efectuată fără autorizarea judecătorului de instrucție, se supune controlului legalității în termen de 24 ore. Dacă examinarea corporală a fost efectuată cu încălcarea normelor de procedură penală sau a Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, judecătorul de instrucție, resăinge autorizarea acțiunii, iar rezultatele examinării corporale sunt considerate neîntemeiate și nu pot fi recunoscute ca probe în cauza penală.

Întrucît prezumția de nevinovăție este incidentă în cadrul procedurii penale, principala sancțiune în cazul nesocotirii acestui principiu general este sancțiunea nulității relative, cîtă vreme nulitatea absolută este o nulitate expresă, cazurile pentru care este incidentă fiind limitativ prevăzute de alin. (2) art. 197 CPPR, care nu face nici o referință la prezumția de nevinovăție.

O altă situație interesantă în privința nulităților relative se referă la aprecierile instanței, astfel “încălcarea deținerii în calitate de bănuit cu 6 zile mai mult decît prevede legea, nu este o încălcare prevăzută de art. 251 al. 2, care atrage nulitatea absolută a actului efectuat cu încălcarea stabilită, constituind în sensul alin. (4) (..) iar această încălcare se va lua în considerare la individualizarea pedepsei stabilite inculpatului, instanța va proceda prin prisma art. 385 al. 4 CPP (…)”.

Nerespectarea normelor menționate la alin. (4) și (5) din art. 257 CPPRM, privind competența funcțională în problema transmiterii cauzei de la un organ teritorial la altul, poate genera doar conflicte de competență teritorială, care se soluționează conform art. 271 alin. (3) CPPRM. În asemenea cazuri, actele procedurale întocmite și probele administrate rămîn valabile. Prevederea din art. 266 CPPRM, conform căreia procurorul, prin ordonanță transmite organului de urmărire penală al MAI o cauză penală, ce este de competența altui organ de urmărire penală, este generală și, respectiv, trebuie să se aplice norma specială – art. 271 alin. (7) CPPRM. Cea din urmă prevede o excepție de la regula competenței materiale, atribuind numai Procurorului General și adjuncților lui o asemenea prerogativă.

Neprezentarea materialului de urmărire penală poate atrage în principiu, sancțiunea nulității relative. În SUA, unde procesul penal contradictorial își are o aplicare desăvîrșită, procedura de informare a învinuitului și a apărătorului cu materialele dosarului se realizează după regulile stabilite de Curtea Supremă a SUA în cazul Brady v. Maryland 1963. În această cauză, Brady și complicele său Boblit au fost învinuiți și apoi condamnați la moarte de către Curtea juraților din Maryland pentru săvîrșirea unui omor cu circumstanțe agravante. Înainte de judecată, avocatul lui Brady a cerut de la procurorul care conducea ancheta pe acest caz să-i permită să facă cunoștință cu declarațiile făcute de comlicele lui Brady în timpul urmăririi penale. Procurorul i-a permis apărătorului să studieze anumite materiale din dosar, dar o parte din acestea nu le-a arătat, și anume – acele declarații făcute de Boblit la 9 iulie 1958 , în care acesta admitea că personal a săvîrșit omorul și deci Brady a avut o participare pasivă. În proceudra de postcondamnare (post-conviction proceeding) Curtea de Apel din Maryland a decis ca dosarul să fie întors la o nouă rejudecare, dar să fie revăzută numai pedeapsa, nu însă și chestiunea despre vinovăție. Curtea Supremă a SUA a confirmat decizia Curții de Apel din Maryland precum că neacordarea de către procuror a materialelor anchetei care puteau influența la stabilirea vinovăției și pedepsei în cazul lui Brady este o încălcare a dreptului la un proces corect și echitabil. Prin urmare, probele care dovedesc nevinovăția învinuitului, trebuie puse la dispoziția avocatului și acuzatului.

Legea a stabilit o ordine care reglementează strict formularea proceselor-verbale referitoare la actele efectuate de către organele de anchetă penală sau cele judiciare, nerespectarea căreia duc la nulitatea forței lor juridice. La verificarea veridicității documentului procedural, ca sursă probatorie de informații trebuie acordată o atenție deosebită formulării lui procedurale, ca o condiție de asigurare a forței lui probante. Neîndeplinirea condițiilor de fond și formă ale proceselor-verbale poate conduce la nulitatea relativă sau la nulitatea absolută a acestora, în funcție de neregularitatea pe care o conțin. O soluție în acest sens a fost adoptată de instanța de judecată, astfel încît aceasta a apreciat că “din moment ce actele și acțiunile de urmărire penală referitor la falsul celor trei procese-verbale incluse în dosarul penal nr. 2011028– sînt lovite de nulitate, ce atrag soluția încetării, episoadele respective se vor exclude de la individualizarea pedepsei pe dosarul penal 2011028– (…)”

Dacă depistarea, verificarea și evaluarea probelor în procesul penal au importanță pentru soluționarea cauzelor penale, un rol important revine sancțiunilor, care abolesc valoarea probantă a probelor obținute, administrate cu încălcări de ale actelor normative respective. Aceste sancțiuni nu sunt formulate în norme procesual-penale, ci se deduc din prescripțiile legii, care stabilesc ordinea administrării probelor. Abaterea, derogarea de la ordinea stabilită de lege în procesul de administrare a probelor înseamnă că datele de fapt colectate își pierd valoarea probantă.

Cu ocazia expunerii în cauza Natunen c. Finlandei din 2009, curtea a reamintit că exigențele art. 6 al Convenției, presupun existența unor motive speciale pentru cererea de distrugere a anumitor probe, care ar putea ajuta acuzatul să se dezvinovățească, fiind necesar ca el să aibă dreptul la examinarea legalității acestor motive de către instanța judiciară. În acest caz, distrugerea anumitor materiale obținute prin intermediul interceptării telefonice a făcut imosibil pentru apărare de a verifica supozițiile cu privire la pertinența lor și a demonstra corectitudinea lor în fața instanței de judecată. În acest caz, decizia cu privire la probele nedivulgate a fost, probabil , adoptată pe parcursul anchetei prejudiciare, fără a acorda apărăririi ocazia de a participa la procesul de luare a deciziei. Avînd în vedere considerațiunile de mai sus, curtea conchide că a avut loc o încălcare a art. 6 (1) și (3).

Dacă reținerea a avut loc cu încălcarea condițiilor de bază pentru aplicarea acestei măsuri de constrîngere (nu există bănuiala rezonabilă privind săvîrșirea unei infracțiuni, legea prevede o pedeapsă mai mică de un an pentru infracțiunea în cauză) persoana poate să atace însuși faptul reținerii (declararea ca nul a procesului-verbal al reținerii) ca fiind ilegal cu toate consecințele de rigoare.

Instanța de judecată este obligată să se pronunțe asupra tuturor argumentelor invocate de participanții la proces. Nepronunțarea instanței asupra acestor argumente echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, iar decizia urmează a fi casată cu rejudecarea cauzei, întrucît asemenea eroare judiciară nu poate fi corectată în instanța de recurs, care nu este în drept de a da o nouă apreciere probelor din dosar și în instanța de recurs nu poate fi satisfăcută cerința părții de a administra noi probe. Aceasta se referă inclusiv la situațiile cînd hotărîrea a fost casată pentru vreunul din cazurile de nulitate absolută. Instanța este obligată să se pronunțe asupra cazurilor în care trebuie să se încadreze situațiile concrete de încălcare a legii comise în cauza care se judecă.

Concluzii

Ultimul capitol a fost dedicat în mod exclusiv nulităților absolute și relative, în special trăsăturilor acestora, condițiilor și cazurilor de nulitate. Cu această ocazie am evocat detaliat procedura și condițiile controlului judiciar al procedurii judiciare, astfel încît acesta asigură înlăturărea încălcărilor drepturilor omului încă de la faza de urmărire penala. Am analizat minuțios competența procurorului, a organelor de urmărire penală la efectuarea actelor procedurale, astfel încît am delimitat cazurile și condițiile de nulitate absolută, de cele relative. Astfel, concluzionăm că sub sancțiunea nulității absolute, în materie de competență, se află numai normele referitoare la competența după materie și după calitatea persoanei, cele ce se referă la competența teritorială, funcțională cad sub incidența nulității relative, în măsura în care nu implică atragerea combinată a celorlalte forme de competență.

Deși, inițial literatura de specialitate afirma că competența stabilită în cuprinsul alin. (2) art. 251 CPPRM. se referă doar la competența materială și personală a instanțelor de judecată, jurisprudența a venit cu abordarea simetrică, inclusiv în privința organelor de urmărire penală și a procurorilor. În rezultat, am prezentat interpretarea CSJ în materie de competență și soluțiile oportune la stabilirea acesteia, precum și calificarea corectă în cazul încălcărilor esențiale.

În continuare ne-am referit la situații de încălcare care atrag nulitatea absolută. În primul rînd ne-am expus cu referire la măsurile speciale de investigație, care potrivit reglementărilor actuale prezintă deficiențe în materia respectării drepturilor omului, pornind de la procedura de informare, și finalizînd cu subiecții abilitați de efectua această activitate. În același context, am invocat argumentele instanței de contencios constituțional al României. Am opinat în sensul înlăturării deficiențelor și am propus cu această ocazie soluție de modificare a legislației.

Urmare a soluțiilor adoptate de CtEDO, s-au conturat cîteva linii generale privind asigurarea dreptului la apărare și asistența juridică calificată. Astfel, concluzionăm că inculpatul are dreptul de a fi asistat pe tot parcursul procesului penal, în mod special în cazurile în care participă partea acuzării, această prevedere este asigurată sub sancțiunea nulității absolute. Numirea unui avocat din oficiu nu răspunde prin ea însăși exigențelor, profesionalismul important deopotrivă.

În continuare am stabilit care sunt acțiunile organului de urmărire penală și a organelor ce desfășoară activitate specială de investigație, considerînd că acestea cunosc trei orientări distincte. Se impune concluzia că nu toate actele și acțiunile ale procurorului și organului de urmărire penală în mod implicit pot fi atacate la judecătorul de instrucție, dat fiind că unele acte procedurale sunt legate de desfășurarea normală a procesului penal, deci nu au implicații directe asupra drepturilor sau libertăților fundamentale ale omului.

Cu ocazia analizei situațiilor cu privire la compunerea instanțelor de judecată, am constatat că s-au conturat două opinii, ce-a din urmă avînd un cîmp de aplicare mai larg, incluzînd o calitate în plus în sarcina judecătorului. În mod firesc, nu am putut să ne limităm doar la cele expuse mai sus, ci am argumentat situațiile de compunere greșită a instanței. În privința instanțelor, s-a impus analiza publicității, în opoziție cu caracterul nepublic al urmăririi penale. În bilanț, am tras concluzia că instanța poate decide asupra lipsei de publicitate în scopul ocrotirii anumitor interese morale și chiar intimitatea persoanei, totuși aceasta este o excepție, regula fiind publicitatea. Ne-am pronunțat opinia în sensul atragerii nulității absolute numai în cazul lipsei de publicitate a ședinței de desfășurare a judecății cauzei, nu și în cazul pronunțării hotărîrii, această concluzie rezultă din prevederile art. 251 CPPRM., deși art. 18 CPPRM. stabilește că pronunțarea este obligatorie în ședință publică, aceasta nu reprezintă caz de nulitate absolută.

În aceeași ordine de idei, ne-am expus părea cu privire la cazurile de nulitate relativă, precum și excepțiile de la situațiile de nulitate, în care legea conține reglementări dincolo de limitele de competență, cu alte cuvinte procedurile speciale. La acestea se referă cazurile ce nu suferă amînare, cazurile de urgență, infracțiunile flagrante, delictul flagrant.

Cele mai frecvente cazuri de nulitate relativă se referă la omisiunea organelor de a îndeplini corespunzător obligațiile ce le revin. În acest sens, concluzionăm că de fiecare dată cînd procurorul sau organul de urmărire penală adoptă un act procedural ce încalcă drepturile și libertățile esențiale ale persoanei, acestea urmează a fi declarate nule și remise spre înlăturarea omisiunilor.

În privința încălcărilor ce atrag nulitatea relativă ne-am referit la percheziții, declarațiile obținute prin violență, încălcărilor în privința prezumției de nevinovăție, etc.

În fine considerăm că scopurile principale propuse cu ocazia acestei cercetări au fost realizate, aportul nostru fiind orientat spre soluționarea unui ansamblu de probleme apărute în legătură cu sancțiunea procesuală a nulității.

Concluzii finale

În urma analizei sistemice, am constatat că nulitatea procedurală ocupă locul principal în sistemul sancțiunilor procesuale, intervenind de fiecare dată atunci cînd un act procedural ori activitatea procesuală s-a realizat fără respectarea strictă a legii.

Nulitatea procedurală poate fi privită lato sensu și stricto sensu, aceasta îndeplinind sarcini, scopuri și funcții importante pentru desfășurarea normală a procesului penal. Totodată s-a remarcat că eficiența nulității este condiționată de remedierea insuficiențelor în măsura în care este fezabilă, și este atrasă doar in extremis. Nu este îndeajuns ca între actul procedural și actele ulterioare să există o legătură cronologică, trebuie să existe în mod indispensabil o legătură cauzală temeinică.

Nulitatea nu este o sancțiune extremă și permite, în măsura în care este posibil, remedierea, înlăturarea nejunsurilor, cu alte cuvinte o refacerea eventuală a actelor procedurale, fiind atrasă doar urmare a unor încălcări esențiale. Astfel, am ajuns la concluzia că actele îndeplinite în afara condițiilor stabilite de lege vor fi lipsite în mod necesar de importanță, fiind substanțială raportarea la caracteristica generală a condițiilor nulităților și împrejurările exacte în care poate fi atrasă aceasta.

Nulitățile nu pot fi privite în afara normelor ce reglementează conținutul procesului penal, nu sunt abstracte, au o aplicare concomitentă celorlalte reglmentări, și respectiv evoluează odată cu acestea. Cu ocazia expunerii am constatat, că nulitățile pot fi clasificate conform diverselor criterii, iar prin prisma acestora pot fi înțelese particularitățile și trăsăturile specifice ale acestei sancțiuni.

Din perspectiva comparativă, controlul exercitat de procuror asupra acțiunilor procesuale și actelor procedurale este unul important, păstrînd valențele principale ale activității de supraveghere de-a lungul evoluției sale istorice. Am indicat asupra activității judecătorului de instrucție și a instanței de recurs, concluzionînd că este o activitate complexă, venită să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în procesul penal. Am semnalat asupra faptului că legislația în vigoare prevede o procedură care ar putea prezenta impedimente la aplicarea corectă și uniformă.

Am conchis, că odată cu modificările iremediabile provocate de descoperirea probelor, este de neconceput din punct de vedere obiectiv, repunerea în situația anterioară, însă pentru protejarea eficientă a drepturilor persoanei în probatoriu, legea instituie măsuri de contracarare a diferitor acțiuni prin reglementările art. 94, art. 251, și a altor din CPPRM. Totuși, urmare a cumulării argumentelor, am concluzionat că CtEDO nu stabilește reguli privind admisibilitatea probelor, nu exclude probe și nu se referă în mod asbtract la acestea, aspectele enunțate țin de reglementările naționale, însă asigură respectarea echității procesului în ansamblu. Convenția impune în sarcina statelor de a include în legea proprie garanții, așadar cei ce pretind o încălcare trebuie să poată face uz de remediile interne. Totuși, neglijarea absolută a regulilor de admisibilitate poate atrage în principiu violarea dreptului la un proces echitabil. O observație importantă se referă la faptul că prin prisma legislației naționale, nu există mecanisme procesuale practice cu referire la excludera probelor ilegale, astfel este necesară acordarea de atribuții suplimentare judecătorului de instrucție, cu respectarea principiilor procesuale.

Analizînd premisele cu referire la trăsăturile nulităților absolute și relative, procedura și condițiile controlului judiciar al procedurii judiciare, competența procurorului, a organelor de urmărire penală la efectuarea actelor procedurale, am concluzionat că nerespectarea regulilor cu privire la compență nu atrage în toate cazurile nulitatea actelor procedurale.

Cu ocazia analizei situațiilor cu privire la compunerea instanțelor de judecată am conchis că există diferite perspective atunci cînd avem în vedere compunerea instanței de judecată în sensul art. 251 CPPRM. În privința publicității, instanța poate decide asupra lipsei de publicitate în scopul ocrotirii anumitor interese și chiar cu referire la intimitatea persoanei în cazuri de exepție, regula fiind publicitatea.

În bilanț, cele mai frecvente cazuri de nulitate relativă se referă la omisiunea organelor de a îndeplini corespunzător obligațiile ce le revin. În acest sens, concluzionăm că de fiecare dată cînd procurorul sau organul de urmărire penală adoptă un act procedural ce încalcă drepturile și libertățile esențiale ale persoanei, acestea urmează a fi declarate nul și remis spre înlăturarea omisiunilor.

În fine considerăm că scopurile principale propuse cu ocazia acestei cercetări au fost realizate, contribuția noastră a fost orientată spre soluționarea în ansamblu a problemelor apărute în legătură sancțiunea nulității în procesul penal, precum și analiza integrativă a unei instutuții imperios necesare.

Bibliografie

Legislație:

Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003, MO nr.104-110, art.447, în vigoare din 12.06.2003, cu modificările din 27.09.13

Constituția Republicii Moldova, publicată în 12.08.1994, MO nr. 1, în vigoare din 27.09.1994

Legea nr.59 din 29.03.2012 privind activitatea specială de investigații, MO nr.113-118, în vigoare din 08.12.2012

Legea cu privire la procuratură nr. 3 din 25.02.2016, publicat în 25.03.2016, MO nr. 69-77 art. 113, în vigoare din 01.08.2016

Codul de procedură penală a RSSM , aprobat în 24.02.1961, Veștile Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, Nr. 10, art.42, 1961, cu completările și modificările din 01.07.1963, Chișinău: Editura de Stat: Cartea Moldovenească, 1963, abrogat

Literatură de specialitate:

Antoniu Gh. Ș.a, Dicționar juridic penal, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976

Antoniu Gh. Ș.a, Dicționar de Procedură Penală, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1988

Beccaria C., Despre infracțiuni și pedepse, București: Rosseti, 2001

Bogea M., Sesizarea organelor de urmărire penală, București: Editura Hamangiu, 2012

Brînza S. Ș.a, Drept penal, Partea specială V. II, Chișinău: Tipografia Centrală, 2011

Buneci P., Drept procesual penal, partea specială, București: Editura Fundației România de Mâine, 2003

Dolea I., ș.a. Codul de Procedură Penală Comentariu, Chișinău: Cartier Juridic, 2005

Dolea I. Ș.a, Drept Procesual Penal, Partea Generală Vol.I, Ediția II, Chișinău: Reclama, 2005

Dolea I. Ș.a, Drept Procesual Penal Ed III, Chișinău: Cartea Juridică, 2009

Dolea I., Drepturile persoanei în probatoriul penal, Chișinău: Cartea Juridică, 2009

Dolea I. Ș.a., Justiția penală și drepturile omului, Cercetare Sociologică, Chișinău: Prut Internațional,2004

Dragomir Ed. Ș.a., Drept procesual Penal, București: Nomina Lex, 2009

Furdui S., Probleme de drept și soluții, Chișinău: Editura Cu Drag, 2012

Gandrabur Gh. Ș.a, Tehnologii Moderne în faza de urmărire penală, Chișinău: Academia “Ștefan cel Mare”, 2005

Gladchi Gh. Ș.a, Noua legislație penală și procesual penală, Chișinău:Helmax-Exim, 2007

Gribincea O. Ș.a, Cercetare cu privire la instituția reținerii în Republica Moldova, Chișinău: Cartier, 2011

Ionescu D., Procedură penală, partea generală, Cluj-Napoca: Sfera Juridică, 2007

Ionescu-Dolj I., Curs de procedură penală Română, Ed. Socec & Co S.a, București, 1937

Jidovu N., Dreptul la apărare al învinuitului și inculpatului, București: Editura Rosetti, 2004

Leoșkevici D., Probele în procesul penal, Chișinău: Editura Lumina, 1974

Mateuț Gh., Procedura Penală Partea Specială Vol.I, București: Lumina Lex, 1997

Moroșan I. Ș.a, Reglementarea juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Chișinău: Tipografia Orhei, 2003

Mrejeru Th. Ș.a, Căile ordinare de atac în procesul penal, Apelul și Recursul, București:Editura Universitară, 2007

Paraschiv C., Drept Procesual Penal, București: Lumina Lex, 2002

Păvăleanu V., Drept Procesual Penal, Partea generală, București: Lumina Lex, 2001

Pitulescu I. Ș.a, Dicționar de Termeni Juridici Uzuali Explicativ-Practic, București: Editura Național, 1997

Poalelungi M. Ș.a, Manualul judecătorului pentru cauze penale, Chișinău: Tipografia Centrală, 2013,

Pușcașu V., Prezumția de nevinovăție, București: Universul Juridic, 2010

Neagu I., Tratat de Procedură Penală, Partea Generală, Ediția III, Universul Juridic, București, 2013

Nicolae E., Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, București: Luminalex, 1999

Odagiu I. Ș.a, Drept procesual penal, partea generală, Chișinău: Tipografia Academiei “Ștefan cel Mare”, 2009

Odagiu I. Ș.a., Acte procedurale întocmite în faza de urmărire penală, Chișinău: Tipografia Academiei Ștefan cel Mare, 2009

Osoianu T. Ș.a., Urmărirea Penală, Chișinău: Tipografia Elena-V.I., 2005

Osoianu T. Ș.a, Procedura Penală Curs Introductiv Partea Generală, Chișinău: Tipografia Reclama, 1999

Roșca I., Dreptul apărătorului de a invoca și a propune probe în procesul penal, Chișinău: Primex, 2009

Rotea N., Termenele și actele procedurale în procesul penal Teza de Doctor, Chișinău, 2009

Rusu V. Ș.a, Dicționar de Drept Procesual-Penal, Chișinău: Pontos, 2012

Ștefănescu B., Garanțiile juridice ale respectării legii procesual penale în activitatea de judecată, București: Editura Hamangiu, 2007

Volonciu N. Ș.a., Drept procesual penal, partea generală, București: Editura Universității Titu Maiorescu, 2003

Serbinov I. Ș.a., Ghidul Acuzatorului de stat, Chișinău: Cartier, 2005

Theodoru Gr. Ș.a, Drept Procesual Penal, București: Editura Didactică și Pdeagocgică, 1979

Theodoru Gr., Teoria și practica recursului penal, Iași: Editura Junimea, 2002

Tulbure A. Ș.a, Tratat de drept procesual penal, București: Editura All Beck, 2001

Tulbure A. Ș.a, Tratat de Drept procesual penal, București: Editura All Beck, 2003

Țigănașu J., Garantarea dreptului la apărare, București: Aramis Print, 2002

Țuculeanu Al., Instituții de drept procesual penal, București: Editura Universității Titu Maiorescu, 2003

Udroiu M., Dicționar de Drept Penal și Procedură Penală, București: Editura C.H. Beck, 2009

Zubco V. Ș.a., Protecția drepturilor omului la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere, Chișinău: Editura ARC, 2006

Zubco V. Ș.a, Ghidul judecătorului de instrucție, Chișinău: Cartier, 2007

Халдев Л., Судья в уголовном процессе, Москва: Юрайт, 2000

Якимович Ю.К. Ș.a, Досудебное производство по УПК Российской федерации, Санкт-Петерсбург: Изд-во Р. Асланова Юредический центр пресс, 2004

Кокорев Л. Ș.a., Уголовно-процессуальные акты, Воронеж: Издательство Воронежского Университета, 1991

Кисеев Н., Уголовный процесс, Chișinău: Monograf, 2006

Aldisert R.J., The judicial process, St. Paul: West publishing co., 1996

Clayton R., Tomlison H., The law of human rights, New York: Oxford University Press, 2000

Keane Ad., The modern law of evidence, New York: Oxford University Press, 2006

Zappala S., Human rights in international criminal proceedings, New York: Oxford University Press, 2003

Zuckerman A., Roberts P., Criminal evidence, New York: Oxford University Press, 2004

Ghiduri:

ABBA Rule of Law Initiative, Procesul echitabil garantat de convenția europeană pentru drepturile omului, Ghid pentru Republica Moldova, Chișinău: Tipografia-Sirius, 2008

50 вопросов о работе ЕСПЧ, ЕСПЧ, iulie 2012

Ghidul avocatului în apărare, Consiliul Uniunii Avocaților din RM, decizia nr.2 din 30.03.2012, Revista Avocatul Poporului Nr.3-4, 2012, p.10-20, http://www.docfoc.com/revista-avocatul-poporului-nr-3-4-2012, accesat în: 24.04.2016

Reviste de specialitate:

Rotea N., Citarea ca act procedural, (parte componentă), Legea și Viața, ianuarie (1), 2008

Jurisprudență:

McBride J., Drepturile omului și procedura penală, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Chișinău: Tipografia Centrală, 2009

Proceedings against Joachim Steffensen, c-276/01, 10.04.2003, Klip A., Dreptul penal european, Ed. II, Chișinău: Cartier, 2014

I.C.C.J.R , C.S.J.R., Secția penală, decizia nr.1857, decizia nr. 1893, Vasiliu Al., Nulitățile în procesul penal. Practică judiciară, București: Editura Hamangiu, 2006

Kostovschi c. Olandei, 1989, Lawson R.A, Schermers H., Leading cases of the european court of human rights, Leiden: Ars Aequi Libri, 1997

Hotărîrea Curții Constituționale a RM privind excepția de neconstituționalitate a articolului 287 alin. (1) din codul de procedură penală, nr.12 din 14.05.2015, publicat în 11.09.2015, MO nr. 254-257 art.25, în vigoare din 14.05.2015, http://lex.justice.md/md/360888/, accesat în 17.05.2016

Hotărîrea Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a alineatelor (3), (5), (8) și (9) ale articolului 186 din codul de procedură penală, nr.3 din 23.02.2016, publicat în 04.03.2016, MO nr. 49-54 art. 8, în vigoare din 23.02.2016, http://lex.justice.md/md/363553/, accesat în 17.05.2016

Decizia Curții Constituționale a României nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dipspozițiilor alin. (1) art. 142 din CPP, https://www.ccr.ro/files/products/Decizia_51_2016.pdf , accesat în: 20.04.2016

Hotărîrea plenului CSJ nr.8 din 30.10.2009, cu privire la unele chestiuni ce țin de aplicarea de către instanțele judecătorești a prevederilor articolului 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

Hotărîrea plenului CSJ nr.13 din 16.12.2013, cu privire la aplicarea prevederilor art.3641 CPP de către instanțele judecătorești

Hotărîrea plenului CSJ nr. 3 din 09.06.2014 cu privire la aplicarea de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și liberăților fundamentale

Hotărîrea Plenului CSJ nr.01 din 15.04.2013, despre aplicarea de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale legislației de procedură penală privind arestarea preventivă și arestarea la domiciliu

Hotărîrea Plenului CSJ nr. 5 din 19.06.2006, privind sentința judecătorească, http://cj.md/uploads/sentina-judectoreasc.pdf, accesat în: 20.04.2016

Hotărîrea plenului CSJ nr.12 din 24.12.2012, cu privire la unele chestiuni ce vizează participarea procurorului la judecarea cauzei penale

Hotărîrea Plenului CSJ nr.7 din 04.07.2005 cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc de către judecătorul de instrucție în procesul urmăririi penale, modificată prin hotărîrea CSJ nr.12 din 24.12.2010

Hotărîrea Plenului CSJ a RM cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului Penal și Codului de Procedură Penală, n.31 din 24.10.2003, în Buletinul CSJ a RM, nr. 11/2003

Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme, nr.2 din 30.01.1996 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale Constituției Republicii Moldova, http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=95, accesat în: 24.02.2016

Hotărîrea plenului judecătoriei supreme cu privire la unele chestiuni de procedură care au apărut în cadrul executării sentințelor, nr. 14 din 20.12.1993, modificată prin hotărîrea plenului curții supreme de justiție nr.38 din 20.12.1999

Hotărîrea Plenului CSJ nr.31 din 24.10.2003 , cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului Penal și Codului de Procedură Penală, http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=19, accesat în: 24.04.2016

Decizia Colegiului penal al curții de apel, nr. 21r-681/15 din 09.07.15, Arhiva Curții de apel Chișinău

Decizia Colegiului penal al curții de apel, decizia nr. 21r-272/15 din 14.04.2015, Arhiva Curții de apel Chișinău

Decizia CSJ nr. 4-1ril-1/2013 din 07.05.2013 asupra recursului în interesul legii

Decizia CSJ nr. 4-ril-1/2014 din 27.02.2014 asupra recursului în interesul legii

Decizia Colegiului penal al curții de apel, nr. 21r-281/15 din 23.04.2015, Arhiva Curții de apel Chișinău

Decizia colegiului penal al Curții de apel Chișinău, nr.21r-122/15 din 10.02.2015, Arhiva Curții de apel Chișinău

Sentința Judecătoriei Botanica nr. 1-8X/11, din –.–.2011, Arhiva Judecătoriei Botanica mun. Chișinău

Sentința Judecătoriei Botanica nr. 1-58X/11, din –.–.2012, Arhiva Judecătoriei Botanica mun. Chișinău

Decizia Colegiului Penal al CSJ nr. 4-1re-43/2016 din 21 ianuarie 2016, http://jurisprudenta.csj.md/search_plen_penal.php?id=910, accesat în: 13.05.2016

Silverthorne Lumber Co. v. SUA, 251 SUA 385, 40 S. Ct. 182, 64, L.Ed. 319 (1920), https://www.law.cornell.edu/supremecourt/text/251/385, accesat în: 22.04.2016

Nardone c. SUA 308 SUA 338, 60 S.Ct. 266, 84 L. Ed. 307 (1939), https://www.law.cornell.edu/supremecourt/text/308/338, accesat în: 22.04.2016

Wong Sun c. SUA, 371 SUA 471, 83 S.Ct. 407, L. Ed. 2d 441( 1963) https://www.law.cornell.edu/supremecourt/text/371/471, accesat în: 22.04.2016

Weeks c. SUA 232 SUA 383 1914, https://supreme.justia.com/cases/federal/us/232/383/case.html, accesat în: 22.05.2016

Mapp c. Ohio 367 SUA 643 1961, https://supreme.justia.com/cases/federal/us/367/643/case.html, accesat în: 22.05.2016

Fox c. Chief Constable of Gwent, 1986 1 AC 281, HL., http://swarb.co.uk/fox-v-chief-constable-of-gwent-hl-1986-2/, accesat în: 17.05.2016

Decizia Colegiului penal al curții de apel, cauza nr. 21r-169/16 din 16.02.2016, Arhiva Curții de apel Chișinău

Decizia Colegiului penal al curții de apel, decizia nr. 21r-518/14 din 10.11.2014, Arhiva Curții de apel chișinău

Schenk c. Elveției, 1988, http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57572, vizitat în: 15.05.2016

Pakelli c. Germaniei, 1983, http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57554, accesat în: 24.04.2016

Krasniki c. Croației, 2012, http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112089 , vizitat în: 15.05.2016

Levința c. Moldovei, 16.03.2009, http://justice.md/file/cedojudgments/Moldova/LEVINTA%20(ro).pdf, accesat în: 24.05.201

Fomin c. Moldovei, 11.01.2006, http://agent.gov.md/wp-content/uploads/2015/04/FOMIN-RO.pdf, accesat în: 20.04.2016

Resurse web:

http://irp.md/library/publications/501-noua-legislatie-penala-si-procesual-penala.html, accesat în: 24.04.2016

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-penal-partea-speciala/urmarirea-penala-etapa-a-procesului-penal-al-republicii-moldova/, accesat în data de 17.04.2016

Vincent Coussirat-Coustere, Expertiza Codului Penal al Republicii Moldova, Programul de cooperare al Consiliului Europei pentru consolidarea statului de drept, Franța, 2003, http://cj.md/uploads/, accesat în: 24.04.2016

http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/044_-_Drept_procesual_penal_I.pdf, accesat în: 24.04.2016

http://bargu.by/2458-ugolovno-processualnye-akty-ih-vidy-znachenie-i-klassifikaciya.html, accesat în: 21.05.2016

http://forumulconstitutional.ro/download/constitutia-s-u-a.pdf