Nulitatea Si Desfacerea Casatoriei

=== 748a6730588e899d8f41c2c87f1cebc65b6d2798_129191_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONDIȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA

Secțiunea I  Familia și relațiile de familie

Secțiunea II  Căsătoria

Noțiunea de căsătorie

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Trăsăturile specifice stării de căsătorie 

CAPITOLUL II CONDIȚIILE PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

2.1. Condiții de fond ale căsătorie

2.1.1. Consimțământul la căsătorie

2.1.2. Impedimente la căsătorie

2.2. Condiții de formă ale căsătoriei
2.2.1. Formalități premergătoare căsătoriei

2.3.2. Opoziția la căsătorie

2.3.3. Proba căsătoriei

2.3.4 Livretul de familie

CAPITOLUL III DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ

Cazurile de divorț

Desfacerea căsătoriei la inițiativa unui dintre soți pe cale judiciară

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale judiciară

Divorțul din culpă

Condițiile divorțului din culpă

Continuarea acțiunii de divorț  

CAPITOLUL IV NULITATEA CĂSĂTORIEI

Nulitatea absolută a căsătoriei

Lipsa vârstei matrimoniale

Căsătoria fictivă

Persoanele care pot invoca nulitatea absolută

Nulitatea relativă a căsătoriei

Viciile de consimțământ

Lipsa discernământului

Existența tutelei

Termenul de prescripție

Caracterul personal al acțiunii

Acoperirea nulității

CAPITOLUL V EFECTELE CĂSĂTORIEI

Căsătoria putativă

Definirea căsătoriei putative

Condiția căsătoriei putative

Efectele putativității

Opozabilitatea hotărârii judecătorești

CAPITOLUL VI PRACTICĂ JUDICIARĂ

Nulitatea căsătoriei. Căsătorie putativă. Cererea adresată tribunalului: execepție de necompetență materială. Competența materială a judecătorului în primă instanță

Nulitatea căsătoriei pentru dol. Existența unor relații de afecțiune între părți anterior încjheierii căsătoriei

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

C.fam – Codul familiei

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – Noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

INTRODUCERE

La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.

Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.

Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.

Din punct de vedere juridic, familia a fost definită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”

Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.

Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept procesual civil.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu instituția căsătorie, condițiile de fond ale încheierii căsătoriei, precum și sancțiunea ce poate interveni în cazul nerespectării condițiilor de fond impuse de legea civilă, respectiv nulitatea căsătoriei.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului civil, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin Codul civil noi reglementări privind instituția căsătoriei.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;

cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțe

cercetarea documentară întreprinsă la sediul unor instanțe locale pentru evindețierea numărului de dosare, ce au ca obiect constatarea desfacerii/nulității căsătoriei;

cercetarea indirectă prin participarea la ședințele instanțelor de judecată.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CĂSĂTORIA

Secțiunea I  Familia și relațiile de familie

La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.

Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.

Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.

Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”

Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.

Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.

Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.

Căsătoria, așa cum au fost exprimate opinii în literatura noastră juridice, nu se multumește să creeze între soți doar raporturi personale nepatrimoniale, „ci dă nastere între ei și la raporturi juridice patrimoniale, care sunt în principiu opozabile și terțelor persoane”.

Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.

Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.

Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privata, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.

Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii

Secțiunea II  Căsătoria

Noțiunea de căsătorie

Din punct de vedere al dreptului civil, institutia căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.

În textele actualei legislații termenul “căsătorie” are două accepțiuni.

Mai întâi, desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sunt imperativ stabilite.

Într-un al doilea sens, termenul „căsătorie” desemnează starea, situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata căsătoriei.

La această accepțiune se face apel, de exemplu, în cuprinsul art. 311 N.CC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.

Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.

Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.

Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.

Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei

Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:

caracterul laic (civil) al căsătoriei, deoarece încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.

Ca expresie a libertății conștiinței și a libertății exercitării cultului religios, garantate prin dispoziții constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai consecutiv căsătoriei civile și fără a produce efecte juridice. “Căsătoria” oficiată numai religios nu are nici măcar semnificația unei aparențe juridice de căsătorie, în consecință este inaptă a furniza beneficiul putativității căsătoriei.

Oficierea de către deservantul cultului a serviciului religios fără a i se fi prezentat certificatul de căsătorie constituie contravenție.

caracterul solemn al căsătoriei, în sensul că valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiționată (și) de respectarea unor cerințe de formă.

Simplul acord de voințe al viitorilor soți nu este de ajuns; consimțământul la căsătorie se cere a fi exprimat în fața ofițerului de stare civilă, personal și în mod public, în prezența a doi martori.

caracterul bilateral, căsătoria luând naștere prin concursul a două voințe
concordante.

Condiție de fond în materie de acte juridice în general, consimțământul liber exprimat al viitorilor soți este de însăși esența căsătoriei.

Din punct de vedere al rolului voinței părților în determinarea conținutului actului juridic, căsătoria face parte din categoria actelor juridice condiție, întrucât manifestarea de voință a viitorilor soți este numai condiția necesară a aplicabilității statutului legal al căsătoriei.

Modificarea statutului legal nu se află la îndemâna părților, cu atât mai puțin înlăturarea acestui statut.

Cu alte cuvinte, părțile au doar libertatea să decidă dacă vor încheia sau nu actul juridic al căsătoriei, nu și puterea de a determina conținutul raporturilor juridice prestabilite de legiuitor, de exemplu, nu se vor putea sustrage regimului comunității de bunuri și nici nu vor putea interveni în configurația acestuia.

cauza actului juridic al căsătoriei, adică scopul urmărit de părți, este întemeierea unei familii, distinctă de familiile de proveniență ale soților. Căsătoria încheiată de unul sau amândoi soții din alte considerente decât acela al întemeierii unei familii, doar ca mijloc de obținere a unor privilegii decurgând din statutul de persoana căsătorită, poate fi desființată.

Trăsăturile specifice stării de căsătorie

În accepțiunea sa de statut legal, căsătoria se distinge prin următoarele trăsături:

starea de căsătorie ia naștere în temeiul actului juridic al căsătoriei, așadar, implicit, al consimțământului liber exprimat al viitorilor soți.

Drepturile și îndatoririle pe care le desemnează în mod generic sunt imperativ stabilite de lege și guvernate de principiul deplinei egalități între soți.

caracterul, în principiu, perpetuu al căsătoriei. Având ca scop întemeierea unei familii, căsătoria se încheie pe viață. Actul juridic al căsătoriei nu poate fi afectat nici de termen, fie el extinctiv sau suspensiv, nici de condiție, rezolutorie ori suspensivă.

Totuși, desfacerea căsătoriei și pierderea statutului de soți este îngăduită, atât pe cale administrativă cât și pe cale judiciară, în condiții procesuale derogatorii de la dreptul comun.

caracterul monogam al căsătoriei

CAPITOLUL II

CONDIȚII PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Condițiile de fond ale căsătoriei

Consimțământul la căsătorie

.În materie de acte juridice în general, noțiunea “consimțământ” are o dublă semnificație, desemnând atât manifestarea de voință a unei persoane cu intenția de a produce efecte juridice, cât și întâlnirea concordantă a voințelor, acordul voințelor, pentru a crea între ele un raport juridic.

Consimțământul la căsătorie al fiecăruia dintre viitorii soți este cerința fundamentală indispensabilă a actului juridic al căsătoriei. O căsătorie valabil încheiată presupune, sub aspectul voințelor ce o susțin și raportat la fiecare dintre viitorii soți, existența consimțământului, caracterul său liber, adică netulburat prin eroare, dol sau violență, precum și caracterul sau actual.

Lipsa consimțământului la casătorie

Încheierea unei căsătorii de către ofițerul de stare civilă în absența materială a consimțământului viitorilor soți este greu de imaginat, căci ar însemna ca ofițerul de stare civilă să încheie căsătoria, deși una sau amândouă persoanele aflate în fața acestuia declară că nu doresc să se căsătorească sau nu răspund în niciun fel-deoarece la actul juridic al căsătoriei tăcerea nu valorează consimțământ.

Situația este mai complexă atunci când, chiar dacă persoanele în cauză exprimă consimțământul lor la încheierea căsătoriei, deci există din punct de vedere material, nu există din punct de vedere psihic.

Este cazul alienaților și al debililor mintali, precum și al celor lipsiți vremelnic de discernământ. Sunt opriți să se căsătorească, prevăd dispozițiile art. 276 și art. 299 Cod civil, alienatul mintal, debilul mintal și cel care este lipsit vremelnic de discernământ.

Alienații și debilii mintali nu se pot căsători nici în momentele în care s-ar dovedi că sunt lucizi și, deci, își manifestă conștient voința, căci legiuitorul împiedică acea căsătorie nu numai pentru că ei nu exprimă, de regulă, un consimțământ valabil, ci și din rațiuni de ordin biologic, căutând a evita o descendență nesănătoasă.

Cei lipsiți vremelnic de discernământ sunt opriți să se căsătorească în acele perioade, deci interdicția este relativă. Se află într-o asemenea situație cei aflați în stare de ebrietate totală, hipnoză, sugestie etc.

Sancțiunea aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul sau debilul mintal este nulitatea absolută, avându-se în vedere lipsa totală de discernământ și poate fi invocată de către orice persoană interesată pe calea acțiunii în constatarea nulității.

Acțiunea este imprescriptibilă. Sancțiunea își găsește justificarea în aceea că se apără un interes de ordin social, anume acela de a se preveni procrearea unor copii cu deficiențe psihice.

În cazul celui vremelnic lipsit de discernământ, nulitatea este relativă și poate fi invocată de cel care a fost indus în eroare, pe calea unei acțiuni în anulare, în termenul de șase luni prevăzut de art. 301 Cod civil.

Pentru a fi valabil exprimat, consimțământul trebuie sa îndeplinească anumite condiții: să fie neviciat, să fie actual, să fie dat personal, simultan și public și constatat de către ofițerul de stare civilă.

Consimțământul neviciat

Fiind vorba despre un act juridic care se încheie prin acordul de voință al viitorilor soți, consimțământul nu va fi valabil dacă este viciat prin eroare, dol sau violență, o astfel de căsătorie, potrivit dispozițiilor art. 298 Cod civil, fiind lovită de nulitate.

În general, în practică s-au constatat cazuri de vicierea consimțământului prin dol (viclene), în situații de ascundere de către femeie a stării de graviditate, rezultată din relațiile intime avute înainte de căsătorie cu alt bărbat decât soțul ei ori de ascundere a unei boli grave, incompatibile cu desfășurarea normală a vieții de familie.

Violența fizică este mai greu de realizat, tocmai datorită faptului că exprimarea consimțământului se face în fața ofițerului de stare civilă, în măsură de a verifica existența acestuia, însă în practica judiciară a fost acceptată, ca motiv ca de nuilitate a căsătoriei, vicierea consimțământului prin constrângere morala, ca în cazul în care consimțământul unuia dintre soți a fost viciat prin violența exercitată de tatăl acestuia.

Consimțământul actual.

Prin aceasta se înțelege necesitatea exprimării consimțământului în momentul celebrării căsătoriei, în public, în fața ofițerului de stare civilă.

Promisiunile anterioare căsătoriei nu au valoare juridică și nici chiar consimțământul exprimat în scris, în declarația de căsătorie.

Logodna, cunoscută și în vechiul drept românesc ca o promisiune reciprocă de căsătorie, făcută de cei care doresc să se căsătorească, nu are, din această perspectivă, nicio relevanță juridică, iar dacă se încheie ea generează cel mult obligații morale. Efectele pe care noul Cod civil le reglementează se referă la ruperea logodnei și nu la încheierea ei.

Consimțământul dat personal și simultan de către viitorii soți.

Pe lângă aceea că exprimarea consimțământului trebuie să se facă în fața ofițerului de stare civilă, el trebuie exprimat și personal, legea neîngăduind darea lui prin reprezentant.

Convenția O.N.U., adoptată la data de 7 noiembrie 1962, privitoare la consimțământul la căsătorie, vârsta minimă a căsătoriei și înregistrarea căsătoriei, la care România a aderat, consacră, în art. 1, necesitatea prezenței viitorilor soți în fața ofițerului de stare civilă pentru exprimarea consimțământului, art. 1 pct. 2 permițând încheierea căsătoriei prin reprezentant numai în cazuri excepționale. Se impuce însă precizarea că, prin Legea nr. 116/1992, România a ratificat această convenție cu rezerva art. 1 pct. 2.

Prin simultaneitatea exprimării consimțământului trebuie înțeles că el urmează a fi exprimat de către ambii soți la data celebrării căsătoriei, prin răspunsuri consecutive, la întrebarea ofițerului de stare civilă dacă doresc să se căsătorească.

Consimțământul trebuie constatat direct de către ofițerul de stare civilă.

Ofițerul de stare civilă nu va putea declara căsătoria încheiată decât după ce va constata direct că viitorii soți și-au exprimat liber, în fața sa, consimțământul, fie la serviciul de stare civilă, fie în afara acestuia.

Încuviințarea părinților

Această condiție de fond este cerută de legiuitor numai în cazul căsătoriei unui minor între 16 și 18 ani. Legea precizează că este necesară încuviințarea ambilor părinți, cu excepția cazurilor în care unul este decedat sau în imposibilitate de a-și exprima consimțământul, situație în care încuviințarea unui părinte este suficientă.

Dacă ambii părinți se găsesc în situațiile de mai sus se cere încuviințarea tutorelui sau a persoanei ori autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.

Condiția analizată nu este o noutate în legislația noastră. Articolul 131 din vechiul Codul civil-articol abrogat urmare a intrării în vigoare a Codului familiei-prevedea necesitatea ca tatăl și mama minorului ce urmează a se căsători să-și dea consimțământul la încheierea acelei căsătorii.

În perioada 1906-1954-consimțământul părinților acoperea un număr mai mare de situații, întrucât vârsta majoratului era de 21 de ani.

În opinia unor autori, trebuie să distingem planul etic, moral, de cel juridic.

Astfel, din punct de vedere moral se consideră oportun să se ceară încuviințarea părinților pentru încheierea căsătoriei de către un minor pentru că „este natural să fie așa. Părinții sunt mai în măsură să judece oportunitatea căsătoriei decât viitorii soți, care sunt foarte tineri, abia ieșiți din copilărie și adesea orbiți de pasiune. Căsătoria este un act generator de obligații trainice și îndelungate: părinții își pot da seama dacă persoana aleasă de copilul lor este demnă să-i devină tovarăș de viață și sunt în măsură să-1 îndrume prin sfaturile și experiența lor, cumpănind prezentul și viitorul. Aprobarea părinților este deci o garanție căreia legea îi acordă cea mai mare importanță.”

Din punct de vedere juridic se consideră că impunerea acestei condiții reprezintă o limitare nejustificată a capacității de folosință a persoanei minore ce dorește să se căsătorească, atât timp cât aceasta va dobândi capacitate deplină de exercițiu imediat după căsătorie și dreptul de a se căsători este unul strict personal.

Dreptul părinților de a încuviința căsătoria copiilor lor minori nu poate fi exercitat abuziv, astfel că, dacă părinții refuză nejustificat exercitarea acestui drept sau încuviințarea căsătoriei, persoana interesată poate suplini sau înlătura acest refuz prin intermediul instanțelor judecătorești.

Vârsta matrimonială

Vârsta legală minimă.

Ca regula, capacitatea matrimonială se dobândește odată cu împlinirea vârstei majoratului, 18 ani, atât de barbat, cât și de femeie.

Dispensa de vârstă.

Prin excepție, căsătoria poate fi încheiată de la vârsta de 16 ani împliniți, condiționat însă de următoarele cerințe cumulative stabilite prin art. 272 alin. 2 N.C.C.:

existența unor motive temeinice, cum ar fi starea de graviditate a tinerei, nașterea unui copil etc., fie că argumentul este invocat numai de unul dintre viitorii soți – întrucât celălalt are peste 18 ani -, fie că este afirmat de către fiecare, amândoi fiind minori.

avizul medical favorabil obținut de minorul sau minorii interesati.

Din felul în care este redactat textul art. 272 alin. 2 N.C.C., anume “minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical”, se înțelege că acest aviz este esențial și prealabil atât încuviințării părintești, cât și autorizării instanței de tutelă; în consecință, dacă avizul medical este negativ, instanța de tutelă nu poate autoriza căsătoria chiar dacă părinții și-au dat încuviințarea.

încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, a persoanei ori autorității abilitată să exercite drepturile părintești.

Dată fiind capacitatea restrânsă de exercitiu, minorul se află sub protecția celor obligați să-I asigure ocrotire anume, sub protecția părinților, a tutorelui (tutorilor), a persoanei la care minorul se află în plasament sau, în cazul măsurilor de protecție specială, a acelei autorități care a preluat sarcina ocrotirii.

Întrucât nu este prevăzută nicio excepție de la regula încuviințării căsătoriei minorului, cerința este de îndeplinit și în cazul minorului care a dobândit capacitate de exercițiu anticipată în conditiile art. 40 N.C.C.;

Indiferent de autorul încuviințării, actul unilateral este unul special, în considerarea căsătoriei minorului cu o persoană determinată.

autorizarea căsătoriei de către instanța de tutelă este menită să asigure verificarea
seriozității și temeiniciei motivelor invocate de minor, precum și a îndeplinirii celorlalte condiții speciale – avizul medical și, posibil, existența încuviințării ocrotitorului.

Soluționarea cererii este de competența instanței de tutelă de la domiciliul minorul, cu ascultarea obligatorie a copilului, a cărui opinie va fi luată în considerare în funcție de vârsta și gradul său de maturitate.

Autorul încuviințării căsătoriei minorului.

Ori de câte ori sunt în măsura să-și exprime voința, părinții sunt cei chemați a se pronunța cu privire la căsătoria minorului. În aplicarea principiului egalității în drepturi a copiilor cuprins în art. 260 N.C.C., potrivit căruia copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați, este lipsit de relevanță statutul de părinte din căsătorie, din afara căsătoriei, dar cu filiația legal stabilită, ori de părinte adoptiv deținut la momentul exercitării acestui drept.

Este suficientă încuviințarea unui singur părinte, urmând indicațiile din alin. 3 și 4 din art. 272 N.C.C., în cazul în care celălalt părinte este decedat, în imposibilitate de a-și manifesta voința ori, în baza hotărârii instanței de divorț-prin derogare de la regula păstrării autorității părintești de către părinții divortați, art. 397 N.C.C.-I s-a retras exercițiul autorității părintești; prin analogie prescrisă de art. 505 alin. (2) N.C.C., părintele din afara căsătoriei care nu conviețuiește cu celălalt părinte al copilului beneficiază, cât privește exercițiul autoritatății, de tratamentul juridic aplicabil părintelui divorțat.

În cazul copilului din afara căsătoriei cu filiația legal stabilită față de ambii părinți, exercițiul autorității părintești revine în mod egal celor doi părinți dacă aceștia conviețuiesc, stabilește art. 505 alin. 1 N.C.C., altminteri, potrivit alin. 2 al textului, sunt incidente dispozițiile din materia divorțului referitoare la exercițiul autoritaății părinteștii, aplicabile prin asemănare.

Cât privește părintele decăzut din drepturi, îndreptățirea sa de a se manifesta în legătură cu căsătoria minorului nu este lămurită de art. 272 N.C.C.

Totuși încuviințarea acestui părinte este necesară de vreme ce decăderea din exercitiul drepturilor parentale nu figurează printre cazurile expres nominalizate în care se omite „acordul” unuia dintre părinți; apoi, întrucât părintele astfel sancționat nu pierde dreptul de a consimți la adoptia copilului, fără nicio distincție după cum decăderea este totală sau parțială, nu i se poate refuza nici dreptul de a se pronunța în legătură cu căsătoria minorului.

Însă o atare concluzie, favorabilă părintelui decăzut din exercițiul drepturilor, pare nefirească și inechitabilă pentru părintele divorțat sau din afara căsătoriei care nu deține exercițiul autorității părinteștii, părinte care, potrivit art. 272 alin. 4 N.C.C., nu este invitat să se pronunțe.

În cazul minorului aflat sub tuteță, încuviințarea căsătoriei este de „competența” tutorelui, inclusiv în acele cazuri de instituire a tutelei indicate prin art. 110 N.C.C. în care unul sau amândoi părinții firești sau adoptivi ai copilului s-ar afla în viață și în măsura de a-și manifesta voința (părinți decăzuți din exercitiul drepturilor părintești sau părinți cărora li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești), precum și în situația în care, la încetarea adopției, instanța a decis instituirea tutelei copilului ca soluție de rezervă la regula redobândirii drepturilor de către părinții firești.

Cu toate că în contextul căsătoriei minorului legiuitorul se referă la tutela exercitată de către o singură persoană, se subînțelege că, în cazul tutorilor soț și soție, acesția răspunzând împreună pentru exercitarea atribuțiilor tutelei și fiind supuși dispozițiilor din materia autorității părintesștii, este necesară încuviințarea fiecăruia în parte, iar eventualul dezacord este soluționat de instanța de tutelă, la fel ca în cazul diferendului dintre părinți, în funcție de interesul superior al copilului.

Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești. Ipoteza are în vedere minorul ocrotit prin plasament sau printr-o altă măsură de protecție specială prevazută de lege.

Refuzul de a da încuviințare.

Dreptul recunoscut fiecăruia dintre părinți (tutori) nu este discreționar, ci supus cenzurii instanței de tutelă; pe de altă parte, instanța nu este abilitată să suplinească, ci doar să cenzureze manifestarea de voință a ocrotitorului. Astfel, potrivit art. 272 alin. 2 teza finală N.C.C., în cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă va putea autoriza căsătoria, ținând seama de interesul superior al copilului.

Cu toate că nu există o prevedere expresă, fără îndoială în același fel se va proceda în cazul diferendului ivit între tutorii copilului.

Față de redactarea textului art. 272 alin. 2 teza finală, ce are în vedere în mod explicit cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, se pune problema dacă instanța de tutelă este îndrituită să autorizeze căsătoria atunci când amândoi părinții (sau tutorii) se împotrivesc; concluzia sugerată, în sensul că autorizarea instanței presupune acordul a cel puțin unuia dintre ocrotitori, ar face această procedură inutilă, în acele cazuri în care încuviințarea unui singur părinte (tutore) ar fi suficientă – celălalt ocrotitor fiind decedat sau în imposibilitatea de a-și manifesta voință, dar ocrotitorul în discuție refuză să-și dea acordul.

Cât privește momentul și forma exprimării încuviințării, ținând seama de cele de mai sus, ar fi de așteptat să aibă loc în fața instanței de tutelă, oral, în cursul soluționarii cererii de autorizare a căsătoriei minorului.

Autorizarea, de către instanța de tutelă, este obligatorie în cazul căsătoriei minorului și se constituie într-un filtru de oportunitate prin prisma interesului superior al copilului, evaluat atât în baza motivelor temeinice invocate, a avizului medical, cât și a poziției părinților (tutorilor) în legătură cu intenția copilului.

O atare interpretare, judicioasă în contextul art. 272 N.C.C., nu rezistă în confruntarea cu cele statuate prin art. 280 alin. 3 N.C.C. din secțiunea consacrată formalităților pentru încheierea căsătoriei, în sensul că “atunci când viitorul soț este minor, părinții sau, după caz, tutorele vor face personal o declarație prin care încuviințează încheierea căsătoriei. Dispozițiile art. 272 alin. 5 rămân aplicabile”.

Nu este prea clar sensul coroborat al celor două texte, concluziile posibile fiind următoarele: autorizarea instanței de tutelă, inclusiv soluția dată față de refuzul unuia dintre părinți de a-și da încuviințarea, nu are nicio putere, de aceea manifestarea de voință a celui chemat să-și exprime acordul se face personal cu ocazia depunerii de către minor a declarației de căsătorie-ceea ce ar fi de neacceptat și, în tot cazul, în evident conflict cu art. 297 alin. 1 N.C.C. sancționând cu nulitatea relativă căsătoria încheiată în lipsa autorizării; este necesară reiterarea încuviințării –aceasta ar fi o soluție neinspirată, pe de o parte, pentru că ar permite „validarea” refuzului de a încuviința căsătoria în condițiile în care pe fondul aceluiași refuz instanța de tutelă a autorizat căsătoria, numai că, de asta dată, împotrivirea ocrotitorului ar fi, din câte se pare, sustrasă oricărui control, iar, pe de altă parte, pentru că ar oferi prilejul retractării arbitrare a unei încuviințări anterioare; în fine, pornind de la premisa că încuviințarea și autorizarea sunt nu doar distincte, dar și independente, ocrotitorul legal este cel mult consultat de instanța de tutelă în legătură cu proiectata căsătorie a minorului, dar își va da încuviințarea într-un alt context, odată cu depunerea de către minor a declarației de căsătorie.

Revenirea asupra încuviințării.

Cu privire la posibilitatea retragerii încuviințării, strict pe temeiul art. 272 N.C.C., odata autorizată căsătoria orice revenire asupra acordului exprimat este lipsită de eficiență; până în momentul autorizării prin actul instanței de tutelă, retractarea ar avea semnificația unui refuz și tratată în consecință de către instanță.

Impedimente la căsătorie

Bigamia

Principiul monogamiei

Existența unei căsătorii în ființă împiedică încheierea unei noi căsătorii.

Principiul monogamiei, promovat în legislația noastră, nu admite existența simultană a două sau mai multe căsătorii ale aceleiași persoane. Nesocotirea impedimentului este sancționata cu nulitatea absolută a căsătoriei subsecvente.

Impedimentul la căsătorie

Acesta privește persoana care la data încheierii căsătoriei are calitatea de soț rezultând dintr-o căsătorie anterioară, aflată în ființă. De îndată ce starea de persoana căsătorita atașata căsătoriei anterioare se stinge, impedimentul se stinge.

Stingerea impedimentului

În conformitate cu art. 259 N.C.C., căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți și, de asemenea, căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii; ar mai fi de adaugat că stingerea efectelor căsătoriei poate fi obținută și prin declararea nulității sau anularea acesteia, în cazurile și condițiile indicate de art. 293-303 N.C.C.

Referitor la efectul morții fizic constatate a unuia dintre soți asupra căsătoriei, este de semnalat o inovație.

Dacă în vechea reglementare moartea unuia dintre soți survenită inclusiv în timpul procesului de divorț era cauza de încetare a căsătoriei, instanța dispunând închiderea dosarului de divorț-pe cale de consecință, de la această dată, soțul supraviețuitor era liber să se recăsătorească-potrivit noului Cod civil, în cazul divorțului din culpă, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț; cererea de divorț va fi admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât, în viață, situație în care căsătoria este socotită desfăcută la data decesului soțului reclamant.

Textul este de strictă interpretare, prin urmare căsătoria încetează pe data morții unuia dintre soți, chiar daca decesul a intervenit în timpul divorțului, ori de câte ori cererea în desfacerea căsătoriei are alt temei decât culpa unuia dintre soți-anume acordul soților, valorificat pe cale judiciară, pe cale administrativă ori prin procedura notarială sau starea sănătaății unuia dintre soți-precum și în acele cazuri în care, deși cererea în disoluția căsătoriei este fondată pe culpă, nu este posibilă continuarea procedurii în actiunea de divorț, fie pentru că soțul reclamant decedat nu a lăsat moștenitori, fie pentru că aceștia nu înțeleg să continue acțiunea-ori continuarea soluționării cererii în contradictoriu cu moștenitorii nu este admisibilă deoarece cel decedat este soțul pârât, iar în cazul său dreptul de a continua judecata nu trece asupra moștenitorilor-ori acțiunea continuată de moltenitorii soțului reclamant a fost respinsă, constatându-se fie culpa exclusivă a acestuia, fie culpa ambilor soți.

Este neîindoielnic faptul că decesul unuia dintre soți determină stingerea, pe data morții fizic constatate, a efectelor căsătoriei, fie că mecanismul este acela al încetării căsătoriei, fie acela al desfăcerii căsătoriei. Pe cale de consecință, soțul supraviețuitor aflat în situația de excepție în care acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii reclamantului este eliberat de interdicția de a se căsători din momentul stingerii efectelor mariajului anterior și se poate recăsători înainte de finalizarea acțiunii de divorț.

În cazul morții prezumate, căsătoria încetează pe data stabilită prin hotărâre definitivă ca fiind aceea a morții, cu precizarea că data morții astfel determinată și, implicit, data încetării căsătoriei, poate fi rectificată dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea data, caz în care data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.

Căsătoria soțului celui declarat mort la o data ulterioară aceleia reținute printr-o hotărâre definitivă nu este afectată de o eventuală rectificare a datei morții, anterioară față de cea fixată prin hotărârea existentă la momentul încheierii căsătoriei subsecvente, întrucât cauza de nulitate a căsătoriei este evaluată în raport de situația existentă la data contractării acesteia.

Prin reapariția sa, persoana declarată moartă infirmă prezumția că nu s-ar mai afla în viață, astfel că, potrivit art. 54 N.C.C, hotărârea declarativă de moarte poate fi anulată oricând.

Prin anularea hotărârii efectele nepatrimoniale ale morții prezumate sunt înlăturate retroactiv, inclusiv acela al încetării căsătoriei.

Dacă soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință; prima căsătorie se consideră desfacută pe data încheierii noii căsătorii.

Per a contrario, dacă soțul celui declarat mort a fost de rea-credință la data încheierii căsătoriei subsecvente, cunoscând faptul că, în realitate, soțul este în viață, căsătoria subsecventă este lovită de nulitate absolută pentru bigamie, căsătoria anterioară menținandu-se.

În cazul desfacerii căsătoriei, interdicția izvorată din starea de persoane căsătorită se stinge, în funcție de calea urmată în vederea obținerii divorțului, pe data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat divorțul de către ofițerul de stare civilă sau de către notarul public de la locul încheierii căsătoriei sau de la locul ultimei locuințe comune a soților.

Interdicția fondată pe calitatea de persoană căsătorite ia naștere din momentul încheierii căsătoriei, necondiționat de valabilitatea acesteia. Întrucât nulitatea căsătoriei are caracter judiciar- până la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii în nulitate, căsătoria „atacată” se bucură de prezumția de validitate.

Prin efectul hotărârii de declarare a nulității absolute sau de anulare a căsătoriei, impedimentul stării de căsătorie este înlăturat retroactiv atât în privința soțului de rea-credință la data încheierii acelei căsătorii, cât și a celui de bună-credință, în baza prevederii cu valoare de principiu înscrise în art. 1254 alin. 1 N.C.C., conform căreia contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.

Faptul că soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă nu are legătură cu desființarea căsătoriei ci cu efectele desființării acesteia.

Interzicerea căsătoriei între rude

Din rațiuni de ordin moral și medical, căsătoria este oprită între rudele în linie dreaptă indiferent de grad, precum și între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, fără nicio distincție după cum rudenia este firească, adica bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană ori pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Sau rudenia este civilă, rezultată din adopție.

Nesocotirea impedimentului rudeniei este sancționată cu nulitatea absolută.

Așa-numita ,”rudenie prin alianță” afinitatea definită de legiuitor ca legătura dintre un soț și rudele celuilalt, nu are nicio relevanță în materie de căsătorie.

Rudenia firească este impediment atât ăn linie dreaptă, bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană indiferent de gradul de rudenie, cât și în linie colaterală, întemeiată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, în N.C.C. până la gradul IV, inclusiv, adică verii primari.

În toate cazurile, este lipsit de relevanță dacă rudenia este din căsătorie (din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite) ori din afara căsătoriei.

În cazul celui adoptat și al descendenților săi, raporturile de rudenie firească față de părinții firești ai adoptatului și rudele acestora încetează pe data rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a adopției, dar impedimentul la căsătorie fondat pe rudenia de sânge a adoptatului și a descendenților săi față de rudele firești se menține, fiind dublat de interdicția de căsătorie între rudele civile.

Cât privește rudenia din afara căsătoriei stabilită potrivit legii, efectul prohibitiv este neîndoielnic.

În cazul în care rudenia din afara căsătoriei nu este confirmată juridic, întrucât rudenia de sânge, ca stare de fapt, există indiferent dacă a fost sau nu consacrată formal și ținând seama de rațiunile care au justificat instituirea rudeniei ca impediment la căsătorie, în literatura de specialitate se crede că cele afirmate sub imperiul reglementărilor anterioare, anume că impedimentul rudeniei este operant cu condiția probării existenței relației de rudenie în grad interzis.

Prin excepție de la regulă ce oprește căsătoria între rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, căsătoria poate fi totuși autorizată între rude în linie colaterală de gradul IV, adică între verii primari, fără a distinge între rudenia firească și cea adoptivă.

Caracterul excepțional al căsătoriei între aceste persoane este subliniat de cerința specială a autorizării de către instanța de tutela pe fondul justificării unor motive temeinice și pe baza avizului medical special dat în acest sens.

În lipsa autorizării, căsătoria este lovită de nulitate absolută în baza art. 293 alin. (1) N.C.C., care face trimitere la întreg art. 274 NCC.

Interzicerea căsătoriei între tutore și persoana minoră

Impedimentul la căsătorie fondat pe starea de tutelă este explicabil din punct de vedere moral prin aceea ca tutela minorului este una din formele alternative de înfăptuire a ocrotirii părintești, ca atare tutorele (sau, dupa caz, soții tutori), desemnat de părinte sau numit de instanța de tutelă se substituie menirii protective a părinților, inclusiv în ceea ce privește dreptul de a încuviința căsătoria minorului.

Tutela nu este un mijloc de ocrotire rezervat exclusiv minorilor; între persoana pusă sub interdicție judecătorească datorită alienației sau debilității mintale și tutorele său căsătoria este oprită nu din cauza calității de tutore a ocrotitorului, ci a alienației sau a debilității mintale a celui ocrotit, căruia îi este interzisă căsătoria în mod categoric și absolut.

Efectul prohibitiv al stării de tutelă acoperă numai perioada în care tutorele asigură ocrotirea minorului; odată cu încetarea funcției tutorelui sau încetarea tutelei, căsătoria devine posibilă. Totodată căsătoria poate fi încheiată între persoana care a dobândit capacitate deplină de exercțtiu și fostul său tutore.

Alienația și debilitatea mintală

Prin expresiile „alienație mintală” sau “debilitate mintală” se înțelege o boală psihică sau un handicap psihic de natură să determine incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile.

Legiuitorul oprește căsătoria alienatului și debilului mintal din considerente interesând existența și caracterul conștient al manifestării de voință exprimate în scopul întemeierii unei familii.

În cazul acestor persoane, lipsa discernământului este prezumată, dispoziție care face referire la persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienației ori debilității mintale.

Alături de argumentul de natură juridică, există și rațiuni de ordin medical, de interes general-social, legate de asigurarea și conservarea sănătății populației prin preîntămpinarea unor descendențe nesănătoase. Astfel se explică persistența impedimentului la căsătorie inclusiv în perioadele de luciditate pasageră ale persoanei alienate sau debile mintal.

Interdicția de a se căsători impusă alienatului și debilului mintal are caracter absolut și categoric, altfel spus vizează căsătoria acestuia cu orice persoană chiar dacă aceasta din urmă ar cunoaște și ar fi dispusă să accepte căsătoria, fără a deosebi după cum alienatul sau debilul mintal se află sau nu sub interdicție judecătorească și este incompatibilă cu derogari apte să înlăture sancțiunea nulității absolute a căsătoriei.

Potrivit art. 293 alin. 1 N.C.C. nesocotirea impedimentului este sancționată cu nulitatea absolută a căsatoriei.

Interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria

Potrivit legii romane, căsătoria tradițională, încheiată între un bărbat și o femeie, este singura formă de uniune.

Trebuie menționat faptul că pe de o parte, căsătoria între persoane de același sex este interzisă, pe de altă parte, asemenea căsătorii încheiate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini, precum și orice altă relație de cuplu oficializată în afara țării, de cetățeni români sau străini, de sex opus sau de același sex, în Romania sunt lipsite de efecte juridice.

În ceea ce privește interzicerea căsătoriei între persoane de același sex, spre deosebire de Codul familiei, noul Cod civil nu se multumește să sugereze condiția de fond a diferenței biologice de sex între viitorii soți, ci o exprimă ăn cuprinsul acestui text, dar și al altor prevederi

În lumina jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, condiția diferenței de sex a viitorilor soți nu contravine art. 12 din Convenție consacrând, expressis verbis, dreptul bărbatului și al femeii, începând cu vârsta nubilă, de a se căsători și de a-și întemeia o familie, cu precizarea că reglementarea exercitiului concret al acestui drept fundamental ține de prerogativele fiecărui stat contractant.

Caracterul heterosexual al căsătoriei este de ordine publică.

În consecință, legiuitorul refuză recunoașterea, pe teritoriul României, a căsătoriei încheiate sau contractate în temeiul legii străine între persoane de acelasși sex, indiferent de cetățenie. Efectele de natură personală-inclusiv posibilitatea de a adopta un copil pe temeiul calitătii de soț – la fel și cele de natură patrimonială – cum ar fi drepturile privitoare la locuința conjugală, la întreținere sau cele derivând din regimul matrimonial legal sau convențional, precum și dreptul la moștenire –sunt lipsite de orice protecție juridică.

Totdată, întrucât nu este recunoscută, căsătoria n-ar putea fi desfăcută în fața autorităților judiciare sau administrative române, o atare cerere urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

În prezent majoritatea legislațiilor europene interzic mariajul persoanelor de același sex, excepție făcând cele din Olanda, Belgia și Spania, care stabilesc aceleași cerințe și recunosc aceleași efecte căsătoriei, indiferent dacă sunt încheiate între persoane de sex diferit sau de același sex.

Căsătoria fiind singura formă de uniune acceptată de legiuitorul român, nicio altă formă de conviețuire oficializată în afara țării nu este recunoscută; parteneriatele civile, instituționalizate în numeroase legislații europene – pactul civil de solidaritate (PACS), cum este numit parteneriatul în Franta n-au nicio valoare juridică, indiferent dacă au fost încheiate între persoane de sex diferit sau de același sex, între cetățeni români, între străini sau de un cetățean român și un strain.

Cele stabilite prin art. 277 alin. (4) NCC, anume că dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile, fac trimitere la normele dreptului comunitar privitoare la dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Așadar, cu toate că legea română nu recunoaște căsătoria încheiată în străinătate între persoane de același sex și nici parteneriatul înregistrat, calitatea de soț sau de partener dobândit potrivit legii străine conferă calitatea de membru de familie în accepțiunea legii române și poate servi ca temei al obținerii dreptului de rezidență și de rezidență permanentă în România.

Conditiile de formă ale căsătoriei

Formalitățile premergătoare căsătoriei

Etapa pregătitoare a oficierii căsătoriei este punctată de următoarele elemente: comunicarea reciprocă de către viitorii soți a stării lor de sănătate, depunerea declarației de căsătorie, publicitatea declarației de căsătorie , verificările pe care ofițerul de stare civilă este obligat să le efectueze privind condițiile de valabilitate ale proiectului de căsătorie.

Comunicarea reciprocă de către viitorii soți a stării lor de sănătate

Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor – stabilește art. 278 teza I NCC. Obligația fiecăruia de a-și informa viitorul consort cu privire la starea de sănătate, fizică și psihică, are menirea de a avertiza asupra conținutului particular pe care îl poate primi îndatorirea de sprijin moral și material reciproc între soți – efect deopotrivă natural și legal al căsătoriei – din cauza eventualelor probleme de sănătate ale unuia sau altuia dintre soți, precum și în privința riscurilor la care ar fi expuși soții sau descendenții lor din pricina maladiei de care suferă vreunul dintre soți.

Trebuie să reținem că starea de sănătate nu este criteriu legal de „eligibilitate” în materie, căsătoria nu este interzisă din motive de sănătate decât în mod cu totul excepțional – ne referim la categoria alienaților și a debililor mintali, în cazul cărora impedimentul la căsătorie este dictat, în principal, de rațiuni ce țin de absența voinței conștiente a subiectului; de asemenea, prin lege specială, poate fi interzisă căsătoria celor atinși de anumite boli. Din punct de vedere juridic, obligația de informare în discuție este în legătură cu caracterul liber al consimțământului la căsătorie, exprimat în cunoștință de cauză. Ascunderea de către unul dintre viitorii soți a maladiei de care suferă alterează caracterul liber al consimțământului celuilalt, în consecință poate constitui motiv de nulitate relativă a căsătoriei pentru vicierea consimțământului prin dol, dacă sunt întrunite următoarele condiții cumulative: existența bolii a fost cunoscută de soț anterior încheierii căsătoriei, altfel lipsește elementul intențional al dolului; omisiunea deliberată de a-1 informa pe celălalt soț, anterior căsătoriei, cu privire la acest lucru; altfel spus, boala sau amploarea manifestărilor sale să fi fost ascunsă cu rea-credință; boala prezintă o anumită gravitate; în cazul afecțiunilor minore, obișnuite și vindecabile, care nu pun în pericol viața, sănătatea soțului, nici nu afectează relațiile dintre soți ori finalitatea căsătoriei, omisiunea comunicării lor nu constituie dol.

Depunerea declarației de căsătorie – art. 280-281 NCC

Intenția viitorilor soți de a se căsători împreună se materializează într-o declarație făcută personal și trebuie să cuprindă, după cum rezultă explicit sau implicit din prevederile art. 281 NCC, alături de datele de identificare ale fiecăruia dintre viitorii soți și manifestarea voinței lor de a se căsători împreună, mențiunea că nu există nicio piedică legală la căsătorie și, de asemenea, că viitorii soți au luat cunoștință, reciproc, de starea sănătății lor. Prin aceeași declarație, va fi indicat numele de familie pe care îl vor purta soții în timpul căsătoriei, precum și opțiunea lor pentru unul dintre regimurile matrimoniale reglementate de lege. In ceea ce privește numele de căsătorie, viitorii soți trebuie să opteze pentru una din variantele limitativ prevăzute prin art. 282 NCC: fie pentru nume de familie diferite prin păstrarea, de către fiecare dintre soți, a numelui purtat înainte de încheierea acestei căsătorii, fie pentru un nume de familie comun care poate fi al unuia dintre soți sau numele lor reunite, fie pentru o variantă intermediară, necunoscută în legislația anterioară, anume ca unul dintre soți să-și păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite. Alegerea se va face ținând seama de numele de familie actual al fiecăruia dintre viitorii soți, fără să intereseze modul sau momentul în care a fost acesta dobândit ori stabilit, modificat ori schimbat potrivit distincțiilor din art. 84-85 NCC.

Ințelegerea viitorilor soți în privința numelui de familie, astfel cum a fost
consemnată cu ocazia depunerii declarației de căsătorie, poate fi reconsiderată de către aceștia, ceea ce presupune reinnoirea declaratioei de casatorie. Regimul matrimonial ales poate fi unul convențional – regimul separației de bunuri, regimul comunității convenționale – sau regimul legal al comunității.

Locul depunerii declarației de căsătorie

Declarația se depune la primăria la care urmează a se oficia căsătoria, adică, ținând seama și de art. 279 NCC, fie la primăria de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți (aceasta fiind regula), fie la o altă primărie (excepția). Spre deosebire de încheierea căsătoriei care, așa cum reiese din art. 279 alin. (1) NCC, se poate realiza numai la primărie, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului primăriei, însă doar în cazurile anume prevăzute de lege – asupra cărora nu dispunem de vreo indicație. In ipoteza căsătoriei minorului, declarația acestuia este „dublată” de cea a părinților sau, după caz, a tutorelui, de asemenea personal exprimată, prin care este încuviințată căsătoria. Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.

Prin excepție, când oricare dintre persoanele chemate să facă declarație nu se află în localitatea unde urmează a fi încheiată căsătoria, declarația poate fi făcută la primăria de domiciliul sau de reședință, urmând a fi transmisă, în termen de 48 de ore, primăriei „învestite” cu celebrarea căsătoriei.

După cum rezultă din prevederile art. 284 NCC, sunt două situații în care declarația depusă își pierde eficacitatea: căsătoria nu a fost celebrată în termen de 30 de zile de la data afișării; viitorii soți doresc să modifice declarația inițială. în ambele cazuri, dacă intenția părților a rămas neschimbată, încheierea căsătoriei face necesară o nouă declarație în acest sens. Referitor la caducitatea declarației pentru neîncheierea căsătoriei în decurs de 30 de zile de la data afișării, suntese impun a fi facute următoarele precizări: data afișării, de la care începe să curgă termenul de 30 de zile, este data depunerii declarației de căsătorie; ca regulă, căsătoria se încheie după expirarea unui termen de 10 zile de la data afișării declarației, termen care include atât ziua afișării, cât și ziua oficierii cu mențiunea că, pentru motive temeinice, se poate încuviința reducerea acestui termen.

Coroborând cele două idei, rezultă că din momentul depunerii-afișării declarației curge atât un termen prohibitiv de 10 zile (ca regulă), pe durata căruia, în principiu, căsătoria nu poate fi celebrată, cât și un termen imperativ, în interiorul căruia trebuie să aibă loc oficierea căsătoriei. Pe scurt, regula este că încheierea căsătoriei trebuie să aibă loc în termen de 20 de zile de la data când este permisă oficierea ei. Intrucât nu se stabilește nicio derogare de la termenul de 30 de zile la împlinirea căruia declarația de căsătorie devine caducă, acesta este aplicabil și atunci când a fost aprobată reducerea termenului de 10 zile în condițiile art. 283 alin. (4) NCC.

In cea de-a doua ipoteză de caducitate, viitorii soți doresc să reconsidere declarația lor inițială. Ținând seama de conținutul declarației de căsătorie, așa cum este precizat de art. 281 NCC, „modificarea” de care vorbește art. 284 NCC poate viza, în principal, înțelegerea viitorilor soți asupra numelui de familie în timpul căsătoriei sau/și decizia lor in legatura cu regimul matrimonial; de asemenea, nevoia actualizarii declaratiei de casatorie se poate ivi atunci când viitorul soț, minor la data declarației de căsătorie, a împlinit între timp vârsta de 18 ani și nu mai este necesară încuviințarea părinților (tutorelui), sau dacă, în cazul minorului, a dispărut starea de neputință care a împiedicat pe unul din părinți să încuviințeze căsătoria ori părintele sau un alt titular al ocrotirii minorului a revenit asupra refuzului de a încuviința căsătoria acestuia. Nu avem nicio indicație cu privire la momentul până la care viitorii soți sunt îndrituiți să solicite modificarea declarației de căsătorie, dar este limpede că o atare inițiativă, recunoscută numai lor – nu și părinților ori tutorelui viitorului soț minor – trebuie să fie ulterioară depunerii declarației și anterioară celebrării căsătoriei; pe de altă parte, în opinia noastră, reînnoirea declarației de căsătorie poate surveni atât în interiorul termenului prohibitiv de 10 zile, cât și după expirarea acestuia, dar înainte de împlinirea a 30 de zile de la depunerea declarației. Indiferent de cauza de caducitate, declarația inițială fiind lipsită de eficacitate, căsătoria va putea fi încheiată numai dacă declarația se reînnoiește și urmează formalitățile de publicitate stabilite prin art. 283 NCC. Referitor la forma declarației reînnoite, considerăm că sunt incidente aceleași cerințe ca și în cazul unei „proclamației” inițiale; ca atare, în baza art. 280, 281 NCC, viitorii soți vor face declarația personal, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria. Declarația reînnoită este supusă cerințelor de publicitate la fel ca o declarație inițială.

Subînțelegem că declarația reînnoită poate deveni, la rându-i, caducă. Neobservarea cerințelor privitoare la reînnoirea declarației, precum oficierea căsătoriei deși au trecut mai mult de 30 de zile de la data afișării, sau neîndeplinirea formalităților de publicitate privitoare la declarația reînnoită, nu are consecințe asupra valabilității căsătoriei.

Să mai reținem că depunerea și înregistrarea declarației de căsătorie nu are semnificația unui „antecontract” de căsătorie, nu are valoare juridică de sine-stătătoare, nu creează obligația încheierii căsătoriei; bineînțeles, „revocarea” intempestivă a promisiunii de căsătorie, la fel ca și în cazul logodnei, poate fonda o acțiune în desdăunări, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Publicitatea declaratiei de casatorie

In aceeași zi cu primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afișarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria și, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința.

Rațiunea formalităților de publicitate a declarației de căsătorie este aceea de a aduce la cunoștință publică proiectul de căsătorie și de a invita pe oricine are știință despre împrejurări de natură să impieteze asupra valabilității căsătoriei să le aducă la cunoștința ofițerului de stare civilă pe calea opoziției la căsătorie (art. 285 NCC); dacă opoziția este întemeiată, se va refuza încheierea căsătoriei (art. 286 NCC). Legea nu prevede vreo excepție de la cerința publicității declarației de căsătorie, doar durata afișării, în principiu de 10 zile, poate fi redusă pentru motive temeinice apreciate ca atare de către primarul localității unde se va celebra căsătoria. Publicarea se face în extras, prin grija ofițerului de stare civilă de la primăria unde va fi celebrată căsătoria, atât la primăria locului încheierii căsătoriei cât și, atunci când viitorii soți au domiciliul sau reședința în localități diferite, la primăria de domiciliu sau de reședință [art. 283 alin. (1) NCC], Ca mențiuni obligatorii, extrasul va cuprinde (2) al art. 283 NCC: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, în cazul minorului, o notă privind existența încuviințării părinților sau al tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană având cunoștință despre existența unui impediment legal sau despre neîndeplinirea unei cerințe legale, poate face opoziție la căsătorie, în scris și cu arătarea dovezilor pe care se sprijină, în termen de 10 zile de la data afișării.

Se impune a preciza că cerința publicității de asemenea se aplică declarației reînnoite de căsătorie, reînnoire necesară în cazul în care oficierea căsătoriei nu a avut loc în termen de 30 de zile de la data afișării sau în situația modificării de către viitorii soți a declarației inițiale.

Atribuțiile ofițerului de stare civilă în legătură cu declarația de căsătorie

Ofițerul stării civile este dator să se asigure că proiectul de căsătorie adus în fața sa respectă toate condițiile necesare încheierii valabile a căsătoriei, în caz contrar fiind obligat să refuze celebrarea căsătoriei (art. 286 NCC).

In îndeplinirea îndatoririlor ce îi revin, ofițerul de stare civilă va confrunta datele înscrise în declarația de căsătorie cu dovezile anexate declarației, va examina realitatea și relevanța eventualelor opoziții depuse și își va forma o convingere ținând seama inclusiv de informațiile notorii pe care le deține.

Opoziția la căsătorie

Reglementată prin art. 285, opoziția la căsătorie este manifestarea de voință a unei persoane prin care se aduce la cunoștința ofițerului de stare civilă existența unor împrejurări de fapt sau de drept interesând valabilitatea căsătoriei preconizate.

Poate face opoziție orice persoană, chiar dacă nu justifică un interes. Ofițerul de stare civilă poate face el însuși opoziție, ori de câte ori deține personal informații relevante, în măsura în care acestea sunt notorii. Intr-o astfel de situație, opoziția îmbracă forma unui proces-verbal în care se consemnează cauzele care opresc încheierea căsătoriei.

Opoziția la căsătorie, pentru a putea fi calificată astfel, este necesar să îmbrace forma scrisă și să indice dovezile pe care se sprijină; se subînțelege, trebuie formulată ulterior depunerii declarației de căsătorie și anterior oficierii căsătoriei. în lipsa cerințelor minimale arătate, „sesizarea” terțului este doar un act oficios de informare care însă nu poate fi ignorat de ofițerul de stare civilă, el este dator să efectueze cercetări privind temeinicia informațiilor primite și, în funcție de cele constatate, poate refuza celebrarea căsătoriei în temeiul art. 286 NCC.

Verificând seriozitatea, realitatea și relevanța celor arătate în opoziția la căsătorie, ofițerul de stare civilă poate decide fie respingerea opoziției, ceea ce înseamnă că se va putea trece la oficierea căsătoriei, fie amânarea încheierii căsătoriei dacă are nevoie de un răgaz suplimentar pentru a se lămuri, fie admiterea opoziției, ca prolog al refuzului de a instrumenta încheierea căsătoriei.

Cât privește forma pe care trebuie să o îmbrace refuzul de a oficia căsătoria, cât și posibilitatea atacării acestei decizii, legea nu oferă niciun fel de indicii.

Proba căsătoriei

După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă întocmește, de îndată,potrivit art. 290 NCC, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie care servește, alături de certificatului eliberat pe baza actului de căsătorie, ca principal mijloc de dovadă al căsătoriei. Actul de căsătorie este semnat de soți, precum și de cei doi martori și de ofițerul de stare civilă care a oficiat căsătoria.

Valabilitatea căsătoriei, privită ca negotium iuris, nu este condiționată de faptul înregistrării, de existența lui instrumentum iuris, altfel spus, căsătoria există indiferent dacă a fost sau nu consemnată oficial. Intrucât actul de căsătorie servește ca principal mijloc de probă, nu este nicidecum cerință de valabilitate a căsătoriei, omisiunea întocmirii lui sau nesemnarea acestuia de către unul sau unii dintre cei chemați, nu impietează asupra valabilității căsătoriei.

Nu este mai puțin adevărat că neîntocmirea actului de căsătorie este generatoare de inconveniente în materie de opozabilitate față de terți a convenției matrimoniale, dat fiind faptul că îndeplinirea formalităților de publicitate a convenției matrimoniale prin care, ca regulă generală, se asigură opozabilitatea față de terți, are ca premisă actul de căsătorie ce poartă înscrisă mențiunea regimului matrimonial ales (art. 291 NCC); neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.

Ca regulă, dovada căsătoriei se face cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia. De altfel, potrivit normei cu valoare de principiu cuprinsă în art. 99 alin. (1) NCC, proba stării civile se face prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. Prin derogare de la regulă, „în situațiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă” – art. 292 alin. (2) NCC. „Situațiile” la care se face referire evocă acele împrejurări indicate de prevederile art. 103 lit. a)-d) NCC în care proba stării civile nu se poate realiza cu actul de stare civilă întrucât fie nu au existat registre de stare civilă, fie registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte, fie nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă, fie întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.

CAPITOLUL III

DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ

3.1. Cazurile de divorț

Ca și în cazul reglementării anterioare, noul Cod civil prevede, în art. 259 alin. (6): “Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii”

Așadar, divorțul poate fi definit ca acea formă de disoluție a căsătoriei, care constă în desfacerea ei, cu efecte pentru viitor, prin acordul soților sau pe cale judecătorească.

În doctrină s-a evidențiat faptul că există mai multe concepții privind divorțul. Care stau la baza reglementării acestuia: divorțul remediu – când acesta nu este condiționat de culpa vreunuia dintre soți, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puțin pentru unul dintre ei; divorțul sancțiune –când desfacerea căsătoriei se dispune ca o sancțiune împotriva soțului culpabil de degradarea căsniciei și concepția mixtă-potrivit căreia, din cauza conduitei culpabile a unui soț, continuarea căsniciei a devenit imposibilă.

Articolul 373 N.C.C. reglementează patru motive de divorț, astfel::

Divorțul prin acordul soților

Acordul poate să se realizeze de la bun început, prin formularea în comun, de către ambii soți, a cererii de divorț, sau ulterior, în două cazuri:

după depunerea de către unul dintre soți a unei cereri de divorț întemeiate pe culpa celuilalt, în cadrul căreia acesta din urmă recunoaște faptele ce I se impută, astfel încât instanța, dacă și reclamantul este de acord, pronunță divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor și fără a face vreo mențiune despre culpa părților;

în situația reglementată de art. 379 alin. (2). Divorțul prin acordul soților poate avea loc pe cale judiciară, în fața instanței de judecată sau pe cale administrativă ori prin procedură notarială

Este evident că acordul soților pentru divorț, indiferent în care din cele două forme se realizează, este un act juridic, simetric încheierii căsătoriei, dând pe deplin expresie adagiului latin mutuus consensus – mutuus dissensus și confirmând, într-o anume măsură, componenta “convențională” a căsătoriei.

Natura de act juridic este în afară de orice îndoială, inclusiv pentru că acest tip de divorț nu își găsește aplicarea atunci când unul din soți este pus sub interdicție, iar instanța de tutelă și ofițerul de stare civilă ori notarul public sunt obligați să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.

De aceea, dacă divorțul prin acordul părților a fost pronunțat de instanță sau a fost constatat pe cale administrativă ori notarială, deși unul dintre soți era pus sub interdicție, orice persoană interesată poate promova o acțiune în constatarea nulității absolute a divorțului prin acordul soților, indiferent dacă acesta a fost pronunțat de instanță ori a fost constatat de ofițerul de stare civilă sau de notarul public.

De asemenea, în ipoteza în care consimțământul unuia dintre soți la divorț a fost viciat-(prin eroare, dol sau violență-ori a fost dat într-o perioadă de lipsă de discernământ, fără ca soțul respectiv să fi fost pus sub interdicție, soțul interesat poate formula, pentru aceste motive, o acțiune în anularea divorțului prin consimțământ mutual.

Interesul unei astfel de acțiuni nu poate fi negat, deoarece soțul care ar obține anularea ar putea ulterior să promoveze o acțiune de divorț bazată pe culpa celuilalt soț, iar admiterea acesteia ar putea să îi confere avantaje inexistente în cazul divorțului prin acordul soților, cum ar fi: pierderea, de către soțul culpabil, a unor drepturi prevăzute de lege sau de convenții încheiate cu terții, dreptul la despăgubiri, un regim diferit al pensiei de întreținere după divorț, dreptul de a beneficia de prestația compensatorie.

În ambele situații, fie că se invocă nulitatea absolută, fie că este invocată cea relativă, instanța competentă este instanța de tutelă de la domiciliul pârâtului, deoarece legea procedurală prevede o competență specială si absolută numai pentru cererea de divorț.

Admiterea unei asemenea acțiuni nu ridică nicio problemă dacă este vorba unui divorț pe cale administrativă sau notarială.

Odată cu admiterea acțiunii, ar urma să se anuleze și certificatul de divorț emis potrivit art. 376 alin. (4) N.C.C.

Nici pronunțarea divorțului prin hotărâre judecătorească nu poate fi un impediment în calea admiterii acțiunii, întrucât ceea ce se urmărește este constatarea nulității sau anularea acordului dat în vederea divorțului, nu a hotărârii judecătorești care a constatat divorțul.

Cât privește soarta hotărârii judecătorești prin care s-a pronunțat divorțul, aceasta este rezolvată de art. 99 alin. (4) N.C.C., care prevede că “dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri”.

Divorțul pentru motive temeinice sau divorțul din culpă

Articolul 373 lit. b) reia prevederea din art. 37 alin. (2) lit. b) C.fam., astfel încât, ca și în aplicarea acestui text, „motive temeinice” pentru divorț vor fi: comportamentul necorespunzător al unui soț, concretizat în acte de violență, separația în fapt, infidelitatea conjugală etc.

De altfel, dată fiind identitatea celor două texte, întreaga doctrină și jurisprudență create sub imperiul Codului familiei, care au explicitat noțiunea de „motive temeinice” și au analizat condițiile vătămării grave a raporturilor dintre soți și a imposibilității continuării căsătoriei, sunt pe deplin valabile în continuare

După cum rezultă din art. 379 alin. (1) N.C.C., în cazul art. 373 lit. b), instanța va putea desface căsătoria dacă stabilește culpa unuia sau a ambilor soți în destrămarea căsătoriei.

Divorțul pentru o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani

Și acest tip de divorț este tot unul „din culpă”, astfel cum rezultă din art. 379 alin. (2)

Divorțul din cauza sănătății unui soț

Ca și în reglementarea Codului familiei divorțul se poate pronunța la cererea soțului care suferă de o boală, a cărei existență face imposibilă continuarea căsătoriei.

Din perspectiva concepțiilor privind divorțul motivele prevăzute de lit. a) și d) țin de un „divorț remediu”, în timp ce motivele enumerate de lit. b) și c) dau expresie concepției mixte, care are în vedere atât imposibilitatea continuării căsătoriei, cât și culpa celui care a determinat o astfel de situație.

Această caracterizare rezultă și din prevederile noului Cod de procedură civilă, care reglementează divorțul remediu în art. 917-921 și divorțul din culpă în art. 922-923.

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil prevede în art. 39 alin. (1), că “dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare”, ceea ce înseamnă că nu data încheierii căsătoriei atrage aplicabilitatea reglementării privind divorțul, ci data la care se pronunță acesta.

Aplicabilitatea legii în vigoare la momentul pronunțării divorțului explică unele soluții ale Legii de punere în aplicare a noului Cod civil, potrivit cărora unele cereri de divorț formulate în conformitate cu dispozițiile Codului familiei vor putea fi transformate și soluționate potrivit noului Cod civil.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale judiciară

După cum se poate remarca, art. 374 N.C.C. reglementează divorțul prin acordul soților în fața instanței de judecată.

De vreme ce art. 375 alin. (2) N.C.C. prevede că divorțul prin acordul soților poate fi constatat și de notarul public, chiar dacă există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați, se pune întrebarea care mai este utilitatea practică a art. 374 NCC?

Ipoteza în care soții ar recurge la instanță pentru ca aceasta să pronunțe divorțul prin acordul lor nu este totuși de neimaginat. O astfel de situație ar putea interveni atunci când soții se înțeleg asupra divorțului, dar nu se înțeleg asupra unor efecte ale acestuia, cum sunt numele soților după căsătorie, partajul bunurilor, fie ele dobândite în devălmășie, în cadrul comunității legale sau convenționale, fie dobândite pe cote-părți, în cadrul regimului separației de bunuri, exercitarea autorității părintești după divorț față de copiii născuți din căsătorie sau adoptați etc.

Spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, N.C.C. nu mai pune nicio condiție pentru divorțul prin acordul soților: acesta poate fi pronunțat oricând, fără nicio prevedere restrictivă referitoare la durata căsătoriei și chiar dacă există copii minori rezultați din căsătorie. Menționăm că textul actual din N.C.C. trebuie interpretat în sensul că se referă atât la copiii născuți din căsătorie sau la copiii rezultați din conviețuirea celor doi soți anterior căsătoriei, cât și la cei adoptați de ambii soți.

Acordul soților cu privire la divorț reprezintă un adevărat act juridic, iar art. 374 N.C.C. conține prevederi exprese referitoare la capacitate-alin. (2) prevăzând că acest tip de divorț nu poate fi pronunțat dacă unul dintre soți este pus sub interdicție-și consimțământ, alin. (3) instituind obligația instanței de a verifica existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț

Normele de procedură speciale pentru divorțul prin acordul soților pe cale judiciară se regăsesc în art. 613¹ C.proc.civ., respectiv în art. 917-919 N.C.P.C..

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil conține o prevedere referitoare la divorțul prin acordul soților, și anume art. 40, care prevede că, “în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, instanța poate să dispună divorțul în această modalitate, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 373 lit. a) și art. 374 N.C.C., întrucât prin Legea nr. 202/2010 art. 38 C.fam. a fost modificat, conținutul său fiind identic cu art. 374, singura interpretare posibilă a art. 40 Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil este în sensul că acesta are în vedere nu cererile de divorț prin acordul soților, ci acele cereri de divorț întemeiate pe culpă, care ar putea fi transformate în cereri de divorț prin acord în condițiile noii reglementări, soluție ce nu exista, reglementată expres, în Codul familiei.

Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau notarială

Condițiile desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Reglementare nouă, divorțul în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public a fost prevăzut inițial în noul Cod civil adoptat de Parlament în 2009, după care a fost preluat prin Legea nr. 202/2010 și introdus în Codul familiei.

Această modalitate de desfacere a căsătoriei nu presupune intervenția instanței de judecată și se finalizează ca emiterea unui certificat de divorț.

Competența materială de a constata divorțul în această modalitate aparține, alternativ, ofițerului de stare civilă sau notarului public, excepție făcând cazul în care soții au copii minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, când competent să constate divorțul prin acordul soților este numai notarul public, astfel cum prevede alin. (2).

Altfel spus,, soții se pot adresa oricăruia dintre cei doi pentru a constata divorțul.

Desigur, dacă un soț se adresează ofițerului de stare civilă, iar celălalt dorește să divorțeze în fața notarului, înseamnă că, de fapt, acordul dintre ei privind divorțul nu s-a realizat, iar cel sesizat mai întâi (oricare dintre cei doi) va da o dispoziție de respingere a cererii și îi va îndruma pe soți la instanță.

Competența teritorială este alternativă și aparține ofițerului de stare civilă sau notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților.

Întrucât notarul public are o competență teritorială circumscrisă teritoriului unei judecătorii, rezultă că oricare notar public din circumscripția unei judecătorii poate constata divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în raza de competență a judecătoriei pe teritoriul căreia și el, notarul public, își are sediul profesional.

În ceea ce îl privește pe ofițerul de stare civilă, întrucât el își desfășoară activitatea pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu sau sector al Municipiului București), va putea să constate divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în acea unitate administrativ-teritorială.

Ținând cont de conținutul alin. (1), comparativ cu alin. (2) al art. 375 N.C.C., condițiile trebuie analizate separat, pentru fiecare alineat în parte.

Pentru ca ofițerul de stare civilă sau notarul public să constate divorțul în condițiile alin. (1), sunt necesare două condiții:

acordul soților în vederea divorțului

Acordul trebuie să fie complet, ceea ce impune ca soții să se înțeleagă nu numai asupra divorțului, ci și – cel puțin – asupra efectului acestuia referitor la nume, deoarece este o procedură grațioasă (necontencioasă), iar ofițerul de stare civilă sau notarul public nu au competența să se pronunțe asupra chestiunilor litigioase, fiind obligați, atunci când soții nu se înțeleg, să respingă cererea de divorț și să îndrume soții la instanță.

Evident, soții se pot înțelege și asupra altor aspecte ale raporturilor dintre ei, respectiv încetarea regimului matrimonial, locuința comună, obligația de întreținere între foștii soți, prestația compensatorie, și să consemneze aceste înțelegeri într-o convenție, care va avea valoarea unui contract de tranzacție.

Dacă divorțul are loc în fața notarului public, soții vor putea cere autentificarea acestei tranzacții, pentru a putea beneficia de puterea de titlu executoriu a actului autentic.

Dacă divorțul se constată de ofițerul de stare civilă, acesta nu are nicio competență să ia act de alte înțelegeri ale soților, în afara celor privitoare la divorț și la numele soților, astfel încât o eventuală tranzacție cu privire la celelalte aspecte va rămâne un înscris sub semnătură privată .

Soții să nu aibă copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Evident, textul are în vedere copiii din afara căsătoriei care au rezultat din conviețuirea soților și copiii adoptați de ambii soți.

Existența unui copil din afara căsătoriei al unuia dintre soți (născut anterior căsătoriei sau chiar în timpul acesteia) sau a unui copil adoptat doar de unul dintre soți nu constituie un impediment pentru constatarea divorțului potrivit alin. 1.

În ceea ce privește divorțul reglementat de alin. (2)., potrivit acestui text, notarul public – deci nu și ofițerul de stare civilă – poate constata divorțul și atunci când soții au copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

În acest caz, pe lângă acordul asupra divorțului și asupra numelui soților după divorț, soții vor trebui să convină și asupra tuturor aspectelor privind efectele divorțului asupra raporturilor dintre ei și copiii lor minori, enumerate în alin. (2) și reglementate în art. 396-404 N.C.C.

Din ultima teză a textului, rezultă implicit că, pentru a lua act de înțelegerea soților cu privire la raporturile dintre ei și copiii lor minori, notarul public va trebui să solicite un raport de anchetă socială asupra acestei înțelegeri.

Raportul va trebui efectuat, potrivit art. 229 alin. (2) Legea de punere în aplicare a N.C.C., de autoritatea tutelară, până la reglementarea organizării și funcționării instanței de tutelă prin legea privind organizarea judiciară.

Așadar, deocamdată, notarul public, sesizat cu o cerere de divorț potrivit alin. (2), va solicita raportul de anchetă psihosocială de la autoritatea tutelară, iar după intrarea în vigoare a noii reglementări a instanței de tutelă va proceda potrivit dispozițiilor acesteia.

Ultima teză prevede de asemenea că, dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5) N.C.C. –adică notarul public este obligat să emită o dispoziție de respingere a cererii de divorț și să îndrume soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374 N.C.C., care reglementează divorțul prin acordul soților pe cale judiciară.

Această prevedere este din nou în disonanță cu restul textelor din noul Cod civil în ceea ce privește formularea “interesul copilului”, întrucât celelalte texte se referă la “interesul superior al copilului”, așa cum acesta este prevăzut și în art. 18 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1991.

În același timp, această parte finală a articolului ridică problema dacă numai cele două aspecte menționate (exercitarea în comun a autorității părintești și stabilirea locuinței copilului) trebuie să fie confirmate de raportul de anchetă psihosocială.

Deși numai acestea sunt prevăzute expres în text, raportul ar trebui să verifice dacă înțelegerea părinților răspunde interesului superior al copilului și în ceea ce privește modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Dacă raportul ar concluziona că și înțelegerea privitoare la aceste chestiuni nu este în interesul superior al copilului, soluția ar trebui să fie identică, și anume emiterea dispoziției de respingere a cererii de divorț și îndrumarea soților spre instanță.

În sfârșit, alin. (2) nu prevede nimic cu privire la ascultarea copilului, element obligatoriu în orice procedură administrativă sau judiciară, potrivit art. 264 N.C.C.

În acest caz este o omisiune a legiuitorului, care a introdus alin. (2) prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, fără să îl coreleze cu celelalte prevederi corespunzătoare din Cod.

Așa fiind, notarul public are obligația să îl asculte copil în cadrul acestei proceduri, în temeiul principiului general din art. 264 N.C.C..

Divorțul din culpă

Condițiile divorțului din culpă

Făcând trimitere la cuprinsul art. 373 lit. b) „atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”, alin. (1) prevede expres în primele două teze necesitatea stabilirii culpei în vederea desfacerii căsătoriei: fie culpa unui soț, caz în care divorțul se pronunță din vina sau împotriva acestuia; fie culpa ambilor soți, caz în care căsătoria este desfăcută cu această mențiune.

Este preluată astfel o mai veche soluție jurisprudențială consacrată și în art. 617 C.proc.civ.. precum și în art. 922 N.C.P.C.

Din coroborarea acestor texte, rezultă soluția clasică, unanim acceptată în perioada de aplicare a Codului familiei, și anume: dacă reclamantul în divorț face dovada vinovăției pârâtului, căsătoria se desface din vina exclusivă a acestuia; dacă din probele administrate rezultă vinovăția ambilor soți, căsătoria se desface din vina lor comună, chiar dacă numai reclamantul a făcut cerere de divorț

Dacă însă numai unul dintre soți a formulat cerere de divorț, iar dovezile indică în cauză tocmai vinovăția sa, exclusivă, în deterioarea relațiilor de căsătorie, soluția este parțial diferită de cea clasică, potrivit căreia cererea reclamantului trebuia să fie respinsă, cu motivarea că nimeni nu poate invoca propria culpă în vederea obținerii unui avantaj.

Din redactarea primei teze a alin. (1), care prevede că se poate desface căsătoria dacă se stabilește culpa unuia dintre soți, fără să distingă după cum e vorba de reclamant sau de pârât, ca și din teza a III-a, potrivit căreia, dacă se stabilește culpa exclusivă a reclamantului, sunt aplicabile dispozițiile art. 388, adică acesta poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin divorț soțului inocent; rezultă concluzia că cererea de divorț poate fi admisă și în această ipoteză.

Concluzia este impusă și de art. 42 din Legea de punere în aplicare a N.C.C., care dispune că “în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil”.

Altfel spus, dacă instanța constată că motivele de divorț imputabile reclamantului (de exemplu, părăsirea domiciliului conjugal, întreținerea de relații extraconjugale etc.) nu mai sunt în ființă după data de 1 octombrie 2011, va respinge cererea acestuia, aplicând soluția doctrinară și jurisprudențială conturată sub imperiul Codului familiei.

Dacă însă, din probele administrate reiese că aceste motive există și după intrarea în vigoare a N.C.C., poate desface căsătoria din vina exclusivă a reclamantului, potrivit art. 373 lit. b), 379 alin. (1) N.C.C. și art. 42 a Legii de punere în aplicare a N.C.C.

Așadar, cu atât mai mult se poate susține că, în regimul noului Cod civil, căsătoria va putea fi astfel desfăcută dacă, din probele administrate, rezultă culpa exclusivă a acestuia, chiar dacă pârâtul nu a făcut, la rândul său, cerere de divorț, urmând ca, la solicitarea pârâtului, instanța să îl oblige pe reclamant la despăgubiri, potrivit art. 388, astfel cum prevede art. 379 alin. (1) teza a IIII-a.

Este adevărat că art. 617 alin. (3) C.proc.civ. prevede, în teza I, că “dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvențională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată”, însă adaugă în teza a II-a că “dispozițiile art. 617¹ sunt aplicabile în mod corespunzător”.

Din acest din urmă text interesează alin. (1) și, mai precis, partea care prevede că reclamantul, pentru a obține divorțul, trebuie să își asume responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei.

Conchizând dacă o cerere de divorț este întemeiată pe art. 373 lit. b) și 379 alin. (1) N.C.C., iar din probele administrate rezultă exclusiv culpa reclamantului, dacă pârâtul nu a formulat, la rândul său, cerere de divorț, sunt posibile două soluții:

fie reclamantul nu își asumă responsabilitatea pentru destrămarea căsniciei și atunci cererea sa va fi respinsă, potrivit art. 617 alin. (3) teza I C.proc.civ., respectiv art. 922 alin. (3) N.C.P.C.;

fie reclamantul își asumă această responsabilitate și căsătoria se desface din culpa sa exclusivă, conform art. 373 lit. b) și 379 alin. N.C.C. , coroborate cu art. 617 alin. (3) teza II și cu art. 617¹ C.proc.civ.

Această rezolvare nu este excesivă pentru că noul Cod civil conține o serie de norme care vor putea fi folosite de soțul inocent pentru sancționarea soțului vinovat, chiar dacă acesta din urmă a cerut divorțul: pierderea unor drepturi prevăzute de lege sau de convențiile încheiate cu terții, despăgubirile prevăzute, obținerea pensiei de întreținere fără limită de termen; obținerea prestației compensatorii.

Așa cum am mai precizat și anterior divorțul prin acordul părților se poate pronunța și în cazul în care reclamantul formulează o cerere de divorț, întemeiată pe culpa celuilalt soț, iar acesta din urmă recunoaște faptele ce I se impută.

Într-o asemenea situație, instanța, dacă și reclamantul este de acord, pronunță divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor și fără a face vreo mențiune despre culpa părților).

Dacă însă reclamantul nu își dă acordul în acest sens, judecarea cererii va urma în condițiile art. 373 lit. b) și 379 alin. (l) N.C.C., iar instanța va pronunța un divorț întemeiat pe culpă, astfel cum aceasta reiese din probele cauzei.

În cazul divorțului formulat de unul din soți după o priadă de separare în fapt, situație prevăzută de art. 373 lit. c) N.C.C.. există două ipoteze:

Fie soțul reclamant își asumă responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei, potrivit art. 379 alin. (2) teza I, coroborat cu art. 617¹ alin. (1) și (2) C.proc.civ., respectiv art. 923 alin. (1) N.C.P.C..

Este adevărat că art. 923 alin. (1) N.C.P.C. se referă la o despărțire în fapt de cinci ani; neconcordanța provine din faptul că textul inițial al art. 373 lit. c) N.C.C., care prevedea tot o perioadă de cinci ani, a fost modificat la Parlament, perioada fiind redusă la doi ani, iar ulterior noul Cod de procedură civilă nu a fost corelat cu varianta noului Cod civil adoptată de Parlament; de aceea, este necesar ca legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă să modifice art. 923 alin. (1) și să prevadă tot o perioadă de doi ani.

Fie pârâtul este de acord cu divorțul și atunci instanța desface căsătoria fără a mai face vreo mențiune despre culpă (art. 379 alin. (2) teza II, coroborat cu art. 6171 alin. (3) C.proc.civ., respectiv art. 923 alin. (2) NCPC).

Această a doua ipoteză se constituie, de fapt, într-un divorț prin acord, la cererea unuia dintre soți, acceptată de celălalt

Continuarea acțiunii de divorț

Articolul 380 N.C.C. conține o reglementare nouă, dar întru totul justificată: potrivit Codului familiei, în cazul unei cereri de divorț întemeiate pe culpa soțului pârât, dacă reclamantul deceda în timpul procesului, căsătoria înceta prin moarte, decesul intervenind în timpul căsătoriei, deoarece căsătoria era desfăcută în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.

Din punct de vedere procedural, nu exista o soluție legală, ci doar una jurisprudențială și doctrinară, potrivit căreia instanța închidea dosarul.

Această soluție procedurală este prevăzută astăzi expres în art. 616² alin. (1) C.proc.civ., respectiv în art. 914 alin. (1) N.C.P.C..

Se ajungea astfel ca, din cauza decesului reclamantului, soțul pârât să îl moștenească pe defunct, deși, dacă ar fi continuat procesul, s-ar fi putut ajunge la divorț din culpa pârâtului, cu consecința pierderii de către acesta a drepturilor succesorale de soț supraviețuitor.

„Paradoxul” moral al unei asemenea situații constă în faptul că soțul vinovat de deteriorarea căsniciei ajungea să îl moștenească pe cel care cerea divorțul, din cauza decesului accidental al acestuia din urmă în timpul procesului de divorț.

Însă prin articolul 380 N.C.C. este înlăturat acest „paradox”.

Pentru a se aplica art. 380 N.C.C., trebuie ca decesul reclamantului să intervină în timpul procesului, iar cererea sa de divorț să fie întemeiată pe culpa pârâtului, potrivit art. 379 alin. (1) N.C.C..

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, moștenitorii reclamantului (evident, alții decât soțul pârât) pot continua acțiunea de divorț, în ciuda caracterului exclusiv personal al acesteia, deoarece art. 380 alin. (1) le conferă acest drept.

Deoarece textul nu distinge, cei care pot continua acțiunea nu sunt numai moștenitorii reclamantului din clasele I-IV sau moștenitorii testamentari, respectiv legatarii universali sau cu titlu universal, ci și-în lipsa acestor moștenitori –comuna, orașul sau municipiul pe a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii

Din punct de vedere procedural, pentru a vedea dacă moștenitorii înțeleg să continue acțiunea defunctului, aceștia vor trebui introduși în cauză, iar până la identificarea și introducerea lor în cauză, procesul va fi suspendat, astfel cum prevede art. 616² alin. (3) raportat la art. 243 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ, respectiv art. 914 alin. (3), raportat la art. 406 alin. (1) pet. 1 N.C.P.C.

În practică se pot ivi 3 ipoteze:

Nu există moștenitori sau aceștia nu înțeleg să continue procesul de divorț, caz în care căsătoria încetează prin decesul soțului reclamant, iar soțul pârât vine la moștenire, în calitate de soț supraviețuitor, singur sau împreună cu ceilalți moștenitori;

Moștenitorii continuă acțiunea de divorț, dar din probele administrate nu reiese culpa exclusivă a soțului pârât, astfel încât acțiunea urmează a fi respinsă, ceea ce înseamnă că, de fapt, căsătoria a încetat prin deces, iar soțul pârât vine la moștenirea soțului reclamant decedat.

Moștenitorii continuă acțiunea, iar din dovezi rezultă culpa exclusivă a pârâtului, ceea ce înseamnă că instanța va dispune desfacerea căsătoriei, împotriva soțului pârât, care își pierde vocația la moștenire, deoarece nu mai are calitatea de soț supraviețuitor, întrucât căsătoria se consideră desfăcută, într-o astfel de ipoteză, la data decesului.

E adevărat că și deschiderea succesiunii are loc tot la data decesului, dar aparenta contradicție între cele două texte nu reprezintă un pericol, deoarece textele de lege trebuie interpretate în așa fel încât să se aplice urmărind și voința legiuitorului, adică scopul legii.

Or este limpede că art. 380 N.C.C.a fost conceput tocmai pentru a-l împiedica pe soțul pârât, vinovat de destrămarea căsătoriei, să aibă vocație la moștenirea soțului reclamant, iar acest lucru nu se poate realiza decât dacă momentul desfacerii căsătoriei este anterior momentului decesului.

Așa fiind, pentru aplicarea art. 380 N.C.C., trebuie să se considere că, deși legea fixează cele două momente în aceeași zi (data decesului), divorțul premerge deschiderii succesiunii.

Divorțul din cauza stării sănătății unui soț

Textul art. 381 N.C.C. nu adaugă în plus, față de reglementarea de principiu decât precizarea că desfacerea căsătoriei se dispune fără a se face mențiune despre culpa soților.

De altfel, soluția e firească, fiind vorba despre un „divorț remediu”.

Din punct de vedere procedural, trebuie făcută corelarea cu art. 613¹ C.proc.civ., potrivit căruia “când divorțul este cerut pentru că starea sănătății unuia dintre soți face imposibilă continuarea căsătoriei, instanța va administra probe privind existența bolii și starea sănătății soțului bolnav și va pronunța divorțul, potrivit Codului civil, fără a face mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei” .

CAPITOLUL IV

NULITATEA CĂSĂTORIEI

Nulitatea absolută a căsătoriei

Potrivit enumerării legale din cuprinsul art. 293 alin. (1) N.C.C., este sancționată cu nulitatea absolută căsătoria încheiată cu neobservarea cerințelor privitoare la:

consimțământul la căsătorie

De fapt, dispoziția purtând titlul marginal „consimțământul la căsătorie”, art. 271 N.C..C, conține două cerințe relevante sub aspectul incidenței sancțiunii nulității absolute, anume existența consimțământului fiecăruia dintre viitorii soți, precum și condiția diferenței de sex a viitorilor soți.

În ceea ce privește consimțământul în vederea căsătoriei, doar lipsa materială a acestuia atrage nulitatea absolută a actului juridic, fie că viitorul soț s-a înfățișat personal în fața ofițerului de stare civilă, dar a refuzat să consimtă la căsătorie, fie că unul sau ambii soți au lipsit de la ceremonia oficierii căsătoriei indiferent dacă cel sau cei absenți au fost sau nu „reprezentați”, știut fiind că în materie de căsătorie reprezentarea nu este permisă; dacă manifestarea de voință există în materialitatea sa, însă i-a fost alterat caracterul liber prin eroare, doi sau violență, căsătoria este anulabilă pentru vicierea consimțământului.

diferența de sex din cuprinsul art. 271 N.C.C., a cărei nesocotire, este de asemenea vizată de sancțiunea nulității absolute în baza art. 293 alin. (1) N.C..C care face trimitere la întreg articolul 271 NCC;

monogamie

Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.

Câtă vreme starea de persoană căsătorită atașată căsătoriei anterioare nu a fost stinsă – fie prin încetare ca urmare a morții fizic constate sau declarate prin hotărâre judecătorească a unuia dintre soți, fie prin desfacere, fie prin declararea nulității acesteia – căsătoria subsecventă încheiată în disprețul „obstacolului” căsătoriei anterioare în ființă este nulă pentru bigamie.

Încetarea căsătoriei are loc pe data morții fizic constatate sau, în cazul morții prezumate, pe data decesului stabilită prin hotărârea definitivă, cu precizarea că data morții astfel determinată și, implicit, data încetării căsătoriei, poate fi rectificată dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată, caz în care data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.

Căsătoria soțului celui declarat mort încheiată la o dată ulterioară aceleia reținute printr-o hotărâre definitivă nu este afectată de o eventuală rectificare a datei morții, anterioară față de cea fixată prin hotărârea existentă la momentul încheierii căsătoriei subsecvente, întrucât cauza de nulitate a căsătoriei este evaluată în raport de situația existentă la data contractării acesteia.

Cât privește desfacerea căsătoriei anterioare, impedimentul rezultând din starea de persoană căsătorită este înlăturat, în funcție de calea urmată în vederea obținerii divorțului, pe data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat divorțul sau pe data eliberării certificatului de divorț de către ofițerul de stare civilă sau de notarul public de la locul încheierii căsătoriei sau de la locul ultimei locuințe comune a soților..

Trebzuie să subliniez una din noutățile din materia divorțului în stabilirea valabilității sau nulității absolute a unei căsătorii subsecvente: în cazul divorțului din culpă, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț, cu precizarea că cererea va fi admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât, în viață, situație în care căsătoria este socotită desfăcută la data decesului soțului reclamant..

Nu există prevederi explicite privind efectele hotărârii de respingere a cererii de divorț continuate de moștenitori, dar nu poate avea ca urmare menținerea căsătoriei, ci se va constata încetarea acesteia.

Continuarea procesului de divorț de către moștenitorii soțului decedat în condițiile de strictă interpretare indicate de legiuitor nu împiedică încheierea valabilă a unei noi căsătorii de către soțul supraviețuitor ulterior decesului soțului și mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate asupra divorțului, întrucât, indiferent de sensul actului instanței, de admitere sau de respingere a cererii de divorț, căsătoria și-a oprit efectele pe data decesului unuia dintre soți, ceea ce diferă fiind doar modalitatea în care se consacră această realitate.

Căsătoria încheiată mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de declarare a nulității absolute sau de anulare a căsătoriei anterioare nu va fi desființată pentru bigamie întrucât, potrivit prevederii cu valoare de principiu cuprinsă în art. 1254 alin. (1) N.C.C., contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.

interzicerea căsătoriei între rude

Prin dispoziția la care se face trimitere, art. 274 alin. (l)-(3) N.C..C, căsătoria este oprită între rudele în linie dreaptă indiferent de grad, precum și între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, fără nicio distincție după cum rudenia este firească, adică bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană ori pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun sau rudenia este civilă, rezultată din adopție.

Pe cale de consecință, este sancționată cu nulitatea absolută căsătoria încheiată între rude în linie dreaptă indiferent de grad, precum și căsătoria neautorizată prin actul instanței de tutelă încheiată între rude colaterale până la al patrulea grad inclusiv, fără a distinge după cum rudenia este firească sau prin adopție.

Cât privește rudenia din afara căsătoriei, stabilită potrivit legii, efectul prohibitiv este neîndoielnic, la fel și incidența nulității absolute.

În situația în care rudenia din afara căsătoriei nu este confirmată juridicește, întrucât rudenia de sânge, ca stare de fapt, există indiferent dacă a fost sau nu consacrată formal (prin recunoaștere voluntară de filiație, de exemplu) și ținând seama de rațiunile care au justificat instituirea rudeniei ca impediment la căsătorie, se susține că cele afirmate în doctrină sub imperiul reglementărilor anterioare, anume că impedimentul rudeniei este operant cu condiția probării existenței relației de rudenie în grad interzis, își păstrează actualitatea.

În cazul reproducerii umane asistate medical cu terț donator, filiația și rudenia reală, biologică, diferită de cea legală, rămân ascunse, neputând fi stabilită nicio legătură de filiație între terțul donator și copilul astfel conceput, după cum nici filiația copilului astfel conceput nu poate fi contestată din rațiuni ce țin de caracterul asistat medicalal concepțiunii

Drept urmare, impedimentul rudeniei se va raporta la filiația și rudenia atribuite de lege.

Referitor la adoptat și descendenții săi, raporturile de rudenie firească față de părinții firești ai adoptatului și rudele acestora încetează pe data rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a adopției, însă impedimentul la căsătorie fondat pe rudenia de sânge a adoptatului și a descendenților săi se menține, fiind dublat de interdicția de căsătorie între rudele civile.

Prin excepție de la regula ce oprește căsătoria între rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, în temeiul art. 274 alin. (2) N.C.C. căsătoria poate fi totuși autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul solicitantul între rude în linie colaterală de gradul IV, adică între verii primari potrivit precizărilor din art. 406 alin. (3) lit. b) N.C.C., fără a distinge între rudenia firească și cea adoptivă, după cum se precizează în cuprinsul art. 274 alin. (3) NCC. În lipsa autorizării, căsătoria este lovită de nulitate absolută.

Trebuie remarcată severitatea tratamentului juridic în comparație cu cel aplicabil căsătoriei neautorizate a minorului, aceasta din urmă sancționată cu nulitatea relativă ce se acoperă, printre altele, în cazul obținerii autorizării înainte de rămânerea definitivă a hotărârii în declararea nulității căsătoriei.

interzicerea căsătoriei alienatului și a debilului mintal.

Interdicția de a se căsători impusă alienatului și debilului mintal are caracter absolut și categoric, altfel spus vizează căsătoria acestuia cu orice persoană chiar dacă aceasta din urmă ar cunoaște și ar fi dispusă să accepte căsătoria, fără a deosebi după cum alienatul sau debilul mintal se află sau nu sub interdicție judecătorească – întrucât art. 276 NCC nu distinge – și este incompatibilă cu derogări apte să înlăture sancțiunea nulității absolute a căsătoriei.

solemnitatea și publicitatea celebrării căsătoriei, anume nesocotirea obligației de către viitorii soți de a se înfățișa împreună la sediul primăriei pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a doi martori, în fața ofițerului de stare civilă

Căsătoria încheiată cu neobservarea oricăreia dintre cerințele enunțate este sancționată cu nulitatea absolută.

Este de menționat că, în temeiul dispoziției cu caracter general cuprinsă în art. 102 N.C.C., potrivit căreia „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități”, „oficierea” căsătoriei de către o persoană care nu deține calitatea de ofițer de stare civilă, dar a exercitat atribuții specifice acelei calități în mod public, nu are consecințe asupra valabilității actului juridic, cu condiția ca soții să nu fi cunoscut lipsa calității de ofițer de stare civilă.

Per a contrario, dacă soții, la data încheierii căsătoriei, știau că, în realitate, cel ce le oficiază căsătoria și-a asumat de la sine putere „rolul” de ofițer de stare civilă, căsătoria va fi lovită de nulitate absolută.

Conform celor stabilite prin art. 293 alin. (2) N.C.C., în cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de
bună-credință.

Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Nu este vorba de acoperirea nulității căsătoriei subsecvente, ci de recunoașterea valabilității acesteia sub condiția ca soțul celui declarat mort să fi fost de bună-credință la data, se subînțelege, a încheierii celei din urmă căsătorii.

Altminteri, dacă raportat la momentul încheierii căsătoriei subsecvente acest soț a fost de rea-credință, cunoscând faptul că. în realitate, soțul său declarat mort prin hotărâre definitivă se află în viață, anulându-se hotărârea declarativă de moarte căsătoria anterioară este „reactivată”, iar cea subsecventă este nulă pentru bigamie.

Contrar celor sugerate prin titlul art. 293 N.C.C., „cazurile de nulitate absolută", nu epuizează toate sursele de nulitate absolută a căsătoriei expres prevăzute-lista se completează cu impubertatea legală și fictivitatea căsătoriei.. Ca numitor comun, cauzele de nulitate absolută arătate de art. 293 N.C.C. nu pot fi acoperite, spre deosebire de celelalte două cazuri indicate de legiuitor.

Lipsa vârstei matrimoniale

Vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani împliniți, atât în cazul bărbatului, cât și al femeii dar, prin excepție, căsătoria se poate încheia de la vârsta de 16 ani împliniți, de asemenea fără a distinge între bărbat și femeie, condiționat de următoarele cerințe cumulative: existența unor motive temeinice, avizul medical favorabil, încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui ori a persoanei sau autorității care exercită drepturile părintești, precum și autorizarea instanței de tutelă.

Nulitatea absolută lovește căsătoria persoanei minore care, la data încheierii căsătoriei, nu avea vârsta de 16 ani împliniți. Întrucât legea nu distinge, sancțiunea este incidență indiferent dacă numai unul sau ambii soți erau impuberi, ori dacă au fost obținute sau nu avizul, încuviințările și autorizarea prevăzute pentru căsătoria minorului în vârstă de peste la 16 ani.

Ca și în legislația trecută (art. 20 C.fam.), sancțiunea poate fi evitată iar căsătoria.nu va fi desființată dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect nulitatea căsătoriei a survenit oricare din următoarele împrejurări indicate prin art. 294 alin. (2) NCC:

ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani; într-o astfel de situație desființarea căsătoriei, deși pe deplin legitimă în logica instituției nulității, ar fi excesivă, pur formală și mai ales inutilă, pentru că foștii soți n-ar avea decât să se mai căsătorească o dată împreună;

dacă soția a născut sau a rămas însărcinată, chiar dacă niciunul dintre soți n-a depășit vârsta minorității; sunt împrejurări de fapt care dovedesc pubertatea reală a soților.

Totodată, legiuitorul a preferat păstrarea căsătoriei din considerente care privesc necesitatea ocrotirii intereselor copilului

Căsătoria fictivă

În doctrină exitsă opinia unanimă exprimată potrivit căreia în lipsa unei dispoziții exprese a Codului familiei, susținută jurisprudential ca motiv virtual de nulitate absolută prin alin. (1) al textului analizat legiuitorul conferă fictivității căsătoriei rang de cauză de nulitate expresă.

Indirect, căsătoria fictivă primește și o definiție legală, anume o căsătorie ce a fost încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie.

Pentru a putea fi calificată „fictivă”, căsătoria trebuie să se fi oficiat și, formal, viitorii soți să-și fi dat consimțământul la căsătorie.

Ceea ce distinge căsătoria fictivă este caracterul simulat, fals, al manifestării de voință, exprimat nu în vederea întemeierii unei familii, ci în scopul obținerii beneficiilor pe care le-ar asigura, unuia sau ambilor soți, încheierea acelei căsătorii.

Natura sau încărcătura ilicită a scopului real urmărit sau dacă numai unul dintre soți sau amândoi au avut motivații străine de întemeierea unei familii sunt lipsite de relevanță sub aspectul acțiunii cauzei de nulitate.

Cu tot caracterul absolut al nulității, asanarea sa este posibilă.

Detaliind ceea ce doctrina și practica instanțelor a admis în mod unanim, anume acoperirea nulității ori de câte ori până la soluționarea irevocabilă (în legislația anterioară) a cauzei între soți s-au stabilit relații conjugale prin alin. (2) art. 295 N.C.C. sunt prevăzute următoarele trei ipoteze care, survenite înainte de rămânerea definitivă a hotărârii instanței, acoperă nulitatea absolută a căsătoriei fictive:

a intervenit conviețuirea soților: nu se stabilește o durată minimă a conviețuirii sau vreun altfel de criteriu temporal și nici de altă natură, dar e de la sine înțeles că se are în vedere o situație de fapt cu accente de stabilitate și continuitate, semnalând că întemeierea unei familii nu mai este un scop străin de intențiile soților;

soția a născut sau a rămas însărcinată;

au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei; este suficient să se împlinească termenul de 2 ani de la încheierea căsătoriei și până la rămânerea definitivă a hotărârii instanței, chiar dacă soții nu au conviețuit.

Soluția legiuitorului este una practică. Fiind vorba de o cauză de nulitate absolută, ce poate fi invocată oricând, de orice persoană interesată și ale cărei efecte ar putea perturba siguranța raporturilor juridice cu terții ale soților sau ale fiecăruia dintre ei, opțiunea pentru menținerea căsătoriei este judicioasă.

Caracterul fictiv al căsătoriei poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

În pofida generozității enunțului, probațiunea nu este lipsită de dificultăți întrucât consimțământul exprimat în condiții de solemnitate, în fața ofițerului de stare civilă, generează prezumția unei intenții maritale reale.

Persoanele care pot invoca nulitatea absolută

Acțiunea în constatarea nulității absolute a căsătoriei pentru oricare din cauzele de nulitate stabilite prin art. 293-295 N.C.C. poate fi promovată de orice persoană care justifică un interes, evident, inclusiv de oricare dintre soți, precum și de procuror; ținând seama și de cele statuate prin art. 1247 alin. (3) N.C.C. din materia nulității contractului, instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.

În principiu, încetarea sau desfacerea căsătoriei „atacate” nu împiedică inițierea ori, după caz, finalizarea demersului privind constatarea nulității, cu o singură abatere indicată prin teza a II-a din art. 296 N.C.C.. Procurorul nu poate introduce acțiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepția cazului în care ar acționa pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție, fie că minorul sau interzisul de protejat este unul dintre soți, fie un terț, întrucât legea nu distinge.

Dreptul procurorului de a porni acțiunea este condiționat de finalitatea apărării pe această cale a drepturilor minorilor sau a persoanelor aflate sub interdicție, însă procurorul poate continua, fără nicio restricție, acțiunea civilă pusă în mișcare mai înainte de încetarea sau desfacerea căsătoriei.

Dreptul la acțiune este imprescriptibil extinctiv întrucât art. 296 N.C.C. nu stabilește un termen de prescripție, astfel că este aplicabilă regula de drept comun din art. 1249 alin. (1) N.C.C., anume: „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”.

4.2. Nulitatea relativă a căsătoriei

Articolul 297 alin. (1) N.C.C. stabilește două cazuri de nulitate relativă, ambele vizând căsătoria minorului în vârstă de peste 16 ani împliniți, încheiată cu neobservarea cerințelor speciale referitoare la încuviințarea căsătoriei de către părinții sau, după caz, de tutore, precum și a celor privitoare la autorizarea căsătoriei de către instanța de tutelă.

Căsătoria minorului este valabil încheiată dacă este deopotrivă încuviințată și autorizată, astfel că nulitatea relativă intervine, după cum neîndoielnic rezultă din art. 277 alin. (1) N.C.C., în cazul nesocotirii oricăreia din cerințe și, cu atât mai mult, în cazul în care ambele au fost ignorate.

În baza art. 297 alin. (1) coroborat cu art. 272 alin. (2) și (4) N.C.C. constituie în mod neîndoielnic motiv de nulitate relativă lipsa încuviințării părinților sau a unuia dintre părinții firești sau adoptatori nedivorțați la data încheierii căsătoriei minorului sau care, divorțați fiind, exercită împreună autoritatea părintească, a încuviințării părinților sau a unuia dintre părinții din afara căsătoriei și care conviețuiesc, lipsa încuviințării aceluia dintre părinți care exercită singur autoritatea părintească, celălalt părinte fiind decedat sau aflat, din orice motiv, în neputința de a-și exprima voința ori, divorțat fiind, i s-a retras, prin hotărârea de divorț, exercițiul autorității părintești, precum și, în cazul copilului aflat sub tutelă, lipsa încuviințării tutorelui. Ținând seama de rațiunea legii, se crede că, de asemenea, constituie cauze de nulitate relativă lipsa încuviințării părintelui decăzut din exercițiul drepturilor părintești, precum și lipsa încuviințării unuia dintre soții tutori.

Cât privește părintele decăzut din drepturi, îndreptățirea sa de a încuviința căsătoria minorului nu este lămurită de art. 272 NCC. Se consideră că încuviințarea acestuia este necesară, altminteri căsătoria este lovită de nulitate relativă, întrucât decăderea din exercițiul drepturilor parentale nu figurează printre cazurile expres nominalizate în care se omite „acordul” unuia dintre părinți; apoi, de vreme ce părintele astfel sancționat nu pierde dreptul de a consimți la adopția copilului, fără nicio distincție după cum decăderea este totală sau parțială, nu i se poate refuza cu temei dreptul de a se pronunța în legătură cu căsătoria minorului, însă o atare concluzie, favorabilă părintelui decăzut din exercițiul drepturilor, pare nefirească și inechitabilă pentru părintele divorțat sau din afara căsătoriei care nu deține exercițiul autorității părintești, părinte care, potrivit art. 272 alin. (4) NCC și art. 398 alin. (2) NCC, nu este invitat să se pronunțe.

Este adevărat că exercitarea autorității părintești de către un singur părinte în caz de divorț și, prin analogie, în cazul filiației din afara căsătoriei, reprezintă excepția de la regula instituită prin art. 397 N.C.C. conform căreia, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel, anume, așa cum dispune art. 398 alin. (2) N.C.C., pe fondul unor motive temeinice și în acord cu interesul superior al copilului.

Însă nu sunt motive pentru ca gama de motive întemeiate, de natură să justifice preluarea autorității părintești de către un singur părinte, trebuie să aibă gravitatea extremă a situațiilor ce conduc la decăderea din exercițiul drepturile părintești – anume punerea în pericol a vieții, sănătății sau dezvoltării copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

În cazul minorului aflat sub tutelă, încuviințarea căsătoriei este de „competența” tutorelui. Altfel spus, ori de câte ori ocrotirea copilului se înfăptuiește prin tutelă, tutorele este chemat să-și dea încuviințarea, chiar și în acele cazuri de instituire a tutelei indicate prin art. 110 NCC în care unul sau amândoi părinții firești sau adoptivi ai copilului s-ar afla în viață și în măsură de a-și putea manifesta voința, anume părinți decăzuți din exercițiul drepturilor părintești, sau părinți cărora li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, precum și în situația în care, la încetarea adopției, instanța a decis instituirea tutelei copilului, soluție de rezervă la regula redobândirii drepturilor de către părinții firești.

Deși legiuitorul, în contextul căsătoriei minorului, are în vedere tutela exercitată de către o singură persoană, se subînțelege că în cazul tutorilor soț și soție, răspunzând împreună pentru exercitarea atribuțiilor tutelei și fiind supuși dispozițiilor din materia autorității părintești, este necesară încuviințarea fiecăruia în parte, iar eventualul dezacord este soluționat de instanța de tutelă, la fel ca în cazul diferendului dintre părinți, în funcție de interesul superior al copilului

Așa fiind, în lipsa încuviințării unuia dintre soții tutori, căsătoria minorului este sancționată cu nulitatea relativă – o soluție discutabilă din punctul de vedere al acoperirii textelor.

Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să dea încuviințare minorului, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești, dar dacă aceasta nu a fost obținută sau acordată căsătoria nu poate fi anulată, deficiența neregăsindu-se printre cele expres indicate prin art. 297 alin. (1) N.C.C. în legătură cu cerința încuviințării ca fiind cauze de nulitate relativă.

Așa cum prevede art. 272 alin. (2) N.C.C., autorizarea căsătoriei minorului este de competența instanței de tutelă de la domiciliul minorului.

Așa fiind, dispoziția cuprinsă în art. 297 alin. (2), în sensul că nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel a cărui autorizare era necesară, îndeamnă la o constatare cu neputință de acceptat, anume că dreptul la acțiune aparține instanței de tutelă; acest drept ar fi prescriptibil în termen de 6 luni de la luarea la cunoștință a încheierii căsătoriei.

Potrivit art. 297 alin. (2) N.C.C., nulitatea relativă pentru nesocotirea cerinței privitoare la încuviințarea ori autorizarea căsătoriei minorului poate fi invocată numai de cel a cărui încuviințare sau, după caz, autorizare, era necesară.

Concluzia care se va impune în legătură cu necesitatea încuviințării în cazul părintelui decăzut din drepturi, precum și a unuia din soții tutori și, de asemenea, opinia ce se va contura legat de sensul noțiunii „lipsa încuviințării", vor determina sfera persoanelor îndreptățite să solicite instanței anularea căsătoriei.

Viciile de consimțământ

Consimțământul viciat al oricăruia dintre soți constituie, ca și în legislația anterioară (art. 21 C.fam.), cauză de nulitate relativă a căsătoriei. în această materie, viciile de consimțământ sunt eroarea, dolul și violența.

Înțeleasă ca falsă reprezentare a realității în momentul încheierii actului juridic altfel spus, ca lipsă de concordanță între percepția realității și realitatea obiectivă.

În materie de căsătorie eroarea constituie viciu de consimțământ numai dacă privește identitatea fizică a celuilalt soț, conform art. 298 alin. (2) N.C.C., care preia viziunea asupra erorii ca viciu de consimțământ la căsătorie, promovată prin art. 21 alin. (1) C.fam.

În consecință, orice altă eroare (spontană, neprovocată), cum ar fi asupra unor calități fizice sau psihice, asupra caracterului, temperamentului, în privința pregătirii profesionale, condiției sociale sau materiale, sau chiar asupra statutului civil al viitorului soț, rămâne irelevantă sub aspectul valabilității căsătoriei.

Potrivit prevederilor dreptului comun în materia viciilor de consimțământ și dolul este o falsă reprezentare a realității, dar, spre deosebire de eroarea propriu-zisă, de astă dată eroarea nu este spontană, ci provocată prin mijloace frauduloase sau prin omisiunea, frauduloasă, de informare asupra unor împrejurări ce se cuveneau dezvăluite.

Așa cum prevede art. 1214 alin. (1) NCC, „consimțământul este viciat prin doi atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să-1 informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

„Viclenia”, cum era numit uneori dolul, are deci o componentă subiectivă, eroarea, și una obiectivă, constând în mijloacele întrebuințate pentru a provoca eroarea.

Cât privește manoperele dolosive întrebuințate de o terță persoană, ele sunt apte să atragă nulitatea relativă a căsătoriei, însă numai dacă soțul victimei a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască de existența lor.

Trebuei remarcată generozitatea domeniului de acțiune a dolului care, abandonate fiind restricțio-nările din art. 960 C.civ, de drept comun nu mai este limitat la elemente esențiale, determinante la încheierea actului juridic; în lipsa unor prevederi derogatorii pentru ipoteza căsătoriei, reconsiderarea legală a ariei de incidență al acestui viciu de consimțământ se va regăsi și materia nulității relative a căsătoriei.

Întrucât scopul urmărit de autorul manoperelor viclene, comisive sau omisive, este încheierea căsătoriei, respectivele mașinațiuni trebuie să privească aspecte ce țin de persoana și personalitatea viitorului soț, cu previzibilă influență asupra relațiilor conjugale, cum ar fi starea de sănătate, vârsta, statutul profesional, educația, reputația, antecedentele maritale, confesiunea, inclusiv situația materială. în mod cert, sunt valorificabile cu titlu de doi inclusiv împrejurări fără nicio șansă în reglementarea anterioară, împrejurări din categoria celor care, chiar cunoscute fiind în adevărata lor dimensiune, nu ar fi împiedicat încheierea căsătoriei de către cel ce se pretinde victima dolului întrucât nu se mai cere constatarea rolului determinant al erorii provocate.

Așa fiind, nulitatea relativă pentru doi sancționează mai curând conduita delictuală a unuia dintre viitorii soți, fie și numai prin tacită complicitate, decât rezultatul mașinațiunilor sale, anume alterarea voinței celuilalt. Obținerea anulării căsătoriei va fi lesnicioasă, fiind necesar să se probeze doar existența faptului comisiv sau omisiv, nu și rolul acestuia în decizia privind încheierea căsătoriei.

Ținând seama de dreptul comun în materie – violența fiind reglementată prin art. 1216-1220 N.C.C.-aceasta constă într-o constrângere fizică sau morală exercitată asupra viitorului soț care a insuflat o temere justificată, decisivă la încheierea căsătoriei.

Violența cuprinde un element obiectiv-constrângerea.și un element subiectiv-teama insuflată-care, conjugate, aduc atingere caracterului liber al manifestării de voință.

Sub aspect obiectiv, amenințarea, provenită de la celălalt viitor soț sau de la un terț – însă numai dacă viitorul soț, al cărui consimțământ nu a fost viciat, știa sau, date fiind împrejurările, trebuia să știe de violența săvârșită de către terț -pentru a constitui cauză de anulabilitate a căsătoriei, se cere: să existe la momentul exprimării consimțământului, să fie serioasă și eficace, fiind irelevant dacă autorul amenințărilor a intenționat sau nu să le pună în aplicare; actele de violență să fie îndreptate împotriva unor valori importante, precum viața, persoana, onoarea, bunurile victimei sau a unei persoane apropiate acesteia

Sub aspect subiectiv, violența, fizică sau psihică, trebuie să fi indus o temere justificată dată de pericolul grav și iminent. Temerea justificată este o chestiune de fapt ce urmează a fi stabilită în concret ținând seama, așa cum prevede art. 1216 alin. (4) NCC, de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii actului juridic.

Întrucât, potrivit dreptului comun, constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje nejustificate se pune problema dacă logodna ce a prefigurat căsătoria poate reprezenta o sursă de presiune, altfel spus în ce măsură susținerea unuia dintre soți în sensul că a încheiat căsătoria ca soluție alternativă la amenințarea ruperii logodnei cu perspectiva răspunderii pentru ruperea logodnei poate întemeia o acțiune în anularea căsătoriei.

Cât privește așa-numita temere reverențioasă, de a nu mâhni sau jigni o anumită persoană, izvorâtă din sentimentul de respect și de afecțiune față de părinți ori alți ascendenți sau față de alte rude ori persoane apropiate, neînsoțită de violență, aceasta nu constituie viciu de consimțământ.

Lipsa dicernământului

Lipsa vremelnică a discernământului unuia din soți atrage nulitatea relativă a căsătoriei. Textul art. 299 N.C.C. nu precizează în mod explicit, dar legiuitorul are în vedere, fără îndoială, lipsa vremelnică a discernământului în chiar momentul încheierii căsătoriei.

În cadrul reglementării anterioare, regimul sancționator prescris pentru ipoteza căsătoriei încheiate de cel vremelnic lipsit de facultăți mintale era diferențiat după cum, raportat la momentul încheierii căsătoriei, lipsa vremelnică a facultăților mintale a „retras” sau nu discernământul soțului în cauză, fiind incidență nulitatea absolută în cazul lipsei vremelnice a facultăților mintale câtă vreme persoana nu avea discernământul faptelor sale și a nulității relative în cazul în care lipsa vremelnică a facultăților mintale, care nu a înlăturat discernământul în momentul exprimării consimțământului, era consecința unei maladii ce nu a fost adusă la cunoștința viitorului soț, fiindu-i viciat în acest fel consimțământul prin dol reticent.

Noua legislație supune căsătoria tratamentului de drept comun pentru lipsa discernământului în materie de acte juridice în general prevăzut de art. 1205 alin. (1) NCC, conform căruia „este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale”.

Soluția anulabilității căsătoriei încheiate de persoana lipsită vremelnic de discernământ este cel puțin discutabilă, în sensul că, în materie de acte juridice în general, lipsa discernământului atrage nulitatea absolută.

Jurisprudența franceză promovează soluția nulității absolute a căsătoriei încheiate într-un moment de tulburare mintală, stare asimilată lipsei consimțământului la căsătorie.

Cu totul adevărat că de vreme ce căsătoria este interzisă în cazul incapabililor – minorii în vârstă de până la 14 ani, precum și cei aflați sub interdicție-a căror lipsă de discernământ se prezumă, în cazul celorlalte persoane existența capacității matrimoniale, ca stare de drept, îndreptățește presupunerea privind existența discernământului, ca stare de fapt.

Pe de altă parte însă, din perspectiva cerinței consimțământului la căsătorie, caracterul conștient al manifestării de voință presupune suportul discernământului; analizând chestiunea consimțământului numai referitor la persoanele având capacitate matrimonială – întrucât căsătoria minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani, precum și a alienatului sau a debilului mintal este lovită de nulitate absolută,persoane în cazul cărora existența discernământului se prezumă, a admite că există consimțământ chiar dacă se dovedește lipsa discernământului înseamnă a ne abatem de la exigențele raționamentului logic.

Dacă în lipsa, chiar vremelnică, a discernământului, căsătoria este doar anulabilă, în viziunea legiuitorului fie consimțământul poate exista chiar și fără suportul discernământului, fie lipsa psihică a consimțământului determinată de absența discernământului (exceptând minoritatea, alienația și debilitatea mintală) este o deficiență de importanță secundară câtă vreme există o manifestare în sensul căsătoriei exprimată formal, material, chiar nesusținută de o voință conștientă.

În tot cazul, existența consimțământului nu presupune în mod necesar o suprapunere între consimțământul în ipostază materială și în ipostază psihică, dimensiunea materială fiind suficientă pentru constatarea existenței consimțământului, absența voinței conștiente alterând doar calitatea consimțământului asemenea unui viciu al voinței, fără puterea de a-i ataca însăși ființa. în aceste condiții este discutabil dacă nulitatea absolută a căsătoriei alienatului sau a debilului mintal mai poate pretinde susținerea argumentului lipsei caracterului conștient al voinței exprimate

Opțiunea legiuitorului pentru sancțiunea nulității relative a căsătoriei pentru lipsa vremelnică a discernământului unuia dintre viitorii soți s-a făcut din considerente practice, urmărindu-se protejarea intereselor persoanei aflată în această situație; nulitatea absolută, deși ar satisface pretențiile raționamentului logic, prin mecanismele regimului său specific ar risca să genereze consecințe defavorabile persoanei fără discernământ, îngăduind soțului, precum și oricărei persoane interesate să obțină, oricând, desființarea căsătoriei.

Existența tutelei

Nesocotirea impedimentului la căsătorie decurgând din starea de tutelă atrage, potrivit art. 300 N.C.C. nulitatea relativă a căsătoriei.

Față de legislația anterioară, este o inovație care, cu toate că interzicea căsătoria între tutore și minorul aflat sub tutela sa, n-a prevăzut vreo sancțiune pentru o astfel de căsătorie.

Tutela nu este un mijloc de ocrotire rezervat exclusiv minorilor; între persoana pusă sub interdicție judecătorească datorită alienației sau debilității mintale și tutorele său căsătoria este oprită nu din cauza calității de tutore a ocrotitorului, ci a alienației sau a debilității mintale a celui ocrotit, căruia îi este interzisă căsătoria în mod categoric și absolut, sub sancțiunea nulității absolute.

Legea nu face vreo precizare privitor la persoana îndrituită să ceară anularea căsătoriei nici în cuprinsul art. 300 NCC, nici în contextul precizărilor aduse prin art. 301 alin. (4) NCC, legat de termenul de prescripție pentru acest motiv de nulitate relativă.

Sunt două interpretări posibile, anume fie oricare dintre soți are drept la acțiune întrucât niciunuia nu i se refuză în mod expres, fie dreptul la acțiune se află numai la îndemâna minorului căsătorit cu tutorele său -aceasta pare mai plauzibilă – întrucât norma ce interzice căsătoria în această formulă este una de protecție a intereselor minorului, iar nulitatea relativă poate fi invocată, de drept comun, numai de către cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată.

Termenul de presxripție

Dreptul de a cere anularea căsătoriei se prescrie în termenul special de 6 luni; termenul este susceptibil de suspendare și de întrerupere potrivit dreptului comun în baza art. 2544 N.C.C. conform căruia „cursul prescripției se calculează potrivit regulilor stabilite în Titlul III din prezenta carte, luându-se în considerare, dacă este cazul, și cazurile de suspendare sau de întrerupere prevăzute de lege”.

În funcție de cauza de nulitate relativă ce se valorifică, potrivit precizărilor din
alin. (2)-(4) din art. 301 N.C.C., prescripția își începe cursul după cum urmează:

în cazul nulității relative a căsătoriei minorului pentru lipsa încuviințării părintești sau, după caz, a tutorelui, termenul curge de la data la care părinții, părintele sau tutorele a aflat de încheierea căsătoriei; pentru ipoteza anulabilității căsătoriei minorului încheiată fără autorizarea instanței de tutelă – cauză de nulitate relativă al cărei regim juridic se cere grabnic reconsiderat – urmând indicațiile legale, termenul se socotește de la data la care instanța de tutelă, singura împuternicită să ceară anularea căsătoriei pe acest temei, a luat cunoștință de încheierea căsătoriei;

în cazul nulității relative pentru vicierea consimțământului la căsătorie prin eroare sau prin dol, termenul se socotește de la data la care soțul în cauză a cunoscut faptul alterării consimțământului său, iar dacă se invocă viciul violenței, de la data încetării acesteia;

pentru motivul lipsei vremelnice a discernământului la încheierea căsătoriei, termenul de 6 luni se calculează de la data la care soțul îndreptățit să ceară anularea, adică acela care pretinde că a consimțit la căsătorie în stare de lipsă vremelnică a discernământului, a aflat de această împrejurare;

nulitatea relativă a căsătoriei încheiată între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa poate fi valorificată în termen de 6 luni de la data încheierii căsătoriei.

Caracterul personal al acțiunii

Dreptul de cere anularea căsătoriei are caracter personal, pe cale de consecință acțiunea nu poate fi pornită decât de titularul dreptului la acțiune.

Potrivit noului Cod de procedură civilă procurorul ar putea porni o astfel de acțiune dacă demersul său ar urmări apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție sau ale dispăruților.

Decesul unuia dintre soți survenit în timpul soluționării cauzei nu împiedică finalizarea judecății, acțiunea putând fi continuată de către moștenitori, oricare dintre moștenitori, spre deosebire de reglementarea anterioară, când moartea unuia dintre soți atrăgea stingerea judecății în acțiunea în anularea căsătoriei, instanța închizând dosarul constatând încetarea căsătoriei.

Redactarea dată art. 302 N.C.C. sugerează că transmisibilitatea acțiunii presupune decesul soțului reclamant, altfel spus, într-o interpretare riguroasă – dar excesivă, continuarea judecății nu ar fi posibilă în contradictoriu cu moștenitorii soțului pârât.

Acoperirea nulității

Legiuitorul stabilește cauze speciale de asanare a nulității relative a căsătoriei [alin. (1) și (2)], cu aplicabilitate limitată la motivul de nulitate indicat, precum și cauze generale [alin. (3)], care validează căsătoria oricare ar fi cauza nulității relative. în toate aceste situații, validarea căsătoriei este prezumată iure et de iure.

Cauzele speciale de acoperire a nulității sunt:

obținerea, până la rămânerea definitivă a hotărârii instanței, a încuviințărilor sau, după caz, a autorizării în cazul nulității relative a căsătoriei minorului pentru lipsa încuviințării părinților sau a tutorelui, ori pentru lipsa autorizării instanței de tutelă;

conviețuirea soților timp de 6 luni în cazul nulității relative pentru vicierea consimțământului, precum și al nulității relative pentru lipsa vremelnică a discernământului.

Termenul de 6 luni prevăzut de art. 303 N.C.C. are aceeași durată cu termenul de prescripție al dreptului la acțiune în anularea căsătoriei și se calculează din același moment, anume de la data încetării violenței sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăților mintale.

În dreptul francez, nulitatea relativă a căsătoriei pentru vicierea consimțământului se acoperă prin faptul conviețuirii, cu caracter de continuate, timp de cel puțin 6 luni de la data descoperirii erorii, respectiv a încetării violenței, dar termenul de prescripție al dreptului la acțiune este cel de drept comun, adică 5 ani socotit, în funcție de viciul de consimțământ, din momentul nașterii dreptului la acțiune.

În cuprisnul art. 303 alin. 2 N.C.C. nu se stabilește explicit dacă se are în vedere conviețuirea soților timp de șase luni anterior pronunțării hotărârii sau anterior promovării acțiunii.

Însă, oricare ar fi interpretarea avută în vedere de legiuitor, ținând seama că nulitatea relativă, în ipotezele în discuție, poate fi invocată pe cale de acțiune de soțul care pretinde vicierea consimțământului său, respectiv lipsa vremelnică a discernământului său la încheierea căsătoriei în termen de 6 luni, a cărui împlinire stinge dreptul material la acțiune, ceea ce valorează a confirmare tacită, utilitatea practică a cauzei de acoperire prin conviețuirea soților timp de 6 luni este redusă.

Întrucât tacita confirmare a căsătoriei anulabile prin împlinirea termenului de prescripție poate fi invocată în cursul soluționării cererii în anulare de soțul pârât pe cale de excepție, în vreme ce acoperirea nulității prin conviețuirea soților operează asemenea unei prezumții absolute de confirmare a căsătoriei, de care instanța va lua act în mod obligatoriu – așa reiese din tonul imperativ al normei din art. 303 alin. (2) NCC, „căsătoria nu poate fi anulată” – altfel spus, acoperirea nulității poate fi invocată și din oficiu, să pot indnetifica acele „breșe” în care confirmarea tacită și acoperirea nulității relative nu se suprapun, în consecință prevederea din art. 303 alin. (2) nu este superfluă. Astfel:

nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune de soțul îndreptățit, și numai de către acesta, în termenul de prescripție de 6 luni; împlinirea termenului de 6 luni prevăzut pentru conviețuirea soților ulterior promovării acțiunii, până la soluționarea definitivă a cauzei, împiedică desființarea căsătoriei;

suspendarea sau întreruperea cursului prescripției face posibilă împlinirea termenului de conviețuire de 6 luni mai înainte de împlinirea termenului de prescripție, prin urmare face posibilă acoperirea nulității relative a căsătoriei, asigurând certitudinea menținerii acesteia înainte de confirmarea sa tacită;

potrivit dreptului comun, nulitatea relativă poate fi opusă pe cale de excepție chiar și după împlinirea termenului de prescripție în cadrul unei acțiuni fondate pe existența stării de căsătorie (cum ar fi desfacerea căsătoriei); excepția-nu va fi primită însă dacă, între timp, nulitatea căsătoriei a fost acoperită prin conviețuirea soților.

Cauzele generale de acoperire a nulității relative a căsătoriei, prevăzute de art. 303 alin. (3) N.C.C., sunt împlinirea, de către ambii soți, a vârstei de 18 ani, precum și faptul nașterii sau a stării de graviditate a soției, survenit, oricare din evenimente, „între timp”, adică până la rămânerea definitivă a hotărârii instanței.

Aceste cauze de acoperire sunt eficiente „în toate cazurile”, în exprimarea legiuitorului, ceea ce poate fi receptat fie în sensul că sunt vizate toate cazurile de nulitate relativă invocate în cuprinsul art. 303 N.C.C., și ar fi căi de asanare ce s-ar adăuga celei speciale prevăzută pentru fiecare din cazurile de anulabilitate a căsătoriei, fie în sensul că modurile generale de acoperire se referă la toate cazurile de nulitate relativă a căsătoriei prevăzute de NCC, adică inclusiv la nulitatea căsătoriei încheiate între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa (art. 300 NCC).

Această din urmă interpretare este judicioasă; cel puțin în cazul împlinirii vârstei de 18 ani de către minorul căsătorit cu tutorele său, ținând seama și de concesiile pe care legiuitorul le face, în cazul nulității căsătoriei în general, de la regimul de drept comun al nulității, desființarea căsătoriei ar fi inutilă pentru că tutela a încetat odată cu starea de minoritate a celui ocrotit, astfel că cei în cauză s-ar putea recăsători.

CAPITOLUL V

EFECTELE NULITĂȚII CĂSĂTORIEI

5.1. Căsătoria putativă

5.1.1. Definirea căsătoriei putative

Căsătoria putativă este căsătoria nulă sau anulată prin hotărârea definitivă a instanței, la încheierea căreia cel puțin unul dintre soți a fost de bună-credință.

Trebuie înțeles că respectiva căsătorie avea semnalmentele aparenței juridice de căsătorie, adică a fost celebrată și înregistrată potrivit legii.

5.1.2. Condiția căsătoriei putative

Ce ami importantă condiție pentru a putea vorbi de căsătoria putativă este ca unul dintre soți să fi fost de bună-credință la data încheierii acesteia..

Cu atât mai mult beneficiază de avantajul putativității căsătoria nulă sau anulată la încheierea căreia amândoi soții au fost de bună-credință.

Buna-credință, a cel puțin unuia dintre soți, la încheierea căsătoriei este de esența putativității și semnifică falsa credință a unuia sau a ambilor soți că s-a încheiat o căsătorie pe deplin valabilă, fără să cunoască faptul că nu au fost îndeplinite toate condițiile legale sau că există vreunul din impedimentele dirimante.

Subliniind concluziile exprimate în literatura de specialitate de-a lungul timpului pe marginea condiției caracterului putativ al căsătoriei, în această materie buna-credință este sinteza a două elemente subiective: eroarea și convingerea deplină a soților sau numai a unuia dintre ei că încheie un act valabil din punct de vedere juridic.

Eroarea poate fi de fapt-de exemplu, soții sau unul dintre soți nu știau că sunt rude între ei în grad interzis de lege pentru căsătorie sau unul dintre soți nu avea cunoștință de starea de persoană căsătorită a celuilalt – sau poate fi de drept – de exemplu, soții (ori numai unul dintre ei) știau că sunt rude între ele, dar nu știau că legea interzice căsătoria între rudele de gradul în care se află ei.

Beneficiul putativății pentru eroare de drept este o excepție de la principiul nemo censetur ignorare legem-nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii-admisă de doctrină, fiindcă necunoașterea legii se invocă de astă dată nu pentru a se sustrage aplicării ei, ci pentru a se dobândi ocrotirea sa.

Formele tipice pe care le poate îmbrăca reaua-credință – frauda și dolul – înlătură buna-credință și, pe cale de consecință, exclud putativitatea căsătoriei pentru autorul lor.

Buna-credință trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei și nu se cere vreo condiție de durată abunei-credințe, prin urmare, descoperirea ulterior oficierii căsătoriei a viciilor actului juridic, indiferent de data la care a survenit (chiar și imediat după celebrare) nu interesează sub aspectul putativității căsătoriei.

Buna-credință se prezumă cel care contestă buna-credință va trebui să facă dovada prin oricare din mijloacele admise de lege.

5.1.3. Efectele putativității

Coroborând prevederile art. 304 alin. (1) și (2) N.C.C., rezultă că desființarea căsătoriei nu aduce atingere consecințelor căsătoriei produse până la rămânerea definitivă a hotărârii, dar, căsătoria fiind desființată, pe viitor, adică de la data rămânerii definitive a actului instanței, ea nu va fi producătoare de efecte juridice.

Altfel spus, prin excepție de la regula desființării retroactive a contractului lovit de nulitate, de aplicabilitate în materie de nulitate a actului juridic în general, potrivit căreia „contractul lovit de nulitare se consideră a nu fi fost niciodată încheiat”, beneficiul putativității căsătoriei asigură păstrarea efectelor ex tunc ale căsătoriei.

Cât privește efectele nepatrimoniale ale căsătoriei desființate, acestea sunt recunoscute numai în beneficiul soțului de bună-credință la data încheierii căsătoriei, soț care va avea situația de soț dintr-o căsătorie valabilă, dar, se subînțelege că în lipsa unei mențiuni exprese în cuprinsul alin. (1) din art. 304 N.C..C, desfăcută prin divorț. întrucât în ceea ce privește segmentul raporturilor personale dintre soți legea nu prevede aplicarea prin analogie a dispozițiilor din materia divorțului, soțul de bună-credință nu se poate prevala de prevederile referitoare la numele de familie după divorț pentru a-și păstra numele de familie comun purtat în timpul căsătoriei nule sau anulate.

Soțul de bună-credință, minor la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei, păstrează capacitatea deplină de exercițiu dobândită.

Potrivit acestei opinii păstrându-si capacitatea deplină de exercițiu, soțul minor va putea și după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de declarare a nulității căsătoriei să încheie acte juridice de dispoziție cu respectarea dispozițiilor legale imperative referitoare la capacitate.

Mai mult decat atât calitatea de soț și capacitatea de exercițiu nu e găsesc în raport de cauză-efect.

Deci nu se poate susține că a încetat cauza, prin urmare trebuie să înceteze și efectul.

În schimb, atât în cazul divorțului cât și al căsătoriei putative, calitatea de soț încetează pentru viitor, dar capacitatea deplină dobândita prin căsătorie se menține, existând deci soluții asemanătoare în ambele situații.

În sfera relațiilor patrimoniale dintre foștii soți, sunt aplicabile, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț.

Efectele divorțului, efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți, anume efecte cu privire la regimul matrimonial, dreptul la despăgubiri, obligația de întreținere între foștii soți și prestația compensatorie, aceasta din urmă de interes practic neglijabil în cazul nulității sau anulării căsătoriei, întrucât dreptul la prestație compensatorie presupune o căsătorie care a durat cel puțin 20 de ani, ceea ce, dat fiind regimul juridic al nulităților în materie de căsătorie, are șanse teoretice de împlinire în cazul nulității pentru bigamie, pentru rudenie în grad interzis de lege, precum și pentru lipsa diferenței de sex.

Regimul matrimonial încetează prin nulitatea sau anularea căsătoriei și se lichidează prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească .

Dacă amândoi soții au fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, din perspectiva efectelor patrimoniale ale desființării căsătoriei, ambii vor avea situația de soți divorțați.

Trebuie remarcat că, legată de prestația compensatorie care, chiar cu șanse reduse de valorificare în practică din cauza condiției duratei minime a căsătoriei (de 20 de ani), oricum nu poate profita ambilor soți de bună-credință din căsătoria desființată, pentru că este un drept recunoscut exclusiv soțului care a câștigat divorțul, constatându-se culpa exclusivă a celuilalt soț, or, dacă amândoi soții au fost de bună-credință, este inacceptabilă orice apropiere de condiția soțului vinovat exclusiv pentru disoluția căsătoriei.

Când numai unul dintre soți a fost de bună-credință, doar acesta are statut de soț dintr-o căsătorie valabil încheiată și desfăcută prin divorț, iar soțul de rea-credință, întrucât în privința sa nulitatea căsătoriei retroactivează, nu se poate prevala de drepturi recunoscute în considerarea calității de fost soț, pentru că nu a deținut o astfel de calitate.

Dată fiind redactarea normei din art. 304 alin. (2) N.C.C., nu este lămurită o chestiune controversată sub imperiul prevederilor Codului familiei, anume dacă beneficiul patrimonial al putativății-numai în ceea ce interesează comunitatea de bunuri a soților, profită sau nu, indirect, și soțului de rea-credință.

Fără îndoială, soțul de rea-credință nu poate invoca drepturi decurgând din regimul matrimonial sau fondate pe starea de căsătorie, însă când soțul de bună-credință, în virtutea acestei calități, inițiază lichidarea regimului matrimonial, demersul său pornește de pe platforma existenței unui regim matrimonial ce „leagă” amândoi soții.

Trimiterea generică din cuprinsul art. 304 alin. (2) N.C.C. la „raporturile patrimoniale” dintre foștii soți care sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț va primi, cu siguranță, interpretări contradictorii.

Întrucât în cuprinsul art. 304 alin. (2) NCC se indică modul în care vor fi soluționate „raporturile patrimoniale dintre foștii soți” cu trimitere la „situația prevăzută la alin. (1)”, anume la caracterul putativ al căsătoriei având ca și condiție suficientă buna-credință a unuia dintre soți, relațiile patrimoniale vor fi reglate potrivit regulilor din materia divorțului atât în cazul în care ambii foști soți au fost de bună-credință, cât și în cazul în care doar unul dintre ei a fost de bună-credință.

Însă trecând în revistă categoriile de efecte patrimoniale ale divorțului, anume efecte cu privire la regimul matrimonial (art. 385-387 NCC), dreptul la despăgubiri
(art. 388 NCC), obligația de întreținere între foștii soți (art. 389 NCC) și prestația compensatorie (art. 390-395 NCC), o atare concluzie nu poate fi primită, pentru că ar însemna, în absența unor precizări asemănătoare aceleia din art. 24 alin. (1) C.fam. („cererea de întreținere a soțului de bună-credință”) că ori de câte ori numai unul dintre soți a fost de bună-credință, cel de rea-credință este asimilat și el, în toată dimensiunea efectelor patrimoniale, soțului dintr-o căsătorie valabil încheiată și desfăcută prin divorț.

Pe de altă parte, dacă se interpretează efectul patrimonial al putativității căsătoriei în sensul că numai soțul de bună-credință beneficiază de tratamentul aplicabil în relațiile patrimoniale dintre foștii soți divorțați, în acest fel excluzând soțul de rea-credință de la vreo pretenție privind dreptul la despăgubiri, la întreținere sau la prestații compensatorii, se întâmpină dificultăți în a desluși „comportamentul” regimului matrimonial: dacă numai soțul de bună-credință se poate prevala de clauzele din eventuala convenție matrimonială, în lipsa convenției matrimoniale sau dacă aceasta este lovită de nulitate, regimul matrimonial aplicabil soților este cel al comunității legale , care încetează prin desfacerea căsătoriei, însă până la lichidarea comunității prin hotărâre judecătorească sau prin act autentic notarial comunitatea subzistă, atât în privința bunurilor, cât și a obligațiilor, soții rămânând coproprietari devălmași asupra bunurilor comune până la stabilirea cote-părți ce revine fiecăruia .

Dacă numai unul dintre soți a fost de bună-credință, efectele cu privire la relațiile personale și capacitatea de exercițiu se vor produce numai în persoana acestuia.

În ceea ce privește raporturile patrimoniale dintre soți, sub reglementarea din Codul familiei s-au născut unele controverse în doctrină, jurisprudența fixându-se în sensul că se aplică regimul comunității legale de bunuri chiar dacă numai unul dintre soți a fost de bună-credință.

Într-adevăr, art. 24 alin. (1) C.fam. prevede, așadar, că beneficiază de dispozițiile privitoare la divorț, în ceea ce privește pensia de întreținere, numai soțul de bună-credință, pe când în privința raporturilor patrimoniale nu mai prevede că beneficiază de prevederile legale privind acesteraporturi numai soțul de bună-credință, de unde rezultă că beneficiază de comunitatea de bunuri și soțul de rea credință.

Soluția de compromis, într-o logică integrată rațiunii de a fi a instituției căsătoriei putative -protejarea intereselor soțului de bună-credință – ar face necesară distincția între două categorii de efecte patrimoniale ale divorțului, anume efecte atașate regimului matrimonial și efecte fondate pe calitatea de fost soț (dreptul la despăgubiri, la întreținere, precum și la prestație compensatorie). Buna-credință a unuia dintre soți ar asigura incidența regulilor privitoare la regimul matrimonial care a guvernat raporturile patrimoniale dintre foștii soți din căsătoria nulă sau anulată – ceea ce, implicit, ar profita și soțului de
rea-credință pentru că regimul matrimonial este o situație juridică fatalmente nondivizibilă, în schimb soțul de bună-credinți și numai el, s-ar putea prevala de celelalte drepturi patrimoniale recunoscute fostului soț divorțat.

În actuala configurație a textului art. 304 N.C.C., o astfel de rezolvare nu poate fi primită.

Nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donației făcute soțului de rea-credință.

5.1.4. Situația copiilor

Prin dispoziții apropiate în conținut de cele cuprinse în Codul familiei-art. 23
alin. (2) și art. 24 alin. (2)-noul Cod civil sustrage situația copilului de sub incidența efectelor nulității căsătoriei părinților și îi garantează egalitatea de tratament juridic cu cel aplicabil copilului rezultat dintr-o căsătorie valabilă, desfăcută prin divorț.

Felul nulității, absolută sau relativă, care a lovit căsătoria, cauza de nulitate, precum și buna sau reaua-credință a unuia sau ambilor părinți la încheierea căsătoriei sunt irelevante: copilul a dobândit și păstrează situația de copil din căsătorie.

Sunt două implicații majore ale statutului de copil din căsătorie.

Prima, subînțeleasă prin cele statuate în alin. (1) din art. 305 NCC, este aceea că, fiind considerat din căsătorie, stabilirea filiației față de tată a copilului are loc prin aplicarea prezumției de paternitate , prin urmare copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei desființate a mamei are ca tată pe soțul mamei.

Tatăl prezumat, deci soțul din căsătoria desființată, ca de altfel și mama copilului, însuși copilul, precum și tatăl biologic al acestuia vor putea răsturna prezumția în aceleași condiții care sunt impuse în legătură cu paternitatea copilului rezultat dintr-o căsătorie valabil încheiată, adică făcând dovada faptului că este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

A doua consecință, contiguă celei dintâi este că, în relațiile personale și patrimoniale dintre părinți și copii, se vor aplica, prin analogie, dispozițiile legale din materia divorțului.

Prin urmare, în baza art. 396 alin. (1) N.C.C., instanța de tutelă, statuând asupra nulității căsătoriei, va hotărî asupra raporturilor dintre părinții și copiii lor minori -exercitarea autorității părintești, potrivit distincțiilor din art. 397-399 NCC, locuința copilului (art. 400 NCC), drepturile părintelui separat de copil (art. 401 NCC), stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului (art. 402 NCC) ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psiho-socială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi ascultă. Drepturile succesorale între părinți și copii se mențin.

5.2. Opozabilitatea hotărârii judecătorești

Opozabilitatea față de terți a hotărârii judecătorești dată cu privire la starea civilă a persoanei, consacrată prin art. 99 alin. (3) NCC, este reafirmată prin art. 306 alin. (1) NCC în materie de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei.

Actul instanței modifică starea civilă a foștilor soți și, întrucât starea civilă este indivizibilă, în sensul că unul și același individ nu poate avea stări civile diferite, situația juridică nou-creată, ca element al ordinii de drept, este opozabilă terților, care sunt ținuți să recunoască, să respecte existența acelei situații și să accepte consecințele ce decurg din ea.

Dispoziția cuprinsă în art. 306 N.C.C. are menirea de a ghida opozabilitatea efectelor patrimoniale ale desființării căsătoriei în relația dintre foști soți sau unul dintre ei, pe de o parte, și terț, pe de altă parte.

Din cele cuprinse în art. 306 alin. (1) teza a II-a NCC, anume incidența prevederilor art. 291, 334 și 335 NCC „aplicabile în mod corespunzător”, rezultă că în temeiul hotărârii definitive de constatare sau de anulare a căsătoriei comunicate ofițerului de stare civilă de îndată și din oficiu de către instanța care s-a pronunțat ultima asupra fondului în vederea înscrierii cuvenitei mențiuni pe actul de stare civilă, acesta, ofițerul de stare civilă, este obligat prin art. 271 N.C.C. să comunice, de asemenea din oficiu și de îndată, o copie a actului de stare civilă la Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, precum și notarului public care a autentificat convenția matrimonială, ori de câte ori viitorii soți au încheiat o astfel de convenție, în vederea îndeplinirii formalităților de publicitate față de terți.

Obligația ofițerului de stare civilă de a comunica o copie a actului de căsătorie la Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale este generală, indiferent dacă soții au încheiat sau nu o convenție matrimonială și este dublată, în cazul în care există o convenție matrimonială, de a transmite o copie a actului de căsătorie notarului public care a autentificat convenția.

Traseul este reluat în cazul desființării căsătoriei – ca de altfel și în cazul divorțului, art. 387 alin. (2) NCC cu aceeași menire, de a asigura opozabilitatea față de terți a statutului patrimonial actual datorat modificării stării civile a foștilor soți.

Cele statuate prin alin. (2) din art. 306 NCC aduc necesarele corective față de trimiterea, din cuprinsul alin. (1) al textului, la prevederile art. 335 NCC.

Ca atare, fără a distinge după cum soții din căsătoria desființată au ales un regim matrimonial convențional ori s-au supus regimului comunității legale și, de asemenea indiferent dacă unul sau amândoi soții beneficiază sau nu de putativitatea căsătoria, în principiu, nulitatea căsătoriei este inopozabilă unei terțe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soți în intervalul de timp cuprins între îndeplinirea formalităților de publicitate interesând convenția matrimonială consecutiv încheierii căsătoriei și efectuarea formalităților de publicitate în temeiul hotărârii definitive de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei; prin excepție, nulitatea căsătoriei este opozabilă terțului contractant dacă au fost realizate formalitățile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în nulitate ori anulabilitate sau terțul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei.

CAPITOLUL VI

PRACTICĂ JUDICIARĂ

Nulitatea căsătoriei. Căsătorie putativă. Cererea adresată tribunalului: execepție de necompetență materială. Competența materială a judecătorului în primă instanță

În condițiile art. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, modificată ulterior prin Legea nr. 219/2005, care reglementează competența materială a tribunalului în primă instanță, printre cauzele date în competența acestuia nu se regăsesc acțiuni care au ca obiect constatarea nulității absolute a căsătoriei.

Rezultă, pe cale de consecință, că aceasta aparține judecătoriei, în baza art. 1 pet. 1 teza I C. proc. civ.

Potrivit art. 1 pct. 1 teza I C. proc. civ., „în primă instanță judecătoria judecă toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în.competența altor instanțe", judecătoriile având, așadar, plenitudine de competență.

Trib. București, secția a V-a civilă,

sentința civilă nr. 1129 din 12 octombrie 2009

Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie 2009, reclamantul T.G., în contradictoriu cu pârâta T.V.M.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a căsătoriei încheiate la data de 16 ianuarie 2009.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că premisele care au condus la încheierea căsătoriei cu pârâta au fost, pe de o parte, rugămintea acesteia și a mamei sale (pârâtei fiindu-i necesară o poziție decentă în societate, față de împrejurarea că aceasta dăduse naștere unui copil nerecunoscut de tată), iar, pe de altă parte, dorința sa, a reclamantului, de a face bine.

Reclamantul a mai arătat că, anterior căsătoriei, pârâta a conceput un contract prenupțiai sub semnătură privată, în care a arătat că se va încheia căsătoria, însă soții vor avea viața lor, beneficiind de libertatea de a face ce vor, sub prezumția unei căsătorii consolidate, și că după încheierea căsătoriei soții nu au locuit niciodată împreună.

Mai arată reclamantul și că a consimțit ca filiația minorei V.E.A., copilul pârâtei, să fie stabilită față de sine, deși, din punct de vedere medical, reclamantul se află în imposibilitate de procreare.

Arată reclamantul că nu a avut niciodată raporturi intime cu pârâta, nici înainte de încheierea căsătoriei, nici după încheierea acesteia, deci nu îndeplinește nici măcar o condiție care să ducă la îndeplinirea obligațiilor conjugale, în care traiul în comun să fie neîntrerupt.

Concluzionând, arată că această căsătorie nu a fost încheiată în scopul întemeierii unei familii, ci în alte scopuri, fiind o căsătorie fictivă, ce a eludat dispozițiile legale imperative, cât și orice norme morale.

În drept, a indicat dispozițiile art. 966 C. civ.

La termenul din 5 octombrie 2009, tribunalul a pus în discuție excepția de
necompetență materială în soluționarea cauzei în primă instanță, excepție de procedură dilatorie și absolută, ce urmează, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., să fie analizată cu prioritate și asupra căreia a reținut că obiectul cauzei îl constituie constatarea nulității absolute a căsătoriei încheiate la 16 ianuarie 2009.

În condițiile art. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, modificată ulterior prin Legea nr. 219/2005, prin care se reglementează competența materială a tribunalului în primă instanță, printre cauzele date în competența sa nu se regăsesc acțiuni cu un atare obiect; rezultă, pe cale de consecință, că aceasta aparține judecătoriei, în baza art. 1 pet. 1 teza I C. proc. civ., potrivit căruia „în primă instanță judecătoria judecă toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe”, judecătoriile având, așadar, plenitudine de competență.

Față de toate acestea, văzând și art. 159 pet. 2 și art. 158 alin. (3) și (4) C. proc. civ., tribunalul s-a declarat necompetent în soluționarea în primă instanță a cauzei și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliile părților

Nulitatea căsătoriei pentru dol. Existența unor relații de afecțiune între părți anterior încjheierii căsătoriei

Între părți au existat relații apropiate anterior căsătoriei, relații de afecțiune. Din probe a rezultat că cei doi soți au încheiat o căsătorie liber consimțită și cu respectarea tuturor condițiilor legale, nefiind dovedită nicio împrejurare care să ateste nulitatea ori fictivitatea acesteia.

Împrejurarea că părinții reclamantei nu l-au agreat pe pârât excede prevederilor legale cu privire la validitatea actului juridic.

Î.C.C.J, secția civilă și de proprietate intelectuală,

Decizia nr. 5522 din 8 octombrie 2004

Prin acțiunea înregistrată la 13 iunie 2002 pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta C.I.R. 1-a chemat în judecată pe pârâtul C.I., solicitând să se dispună anularea căsătoriei lor încheiate la data de 9 iunie 2002. Reclamanta a susținut că a fost ademenită de către pârât să se căsătorească, profitându-se de naivitatea ei, în realitate acesta urmărind doar să își schimbe numele și să obțină un nou pașaport.

Prin întâmpinare, pârâtul a susținut că între părți au existat relații de afecțiune care au condus la căsătorie, că la oficierea acesteia și la nuntă au participat rude și prieteni și că nu a existat niciun fel de viclenie în „ademenirea" reclamantei. Singura motivație a acțiunii în justiție, a arătat pârâtul, o reprezintă refuzul părinților reclamantei de a accepta această căsătorie.

Tribunalul Satu Mare, prin sentința civilă nr. 254 din 14 octombrie 2002, a respins acțiunea ca nefondată, reținând că nu s-a făcut nicio dovadă a vreunei cauze de nulitate a căsătoriei. Dimpotrivă, probatoriile, inclusiv cea testimonială propusă de reclamantă, atestă că aceasta și-a exprimat în mod liber consimțământul atât la căsătorie, cât și la purtarea numelui ei de familie de către pârât.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe și prin care a solicitat admiterea acțiunii a fost respins ca nefondat cu o motivare similară, prin decizia civilă nr. 2 din 29 ianuarie 2003 a Curții de Apel Oradea.

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe prevederile art. 304 pet. 9 C. proc. civ., reiterând motivele de apel și susținând că intimatul-pârât a fost animat la încheierea căsătoriei doar de interesul de a-și schimba numele de familie și a obține un nou pașaport.

Recursul este nefondat.

În mod corect ambele instanțe au reținut, pe baza probatoriilor administrate exclusiv la cererea reclamantei, că aceștia au încheiat o căsătorie liber consimțită și cu respectarea tuturor condițiilor legale, nefiind dovedită nicio împrejurare care să ateste nulitatea ori fictivitatea acesteia. Intre părți au existat relații apropiate anterior căsătoriei, iar împrejurarea că părinții reclamantei nu l-au agreat pe pârât excede prevederilor legale cu privire la validitatea actului juridic.

În consecință, recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.

CONCLUZII

Raportat la principiului unificării normelor legislative care guvernează raporturile de drept privat, în cuprinsul Noului Cod civil se regăsesc introduse reglementări privind dreptul familiei, care nu reprezintă altceva decât o parte a dreptului civil și nu o ramură distinctă de drept.

Familia, celula de bază a societății, în Noul Cod civil primește o nouă abordare, care, chiar dacă nu este perfectă, este perfectibilă reușind modernizarea societății românești actuale.

De fapt Noul Cod nu face alteceva decât să țină cont de noile realități apărute în domeniul vieții familiale, generate, pe de o parte, de evoluția raportului dintre libertatea individului și interesul familiei, care generează o mai mare independență patrimonială a fiecăruia dintre soți, iar pe de altă parte, de o nouă interpretare și protecție a interesului superior al copilului.

La modul general, noul Cod civil aduce, în prim plan, o serie de nouțăți atât de ordin material cât și procedural. Astfel, poate fi remercată stabilirea unei competențe unice în rezolvarea cauzelor privind aspectele de dreptul familiei reglementate de Codul civil, care aparține instanței tutelare.

Lucrarea analizează, o parte dintre noutățile aduse de noua reglementare în domeniul căsătoriei, ca instituție specifică a dreptului familiei. Trebuie menționat faptul că o primă noutate adusă de Noul Cod civil o constituie reglementarea logodnei. Însă, încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei, iar logodna nu este obligatoriu a se finaliza prin încheierea căsătoriei. După cum se poate remarca, în noua reglementare, căsătoria nu este deosebită de cea anterioară.

Însă, se poate remarca o alunecare spre teoria contractualistă a căsătoriei, prin reglemnatrea posibilității încheierii unei convenții matrimoniale, prin care viitorii soți, sau soții, în cazul încheierii acesteia în timpul căsătoriei, își pot alege regimul matrimonial aplicabil sau pot include clauze de preciput, nemaifiind nevoiți ca, prin încheierea căsătoriei, să supună unor norme legale imperative și unice toate aspectele organizării vieții lor de familie.

În cuprinsul Noului Cod civil se menționează, explicit, condiția diferenței de sex, căsătoria putând avea loc doar între bărbat și femeie. Mergând pe acceși idee în art. 277 din noul Cod civil este clar pevăzut că nici căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini, nu sunt recunoscute în România.

În ceea ce privește numele viitorilor soți Noul Cod civil aduce și în această materie o noutate consacrând și posibilitatea ca unul dintre soți să-și păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

În concluzie, actualul Cod civil aduce, în dreptul românesc al familiei, o adaptare mai mult decât utilă cu privire la evoluția vieții sociale, la condițiile actuale în care familiile conviețuiesc și o flexibilitate care nu poate fi decât benefică în contextul societății contemporane românești și europene.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Aioanei, G. Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București 2008

Albu, I. Dreptul familiei, Editura Dicadcică și Pedagocică, București 1975

Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012

Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005

Banciu, Adrian Alexandru Raporturile patrimoniale dintre soți, Editura Hamangiu București 2011

Banciu, Maria Dreptul familiei, Curs, vol. I, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1995

Beleiu, Gh., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Coordonator P. Cosmovici, Editura Academiei R.S.R., Bucuresți, 1989

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012

Chiriță, R., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2008

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006

Filipescu, I.P. , Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a, Editura Universul Juridici, București 2006

Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 3, Editura C.H. Beck, București 2010

Florian, Emese Florian, Veaceslav Pînzari Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova, Editura Sfera, Cluj-napoca 2006

Ionașcu, Aurelian Curs de drept civil roman, vol. II, Partea I, Dreptul familiei, Librăria Cartea Românească din Cluj, Sibiu, 1941

Legislație

Practică judiciară