Nulitatea Actului Juridic Civil

CAPITOLUL II

2.1. Întinderea efectelor nulității actului juridic civil

În capitolul precedent s-a încercat a reda caracteristica generală a efectelor nulității unui act juridic civil, mai mult ca atât s-au analizat principiile care guvernează determinarea acestor consecințe juridice. În capitolul ce urmează se va purcede la analiza conținutului acestor efecte juridice și întinderea acestora, ca urmare a invocării nulității unui act juridic civil. Pentru a realiza cele propuse mai sus, se vor supune analizei nulitățile în funcție de următorul criteriu de clasificare după întinderea efectelor juridice. Prin urmare, nulitatea în virtutea acestei clasificări poate fi: totală sau parțială.

Aici țin a preciza faptul că analiza acestei clasificări este una foarte relevantă în contextul acestei lucrări, dat fiind faptul că odată ce cunoaștem în baza căror principii se pot determina efectele juridice ale nulității, atunci e cazul să fie studiate și întinderea acestor efecte. În acest sens, relevanța clasificării în nulități totale și parțiale este una deosebită.

Pentru a analiza în mod logic și consecvent care este specificul acestor tipuri de nulități, și ce consecințe juridice emană fiecare dintre ele, va fi necesar de studiat fiecare dintre acestea separat. Iar, studiul acestora o vom începe cu definirea acestor noțiuni de bază.

Nulitatea totală este acea nulitate care lovește de ineficacitate toate efectele pe care actul juridic civil trebuia să le producă în întregul său, această nulitate mai este numită și nulitate integrală, adică desființează actul juridic în întregime.

În practica judiciară a fost aplicată nulitatea totală, cu titlu de exemplu, în următoarele cazuri: înstrăinarea de către unul dintre soți a unei construcții, bun comun, fără consimțământul expres al celuilalt soț; când încheierea actului s-a făcut dintr-o eroare asupra substanței lucrului, iar calitățile substanțiale ale obiectului au constituit motivul determinant al încheierii lui; când încheierea actului de înstrăinare s-a făcut cu nerespectarea formei autentice; la persoanele juridice în materia capacității de folosință.

În concluzia acestei idei, este de menționat faptul că lipsa capacității de exercițiu, viciile de consimțământ ca și neregularitățile privitoare la formă, ad validitatem, sunt cele mai frecvente cauze de nulitate totală.

Nulitatea parțială este acea nulitate care desființează o parte din efectele actului juridic civil, celelalte efecte menținându-se. Așadar, această nulitate intervine atunci când numai anumite clauze ale actului juridic contravin legii, fapt ce determină ca acestea să producă efecte, celelalte clauze rămânând valabile și producând efectele avute în vedere de părți la încheierea actului juridic.

Pentru a invoca faptul nulității parțiale, trebuie să fim în prezența unui act juridic civil ce să aibă un conținut complex. Complexitatea acestuia trebuie să constea în existența mai multor clauze, prin urmare care să și producă mai multe efecte juridice. Numai în prezența unui asemenea act juridic civil se va pune problema desființării unor efecte juridice și menținerii altora. Situația ar fi fost inversă în cazul în care este vorba de un act juridic civil, a cărui cuprins constă doar dintr-o clauză. Este evident că în această situație declararea acestei clauze drept nule, va atrage în consecință nulitatea întregului act juridic civil.

În continuarea ideii de mai sus, se impune a preciza că nulitatea parțială implică faptul, că partea viciată este materialmente separată de act. În caz contrar, adică atunci când partea viciată nu este inseparabilă de contract și a determinat acordul părților, ea duce la nulitatea totală a actului.

Indivizibilitatea elementelor unui contract poate fi de natură obiectivă (rezultând din natura lucrurilor – de pildă vânzarea unui animal viu) sau de natură subiectivă, rezultând din intenția părților care au încheiat actul.

Nulitatea parțială care desființează numai o parte din efectele actului juridic sancționat și anume, pe acele care contravin scopului normelor juridice încălcate la încheierea actului, aceste clauze trebuie însă să nu constituie cauza impulsivă și determinantă a întregului. Spre exemplu: într-un contract de vânzare-cumpărare pot să fie nule numai anumite clauze accesorii (clauza de arvună), clauzele principale fiind însă valabile. Se observă însă că actul trebuie să fie divizibil. În asemenea situații, dacă clauzele lovite de nulitate nu au fost esențiale pentru părți, actul juridic va fi menținut înlăturându-se doar clauzele contrare legii, ceea ce este valabil într-un act nu este anulat de ceea ce este nevalabil în același act; dacă însă clauzele nevalabile au constituit motivul determinant al voinței de a contracta, în așa fel încât părțile (sau una din ele) nu ar fi încheiat actul, atunci întregul act va fi declarat nul (sau după caz, va fi anulat).

Este important a fi menționat, că în practică trebuie întotdeauna cercetată voința ipotetică a părților, respectiv dacă acestea au voit ca într-un act complex toate clauzele „să rămână sau să se prăbușească” împreună. Trebuie apoi verificat dacă nu cumva valabilitatea unui act stă tocmai la baza încheierii unui alt act juridic. În sfârșit, primul indiciu pentru existența unei voințe unitare într-un act complex îl constituie cuprinderea clauzelor într-un singur înscris.

Din faptul că nulitatea este o sancțiune civilă, menită să lipsească de ocrotire legală efectele actului juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale, rezultă că în general, această sancțiune ar trebui să lovească numai acele efecte ale actului juridic care contravin legii, urmând ca actul juridic să-și producă toate celelalte efecte.

În legislația Republicii Moldova, cât și cea a României se prevede faptul că nulitatea poate lăsa viabile unele efecte juridice ale unui act juridic civil, fapt menționat anterior. De asemenea și Federația Rusă prevede expres în art. 180 Codul Civil posibilitatea menținerii unor efecte juridice a unui act juridic civil declarat nul, atunci când se poate presupune că actul juridic urma să fie încheiat și fără introducerea părții care a provocat nulitatea. În acest sens se menționează faptul că uneori nulitatea nu anulează toate efectele juridice ale unui act juridic civil, în acest context se pot aduce o mulțime de exemple. Spre exemplu părțile au încheiat un contract, care include în sine o clauză ce conține interdicția părților de a se adresa în instanța de judecată pentru clarificarea eventualelor conflicte ca urmare a executării contractului. Este oare necesar în această situație să se declare tot contractul nul? NU, legea prevede că nulitatea unor clauze contractuale nu atrage direct după sine nulitatea întregului contract, dacă se poate cu ușurință determina că părțile erau să încheie acest contract și fără existența acestei clauze. În acest fel, decisiv rămâne a fi faptul importanței acestui contract pentru părți. Dacă fără includerea acestei clauze părțile își pierd interesul față de contract, atunci acest contract poate fi declarat nul în totalitate și din acesta nu vor surveni nici-un efect juridic. Un alt exemplu menționat de aceeași autori este situația încheierii unui contract de vânzare cumpărare a unei case de locuit, unde părțile au convenit că achitarea costului se va efectua în dolari SUA, însă la momentul formulării contractului prețul fusese indicat în ruble rusești ceea ce în echivalent constituia o sumă cu mult mai mică. În această situație, acest contract poate fi anulat în totalitate, dat fiind faptul că părțile își pierd interesul atât timp cât această întorsătură de situație afectează o clauză esențială a contractului.

Aceleași prevederi le putem întâlni și în legislația civilă din Belarus în articolul 181 al Codului Civil al acestei țări. Mai mult ca atât aceștia au prevederi exprese în ceea ce privește condițiile ce urmează a fi îndeplinite ca un act juridic civil să fie afectat doar de nulitate parțială, acestea fiind:

Încălcarea normelor legale nu trebuie să se refere la normele imperative în ceea ce privește forma contractului, capacitatea de a contracta;

Restul clauzelor (părți ale contractului) pot forma în continuare conținutul contractului;

Poate fi cu ușurință dedus faptul că contractul putea fi încheiat și fără includerea clauzei tocmai declarate nule.

Dat fiind faptul că normele juridice au drept scop menținerea stabilității raporturilor juridice existente în circulația civilă, legea prevede expres posibilitatea menținerii unor efecte juridice chiar și în cazul invocării nulității, cu îndeplinirea condițiilor de rigoare în acest sens. Din cele relatate mai sus, putem vedea că majoritatea statelor urmează această regulă a nulității parțiale, având drept scop primordial protejarea stabilității raporturilor juridice civile și a voinței părților ca subiecți al acestor raporturi.

Nulitățile parțiale reprezintă un interes continui pentru doctrinari, datorită faptului complexității ce o comportă. În literatura juridică s-a evidențiat faptul că nu trebuie considerate nulități parțiale anumite situații juridice. Din cele analizate mai sus se impun a face unele precizări care au fost cercetate și în literatura de specialitate, și anume analiza acelor împrejurări ce nu constituie nulitate parțială, dar care adesea este confundată cu aceasta.

Nu constituie un caz de nulitate parțială situația în care, dintre mai multe acte juridice , distincte, dar aflate în strânsă legătură e anulat numai unul din ele;

Spre exemplu, într-un testament sunt cuprinse mai multe legate cu titlu particular. Dacă unul din aceste legate este nul ca fiind lipsit de obiect, celelalte legate nu vor fi influențate acestuia și vor fi valabile. Un alt exemplu de act complex este contractul hotelier format din contractul de închiriere, un depozit necesar – hotelier și un contract de prestări servicii. Nulitatea unuia dintre aceste contracte nu duce la nulitatea celorlalte;

Nu constituie un caz de nulitate parțială situația în care, deși nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voință produce efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii: cu alte cuvinte conversiunea actului juridic nu trebuie confundată cu nulitatea parțială;

Se poate întâmpla, de asemenea, ca o manifestare de voință să fie și să rămână valabilă, în cadrul unui contract nul, cu alte cuvinte, să aibă o valoare juridică independentă de soarta contractului respectiv. Astfel, vânzarea unui imobil, nulă pentru neîndeplinirea condiției de formă, poate constitui un act valabil, cât privește revocarea legatului prin care s-a dispus, într-un testament anterior, de lucrul care formează obiectul vânzării respective. Deși nul pentru lipsa condițiilor de formă, contractul de înstrăinare conține o voință distinctă, valabil exprimată, din care rezultă intenția neîndoielnică a dispunătorului de a revoca acel legat, de vreme ce, printr-o manifestare de voință ulterioară și-a exprimat intenția de a vinde lucrul transmis prin legat. Prin urmare în această situație, o voință valabil exprimată într-un contract nul este de natură să producă efecte, cu alt titlu juridic, decât cel al contractului care o conține.

Tot astfel un contract afectat de nulitate relativă poate constitui un just titlu în cazul uzucapiunii și el va putea fi invocat în contra oricărei persoane, cu excepția acelui față de care contractul este viciat. Contractul va produce, deci cu alt titlu, unele efecte juridice, specifice categoriei ale cărei condiții îndeplinește. Aceasta constituie o conversiune a actelor juridice, adică o trecere a acestor acte, din categoria pentru care au fost încheiate (dar ale cărei condiții nu le îndeplinește), într-o altă categorie de acte juridice, ale cărei condiții le îndeplinește (datorită tocmai reducțiunii sau descalificării, pe care a suferit-o, față de categoria de acte pentru care fuseseră întocmite).

Această situație nu trebuie confundată cu acea a nulității parțiale, deoarece în cazul unei conversiuni a actului, aceasta nu mai produce efectele specifice categoriei din care ar fi făcut parte, dacă nu ar fi fost afectat de nulitate, ci el produce toate efectele unui act din noua categorie în care s-a convertit.

Nu constituie caz de nulitate parțială nici situația în care actul juridic lovit de nulitate absolută este validat prin îndeplinirea ulterioară a cerinței legale nerespectată la momentul încheierii lui;

Nu constituie caz de nulitate parțială situația în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;

Nu constituie caz de nulitate parțială nici situația în care forma actului e nulă (dar numai atunci când această formă e dată actului ad probationem ca nefiind cerută de lege ad validitatem), întrucât actul juridic rămâne pe deplin valabil, în acest caz este nulă forma dar este valabilă operația juridică.

În concluzie putem reține că, nulitatea parțială înseamnă ineficacitatea (lipsirea de efecte) numai a unei sau unor clauze, dar nu toate, ale aceluiași act juridic.

În doctrină, se precizează că, în sistemul nostru de drept nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală excepția. Astfel, comparându-se actul juridic cu un organism uman, se arată că actul valid este precum un organism perfect sănătos, actul juridic lovit de nulitate relativă este ca un organism atins de o boală care se poate vindeca, actul juridic lovit de nulitate absolută este precum un organism atins de o boală incurabilă, care îi va aduce moartea, iar actul inexistent este ca un organism ce nu a putut să prindă viață.

În continuarea ideilor de mai sus, se impune a face precizarea că nu trebuie confundată clasificarea în nulități totale și nulități parțiale, cu clasificarea în nulități absolute și nulități relative, deoarece cele două clasificări au la bază criterii diferite de clasificare. Prin combinarea celor doua criterii se va ajunge a deosebi:

Nulitatea absolută și parțială;

Nulitatea absolută și totală;

Nulitatea relativă și parțială;

Nulitatea relativă și totală.

Uneori legea civilă prevede expres nulitatea totală a actului juridic civil ori a clauzei, deși ea este ilicită numai o parte a actului sau a clauzei. O situație similară o putem întâlni în ceea ce privește nulitatea clauzei principale ce atrage și nulitatea clauzei penale, ceea ce se impune prin firea lucrurilor.

Ar fi binevenită analiza fiecărei combinații de mai sus pentru a extrage concluziile necesare.

Nulitatea absolută și parțială: aici se impune a preciza că nu toate nulitățile parțiale conduc la excluderea tuturor efectelor juridice a actului juridic civil. Să ne imaginăm următoarea situație, ar exista un contract de vânzare cumpărare care are ca obiect un bun material un calculator în valoare de șapte mii lei, și este încheiat de către trei subiecți Alexandru în calitatea sa de vânzător, și doi prieteni Mihai și Eugen în calitatea lor de cumpărători. La puțin timp după încheierea contractului de vânzare cumpărare se depistează faptul ca unul din cumpărători Mihai este declarat incapabil (dat fiind faptul că suferă de schizofrenie) fapt ce nu putea fi depistat la momentul încheierii contractului. Prin prisma acestei spețe se pot ridica următoarele întrebări: în baza cărui temei se poate invoca nulitatea absolută și ce efecte va avea aceasta asupra întregului contract? În ceea ce privește temeiul ce poate fi invocat pentru a declara nulitatea absolută nu impune mari dificultăți, odată ce Codul Civil al Republicii Moldova indică expres cazurile de nulitate absolută. Cu referire la speța în cauză se poate face trimitere la articolul 222, care prevede că actul juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exercițiu este nul. Din cele menționate și în capitolul precedent întrucât ocrotirea persoanelor incapabile este de interes general, social, actele juridice încheiate de aceste persoane sunt lovite de nulitate absolută. Consecințele vor fi acelea că fiecare parte trebuie să restituie tot ce a primit în baza actului juridic, iar în cazul imposibilității de restituire să plătească contravaloarea prestației.

Răspunsul la cea de a doua întrebare următorul, nulitatea absolută care survine în cazul încheierii contractului cu un incapabil nu afectează celelalte părți contractante, atât timp cât acestea au capacitate deplină de exercițiu și nu sunt alte temeiuri de nulitate. Prin urmare, contractul rămâne perfect valid în cazul vânzătorului și a celuilalt cumpărător. Acesta fiind doar un exemplu simplist, dar care redă foarte clar situația când nulitatea absolută nu conduce neapărat la nulitatea totală a unui act juridic civil.

Nulitatea absolută și totală: Adesea se confundă nulitatea absolută cu cea totală, dat fiind faptul că nulitatea absolută dese ori anihilează în totalitate orice efecte juridice a presupusului act juridic civil. Asemenea situații sunt multiple la număr, unul dintre acestea fiind: spre exemplu încheierea de către tutore a unui contract de donație sau de schimb ce au ca obiect bunurile persoanei puse sub tutelă. În aceste cazuri chiar dacă aceste contracte sunt încheiate în mod corect din punct de vedere a formei și a conținutului, ele nu pot produce nici un efect juridic, odată ce este reglementată expres interdicția prevăzută în articolul 43 al Codului Civil al Republicii Moldova.

Nulitatea relativă și parțială – În cazul nulității relative ca și în cazul celei absolute aceasta poate desființa actul juridic civil total sau parțial. Efectele unei nulități relative poate desființa actul juridic doar parțial. Aceasta poate fi situația în care spre exemplu o clauză contractuală poate fi lovită de nulitate relativă (eroarea asupra calităților substanțiale a unui dintre obiectele unui contract de vânzare cumpărare), aceasta din urmă nu va produce efecte juridice decât dacă părțile nu vor conveni asupra unor noi condiții contractuale (ex. cumpărătorul să scadă prețul vis a vis de obiectul asupra căruia s-a creat eroarea), iar celelalte clauze ale contractului rămân a fi valide și capabile de a naștere efectelor juridice așteptate de părți.

Nulitatea relativă și totală-nulitatea relativă poate de asemenea conduce cu ușurință la desființarea oricăror efecte juridice, prin urmare la o nulitate totală. Un exemplu care ar ilustra această situație poate fi cazul prevăzut de articolul 231 al Codului Civil al Republicii Moldova, unde se indică faptul că actul juridic încheiat în urma înțelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părți și cealaltă parte poate fi declarat nul de către instanța de judecată. Înțelegerea dolosivă dintre reprezentantul unei părți și cealaltă parte presupune săvârșirea de către reprezentant în mod intenționat, cu rea-voință a unor acțiuni ce contravin voinței reprezentatului. În consecință, reprezentatul are ferma opțiune de a contesta acest act și de al declara nul în totalitate.

În concluzia tuturor acestor idei, țin să menționez în repetate rânduri că nulitatea absolută și relativă sunt doar niște sancțiuni civile ale actului juridic civil, care constă în faptul că acțiunile săvârșite cu scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil nu produc efecte juridice așteptate (fie produc doar câteva, fie nu produc deloc). Aici se mai face necesară precizarea că în clasificarea în nulități absolute și relative se determină în baza unui criteriu distinct și anume, în funcție de natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic civil. În cazul nulității totale și parțiale acestea se determină în funcție de întinderea efectelor sale. Specificul ultimei clasificări după cum s-a menționat mai sus, presupune cu necesitate un act juridic cu un conținut complex, în sensul că actul juridic are în conținutul său mai multe clauze și, de aici mai multe efecte, deoarece numai în asemenea cazuri s-ar pune problema desființării unor efecte și menținerii altora.

În sfârșit, trebuie de subliniat, că nu trebuie confundată clasificarea în nulități parțiale și totale cu clasificarea în nulități absolute și relative, deoarece combinând cele două criterii de clasificare (natura interesului ocrotit și întinderea efectelor) vom ajunge a deosebi: nulitatea absolută și parțială, nulitatea absolută și totală, nulitatea relativă și parțială, nulitatea relativă și totală.

2.2. Efectele nulității asupra părților și terților unui act juridic civil

Efectele nulității actului juridic civil presupune o analiză complexă, începând de la faptul în ce mod nulitatea afectează conținutul actului juridic civil, îl anulează în totalitate sau doar parțial, în ce mod sunt afectate alte raporturi juridice civile adiacente actului juridic civil anulat, etc. În acest subcapitol se va analiza efectele juridice ale nulității dintr-o altă perspectivă și anume, în ce mod nulitatea afectează părțile unui act juridic civil și cum aceasta își răsfrânge efectele asupra terților.

La prima vedere acest subiect pus în discuție nu ridică careva probleme teoretice, privit într-o manieră mai simplistă este prin firea lucrurilor explicit faptul că nulitatea va afecta în primul rând părțile care în mod direct au participat la încheierea lui.

Părțile unui act juridic sunt acei subiecți care nemijlocit au participat la încheierea unui act juridic, având drept scop apariția, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile. Prin urmare, aceștia sunt direct afectați de efectele juridice pe care le pot emana acesta acte juridice. În cazul nulității, are loc desființarea actului juridic civil (ex. procură,testament,contract,etc), și care are drept rezultat desființarea raportului juridic civil care a luat naștere în baza respectivului act juridic civil. În cele din urmă părțile implicate sunt readuse la situația inițială de până la încheierea actului juridic civil.

O situație mai complexă o întâlnim în cazul terților, care în anumite situații suportă consecințele unui act juridic civil declarat nul. Până a purcede la această analiză, ar trebui din start clarificat conceptul de terț. Dese ori întâlnim în literatura juridică de specialitate, ba chiar și în norme legale utilizarea acestui termen, dar rare ori putem da o noțiune acestui termen.

Prima accepție certă cu privire la terți pare a fi incertitudinea noțiunii de terț, derivată sau întreținută în mare parte de mobilitatea și multiformitatea categoriei în discuție. Polisemia cuvântului terț, cultivată în considerabilă măsură prin chiar normele dreptului, a putut justifica, izolat, concluzia că elaborarea unei teorii cuprinzătoare și omogene cu privire la terți ar fi o încercare sortită eșecului.

Într-un sens larg și exclusiv material terț este orice persoană străină de o situație juridică. Dar astfel calificându-l, terțul este împins în neantul juridic. Și tot acolo este împins și terțul dacă, descalificându-l, ignorându-i statutul specific, îl considerăm pur și simplu, asemenea altor subiecte, de drept, o persoană interesată față de situațiile juridice. Terțul nu poate fi definit la modul general și negativ, ca fiind o persoană cu totul străină de o situație juridică sau – și mai apăsat – ca o persoană absolut „străină” de “orice” situație juridică; paradoxal, el nu poate fi definit nici ca o persoană cu totul sau absolut „interesată” față de situațiile juridice. Noțiunea de terț este relativă și circumstanțială, semnificând în drept una din categoriile cele mai dinamice, urmând astfel dinamismul însuși al actelor juridice. Într-adevăr, dacă bunăoară, la origine, adică la momentul încheierii unui act juridic, o anumită persoană este considerată terț, în accepțiunea de penitus extraneus, în considerarea extraneității ei în raport cu acel act, ca persoană interesată, întrucât, indirect, suportă efectele actului sau poate prevala de ele pentru ași proteja interesele.

Având ca reper extraneitatea față de un act juridic, în general, astfel cum s-a remarcat, terțul este definit prin excludere, el nu are calitatea de parte. Dimpotrivă, dacă nu are calitatea de parte, atunci este un terț. Este în mod simplist și simplificator de definire a terțului. Mai întâi, pentru că acest gen de delimitare între parte sau terț – se raportează numai la momentul încheierii contractului; or, tocmai pe parcursul realizării efectelor acestuia, indirect, interesele terților ar putea fi puse în discuție. În asemenea împrejurări, în condițiile deci a unei situații juridice nou create, terțul va defini nu prin excludere, ci, dimpotrivă, prin reacția sa față de o situație care îi afectează interesele. Apoi, chiar prin raportare la momentul încheierii contractului, criteriul demarcator între părți și terț – „voința” exprimată personal sau prin reprezentare de a încheia actul în scopul de a produce efecte juridice – nu este chiar atât de tranșant și lămuritor precum pare.

În sensul teoriei clasice, „voința” ar fi unicul criteriu al calității de parte în contract, ajungându-se astfel, cum s-a spus, la „gonflarea nemăsurată a categoriei terților”, la „hipertrofierea” acesteia, căci toți aceia care nu și-au manifestat voința de a încheia actul producător de efecte relative – sunt pur și simplu terți. Categoria intermediară sau hibridă a terților, constituită pentru a aplatiza consecințele unei asemenea summa divisio – parte sau terț – adeseori mai mult complicat decât clarificat: creditorii chirografari, avânzii în cauză particulari ai părților contractante, membrii unui grup contractual.

Oricum, voința persoanelor nu mai are un rol preponderent atributiv de calitate de parte în cazul actelor jurisdicționale, legea fiind aceea care circumscrie sfera părților și a terților.

Categoria părților, și respectiv, cea a terților sunt însă evolutive și ele trebuie calificate în funcție de situația existentă la momentul când această apreciere este utilă, implicit deci la momentul executării contractului. Într-un sens mai larg vorbind, calitatea de terț și statutul juridic al terțului sunt circumstanțiale.

Noțiunea de terț, conform dicționarului general al limbii române este persoana care nu figurează ca parte într-un act, într-o convenție, într-un litigiu și față de care actul juridic ori hotărârea pronunțată în cauză nu produce efecte.

Terțul este o persoană străină față de actul juridic încheiat și prin urmare asupra acestuia nu se răsfrâng efectele juridice ale acestui act. Aceasta este una din accepțiunile acestei noțiuni. Odată ce această lucrare își pune drept scop analiza efectelor nulității, prin prisma acestei accepțiuni putem conclude faptul că terțele persoane nu sunt în nici-un fel afectate de efectele nulității, atât timp cât acestea nu sunt parte a actului juridic civil încheiat, care într-un final a fost lovit de nulitate.

Această situație juridică nu ar crea dificultăți în determinarea întinderii efectelor juridice, fiind clar din start că aceste efecte juridice vor fi suportate de părțile în cauză. Acest lucru s-ar întâmpla în cazul unor raporturi juridice civile simple. Dat fiind faptul că realitatea juridică este creată dintr-o mulțime de raporturi juridice complexe, care implică adesea o mulțime de subiecți, determinarea întinderii efectelor nulității se complică. Adesea se vor întâlni situații când aceste efecte juridice vor afecta și alți subiecți externi actului juridic încheiat, care nu au participat în nici-un fel la negocierea sau încheierea actului juridic civil, astfel cum a și fost menționat mai sus. Norma legală încearcă să încadreze aceste situații într-o formă juridică și să protejeze în acest fel toate părțile implicate, astfel încât interesul nici-unui dintre subiecți să nu fie violat.

În cele ce urmează este necesar a fi studiat modul în care efectele nulității unui act juridic civil pot afecta terțele persoane. În virtutea principiului relativității actelor juridice (actul juridic produce efecte numai între părți), nulitatea produce efecte numai în privința părților care au încheiat actul. Efectele nulității pot avea, însă, impact și asupra terților, atunci când aceștia au dobândit drepturi de la partea împotriva căreia s-a declarat nulitatea. Întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât le are el însuși, este firesc ca odată cu desființarea dreptului dobândit prin actul juridic de una din părți să înceteze și dreptul subdobânditorului. Altfel spus, anularea actului inițial atrage și nulitatea actului subsecvent.

După cum se menționase mai sus, părțile nu au putut transmite terților mai multe drepturi decât aveau ele însăși (nemo ad alium transferre potest quam ipse habet). Drept urmare, în măsura în care au fost desființate prin anulare, drepturile părții contractante (pe care aceasta l-a transmis unei alte persoane) sunt desființate în aceeași măsură ca și drepturile dobânditorului (resulto jure dantis resolvitur jus accipentis). Acest pericol este cu atât mai grav pentru terți cu cât aceștia nu au posibilitatea să cunoască cauzele de nulitate ale contractelor încheiate de autorii lor, iar în sistemul de publicitate imobiliară nu există, ca în sistemul cărților funciare, posibilitatea de a se verifica validitatea actelor de înstrăinare. Numai îndeplinirea prescripției achizitive poate înlătura efectele nulității.

Primejdia efectului retroactiv al nulității este însă înlăturată în cazul înstrăinării unor lucruri mobile, caz în care drepturile dobânditorului de bună-credință sunt ocrotite în virtutea dispozițiilor legale și tot astfel este ocrotit dreptul său la fructe, în măsura în care a fost de bună-credință. În cazul imobilelor, uzucapiunea înlătură primejdia pe care o prezintă efectul retroactiv al nulității.

Desființarea retroactivă a actului și, în consecință, reconsiderarea calității de parte la acel act poate fi rezultatul nulității actului. Nulitatea produce nu doar efecte ex nunc, ci și efecte ex tunc. În temeiul retroactivității efectelor nulității se ajunge în situația în care părțile n-ar fi încheiat actul. Părțile redevin terți. Totuși, două dintre precizările doctrinei și ale jurisprudenței ni se par esențiale. Mai întâi, părțile devin terți, în raport cu respectivul act, numai progresiv.

Nulitatea impune, în principiu, revenirea la status quo ante, prestațiile executate pe baza unui contract nul trebuind să fie restituite. Într-un fel, părțile contractante, “într-un act desființat devin părți într-un contract sinalagmatic invers”, părți într-un contract care să le asigure revenirea la statu quo ante.Numai după ce acest contract va fi executat în întregime, părțile devin terți față de actul juridic desființat. În cazul unui contract cu executare succesivă, desființarea acestuia nu va avea ca rezultat și înlăturarea prestațiilor executate. Să mai adăugăm că, în dreptul societăților comerciale, nulitatea unei societăți comerciale nu are efect retroactiv, ea operează mai mult ca o dizolvare. Apoi, sub mai multe aspecte, situația de fapt creată printr-un contract nul implică unele consecințe semnificative. Actele de administrare și cele de conservare făcute de terțul de bună credință rămân valabile, buna credință le-ar putea îndreptăți pe posesor să păstreze fructele dobândite după încheierea contractului și mai înainte de desființarea acestuia.

Întrucât, de regulă, actele juridice produc efecte juridice numai între părți, anume acestea au, în primul rând, interes să invoce nulitatea absolută. Părților actului juridic sunt asimilați avânzii în cauză ai acestora, adică persoanele interesate în măsura în care situația lor este afectată de actul în cauză. Astfel, achizitorul unui imobil închiriat, ținut în virtutea art. 900 al Codului civil al Republicii Moldova să respecte contractul de locațiune încheiat cu fostul proprietar, ar putea, în anumite condiții, să invoce nulitatea contractului de locațiune. În cazul în care achizitorul va obține declararea nulității, imobilul va fi liber de locațiune.

Actele juridice sunt opozabile terților și deci există situații în care terții pot avea un interes recunoscut de lege de a invoca nulitatea absolută. Al doilea cumpărător al unui imobil poate invoca nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare prin care primul cumpărător a dobândit același imobil, fiindcă are un interes recunoscut de lege ca instanța judecătorească să desființeze actul juridic în cauză.

O situație adesea în practică întâlnită este în cazul creditorilor. Aceștia nefiind parte a contractelor care le încheie debitorii acestora, au posibilitatea prevăzută de lege prin declararea nulității pe calea acțiunii oblice în condițiile art. 599 al Codului Civil al Republicii Moldova.

Acțiunea oblică sau subrogatorie, permite creditorilor (ca și terți) de a exercita “toate drepturile și acțiunile” debitorilor lor – în realitate, drepturile și acțiunile pe care el însuși le-ar putea exercita împotriva terților- afară de acelea care sunt exclusiv personale. Deși, cândva, în doctrina clasică franceză s-a spus că, prin acțiunea oblică, creditorul acționează în numele și în contul debitorului, în realitate, el acționează ca titular al unui drept propriu: din punct de vedere procedural, acțiunea oblică nu este o ipoteză de exercitare de către un particular al acțiunii altuia; acțiunea oblică nu este o ipoteză de exercitare de către un particulara acțiunii altuia; creditorul care o exercită este titularul unui drept propriu la acțiune, prin substituirea debitorului delăsător, dar fără reprezentare. Acțiunea oblică este exercitată de către creditor în interesul său personal, nu al debitorului pretins reprezentat. Interesul de a exercita acțiunea se apreciază in concreto și suveran de către instanță în persoana titularului acțiunii, nu al debitorului său. În esență, interesul creditorului nu derivă, la modul general, din dreptul de gaj al acestuia asupra bunurilor debitorului, ci din existența unui pericol de a nu-și realiza creanța sa, certă, lichidă și exigibilă. Tocmai din acest motiv, acțiunea creditorului n-ar avea justificare atunci când terțul ar avea față de debitor o obligație de a face sau de a nu face. Creditorul acționează în măsura interesului său.

Pentru ca să concluzionăm această idee, subliniem faptul că pe calea acțiunii oblice creditorul poate exercita,în general, toate drepturile și acțiunile ce fac parte din patrimoniul debitorului, cum ar fi de exemplu: acțiunea în plata unei creanțe, acțiunea în anularea unui act juridic civil, acțiunea în repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, acțiunea în recunoașterea unui drept de uzufruct, servitute sau superficie, acțiunea în rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului, etc. Din toate cazurile menționate, cel care are relevanță la tema cercetată, este posibilitatea creditorului de a acționa în anularea unui act juridic civil al debitorului. În această situație observăm cu ușurință care este statutul creditorului, unde acesta este de fapt un terț la actul juridic civil încheiat de către debitor cu un al subiect. De asemenea, se poate concluziona faptul că o dată fiind terț acesta are un interes sporit de a cere nulitatea actului juridic civil pe care l-a încheiat debitorul, odată ce acest fapt contravine intereselor lui. Prin urmare, efectele acestei nulități se vor răsfrânge asupra debitorului ca și parte la contract, și asupra creditorului ca și terț la contract, asigurându-și în acest fel realizarea creanței de către debitor.

De regulă, creditorii chirografari ai părții în al cărei interes este stabilită nulitatea relativă de obicei invocă această nulitate pe calea acțiunii oblice. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de nici-o grație specială (de exemplu dreptul la gaj) în privința bunurilor debitorului. În corespundere cu prevederile art. 599 al Codului Civil al Republicii Moldova , în cazul în care persoana îndreptățită să intenteze o acțiune în nulitate relativă refuză sau omite să exercite acest drept în dauna unui creditor al său al cărui creanță este certă, lichidă și exigibilă, acest creditor poate intenta în numele debitorului sau asemenea acțiune.

Să nu trecem foarte spontan la alte situații juridice unde efectele nulității unui act juridic se răsfrâng și asupra terților, ne vom opri la o altă măsură asiguratorie a executării obligațiilor, și anume acțiunea pauliană.

Acțiunea pauliană este definită în literatura de specialitate ca fiind acea acțiune prin care creditorul poate cere desființarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de către debitor în vederea prejudicierii sale.

Prejudicierea creditorului se realizează prin încheierea de către debitor a unor acte care îi măresc sau îi creează o stare de insolvabilitate. Este de exemplu, cazul debitorului care are unele creanțe neplătite și care donează unele bunuri, devenind insolvabil.

Acțiunea pauliană este o acțiune personală corespunzătoare unui drept personal al creditorului, exercitată în scopul reparării prejudiciului cauzat acestuia, prin reintegrarea bunului deturnat fraudulos sau a valorii acestuia în patrimoniul debitorului, prezervând astfel dreptul de gaj general.

Baza normativă a acțiunii pauliene, în acest sens această instituție este una poate din cele mai discutabile instituții de drept civil, fiindcă cu mare regret actualul cod Civil al Republicii Moldova nu cuprinde careva reglementări așa cum este cazul acțiunii oblice. Și totuși, fundamentul acțiunii pauliene poate fi considerat prin prisma art. 598 Cod Civil al Republicii Moldova, care prevede că creditorul care are un interes serios și legitim poate să ia toate măsurile pentru conservarea drepturilor sale.

În acest sens, creditorii invocând nulitatea unui act juridic civil încheiat de debitor culeg nemijlocit consecințele juridice a acestei nulități. Și ca să recapitulăm, creditorii sunt de fapt niște terți interesați asupra cărora se răsfrâng aceste efecte juridice. De regulă aceste efecte pozitive pentru creditorii, dat fiind faptul că în acest fel aceștia își conservă drepturile pe care le au față de debitor, și își asigură faptul că debitorul va fi în stare din punct de vedere material să-și stingă creanța față de debitor. Din cele expuse mai sus, unde s-a vorbit despre ceea ce înțelegem noi prin terț interesat, exemplul creditorului în cazul acțiunii pauliene este un exemplu clar unde poate fi determinat acest interes: există creanța și aceasta trebuie satisfăcută, acesta fiind interesul serios și legitim al creditorului (fără a trece în detalii despre condițiile care trebuie îndeplinite de creditor pentru invocarea acțiunii pauliene).

Alt exemplu care ne demonstrează în ce mod nulitatea unui act juridic poate afecta o terță persoană, este cazul nulității unui contract de fidejusiune. Pentru a trece la analiza acestui caz, ar fi binevenită definirea contractului de fidejusiune. Art. 1146 al Codului Civil al Republicii Moldova prevede că prin contract de fidejusiune, o parte (fidejusor) se obligă față de cealaltă parte (creditor) să execute integral sau parțial, gratuit sau oneros obligația debitorului.

Contractul de fidejusiune este unul bilateral, și este încheiat între creditorul obligației principale și fidejusor. Prin urmare debitorul obligației principale este de fapt un terț față de contractul de fidejusiune încheiat între creditorul obligației principale și fidejusor. Prin urmare, o dată cu nulitatea contractului de fidejusiune, efectele acestei nulități nu vor fi doar resimțite de către părțile contractante, dar și de către terțul debitor al obligației principale.

Stabilită pentru ocrotirea interesului general, legea stabilește un cerc determinat de persoane care pot intenta acțiunea în anulare, și care ca drept urmare suportă consecințele acestei nulități. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată. Prin orice persoană interesată nu se înțelege însă oricine care are un interes oarecare în declararea nulității. Interesul trebuie să întrunească anumite condiții:

Să fie recunoscut de lege, nu poate fi invocat un interes ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri;

Să fie în strânsă legătură cu cauza nulității;

Să fie născut și actual; nu poate fi temei pentru declararea nulității un interes viitor, eventual, incert sau care s-a epuizat către momentul invocării nulității.

Actele juridice sunt opozabile terților și deci există situații în care terții pot avea un interes recunoscut de lege de a invoca nulitatea absolută. Spre exemplu al doilea cumpărător al unui imobil poate invoca nulitatea absolută a actului de vânzare cumpărare prin care primul cumpărător a dobândit același imobil, fiindcă are un interes recunoscut de lege ca instanța judecătorească să desființeze actul juridic în cauză. În cele din urmă, acest terț, în situația dată al doilea cumpărător, este cel care are de beneficiat în urma declarării nulității acestui contract.

În concluzia acestei idei, poate fi dedus faptul că în cazul nulității absolute efectele acesteia ating un șir mai larg de persoane (părți, terți), dat fiind și faptul că scopul nulității absolute este de a ocroti un interes general. Este firesc faptul că efectele acestei nulității va cuprinde un cerc mai larg de persoane. Acest lucru poate fi de asemenea fi determinat prin prisma cercului de persoane interesate care în virtutea legii au dreptul de a invoca această nulitate.

O situație mai diferită este cazul nulității relative, unde acest cerc de peroane interesate se restrânge. Acest lucru este datorat faptului că nulitatea relativă este stabilită pentru ocrotirea interesului individual, particular al unei persoane concrete, unde legea stabilește un cerc determinat de persoane care pot intenta acțiunea în anulare sau opune excepția nulității relative. Va putea invoca în primul rând nulitatea relativă însăși persoana în al cărei interes este stabilită sancțiunea nulității relative. Prin urmare, efectele nulității relative sunt mai restrânse în ceea ce privește cercul de persoane care sunt afectate de faptul nulității.

Pentru a demonstra acest fapt, menționăm faptul că pentru actele juridice anulabile (lovite de nulitate relativă), legea prevede posibilitatea declarării nulității prin acordul părților. Dacă actul juridic lovit de nulitate relativă nu poate fi desființat pe cale amiabilă trebuie să se adreseze în instanța de judecată cu acțiune în anularea actului juridic.

Nulitatea relativă poate fi invocată de un cerc restrâns de persoane, determinat în mod exhaustiv de lege. Din sensul art. 218 alin. 1 al Codului Civil al Republicii Moldova, rezultă că nulitatea relativă poate fi invocată de:

Partea care a încheiat actul juridic;

Succesorii părții care a încheiat actul (se referă atât la persoane fizice, cât și la cele juridice);

Creditorii chirografari ai părții ocrotite pe calea acțiunii oblice (chirografari sunt creditorii ale căror creanțe nu sunt garantate prin garanții personale (fidejusiunea) sau garanții reale (gajul), ci numai prin dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului. Aceste persoane înaintează o acțiune pauliană – acțiune civilă prin care creditorul cere declararea nulității actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor);

Administratorul insolvabilității.

În concluzia tuturor ideilor analizate în acest subpunct al acestei lucrări, se necesită de a fi evidențiate cele mai importante idei abordate, și anume s-a încercat a analiza întinderea efectelor nulității din perspectiva cercului de persoane asupra cărora se răsfrâng aceste efecte juridice. Aici s-a analizat calitatea de parte și de terț, și în ce mod nulitatea unui act juridic civil le poate afecta interesele. În acest sens, s-a analizat într-un mod mai detaliat calitatea de terț și în ce situații acesta poate fi afectat de efectele nulității unui act juridic civile la care acesta nu a participat. Acest lucru s-a studiat prin prisma unor exemple concrete de situații juridice, de regulă care au o structură mai complexă a raporturilor juridice civil (cum ar fi cazul fidejusiunii spre exemplu), și prin prisma specificului nulității absolute și relative.

2.3. Buna credință în determinarea întinderii efectelor nulității

Buna credință este un concept deosebit de complex și proteiform, cu ramificații în diverse ramuri ale dreptului. Dificultățile inerente oricărei încercări de a defini un concept de o asemenea complexitate au fost amplificate de ezitările mai multor autori în delimitarea conceptului de bună credință de o serie de noțiuni adiacente sau într-o strânsă legătură cu următoarele concepte: echitatea, ordinea publică și bunele moravuri, abuzul de drept, reaua credință, etc. Chiar dacă restrângem acest concept doar la domeniul dreptului civil, putem remarca că buna credință este un concept complex. Complexitatea noțiunii în cauză este ilustrată de structura bicefală, ce decurge chiar dintr-o analiză superficială a textelor din Codul Civil. Diferența de ipoteză poate fi ușor remarcată comparând spre exemplu art. 307. Posesiunea de bună credință sau art. 311 Dreptul dobânditorului de bună credință asupra imobilelor și art. 513 Buna credință și diligența.

Astfel, se poate remarca că buna credință se manifestă în raporturile juridice civile cel puțin sub două forme: buna credință ca eroare scuzabilă și buna credință ca loialitate în actele juridice.

Bona fides- Buna credință- termen generic ce acoperă, în funcție de momentul luat în calcul, fie credința eronată a existenței unui drept subiectiv sau regularitatea unei situații juridice, fie fidelitatea în angajamente asumate și respectarea obligațiilor. (Henri Roland, Laurent Boyer, locution latines du droit francais , quatrieme edition , litec, Paris, Bona fides, Bonne foi)

Ar trebui să menționăm de la bun început că conceptul de bună credință nu este un concept nou în legislația civilă a Republicii Moldova. Astfel, într-o serie de dispoziții, chiar dacă puține la număr, din fostul cod civil apar referiri atât la buna credință, cât și la reaua credință a participanților la raporturile juridice civile. Analizând aceste texte , observăm că atunci când a adus în discuție buna credință, legiuitorul s-a referit numai la buna credință – ignoranță legitimă, aplicabilă în domeniul drepturilor reale. Totuși, cealaltă funcție a bunei credințe – loialitatea în actele juridice, poate fi dedusă implicit analizând u-se cazurile în care legiuitorul evocă reaua credință a părților. Noul Cod civil schimbă această stare de lucruri, buna credință fiind reglementată într-un mod diferit din punct de vedere calitativ și cantitativ. Cele mai importante modificări la nivel de reglementări reprezintă ridicarea bunei credințe la nivel de principiu al dreptului civil și reglementarea ambelor forme de manifestare a bunei credințe: ignoranță legitimă și loialitate în actele juridice în general, și în convenții în special.

După cum s-a menționat anterior, Codul civil al Republicii Moldova pretinde tuturor participanților al raporturilor juridice civile exercitarea drepturilor și obligațiilor cu bună credință, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică și cu bunele moravuri. (art. 9 (1) C.civ.)

După o vastă introducere a ceea ce înseamnă buna credință și cum aceasta este reglementată în legislația civilă. În cele ce urmează se va analiza impactul acestui principiu în determinarea întinderii efectelor nulității actului juridic civil. Din cele sus menționate reiese faptul că buna credință se poate manifesta în două forme:

Loialitate în acte juridice (absența dolului, fraudei, violenței, fidelitatea în angajamente, absența îndoielii, ignoranța corectă și justificată);

Credința eronată ( se crede în eroare că se acționează conform legii).

În rezultatul constatării sau declarării nulității actului juridic oneros, proprietarul bunului – obiect material al actului respectiv, dispune de dreptul de revendicare a bunului, în cazurile stabilite de art. 375 alin.1 al Codului Civil, de la dobânditorul de bună-credință. Situațiile expres stabilite de textul de lege anunțat constituie excepții de la principiul drepturilor dobânditorului de bună-credință.

Art. 375 alin 1 al Codului Civil stabilește că dacă un bun a fost dobândit cu titlu oneros de la o persoană care nu a avut dreptul să-l înstrăineze, proprietarul poate să-l revendice de la dobânditorul de bună credință numai în cazul în care bunul a fost pierdut de proprietar ori de persoana căreia bunul i-a fost transmis de proprietar în posesiune sau dacă i-a fost furat unui ori altuia, sau a ieșit în alt mod din posesiunea acestora, fără voia lor.

Art. 222 alin. 2 al Codului Civil prevede că, în cazul actului juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exercițiu, persoana cu capacitate de exercițiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părți prin încheierea actului juridic nul. Prejudiciul se va repara doar în cazul în care partea care a știut sau trebuia să știe că cealaltă parte nu are capacitate de exercițiu. Similar, se va proceda și în cazurile prevăzute de art. 223 alin.2 și art. 224 alin 2 al Codului Civil.

O altă situație o putem identifica prin prisma art. 219 alin 3 al Codului Civil al Republicii Moldova, care prevede că partea și terții de bună credință au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic nul. În cazul nulității actului juridic partea de bună credință este îndreptățită să ceară despăgubiri. Aceasta reiese din regula generală consacrată în art. 14 alin.1 Cod Civil, conform căreia persoana lezată într-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel.

În acest sens putem aduce un caz din practica judiciară și anume:L.G.a depus cerere de chemare în judecată împotriva Departamentului Privatizării, Agenției Teritoriale de Privatizare Chișinău cu privire la repararea prejudiciului material în sumă de 24 700,30 lei achitată în baza contractului de vânzare cumpărare a apartamentului nr.50 din str. C 43/1, mun. Chișinău, și 13 412 lei, care constituie coeficientul de inflație, în total 38 112 lei, precum și a cheltuielilor de judecată în mărime de 300 lei. În instanța de fond (Judecătoria centru)acțiunea a fost admisă integral, iar în apel aceasta a fost casată, și pronunțată o nouă hotărâre prin care acțiunea a fost admisă parțial, și ca urmare Departamentul Privatizării a fost eliberat de la răspunderea civilă. Prin decizia Colegiului Civil și de Contencios Administrativ lărgit al CSJ din 15 martie 2006 a fost respins recursul declarat de L.G. cu menținerea hotărârilor judecătorești. În motivarea opiniei enunțate, colegiul a invocat faptul că, conform art. 219 alin 3 Cod Civil, partea și terții de bună credință au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic nul. Dispoziția normei de drept menționate, reflectă unul din principiile dreptului civil – principiul ocrotirii bunei credințe, adică a protejării persoanei ce exercită drepturile și execută obligațiile în mod onest, loial, fără dol sau fraudă. În cazul nulității actului juridic, partea de bună credință este îndreptățită să ceară despăgubiri. Prin decizia CSJ din 30.06.2004 au fost anulate contractul de vânzare cumpărare, transmitere primire apartamentului nr. 50 din str. C, mun. Chișinău, și hotărârea agenției Teritoriale de privatizare nr. 349 din 22.06.2000. Colegiul a mai reținut că recurenta, L.G., nu poate cere repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic nul în mărime de 13.412 lei, deoarece, în cazul dat, nu este partea de bună credință. Or, în ședința de judecată s-a constatat că drept temei pentru declararea nulității contractului de privatizare și a deciziei Agenției de Privatizare au servit acțiuni privind nerespectarea legislației în vigoare și prezentarea de acte neautentice tocmai ale L.G.

O altă situație practică care are loc ca urmare a protejării principiului bunei credințe este păstrarea fructelor de către posesorul de bună credință. Această situație a fost de asemenea analizată în cap. I a acestei lucrări, unde se analizau excepțiile de la principiul retroactivității. Prin urmare dobânditorul unui bun ce fost înstrăinat printr-un act juridic civil anulat, va păstra fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință. Aici apar două momente: unul obiectiv care este data când posesorul este acționat în justiție, moment la care nu se mai poate invoca efectele bunei credințe și un moment subiectiv, care poate fi cunoscut anterior viciile titlului său o are reclamantul în acțiunea în nulitate.

În acest sens ar fi cazul de a explica cine este posesorul de bună credință. Posesiune de bună credință este mai mult decât o simplă posesiune, este o proprietate al cărui titlu este lovit de o nulitate necunoscută de posesor. Acesta va fi și cazul când posesorului care a dobândit un bun de la o persoană care nu a avut dreptul să înstrăineze. Neavând dreptul de proprietate, cel care a înstrăinat bunul nu putea nici să-l înstrăineze, or, în baza principiului nemo ad alium plus juris transferre potest duam ips habet, nimeni nu poate transmite ceea ce nu-i aparține. Posesorul care a încheiat un contract de vânzare cumpărare a procedat în mod just , folosind această cale pentru a dobândi dreptul de proprietate. Anume în acest sens titlul său, adică al posesorului este just, deși actul este nul dintr-o cauză determinată. Posesorul, ignorând cauza nulității titlului său, este considerat în virtutea legii că este de bună credință.

Acestea fiind unele din situațiile când buna credință are o importanță deosebită în ceea ce privește determinarea întinderii efectelor juridice ale nulității. Un alt aspect de asemenea important este faptul determinării bunei sau relei credințe. Spre exemplu unii terți sunt privați de dreptul de a invoca în profitul lor ori de a ataca actul ce le este opozabil din considerente „subiective”, adică având în vedere atitudinea lor concretă în legătură cu acel act, buna sau reaua lor credință. Cunoașterea efectivă de către terț a acelui act reprezintă,desigur, condiția prealabilă și inalienabilă pentru o judecată de valoare cu privire la atitudinea lor. Cu alte cuvinte – și în considerarea acestei din urmă precizări – numai cunoașterea efectivă sau formalizată nu este uneori suficientă sau ea este chiar indiferentă, punându-se în cauză un alt criteriu – mentalitatea terțului și comportamentului acestuia.

Cunoașterea efectivă nu este doar un “corectiv al sistemului general fundat pe cunoașterea prezumată”, ca și în cazul, de exemplu, al publicității imobiliare, ci condiția necesară a opozabilității în raport cu situația terțului rezultată din executarea respectivului act ori din punerea lui în aplicare, executarea sau aplicarea care i-a modificat situația juridică și care, tocmai din acest motiv, ar justifica poate reacția lui față de actul opozabil.

Atunci când ei au fost de rea credință, dovedindu-se că au cunoscut încheierea și cuprinsul actului secret, acest act le va fi opozabil. Firește, nu este vorba de o simplă cunoaștere, ci de o „cunoaștere efectivă”, demonstrabilă prin aceea că a dobândit drepturi sau prerogative de la una din părțile actului secret și pe temeiul acestui act. Buna credință este prezumată, simulatorul trebuind să dovedească cunoașterea efectivă a actului secret de către terț. Pentru a opera opozabilitatea actului secret, terțul nu trebuie să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă – fiind deci discutabilă teza conform căreia simulația n-ar fi decât o aplicare particulară a teoriei aparenței -, ci pus și simplu să nu fi cunoscut simulația și să nu fi avut datoria să o cunoască. De exemplu, simpla înregistrare a actului secret nu este suficientă pentru a considera terțul de rea credință, dar publicitatea ipotecii împiedică terțul să se prevaleze de actul ostensibil, dacă ea s-a făcut anterior datei angajamentului terțului și dacă ea nu s-a făcut în scop fraudulos.

Mentalitatea terțului și comportamentul lui.

În sens general, buna credință semnifică atitudinea, exprimând convingerea sau voința subiectului de drept, de a se conforma dreptului, normelor acestuia; reaua credință este antonimul bunei credințe, exprimând atitudinea celui care se prevalează de o situație juridică ale cărei vicii sau caracter iluzoriu îl cunoaște sau trebuia să-l cunoască. Potrivit doctrinei germane a secolului XIX-lea, încă cultivată, buna credință comportă două aspecte: credința eronată în existența unei situații juridice regulate; comportamentul loial sau cel puțin normal impus în special în executarea unei obligații. La un prim nivel de aproximare, cu totul general, buna credință și antonimul ei sunt concepte indeterminate, vagi, neoperatorii; ele sunt valori, respectiv nonvalori morale și etice, principii generale și corective ale dreptului, de ordine publică; ele sunt maxime a priori de comportament. Ele necesită deci apropierea prin mecanisme juridice, atribuindu-se astfel unor concepte morale și etice semnificații juridice și făcându-le operatorii în cadrul raporturilor juridice, cu privire la o operațiune juridică determinată, inclusiv sub aspectul circumstanțelor acesteia, și cu privire la un subiect de drept determinat. În orice caz, nici global, nici concret, buna sau reaua credință nu sunt valori, respectiv nonvalori ideologice și politice, implicând judecăți supreme și tranșante asupra regimului politic al societății și asupra regulilor de conduită stabilite de acesta. Conformitatea față de normele dreptului nu poate implica, nicicând și niciunde, culpabilizarea apriorică și globală a tuturor celor care s-au conformat, nici convertirea acestei conformități într-o atitudine de rea credință a fiecărui subiect de drept în parte și cu privire la o operațiune juridică determinată.

Cu aceste precizări, de principiu, subscriem însă determinărilor oferite de doctrină cu privire la reaua credință: dobânditorul trebuie considerat de rea credință dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său ; acest dubiu care exclude buna credință există dacă posesorul are cunoștință că un terț este sau pretinde să fi fost proprietarul imobilului pe care îl preia în posesie; cunoașterea iregularităților titlului nu este în mod necesar constitutivă de rea credință; buna credință și de asemenea reaua credință, trebuie apreciată numai în persoana posesorului; aprecierea bunei credințe, și adăugăm noi a relei credințe se face suveran de către judecători, în raport cu circumstanțele cauzei; dobânditorul care s-a înșelat asupra valorii juridice a titlurilor autorului, se va putea prevala de buna sa credință, rămânând instanței să aprecieze gravitatea erorii și să facă abstracție de eroarea grosieră sau inexcuzabilă; cunoașterea de către posesor a viciilor titlului autorului său exclude buna credință, indiferent dacă ar fi vorba de o nulitate absolută sau relativă, de o cauză de resciziune sau de rezoluțiune.

Reaua credință semnifică o cunoaștere agravată, mai mult decât simpla cunoaștere. Cel de rea credință nu este demn de a fi protejat. Dreptul, în principiu, n-a admis și nu putea să admită vreo excepție, în materie civilă. Nici cel de rea credință n-ar putea de altfel să-și invoce comportamentul nedemn pentru ași procura un avantaj – nemo auditur propriam turpitudinem. Excepțiile sunt rarisime și ele constituie mai degrabă „prima unei denunțări”, îndeosebi în materie penală.

În concluzie, am putea menționa că efectele principiul bunei credințe emană și asupra determinării întinderii efectelor nulității. Exemplele aduse din practica judiciară, cât și prevederile exprese ne face să credem că buna credință ca și principiu al dreptului civil își infiltrează efectele aproape în orice instituție de drept civil, în cazul de față nulitatea și efectele nulității unui act juridic civil.

Pentru a face o recapitulare al acestui punct din această lucrare, ar fi cazul să subliniem care este importanța acestui principiu în analiza acestei instituții de drept. Din cele relatate mai sus putem observa că efectele posesiei cu bună credință se încheagă cu efectele nulității, și aici este foarte dificil de a delimita care efecte ale acestor instituții intervin. Unii doctrinari consideră că spre exemplu dobândirea fructelor de către posesorul de bună credință ca urmare a declarării nulității este un efect al posesiei și nu a nulității. Pentru a clarifica acest aspect, ar trebui să luăm în calcul că ceastă delimitare are mai mult o importanță teoretică, decât practică. Din punctul meu de vedere, în exemplu sus menționat suntem în prezența efectelor principiului bunei credințe în instituția posesiei, cât și instituția nulității. Buna credință este un principiu de drept civil, prin urmare mi se pare firesc ca această să-și răsfrângă efectele în mai multe instituții de drept civil. Acest lucru pare a fi firesc datorită faptului că scopul major al dreptului civil este ca acest principiu să fie protejat în derularea raporturilor juridice civile. Din motiv că Codul Civil al Republicii Moldova nu are un articol expres cu privire la buna credință drept declarat ca și principiu al dreptului civil, acesta se cuprinde în conținutul mai multor prevederi ale codului civil, la instituția posesiei, nulității, obligațiilor, etc. Din anume aceste considerente, se creează respectiva părere asupra faptului determinării efectelor bunei credințe cu efectele altor instituții de drept.