.nulitatea. Regimul Juridic al Nulitatii

Capitolul I

ASPECTE GENERALE ALE NULITĂȚII

Secțiunea I – Definiția nulității

Nulitatea este mijlocul sancționator prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condițiilor de realitate a actului juridic. În măsura în care un act juridic concret nesocotește aceste condiții el este lipsit de efectele sale prin mijlocirea nulității. Întrucât însă ceea ce se urmărește prin instruirea nulității nu este reprimarea încălcării în sine a legii, ci asigurarea realizării scopului în considerarea căruia a fost stabilită condiția de validitate, nulitatea trebuie să opereze numai când nerespectarea condiției de valabilitate respective contravine acestui scop.

În legislația noastră civilă nu există o definiție a nulității actului juridic civil. În această situație, în doctrină s-au format mai multe definiții care, deși au elemente comune, prezintă unele diferențe.

Astfel, într-o opinie, nulitatea este considerată ca fiind “acea sancțiune de drept civil, care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă”.

Elementele acestei definiții pun în evidență trăsăturile specifice nulității:

nulitatea este o sancțiune de drept civil; această trăsătură precizează ce este nulitatea actului juridic civil, iar prin folosirea expresiei “acea sancțiune” se evidențiază faptul că nulitatea este numai una din sancțiunile dreptului civil, ce asigură respectarea normelor sale;

nulitatea lipsește actul juridic de efecte; din această caracteristică rezultă, pe de o parte, sfera de acțiune a nulității, ea privind numai actele juridice nu și faptele juridice “stricto sensu”, iar, pe de altă parte, conținutul acestei sancțiuni, și anume lipsirea de efecte a actului juridic.

nulitatea lipsește actul juridic de efectele care contravin normelor juridice; astfel, nulitatea nu vizează actul juridic, în întregul său, ci numai efectele sale și nu vizează orice efecte ale actului, ci numai pe acelea care contravin normelor juridice;

nulitatea lipsește actul juridic de acele efecte care contravin normelor juridice edictate în vederea încheierii valabile a actului juridic; în aprecierea concordanței sau neconcordanței cu legea a efectelor actului juridic criteriul este cel al scopului, al finalității legii;

nulitatea privește încheierea actului juridic; această trăsătură determină momentul în raport cu care se apreciază conformitatea sau neconformitatea cu scopul legii a efectelor la care actul urmează să dea naștere.

Această definiție nu este însă la adăpost de critică. Astfel, s-a arătat că ea evidențiază conținutul noțiunii de nulitate prin caracteristici negative (“efectele contrarii normelor juridice”) și nu prin caracteristici pozitive; de asemenea, lasă impresia că în urma sancțiunii nulității actul juridic există în continuare, că ar supraviețui, ceea ce nu este exact; în sfârșit, s-a mai spus, mai întâi se vorbește de nulitatea actului juridic civil și numai apoi de nulitatea efectelor unui astfel de act.

În această ultimă opinie, nulitatea a fost definită ca fiind “sancțiunea de drept civil care desființează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condițiilor sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege”.

S-a mai spus despre nulitate că este “sancțiunea încălcării prin act juridic – încălcare la data când actul a fost făcut – a unei dispoziții a legii” sau “sancțiunea care intervine după înfrângerea dispoziției legale, lipsind actul juridic de efectele în vederea cărora el a fost încheiat”

Aceste definiții sunt deficitare întrucât nu menționează că nulitatea intervine în cazul încălcării normelor juridice care reglementează condițiile de validitate ale actului juridic, lăsând să se înțeleagă că ar putea fi vorba și de alte dispoziții legale care trebuie avute în vedere la încheierea actului juridic dar care, în caz de încălcare, atrag alte sancțiuni civile (spre exemplu inopozabilitatea actului juridic față de terți). De asemenea, ultima definiție creează impresia că nu ar exista decât nulități totale, neprecizându-se că nulitatea lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice referitoare la condițiile de validitate încălcate la încheierea lui.

Într-o altă opinie se arată că “prin nulitate se înțelege o sancțiune de drept civil , care suprimă, în măsura stabilită prin hotărârea judecătorească, efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispozițiile legale referitoare la condițiile sale de validitate”. Această definiție este criticabilă pentru că, pe de o parte, ea lasă impresia caracterului judiciar al sancțiunii când, în realitate, ea este o sancțiune legală (fiind opera legii) și, pe de altă parte, ea exclude posibilitatea nulității amiabile.

În doctrină s-au mai formulat și alte definiții, dar, în esență, nulitatea este sancțiunea care intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului juridic civil, condițiile de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege.

Secțiunea a II-a – Reglementarea nulității

În stadiul actual al legislației civile nu există o reglementare unitară a nulității actului juridic civil, ci normele juridice care formează această instituție se găsesc răspândite în tot Codul civil ( art.5; art.790 alin. (1); art. 803; art. 822 – 823; art. 839; art. 886, art. 910 alin (2); art. 953, art. 961; art. 965 – 966; art. 1008; art. 1010; art.1067; art. 1156; art. 1167 – 1188; art. 1190; art. 1308 – 1309; art. 1211; art. 1689 alin (1); art. 1712; art. 1716; art. 1774 – 1776;art. 1897; art. 1900), precum și în alte acte normative ce constituie izvoare ale dreptului civil ( de exemplu: art. 20 și art. 34 din Decretul 31/1954; art. 22 alin (3) și art. 24 alin(1) din Legea nr. 16/1994; art. 11 din Legea nr. 112/1995; art. 41 alin(1) și (2) și art. 51 alin.(2) din Legea nr. 8/1998, art. 14 și art. 15 din Legea nr. 54/1998, art. 5 din Legea 190/1999, art. 9 din Ordonanța nr. 9/2000, art. 46 din Legea nr. 10/2001 etc.

Secțiunea a III-a – Funcțiile nulității

În doctrina din țara noastră nu există o unanimitate de păreri în ceea ce privește funcțiile nulității. Conform unei opinii, nulitatea actului juridic civil poate realiza următoarele funcții: cea preventivă, cea sancționatoare și funcția de mijloc de garanție a principiului legalității în domeniul actelor juridice civile.

1. Funcția preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condițiilor sale de valabilitate. Astfel, știind că un act încheiat cu încălcarea legii privind valabilitatea sa va fi lipsită de efecte, subiectele de drept civil sunt descurajate și îndemnate să respecte legea civilă.

2. Funcția sancționatoare intră în acțiune dacă prima funcție nu și-a dovedit eficiența. Această funcție sancționatoare se referă la însăși înlăturarea efectelor contrare legii.

3. Funcție de mijloc de garanție a principiului legalității se referă la faptul că prin realizarea celor două funcții de mai sus se asigură respectarea normelor de drept civil care reglementează condițiile de valabilitate a actului juridic civil. Totodată nulitatea apare ca un mijloc juridic de asigurare a respectării ordinii publice și bunelor moravuri .

Într-o altă opinie, nulitatea are două funcții: funcția preventivă și cea sancționatoare.

Într-o altă concepție se face deosebire între funcția potențială a nulității și funcția operativă a nulității iar, în analiza acesteia din urmă funcții, se vorbește printre altele de finalitatea represivă și de finalitatea preventivă.

Funcția potențială nu este altceva decât starea legală a actului juridic în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii și momentul anulării lui.

În perioada interimară, de provizorat, actul juridic imperfect dăinuie ca titlu exterior. Deși viciat, el produce în fapt efectele normale care îi sunt inerte, ca și cum ar fi pe deplin valabil. Ca atare, nimic nu împiedică un început de executare sau chiar îndeplinirea integrală de către sorți a obligațiilor asumate.

Totodată, operațiunea încheiată, fie ca o manifestare de voință unilaterală, fie o convenție, se bucură media tempora de prezumția de valabilitate.

În faza interimară este posibil ca părțile să procedeze din proprie inițiativă la validarea actului juridic. Intrarea sub în legalitate are ca rezultat preîntâmpinarea unei eventuale nimiciri, pe care nulitatea latentă o prevestește. Mai mult decât atât sancțiunea potențială a desființării poate, uneori să devină ineficientă rămânând fără obiect, prin însăși prelungirea existenței actului juridic deficitar până la împlinirea termenului de prescripție extinctivă.

Efectele interimare decurg în perioada de așteptare din existența potențială a nulității, deși atrag atenția într-o măsură mai redusă, prezintă în realitate, o importanță deosebită în fapt și în drept, făcând de multe ori inutilă desființarea operațiunii.

Funcția operativă se referă la faptul că nulitatea, potrivit finalității care o definește, intervine eficient și radical în faza judiciară, pentru a restabili preeminența legii temporar încălcate prin manifestarea de voință a subiectului de drept. Acțiunea nulității se exercită nemijlocit asupra actului juridic imperfect de natură civilă, cu specială referire la condițiile contemporane constituirii sale.

Obiectul nulității îl constituie actul juridic de natură civilă. Funcția nulității constă în a înlătura definitiv unele efecte potrivnice legii, izvorâte direct din actul juridic iar nu a sancționa calitatea voinței subiectului de drept în cauză.

Nulitatea are ca finalitate să înlăture condițiile contemporane cu nașterea actului juridic. Ea se referă în exclusivitate la elementele esențiale, de fond și de formă, cerute pentru valabilitatea operațiunii.

În principal, fiind o sancțiune de drept civil, nulitatea îndeplinește o finalitate represivă. Incidența sa nu se mărginește însă la anihilarea efectelor nelegale ale actului juridic. Tot atât de specific poate fi considerat rolul preventiv care îi revine. Amenințând cu nimicirea orice încercare de eludare a reglementărilor în vigoare, nulitatea frânează de la sine eventualele abuzuri. Practic ea preîntâmpină în imensa majoritate a cazurilor de a contraveni dispozițiilor normative la constituirea actului juridic.

Finalitatea preventivă poate fi realizată îndeosebi dacă operațiunea (negoțium) îmbracă forma autentică, deoarece va beneficia astfel de o verificare prealabilă de legalitate , efectuată de organul instrumentator de specialitate, de regulă notarul public. Acesta este obligat să examineze scopul urmărit de părți prin actul juridic și să constate dacă sunt îndeplinite condițiile de împuternicire, încuviințarea, autorizarea sau forme prealabile de orice fel prevăzute de lege. Notarul va refuza să autentifice înscrisuri ori să legalizeze semnătura de pe înscrisuri al căror cuprins ar fi potrivnic dispozițiilor legii, intereselor statului sau regulilor de conviețuire socială sau dacă ar lipsi condiții necesare spre a le conferi forma solicitată de către parte.

Înscrisurile sub semnătură privată, întocmite de către părțile în cauză, din inițiativa și după priceperea lor, în afara unei asistențe autorizate nu exclud riscul unor eventuale neconcordanțe cu legea. Abaterile nu mai sunt remediabile decât dacă legea o permite prin validare subsecventă, spre a evita efectul represiv al nulității.

Funcția sancționatoare a nulității, departe de a conduce la desființarea globală a actului juridic se definește prin caracterul limitat al rezultatelor pe care le generează. Ea nu se îndreaptă spre reprimare în sine, ci urmărește să asigure realizarea scopului în vederea căruia legea a instituit condiția de valabilitate nerespectată. În consecință, nulitatea infirmă unele efecte ale operațiuni care contravin unei dispoziții legale imperative, lăsându-le de regulă în funcție pe cât posibil pe celelalo verificare prealabilă de legalitate , efectuată de organul instrumentator de specialitate, de regulă notarul public. Acesta este obligat să examineze scopul urmărit de părți prin actul juridic și să constate dacă sunt îndeplinite condițiile de împuternicire, încuviințarea, autorizarea sau forme prealabile de orice fel prevăzute de lege. Notarul va refuza să autentifice înscrisuri ori să legalizeze semnătura de pe înscrisuri al căror cuprins ar fi potrivnic dispozițiilor legii, intereselor statului sau regulilor de conviețuire socială sau dacă ar lipsi condiții necesare spre a le conferi forma solicitată de către parte.

Înscrisurile sub semnătură privată, întocmite de către părțile în cauză, din inițiativa și după priceperea lor, în afara unei asistențe autorizate nu exclud riscul unor eventuale neconcordanțe cu legea. Abaterile nu mai sunt remediabile decât dacă legea o permite prin validare subsecventă, spre a evita efectul represiv al nulității.

Funcția sancționatoare a nulității, departe de a conduce la desființarea globală a actului juridic se definește prin caracterul limitat al rezultatelor pe care le generează. Ea nu se îndreaptă spre reprimare în sine, ci urmărește să asigure realizarea scopului în vederea căruia legea a instituit condiția de valabilitate nerespectată. În consecință, nulitatea infirmă unele efecte ale operațiuni care contravin unei dispoziții legale imperative, lăsându-le de regulă în funcție pe cât posibil pe celelalte. Numai în situația de excepție nimicirea afectează actul în totalitate.

Capitolul II

ASPECTE Particulare ALE NULITĂȚII

Secțiunea I – Evoluția concepției despre nulitate

În decursul timpului concepția despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut o anumită evoluție.

Ca și celelalte reglementări din dreptul modern contemporan și nulitatea își are originile în vechiul drept roman. Deși este un lucru normal ca dreptul roman să ofere o temelie solidă instituțiilor pe care le-a consacrat, în ceea ce privește nulitatea s-a spus pe drept cuvânt că romanii nu au dezvoltat o teorie a nulității și această lacună se simte și astăzi.

Astfel, autorii din literatura de specialitate au căzut de acord asupra faptului că, în comparație cu complexitatea problemelor pe care le ridică nulitatea, fizionomia acesteia în dreptul roman era simplă, rigidă și formalistă.

Pornind de la maxima „nihil actum est, nullum est negato” romanii considerau că actul care contravenea regulilor de drept era lipsit de valoare juridică și nu putea să producă nici un fel de efecte. Se punea astfel semnul egalității între nulitate și ineficacitate totală a actului, considerându-se că actul nu a existat niciodată.

În viziunea acestei teorii rigide era de neconceput ideea salvării actului nul, iar nulitatea opera ab intio fără a fi necesară pronunțarea acesteia în justiție. Nulitatea era, în principiu, totală și iremediabilă.

De asemenea în dreptul roman nu se făcea distincție între nulitate și inexistență și nici între nulitatea absolută și nulitatea relativă pentru că în esență acest sistem de drept nu cunoștea decât instituția nulității absolute. Exista astfel doar o nulitate de drept care intervenea în urma unor greșeli în executarea ritualurilor formale ce se cereau îndeplinite la încheierea contractului, dar odată îndeplinite aceste formalități, chiar dacă actul în sine era total neavenit și inechitabil el nu putea fi anulat. Pentru a înlătura formalismul și inechitatea unui sistem atât de rigid, mai târziu în timp, odată cu reforma pretoriană se consacră și ideea anulabilității actului. Această operă sub forma unei restituțio in integrum, acordate de pretor aceluia care era prejudiciat prin încheierea unui act juridic. Este vorba în acest caz de persoanele care au contractat sub impulsul violenței sau . Este vorba însă numai de ideea de anulabilitate deoarece pretorul nu putea pronunța nulitatea actului, acesta era considerat valabil din punct de vedere legal, putea însă acorda efectele nulității, adică o restituțio in integrum, la cererea persoanei prejudiciate. Din aceste motive repunerea în situația anterioară era acordată de pretor în virtutea puterii sale de comandă și nu în virtutea puterii sale jurisdicționale.

Actul anualabil era deci valabil și produce efectele sale firești dar soarta lui era incertă deoarece partea prejudiciată putea să-l înlăture adresându-se pretorului.

Astfel dreptul roman cunoaște două tipuri de nulități: nulități civile care își au originea în lege și nulitățile pretoriene, care își au originea în afara legii și chiar contra ei fiind creația pretorului. Primele operează de plin drept fără să fie pronunțate, iar ultimele se acordă de pretor și trebuie pronunțate în urma unei acțiuni în justiție. Această divizare bipartită a stat ulterior la baza celei mai importante clasificări a nulităților în nulitatea relativă și nulitate absolută.

Adepții teoriei clasice a nulității, care au preluat baza instituției din dreptul roman au avut o contribuție însemnată la dezvoltarea teoriei nulității tocmai prin faptul că au acceptat ideea existenței actelor anulabile cu toate consecințele pe care aceasta le produce.

Astfel în prima jumătate a sec. al XVI-lea se făcea distincție între nulitățile de drept, care derivau din dreptul roman și puteau fi invocate în baza unei „letteres de rescision” și nulitățile de ordonanță, care derivau din cutume și ordonanțe regale și puteau fi invocate de plano.

O sistematizare a teoriilor asupra nulității este încercată de Argentre care distinge între nulitățile de ordine publică și resciziune, adică cele care se întemeiază pe un interes privat și trebuie pronunțate în justiție.

În secolul al XVII-lea era admise în practică două tipuri de diviziuni care se suprapuneau reciproc. O primă diviziune se referea la acțiunea în nulitate și acțiunea în resciziune. Acțiunea în nulitate sancționează regulile cerute de ordonanțe și cutume, cu alte cuvinte de dreptul național, aceste cauze de nulitate dând naștere unei nulități de drept.

Prin acțiunea în resciziune erau atacate contractele valabil încheiate din punct de vedere al dreptului francez, dar împotriva cărora dreptul roman admitea o restituțio in integrum pentru cauză de dol violență, eroare, leziune. Acțiunea în nulitate se prescrie în termen de 30 de ani iar acțiunea în resciziune în termen de 10 ani.

A doua distincție se face în funcție de persoanele care pot invoca nulitatea. Astfel unele nulități puteau fi invocate de orice persoană interesată și se numeau nulități absolute sau nulități populare iar altele numite nulități relative puteau fi invocate doar de anumite persoane. În general nulitățile populare erau nulități de drept iar nulitățile relative erau invocate prin acțiunea de resciziune.

În codul civil francez de la 1804, precum și în Codul civil român (care nu e decât o copie fidelă a primului), nulitatea este tratată cețos, superficial iar terminologia folosită este inconsecventă. Astfel lipsa de precizie din planul teoretic se oglindește și în reglementarea legală a instituției. Codul civil francez nu conține nici o reglementare de principiu a nulității, singura care a existat la un moment dat în proiect și care prevedea că „legile prohibitive atrag pedeapsa nulității chiar dacă ea nu e prevăzută expres „ a fost eliminată considerându-se inutilă.

Codul civil român tratează nulitatea în câteva articole referitoare la stingerea obligațiilor ceea ce contravine însăși esenței nulității. Nu se poate concepe stingerea unei obligații care nu a existat niciodată și ne gândim aici la principiul retroactivității nulității absolute.

De asemenea legiuitorul este foarte inconsecvent și în ideea nulității obligației vorbind pe alocuri de nulitatea obligației, în altele de nulitatea actului, alternând ideea de nulitate mod de strângerea obligației cu cea de nulitate sancțiune.

Chiar dacă Codurile nu sunt în măsură să clarifice teorie nulităților totuși ele reprezintă un pas înainte cu privire la două probleme esențiale.

În primul rând este abolită scrisoarea de resciziune și se face o distincție clară între nulitățile de drept și resciziune. Acțiunea în resciziune va avea de acum încolo o sferă de aplicabilitate mult mai restrânsă. Astfel dacă până acum noțiunea de resciziune acoperea aproape toate cazurile de nulitate relativă, de acum e clar că în resciziunea codurilor o acțiune în resciziune nu poate înainta decât minorul al cărui consimțământ a fost viciat prin leziune.

În literatura franceză de specialitate s-a considerat că distincția care se face între acțiunea în resciziune fundamentată pe leziune și acțiunea în nulitate prezintă interes practic. Astfel s-a afirmat că leziunea implică prin definiție existența unui prejudiciu, pe când în cazul acțiunii în anulare nu trebuie demonstrată existența prejudiciului; în unele cazuri de leziune apărătorul acțiunii în resciziune poate face să dispară leziunea, în timp ce apărătorul unei acțiuni în nulitate nu are niciodată această posibilitate.

Al doilea mare pas înainte constă în diferențierea clară chiar dacă ea nu există pe plan terminologic, între nulitatea absolută și nulitatea relativă. Nulitatea relativă primește ea însăși alte valențe în comparație cu corespondentul ei din dreptul anterior deoarece acțiunea în anulare devine o acțiune obișnuită și nu o excepție iar fundamentul ei se află în lege și nu în voința judecătorului.

La începutul secolului XIX-lea, câțiva autori clasici lansează ideea inexistenței actului juridic, afirmând că un contract va fi nu numai nul dar și inexistent dacă îi lipsește unul din elementele necesare pentru existența sa, fără de care nu se poate concepe existența unui act juridic. Ideea s-a concretizat în jurul instituției căsătoriei unde s-a admis alături de nulitățile absolute și nulitățile relative. Astfel este categoria căsătoriilor inexistente pentru cauzele pentru care Codul civil nu pronunța nulitatea și unde în același timp lipse un element necesar pentru validitatea sa (de exemplu căsătoria între persoanele de același sex.)

Teoria actelor inexistente deși îmbrățișată de unii autori, a fost respinsă de alții, care au adus în sprijinul opoziției formulate unele explicații pertinente.

S-a afirmat că noțiunea de inexistență este incertă, deoarece unii autori nu s-au putut pune de acord asupra cazurilor de inexistență. Apoi s-a afirmat că este și ilogică, deoarece nu putem avea acte juridice inexistente și e inutilă deoarece nu se poate determina cu precizie care sunt cazurile de inexistență și care sunt cele de nulitate absolută, deci practic inexistența echivalează cu nulitatea absolută.

În jurisprudență, atât în cea română cât și în cea franceză s-a folosit foarte rar noțiunea de inexistență și în majoritatea cazurilor ea era sinonimă cu nulitatea absolută.

În fine sintetizând teoria clasică a nulității se poate afirma că ea s-a fundamentat pe ideea potrivit căreia actul juridic este asemenea unui organism, în sensul că actul juridic nevalabil e asemenea unui organism care se poate naște mort sau bolnav, deci se poate vindeca sau poate pieri. Astfel se consideră că nulitatea este o stare organică a actului juridic. Teoria clasică a nulității mai face distincție între condițiile de existență și condițiile de valabilitate ale actului juridic. Primele țin de natura actului, fără de care ființa actului e de neconceput iar ultimele nu împiedică actul să existe, ele încalcă doar o prohibiție legală, împiedicând actul să fie considerat valabil. Pornind de la această idee se va face o diferențiere ți între gradele ineficacității și se va considera că ineficacitatea operează de plin drept fără a fi necesară o acțiune în justiție. Nu în ultimul rând adepții teoriei clasice vor utiliza cu timpul ideea de ordine publică pentru a desemna o nulitate absolută și ideea de interes privat pentru nulitatea relativă.

Teoria modernă a nulității s-a fundamentat tocmai pe criticile aduse teoriei clasice. S-a afirmat astfel că teoria clasică are la bază două idei false, aceea a actului organism și aceea a distincției între condițiile de existență și condițiile de valabilitate. S-a afirmat de asemenea că ea nu se întemeiază nici pe texte de lege nici pe precedente destul de clare.

Teoria modernă a nulității privită ca o sancțiune are la bază criteriile aduse teoriei clasice considerându-se că nulitatea nu e un viciu care afectează actul ci un drept de critică recunoscut unor persoane care erau protejate de regulile de drept încălcate. Dacă regula de drept proteja un interes particular critică era rezervată celui protejat și avem de-a face cu o nulitate relativă. Dacă regula de drept protejează un interes general, dreptul de critică poate fi exercitate de orice persoană interesată, iar nulitatea este absolută.

Reiese clar că teoria modernă a nulității se conturează în jurul a trei idei esențiale și anume: 1. cum se exercită dreptul de a ataca actul; 2. cine are dreptul de a înainta acțiunea ;

3. cum și când se stinge acest drept.

Avantajele esențiale ale teoriei moderne a nulității privite ca o sancțiune ar consta în primul rând în faptul că înlătură orice discuție referitoare la inexistență ca o categorie distinctă de ineficacitate a actului juridic. Dar cea mai mare utilitate a teoriei nulității sancțiune constă în noua optică asupra nulității parțiale.

Dacă teoriile clasice considerau nulitatea totală regula iar nulitatea parțială excepția, teoria modernă răstoarnă această optică consacrând ca regulă nulitatea parțială. Apare astfel ideea extrem de prețioasă în dreptul civil român, potrivit căreia trebuie evitat pe cât posibil desființarea actelor juridice civile. Deci pe calea nulității nu trebuie să fie suprimat decât ceea ce este necesar să fie suprimat, efectele distructive ale nulității fiind astfel limitate numai la atât cât cere înlăturarea încălcării legii, nimicindu-se efectele actului juridic contrare legii și menținându-se acelea care sunt în concordanță cu prevederile ei. Toate acestea conduc la concluzia că obiectivul nulității nu este altul decât restabilirea ordinii de drept încălcate prin încheierea actului juridic.

Ținându-se seama de faptul că nulitatea ca sancțiune a actului juridic nu este decât mijlocul juridic prin care se restabilește legalitatea încălcată la încheierea actului juridic, s-a formulat teza proporționalității efectelor nulității în raport cu finalitatea legii, astfel că trebuie înlăturate numai acele efecte care contravin legii, celelalte efecte ale actului menținându-se. În această concepție, nulitatea este, în principiu, parțială și remediabilă. În literatura de specialitate din țara noastră acestei concepții i s-a spus chiar că este „noua concepție a dreptului civil despre nulitatea actului juridic” fundamentându-se pe argumente de text (art. 108 Cod civil, art. 1 alin (3) din Decretul nr. 671/1958), de cauzistică ( soluții ale practicii judiciare) și de drept comparat.

Astfel potrivit art. 1008 Cod civil „condiția imposibilă sau contrarie bunurilor moravuri sau prohibită de lege este nulă și desființează convenția ce depinde de dânsa”. Dând cuvântului „condiție” accepțiunea de clauză rezultă că pe de o parte, clauza ilicită sau imorală este nulă și desființează convenția ce depinde de aceasta iar, pe de altă parte, convenția nu este desființată în cazul în care clauza respectivă nu a fost determinată la încheierea ei, așa încât va fi nulă numai aceea clauză. Conform art. 1 alin (3) din Decretul nr. 161/1958 orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției extinctive este nulă, deci nulitatea afectează numai clauza, iar nu întregul act juridic.

De reținut că, problema concepției despre nulitatea actului juridic civil, s-a pus după Revoluția română din decembrie 1989 în următorii termeni pot fi socotite valabile actele juridice încheiate anterior lui decembrie 1989, care potrivit legilor nr. 58/1971 și 59/ 1974 ( art. 44 – 45) – abrogate în decembrie 1989 – erau lovite de nulitate absolută. Au fost oare „validate” asemenea acre prin abrogarea normelor care instituiau cauzele lor de nulitate ?

În doctrină, problema a primit două rezolvări diametral opuse.

Într-o teză întemeiată pe concepția caracterului remediabil al nulității se consideră că asemenea au devenit valabile ele nu mai contravenind scopul legii, care interzice anumite acte juridice civile, adică, în raport cu noile reglementări aplicabile circulației imobilelor, prin acre juridice civile, asemenea acte din trecut, apar ca valabile.

În cealaltă opinie, dimpotrivă se consideră că teza validării unor asemenea acre nu poate fi primită întrucât se opune principiului neretroactivității legii statornicit de art. 1 Cod civil.

În practica Curții Supreme de Justiție, problema amintită s-a pus în soluționarea cauzei, ea fiind rezolvată în sensul validării actului prin abrogarea legii care instituia cauza de nulitate, actul ne mai fiind în contradicție cu finalitatea noilor reglementări în materie de înstrăinare a imobilelor.

Este de observat că problema ridicată nu se referă, în realizate, numai la fostele reglementări din Legea nr. 58 și 59/1974 ci și la altele, asemănătoare cum ar fi cea din Decretul nr. 189/1977.

În cadrul acestei opinii trebuie distinse două aspecte:

1. Cel al legii în raport cu care se apreciază existența cauzei de nulitate, acest aspect este rezolvat de regula tempus regit actum, cauza de nulitate este arătată de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic civil.

2. Cel al anulării actului adică al producerii efectelor nulității, acest aspect trebuie rezolvat tot potrivit regulii tempus regit actum, adică se aplică legea din momentul anulării efective, care în ipoteza pe care o avem în vedere este legea nouă, în raport cu care actul apare ca valabil. Soluția revalidării actului întemeiată pe principiul neretroactivității legii civile noi, se izbește în cazul de față, de principiul retroactivității efectelor nulității actul e desființat ex tunc. Aceasta ar însemna că se ajunge la ultra activitatea legii vechi – care nu poate fi admisă decât dacă este expres prevăzută de lege – și deși, la înlăturarea principiului aplicării imediate a legii civile noi.

Când se abrogă o lege, ea este înlăturată cu tot cortegiul său de consecințe, apreciate ca negative pentru societate, de către noua lege. Astfel, derogarea ar fi pur formală de vreme ce s-ar aplica în jurisprudență – o lege abrogată expres.

Secțiunea a II-a

Nulitatea în raport cu celelalte sancțiuni de drept civil

Nulitatea este doar una din sancțiunile de drept civil aplicabile actului juridic civil. În această categorie de sancțiuni intră și: rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, caducitatea, inopozabilitatea și reducțiunea, astfel că este necesară delimitarea nulității de acestea.

Nulitatea și rezoluțiunea

În timp ce nulitatea constă în lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale privind condițiile sale de validitate, rezoluțiunea este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, cu executare “uno ictu”, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii actului .

Între cele două sancțiuni există o serie de asemănări, ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic, produc efecte retroactiv (“ex tunc”) și sunt judiciare, presupunând o hotărâre a organului de jurisdicție competent.

Cu toate acestea între cele două instituții există deosebiri radicale. Astfel, nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în vreme ce rezoluțiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare “uno ictu”. Există între nulitate și rezoluțiune și o deosebire de ipoteză: dacă prima presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de valabilitate, cea de-a doua presupune un act juridic valabil încheiat.

În timp ce cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic și constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului, cauza rezoluțiunii apare ulterior momentului încheierii și constă în neexecutarea culpabilă a obligației de către una din părți.

Rezoluțiunea și nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în privința începutului prescripției extinctive (acțiuni în nulitate relativă i se aplică regula specială prevăzută în art. 9 din Decretul nr. 167/1958, iar acțiunii în rezoluțiune i se aplică regula generală prevăzută în art. 7 alin. 1 din același act normativ), iar nulitatea absolută este imprescriptibilă.

De asemenea, răspunderea pentru daunele pricinuite prin desființarea actului este, în cazul rezoluțiunii, o răspundere contractuală (deoarece între părți a existat un act juridic valabil încheiat), pe când în cazul nulității este o răspundere delictuală (actul este desființat întrucât, de la început, el nu a fost valabil).

Nulitatea și rezilierea

Rezilierea este sancțiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă și constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor. Prin urmare, rezilierea se distinge de rezoluțiune prin aceea că intervine numai în cazul actelor juridice cu executare succesivă și produce efecte numai pentru viitor, astfel că distincția între nulitate și reziliere prezintă elemente comune cu cea dintre nulitate și rezoluțiune.

Totuși, ca element particular, deși efectele nulității se produc, în principiu, retroactiv iar rezilierea operează numai pentru viitor, în cazul actelor cu executare succesivă nici nulitatea nu produce efecte pentru trecut.

Nulitatea și revocarea

Revocarea este acea sancțiune de drept civil care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii. Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin aceea că și ea reprezintă o cauză de ineficiență a actului juridic civil.

Între cele două sancțiuni există însă numeroase deosebiri. Astfel, revocare presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nesocotirea unei condiții de validitate. Nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic, în timp ce revocarea se aplică, în principiu, liberalităților.

De asemenea, cauza nulității este contemporană momentului încheierii actului juridic, pe când revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului.

Nulitatea și caducitatea

Caducitatea este cauza de ineficacitate a unui act juridic datorată survenirii unui eveniment mai presus de voința părților și în absența oricărei culpe a acestora, care se consumă ulterior încheierii valabile a acelui act juridic și care are drept consecință împiedicarea obiectivă a producerii efectelor sale.

Deși este o cauză de ineficacitate a actului juridic, caducitatea se distinge de aceasta prin aceea că presupune un act valabil încheiat, produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), întrucât pentru trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului, presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic.

De asemenea, împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voința autorului actului.

Nulitatea și inopozabilitatea

Inopozabilitatea este sancțiunea care intervine în cazul nesocotirii unei cerințe de publicitate față de terți sau a lipsei ori depășirii puterii de a reprezenta .

Inopozabilitatea se deosebește de nulitate prin aceea că se referă la un act valabil încheiat, efectele acelui act nu se produc decât față de părți și implică, de regulă, îndeplinirea unor formalități, după ce actul a fost încheiat. De asemenea, în timp ce nulitatea poate fi confirmată (nulitatea relativă desigur), inopozabilitatea este susceptibilă numai de ratificare.

Nulitatea și reducțiunea

Reducțiunea este sancțiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicții stabilite de legea pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestațiilor într-un contract sinalagmatic. Se distinge, prin urmare, pe de o parte, reducțiunea liberalităților excesive care încalcă rezerva succesorală, iar pe de altă parte, reducțiunea unei prestații pentru leziuni sau, în anumite circumstanțe, pentru eroare indiferentă.

Ceea ce aseamănă cele două sancțiuni de drept civil este caracterul retroactiv al desființării actului juridic, între cele două instituții existând însă numeroase deosebiri. Astfel, nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducțiunea se aplică fie liberalităților excesive, fie contractelor sinalagmatice.

De asemenea, nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, pe când, în cazul reducțiunii liberalităților excesive, acestea au fost făcute în mod valabil, dar, ulterior, intervine ineficacitatea totală sau parțială, datorită încălcării rezervei succesorale.

În fine, cauza nulității constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, iar reducțiunea este determinată fie de încălcarea rezervei succesorale (depășirea cotități disponibile), fie de existența, în momentul încheierii actului juridic, a unei disproporții vădite între contraprestații.

Secțiunea a III-a

Delimitarea nulității de drept civil de nulitatea de drept procesual

Lăsând la o parte unele apropieri care, în general, sunt determinate de distincția dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă, cele două categorii de nulități prezintă numeroase elemente particulare.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, este definită ca fiind acea sancțiune care invalidează actele de procedură îndeplinite fără respectarea formelor procesuale atunci când prin nerespectarea lor se produce sau se prezumă o vătămare de neînlăturat în alt mod.

Nulitatea actului juridic civil, la rândul ei, constă în lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Astfel, nulitățile procedurale civile sunt incidente atunci când actul de procedură produce o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin înlăturarea actului, în timp ce nulitatea de drept civil nu presupune o asemenea condiție, fiind suficientă nerespectarea condițiilor de validitate a actului juridic cu prilejul încheierii sale.

De asemenea, nulitățile procedurale (absolute și relative) nu sunt imprescriptibile și prescriptibile precum corespondentele lor din dreptul civil. În procesul civil, nulitatea absolută poate fi invocată în orice stare a pricinii sau direct în cadrul căilor de atac, după epuizarea acestora intrând în puterea lucrului judecat. Nulitatea relativă, la rândul ei, trebuie invocată în timpul și ordinea stabilită de lege, pentru că altfel se acoperă.

Dacă invocarea nulităților procesuale se face pe cale de excepție și prin mijlocirea căilor de atac, invocarea nulităților civile se face pe calea acțiunii în anulare sau pe cale de excepție la executarea actului nul.

În dreptul procesual civil regula “quod nullum est, nullum producit effectum” operează ori de câte ori nu este posibilă o regularizare a actului, pe când în dreptul material anumite principii, în concurs cu această regulă, o înlătură: principiul conversiunii actului juridic, principiul validității aparenței în drept, principiul răspunderii civile delictuale.

Nulitățile procedurale exprese prezumă vătămarea până la proba contrară iar partea care le invocă este dispensată de sarcina probei, ceea ce nu este cazul nulităților exprese din dreptul substanțial.

De asemenea, nulitățile amiabile nu sunt de conceput în dreptul procesual civil, în timp ce în dreptul material ele au fost recunoscute, deși sunt mai rar întâlnite; nulităților procedurale le sunt comune (potrivit art. 105 Cod procedură civilă) două cazuri de nulitate, pe când nulitățile de drept civil au mai multe cauze; în dreptul material nulitățile operează pentru vicii de consimțământ, în timp ce în dreptul procesual acestea sunt incidente numai în cazuri cu totul particulare.

În procedura civilă aria de aplicare a nulității se circumscrie aproape exclusiv actelor unilaterale iregulate, pe când în dreptul substanțial ea se răsfrânge și asupra actelor bi– și multilaterale.

Capitolul III

NULITĂȚIle ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secțiunea I

Criterii de clasificare a nulităților

Clasificarea nulităților prezintă importanță din două puncte de vedere:

1. din punct de vedere teoretic, analiza și cercetarea clasificărilor nulității actului juridic contribuie la conturarea conceptului nulității în vederea găsirii punctelor comune și a elementelor de diferențiere existente între diferite feluri de nulități. Evident, analiza clasificărilor nulității contribuie și la perfecționarea dreptului, pentru că această analiză se subsumează științei dreptului a cărei principală finalitate este următoarea: contribuția la perfecționarea și dezvoltarea dreptului obiectiv.

2. din punct de vedere practic, clasificarea nulităților în materie are o importanță covârșitoare având în vedere că ajută în mod substanțial practicianul în deslușirea aspectelor ce le poate ridica rezolvarea cauzelor deduse spre soluționare. În același timp îl ferește pe acesta de confuziile ce pot lesne să apară între instituția nulității și alte instituții juridice care au finalități asemănătoare,efectele acestora fiind desființarea actului juridic civil(de exemplu: rezoluțiunea, rezilierea, caducitatea, reducțiunea).În sfârșit, nu prezintă mai puțină importanță faptul că fiecare categorie de nulități are consecințe juridice specifice, distincte, iar în acest fel studierea clasificării nulităților îi este de o mare utilitate practicianului în găsirea soluțiilor care trebuie să fie concordante cu legea) .

Nulitatea actului juridic civil poate fi clasificată după mai multe criterii. Cunoașterea diferitelor clasificări la care este supusă nulitatea actului juridic civil se impune prin consecințele, prin importanța fiecărei clasificări. Astfel, încadrarea într-o anumită categorie a nulității actului juridic contribuie la determinarea regimului juridic aplicabil.

În opera de realizare a unor clasificări corecte se au în vedere acele criterii care conduc la gruparea nulităților pe categorii distincte, în așa fel încât „identitatea” nulității să-i poată preciza consecințele.

Între cele mai importante criterii folosite se înscriu:

felul (natura) interesului ocrotit, în raport cu care nulitatea se clasifică în nulități absolute și nulități relative;

întinderea efectelor distructive, criteriu în raport cu care nulitatea poate fi totală și parțială;

modul în care este exprimată în textele legale, criteriu în raport cu care nulitatea poate fi expresă sau tacită (virtuală cum a mai fost numită în literatura de specialitate);

felul condiției de validitate cerută a fi îndeplinită, conduce la clasificarea nulităților în nulități de fond și nulități de formă .

Alături de aceste criterii, în literatura de specialitate s-au afirmat și alte opinii conform cărora acestora li s-ar adăuga și alte două criterii după cum urmează:

În funcție de calea de realizare, nulitățile se clasifică în nulități judiciare și nulități amiabile.

Un alt criteriu ar fi acela care se stabilește după compatibilitatea cu noțiunea de act juridic. Conform acestui criteriu există acte nule și acte inexistente.

Alți autori, după criteriul modului de valorificare, fac distincție între nulități judiciare și nulități de drept. În literatura de specialitate s-au iscat discuții legate de nulitățile amiabile și de judiciare, de nulitățile de drept precum și referitoare la teoria actului inexistent.

Deși au fost evidențiate cele mai importante și cele mai utilizate criterii în clasificarea nulității se va mai menționa și clasificarea făcută de un autor, clasificare ce prezintă aspecte interesante . În această opinie clasificarea nulităților se face în felul următor:

a) după interesul pe care îl ocrotește există nulitate absolută și nulitate relativă;

b) după obiectul sancțiunii, nulitățile pot lovi actul juridic în calitățile diferite ale acestuia. Astfel se disting nulități de fond și nulități de formă. Nulitățile mai pot lovi actul cantitativ astfel ca în acest sens se disting nulități totale și nulități parțiale.

c) după modul de exteriorizare a voinței legiuitorului în dictarea măsurii represive, nulitățile se împart în două grupe: nulități extreme (textuale) și nulități virtuale (implicite).

Același autor consideră (criteriul prin care se face) distincția dintre nulitățile de drept și cele judiciare, cât și diviziunea ternară care propune o clasă de sine stătătoare a actelor juridice inexistente, drept niște criterii artificiale și neîntemeiate.

Secțiunea a II-a

Analiza categoriilor de nulități

Nulitatea absolută și nulitatea relativă

Nulitatea absolută este sancțiunea de drept civil ce se aplică a celor acte juridice întocmite cu încălcarea unor dispoziții legale imperative, dispoziții ce ocrotesc interese de ordin general pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice care sunt contrare legii ori bunelor moravuri. Într-o formulare mai sintetică nulitatea absolută poate fi definită ca fiind sancțiunea ce intervine în cazul încălcării unei dispoziții legale care ocrotește un interes general, în momentul încheierii actului juridic civil (dispoziția legală imperativă de ordine publică care instituie o condiție de valabilitate pentru încheierea actului juridic.

Nulitatea relativă este sancțiunea ce se aplică actelor juridice întocmite cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii care ocrotesc un interes particular individual, pentru a lipsi acele acte de efectele contrare legii ori bunelor moravuri. Așadar nulitatea relativă e aceea sancțiune care lovește actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea unei dispoziții legale imperative care ocrotește un interes precumpănitor personal.

Sub aspect terminologic, în legislație, dar și în practică sau în doctrină, nulitatea absolută este desemnată prin diferite formule precum „actul este nul”, „nul de drept”, „nul de deplin drept” sau, în ultimul timp, tot mai mult prin sintagma „nulitate absolută” [de ex: art. 32 alin (1) din Legea nr. 18/1991, art. 29 alin. (2) din Ordonanța nr. 68/1994, art. 11 din Legea nr. 112/1991, art. 41 alin (2) din Legea nr. 8/1996, art. 12 alin (2) și art. 14 alin.(1) din Legea nr. 54/1998, art. 46 alin. (2) – (4) din Legea nr. 10/2001].

Nulitatea relativă este desemnată prin formule, precum „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat” sau chiar „actul este nul” . Referitor la acțiunile în justiție, se impune următoarele precizări: nulitatea absoluta e valorificată prin intermediul acțiunii în nulitate sau a acțiunii în nulitate absolută iar nulitatea relativă prin intermediul acțiunii în anulare sau al acțiunii în nulitate relativă. În mod corespunzător, în fața contenciosului se distinge hotărârea care constată nulitatea absolută de hotărârea care dispune anularea operațiunii afectate de o nulitate relativă. Potrivit opiniei unui autor, o atare discriminare terminologică e formală, mai ales în ceea ce privește faza judiciară, deoarece instanța este chemată în toate cazurile, indiferent de felul nulității să rezolve o acțiune de aceeași natură.

Nulitatea parțială și nulitatea totală

Nulitatea totală este sancțiunea care intervine în situația în care toate efectele unui act juridic civil sunt contrare legii ori bunelor moravuri; așadar acest tip de nulitate invalidează integral actul juridic. Neregularitatea formei solemne ca și lipsa de capacitate sau viciile de consimțământ suferite de subiectul de drept în cauză, atrag în mod firesc nulitatea totală a actului juridic. Așadar ea intervine când nu pot fi menținute nici un fel de efecte care s-au produs ori care urmează să se producă în temeiul actului juridic civil (vez. E. Lupan).

Nulitatea parțială este sancțiunea care intervine în situația în care numai o parte a efectelor actului juridic civil sunt contrare legii sau bunelor moravuri. Pentru a evidenția nulitatea parțială, în cele ce urmează vom prezenta un exemplu al practicii judiciare de dinainte de 1989. Astfel s-a decis că antecontractul de vânzare-cumpărare, prin care pârâții s-au angajat să transmită reclamantului atât construcția, cât și terenul aferent este lovit de nulitate parțială referitor la înstrăinarea terenului care urmează să treacă în proprietatea statului potrivit Legii nr. 58/1974, iar nu de o nulitate totală, în consecință obligațiile privind apartamentul au fost menținute.

Soluția firească de a țărmui efectele nulității la clauzele deficitare poate fi adoptată numai dacă ele nu dețin o pondere decisivă în ansamblul actului juridic. Dacă însă stipulațiunea criticabilă se analizează ea însăși cauza principală și determinantă a contractului, în sensul că în absența ei părțile nu ar fi convenit operațiunea, nulitatea va fi totală. Alteori natura actului sau regimul juridic al anumitor clauze poate, de asemenea, să împiedice limitarea efectelor nulității. Astfel obligația de garanție accesorie inserată într-un contract deși valabilă prin ea însăși, va suferi consecințele destructive ale nulității, dacă se constată că obligația principală la care se referă încalcă legea, fiind, ca atare ineficientă .

Se apreciază că, în sistemul nostru de drept, nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală constituie excepția.

Trebuie totuși reținut că nulitatea parțială presupune, cu necesitate un act juridic cu un conținut complex, în sensul că actul juridic are mai multe clauze și deci mai multe efecte, deoarece numai într-o asemenea situație s-ar putea pune problema desființării unor efecte și a menținerii altor efecte. De altfel, se poate constata că în practica judiciară cazurile de nulitate nu sunt foarte numeroase.

Noțiunea de nulitate parțială este utilizată atât în sens restrictiv cât și în sens larg.

În sens restrictiv este nulitate parțială ineficacitatea unei sau unor clauze ale actului juridic civil, dacă se poate presupune că părțile ar fi încheiat actul și fără acele clauze (de exemplu într-un contract de împrumut părțile au stipulat o dobândă mai mare decât cea legală, doar această clauză o lovită de nulitate).

În sens larg este considerată nulitate parțială stipulația în care nulitate are efect în raport cu timpul,in sensul ca nu retroactivează în anumite cazuri. În acest sens am putea exemplifica prin faptul că în cazul actelor cu prestații succesive nulitatea produce efecte numai pentru viitor. Tot în sens larg e considerată nulitate parțială și situația în care ea are efecte limitate în raport cu persoanele, în sensul că ea nu privește toate persoanele față de care actul juridic produce efecte.

În doctrină s-au făcut o serie de precizări importante în legătură cu anumite împrejurări ce nu constituie nulitate parțială .

Așadar nulitatea parțială nu trebuie confundată cu alte situații juridice care înseamnă tot o lipsire de efecte.

a) situația în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură se anulează în întregime numai unul;

b) ipoteza în care, deși nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voință produce efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii;

c) cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă e validat prin confirmare;

d) ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă ulterior este îndeplinită cerința legală nerezolvată în momentul încheierii lui;

e) situația când forma „ad probationem” nu a fost respectată dar operațiunea juridică (negotium) este valabilă.

Un exemplu edificator îl constituia următorul: dintr-un testament este anulat numai legatul care privește un anumit bun, dar rămâne valabilă recunoașterea de filiație făcută în acest mod.

Așadar nulitatea parțială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze sau a unor clauze, dar nu toate, ale aceluiași act juridic.

Nu trebuie confundată clasificarea în nulități parțiale și nulități totale cu clasificarea în nulități absolută și nulități relative. Combinând cele două criterii de clasificare(natura interesului ocrotit și întinderea efectelor) vom deosebi: nulitate absolută și parțială, nulitatea absolută și totală, nulitatea relativă și parțială, nulitatea relativă și totală.

Nulitatea expresă și nulitatea virtuală

Nulitatea expresă (explicită sau textuală) apare în situația în care din textul de lege rezultă formal (expres) că nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziția normei juridice se sancționează cu nulitate. Cele mai multe nulități fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie de Codul civil, fie pe alte acte normative.

Ca exemplu de nulitate expresă poate fi citat art. 1339 Cod civil care dispune că „este nulă” orice convenție exoneratoare de răspundere a vânzătorului pentru evicțiunea cauzată prin propriul său fapt. Un alt exemplu de nulitate expresă este cel prevăzut de art. 34 alin (2) Decretul nr. 31 din 1954 care prevede că orice act încheiat de o persoană juridică, fără respectarea capacității sale speciale de folosință „este nul”, sau art. 803 Cod civil prevede: „Substituțiile sau fideicomisele sunt prohibite; orice dispoziții prin care donatorul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva și a remite la o a treia persoană, va fi nulă, chiar în privința donatarului, a eredelui numit sau a legatarului”. De asemenea art. 1309 Cod civil prevede: „Judecătorii /…/ procurorii și avocații nu se pot face cesionari de drepturi litigioase care sunt de competența tribunalului județean în a cărui rază teritorială își exercită funcțiunile lor sub pedeapsă de nulitate, speze și daune interese sau art. 46 alin(2)din Legea nr. 18/1991 „În toate cazurile de dobândire, prin acte juridice între vii, proprietatea dobânditorului nu poate depăși 100 ha teren agricol în echivalent arabil de familie, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare.

Este virtuală (implicită sau tacită) acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic civil (în art. 813 C. civ., spre exemplu, se spune că toate donațiile se fac prin act autentic, fără a preciza, însă, consecința nerespectării formei înscrisului autentic).

Nulitățile virtuale sunt recunoscute în dreptul nostru fără nici o rezervă atât în doctrina noastră actuală cât și in jurisprudență.

Ca exemple de nulități virtuale, menționăm nulitatea ce se desprinde din art. 813 Cod civil, art. 858 – 859 Cod civil, art. 1095 Cod civil. Mai putem aminti textul art. 6 alin(2) Decretul 31/*1954 din care rezultă că actele de renunțare la capacitatea de folosință sau la cea de exercițiu sunt nule sau art. 965 care se mărginește să interzică orice pact asupra unei succesiuni viitoare, fără nici o precizare referitoare la sancțiunea aplicabilă, care constă neîndoielnic în nulitate absolută a actului juridic. Tăcerea legiuitorului în asemenea cazuri nu poate fi interpretată cu nici un chip în sensul că ar exclude sancțiunea nulității. Incidența acesteia este comandată în mod evident de finalitatea reglementării. Independent de modul de formulare a textului, sancțiunea va exista ori de câte ori în considera cauzelor de nulitate, efectele actului juridic civil vor contrazice într-adevăr scopul dispoziției legale – imperative sau probitive – ce ar fi fost încălcata. În sensul arătat, practica judiciară a reținut pe drept cuvânt că „din împrejurarea că în dreptul nostru nu există în toate materiile dispozițiile exprese care să sancționeze cu nulitatea actele încheiate în frauda legii nu s-a tras niciodată concluzia că astfel de acte ar fi valabile”.

După cum s-a arătat mai sus, existența nulității virtuale este unanim admisă în dreptul nostru. Dar în cazul nulităților exprese rolul instanței se mărginește a stabili, dacă nulitatea este relativă sau absolută, atât când textul nu este suficient de clar, în cazul nulității virtuale instanța de judecată este confruntată cu două probleme și anume: mai întâi să se stabilească dacă încălcarea normei de drept atrage după sine nulitatea sau o altă sancțiune. De exemplu în dreptul familiei condițiile și impedimentele la căsătorie prevăzute de lege se clasifică în condiții și impedimente derimante și prohibitive. Nesocotirea condițiilor și impedimentelor derimante atrage după sine nulitatea căsătoriei, în timp ce nesocotirea condițiilor și impedimentelor prohibitive atrage după sine doar sancțiuni pentru funcționarul care nu le-a observat.

În același sens se poate aminti art. 117 alin(1) care prevede că „Actul juridic care prin obiectul sau cauza sa este potrivnic legii ori regulilor de conviețuire socială, va fi nul dacă legea nu prevede o altă sancțiune”

A doua problemă cu care se confruntă instanța de judecată este aceea de a stabili potrivit criteriului de drept comun dacă respectiva nulitate virtuală este absolută sau relativă. Iar pentru a stabili, dacă în speță este vorba de nulitate sau de o altă sancțiune, instanța de judecată va trebui să țină seama de caracterul normei juridice încălcate de scopul acesteia de modul de redactare a textului legal și de expresiile ce se folosesc, în cuprinsul său. Astfel de exemplu, expresiile „este oprit” „ nu se poate”, „este interzis”, „nu se admite” indică îndeobște că ne află în prezența unor norme prohibitive a căror încălcare este sancționată de regulă cu nulitatea.

În sfârșit se impune și precizarea că pe planul efectelor nu sunt deosebiri între nulitățile exprese și virtuale, întrucât regimul lor juridic le este conferit de caracterul relativ sau absolut și nu de faptul că sunt sau nu sunt prevăzute expres de către lege.

În practica judiciară s-a sancționat cu nulitate totală înstrăinarea sau grevarea de către unul din soți a construcției bun comun, încheierea actului de înstrăinare cu nerespectarea formei autentice ad validitatem; încheierea actului cu nerespectarea limitelor capacității speciale de folosință în cazul persoanelor juridice.

Nulitatea de fond și nulitatea de formă

Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilității unei condiții de fond a actului juridic civil: consimțământ, capacitate, obiect și cauză.

Nulitatea de formă intervine atunci când actul juridic civil se încheie cu nerespectarea unei condiții de formă a actului juridic cerută ad validitatem (ad solemnitatem) spre exemplu, art. 886 Cod civil care prevede că „formalitățile la care sunt supuse deosebitele testamente (…) se vor observa sub pedeapsa de nulitate”, instituie o nulitate de formă.

Ea nu trebuie confundată cu nulitatea formei cerută ad probationem pentru anumite acte juridice. Nerespectarea cerințelor legale privind forma actului atrage în acest caz doar nulitatea instrumentului probator și un plus a operațiunii juridice care rămâne valabilă și ridică doar problema dificultăților de dovadă. În acest sens exemplificativă e situația în care înscrisul sub semnătură privată constatator al unui contract sinalagmatic nu respectă cerința multiplului exemplar. Deși înscrisul este nul ca instrument probator, contractul rămâne valabil și poate fi dovedit ulterior prin recunoaștere.

După cum s-a menționat anterior, unii autori în raport de modul de valorificare, disting între nulități judiciare și nulități de drept.

Acest criteriu prin care se face distincția între nulitatea de drept ( care creează impresia că ar putea exista nulității independent de vreo hotărâre jurisdicțională sau de înțelegerea părților) și nulitatea judiciară nu e primit de alți autori, care socotesc acest criteriu ca fiind artificial în considerarea următoarelor argumente:

– actul juridic încheiat beneficiază de o prezumție de valabilitate, chiar și atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, așa încât în măsura în care părțile nu se înțeleg (sau nu au posibilitatea să se înțeleagă asupra nulității), înlăturarea prezumției respective urmează a se face pe calea judecății;

– întrucât nimeni nu poate să își facă singur dreptate, dacă părțile nu se înțeleg, trebuie să hotărască instanța;

– cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic, precum și problema de a ști dacă este vorba de o nulitate totală sau parțială impun intervenția organului de jurisdicție competent.

Nulitatea de drept se definește, potrivit opiniei autori prin caracterul ei evident, care se impune de la sine părților fără să fie necesară ca justiția să declare neavenit actul juridic. Dimpotrivă, nulitatea judiciară, fiind inaparentă și subînțelesă, trebuie să fie constatată de organul de jurisdicție. Potrivit acestei teze, care invocă în sprijinul său art. 902 Cod civil, nulitățile de drept corespund, de regulă celor absolute; nulitatea judiciară fac parte, în principiu din categoria nulităților relative.

În realitate, fie că avem în vedere acte juridice unilaterale, fie că ne referim la convenții a căror validitate formează obiect de dispută între părți, nulitatea are în toate cazurile caracter judiciar.

Constatarea nevalidității uni act juridic depășește vădit posibilitățile de a apreciere ale părților presupunând că ar fi de acord – deoarece pune în discuție conformitatea dintre operațiunea încheiată și dispozițiile legale ce i se aplică. În plus, stabilitatea situațiilor juridice ar avea cert de suferit dacă soarta actului ar atârna de declarația părții care îl consideră neavenit. Aceasta cu atât mai mult cu cât nimeni nu-și poate face dreptate singur. Textul art. 961 Cod civil, departe de a afirma că nulitatea de drept există independent și în afară de intervenția unui organ de jurisdicție care să o pronunțe, se mărginește să excludă viciile de consimțământ din categoria nulităților absolute, înglobându-le în sfera nulităților relative. În concluzie nu poate exista nulitate fără o hotărâre judecătorească. Nulitatea desființează un act juridic numai „ope judicis” ,e necesară o statuare judecătorească.

Trebuie subliniat că, sub aspect procesual, există o reminiscență a distincției dintre nulitatea de drept și nulitatea judiciară, în sensul că, uneori în jurisprudență sau în doctrină se face afirmația potrivit căreia nulitatea absolută se constată, iar nulitatea relativă se pronunță. În această ordine de idei se vorbește despre acțiunea în constatarea nulității absolute și acțiunea în pronunțarea ( în realizarea) nulității relative, se consideră că, întrucât nulitatea absolută ar opera prin puterea legii, chiar din momentul încheierii actului juridic, instanța constată nulitatea absolută, fără să facă o apreciere proprie. În schimb nulitatea relativă este supusă aprecierii instanței, care o pronunță. Această distincție e considerată artificială deoarece atât în cazul nulității absolute, cât și în cazul nulității relative, instanța apreciază (constată) existența sau inexistența cauzei de nulitate iar, în caz afirmativ, va pronunța nulitatea, deci va anula actul juridic. Mai mult, distincția poate crea impresia că acțiunea prin care se invocă nulitatea absolută ar fi o acțiune (cerere) în constatare, reglementată de art. 111 Cod procedură civilă deși, în realitate acțiunea în declararea nulității unui act juridic este o acțiune (cerere) în realizare, indiferent că ar fi vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă.

Nulitatea judiciară și nulitatea amiabilă

O altă clasificare a nulității existentă în literatura de specialitate este cea care deosebește între nulități judiciare și nulități amiabile.

Nulitatea amiabilă apare în situația în care părțile se înțeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele și lipsesc de efecte actul respectiv prin voința lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicție competent.

Nulitatea judiciară este acea nulitate care implică intervenția organelor de jurisdicție și rezultă din hotărârile date de aceasta.

Nulitatea de drept ar fi aceea care nu implică intervenția organelor de jurisdicție, întrucât ar avea caracter evident și s-ar impune astfel părților prin propria lor apreciere. Această categorie de nulități este însă contestată și aproape inexistentă în practică deoarece confruntarea actului juridic cu prevederile legale este o operație care nu poate fi lăsată la aprecierea părților.

În doctrină s-au formulat o serie de argumente pentru care nu poate fi primită distincția de dintre nulitate de drept și nulitate judiciară : actul juridic încheiat beneficiază de o prezumție de valabilitate, chiar și în cazul în care au fost nesocotite dispozițiile legale, astfel încât, în măsura în care părțile nu se înțeleg (sau nu au posibilitatea să se înțeleagă asupra nulității), înlăturarea acestei prezumții urmează să se facă pe cale judiciară; pentru că nimeni nu poate să-și facă singur dreptate,dacă părțile nu se înțeleg, urmează să hotărască instanța de judecată; cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic sau problema de a ști dacă este vorba de o nulitate totală sau parțială impun intervenția organului de jurisdicție competent.

Sub aspect procesual, există o reminiscență de distincție dintre nulitatea de drept și nulitatea judiciară, în sensul că, uneori, în jurisprudență sau în doctrină, se spune că nulitatea absolută se constată iar nulitatea relativă se pronunță, vorbindu-se despre acțiunea în constatarea nulității absolute și acțiunea în pronunțarea nulității relative; se consideră că, întrucât nulitatea absolută ar opera în puterea legii, instanța constată nulitatea absolută, fără să facă o apreciere proprie, pe când, nulitatea relativă este supusă aprecierii instanței care o pronunță .

Această distincție este artificială, întrucât, așa cum s-a mai spus, atât în cazul nulității absolute, cât și în cazul nulității relative, “judecătorul constată cauza ineficacității actului; și odată cauza constatată el proclamă nulitatea actului” .

Capitolul IV

CAUZELE DE NULITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secțiunea I

Prezentarea generală a cauzelor nulității

Problema cauzelor nulității actului juridic civil este în strânsă legătură cu condițiile actului juridic civil. Într-o formulare generală se poate spune: cauzele de nulitate sunt cazurile în care condițiile actului juridic civil nu sunt valabile, la încheierea acestuia. Cunoașterea cazurilor de nulitate implică, deci, cunoașterea elementelor actului juridic. În consecință, cauzele de nulitate constau în nerespectarea condițiilor de valabilitate a fiecărui element al actului juridic.

Se consideră că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil:

încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea de a face actele;

lipsa ori nevalabilitatea consimțământului;

nevalabilitatea obiectului actului juridic;

nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic;

nerespectarea formei cerute ad validatem;

nesocotirea limitelor libertăților actelor juridice (normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri);

lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative;

fraudarea legii.

Unele dintre aceste cauze atrag nulitatea absolută, iar altele nulitatea relativă. Întrucât pe lângă nulitățile exprese există și nulități virtuale, și legea nu determină întotdeauna felul nulității, este necesar să fie avut în vedere criteriul de clasificare a nulității în nulitate absolută și nulitate relativă, adică natura interesului ocrotit prin dispoziția încălcată la încheierea actului juridic.

Secțiunea a II-a

Cauzele de nulitate absolută

Nulitatea absolută este sancțiunea ce se aplică actelor juridice întocmite cu încălcarea dispozițiilor legale imperative ce ocrotesc interese generale pentru a le lipsi de efectele juridice contrar legii și bunelor moravuri. Această încălcare se materializează de cele mai multe ori în aceea că una dintre condițiile de fond sau de formă ale actului juridic lipsește, este ilicită sau imorală. Cauzele care atrag nulitatea absolută sunt următoarele:

Încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor prin :

Aceste incapacități constau fie în interdicția de a încheia anumite acte juridice civile, fie în interdicția de a dobândi anumite drepturi sau obligații și sunt instituite de legiuitor din considerente de ocrotire a intereselor anumitor categorii de persoane, dată fiind situația specială în care se află.

Asemenea incapacități sunt prevăzute atât în Codul civil cât și în alte acte normative. Astfel, art. 806 Cod civil stabilește “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel”, prin donație sau testament, de bunurile sale, iar art. 807 Cod civil prevede că “minorul de 16 ani poate dispune prin testament și numai pentru jumătate de care după lege poate dispune majorele”. Alte incapacități speciale sunt prevăzute și în art. 1308 și art. 1309 Cod civil. De asemenea, în art. 68 din Legea nr. 18/1991, la aliniatul 1 se spune că “persoanele fizice care nu au cetățenia română și domiciliul în România, precum și persoanele juridice care nu au cetățenia română și sediul în România, nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii”.

lipsa capacității de folosință a persoanei juridice.

Una din condițiile de validitate a actului juridic civil este capacitatea de a încheia actul. Neîndeplinirea acestei condiții, adică încheierea actului juridic civil de către o unitate care se găsește în faza dobândirii personalității juridice sau a lichidării, acte care nu se încadrează în dispozițiile art. 33, alin. 3 din Decretul 31/1954 (depășesc cerința ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil), va atrage nulitatea absolută a actului juridic respectiv.

nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice se definește ca fiind regula de drept civil potrivit căreia, persoana juridică nu poate dobândi, prin acte juridice, decât acele drepturi și obligații care sunt în concordanță cu scopul ei. Această regulă este consacrată în art. 34 din Decretul 31/1954 unde se spune, la alineatul 1 că “persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut”, iar în alineatul 2 că “orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.

Prin urmare, principiul specializării capacității de folosință limitează această capacitate, restrânge conținutul ei la concordanța dintre capacitatea persoanei juridice și scopul ei, depășirea acestei sfere fiind sancționată cu nulitatea absolută a actelor juridice încheiate.

Lipsa totală a consimțământului, cum este cazul erorii-obstacol error in negotio și error in corpore).

Potrivit art. 953 Cod civil “consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare”.

Eroarea este falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic. Eroarea obstacol (numită și distructivă de voință) este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic și îmbracă, în funcție de natura realității asupra căreia cade, două forme: eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotio) constând în faptul că una dintre părți crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede, greșit, că încheie un alt act juridic, și eroarea asupra indentității fizice a obiectului actului juridic (error in corpore) constând în faptul că una dintre părți crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun.

Pentru că nu s-a format acordul de voință al părților, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a actului juridic, aceasta fiind soluția acceptată, în general, în practică și doctrină.

Cu toate acestea, se consideră că în caz de eroare-obstacol ar trebui să intervină nulitatea relativă, cei în cauză putând să ceară anularea actului, dar putând să o și confirme, prin executarea actului juridic, în funcție de interesele fiecăruia.

Nevalabilitatea obiectului actului juridic

Referindu-se la convenții, art. 962 Cod civil stabilește că “obiectul convenției este acela la care părțile sau numai una dintre ele se obligă”. Prin urmare, obiectul actului juridic civil se definește ca fiind conduita părților stabilită prin acel act juridic, respectiv acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau la care sunt ținute.

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească mai multe condiții. Astfel, obiectul actului juridic trebuie să existe, trebuie să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil și să fie licit și moral. Aceste sunt condiții generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic. Există și condiții speciale, cerute doar pentru anumite categorii de acte, astfel: în actele constitutive ori translative de drepturi, se cere ca cel ce se obligă să fie titularul dreptului; în actele “intuitu personae” obiectul trebuie să constea într-un fapt personal al debitorului,iar când legea prevede, este necesară și autorizația administrativă.

În consecință, ori de câte ori sunt nerespectate condițiile de validitate ale obiectului actului juridic acesta este lovit de nulitate absolută.

Lipsește cauza ori este ilicită sau morală

Cauza sau scopul actului juridic este acel element care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.

Potrivit art. 966 Cod civil “obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Prin urmare, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală și să fie licită și morală. Neîndeplinirea acestor condiții va antrena nulitatea absolută a actului juridic.

Nerespectarea formei ad validatem

Abătându-se de la principiul consensualismului, legea sau chiar părțile condiționează uneori valabilitatea actului juridic de manifestarea voinței într-o anumită formă sau de săvârșirea anumitor formalități care un țin propriu zis de manifestarea de voință dar condiționează eficacitatea juridică a acesteia. Această condiție privește, prin excelență, actele solemne. Așadar, domeniul ei de aplicare se referă la acele acte juridice pentru care legea „nominalizându-le expres și în considerarea anumitor rațiuni, cere îndeplinirea anumitor cerințe de formă pentru însăși validitatea lor. Una din rațiunile legiuitorului constă în necesitatea asigurării unui mod de control din partea statului asupra anumitor categorii de acte juridice care exced, datorită importanței lor, interesele individuale ale părților contractante cum ar fi de exemplu înstrăinările de imobile. Pe de altă parte se urmărește atenționarea părților asupra gravității și consecințelor acestor acte juridice pentru interesele părților, cum este de exemplu contractul de donație de ipotecă.

Legiuitorul prevede forma solemnă și pentru a urmării realizarea unei depline corectitudinii a consimțământului cum este în cazul testamentului sau a donației. De asemenea se urmărește ocrotirea intereselor creditorilor în cazul subrogației consimțită de debitor sau se urmărește realizarea unei publicații în vederea ocrotirii terților de eventualele fraude în dauna intereselor lor. Izvorul obligativității formei cerută ad validitatem este în majoritate, legea. Aceasta nu înseamnă însă că părțile unui act civil nu are posibilitatea să ridice forma acestuia la rangul de element esențial transformând actul în mod convențional într-un solemn.

În dreptul nostru civil sunt considerate solemne următoarele acte: donație ( art 813 Cod civil , testamentul art. 858 și 868 Cod civil contractul de ipotecă (art. 1772 Cod civil), subrogația convențională consimțită de debitor (art. 1107 Cod civil) revocarea expresă a legalităților (art. 920 Cod civil) etc.

Nerespectarea cerințelor privind forma actului atunci când ea este prevăzută de lege pentru valabilitatea actului juridic este sancționată cu nulitate actului. În ceea ce privește felul nulității atât în literatura de specialitate cât și în practica judecătorească există acord deplin că suntem în prezența unei nulități absolute, ceea ce se justifică atât prin faptul că forma este o condiție de valabilitate cât și prin finalitatea formei care de multe ori este instanța, deoarece după cum s-a arătat mai sus, aceste acte juridice exced interesele individuale ale părților contractante. Având în vedere că forma și îndeosebi forma scrisă poate fi instituită de lege atât ce o condiție de valabilitate a actului juridic cât și ca o condiție de probațiune a actului juridic, se pune problema anteriului ce trebuie urmat pentru a stabili atunci când legea nu precizează, care este semnificația pe care o are cerința formei scrise.

Literatura de specialitate a apreciat că atunci când legea nu precizează că forma scrisă este cerută pentru valabilitatea actului juridic sau numai pentru probațiunea lui, această formă scrisă este o condiție de probațiune a actului juridic. Aceasta deoarece principiul care călăuzește dreptul civil în problema încheierii actelor juridice este consensualismul, iar solemnitatea constituie o excepție de la principiu. Așadar legea, fie trebuie să califice expres forma ca o condiție de valabilitate, fie că trebuie să se exprime într-un fel în care să permită concluzia că forma este instituită ca o condiție de valabilitate a actului juridic. În toate celelalte cazuri forma scrisă a actului juridic va constitui fie o condiție de probă fie, dacă este cazul, o condiție de opozabilitate a actului.

lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative

În cazul unor acte juridice, trebuie să existe o autorizație administrativă prevăzută de lege, în lipsa acestea actul juridic nu se poate încheia. Actele juridice încheiate cu nerespectarea acestei condiții este sancționat cu nulitatea absolută. Autorizația prealabilă este un element extrinsec actului juridic și este un act juridic de putere prin care se îngăduie părților să încheie la rândul lor un alt act juridic. Ca exemplu se poate aminti art. 58 din Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor, care prevede împrumutul sau înstrăinarea armelor și munițiilor se poate face numai persoanelor autorizate să le dețină cu respectarea destinației acestora și a scopului pentru care s-a dat autorizarea. Un alt caz îl reprezintă acela în care e nevoie de autorizarea prealabilă ( din partea CEC) în cazul înstrăinării prin acte juridice între vii, a locuințelor cumpărate din fondul de stat cu credit de la stat (prin CEC) până la rambursarea integrală a creditului.

Alteori, încheierea valabilă a unor acte juridice este condiționată de existența unei autorizații judiciare. De exemplu art. 34 din Legea nr. 64/1995 prevede că „în afară de cazurile prevăzute de prezenta lege sau de cele autorizate de tribunal, orice constituire de garanții personale sau reale, efectuată după înregistrarea cererii debitorului sau după expirarea termenului pentru contestarea cererilor creditorilor de către debitor ori după respingerea contestației debitorului împotriva acestor cereri, va fi nulă.

În dreptul civil anterior autorizația prealabilă preceda încheierea unor acte juridice de drept civil sau de dreptul familiei.

Astfel, de pildă potrivit art. 31 din Legea nr. 58/1974 împărțirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale și înstrăinarea construcțiilor se face numai în baza autorizației date de organul competent al administrației de stat; potrivit art. 16 din Legea nr. 59/1974, împărțirea între moștenitori a terenurilor agricole dobândite prin moștenitori legali se autorizează de către organul administrației competent. Iar, ca un corolar al acestor dispoziții imperative, art. 32 din Legea nr. 58/1974 și art. 47 alin (1) din Legea nr. 59/1974 prevăd că orice înstrăinare sau, după caz, împărțeală făcute cu încălcarea prevederilor art. 30 – 31 din Legea nr. 58/1974 și respectiv art. 41 – 46 din Legea nr. 59/1974 este nulă de drept.

De asemenea, potrivit art. 134 Codul familiei încheierea căsătoriei între un cetățean român și o străină sau între un cetățean străin și o româncă trebuie autorizată în prealabil prin Decizie Prezidențială. Deși nu se prevede sancțiunea nerespectării acestei cerințe legale la căsătorie, s-a considerat că acesta constă în nulitate absolută.

încălcarea ordinii publice

În art. 5 Cod civil, se precizează “nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”. De asemenea, art. 966 dispune că “obligația … fondată pe o cauză … nelicită nu poate avea nici un efect” iar art. 968 prevede că o cauză “este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”. Așadar, voința juridică trebuie să respecte legile care interesează ordinea publică.

Dispozițiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, norme imperative, de la care nu se poate deroga prin act juridic, sub sancțiunea nulității absolute.

frauda legii

Frauda la lege infirmă actul juridic pe care îl afectează, chiar dacă acesta reunește condițiile esențiale, de fond și de formă vrute pentru încheierea sa valabilă. Frauda la lege constă într-o manoperă dolosivă, folosită de părți spre a realiza, pe calea actului juridic, o finalitate interzisă de reglementările în vigoare, prin eludarea indirectă și ocultă a unei norme prohibitive.

Așadar un act juridic se socotește săvârșit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Frauda la lege nu constituie o încălcare directă a legii, ci o nesocotire ocolită a ei, prin alterarea unor dispoziții legale de la finalitatea lor firească, voită de legiuitor. Sub acest aspect ea reprezintă un abuz de drept pe care ordinea juridică îl reprimă explicit sau implicit printr-o serie de dispoziții legale (art. 1 și 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 1203 Cod civil, art. 723 Cod procedură civilă etc.).

Totodată frauda la lege, pusă în mișcare de mobiluri ilicite ori imorale, învederează reaua credință a părților ; o fraudă la lege în necunoștință de cauză nu este de conceput.

Aplicarea legii, în literatura și în spiritul ei este un imperativ de interes general și de aceea actele juridice săvârșite în frauda legii sunt sancționat cu nulitatea absolută. Asemenea acte nu pot produce nici un efect, iar acțiunea în nulitate pe acest temei trebuie deschisă oricărei persoane interesate tocmai pentru a asigura corecta aplicare a legii, cu concursul tuturor. Ineficacitatea totală a actului juridic fraudulos și-a găsit expresia în principiul: fraus omnia corrumpit. „Este de principiu – sublinia Plenul Tribunalului Suprem într-o decizie de îndrumare că actul săvârșit în vederea unei fraude nu poate produce efectul urmărit prin el. De aceea un asemenea act trebuie invalidat prin anularea lui” (Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 15 din 24 mai 1962).

Frauda se deosebește esențial de dolul –viciu de consimțământ, deși are un element comun cu acesta: reaua – credință a autorului ei. În vreme ce dolul se exercită față de una dintre părțile actului juridic, al cărei consimțământ îl viciază, de obicei în scopul cauzării unui prejudiciu, frauda se săvârșește de părți în dauna terților (inclusiv a statului) lăsând nealterat consimțământul părților, nu atât în scopul pricinuirii unei pagube, cât mai ales în vederea realizării unui folos injust pentru fraudatori. Interesul de a distinge frauda de dol rezidă, printre altele , în faptul că cea dintâi este sancționat cu nulitatea absolută a actului juridic în timp ce aceasta din urmă atrage nulitatea relativă, ca orice viciu de consimțământ.

Frauda de lege trebuie dovedită de cel ce o invocă. Proba poate fi făcută prin orice mijloace, inclusiv martori și prezumții, întrucât frauda la lege constituie un delict, caz în care proba testimonială este neîngrădit admisibilă (art. 1198 pct. 1 și 1203 in fine Cod civil) și totodată fiindcă pentru motive lesne de înțeles, părțile care fraudează legea nu-și preconstituie înscrisuri doveditoare.

Instanțele judecătorești au avut ocazia să desființeze acte juridice frauduloase în domeniul transmisiunilor cu titlu oneros. Astfel, s-a decis că înstrăinarea unui bun, despre care părțile știu că aparține altei persoane și totuși îl vând și respectiv îl cumpără cu rea credință, în frauda drepturilor adevăratului proprietar, este lovit de nulitate absolută. În consecință, terțul prejudiciat (versus dominus) poate obține invalidarea vânzării prin acțiunea în nulitate „fără să fie obligat să recurgă la acțiunea în revendicare”.

Cazurile de fraudă la lege în relațiile de familie prezintă interes, totodată, în raporturile de drept civil, în măsura în care hotărârile judecătorești enunță în cadrul speței soluționate principii cu incidență generală. Astfel, afirmând că „o căsătorie încheiată în alte scopuri decât cele prevăzute în dispozițiile art. 1 și următorul din Codul familiei este o căsătorie nulă”, jurisprudența a dedus, pe drept cuvânt că, în funcție de acest principiu, o căsătorie încheiată în scopul ca unul din soți să-și stabilească domiciliul într-un oraș declarat, potrivit legii, oraș mare, nu poate produce consecințele frauduloase urmărire.

Așadar, o asemenea căsătorie trebuie în principiu considerată nulă „În temeiul unui raționament analog s-a decis că înfierea încheiată în scopul exclusiv, dovedit ca atare, de a crea înfiatului vocație succesorală la moștenirea înfietorului are caracter fictiv, fiind lovită de nulitate absolută.

Secțiunea a III-a

Cauzele de nulitate relativă

Nulitatea relativă este sancțiunea civilă care se aplică actelor juridice întocmite cu încălcarea dispozițiilor legale imperative care ocrotesc interese particulare pentru a le lipsi de efectele juridice potrivnice legii și bunelor moravuri.

Cazurile de nulitate, atât relativă cât și absolută, nu sunt și nici nu pot fi enumerate limitativ în codul civil sau în vreun alt act normativ, deoarece dinamica vieții sociale reclamă cu necesitate elaborarea de noi norme juridice a căror încălcare poate conduce la apariția unor noi cazuri de nulitate relativă sau absolută. Nulitatea relativă este determinată de următoarele cauze :

viciile de consimțământ: eroarea, dolul, violența, leziunea

Potrivit art. 953 Cod civil, “consimțământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol”.

Eroarea viciu de consimțământ este falsa reprezentare a realității ce cade fie asupra calităților substanțiale ale actului (error in substantiam), fie asupra persoanei contractante (error in personam), ea atrăgând sancțiunea nulității relative a actului juridic. În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia această sancțiune ar trebui să intervină și în cazul erorii obstacol.

Dolul (viclenia) constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. După consecințele pe care le au asupra valabilității actului, se distinge între dolul principal (ce cade asupra unor elemente importante la încheierea actului) care atrage anularea actului și dolul incident (incidental ori secundar, cade asupra unor împrejurări neimportante pentru încheierea actului) care nu atrage nevalabilitatea actului juridic.

În materie de testamente dolul îmbracă forma specifică sugestiei și captației. Captația constă în “manopore dolosive și mijloace frauduloase folosite de o persoană în scopul de a câștiga încrederea dispunătorului și a înșela buna lui credință, pentru a-l determina să o gratifice prin testament” iar sugestia constă în “folosirea unor mijloace ascunse și tendențioase în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o liberalitate pe care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă” .

Violența constă în amenințarea unei persoane cu un rău pe care îl produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Leziunea este acel viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare dintre două prestații. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954 “… aplicarea dispozițiilor legale referitoare la acțiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de patrusprezece ani împliniți, încheie singuri, fără încuviințarea părinților sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere și încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare”.

Prin urmare sunt anulabile pentru leziune numai actele (încheiate de minorii între 14 și 18 ani) care, în același timp, sunt acte de administrare, au fost încheiate de minori fără încuviințarea ocrotitorului legal, sunt lezionare pentru minor și sunt comutative.

lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic

Este posibil ca din cauza alienației sau a debilității mintale ori datorită altor împrejurări cel care consimte la încheierea unui act juridic să fie lipsit de un discernământ suficient pentru a putea aprecia semnificația actului pe care-l încheie și urmările sale.

Consimțământul, fiind unul din elementele esențiale ale oricărui act juridic și exprimând voința persoanei la încheierea actului juridic se pune problema consimțământului dat de persoanele fără discernământ, mai exact dacă în cazul actelor încheiate de aceste persoane lipsește consimțământul sau nu. Astfel se mai pune și problema în ce fel vor fi sancționate aceste acte, cu nulitatea absolută, dat fiindcă lipsa cu desăvârșire a consimțământului atrage nulitatea absolută, sau cu nulitatea relativă atrasă de viciile de consimțământ.

Răspunsul la această întrebare a fost dat de practica judiciară în sensul că lipsa discernământului în exprimarea voinței relevă inexistența consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece aici consimțământul există. Astfel e semnalat în cazul de față prezența unui viciu de consimțământ care nu atrage decât nulitatea relativă, sancțiunea nulității fiind edictată de această dată în vederea protejării persoanei interesate. Soluția se impune cu atât mai mult deoarece actele juridice încheiate personal atât de interesul judecătoresc, cât și în cazul minorilor tot lipsa de discernământ este aceea care antrenează sancțiunea nulității relative, iar aceeași cauză este firesc să antreneze aceleași consecințe și în speță, nu poate fi vorba de o nulitate absolută, întrucât se pune problema ocrotirii unui interes precumpănitor personal și nu a unui interes general.

Singurul act juridic în privința căruia legea consacră o reglementare de excepție este actul juridic al căsătoriei. Astfel potrivit art. 9 Codul familiei, este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale iar potrivit art. 19 Codul familiei căsătoria încheiată cu încălcarea acestor dispoziții este nulă. Această reglementare își are rațiunea în faptul că impedimentul la căsătorie e menit să ocrotească un interes general, acela de prevenire a întemeierii unor familii nesănătoase și lipsite de trăinicie.

nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei

După cum prevede art. 948 Cod civil, pentru ca actul să fie valabil părțile trebuie să fie capabile, adică să aibă capacitatea de exercițiu și capacitate de folosință.

Capacitatea de folosință constă în aptitudinea personală de a avea drepturi și obligații iar capacitatea de exercițiu constă în aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații săvârșind acte juridice (art. 5 alin. (1) și (2)din Decretul nr.31/1954. Existența capacității de folosință indică posibilitatea persoanei de a dobândi drepturi și obligații prin acte și fapte juridice, iar implicit lipsa capacității de folosință indică imposibilitatea ca o persoană să dobândească drepturi sau să își asume obligații pe orice cale. Așadar capacitatea de folosință apare ca o premisă indispensabilă a încheierii unui act juridic, iar lipsa acestei premise face ca actul încheiat astfel să fie sancționată cu nulitate absolută.

Spre deosebire de capacitatea de folosință, capacitatea de exercițiu exprimă doar faptul că o persoană poate să dobândească drepturi și obligații prin intermediul actelor juridice, sau, mai exact că subiectul de drept poate dobândi drepturi și obligații încheind acte juridice singur și personal, iar incapacitatea de exercițiu indică faptul că persoana nu poate dobândi drepturi și obligații încheind acte juridice personal ci doar prin intermediul reprezentantului legal sau cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal, adică o părinților, a tutorelui sau a curatorului.

Fiind concepută ca o măsură de protecție a persoanei împotriva propriilor sale acte juridice, din cauza lipsei unui suficient discernământ, pot să îi prejudicieze propriile interese, incapacitatea de exercițiu atrage doar nulitatea relativă a actului juridic. Legea face distincție între persoanele lipsite total de capacitate de exercițiu și persoanele care au doar o capacitate de exercițiu restrânsă.

Lipsa totală a capacității de exercițiu a persoanei fizice

Decretul 31/1954 prevede în art. 11 ca „ nu are capacitate de exercițiu:

a) minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani;

b) persoana pusă sub interdicție. Pentru cei care nu au capacitatea de exercițiu, actele juridice se fac de reprezentanții lor legali.

De asemenea art. 25 alin (2) din Decret 32/1954 prevede: „actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, sunt anulabile pentru incapacitate chiar dacă nu este leziune. Pentru identitate de rațiune, această soluție trebuie aplicată și în ceea ce privește actele juridice încheiate de către persoana pusă sub interdicție. La prima vedere se pare că minorilor sub 14 ani și celor puși sub interdicție le este interzis să încheie – sub sancțiunea anulabilității – orice act juridic. Însă atât pe cale de interpretare cât și pe baza unor dispoziții exprese ale legii, s-au stabilit anumite limite ale aplicării acestei dispoziții.

Astfel s-a apreciat în primul rând, că lipsa capacității de exercițiu se referă numai la dobândirea de drepturi și asumarea de obligații pe calea actelor juridice civile dar nu și pe calea unora dintre actele juridice ținând de alte ramuri ale dreptului prin puterea directă a legii, sau prin fapte juridice. Astfel, minorul care nu a împlinit 14 ani poate să-și exercite personal unele drepturi sau să fie obligat juridicește prin acte de drept administrativ sau prin acte de dreptul familiei. În acest sens pot fi amintite actele organelor financiare prin care se stabilesc impozitele sau actele de dreptul familiei cum sunt promovarea acțiunii în stabilirea paternității de către mama minoră.

În al doilea rând, nici în privința actelor juridice civile incapacitatea minorului care nu a împlinit 14 ani sau a interzisului nu este deplină, deoarece aceștia pot încheia personal acte de conservare adică acele acte juridice care sunt necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru a evita stingerea lui și care nu comportă decât cheltuieli reduse în raport cu valoarea drepturilor care se conservă așa încât nu pot fi vătămate, precum și acte juridice mărunte, curente și cu executare imediată, care sunt necesare satisfacerii nevoilor materiale și spirituale curente și care de asemenea datorită valorilor reduse și a condițiilor în care se încheie nu pot fi vătămătoare pentru cel care le încheie. S-a apreciat de asemenea că interzisul judecătoresc poate să încheie singur, în momentele de luciditate și în măsura în care legea nu îl oprește expres, acte cu caracter personal. Aceasta deoarece asemenea acre nu pot fi încheiate prin reprezentant și prin urmare, dacă interzisului nu i s-ar recunoaște dreptul de a le încheia singur ar însemna ca el să fie lovit de o adevărată incapacitatea de folosință, prevăzută de lege.

În consecință actele juridice pe care minorul ce nu a împlinit 14 ani sau interzisul nu le încheie prin intermediul reprezentantului legal, în măsura în care nu se încadrează în una din categoriile de excepție enunțate, sunt sancționate cu nulitatea relativă și aceasta fără a fi necesar ca minorul să fi fost păgubit și fără a deosebi după cum cel cu care a încheiat actul a cunoscut sau nu că a contractat cu un minor.

Restrângerea capacității de exercițiu a persoanei fizice

Potrivit art. 9 din Decretul nr. 31/1954 minorul care a împlinit 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă „ actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui „.

De la această regulă există însă o serie de excepții atât în sensul că anumite acte pot fi încheiate de către minor fără vreo încuviințare cât și în sensul că în privința anumitor acte este necesară pe lângă încuviințarea ocrotitorului legal și încuviințarea autorități tutelare. De exemplu, minorului cu capacitate restrânsă îi este permis să încheie anumite acte juridice chiar dacă nu ar avea încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal.

Astfel, în primul rând, putem menționa actele de conservare și acte juridice mărunte, curente și de executare imediată. Este o soluție unanim acceptată în literatura de specialitate și care se impune tot în virtutea argumentelor expuse cu privire la actele pe care le poate încheia minorul lipsit de capacitate de exercițiu. În al doilea rând, minorul cu capacitatea de exercițiu restrânsa poate încheia acte de administrare a patrimoniului în măsura în care aceste acte nu sunt lezionare. În acest sens se exprimă dispozițiile art. 25 ale Decretului nr. 32/1954 care condiționează anularea actelor de administrare, încheiate de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani de producerea unei vătămări. Se impune însă precizarea că noțiunii de administrare a patrimoniului i se atribuie un înțeles mai larg decât aceleia de acte de administrare a unui bun, în sensul că actul nu este apreciat prin prisma naturii sale specifice ci prin prisma scopului în vederea căruia a fost încheiat. Aceasta deoarece buna gestionare a patrimoniului presupune uneori și săvârșirea unor acte de dispoziție. Dat fiind caracterul lor necesar și valoarea redusă, este indicat să li se aplice acestor acte de dispoziție regimul specific al actelor de administrare. Se poate aminti în acest sens prevederile art. 129 alin (4) Cod familiei potrivit cărora „tutorele poate înstrăina, fără prealabila încuviințare a autorității tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum și bunurile devenite nefolositoare pentru minori, dacă valoarea acestora din urmă nu depășește suma de două sute cincizeci lei”. În concluzie, pe lângă actele de administrare propriu zise, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă va putea încheia și o serie de acte de dispoziție, cărora li se aplică regimul actelor de administrare, sub condiția ca acestea să nu fie lezionare.

Legea conține și unele dispoziții speciale prin care minorul este îndreptățit să încheie valabil acte juridice fără încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal ca de exemplu operațiunile CEC, testamentul a jumătate din cantitatea disponibilă în cazul minorului care a împlinit 16 ani (art. 807 Cod civil).

Există însă și dispoziții legale prin care minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă e oprit să facă unele acte juridice chiar și cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal, acre precum donațiile sau garantarea obligațiilor altuia (art.133 alin(3) Codul Familiei. Așadar sunt anulabile pentru lipsa capacității depline de exercițiu doar actele ce depășesc sfera de naturii de administrare a patrimoniului, care au fost încheiate de către minor fără încuviințarea prealabilă a ocrotitorului, cu excepția actelor admise în mod expres de lege, precum și actele ce sunt interzise minorului chiar și cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal.

De remarcat este și faptul că, la fel ca lipsa capacității de exercițiu și restrângerea acesteia privește doar actele juridice civile nu și pe cele aparținând altor ramuri ale dreptului. Astfel minora care a împlinit 16 ani poate să se căsătorească fără a avea nevoie de vreo încuviințare (art. 4 Codul Familiei), mama minoră poate introduce singură acțiune în stabilirea filiației (art. 59 Codul Familiei).

Nerespectarea dreptului de preemțiune

Art. 69, ali. 1 din Legea 18/1991 prevede că “înstrăinarea de terenuri agricole din extravilan, prin vânzare, se poate face prin exercitarea dreptului de preemțiune”.

Dreptul de preemțiune constă “în dreptul conferit prin lege sau prin convenție unei persoane de a fi preferată înaintea altora la dobândirea unui drept anume, în cazul în care titularul acestuia se decide să-l transmită pe cale convențională” . Ordinea de preferință în sistemul Legii Fondului Funciar este: în primul rând sunt chemați să dobândească bunul coproprietarii, dacă este cazul, apoi proprietarii vecini.

Potrivit art. 70 din aceeași lege, actul de înstrăinare care a fost încheiat cu nerespectarea dreptului de preemțiune este anulabil.

Alte drepturi de preemțiune sunt conferite prin Legea 16/1994 privind arendarea (dreptul acordat arendașului), prin Legea 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică (în acest caz, dreptul de preemțiune este conferit celui expropriat).

Capitolul V

REGIMUL JURIDIC AL NULITĂȚII

Secțiunea I

Noțiunea de regim juridic al nulității

Clasificarea nulității actului juridic civil în absolută și relativă prezintă importanță sub aspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare din aceste categorii de nulitate.

Această diferențiere este consecința faptului interesele ocrotite prin normele încălcate sunt deosebite, când este vorba despre interesul obștesc având nulitate absolută, iar când este vorba despre un interes particular, având nulitate relativă.

Prin noțiunea de regim juridic al nulității se înțeleg regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau cea relativă . Regimul juridic al nulității privește trei aspecte:

cine poate invoca nulitatea;

cât timp poate fi invocată nulitatea;

dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea prin confirmare.

Aceste trei aspecte primesc soluții diferite, după cum este vorba de nulitate absolută ori de cea relativă.

Secțiunea a II-a

Regimul juridic al nulității absolute

Regulile în care se concretizează regimul juridic al nulității absolute sunt următoarele: nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes; nulitatea absolută poate fi invocată oricând fiind imprescriptibilă; nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.

Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes.

Potrivit acestei reguli, nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părțile actului juridic, avânzii-cauză ai părților, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic dar care ar putea invoca un interes propriu), de instanță din oficiu, de procuror, precum și de alte organe prevăzute de lege (spre exemplu, nulitatea absolută prevăzută în art. 31, alin. 1 din Legea 18/1991 poate fi invocată, potrivit alin. 2 din același articol, de către primărie, prefectură, procuror și de către orice persoană interesată).

Această regulă își găsește justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească interese generale, obștești, astfel încât trebuie să se confere unui cerc larg de persoane sau organe posibilitatea invocării unei asemenea nulități.

Invocarea din oficiu de către instanță a nulității absolute a unui act juridic nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acțiune în declararea nulității absolute, ori că, în lipsa unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul juridic încheiat cu nesocotirea unei norme juridice care ocrotește un interes general, instanța ar putea să se pronunțe printr-o hotărâre asupra nulității (întrucât s-ar încheia principiu disponibilității), ci se are în vedere ipoteza în care una dintre părți declanșează un proces civil având ca obiect executarea unui act juridic, iar instanța, constatând că actul juridic pe care se întemeiază pretenția dedusă judecății este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea ca nefondată (neîntemeiată), fără a pronunța însă și nulitatea actului respectiv (aceasta în afara de cazul în care pârâtul a cerut, prin cerere reconvențională, anularea) .

De asemenea, avându-se în vedere condițiile în care se exercită acțiunea civilă, mai exact, condiția interesului (care constă în “folosul practic, material sau moral pe care-l urmărește cel ce promovează acțiunea” și care trebuie să fie legitim, personal, născut și actul), se ajunge la concluzia că nulitatea absolută nu poate fi invocată de o persoană străină complet de actul juridic respectiv, pentru că o astfel de persoană nu ar putea justifica un interes propriu. Prin urmare, deși nulitatea absolută ocrotește un interes obștesc (general), un astfel de interes nu exclude existența unui interes individual (personal) care trebuie să fie urmărit de către persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic, în caz contrar acțiunea urmând a fi respinsă ca fiind lipsită de interes (lucru sintetizat în regula din dreptul francez “pas d’interet, pas d’action”). Conferind unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, legea le acordă acestora calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că ele pot justifica și un interes propriu, întrucât calitatea procesuală (care constă în îndreptățirea unei persoane de a participa la activitatea judiciară) nu se confundă cu interesul.

Nulitatea absolută poate fi invocată oricând fiind imprescriptibilă.

Imprescriptibilitatea acțiunii și excepției bazate pe nulitatea absolută a actului juridic este expres prevăzută în art. 2 din Decretul 167/1958 referitor la prescripția extinctivă. Potrivit acestui articol “nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”.

Acțiunea în nulitate este acțiunea prin care partea îndreptățită solicită instanței desfințarea actului încheiat cu nerespectarea condițiilor sale de validitate (este o acțiune nepatrimonială prin care se urmărește doar constatarea nulității actului, nu și valorificarea unor drepturi derivate); excepția nulității este mijlocul procedural prin care partea îndreptățită sau interesată, în cursul unui proces deja deschis, se opune acțiunii care se sprijină pe actul nul, invocând constatarea acestor neregularități.

Regula imprescriptibilității nulității absolute este explicată în mod diferit în doctrină. Astfel, într-o primă opinie, imprescriptibilitatea este justificată prin caracterul constatator al acțiunii în nulitate absolută, instanța limitându-se doar a constata că actul nul absolut nu a luat ființă de la început.

Într-o a doua opinie, caracterul imprescriptibil este explicat prin natura nepatrimonială a acțiunii în nulitate. Această natura nepatrimonială este comună și acțiunii în anulare, care este însă prescriptibilă. Într-o altă opinie, această regulă își găsește explicația în finalitatea instituirii acestei sancțiuni. Întrucât nulitatea absolută este menită a asigura respectarea unei condiții de validitate edictate pentru ocrotirea unui interes general, este nevoie ca ea să poată fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.

S-a mai spus că explicația caracterului imprescriptibil trebuie căutată în corelația ce există între nulitatea absolută și prescripția extinctivă, în sensul că ambele urmăresc ocrotirea unui interes general și, prin urmare, nu este cazul a subordona nulitatea absolută prescripției extinctive (spre deosebire de nulitatea relativă care ocrotește un interes individual și este, deci, subordonată prescripției extinctive).

În dreptul francez, spre deosebire de dreptul nostru, acțiunea în nulitate absolută se prescrie în 30 de ani. Această părere nu este unitară, în doctrina franceză existând și opinia potrivit căreia, având la bază ordinea publică, nulitatea absolută este imprescriptibilă. În ceea ce privește excepția de nulitate, își găsește aplicare principiul, “quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum” ( si “l’action est temporaire, l’exception est perpetuelle”) potrivit căruia, chiar și după 30 de ani nulitatea poate fi invocată pe cale de excepție.

Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.

Această regulă nu este consacrată cu caracter general în legislația românească, dar în art. 1168 Cod civil, este aplicată această regulă în materia donației, stipulând că “donatorul nu poate repara, prin nici un act confirmativ, viciurile unei donațiuni între vii; nulă în privința formei, ea trebuie să se refacă cu formele legiuite”. Ea este consecința primelor două reguli (care ar fi practic anihilate dacă s-ar putea renunța la dreptul de a invoca nulitatea absolută) și se explică prin caracterul obștesc, general al interesului ocrotit prin norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută.

Prin confirmare se înțelege “actul unilateral de renunțare la dreptul de a invoca, pe cale de acțiune sau de excepție, nulitatea”. Confirmarea expresă ori tacită a nulității absolute fiind inadmisibilă, rezultă că un astfel de act de confirmare ar fi și el lovit de nulitate absolută.

De la imposibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută, legea prevede și unele excepții. Astfel, potrivit art. 1167, alin. 3 Cod civil, confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a unei donații nulă absolut pentru lipsa formei cerute de lege, de către moștenitori sau de către cei care reprezintă pe donator, după moartea lui, acoperă această nulitate.

De asemenea, în art. 20 Codul familiei se spune “căsătoria încheiată împotriva dispozițiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă între timp acela dintre soți care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă soția a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată”.

Inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu se confundă cu refacerea actului nul, refacere care este admisibilă și valabilă, în măsura în care sunt respectate dispozițiile legale referitoare la condițiile de valabilitate. În această situație, actul inițial rămâne lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut este un nou act, care își va produce efectele de la data facerii lui, și nu de la data când a fost făcut actul nul. De asemenea, inadmisibilitatea confirmării nulității absolute nu se confundă nici cu validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinței legale nerespectate în momentul încheierii lui (spre exemplu, obținerea autorizației administrative până la declanșarea nulității) . Această regulă se regăsește și în dreptul civil francez (art. 1339).

Secțiunea a III-a

Regimul juridic al nulității relative

Regimul juridic al nulității relative se concretizează în următoarele reguli: nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic; nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripție extinctivă; nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată.

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic.

Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă este menită a ocroti un interes individual. Deși este formulată restrictiv această regulă, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă aparține unui cerc mai larg de persoane. Astfel, ea poate fi invocată: de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic; de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu, care este și cel care încheie actul juridic pentru incapabil și, prin urmare, trebuie să aibă dreptul de a invoca nulitatea în vederea apărării intereselor celui ce se află sub ocrotirea sa; de către succesorii părții ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic (cu excepția cazurilor în care dreptul la acțiune, având caracter intiuitu personae, nu se transmite la moștenitori); de către procuror, în condițiile prevăzute de articolul 45 Cod procedură civilă; de creditorii chirografari ai părții ocrotite pe calea acțiunii oblice (art. 974 Cod civil) dacă sunt întrunite condițiile acesteia; deși nu este prevăzut expres de lege, se admite că și autoritatea tutelară poate invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat de sau pentru incapabil.

Este normal ca nulitatea relativă să poată fi invocată de cel care este parte în actul juridic și al cărui interes a fost nesocotit la încheierea acelui act, din moment ce rațiunea acestei nulități este protejarea unui astfel de interes. Acesta este cel mai în măsură a aprecia dacă interesul său a avut sau nu de suferit prin nerespectarea dispoziției legale destinate a-l ocroti, și, prin urmare, cea mai îndreptățită să invoce, sau nu, nulitatea.

Dacă într-un act juridic bilateral a fost nerespectată vreo dispoziție legală care proteja fiecare parte, atunci fiecare va putea să invoce nulitatea actului bazându-se pe cauza de nulitate ce-i este proprie.

În cazul minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă, nulitatea relativă se invocă personal de către acesta dar cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinte sau tutore).

Dreptul succesorilor universali și cu titlu universal ai părții ocrotite de a invoca nulitatea relativă decurge din calitatea acestora de continuatori ai personalității autorului și față de ei actul juridic anulabil produce efecte întocmai ca față de autor (excepție fac drepturile decurgând din actele juridice încheiate intuitu personae care se sting la moartea titularului și deci nu se transmit către moștenitorii săi).

Fundamentarea dreptului procurorului de a invoca nulitatea relativă se găsește în art. 45, alin. 1 Cod procedură civilă. Potrivit acestui articol: “Ministerul Public poate introduce orice acțiune, în afară de cele strict personale și să participe la orice proces, în orice fază a acestuia, în cazurile în care este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție, precum și alte cazuri prevăzute de lege”. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1/1995 (soluția pronunțată de instanța constituțională vizează doar o formă a participării procurorului în procesul civil, respectiv intervenția acestuia într-un proces), a apreciat că art. 45, alin. 1 Cod procedură civilă este neconstituțional în ce privește restrângerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în orice fază a acestuia, urmând a se aplica, în ceea ce privește această atribuție, dispozițiile art. 130, alin. 1 din Constituție. Potrivit aceleiași decizii, “în afara cazurilor în care procurorul este obligat să participe la procesele civile în temeiul legii, el poate participa la soluționarea oricărui proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor și libertăților cetățenilor”. Această decizie a fost însă criticată în doctrină.

Asigurarea protecției interzisului sau a minorului implică posibilitatea autorității tutelare de a invoca nulitatea relativă a actului încheiat de sau pentru minor ori interzis, când se cere, potrivit legii, și încuviințare sa. S-a mai spus că autoritatea tutelară poate să ceară și anularea actelor administrative făcute în contra intereselor incapabilului (deci a unor acte pentru care nu se cere încuviințarea prealabilă).

Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripție extinctivă.

Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă, fiind instituită pentru ocrotirea unor interese individuale, trebuie să cedeze în fața intereselor generale pe care le asigură instituția prescripției extinctive; nevoia de a asigura stabilitatea și certitudine în circuitul civil privește și cazurile de nulitate relativă. Interesul general, deși are prioritate față de interesul individual, nu îl nesocotește pe acesta din urmă, întrucât cel care apreciază dacă i-au fost atinse interesele prin nerespectarea normelor juridice la încheierea actului nu este lipsit de posibilitatea de a cere desființarea actului juridic lovit de nulitate relativă (dar în cadrul termenului de prescripție extinctivă).

În Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă nu este prevăzut în mod expres că acțiunea în anulare este prescriptibilă, dar este prevăzut momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii prin care se cere anularea actului. Termenul de prescripție este, în consecință, cel general, de trei ani (art. 3 din Decret), afară de cazul în care legea prevede un termen mai scurt (spre exemplu, art. 21, alin. 2 Codul familiei prevede că “anularea căsătoriei… poate fi cerută de cel al cărui consimțământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenței ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei”).

În ceea ce privește momentul în care începe să curgă prescripția acțiunii în anulare, acesta este diferit în funcție de temeiul acțiunii în anulare. În acest sens, art. 9 din Decret dispune: “Prescripția dreptului la acțiune în anularea unui act juridic pentru violența începe să curgă de la data în care aceasta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”. Prin urmare, când nulitatea relativă se datorează altei cauze decât violența, începutul prescripției cuprinde două momente alternative: un moment subiectiv, al cunoașterii cauzei de nulitate relativă, și un moment obiectiv, al expirării celor 18 luni de la încheierea actului (acest termen de 18 luni nu este un termen de prescripție ci marchează momentul de la care începe să curgă prescripția când cauza de anulare nu a fost cunoscută în acest interval).

Această dispoziție nu se aplică acțiunii în anularea căsătoriei, întrucât Codul familiei conține o dispoziție proprie în această privință, în art. 21, alin. 2: “anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de șase luni de la încetarea violenței ori de la descoperirea vicleniei sau a erorii”.

În materia testamentului, fiind un act mortis causa, pentru acțiunea în anulare prescripția începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.

Problema de a ști dacă invocarea nulității relative pe cale de excepție este sau nu supusă prescripție extinctive nu a primit o rezolvare unitară în doctrină .

Într-o opinie, se consideră că invocarea nulității relative pe cale de excepție este imprescriptibiă, făcându-se aplicarea principiului “quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum”. În sprijinul acestei teorii se aduc ca argumente următoarele: potrivit art. 1 din Decretul 167/1958 prin prescripție se stinge dreptul la acțiune, nu și excepția; în cazul în care se referă la nulitatea absolută, legea arată că aceasta poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție (art. 2 din același act normativ), în timp ce referitor la nulitatea relativă se limitează în timp doar exercitarea dreptului la acțiunea în anulare, lăsându-se în afara ariei sale de aplicare calea excepției; dacă nulitatea relativă nu ar putea fi invocată oricând pe cale de excepție, creditorul de rea credință ar putea să lase să treacă termenul de prescripție pentru a acționa ulterior, dar o asemenea situație (defavorabilă debitorului) este evitată prin posibilitatea pe care o are acesta de a invoca nulitatea relativă pe cale de excepție.

Într-o a doua opinie, se consideră că invocarea nulității relative pe cale de excepție este prescriptibilă. Această soluție se impune pentru că ține seama de faptul că ceea ce este prescriptibil pe cale de acțiune (dreptul de a cere anularea actului) nu ar putea deveni imprescriptibil pe cale de excepție, în caz contrar anularea actului putând interveni oricând, ori, presupunând că termenul de prescripție pentru dreptul de a cere anularea actului juridic s-a împlinit, acel act ar trebui să devină inatacabil, fiind considerat confirmat tacit.

Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată.

Fiind destinată a ocroti interesele individuale, este firesc ca persoana interesată să poată renunța în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest fapt corespunde intereselor sale. Renunțarea la acest drept are ca efect acoperirea nulității relative (consolidându-se, astfel, actul normativ) și se realizează pe calea confirmării.

Confirmarea este, deci, actul juridic unilateral prin care se renunță la dreptul de a invoca nulitatea relativă. Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.

Posibilitatea confirmării exprese rezultă din dispozițiile art. 1190 Cod civil, potrivit căruia “actul de confirmare sau ratificare a unei obligații, în contra căreia legea admite acțiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, natura obligației, și când face mențiune de motivul acțiunii în nulitate, precum și despre intenția de a repara viciul pe care se întemeia acea acțiune”.

Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească o serie de condiții: să provină de la cel îndreptățit să invoce nulitatea și să fie făcut în cunoștință de cauză, viciul care afectează actul juridic lovit de nulitate relativă să fi încetat în momentul confirmării (altfel, actul confirmativ va fi anulabil). Pe lângă acestea, el trebuie să corespundă și dispozițiilor mai sus menționate: să cuprindă obiectul, cauza și natura obligației și să facă mențiune de motivul acțiunii în nulitate relativă, din cuprinsul actului să se desprindă intenția de a acoperi nulitatea.

Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nici o îndoială asupra intenției de acoperire a nulități relative. Astfel, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate relativă reprezintă o confirmare tacită (este necesar însă ca persoana respectivă să fi cunoscut cauza de nulitate și să fi executat actul în cunoștință de cauză). În acest sens, în art. 1167 Cod civil, la alin. 1, se spune că “în lipsa unui act de confirmare sau ratificare, este destul ca obligația să se execute voluntar după epoca în care obligația putea fi valabil confirmată sau ratificată”, iar la aliniatul 2 “confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma și în epoca determinate de lege, țin loc de renunțare în privința mijloacelor și excepțiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma în drepturile persoanelor a treia”.

De asemenea, unii autori consideră că există confirmare tacită și în cazul neinvocării nulității relative înăuntrul termenului de prescripție. Alții consideră că neinvocarea nulității relative în termenul de prescripție constituie o prezumție simplă de confirmare tacită, care poate fi răsturnată.

Confirmarea, indiferent că este expresă sau tacită, are ca efect validarea actului juridic anulabil, iar acest efect se produce retroactiv. Față de terți, confirmarea produce efecte numai cu condiția de a nu vătăma interesele acestora.

Confirmarea nulității relative nu se confundă cu ratificarea, aceasta fiind actul prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa ei ori cu depășirea împuternicirii necesare pentru a face actul respectiv. De asemenea, confirmarea nu se confundă nici cu refacerea actului, deoarece aceasta constă în nașterea unui nou act juridic care își produce efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv. Este necesar să se facă distincție și între confirmare și actul recognitiv, prin acesta din urmă recunoscându-se un act juridic preexistent numai în privința existenței lui, nu și cu privire la valabilitatea lui, astfel că persoana interesată nu renunță la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent .

Secțiunea a IV-a

Comparație de regim juridic între nulitatea absolută și cea relativă

Între cele două categorii de nulități nu există deosebire in ceea ce privește consecințele, ambele conducând la lipsirea de efecte juridice a actului lovit de nulitate, efecte care contravin unor dispoziții legale referitoare la condițiile sale de valabilitate.

Între nulitatea absolută și nulitatea relativă există însă deosebiri de regim juridic. Acestea sunt:

dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanță din oficiu sau de alte organe prevăzute de lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

nulitatea absolută este imprescriptibilă, în schimb, nulitatea relativă este prescriptibilă;

dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită.

Capitolul VI

EFECTELE NULITĂȚII

Secțiunea I

Aspecte generale ale efectelor nulității

1.Precizări prealabile

Pentru a fi valabil încheiate actele juridice civile trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitate prevăzute de lege, în caz contrar, în situația încălcării acestor cerințe, actele respective sunt nule, fiind lipsite, în tot sau în parte de efectele lor firești.

În abordarea problemei efectelor nulității actului juridic trebuie avute în vedere unele aspecte.

În principiu, nulitatea există indiferent dacă actul respectiv a fost executat integral sau parțial, realizându-se astfel, în fapt efectele juridice pe care trebuie să le nască, dacă actul nul a fost sau nu urmat de încheierea unor alte acte juridice și indiferent de timpul scurs de la data încheierii lui (exceptându-se nulitatea relativă).

Deoarece în dreptul nostru nu există nulități de drept, care operează direct în puterea legii, fiind practic necesară intervenția, în toate cazurile, a instanței care să verifice existența cauzei de nulitate, iar în caz afirmativ să o pronunțe, și întrucât între data încheierii actului și data pronunțării nulității lui există, de regulă, un anumit interval de timp, se admite că în această perioadă actul, deși nul, produce efecte ca și când ar fi valabil, bucurându-se de prezumția de valabilitate.

În consecință, trebuie să se facă distincție între efectele nulității în perioada interimară și efectele nulității de la data pronunțării ei. Astfel, deși nulitatea există din momentul încheierii actului, efectele ei sunt, în primul caz, virtuale, fiind necesară o hotărâre judecătorească pentru ca nulitatea să devină operativă.

De asemenea, este necesar să se aibă în vedere esența nulității (sancțiune ce lipsește actul juridic de efectele care contravin normelor juridice încălcate la încheierea actului).

Efectele nulității trebuie să fie în concordanță cu concepția dreptului românesc despre nulitate: salvarea actului juridic civil de la desființare ori de câte ori nu se contravine dispozițiilor legale; se are în vedere nu doar salvarea actului în întregime ci și salvarea uneia sau a unor clauze din acel act, la nulitatea întregului act urmând a se ajunge când din acesta nu se mai poate salva nimic.

Trebuie avut în vedere și faptul că efectele nulității sunt aceleași indiferent că este vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, întinderea și intensitatea efectelor nulității nefiind diferite în funcție de natura acesteia ( deosebi între cele două categorii existând din punct de vedere al regimului juridic). Așa cum s-a spus, ar fi o eroare a considera că nulitatea absolută determină efecte mai drastice decât nulitatea relativă.

2.Definiția efectelor nulității

Prin efecte ale nulității se înțeleg consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, adică urmările ce intervin ca urmare a anulării unui act juridic în întregime sau în parte.

În esență, efectul nulității constă în desființarea raportului juridic ce a luat naștere în baza actului juridic lovit de nulitate și, prin aceasta, restabilirea legalității.

Efectele nulității diferă, fiind mai întinse sau mai restrânse, după cum este vorba de o nulitate parțială sau de una totală.

De asemenea, efectele nulității diferă și în funcție de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic. Se pot distinge, astfel, trei situații:

actul nu a fost executat încă; în acest caz, aplicarea nulității înseamnă că acel act, fiind desființat, nu mai poate fi executat, părțile aflându-se în situația în care s-ar fi aflat dacă n-ar fi încheiat actul;

actul a fost executat total sau parțial până la pronunțarea hotărârii de anulare;în acest caz, efectele nulității presupun desființarea retroactivă a actului juridic și restituirea prestațiilor efectuate în baza actului ce a fost anulat;

actul juridic a fost executat, iar până în momentul declarării nulității, una din părțile acesteia a încheiat un act juridic cu un terț, prin care fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul; în acest caz, efectele nulității constau în desființarea actului executat, restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat, desființarea și a actului subsecvent.

În esență, efectul nulității actului juridic se exprimă în adagiul “quod nullum est, nullum producit effectum”.

În ceea ce privește reglementarea efectelor nulității, caracteristica generală a reglementării nulității actului juridic (aceea de a fi dispersată în legislație), se regăsește și în cazul acestora.

Prin urmare, nu există, de lege lata, texte de principiu referitoare le efectele nulității. Există, însă, dispoziții legale privind nulitatea în anumite cazuri, inclusiv texte care consacră excepții de la principiile efectelor nulității.

3.Principiile efectelor nulității

Principiile efectelor nulității sunt acele reguli de drept care arată cum, în ce măsură și față de cine se produc ele.

În literatura juridică se vorbește de cele trei principii ale efectelor nulității, și anume:

principiul retroactivității, care constă în faptul că efectele nulității se produc din ziua în care actul a fost făcut, adică nulitatea produce efecte și pentru trecut (ex tunc) nu doar pentru viitor (ex nunc);

principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum) care constă în înapoierea prestațiilor efectuate în baza actului anulat;

principiul potrivit căruia anularea actului inițial atrage și anularea actului subsecvent (“resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis”).

De la aceste principii există, însă, și excepții, adică situații în care, pentru anumite rațiuni, ele nu se mai aplică fiind înlăturate de incidența unor reguli mai puternice.

De asemenea, unele dintre aceste principii privesc efectele nulității față de părțile actului juridic anulat (principiul retroactivității și “restitutio in integrum”) în timp ce principiul “resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis” privește efectele nulității față de terți.

Între principiile efectelor nulității actului juridic există o anumită corelație. Astfel, principiul retroactivității în virtutea căruia efectele nulității se produc de la data încheierii actului, determină principiul repunerii în situația anterioară, în sensul că retroactivitatea nu ar însemna nimic dacă ceea ce s-a prestat în baza actului desființat nu ar fi supus restituirii. Principiul retroactivității determină indirect (prin intermediul lui “restitutio in integrum”) și principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, în sensul că dreptul transmis fiind retroactiv desființat este supus restituirii, dar această restituire nu se poate face decât prin desființarea actului subsecvent. Prin urmare, principiul retroactivității funcționează independent, pe când celelalte două apar drept consecințe ale acestuia (și deci orice excepție de la cele două principii constituie și o excepție de la principiul retroactivității).

Determinarea celorlalte două principii de către principiul retroactivității nu înseamnă că ori de câte ori intră în aplicare acesta intervine și “restitutio in integrum” și “ resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis”, trebuind să se țină seama dacă sunt sau întrunite condițiile de aplicare a fiecăruia. Astfel, principiul retroactivității intervine și când nu există nici un fel de executare a actului, ori nici un act de transmitere sau de constituire de drepturi către terți; “restitutio in integrum” funcționează doar în situația în care actul desființat a fost executat, în întregime sau în parte; “ resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis” acționează în cazul în care una din părțile actului anulat a încheiat cu terții acte translative sau constitutive de drepturi.

Aceste trei principii sunt consecințe ale principiului mai larg “quod nullum est, nullum producit effectum” (și, deci, acesta se manifestă și se realizează prin cele trei principii).

Secțiunea a II-a

Efecte care se produc între părțile raportului juridic

1.Principiul retroactivității. Excepții

Principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil decurge din principiul legalității, în sensul că restabilirea legalității încălcată la încheierea actului juridic impune înlăturarea efectelor produse în temeiul actului respectiv. Acest principiul contribuie la asigurarea ordinii de drept, fiind de neconceput ca ordinea de drept să fie tulburată, însă efectele ce îi aduc atingere să fie totuși menținute.

De la principiul retroactivității efectelor nulității există și unele excepții prin intermediul cărora se urmărește menținerea în totalitate sau cel puțin în parte, a efectelor actului civil produse în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului și cel al anulării sale.

Prin excepții de la principiul retroactivității înțelegem acele situații în care efectele produse între momentul încheierii actului și acela al anulării sale sunt menținute. Prin urmare, ori de câte ori suntem în prezența unor excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității, actului juridic i se recunosc pentru trecut efectele, în tot sau în parte, urmând ca el să fie desființat numai pentru viitor (efectele nulității producându-se ex nunc, de la data anulării actului).

Sunt considerate a fi excepții de la retroactivitatea efectelor nulității actului juridic

1. Cazul contractelor cu executare succesivă când prestațiile succesive care au avut loc înainte de anulare rămân bine executate; pentru înlăturarea efectului retroactiv al nulității în acest caz, este necesar ca restabilirea situației anterioare să nu se poată realiza în natură. Este cazul contractelor de închiriere când devine imposibilă restituirea folosinței locuinței de către locatar – al contractelor de întreținere – când de asemenea este imposibilă restituirea întreținerii de către întreținut. Prin urmare ori de câte ori restituirea prestațiilor în natură devine posibilă, nulitatea își va produce efectele ei obișnuite.

2. Cazul căsătoriei putative adică a acelei căsătorii nulă sau anulată căreia legea îi păstrează efectele produse până la pronunțarea nulității în folosul soților sau a soțului care a fost de bună credință la încheierea acesteia. Rezultă așadar că pentru a fi în prezența unei căsătorii putative este necesar, în primul rând ca viitorii soți sau unul dintre ei trebuie să aibă credința greșită că se pot căsători și că procedând la celebrarea căsătoriei au încheiat-o valabil . În al doilea rând este necesar ca să existe o aparență juridică de căsătorie și înregistrarea căsătoriei.

Potrivit art. 23 alin (1) Codul familiei ceea ce caracterizează căsătoria putativă este faptul că soțul de bună credință păstrează situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă, până la data desființării căsătoriei. Iar, în aplicarea acestui principiu art. 24 alin (1) Codul familiei prevede că „cererea de întreținere a soțului de bună credință și raporturile patrimoniale dintre bărbat și femeie sunt supuse prin asemănare dispozițiilor privitoare la divorț. Desigur însă că în situația în care ambii soți sunt de bună credință efectele putativității se vor răsfrânge deopotrivă în privința lor. Așadar efectul retroactiv al nulității căsătoriei nu are consecințe asupra soțului de bună credință la data încheierii, acest, la data încheierii căsătoriei păstrează pe perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei și momentul în care hotărârea judecătorească care anulează căsătoria rămâne definitivă, statutul unui soț dintr-o căsătorie valabilă. În această situație, principiul ocrotirii bunei credințe (bona fides) înfrânge și subordonează principiul efectului retroactive al nulității actului civil.

3. Cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată (art. 23 alin( 2) Codul familiei Și în acest caz anularea căsătoriei nu produce efecte consecințe în privința copiilor din această căsătorie. Așa cum s-a observat în literatura noastră de specialitate, în această situație „principiul ocrotirii minorului înlătură nu numai principiul retroactivității, ci este înlăturată însăși nulitatea: nulitatea căsătoriei nu se răsfrânge asupra copiilor nici pentru trecut, dar nici după anularea căsătoriei pentru viitor, prin urmare principiul ocrotirii minorului acționează mult mai energic decât principiul ocrotirii bunei credințe.

Cazul modificării numelui de familie numai pentru viitor, în cazul anulării recunoașterii de filiație, precum și cazul anulării căsătoriei (aceeași este soluția și în cazul anulării adopției), purtarea numelui de familie până la data desființării recunoașterii voluntare de filiație, căsătoriei sau adopției este un fapt ireversibil.

Se impune menționarea faptului că menținerea unora dintre efectele actului civil produse înainte de anularea actului se explică prin interferența dintre principiul retroactivității efectelor nulității, pe de o parte, și principiile specifice diferitelor materii ale dreptului civil, pe de altă parte (principiul ocrotirii bunei credințe, principiul ocrotirii intereselor minorului etc.).

2.Principiul repunerii în situația anterioară. Excepții.

Principiul repunerii în situația anterioară este aceea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Ca și principiul retroactivității, principiul restitutio in integrum mizează efectele nulității actului juridic între părțile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu și efectele față de terți.

Acest principiu e consecința principiului retroactivității efectelor nulității si, totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienței lui practice. Prin desființarea actului juridic dispare fundamentul executării prestațiilor, ceea ce înseamnă că temeiul juridic al restituirii prestațiilor efectuate în executarea actului juridic anulat nu mai poate fi acest act juridic.

Tocmai de aceea., se admite că acțiunea prin care se solicită restituirea unor asemenea prestații trebuie fundamentată pe îmbogățirea fără justă cauză. Totuși, atunci când este vorba de un contract sinalagmatic, iar ambele părți și-au executat obligațiile înainte de anularea acestuia, nu ar mai fi îndeplinite condițiile materiale ale intentării acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză (actio in rem verso) nemaiputându-se vorbi despre mărirea unui patrimoniu și micșorarea altui patrimoniu; într-o asemenea ipoteză, restituirea prestațiilor executate urmează a fi fundamentată pe plata nedatorată (art. 1092 Cod civil) întrucât obligația fiecăreia dintre părțile contractului sinalagmatic ( desființat retroactiv) apare ca și când nu a existat niciodată.

Îmbogățirea fără justă cauză a fost definită în literatura noastră juridică ca fiind faptul juridic în urma căruia are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micșorarea patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe o cauză legitimă. Din acest fapt juridic se naște un raport de obligații, în temeiul căruia cel ce și-a sporit patrimoniul fără justă cauză are obligația să restituie celui însărăcit valoarea cu care s-a îmbogățit. În cazul în care îmbogățitul nu-și îndeplinește obligația, însărăcitul are o acțiune în justiție pentru restituire , care se numește actio de in rem verso.

Această acțiune nu trebuie confundată cu acțiunea în nulitate care este sau nu prescriptibilă în funcție de caracterul nulității ce poartă asupra actului (absolută sau relativă) ci are un caracter independent, fiind întotdeauna supusă prescripției extinctive.

Așadar, sub aspect procesual, cel interesat poate să aleagă una din următoarele două căi procedurale să solicite, în același timp, atât declararea nulității, cât și restabilirea situației anterioare, ipoteză în care actul de procedură prin care se declanșează procesul civil va avea două capete de cerere și anume un capăt de cerere principal, prin care se solicită declararea nulității actului juridic, precum și un capăt de cerere accesoriu prin care se solicită restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic respectiv (acest din urmă capăt de cerere va fi soluționat pe fond numai dacă se va admite capătul de cerere principal), să solicite mai întâi anularea actului juridic, iar dacă instanța va dispune desființarea acestuia să declanșeze un al doilea proces, având ca obiect restituirea prestațiilor efectuate în baza actului juridic anulat.

Acest principiu este inaplicabil în toate acele situații în care deși actul civil este nul sau anulabil – este înlăturat și principiul retroactivității efectelor sale. Prin urmare, orice excepție de la principiul retroactivității efectelor nulității conduce la o excepție și de la principiul restitutio in integrum și invers.

De la principiul restitutio in integrum se cunosc și unele excepții, constând în acele împrejurări în care, deși se constată sau pronunță nulitatea actului juridic, totuși nu vor fi supuse restituirii prestațiilor întemeiate pe actul nul sau anulat, în virtutea altor principii ale dreptului, mai energice.

Pot fi considerate excepții de la principiul restitutio in integrum :

1. Cazul posesorului de bună credință (art. 485 Cod civil) care poate păstra fructele culese pe perioada cât a durat buna sa credință: buna credință este un principiu care stă la baza raporturilor juridice cât și a exercițiului drepturilor civile. Ea cuprinde valorile morale componente ale onestității, cum sunt loialitatea, prudența și temperanța și are două forme de manifestare în raporturile juridice: pe de o parte implică activitatea onestă, loială și de totală încredere la încheierea și executarea actelor juridice a obligațiilor în general și a contractelor, în special, iar pe de altă parte se referă la credința eronată și scuzabilă, protejată de lege și întâlnită la terții de bună credință. Astfel, ori de câte ori efectele nulității se îndreaptă împotriva unei situații întemeiate, pe bună credință, acestea trebuie să fie limitate deoarece altfel nulitatea s-ar îndepărta de la finalitatea sa firească, aceea de a înlătura doar ceea ce este potrivnic legii și regulilor de conviețuire.

Revenind la posesorul de bună credință, situația este următoare: se încheie un act juridic translativ de drept real, având ca obiect un bun frugifer, în baza căruia dobânditorul culege o anumită perioadă de timp până la constatarea sau pronunțarea nulității actului translativ de drept real – fructele bunului frugifer. În virtutea principiilor retroactivității și restitutio in integrum, dobânditorul ar fi nevoit să restituie atât bunul frugifer, cât și fructele acestuia. Dar, venind în sprijinul ocrotirii bunei credințe a dobânditorului, legiuitorul prin art. 485 Cod civil încearcă să amelioreze această situație drastică, lăsându-i posibilitatea dobânditorului să păstreze în deplină proprietate fructele culese la data la care se cere constatarea, pronunțarea nulității, adică până la data la care se menține buna lui credință. În acest sens este și practica judecătorească care consideră „În cazul în care convenția privitoare la transmiterea proprietății unui bun este lovită de nulitate pentru oricare motiv prevăzut de lege, pronunțarea nulității nu produce nici o consecință în ceea ce privește reținerea fructelor culese de cumpărător, căruia vânzătorul i-a predat folosința tocmai pentru a culege fructele (Tribunalul Suprem, secț. civilă dec. Nr. 1323 1978).

2. Cazul persoanelor incapabile (fără capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă) art. 1164 Cod civil. În virtutea acestei excepții incapabilul nu va putea fi obligat să restituie prestația de care a beneficiat în temeiul actului anulat, decât în măsura în care a profitat de această prestație. Să luăm un exemplu: A, minor, încheie un contract de vânzare-cumpărare asupra unui bun prin încălcarea normelor de capacitate, cu B, persoană majoră, la prețul de 10.000 lei; până la data anulării actului din prețul obținut, minorul A cumpără un alt bun cu prețul de 8.500 lei, iar diferența de 1.500 lei o irosește. Ulterior, se anulează contractul de vânzare-cumpărare inițial, punându-se astfel problema restituitorilor. Numai că, în virtutea principiului ocrotirii incapabilului – care înlătură parțial rigorile unei restitutio in integrum în privința acestuia în timp ce dobânditorul (cumpărătorul) va fi nevoit să restituie în întregime bunul obținut, înstrăinătorul (vânzătorul) minor va fi obligat la restituirea prețului primit în urma vânzării însă doar în limitele în care a tras foloase adică numai suma de 8.500 lei. Această soluție învederează preocuparea constantă a legiuitorului spre găsirea de soluții practice prin intermediul cărora să se asigure o reală protecție incapabililor. Uneori, în măsura în care incapabilul a investit întreaga sumă obținută în temeiul unui act juridic care ulterior a fost anulat – fără să risipească nimic – acesta va fi obligat să restituie întreaga sumă. Nu se poate spune că în acest caz este prezenta o excepție de la principiul ocrotirii incapabilului, deoarece în această situație, nu există nici un risc ca incapabilul să fie prejudiciat. În altă ordine de idei, prin intermediul acestui principiu nu trebuie să se creeze posibilitatea pentru incapabil de a se îmbogăți fără justă cauză.

Așadar, principiul ocrotirii persoanelor incapabile (art. 1154 Cod civil), aplanează efectele unuia dintre principiile nulității – principiul restitutio in integrum, dar implicit și principiul retroactivității – marcând astfel o excepție de la acesta, dar nu însă și de la principiul restituirii întemeiate pe acel izvor de obligație care este îmbogățirea fără justă cauză.

Intenția legiuitorului este de a-l feri pe incapabil de consecințele propriei sale nedibăcii, fără însă a-i crea posibilitatea obținerii unor foloase necuvenite.

3. Cazul actelor încheiate cu încălcarea unor norme imperative dar executate în fapt.

În temeiul aceste excepții de la principiul restitutio in integrum, înapoierea prestațiilor executate în baza unui astfel de act este inadmisibilă deoarece, pe cale ocolită, s-ar ajunge la validarea unor asemenea acte juridice; se are în vedere situația în care doar una dintre părți a executat actul și solicitând instanței de judecată executarea acestuia și de către cealaltă parte contractantă, i se refuză acest lucru. Aceasta echivalează cu pierderea prestației executate, deși actul juridic este nul. De exemplu, dacă o unitate neautorizată prin lege încheie totuși un contract de proiectare pentru lucrări de construcții – montaj prin încălcarea principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice, executând acest contract, nu va putea obține obligarea celeilalte părți la restituirea echivalentului acestor prestații sau lucrări executate și aceasta în pofida îmbogățirii fără justă cauză a celeilalte părți..

4. Cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans

Potrivit acestei excepții acțiunea in restituirea prestației efectuate în temeiul actului juridic lovit de nulitate poate fi paralizată de nedemnitatea reclamantului. Potrivit unei tradiții cristalizate în adagiul nemo auditur propriam turpitudinem, nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa imoralitate pentru a-și valorifica un drept – de cele mai multe ori pentru a obține restituirea prestație executate în baza unui act juridic nul din pricina caracterului imoral al obiectului sau cauzei actului. În consecință, acțiunea în repetițiune va fi respinsă dacă va rezulta că reclamantul invocă propria sa turpitudine pentru a obține restituirea prestației. Dacă, spre exemplu reclamantul ar cere restituirea unui împrumut acordat pentru începerea ori menținerea unor raporturi extraconjugale, acțiunea sa va fi declarată inadmisibilă în temeiul regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Problema prealabilă pe care o ridică această regulă este dacă ea poate fi operantă în lipsa unui text de lege care s-o consfințească expres, mai ales ținând seama de faptul că în sistemul nostru juridic, singura sursă de drept o constituie legea. Deși neconsacrat in terminis în legislația actuală acest principiu își găsește totuși corespondent în art. 1 al Decretului nr. 31/1954, potrivit căruia drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute de lege în scopul satisfacerii intereselor persoanelor , materiale și culturale, în acord cu interesul generale în limita legii și a normelor morale. Exercitarea dreptului de a cere invocarea propriei turpitudini pentru a obține repetițiunea nu poate fi considerată conformă regulilor de conviețuire. Morala nu poate îngădui reclamantului care a încheiat un act juridic nul și l-a executat să se prevaleze apoi de fapta sa reprobabilă pentru a redobândi prestația executată.

În decursul anilor, doctrina, dar mai ales jurisprudența încercând să explice fundamentul acestui principiu de puține ori contestat a elaborat o varietate întreagă de argumente și teorii.

Potrivit unei opinii, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans este chemat să înlăture consecințele nefaste constând în lezarea demnității magistratului, consecință ce s-ar produce dacă s-ar permite etalarea în fața instanței de judecată a imoralității care a condus efectuarea prestației supusă restituirii.

Această argumentare a fost ulterior respinsă deoarece, pentru a stabili nedemnitatea reclamantului trebuie, în prealabil, administrate probe care să o susțină, devenind astfel inevitabilă „etalarea imoralității”. În altă ordine de idei, se poate remarca că nedemnitatea judecătorului nu este cu nimic atinsă când este chemat să instrumenteze asemenea cauze. De altfel, în cauzele penale imoralitatea inculpatului ce urmează a fi judecat de instanță întrece cu mult nedemnitatea reclamantului din cauzele civile.

Potrivit altei opinii fundamentale principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans trebuie căutat în regula potrivit căreia posesorul beneficiază de un regim juridic mai favorabil în comparație cu cel ce a pierdut posesiunea bunului (in pori causa turpitudinis melior est causa possidents). Numai că, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în restituire, întemeiată pe regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans se realizează nu pentru o ocroti pe posesorul reclamantului ci pentru a sancționa nedemnitatea reclamantului.

În sfârșit într-o altă opinie se consideră că acest principiu se justifică prin interesul de ordin general de a zădărnici încheierea unor acte civile în discordanță cu normele morale. Știind că dacă încheierea unui act juridic imoral nu pot pretinde executarea lui, sau dacă l-au executat riscă să nu obțină restituirea prestațiilor, părțile vor fi adeseori împiedicate să se încheie un atare act. Nesiguranța pe care o creează incidența regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans are asupra părților un efect inhibitiv. Se realizează, astfel o operă de moralizare a actelor juridice.

Respingerea acțiunii în repetițiune ca inadmisibilă în asemenea cazuri are și aspecte negative ea înlătură efectele nulității unui act imoral și îngăduie accipiens -ului să păstreze rodul unui asemenea act. Ieșirea din dilema în care e pus legiuitorul obligat să opteze între posibilitatea acordată pârâtului de a beneficia de un act imoral, în cazul anulării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans și admisibilitatea acțiunii în restituire, în care reclamantul se prevalează de propria sa imoralitate, o constituie desființarea actului nul, cu toate consecințele ce decurg de aici, pe de o parte și confiscarea în folosul statului, a prestației, pe de altă parte, pentru ca pârâtul să nu beneficieze de imoralitatea reclamantului la care acesta este, cele mai multe ori părtaș sau pe care o cunoaște.

Aplicarea pe tărâm contractual cu ocazia cererii de restituire a prestației efectuate în temeiul unui act imoral principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans are un câmp de incidență mai vast. Ea este aplicabilă și pe tărâm delictual când de exemplu acțiunea în despăgubiri este intentată de un reclamant culpabil de imoralitate în cazul dat. Nedemnitatea reclamantului poate fi o piedică de netrecut și pentru acțiunea prin care se cere executarea unui act juridic imoral în responsabilitate pentru neexecutarea unui asemenea act, deci și în alte ipoteze decât aceea a unui act deja executat când se pune problema restituirii prestației.

Domeniul principal de aplicare a regulii rămâne însă acela al acțiunii în repetițiune, pentru că în aceste situații părțile au mai des interesul să recurgă la calea justiției. Criticile formulate în ultimele decenii împotriva regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans au determinat doctrina și practica judecătorească să circumscrie mai precis și să restrângă câmpul ei de aplicare. Ea se aplică în principiu numai actelor juridice imorale, nu și celor ilicite. Cu alte cuvinte termenul de „turpitudine” la care se referă regula pare adecvat numai actelor juridice imorale nu și celor ilicite stricto senso. Pe de altă parte dacă aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans ar fi extinsă și la actele juridice ilicite, efectele nulității ar fi, practic, paralizate în cele mai multe cazuri, validându-se astfel indirect actele contrare legii.

Când obligația de restituire este generată de săvârșirea unei infracțiuni, imperativul realizării unei represiunii complete și a restabilirii situației anterioare comiterii faptei penale, inclusiv despăgubirea integrală a părții vătămate. Chiar nedemnă, impune înlăturarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, dedusă din regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Sancționarea fără rezerve a infractorului și pe tărâm civil are o însemnătate mai mare decât imoralitatea părții vătămate, ceea ce legitimează înlăturarea aplicării regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Secțiunea a II-a

Efecte care se produc față de terți. Excepții

Efectele nulității actului juridic față de terți sunt determinate de principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial – “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.

Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regulă de drept în virtutea căreia anularea actului inițial atrage anularea și a actului subsecvent, datorită legăturii acestuia cu primul.

În doctrină se precizează că acest principiu este atât o consecință a celorlalte două principii (retroactivitatea și repunerea în situația anterioară), cât și a principiului “nemo plus jurid ad alium transffere potest, quam ipse habet” ori “nemo dat quod non habet”, în sensul că, dacă se dovedește că transmițătorul nu putea transmite un drept deoarece s-a desființat titlul său, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult.

În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează și în două situații specifice ; în cazul actelor care necesită autorizație administrativă prealabilă, anularea acestei autorizații atrage după ea anularea și a actului juridic ce se întemeia pe acea autorizație, iar în cazul a două acte, din care unul este principal iar celălalt accesoriu, anularea actului principal conduce la desființarea și a actului accesoriu, prin aplicarea regulii “accesorium sequitur principale” (în această situație nu suntem în ipoteza lui “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” acesta presupunând două sau mai multe acte juridice succesive, prin care s-au transmis aceleași drepturi ori s-au constituit, s-au transmis drepturi aflate în strânse legătură).

Acest principiu nu se bucură de o consacrare legală cu caracter general, însă Codul civil face aplicarea acestuia în materie de ipotecă. Astfel, art. 1770 dispune: “Acei care au asupra unui imobil un drept suspens prin o condiție, sau rezolubil în oarecare cazuri, sau supus la o acțiune de resciziune, nu pot consimți decât o ipotecă supusă acelorași condiții sau acelorași resciziuni”.

Și de la principiul acesta există unele excepții. Constituie excepții de la “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” acele cazuri în care, deși se anulează actul inițial, actul subsecvent este menținut pentru anumite motive. Aceste excepții se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, fie pe necesitatea asigurării securității și stabilității circuitului civil.

a). Cazul posesorului de bună credință al unui bun mobil (art. 1909 alin (1 Cod civil) care dobândește ca urmare a acestei posesii proprietatea bunului. Potrivit art. 1909 Cod civil „lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunilor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp”. Cu alte cuvinte, posesia de bună credință a unui bun mobil valorează titlu de proprietate asupra acestuia. Acest articol are în vedere bunurile mobile corporale individual determinate; regula nu se aplică bunurilor mobile considerate ca accesoriu ale unui imobil ( exemplu mobilele dintr-un apartament).

b). Cazul actelor de conservare și de administrare a bunului: menținerea acestora fiind justificată de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credințe.

Spre exemplu: A încheie un contract de vânzare-cumpărare cu privire la o casă cu B. Intrând în stăpânirea acesteia, B încheie cu C un contract civil de prestare de servicii, urmând pe această cale, să asigure recondiționarea imobilului; ulterior contractul de vânzare-cumpărare este desființat, imediat trebuind deci înapoiat de către B lui A, adică fostului său proprietar. Drept consecință, în virtutea lui rezoluto iure dantis, resolvitur jus accipientis ar trebuie desființat și contractul dintre B și C. Cu toate acestea având în vedere natura acestui act juridic de administrare a bunurilor și interesul economic al menținerii sale, el va fi menținut urmând ca proprietarul imobilului A să-i achite lui B contravaloarea reparațiilor necesare și utile efectuate în temeiul contractului încheiat de B cu C.

c). Cazul actelor de dispoziție oneroase încheiate cu un subdobânditor de bună credință. Aceasta este considerată cea mai importantă excepție de la principiul rezoluto iure dantis, resolvitur jus accpientis. Pentru a opera este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul de înstrăinare a dreptului către un subdobânditor trebuie să fie oneros și subdobânditorul trebuie să fi fost de bună credință.

În literatura de specialitate se apreciază că atunci când actul translativ de drepturi reale imobiliare este anulat pentru lipsa ori restrângerea capacității de exemplu a transmițătorului, ocrotirea eficace a incapabilului impune desființarea sa, a drepturilor subdobânditorului, chiar dacă acesta a fost de bună credință adică a ignorat starea de incapacitate a primului transmițător. Dacă și în această situație buna credință a subachiziționatorului ar paraliza efectele nulității și acesta nu ar fi obligat să înapoieze bunul dobândit de autorul sa în temeiul unui titlu lovit de nulitate ar însemna ca incapabilii să fie supuși aceluiași regim juridic ca și majorii, iar ocrotirea lor să fie iluzorie. În conflictul dintre principii a ocrotirii bunei credințe și principiul ocrotirii persoanelor lipsite de cap de exemplu ori restrângere în această capacitate , primează acest din urmă principiu.

d). Cazul aplicării art. 20 alin(2) din decretul nr. 31/1954 potrivit căruia, deși cel care a fost declarat mort pe cale judecătorească poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, totuși dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va dovedi că la data dobândirii știe că persoana declarată moartă este în viață. Așadar, anularea actului jurisdicțional declarativ de moarte atrage desființarea drepturilor transmise către moștenitorii celui de consecință, ar urma să fie desființate și actele juridice prin care acești moștenitori au înstrăinat către terțe persoane bunurile (nu numai cele mobile ci și cele imobile-ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus) acre a aparținut celui declarat însă în temeiul art. 20 alin (2) din Decretul nr. 31/1954 va fi menținut actul juridic cu titlu oneros încheiat de subdobânditorul de bună credință.

e) Cazul care rezultă din art. 36 pct. 1 și art. 38 din Legea nr. 7/1996 adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună credință și printr-un act juridic cu titlu oneros însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar respectiv în cartea funciară. Astfel, potrivit art. 36 pct.1 din Legea nr. 7/1996 orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil. ( cu precizarea că persoana interesată poate fi chiar înstrăinătorul din actul juridic lovit de nulitate), iar art. 38 alin (1) din aceeași lege dispune că „acțiunea în rectificare, întemeiată pe prevederile art. 30 pct. 1-4 își va produce efectele față de terțele persoane care și-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună credință și prin actul juridic cu titlu oneros întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare”, însă alin (2) al acestui articol instituie pentru ipoteza din primul alineat, un termen de prescripție extinderea acțiunii în rectificare, de 3 ori „de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere”, deci de la data la care subdobânditorul de bună credință și cu titlu oneros al dreptului real, imobiliar a solicitat înscrierea acestui drept în cartea funciară. Rezultă că, în cazul în care subdobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) și-a înscris dreptul real imobiliar în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună credință acesta din urmă va putea fi acționat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 38 alin (2) din Legea nr. 7/ 1996 /3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară); după expirarea acestui termen subdobânditorul de bună credință cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent.

S-a considerat ca ineficacitatea nulității în privința subdobânditorilor de bună credință poate fi înlăturată de incidența altor principii ale dreptului nostru care, în unele cazuri au întâietate când intră în coliziune cu regula ocrotirii bunei credințe a achizitorilor sau cu natura juridică a actului încheiat.

Când actul translativ de drepturi reale imobiliare este anulat pentru lipsa ori restrângerea capacității de exercițiu a transmițătorului, ocrotirea eficace a incapabilului impune desființarea și a drepturilor subdobânditorului, chiar dacă acesta a fost de bună credință adică a ignorat starea de incapacitate a primului transmițător. Dacă și în această situație buna credință a subachizitorului ar paraliza efectele nulității în temeiul unui titlu lovit de nulitate, ar însemna ca incapabilii să fie supuși aceluiași regim juridic ca și majorii iar ocrotirea lor să fie iluzorie. În conflictul dintre principiul ocrotirii bunei credințe și principiul ocrotirii persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu ori restrânse în această capacitate primează acest din urmă principiu, practica judiciară fiind în acest sens.

O astfel de lărgire a excepției nu se sprijină însă pe vreun text legal ci dimpotrivă, atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la principiul în discuție, oferind protecție terțului dobânditor( subdobânditorul) de bună credință, în anumite situații a făcut-o expres (art. 1909 alin (1) Cod civil, art. 20 alin (2) din Decretul nr. 31/1954) iar excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare- exceptio est strictissimae interpretationis.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 nu mai există nici o justificare pentru preluarea soluției potrivit căreia, în toate cazurile deci fără nici o motivare ar trebui menținut actul juridic cu titlu oneros dacă subdobânditorul imobilului a fost de bună credință deoarece o astfel de soluție încalcă dispozițiile imperative înscrise în art. 38 din Legea nr. 7/1996.

f) Cazul care rezultă din art. 36 pt.1 și art. 37 alin (2) din Legea nr. 7/1996 adică ipoteza subdobânditorului de bună credință gratuit al unui drept real imobiliar, însă numai dacă au trecut 10 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept în cartea funciară.

Unii autori rețin și cazul în care operează uzucapiunea ca o excepție de la principiul rezoluto iure dantis, resolvitur jus accipientis, însă este de observat că dobândirea dreptului real este consecința exercitării posesiei în condițiile prevăzute de lege, iar nu a menținerii actului juridic subsecvent prin care uzucapiunea a intrat în posesia bunului respectiv. Totuși, există o situație în care s-ar putea discuta despre o excepție de la principiul în discuție, anume atunci când posesorul invocă uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, prevalându-se,fiind de bună credință, de un just titlu ce reprezintă un act translativ încheiat cu o persoană care, anterior, dobândise imobilul printr-un act juridic lovit de nulitate. Spre exemplu, Primus îi vinde lui Secundus un imobil. Ulterior, Secundus îi transmite acel imobil lui terțius, dacă are actul juridic încheiat de Primus și Secundus este declarat nul. Întrucât nulitatea operează retroactiv, rezultă că va fi lovit de nulitate și actul juridic translativ intervenit între Secundus și Terțius, deoarece se consideră că Secundus nu a fost niciodată proprietar al imobilului, deci Terțius, de bună credință a tratat cu un neproprietar. Fiind lovit de nulitate relativă, potrivit art. 1897 alin (3) Cod civil actul juridic translativ dintre Secundus și Terțius poate constitui un titlu pentru acesta din urmă, care va deveni proprietar al imobilului prin intermediul uzucapiunii prescurtate.

Alți autori consideră că nu este vorba de o veritabilă excepție de la principiul în discuție, ci chiar de aplicare a lui, deoarece actul juridic translativ dintre Secundus și Terțius devine și el lovit de nulitate (relativă) existând însă particularitatea că, în materia uzucapiunii prescurtate un titlu lovit de nulitate relativă poate constitui just titlu; dacă însă termenul uzucapiunii nu s-a împlinit , Primus va putea revendica imobilul de la Terțius, tocmai datorită împrejurării că nulitatea actului juridic primar a antrenat și nulitatea actului juridic subsecvent, deci acesta din urmă act juridic nu a putut transfera proprietatea.

Așadar, din împrejurarea că instituția uzucapiunii poate paraliza instituția nulității actului juridic civil nu trebuie trasă concluzia că ar fi o excepție de la principiul rezoluio iure dantis, resolvitur jus accipientis. Uzucapiunea poate fi privită ca o excepție doar de la principiul restitutio in integrum, iar aceasta indiferent că este vorba de uzucapiunea prescurtată sau de uzucapiunea obișnuită.

Secțiunea a III-a

Principii de drept care înlătură regula “quod nullum est, nullum producit effectum”

Nulitatea constă în lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, care se realizează prin intermediul celor trei principii ale efectelor nulității și excepțiile acestora. Alături de excepțiile analizate, care reprezintă și limitările principiului quod nullum est nullum producit efectum, există și anumite situații care înlătură principiul menționat adică actul ce ar trebui anulat este menționat în întregime ca valabil pentru trecut și pentru viitor, fie că se produc în întregime efectele altui act decât ale aceluia care trebuie anulat. Excepțiile de la regula quod nullum est, nullum producit efectum acționează mult mai energic decât excepțiile de la celelalte principii, ele repudiind total însăși nulitatea iar nu doar unele dintre efectele acesteia.

Regulile de drept care, în concurs cu principiul quod nullum est, nullum producit efectum îl înlătură sunt următoarele: principiul conversiunii actului juridic, regula error communis facit ius(validitatea aparenței în drept) și principiul răspunderii civile delictuale (în cazul ultimelor două, este înlăturată chiar sancțiunea nulității actului juridic.

1.Principiul conversiunii actului juridic.

Prin conversiunea actului juridic se înțelege înlocuirea actului juridic nul cu un alt act juridic valabil. În consecință, conversiunea înseamnă considerarea manifestării de voință în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, iar nu doar în sensul în care reprezintă un act juridic lovit de nulitate.

Admisibilitatea conversiunii este recunoscută în legislația civilă, de doctrină și în practică. În legislație nu există o consacrare cu caracter general a principiului conversiunii, însă sunt reglementate unele aplicații ale acestuia.

În ceea ce privește fundamentul conversiunii actului juridic, soluțiile au fost diferite în doctrină.

Într-o opinie, conversiunea actului juridic este cerută și impusă de concepția dreptului nostru despre nulitate: nulitatea fiind îndreptată împotriva efectelor care contravin scopului legii urmează ca toate efectele ce nu contravin legii să fie menținute. Prin urmare, trebuie admisă soluția că, în locul actului nul, să-și producă efecte alt act juridic, valabil.

Într-o altă opinie, conversiunea actului juridic constituie “o aplicare particulară a principiului mai general al menținerii actelor juridice, conform căruia manifestarea de voință cuprinsă într-un act juridic cată a avea – în limita legii – eficacitate maximă posibilă pentru realizarea scopului practic urmărit de parte sau părți”.

Potrivit unei alte opinii, temeiul conversiunii actului juridic îl reprezintă regula cuprinsă în art. 978 Cod civil potrivit căruia “când o clauză este primitoare de două înțelesuri ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul” (“actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”). Prin urmare, ori de câte ori manifestarea de voință este susceptibilă a fi interpretată în sensul constituirii unui act juridic valabil va fi interpretată în acest sens și nu în sensul în care ar rezulta un act juridic care ar trebui anulat.

Pentru a putea opera conversiunea actului juridic trebuie întrunite cumulativ mai multe condiții:

între actul juridic nul și actul juridic valabil trebuie să existe un element de diferență; acest element de diferență poate privi natura celor două acte juridice (unul este un contract, iar celălalt este un act unilateral), conținutul acestora (în sensul că drepturile și obligațiile ce s-ar naște din cele două acte sunt diferite), efectele sau forma celor două acte;

unul dintre act să fie anulat efectiv și total;

actul ce urmează să fie considerat valabil să îndeplinească toate condițiile de validitate, iar acestea să se regăsească în actul juridic desființat (adică actul juridic desființat să cuprindă toate elementele constitutive ale actului juridic în care este convertit);

manifestarea de voință a părții sau a părților să fie favorabilă conversiunii, adică din această manifestare de voință să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii, întrucât regula prevăzută în art. 978 Cod civil nu are caracter imperativ, aplicarea ei putând fi înlăturată prin voința părților.

În doctrină se mai consideră că actul juridic nul și actul în care acesta se convertește trebuie să aibă aceleași părți. Există situații, însă, în care această condiție este inexactă, întrucât actul juridic desființat este bilateral, iar actul juridic în care se convertește este unilateral, astfel că nu mai există identitate de părți (art. 689 și art. 923 Cod civil).

Aplicându-se aceste condiții, rezultă că nu este vorba de conversiune în situațiile următoare:

actul juridic nu este încă desființat, bucurându-se de prezumția de valabilitate;

unele clauze sunt anulate, iar altele sunt menținute (când avem nulitate parțială);

actul juridic apare ca fiind nul datorită denumirii greșite date de părți (aici este o problemă de calificare, iar nu de conversiune, manifestarea de voință a părților nefiind susceptibilă de a fi interpretată în două sensuri, întrucât părțile au dorit un anumit act juridic, pe care l-au încheiat valabil, dar l-au denumit greșit);

refacerea actului juridic;

validarea actului juridic prin confirmare sau îndeplinirea ulterioară a cerinței legale nerespectate la încheierea lui (în aceste cazuri este vorba despre validarea aceluiași act, neputându-se vorbi de două acte,din care unul să fie anulat iar celălalt să fie menținut valabil);

novația (aceasta presupune existența unei obligații anterioare valabile, ceea ce nu e cazul conversiunii; de asemenea, novația este întotdeauna expresă, pe când, în cazul conversiunii, cel de-al doilea act juridic se deduce din voința prezumată a părții sau a părților).

În cazul în care sunt îndeplinite aceste condiții, actul nul convertit va produce totuși efecte juridice, dar efectele actului în care actul inițial s-a convertit.

Ca aplicații ale conversiunii actului juridic sunt menționate:

cazul manifestării de voință care este nulă ca vânzare – cumpărare, dar valorează antecontract de vânzare – cumpărare.;

cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, dar valabil ca act de revocare a legatului ce avea ca obiect bunul la care se referea și actul de înstrăinare desființat; acest caz este expres prevăzut în art. 923 Cod civil: “Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiție, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”;

cazul actului de înstrăinare a unui bun succesoral de către moștenitor nul, însă valabil ca act de acceptare a succesiunii; această situație este prevăzută de art. 689 Cod civil: “Acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este expresă când se însușește bunul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, și care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare ”.

2.Principiul “error communis facit jus ”

Această regulă înlătură nulitatea actului civil încheiat într-o situație comună și invincibilă.

Temeiul acestui principiu trebuie căutat în preocuparea legiuitorului direcționată spre ocrotirea bunei credințe. Așadar acest principiu reprezintă o materializare a unui principiu mai general – principiul ocrotirii bunei credințe. Efectele principiului error communis facit jus sunt însă mult mai energice deoarece atunci când se aplică, actul juridic este salvat în întregul său.

O aplicație legală o întâlnim în materia actelor de stare civilă. Astfel potrivit art. 7 din Legea nr. 119/1996 actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă aceea persoană nu avea această calitate.

Deși nu există un text de lege expres, se admite , atât în doctrină, cât și în jurisprudență că error communis facit jus se aplică în cazul când o persoană a dobândit un imobil de la moștenitorul aparent, în măsura în care sunt îndeplinite următoarele condiții: actul juridic cu titlu particular și cu titlu oneros iar terțul a fost de bună credință și dovedește că a existat o eroare comună (obștească) și invincibilă asupra calității de moștenitor a celui care i-a transmis imobilul. Este posibil ca moștenitorul aparent să fie un legatar, iar după ce a înstrăinat imobilul printr-un act juridic cu titlu oneros către o persoană de bună credință legatul respectiv să fie declarat nul, ceea ce înseamnă că am fi în ipoteza unei excepții de la regula quod nullum est, nullum producit efectum. În opinia se consideră că totuși soluția ar fi aceea care rezultă din coroborarea art. 36 alin (1) și art. 38 din Legea nr. 7/1996, ținând cont și de dispoziția înscrisă în art. 28 alin (2) partea a doua din aceeași Lege din care se reține că persoana care a dobândit un drept real imobiliar prin succesiunea dacă dorește să dispună de aceasta, în prealabil, îl va înscrie în cartea funciară precum și de împrejurarea ca în categoria celor care au interes să exercite acțiunea în rectificarea urmează a fi incluși și moștenitorii legali, deci cei care au invocat și au deținut nulitate legatului.

3.Principiul răspunderii civile delictuale

Principiul răspunderii civile delictuale poate conduce, în anumite cazuri, la înlăturarea nulității actului juridic. Potrivit art. 998 Cod civil “orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. În situația noastră, partea vinovată de cauza de nulitate solicită anularea actului juridic, deși cealaltă parte urmează să sufere un prejudiciu datorită anulării actului respectiv, prejudiciu care va trebui să fie reparat de cel culpabil.

În legislația noastră, înlăturarea nulității actului juridic în urma aplicării principiului răspunderii civile delictuale privește cazul minorului.

În cazul în care minorul săvârșește un delict civil cu ocazia încheierii actului juridic, el nu va putea cere anularea acelui act, întrucât cealaltă parte ar fi prejudiciată. Cel ce a săvârșit fapta ilicită (minorul care solicită anularea actului pentru incapacitate) trebuie să despăgubească pe cel ce a fost prejudiciat prin acea faptă, prejudiciul urmând să provină tocmai din anularea actului juridic respectiv, astfel că cea mai potrivită cale de reparare a prejudiciului este menținerea actului juridic ca valabil.

Prin urmare, principiul ocrotirii minorului, prevăzut în art. 1159 Cod civil, potrivit căruia “minorul ce face o simplă declarație că este major are acțiune în resciziune”, cedează în fața principiului răspunderii civile delictuale, art. 1162 Cod civil arătând că “minorul n-are acțiune în resciziune contra obligațiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale”.

Bibliografie:

Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 349-350;

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. Șansa, București, 1995, p. 178;

Gh. Boroi, Drept civil. Teoria generală, ed. All, București, 1997

Tr. Ionașcu, E. Barrasch, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, ed. Academiei, București, 1967, p. 320, citat de G. Boroi , op. cit., p. 172

A. Ionașcu, Drept civil. Partea generală, ed. Didactică și pedagogică, București, 1963, p. 105, citat de G. Boroi, op. cit., p. 172

O. Căpățână, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, ed. Academiei, București, 1989

A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 351; Gh. Beleiu, op. cit., p. 178-179; E. Poenaru, Drept Civil, vol. I, ed. Europa – Nova, București, 1994, p. 287

P. Cosmovici – Tratat de drept civil român, partea I p. 213

Paul Cosmovici – Tratat de drept civil Partea I pag. 214

Hamangiu, Rosetti, Băicoianu – Tratat de drept civil român vol.I, Edit. All 1998 p. 241

Gh. Beliu – Drept civil român – Introducere în dreptul civil p. 175

Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicționar de drept civil, vol. I, ed. Lumina Lex, București, p. 134

Gh. Beleiu, op. cit., p. 182; C. Oprișan , Sancțiunile în dreptul civil român-o posibilă sinteză, R.R.D. nr. 11/1982, p. 11-21

G. Boroi, Drept civil. Partea generală pag 177

O. Ungureanu, Nulități procedurale civile, ed. All Beck, București, 1998, p. 40

I.Dogaru – Tratat de drept civil” Ed. Europa 1996 p. 296

I. Dogaru – op. Cit. p. 297, aj. Boroi – Drept Civil. Partea generală. Persoanele Ed. All Beck 2001 p. 227 – 231

V. Popa „Elemente de drept civil” Timișoara 2003

P.M. Cosmovici „Tratatul de drept Civil”