Nulitatea Actelor Administrative

Nulitatea actelor administrative

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. DEFINIȚIE ȘI TRĂSĂTURI ALE ACTELOR ADMINISTRATIVE

1.1. Aspecte generale privind actele administrative

1.2. Caracteristicile actelor administrative

1.3. Clasificarea actelor administrative

CAPITOLUL II. CONDIȚII DE VALIDITATE ALE ACTELOR ADMINISTRATIVE

2.1. Legalitatea actelor administrative

2.2. Procedura și metodologia de emitere a actelor administrative

2.3. Intrarea în vigoare și executarea actelor administrative

2.4. Efectele juridice ale actelor administrative

CAPITOLUL III. COMPARAȚII CU ALTE MODALITĂȚI ASEMĂNĂRI, DEOSEBIRI ÎNTRE ANULARE ȘI ALTE MODALITĂȚI DE IEȘIRE A EFECTELOR ACTELOR ADMINISTRATIVE

3.1. Deosebirea între revocare și alte modalități de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative

3.1.1. Nulitatea și Revocarea

3.1.2. Suspendarea și Nulitatea

3.2. Categoriile de acte adminstrative irevocabile

CAPITOLUL IV: Studiu de caz : ASPECTE PRACTICE PRIVIND NULITATEA ACTELOR ADMINISTRATIVE

4.1. Jurisprudența – spețe

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Activitatea organelor administrației publice se concretizează în acte administrative, operațiuni administrative și acte materiale.

Legislația, practica judiciară, și literatura de specialitate folosesc mai mulți termeni pentru a denumi principalul act juridic de putere emis de administrația de stat sau cea locală – decizie, ordin, regulament, dispoziție, certificat, proces-verbal, etc.

Termenul de act administrativ este cel mai adecvat – legi importante în sistemul legislativ folosesc termenul de act administrativ (Constituția, Legea contenciosului administrativ); termenul de act administrativ este folosit de mulți autori de specialitate; termenul de act administrativ beneficiază de o folosire îndelungată în literatura și practica judiciară.

Actul administrativ este un act juridic prin aceasta distingându-se de operațiunea administrativă și actul material. Actul administrativ, ca orice act juridic, este o manifestare de voință de natură a produce efecte juridice, dă naștere, modifică sau stinge drepturi și obligații.

Actul administrativ implică respectarea unor condiții de legalitate a căror încălcare este de natură a atrage sancțiunea nulității actului respectiv. Printr-un act administrativ iau naștere drepturi noi, se stabilesc obligații noi sau se sting cele vechi.

Ca element specific, prin acte administrative se pot admite sau respinge pretenții juridice formulate de către persoanele fizice sau juridice către organele administrative – chiar și tăcerea organului administrativ competent este de natură a produce efecte juridice, de la caz la caz poate însemna un refuz sau o acceptare tacită.

Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voință a organului administrativ în baza și în executarea legii. Chiar dacă la emiterea unui act administrativ participă mai multe persoane – cazul organelor administrative colegiale – mai multe organe administrative – cazul ordinelor comune ale mai multor ministere –este esențial că avem de a face cu o singură voință juridică, a organului administrativ.

Actul administrativ creează o situație juridică nouă pentru persoane ce n-au concurat la emiterea actului – drepturile și obligațiile care iau naștere nu au la bază acordul de voință al părților, precum în cazul unui contract, ci reprezintă efectele unui singure voințe juridice care provine de la administrația publică.

CAPITOLUL I. DEFINIȚIE ȘI TRĂSĂTURI ALE ACTELOR ADMINISTRATIVE

1.1. Aspecte generale privind actele administrative

În literatura juridică au fost utilizate mai multe noțiuni pentru a desemna actele juridice cu caracter unilateral ale organelor administrației publice. Termenul cel mai des întrebunițat în literatura noastră dintre cele două războaie, precum și în literatura franceză a fost cel de act administrativ.

Actele administrative constituie principala formă juridică a activității autorităților administrației publice. Numărul actelor administrative este mai mare la autoritațile administrației publice situate la un nivel superior în ierarhia organelor administrației publice (Președintele României, Guvern, ministere) și scade pe măsură ce coborâm la organele ce constituie baza sistemului. În schimb, în activitata acestora din urmă, pondere au faptele materiale-juridice și operațiunile materiale-tehnice.

Prevederile art.51 din Constituție se referă la autoritățile publice care pot emite acte administrative. Prin urmare, pe lângă autoritățile administrației publice, organele judecătorești și cele ale parchetului îndeplinesc unele activități care întrunesc caracteristicile activități executive și, prin urmare, emit acte administrative în condițiile legii.

În conformitate cu Legea privind organizarea judecătorească, instanțele sunt conduse de către un președinte care exercită și atribuții administrative; apoi, Curții de Apel, ori prim-procurorul parchetul de pe lăngă Curtea de Apel, numește personalul auxiliar administrativ și de serviciu care urmează să acționeze în circumscripția Curții de Apel.

Definirea actelor administrative, vom avea în vedere actele administrative ale autorităților publice, înzestrate cu o anumita competență, și regimul juridic aplicabil, adică sensul formal și cel material al actelor administrative.

Drept urmare, actele administrative pot fi definite ca manifestări unilaterale și exprese de voință ale autorităților publice, în principal, autorități ale administrației publice, în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice.

Activitatea autorităților administrației publice se caracterizează în prezent ca și în trecut prin acte juridice, acte cu caracter exclusiv politic, fapte materiale juridice și operațiuni materiale tehnice. Toate aceste patru categorii de activități sunt denumite, generic, mai ales în lucrările de știința administrației și “fapte administrative”.

Producerea de efecte juridice constă în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, iar în cadrul formelor concrete de realizare a activității executive, locul central îl ocupă actele administrative. În ce privește sintagma contract administrativ, aceasta preia trăsături definitorii ale actului de drept administrativ și respectiv, ale actului de drept civil, fără a se identifica însă, cu nici unul dintre acestea.

Esența fenomenului administrativ statal este dată de esența valorilor pe care le are de înfăptuit, iar, realizarea lor concretă, până la faptul material, presupune, obiectiv, pe lângă acte juridice și operațiuni, fapte, care nu au un astfel de caracter. Într-o altă formulare, dar exprimând în esență același punct de vedere.

Dreptul administrativ este interesat în primul rând, de studiul actelor unilaterale administrative și al contractelor administrative, ca forme juridice ale administrației publice ca activitate, ce pot fi exprimate și prin sintagma actele administrative, fiind vorba de sensul larg al acestei noțiuni.

Pe lângă acte juridice, la nivelul autorităților administrației publice mai întâlnim și fapte materiale care nu concretizează o voință juridică, dar de care legea leagă uneori producerea unor efecte juridice. Astfel, în unele cazuri, legea este cea care atribuie efecte juridice unor fapte materiale, caracterizate ca transformări în lumea materială înconjurătoare datorate producerii de efecte juridice, independent de existența uneiv manifestări de voință în acest scop.

Nu numai acțiunea, ci și inacțiunea poate determina anumite modificări în lumea materială, poate produce efecte juridice.

Faptele materiale juridice pot fi licite, apărând ca acțiuni permise, conforme cu legea și interesele statului și ilicite, aflate în contradicție cu legea și interesele statului și deci nepermise de normele juridice în vigoare.

Trebuie precizat însă că putem de vorbi de caracterul licit sau ilicit al faptelor juridice numai atunci când ele sunt acțiuni umane. Nu putem vorbi, în schimb de caracterul ilicit al unor evenimente naturale, care de asemenea, se încadrează în această categorie.

Indiferent de caracterul lor licit sau ilicit, deosebirea între aceste fapte juridice materiale și actele juridice apare limpede: în cazul actelor juridice, efectul juridic este consecința directă a unei manifestări de voință, pe când în cazul faptelor juridice materiale, el se produce chiar în lipsa unei manifestări de voință, cu condiția ca un fapt cu o obiectivitate proprie, de cele mai multe ori o transformare sau o pierdere în lumea materială, să se fi produs în condițiile prevăzute de lege.

Ponderea activității autorităților administrației publice o reprezintă asemenea fapte materiale, cea mai mare parte a personalului administrativ având ca sarcini de serviciu efectuarea diferitelor operațiuni administrative sau, după caz, a celor materiale.

Operațiile tehnico-administrative sunt supuse, într-o administrație ce are la bază criterii științifice, unui permanent proces de raționalizare și perfecționare, în special, prin introducerea tehnicilor moderne de evidență și informare, ce contribuie la eliminarea clasicelor operații de tehnică administrativă, fără a putea fi însă vreodată înlăturată deplin activitatea omului.

Semnificația deosebită a operațiunilor administrative a fost sesizată și în doctrina postbelică, pornind de la premisa că doar acestea permit emiterea și realizarea în fapt a actelor administrative. Teoretizarea însă a fost apreciată ca extrem de dificilă, chiar mai dificilă decât a actelor administrative, datorită mai ales marii lor diversități.

În ce privește actele cu caracter exclusiv politic, acestea emană de regulă, de la autoritățile administrației publice centrale, putând fi caracterizate ca declarații de voință prin care se afirmă anumite principii directoare sau se precizează atitudinea pe care autoritățile emitente o adoptă în conducerea statului. Aceste acte nu iau forma unor norme juridice, ci prezintă un caracter proclamativ, eficiența lor avându-și izvorul în prestigiul și autoritatea morală a autorităților emitente. Sub aspectul titulaturii lor, actele politice poartă denumirea de declarații, mesaje, note diplomatice, comunicate.

Alături de normele dreptului intern, de drept constituțional și administrativ, care reglementează actele politice ale administrației publice, un rol important îl au pentru actele de politică externă și normele dreptului internațional public, care, în unele cazuri, reglementează unele categorii de acte politice.

În activitatea executivă se întâlnesc uneori, alături de actele juridice și de actele cu caracter politic și acte care urmăresc atât producerea unor efecte politice cât și producerea unor efecte juridice, motiv pentru care au fost calificate ca fiind acte cu caracter mixt.

1.2. Caracteristicile actelor administrative

Trăsăturile actelor administrative reprezintă acel ansamblu de însușiri care determină includerea respectivelor acte în categoria actelor juridice și în mod concomitent le diferențiază de alte specii de acte juridice aparținând diverselor ramuri de drept.

Trasaturile actelor administrative:

1. Prima trasatură caracteristică este aceea că actele administrative sunt acte juridice. Această caracterizare distinge actul administrativ de operațiunile tehnico-administrative.

2. Actul administrativ reprezintă o manifestare de voință făcută în scopul nașterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice, a carei realizare este garantată prin forța de constrangere a statului. Aceasta reprezintă forma juridică principală a activitații structurilor administrației publice. Din cele de mai sus rezultă că nu orice manifestare de voință este un act juridic, simpla exprimare a unei opinii din partea unei instituții publice administrative nefiind un act administrativ.

3. Printr-un act administrativ iau naștere drepturi și se stabilesc noi obligații sau se sting unele vechii. De asemenea, pot fi refuzate pretenții juridice, pe care le formulează persoaner juridice și în mod concomitent le diferențiază de alte specii de acte juridice aparținând diverselor ramuri de drept.

Trasaturile actelor administrative:

1. Prima trasatură caracteristică este aceea că actele administrative sunt acte juridice. Această caracterizare distinge actul administrativ de operațiunile tehnico-administrative.

2. Actul administrativ reprezintă o manifestare de voință făcută în scopul nașterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice, a carei realizare este garantată prin forța de constrangere a statului. Aceasta reprezintă forma juridică principală a activitații structurilor administrației publice. Din cele de mai sus rezultă că nu orice manifestare de voință este un act juridic, simpla exprimare a unei opinii din partea unei instituții publice administrative nefiind un act administrativ.

3. Printr-un act administrativ iau naștere drepturi și se stabilesc noi obligații sau se sting unele vechii. De asemenea, pot fi refuzate pretenții juridice, pe care le formulează persoanele fizice sau juridice în fața organelor administrației publice. Caracterul de act administrativ, pe care îl are refuzul manifest sau tacit de satisfacere a pretenției juridice formulate de o persoana fizică sau juridică în fața autorităților administrației publice, decurge din interpretarea dinamică a principiului legalității care guvernează activitatea organelor administrației publice. Potrivit acestui principiu, persoanele administrative au dreptul de a acționa pe baza și în executarea legii, dar obligația de a face în condițiile prescrise de lege. Inacțiunea acestora este, în interpretarea dispozițiilor art.1 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, act administrativ nelegal.

Fiind o specie a actelor juridice, sunt necesare câteva nuanțării în privința actelor administrative:

nu orice act volunțional cu implicații juridice este act juridic, ci doar acea manifestare facută în scopul producerii de efecte juridice.

simpla opinie a unei autorități administrative nu este act administrativ.

Se pune întrebarea dacă scopul în vederea căruia a fost făcută o manifestare de voință este suficient prin el însuși pentru ca această manifestare să reprezinte act juridic? Un exemplu în acest sens: un inspectorat pentru protecția consumatorilor refuză să satisfacă cererea unei persoane fizice, care solicită obținerea unui certificat în privința calității unui produs vandabil.

Prin refuzul respectiv, inspectoratul și-a manifestat voința. Ceea ce are în vedere inspectoratul însă, nu este încalcarea dreptului subiectiv al solicitantului, ci alte considerente (amănare, depașirea din neglijența a unui termen legal).

De aceea, între manifestarea de voință, scopul urmărit și consecințele juridice nu este o concordanță. Prin urmare, refuzul de a satisface o cerere privitoare la un drept, atunci când se dovedește nejustificat, este un fapt juridic material, nu un act juridic. Situația nerezolvării în termen a unei cereri privitoare la un drept poarta numele de ,,tăcerea administrativă”.

Se poate concluziona că este necesar să existe o concordanță între voință, scopul manifestării de voință și efectele pe care legea le recunoaște: inexistența acestei concordanțe implică inexistența actului administrativ, fiind prezentă fie o operațiune tehnică materială, fie un fapt juridic material, fie un act politic.

4. Actul administrativ este în temeiul și pentru realizarea puterii publice. Actul administrativ concretizează voința autorității administrative ca subiect de drept învestit cu putere publică.

5. Actul administrativ este obligatoriu. Obligativitatea actelor administrative trebuie înțeleasa sub mai multe aspecte:

actul administrativ este obligatoriu pentru toate subiectele de drept (personae juridice de drept public sau privat și persoane fizice) care intră sub incidența dispoziției respective. Aceasta obligativitatea este o consecință a prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative ale autorităților administrației publice fiind emise pe baza și în vederea executării dispozițiilor legale în vigoare;

actul administrativ este obligatoriu pentru organul emitent, atâta vreme cât nu a fost abrogate, revocat sau anulat;

actul administrativ este obligatoriu și pentru organul administrativ superior celui emitent, dar, referitor la acest aspect, trebuie făcută distincție între actele administrative normative și cele individuale. Actul administrativ normativ al organului inferior este obligatoriu pentru organului superior până când acesta din urmă emite, la rândul lui, un act normativ cu un conținut contrar actului normativ al organului inferior. Dat fiind ca actul normativ nou emis are forța juridică superioară, el îl obrogă pe cel al organului inferior. Deci, elaborând noi acte administrative normative, organului superior poate oricând să lipsească de efecte juridice actele normative ale organului inferior.

6. Actul administrativ individual al organului inferior trebuie și el respectat de organul superior, atâta timp cât acesta nu îl anulează în condițiile prevăzute de lege. Se pot distinge două situații: organul superior poate anula actul individual ilegal al organului inferior și poate să emită, el însuși, actul sau să-l oblige pe acesta din urmă să-l emită. Trebuie precizat că, în măsura în care ne aflam în prezența unor acte administrative individuale pe care normele juridice în vigoare îl consideră irevocabile, efectele lor juridice nu pot fi desfințate nici de organul ierahic superior, nici de organul care l-a elaborat.

7. Actul administrativ este executoriu prin el însuși, adică se execută din oficiu, fără a mai fi necesar să intervină instanțele judecătorești pentru a-l învesti cu titlu executoriu. Prin exemplu dacă cel vizat prin acest act îl considera ilegal, are dreptul de a se plânge organului emitent, celui ierarhic superior, altor organe ale administrației publice în cazurile prevăzute de lege, precum și instanțelor de contencios administrativ conform Legii nr.554/2004.

Cu alte cuvinte, dacă cei interesați contestă legalitatea unor acte administrative, acestea rămân în vigoare până când sunt anulate în mod expres de o autoritate administrativă sau de judecător. Executarea care are loc, așa cum se arată în doctrina franceză, intervine pe riscul și răspunderea administrației, fiind o executare provizorie. Totuși, în unele cazuri, autoritățile administrative au dreptul de a proceda în executarea forțată a unui act administrativ, de exemplu, procedează la ridicarea unui vehicul care staționează într-un loc unde acest lucru este interzis.

8. Actul administrativ este emis pe baza legii. Această trasătură a actelor administrative este consecința ierahiei în care se constituie normele juridice. În vârful piramidei se găsește Consituția, urmează legile ordinare ale Parlamentului, decrete prezidențiale, ordonanțele și hotărârile Guvernului, ordinele și instrucțile miniștrilor etc. legile fiind emanația puterii legiuitoare, toate celelalte acte juridice trebuie să-i fie subordonate, iar legea poate oricând anula, modifica sau suspenda un act administrativ. Așa fiind, este criticabilă practica administrativă potrivit căreia printr-o hotărâre adoptată de Guvern se adaugă noi dispoziții la o lege sau la o ordonanță de urgență publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I.

9. Afirmația potrivit căreia actele administrative organizeaza aplicarea în concret legile nu trebuie interpretate strâmt, deoarece în cadrul funcției executive se recurge și la acte juridice normative conforme cu legea, iar, în anumite cazuri, legea acorda autorităților administrative o putere de apreciere, o putere discreționară, în temeiul căreia acestea nu se mărginesc să aplice legea, ci ai libertatea de a alege, în anumite limite, între două sau mai multe soluții.

10. Regimul juridic specific al actului administrativ este compus din reguli specifice privind forma, procedura de emitere, condițiile de valabilitate și controlul legalității actelor administrative de către instanțele de contencios administrativ constituie, într-o opinie, o trasătura a actului administrativ. Pe lângă considerarea regimului juridic administrativ, regimul juridic specific actelor administrative apare și ca o rezultantă a tuturor trasăturilor caracteristice, a condițiilor de valabilitate și controlului legalității actului administrativ realizat de către instanțele de contencios administrativ.

1.3. Clasificarea actelor administrative

În ce privește clasificarea actelor administrative, în doctrină se regăsesc mai multe variante, efect firesc al concepțiilor diferite asupra conținutului și sferei actului administrativ, implicit cu privire la administrația publică.

Actele administrative pot fi clasificate în mai multe categorii, în funcție de diferite criterii:

a) După criteriul întinderii efectului juridic pe care îl produc, actele administrative se grupează în acte administrative normative și acte administrative individuale:

actele administrative normative cuprind reglementari de principiu cu caracter obligatoriu, formulate abstract, în vederea aplicării la un număr nedeterminat de persoane. De regulă, actele administrative normative cuprind atât norme imperative, cât și prohibitive sau permisive;

actele adminsitartive individuale sunt manifestări de voință care creează, modifică, desfințează drepturi sau obligații în beneficiu sau sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate.

Actele administrative individuale pot fi și ele împărțite în mai multe categorii, după conținutul lor:

1) Acte prin care se stabilesc drepturi sau obligații determinate pentru subiectul sau subiectele cărora li se adresează. Spre exemplu, actul prin care se eliberează o autorizație de construcție îi conferă titularului o serie de drepturi și obligații concrete în vederea realizării unui anumit imobil; actul adminsitrativ fiscal prin care se stabilește impozitul pe care îi datorează un cetățean pentru clădirile pe care le deține conține o obligație concretă pentru particularul respectiv.

Cu privire la actele din această categorie, s-a arătat ca eliberarea unora dintre ele depinde de aprecierea autorității emitente, în schimb, emiterea altora este obligatorie, dacă sunt îndeplinite condițiile legii. Astfel, eliberarea autorizației de amenajare a unui spatiu public depinde de aprecierea consiliului local cu privire la o serie de factori, cum ar fi bonitatea solicitanților, experiența în domeniu și altele.

În schimb, primarul este obligat să emită autorizația de construcție dacă solicitantul prezintă documentația cerută de lege din care rezultă îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de Legea nr.51/1991, republicată.

S-a mai subliniat ca actele administrative individuale eliberate cu posibilitatea de apreciere a organului emitent pot fi controlate de organul adminsitrativ superior și alte organe prevăzute de lege, atât sub aspectul legalității, cât și al oportunității.

În schimb, actele administrative emitente vor fi verificate numai din punctul de vedere al legalității:

2) Actele prin care se conferă un statut personal sau acte atributive de statut personal. Prin aceste acte se recunoaște o activitate anterioară a persoanelor în favoarea cărora se emit și li se conferă un complex de drepturi, în condițiile cerute de lege. Asemenea acte sunt, spre exemplu, diploma școlară, diploma universitară, decizia de pensionare etc.

S-a subliniat că, uneori, este dificil de făcut distincție între actele prin care se stabilesc drepturi sau obligații determinate pentru subiectul sau subiectele cărora li se adresează, cum sunt autorizațiile și actele prin care se conferă un statut personal, deoarece și autorizațiile se emit numai dacă sa constat că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege.

Pentru a le putea totuși deosebi, trebuie să se țină seama de faptul ca actele atributive se statut personal nu asigura prin ele însele legalitatea unei activități viitoare, fiind necesar să intervină un nou act administrativ sau de altă natură, în schimb, în cazul autorizațiilor, prin simpla lor obținere, beneficiarul are dreptul să exercite o anumită activitate pe deplin legală.

3) Acte prin care se aplica constrangerea administrativă. Cele mai multe dintre aceste acte se caracterizează prin faptul ca instituie constrangerea administrativă sub forma sancțiunii. Exemplul tipic îl constituie actul prin care se consemnează săvârșirea contravențiilor și se aplica sancțiunea legală corespunzatoare.

4) Actele administrative jurisdicționale. În doctrina, aceste acte au fost caracterizate prin următoarele trasături: sunt emise de organe care fac parte din sistemul administrației publice, denumite organe administrative jurisdicționale sau organe administrative de jurisdicție; au ca obiect soluționarea unor litigii ce iau naștere în administrația activă, pe baza unei sesizări a celui interesat sau a altor organe prevăzute de lege; elaborarea actelor administrative jurisdicționale se face conform unei proceduri bazate pe contradictorialitate, adică parțile au posibilitatea de a discuta în opoziție toate elementele litigiului; organul emitent este independent în luarea soluției; au o stabilitate mai mare decât actele administrative tipice fiind exceptate de la principiul revocabilității acestor acte, autoritatea administrativă care într-o anumită cauză a emis un act administrativ jurisdicțional nu îl mai poate revoca, modifica sau suspenda.

În doctrina și practica judiciară se foloseau mai multe denumiri pentru a evoca actele administrative caracterizate prin trăsăturile menționate mai sus, de exemplu, ,,act administrativ jurisdicțional”, ,,act administrativ cu caracter jurisdicțional” și ,,act administrativ de jurisdicție”.

b) Prin revizuirea Constituției, la art.21 având ca obiect ,, Accesul liber la justiție”, s-a introdus un nou alin.(4) care prevede: ,, Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite”.

Prin acest text, se recunoaște expres existența unor autorități administrative cu activitate jurisdicțională, iar precizarea referitoare la caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor administrative se referă la cei administrați, persoane fizice și persone juridice, care vor decide dacă se vor folosi sau nu aceste jurisdicții.

Așadar, în măsura în care unele autorități ale administrației publice se bucură de independență în soluționarea litigiilor, cerință formulată în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, și hotărârile pe care le iau urmează o procedură asemănătoare cu cea a instanțelor judecătorești, urmează a fi scocotite autorități administrative cu atribuții jurisdicționale și actele lor vor avea o natură administrativ-jurisdictională.

c) Definiția actului administrative jurisdicțional din perspectiv Legii contenciosului administrativ nr.554/2004. Înainte de modificare prin Legea nr.262/2007, în art.2 lit. d) din Legea nr.554/2004, actul administrativ jurisdicțional era definit ca actul juridic emis de o autoritate administrativă ca atribuții jurisdicționale în soluționarea unui conflict, după o procedura bazată pe contradictorialitate și cu asigurarea dreptului de apărare.

Prin modificările aduse de Legii contenciosului administrative nr.554/2004 de către Legea nr.262/2007, cea mai mare parte din caracteristicile actului administrative jurisdicțional se întâlnesc în definiția termenului de jurisdicție administrativă specială, și nu în definiția actului administrativ-jurisdicțional. O altă remarcă privește conceptul de jurisdicție administrativă specială, legiuitorul preferând sensul funcțional al acesteia deși până la această dată se întrebuința sensul organic pentru a stabili înțelesul de jurisdicție administrativă.

CAPITOLUL II. CONDIȚII DE VALIDITATE ALE ACTELOR ADMINISTRATIVE

Pentru a fi valabile actele administrative trebuie să respecte anumite condiții de valabilitate, elementul central reprezentându-l legalitatea, analizată diferit în doctrină în raport cu oportunitatea. Condițiile de legalitate analizate în doctrină sunt: actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu prevederile constituționale, cu toate acele acte normative care au forță juridică superioară.

2.1. Legalitatea actelor administrative

După un curent de gândire, fundamentat de specialiștii în drept public, legalitatea reprezintă o condiție de valabilitate a actelor administrative alături de oportunitate. Potrivit acestora oportunitatea este ea însăși o condiție de legalitate, fără de care nu putem vorbi de valabilitatea unui act administrativ.

Oportunitatea se regăsește potrivit unei teze fundamentate în doctrina administrativă occidentală, chiar în puterea discreționară de care dispune administrația, înțeleasă ca acea marjă de libertate, de apreciere lăsată la latitudinea funcționarului public de a alege între mai multe căi posibil de urmat pentru a ajunge la scopul stabilit de legiuitor.

Dacă în ceea ce privește legalitatea actelor administrative, aprecierea acestei calități se face prin raportarea actului în cauză la actul juridic având o forță juridică superioară, inclusiv legea, în ceea ce privește aprecierea caracterului oportun, un asemenea criteriu precis de referință lipsește.

În doctrina postbelică, noțiunea de oportunitate a fost considerată de unii autori, ca fiind acea caracteristică a actului juridic care definește o trăsătură specifică a acestuia numită și actualitate. Actualitatea unui act juridic exprimă deplina concordanță a actului, în cadrul și în limitele legii, cu sarcinile care revin organelor administrative.

Potrivit unei poziții formulate în doctrina românească actuală, litera și spiritul Constituției, necesitatea asimilării instituțiilor europene democratice și în practica instanțelor de contencios administrativ din țara noastră duc la concluzia că, indiferent cum privim oportunitatea în raport cu legalitatea, judecătorul în contencios administrativ are dreptul să verifice dacă administrația publică nu a acționat abuziv, contrar interesului public, așa cum rezultă acesta din legea pe care se întemeiază actul administrativ atacat.

Prin urmare, dintr-o asemenea perspectivă, condiția oportunității va apare ca un subsistem al condițiilor de legalitate, în sensul larg al termenului iar excesul de oportunitate va fi stabilit de judecător tocmai prin raportare la scopul legii.

Importanța acordată principiului legalității și, în primul rând, supremației Constituției, este demonstrată și de plasarea acestui principiu, cu ocazia revizuirii din octombrie 2003, la finalul art.1 din Constituția republicată.

Avantajul consacrării chiar din primul articol al Constituției, constă în faptul că, pe lângă o obligație fundamentală a cetățenilor, principiul supremației Constituției se întemeiază pe poziția sa supraordonată în vârful piramidei sistemului juridic, generând supra-legalitatea constituțională, aplicabilă întregului sistem, astfel încât legea însăși exprimă voința generală numai cu respectarea normei constituționale.

În principal, se pune problema conformității actului administrativ cu ipoteza, dispoziția și sancțiunea normei juridice cuprinse în lege sau celelalte acte normative în vigoare pe care urmează să le aplice.

În plus, se mai precizează, în stabilirea conformității conținutului actelor administrative cu legea și alte acte normative trebuie avută în vedere și forța juridică diferită de care se bucură categoriile de acte normative, aceasta fiind determinată, în principiu, de locul pe care autoritatea emitentă îl ocupă în sistemul organelor administrației publice.

Condiția emiterii actului administrativ de autoritatea competentă și în limitele competenței sale este indisolubil legată de problema competenței autorităților administrației publice, privită ca ansamblul atribuțiilor stabilite de Constituție sau de lege ce conferă drepturi și obligații pentru a desfășura, în nume propriu și în realizarea puterii publice, o anumită activitate de către autoritatea respectivă.

Depășirea limitelor competenței, în emiterea unui act administrativ are drept consecințe, excesul de putere, înțeles ca depășirea limitelor dreptului de apreciere aparținând autorităților administrației publice, autorităților publice în general, în realizarea scopului propus de legiuitor.

2.2. Procedura și metodologia de emitere a actelor administrative

Actului administrativ i se aplică o formă specifică înțelegându-se atât aspectul exterior cât și aspectele interioare ale mecanismului adoptării sale. Astfel, actele administrative nu sunt, în principiu, consensuale, datorită caracterului lor de acte autentice, acte emise în numele și cu autoritatea statului, în realizarea puterii publice.

Actele administrative normative sunt elaborate întotdeauna în formă scrisă, Constituția și reglementările legale în vigoare prevăzând obligativitatea publicării lor. Actele administrative individuale sunt elaborate de regulă, în formă scrisă, cu unele excepții când ele pot îmbrăca și forma orală în condițiile prevăzute de lege. Spre exemplu, avertismentul, cea mai ușoară sancțiune contravențională, se aplică și oral, potrivit art.7 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Astfel, conform acestei dispoziții legale, avertismentul constă în atenționarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale. Ori de câte ori legea prevede necesitatea formei scrise, aceasta va trebui socotită o condiție de valabilitate a actului administrativ individual, independent de existența unei dispoziții care să sancționeze cu nulitatea lipsa formei scrise.

În plus, actele organelor colegiale ale administrației publice vor trebui întotdeauna să îmbrace forma scrisă, chiar și atunci când aceste acte au caracter individual, deoarece numai așa se poate distinge hotărârea adoptată de opiniile diverse exprimate în ședință. În ce ne privește considerăm că, actele administrative, fără distincție, indiferent că sunt acte normative sau acte individuale ar trebui să fie emise în mod obligatoriu în formă scrisă.

Utilitatea formei scrise a fost argumentată din mai multe puncte de vedere și anume: pentru a i se putea cunoaște exact conținutul; pentru a putea fi executat întocmai de către toți cei ce intră sub incidența efectelor sale; pentru a se putea dovedi în caz de litigiu existența și efectele pe care trebuie să le producă, servind astfel ca dovadă; pentru a se putea stabili legalitatea lui și a fi sancționați cei care nu l-au respectat sau executat și, în sfârșit, pentru a se putea realiza rolul său educativ. Această ultimă idee a rolului educativ al actului trebuie întărită cu ideea motivării actului și a transparenței administrației publice, elemente ale dreptului la informație prevăzut de art.31 din Constituție.

De altfel, o parte tot mai consistentă a legislației occidentale a consacrat un principiu în largă măsură evocat de doctrină și jurisprudență, legat de condițiile de formă exterioară, și anume principiul motivării actelor administrative.

Motivarea apare ca un element esențial pentru formarea convingerii cetățenilor cu privire la legalitatea și oportunitatea actului administrativ, reprezentând în același timp și o garanție a unei analize temeinice și obiective a împrejurărilor de fapt, a cunoașterii aprofundate și a unei aplicări corespunzătoare a normelor legale în vigoare la fiecare speță, a alegerii soluției optime de către organul de decizie.

Motivarea actului administrativ sporește spiritul de răspundere al funcționarilor și permite un control eficient al legalității. La nivelul statelor membre ale Uniunii Europene se constată tendința generală de a impune autorităților publice obligația de a-și motiva actele. În acest scop poate fi evidențiată o adaptare a procedurii administrative necontencioase, la nivel național, în ultimele decenii.

Totodată, regulamentele, directivele și deciziile trebuie motivate, existând de altfel, și în dreptul comunitar obligația de a motiva (de natură constituțională) atât actele normative cât și cele individuale (ca element ce garantează conformitatea actului cu legea).

Potrivit unei Hotărâri a Curții Europene de Justiție, în elaborarea actului administrativ, o parte importantă o constituie motivarea manifestării de voință a administrației. Indiferent de caracterul normativ sau individual, actul trebuie motivat de o manieră explicită, succintă, clară și pertinentă pentru ca destinatarul sau destinatarii să poată înțelege raționamentele care au determinat emiterea sa.

Astfel, Curtea de Justiție de la Luxemburg a impus principiul obligației de motivare a actelor administrative individuale de către autoritățile naționale. La nivel comunitar s-a apreciat că motivarea urmărește o dublă finalitate.

Ea îndeplinește în primul rând o funcție de transparență în profitul cetățenilor care vor putea astfel, să verifice dacă actul este nu este întemeiat. Ea permite de asemenea Curții să îndeplinească controlul său jurisdicțional. În legătură cu forma actelor administrative, se distinge între două categorii.

O primă categorie o constituie condițiile de formă exterioară mai importante, a căror nerespectare poate atrage nulitatea sau doar anulabilitatea actului administrativ precum: autoritatea de la care emană; antetul autorității; data emiterii; data la care ar urma să intre în vigoare, dacă este o dată ulterioară publicării (pentru actele normative) sau comunicării (pentru actele individuale); sigiliul (ștampila) instituției emitente; semnătura conducătorului instituției emitente, numărul sub care a fost adoptat sau emis.

O a doua categorie de cerințe o constituie cele de ordin tehnic de redactare, de o importanță mai redusă, nerespectarea lor neducând automat la sancțiunea nulității, cum ar fi cerințele ca actul să fie redactat în termeni simpli, preciși și clari, să întrebuințeze termenii tehnici strict necesari.

Constituirea acestor categorii de condiții nu este valabilă absolut pentru toate actele administrative, unele din aceste condiții făcând parte dintr-o grupă sau alta, în funcție de actul administrativ în cauză. Fiind vorba de cerințe exprimate de regulă prin norme de recomandare, datele problemei se schimbă în cazul în care legea, și în primul rând, legea fundamentalăv impune un anumit limbaj, o anumită terminologie. Spre exemplu, un act elaborat de o autoritate a administrației publice în altă limbă decât limba română este inexistent, el încălcând dispozițiile art.13 din Constituție referitoare la limba oficială a statului. În ce privește procedura de elaborare a actelor administrative, aceasta cunoaște mai multe forme, de la cele mai simple, la cele mai complicate.

Uneori, ea se reduce la un minim de condiții, alteori ea constă într-un complex de formalități. Este vorba de activități care premerg și pregătesc elaborarea actului care va produce efecte juridice, fără a produce ele însele efecte juridice și care sunt realizate fie chiar de către autoritatea emitentă, fie de către un alt organ al administrației publice.

În raport de momentul emiterii actului administrativ condițiile procedurale se pot delimita în trei categorii: anterioare, concomitente și ulterioare emiterii actului. Operațiunile procedurale anterioare emiterii actului administrativ sunt activități care nu produc ele însele efecte juridice, dar care premerg elaborarea actului producător de efecte juridice.

Dintre operațiunile procedurale anterioare emiterii actului administrativ, constândv în expertize, referate, studii, date statistice, sesizări, propuneri, anchete, procese-verbale, dări de seamă, dezbateri publice, rapoarte etc., probleme teoretice și practice ridică avizele și acordul prealabil.

Avizele reprezintă opiniile pe care o autoritate a administrației publice le solicită altei autorități a administrației publice într-o problemă sau mai multe pentru a se informa și a decide în cunoștință de cauză. Avizul poate fi facultativ (organul care urmărește să emită un act este liber să-l ceară iar în cazul în care l-a cerut i se conformează sau nu, după cum consideră de cuviință), consultativ (organul emitent este obligat să ceară avizul, dar nu este obligat să-l respecte) și conform (trebuie obligatoriu cerut de către organul emitent iar conținutul său trebuie obligatoriu respectat).

Avizele pot proveni de la o structură internă a autorității emitente a actului administrativ (avize interne) sau de la o altă autoritate decât cea care urmează să emită actul juridic (avize externe). Ca esență, avizele reprezintă tot manifestări uniltaterale de voință care condiționează sau după caz, fundamentează manifestarea de voință a organului emitent.

Avizele nu produc însă efecte juridice prin ele însele, deși fără ele atunci când sunt conforme, actele administrative nu pot fi valabile. La rândul său, acordul, care exprimă consimțământul altui organ administrativ dat pentru emiterea unui act de un alt organ poate fi: prealabil, concomitent sau posterior emiterii unui act administrativ.

Acordul poate fi cerut fie organului ierarhic superior, fie unui organ situat pe o poziție cel puțin egală cu cea a emitentului. Acordul nu obligă organul care emite actul administrativ să-l pună în executare, nu acoperă viciile actului administrativ la care se referă, iar în cazul acțiunii în anulare, în litigiu va trebui să figureze ca pârât atât organul emitent cât și cel care și-a dat acordul.

Dintre operațiunile procedurale concomitente emiterii actului, cel mai des întâlnite în practică și analizate în doctrină sunt: cvorumul, majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului și motivarea. Primele două operațiuni procedurale concomitente au în vedere doar organele colegiale din administrația publică cum sunt: Guvernul, consiliile locale și consiliile județene și nu organele unipersonale ca de exemplu, primarul, prefectul, etc.

Prin cvorum se înțelege numărul de membri, raportat la totalul membrilor unui organ colegial, care trebuie să fie prezenți pentru ca deliberările acestuia să fie valabile. Majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului se referă la numărul de voturi necesar pentru ca hotărârea să fie valabilă și obligatorie. Atât cvorumul cerut pentru ca o ședință să se desfășoare legal cât și majoritatea cerută de lege pentru ca un act să fie legal adoptat se exprimă printr-o majoritate ce poate fi: relativă, absolută și calificată.

Majoritatea relativă reprezintă majoritatea celor prezenți, majoritatea absolută reprezintă majoritatea membrilor unui organ colegial iar majoritatea calificată reprezintă o majoritate mai mare decât cea absolută, de regulă, două treimi sau un alt procent din totalul membrilor unui organ colegial. Deci cvorumul nu trebuie confundat cu majoritatea necesară pentru adoptarea unui act juridic, primul vizând numărul de membri necesar pentru ca o autoritate publică cu caracter colegial să lucreze valabil, în timp ce cea de-a doua privește numărul de membri necesar pentru ca un act administrativ să fie adoptat în mod valabil.

La aceste două condiții procedurale concomitente, caracteristice doar organelor colegiale, unii autori adaugă și condiția semnării și respectiv, a contrasemnării (doar în cazul celor normative) actelor administrative emise atât de organele de conducere unipersonală cât și de organele de conducere colegială. Spre exemplu, potrivit art.100 alin.(1) din Constituția republicată, decretele Președintelui trebuie contrasemnate de primul-ministru în cazul exercitării anumitor categorii de atribuții. De asemenea, potrivit art.108 alin.(4) din Constituția republicată, hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru și se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare.

Deseori, legea este cea care prevede necesitatea semnării și, în unele cazuri a contrasemnării actelor administrative emise. După semnare, actul administrativ trebuie să fie ștampilat, să primească un număr de ordine și să fie menționată ziua, luna și anul, adică să fie datat.

În ce privește motivarea actelor administrative, extinderea acestei obligații dincolo de sfera actelor administrativ-jurisdicționale, se apreciază în doctrina actuală, ar fi benefică, constituind o garanție suplimentară de legalitate și de ocrotire efectivă a drepturilor și libertăților cetățenești. Utilitatea motivării deciziilor prezintă un triplu interes și anume: aducerea la cunoștință a motivelor înseamnă a explica decizia și deci a evita conflictele posibile dintre administrație și administrații pe care îi servește; obligația motivării determină administrația să nu ia decizii pentru rațiuni care nu pot fi aduse la cunoștința opiniei publice, astfel încât administrația să se călăuzească în activitatea sa, de norme morale; motivarea permite un control eficient al superiorului ierarhic asupra conținutului deciziei precum și un control jurisdicțional riguros al instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, dacă anterior adoptării Constituției din 1991, motivarea era privită doar ca principiu al actelor administrativ-jurisdicționale, de lege ferenda propunându-se extinderea acestui principiu la toate actele administrative, în prezent, se apreciază că ideea motivării oricărui act administrativ rezultă implicit din dispozițiile Constituției, cel puțin din dreptul la informație consacrat în art.31, reprezentând o obligație corelativă a autorităților administrației publice. Mai mult decât atât, o serie de acte normative prevăd chiar obligativitatea motivării pentru anumite acte administrative individuale. Spre exemplu, Ordonanța Guvernului nr.27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor prevede expres obligația de a indica în răspunsul trimis petiționarului temeiul legal al soluției adoptate iar Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public prevede că refuzul comunicării informațiilor solicitate se motivează și se comunică petiționarului.

În ce privește condițiile procedurale ulterioare emiterii actului administrativ, cele mai frecvente sunt: comunicarea sau publicarea, aprobarea, confirmarea și ratificarea. Acestea au valoare juridică diferită, nu numai de la o categorie la alta, dar chiar în cadrul aceleiași categorii. Comunicarea reprezintă operațiunea prin care autoritatea emitentă a unui act administrativ individual îl aduce la cunoștința celui căruia actul i se adresează.

În unele cazuri chiar anexe ale unor acte administrative normative se comunică direct celor interesați. Nu trebuie uitată în acest context nici excepția stabilită prin art.108 alin.(4) din Constituția republicată potrivit căruia, hotărârile Guvernului (individuale sau normative) care au caracter militar se comunică numai instituțiilor interesate.

Publicarea reprezintă operațiunea prin care un act administrativ ce conține reguli generale și impersonale, având deci un caracter normativ, este adus la cunoștința cetățenilor fie prin imprimare, fie prin afișare într-un loc public sau prin alte mijloace de difuzare scrisă.

Deși publicarea caracterizează toate actele administrative normative, uneori în practică se publică chiar și acte individuale datorită imposibilității comunicării acestor acte către toate persoanele interesate, spre exemplu, lista celor reușiți la un concurs, listele electorale.

Aprobarea este de regulă privită ca o manifestare de voință a unui organ superior prin care se declară de acord cu un act deja emis de un organ inferior, act care, fără această manifestare de voință ulterioară lui, nu ar produce conform legii, efecte juridice.

Pe lângă această aprobare propriu-zisă, doctrina a reținut și așa-numitele aprobări substitutive, adică aprobările date de organul ierarhic superior unor acte prin care un organ inferior acționează într-un domeniu de raporturi sociale de competența celui ierarhic superior, situație în care se consideră că efectele actului de aprobare înlocuiesc efectele actului aprobat.

Aprobările substitutive se caracterizează prin următoarele trăsături principale: organul inferior este obligat să pună în executare actul aprobat; aprobarea nu acoperă viciile esențiale ale actului aprobat; acțiunea în justiție, în baza Legii contenciosului administrativ se introduce împotriva organului superior care a aprobat actul.

Au mai fost evidențiate și aprobările improprii, folosite pentru aprobarea unor cereri sau propuneri adresate unor organe ale administrației publice, situații în care, aceste organe nu se pronunță asupra unui act administrativ prealabil, deoarece, în realitate, emit un act administrativ pe baza cererii sau propunerii celui interesat. În urmă cu ceva vreme, a fost adoptată o interesantă dar controversată reglementare privind aprobarea tacită, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.27/2003 privind procedura aprobării tacite, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.486/2003.

Prevederile acestui act normativ se aplică tuturor autorizațiilor emise de autoritățile administrației publice, cu o serie de excepții expres prevăzute, la care Guvernul, prin hotărâre, mai poate adăuga și altele, la propunerea motivată a fiecărei autorități a administrației publice interesate. Prin autorizație se înțelege actul administrativ emis de autoritățile administrației publice competente prin care se permite solicitantului desfășurarea unei anumite activități, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii. În continuare, în noțiunea de autorizație sunt incluse și avizele, licențele, permisele, aprobările sau alte asemenea operațiuni administrative prealabile ori ulterioare autorizării.

O asemenea formulare a fost criticată de doctrină, constatându-se pe deplin întemeiat că sunt asimilate autorizațiilor, care în mod evident sunt acte administrative producătoare de efecte juridice, o serie de operațiuni administrative neproducătoare de efecte juridice prin ele însele, fără nici o distincție.

Prin procedura aprobării tacite se înțelege procedura prin care autorizația este considerată acordată dacă autoritatea administrației publice nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea respectivei autorizații. Prin legea de aprobare a ordonanței, textul inițial a fost completat în sensul că, răspunsul negativ al autorității administrației publice competente, în termenul prevăzut de lege, nu echivalează cu aprobarea tacită.

De aici rezultă că, legiuitorul a urmărit să considere tăcerea administrației, atitudinea sa de pasivitate, drept un act administrativ, prin interpretarea în sens pozitiv a nerăspunderii administrației publice solicitantului unei autorizații.

Problematica intrării în vigoare a actelor administrative normative nu poate face abstracție de metodologia elaborării acestora, fiind o consecință firească a aplicării unor norme de tehnică legislativă, prin care se urmărește asigurarea sistematizării, unificării și coordonării legislației precum și conținutul și forma juridică a fiecărui actnormativ.

Astfel, potrivit art.3 alin.(1) din Legea nr.24/2000 republicată, normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern și a propunerilor legislative aparținând deputaților, senatorilor sau cetățenilor, în cadrul exercitării dreptului la inițiativă legislativă, la elaborarea și adoptarea ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, precum și la elaborarea și adoptarea actelor normative ale celorlalte autorități cu asemenea atribuții.

În plus, potrivit art.3 alin.(2) din aceeași lege, normele de tehnică legislativă se aplică în mod corespunzător, și la elaborarea și adoptarea proiectelor de ordine, instrucțiuni șide alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate, precum și la elaborarea și adoptarea actelor cu caracter normativ emise de autoritățile administrației publice locale.

În ce privește specificul elaborării și adoptării hotărârilor Guvernului, acesta rezidă în respectarea, în plus, față de cele arătate, a unor legi, inclusiv a celei privitoare la organizarea și funcționarea Guvernului, a unor ordonanțe și a unor hotărâri de Guvern care sunt izvoare formale ale Legisticii formale. Totodată, potrivit art.4 din Legea nr.24/2000 republicată, actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte. Categoriile de acte normative și normele de competențăprivind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituția României, republicată, și prin celelalte legi. Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, să nu conțină termeni cu încărcătură afectivă iar forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor. Totodată, Legea nr.24/2000 republicată conține dispoziții speciale privind integrarea proiectului în ansamblul legislației, unicitatea reglementării în materie precum și evitarea paralelismelor.

Prevederi speciale sunt consacrate motivării proiectelor de acte normative, prin note de fundamentare pentru ordonanțe și hotărâri ale Guvernului și respectiv, referate d aprobare pentru celelalte acte normative. Expunerile de motive pentru legi și notele de fundamentare pentru ordonanțe și hotărâri ale Guvernului trebuie să se publice împreună cu actul normativ în cauză în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau să se prezinte pe Internet de către autoritatea emitentă.

În sfârșit, actele normative ale autorităților administrației publice locale se adoptă ori se emit pentru reglementarea unor activități de interes local, în limitele stabilite prin Constituție și prin lege și numai în domeniile în care acestea au atribuții legale.

Dacă toate aceste precizări la care se pot adăuga și altele se constituie într-o veritabilă codificare a procedurii de elaborare a actelor administrative normative, în schimb, în ce privește actele administrative individuale, există doar dispoziții disparate în unele acte normative, ce ar trebui unificate.

În ce privește întinderea efectelor juridice produse de actele administrative, trebuie făcută distincție între actele administrative normative care în principiu produc toate categoriile de efecte, fiind și izvoare ale dreptului și actele administrative individuale care se prezintă în principiu ca fapte juridice ce dau naștere la raporturi de drept administrativ dar și la alte categorii de raporturi.

În ce privește efectele actelor administrative, acestea pot fi reglementate și de alte norme de drept decât cele ale dreptului administrativ. Spre exemplu, adopția este supusă unui regim juridic mixt, de drept administrativ și de dreptul familiei.

Raporturile juridice ce au luat naștere pe baza actelor administrative pot să înceteze fie ca urmare a intervenției unui act juridic emis în acest scop, fie ca urmare a unor fapte materiale prevăzute de lege, pentru a lipsi de efecte juridice, actele administrative

Astfel, în ce privește încetarea efectelor juridice, actele administrative produc efecte juridice până în momentul scoaterii lor din vigoare, care de regulă se face de organul emitent, de autoritatea ierarhic superioară sau de instanțele judecătorești, fiind vorba despre suspendare, revocare sau anulare.

Totodată, executarea unui act administrativ prin intermediul unor fapte stinge efectele acestuia. Astfel, obligația de executare a actului administrativ poate înceta, ca orice obligație prin îndeplinirea ei. Este necesar, totuși, ca această încetare să fie prevăzută în mod expres: de un alt act administrativ cu cel puțin aceeași forță juridică, de lege sau de o hotărâre judecătorească.

2.3. Intrarea în vigoare și executarea actelor administrative

Pentru a putea intra în vigoare, actul juridic unilateral trebuie să atingă, în conținutul său, un anumit grad de concretizare. Astfel, unele asemenea acte, având un conținut general și impersonal, ar putea, în cazuri extreme, să fie atât de abstracte, încât, pentru a putea fi aplicate în concret, să fie nevoite de elaborarea unor măsuri complementare care sa îi confere o determinare suficientă; aceste precizări suplimentare ar putea emana atât de la autorul primei norme, cât și de la autoritate subordonată, delegate în acest sens.

Actele administrative sunt susceptibile de executare și de a produce efecte juridice de la data intrării lor în vigoare. Punerea lor în executare se face de la data aducerii la cunoștiință prin comunicare în cazul actelor individuale sau prin publicare în cazul actelor normative.

Fac excepție de la regulă că actele administrative produc efecte juridice în momentul publicării/comunicării actelor care, prin voința emitentului sau în funcție de natura lor produc afecte de la o dată ulterioară.

În situația în care legea impune aprobarea sau confirmara ulterioară a actului adiministrativ, aducerea la cunoștință se face după primirea aprobării sau confirmării. Actele administrative sunt executorii de drept și pot fi executate silit, ele reprezentând titluri executorii.

Prin excepție, actele administrative pentru care se prevăd alte termene de intrare în vigoare sau de exercitare a unor căi de atac, pot fi executate numai după expirarea acestor termene.

Actele administrative cu conținut normativ se pun în executare în momentul aducerii lor la cunoștință publică, în formele prevăzute de lege, sau de la data prevăzută în actul administrativ respectiv. Actele administrative individuale se pun în executare din momentul comunicării lor persoanelor interesate.

Punerea în executare a actelor administrative se realizează de către persoana administrativ emitentă, prin structurile organizatorice ale acesteia, precum și de subiectele de drept legal obligate cărora le este destinat actul.

Împotriva modului de executare se poate exercita calea de atac în fața persoanei administrative emitente, la cel ierahic superioar sau a altor autorități competente, în condițiile legii. În exercitarea căilor de atac este obligatorie respectarea principiului ierarhiei administrative.

Pe durata cercetării și soluționării recursului administrativ persoana administrativă sesizată poate dispune suspendarea executării actului reclamant. Procesul executării actelor administrative implică îndeplinirea unor forme procedurale cerute de lege. Astfel, în executarea actelor administrative-fiscale vom întâlni forme procedurale precum: comunicarea, somația, inștiințarea de plată, sechestrul asigurator, poprirea asiguratorie.

2.4. Efectele juridice ale actelor administrative

Actele administrative, ca orice acte juridice dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice, deci produc efecte juridice. Cu alte cuvinte, actele administrative sunt emise în scopul de a produce efecte juridice, adică în vederea creării, modificării sau stingerii (încetării) anumitor raporturi juridice.

Pentru fundamentarea forței juridice deosebite a actelor administrative se face apel la prezumția de legalitate, prezumție relativă aflată la baza regimului juridic aplicabil actului administrativ. Atâta vreme cât actul administrativ se aplică, se prezumă că acesta a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege.

Sub aspectul efectelor juridice pe care le produce, prezumția de legalitate este de două feluri: prezumție relativă de legalitate și prezumție absolută de legalitate. Prezumția de legalitate este relativă, iuris tantum, în cazul actelor administrative, deoarece acestea pot fi atacate de cei vătămați în drepturile sau în interesele lor legitime, urmând ca instanțele judecătorești să cerceteze legalitatea lor. Prezumția relativă de legalitate poate fi, deci, răsturnată, dovedindu-se cu probe că actul administrativ este ilegal.

În mod cu totul excepțional, există și o prezumție absolută de ilegalitate, ce nu poate fi combătută, nefiind deci posibilă cercetarea legalității actului care beneficiază de o astfel de prezumție. Asemenea acte nu pot fi atacate pe nici o cale. Prezumția de legalitate este asociată cu alte două prezumții și anume: prezumția de autenticitate și prezumția de veridicitate.

Prin prezumția de autenticitate se înțelege calitatea pe care o are actul administrativ de a fi considerat că provine în mod real de la organul evocat prin forma sa exterioară. Prin prezumția de veridicitate se înțelege calitatea actului administrativ de a corespunde adevărului. Potrivit acestor prezumții, se pornește de la ideea că actele administrative redau exactvrelațiile sociale pe care le constată, adică prevederile lor sunt conforme cu realitățile sociale pe care le reflectă.

La rândul lor, cele două prezumții au un caracter relativ, în sensul că, actele administrative se mențin în vigoare atâta vreme cât corespund adevărului privitor la autoritatea de la care emană și la conținutul lor. Când actele administrative nu mai corespund acestor cerințe, valoarea lor juridică este firesc să înceteze. Răsturnarea celor două prezumții prin proba contrară trebuie să fie supusă unei proceduri speciale, procedura înscrierii în fals, tocmai pentru a se asigura autoritatea actului administrativ.

Forța juridică a unui act administrativ este dată de locul pe care îl ocupă organul emitent în sistemul organizării administrației publice precum și de natura organului respectiv. Deci, actele administrative au o forță juridică diferită între ele însele, înb concordanță cu principiul ierarhiei actelor normative.

Dar, chiar între actele administrative emise de aceeași autoritate administrativă există deosebiri cu privire la forța lor juridică în raport cu efectele lor juridice. Astfel, actele administrative individuale urmează a fi conforme actelor normative, actele de administrație specială urmează a fi conforme celor de administrație generală iar actele aplicabile într-o circumscripție administrativ-teritorială urmează a fi conforme celor aplicabile pe întreg teritoriul în cadrul căruia este competent organul care le-a emis.

Distinct de forța lor juridică, care reprezintă puterea cu care actele produc efecte, adică sunt obligatorii în executare, actele administrative având o formă scrisă beneficiază și de o forță probantă, ce reprezintă puterea lor de a constitui o dovadă despre cele constatate prin act. Actele juridice unilaterale ale autorităților publice emise în realizarea puterii publice se caracterizează în ceea ce privește regimul juridic aplicabil prin regula executării din oficiu. Astfel, ca act prezumat ilegal, actul administrativ este obligatoriu, poate fi executat și produce efectele pe care le-a urmărit autoritatea administrativă prin emiterea lui.

În ce privește conținutul obligativității actelor administrative, trebuie făcută distincție între obligația de executare, pe de-o parte și obligația de respectare sau opozabilitate, pe de altă parte. Obligația de executare nu constituie în general o obligație numai în sarcina unui singur subiect de drept, ci se întinde asupra tuturor subiectelor, active sau pasive, la care se referă actul administrativ. Astfel, atunci când actul administrativ este normativ, obligația de executare se întinde la toate subiectele care în prezent sau în viitor, intră în condițiile prevăzute de ipoteza cuprinsă în normele sale, această obligație fiind în general, continuă. În cazul în care actul administrativ are caracter individual, efectele juridice se întind numai la acele subiecte prezente, care sunt precis determinate de act.

Obligația de respectare sau opozabilitatea actelor administrative impune o respectare a efectelor de executare pe care le produc actele administrative, astfel că se întinde și la alte subiecte decât acelea obligate la executare. În cazul în care obligația ce rezultă din act nu este executată de bună voie, cel îndreptățit poate cere intervenția forței de constrângere a statului, direct în baza actului de putere respectiv, fără a mai fi necesară învestirea actului cu titlu executor.

Executarea silită este o măsură extremă, la care organele administrației publice recurg doar după ce au fost epuizate toate celelalte căi prin care s-ar putea asigur executarea obligațiilor prevăzute în actul administrativ. Astfel, pentru executarea silită a actelor administrative se cer îndeplinite o serie de condiții. În primul rând, trebuie să existe cel care urmează să execute obligația prevăzut în actul administrativ. În al doilea rând, este necesară abilitarea legală a organului administrației publice de a trece la executarea silită. În al treilea rând, este necesar să nu existe nici o altă cale de drept care să asigure îndeplinirea obligației prevăzute în actul administrativ.

Actele administrative sunt caracterizate de acest principiu, tocmai datorit caracterului lor de forme juridice principale de activitate a autorităților administrație publice, activitate ce presupune organizarea executării și executarea în concret a legii respectiv organizarea de servicii publice, în limitele legii.

În ce privește momentul de la care actul administrativ produce efecte juridice sa cu alte cuvinte momentul de la care actul administrativ intră în vigoare, în doctrină s-a fundamentat teza potrivit căreia, acesta este considerat momentul publicării pentr actele administrative normative și momentul comunicării pentru actele administrativ individuale.

Într-o formulare mai cuprinzătoare, actele juridice, deci și administrative, produc efecte juridice de la data aducerii la cunoștința celor cărora li se adresează. Acestora nu li se poate pretinde o anumită conduită dacă nu au cunoscut conținutul actului care prescrie o acțiune sau o inacțiune a subiectelor de drept. Din modul în care această regulă este înțeleasă și aplicată decurg o serie de consecințe juridice în ce privește obligația de executare.

Precizarea constituțională actuală introdusă prin legea de revizuire potrivit căreia, legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei, corespunzător art.78 a născut vii controverse privitoare la momentul intrării în vigoare a tuturor actelor administrative normative.

Potrivit Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative modificată prin Legea nr.189/2004 și republicată ulterior, termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I și expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare.

Totodată se prevede expres că, momentul intrării în vigoare a hotărârilor Guvernului, a actelor normative ale autorităților administrative autonome precum și a ordinelor, instrucțiunilor și a altor acte normative emise de organele administrației publice centrale de specialitate este cel al publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară.

Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text. În spiritul art.78 din Constituția republicată, legile și ordonanțele adoptate de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării iar în spiritul art.115 alin.(5) din Constituția republicată, ordonanțele de urgență intră în vigoare de la data publicării, sub condiția depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, conform art.11 din Legea nr.24/2000 republicată.

Potrivit art.81 din aceeași lege, în vederea intrării lor în vigoare, actele normative adoptate de autoritățile administrației publice locale se aduc la cunoștință publică, în condițiile Legii nr.215/2001, prin afișare în locuri autorizate și prin publicare într-un cotidian local de mare tiraj. În principiu, actele administrative produc efecte juridice pentru viitor, fiind active și nu retroactive.

De la această regulă există și unele excepții cum ar fi: actele administrative cu caracter retroactiv adică acele acte care constată existența sau întinderea unor drepturi și obligații ce au luat naștere anterior (declarative sau recognitive) ori inexistența lor.

Din categoria acestor acte fac parte: actele de revocare a unor acte administrative, care produc efecte juridice de la data intrării în vigoare a actului desființat sau de la data emiterii actului de desființare; actele administrative normative interpretative care emană de la aceeași autoritate care a emis actul interpretat sau de la o autoritate ierarhic superioară și care au efect retroactiv de la data aplicării actului interpretat; actele administrative jurisdicționale care au efect retroactiv deoarece se recunosc părților situații juridice preexistente emiterii actului.

De la regula intrării în vigoare a actelor administrative mai sus evocată, fac excepție evident și actele administrative ce încep să producă efecte juridice la o dată ulterioară comunicării sau după caz, publicării.

Situațiile de acest gen sunt determinate fie de unele dispoziții ale legii, fie de voința organului emitent (existând o dată ulterioară prevăzută în finalul actului), fie de natura actului (actele supuse aprobării sau confirmării).

În doctrina actuală, unii autori se referă și la prorogarea actelor administrative privită ca operațiunea juridică prin care organul administrației publice, care a adoptat sau a emis un act administrativ ce produce efecte juridice temporar, adoptă sau emite un alt act administrativ de aceeași forță juridică, prin care dispune ca efectele juridice ale acelui act să se producă și după expirarea perioadei de timp pentru care a fost adoptat sau emis.

Pot fi programate atât actele administrative de autoritate normative cât și cele individuale, prorogarea putând fi atât expresă cât și implicită.

CAPITOLUL III. COMPARAȚII CU ALTE MODALITĂȚI ASEMĂNĂRI, DEOSEBIRI ÎNTRE ANULARE ȘI ALTE MODALITĂȚI DE IEȘIRE A EFECTELOR ACTELOR ADMINISTRATIVE

3.1. Deosebirea între revocare și alte modalități de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative

3.1.1. Nulitatea și revocarea

Anularea unui act juridic este definită, în general, ca fiind operația juridică ce constă într-o manifestare de voință cu scopul de a determina, în mod direct, desființarea actului și, deci, încetarea definitivă a efectelor juridice produse de acesta.

La polul celălalt, revocarea constituie o specie a nulității, întrucât determină încetarea definitivă a efectelor actului administrativ, dar în același timp și o regulă, un principiu fundamental al regimului juridic al actelor administrative.

Unii autori fac distincție între revocare și anulare atât sub aspectul motivelor, cât și sub cel al organelor competente a se pronunța. Se susține că anularea intervine numai pentru ilegalitate, în timp ce revocarea intervine și pentru oportunitate.

De asemenea, revocarea poate fi hotărâtă numai de organul emitent și organul superior al puterii de stat, în timp ce anularea poate fi hotărâtă și de instanța judecătorească, iar în cazuri speciale și de procuratură.

Indiferent dacă acceptăm sau nu teza propusă în această lucrare cu privire la relația legalitate – oportunitate, respectiv nulitate – revocare, în contextul modificărilor legislative, se impune a preciza că ideea revocării actelor administrative de ,,organele puterii de stat superioare”, ține de domeniul istoriei.

3.1.2. Suspendarea și nulitatea

Suspendarea este operațiunea de întrerupere temporară a efectelor juridice, ceea ce este valabil și pentru actele administrative. Suspendarea actelor administrative este o garanție a asigurării legalității, dar o garanție ce intervine în cazuri de excepție, în cazuri limită. Este vorba de întreruperea vremelnică a producerii de efecte juridice (ceea ce înseamnă că actul era în vigoare), precum și de amânarea temporară a producerii efectelor juridice.

Suspendarea unui act administrativ poate deveni necesară din mai multe motive, dintre care:

a) contestarea legalității de către un cetățean, o organizație nestatală sau de către un organ public;

b) schimbarea condițiilor de fapt după emiterea actului și punerea sub semnul întrebării a legalității pe considerente de oportunitate;

c) necesitatea de a pune de acord actul administrativ cu actele organelor ierarhic superioare, emise ulterior;

d) aplicarea unei sancțiuni persoanei fizice care a săvârșit o abatere administrativă;

e) clarificarea unor îndoieli ale organului emitent asupra legalității actului.

Oricât de mare ar fi sfera acestor cauze, ele nu pot transforma suspendarea într-o regulă a regimului juridic al actelor administrative la fel ca revocarea. Dacă s-ar proceda așa, s-ar ajunge să se împiedice activitatea administrativă, să se încalce legea și legalitatea.

Astfel, suspendarea se deosebețte de revocare prin mai multe aspecte.

În primul rând, revocarea apare ca o regulă (actele administrative, în principiu, sunt revocabile), în timp ce suspendarea este excepțională.

În al doilea rând, revocarea se dispune când există certitudinea că actul este ilegal, inclusiv sub aspectul oportunității, pe când suspendarea se dispune când există un dubiu (o îndoială) în privința legalității, înclusiv sub aspectul oportunității.

În al treilea rând, revocarea determină încetarea definitivă a efectelor actului administrativ, fiind din acest punct de vedere o specie a nulității, pe când suspendarea determină încetarea temporară a acestor efecte, fiind un aspect de sine stătător al regimului actelor administrative, ridicat la același nivel cu anularea (deși nu are practic aceeași frecvență și importanță).

Suspendarea ne apare ca o situație de excepție, ea intervine când sunt ,, suspiciuni” asupra legalității care, prin firea lucrurilor, nu pot reprezenta o stare permanentă. Oricât ar părea de paradoxal, dar organele care au dreptul de revocare (anulare, în acest sens) au un drept de suspendare doar când legea îl recunoaște, admite (expres sau implicit). În caz contrar, s-ar ajunge practic la imposibilitatea executării legii.

3.2. Categoriile de acte administrative irevocabile

În doctrină, au fost deja evidențiate categoriile de acte adminstrative irevocabile, acestea fiind următoarele:

actele administrative jurisdicționale sunt irevocabile deoarece ele se bucură de o anumită stabilitate ca urmare a faptului că organele care le emit cu prilejul soluționării unor litigii se dezinvestesc de dreptul de a mai reveni asupra acestora;

actele adminstrative pe baza cărora au luat naștere raporturi juridice civile, de muncă sau procesuale – acestea deși apar frecvent în activitatea administrației publice locale, sunt irevocabile întrucât aceste raporturi juridice iau naștere prin acordul de voință al părților și nu mai pot fi desființate prin manifestarea de voință unilaterală a organului emitent al actului administrativ.

În doctrină, există referiri la actele care stau la baza raporturilor civile și de muncă, precum și la „contractele civile, în sensul larg al termenului”.

În primul caz, e vorba de raporturi juridice create în baza actelor de autoritate ale administrației publice locale care pot fi raporturi juridice civile, de muncă sau procesuale.

În al doilea caz, majoritatea raporturilor juridice contractuale care au la bază acte de autoritate sunt contracte adminstrative, prin intermediul cărora autoritățile publice locale își administrează domeniul public. Actele de autoritate care au generat contracte adminsitrative pot fi revocate, acestea fiind o excepție de la excepție.

În schimb, actele de autoritate pe baza cărora administrația publică locală încheie contracte civile cu diverși particulari, persoane fizice sau juridice, nu mai pot fi revocate.

acte administrative care au dat naștere unor drepturi subiective garantate de lege prin stabilitate

Uneori, autoritățile adminsitrației publice locale emit acte generatoare de drepturi subiective, a căror stabilitate este garantată de lege, prin intermediul anumitor organisme înființate potrivit legii și care funcționează pe lângă acestea.

De exemplu, pentru reatituirea unor imobile sau pentru acordarea de despăgubiri foștilor proprietatri, s-au constituit pe lângă consiliile locale și județene, comisii speciale potrivit articolelor 16 – 20 din Legea nr.112 / 1995. Hotârârile comisiei județene, prin care s-au restituit imobilele foștilor proprietari, constituie acte prin care a luat naștere un drept subiectiv fundamental, respectiv dreptul de proprietate, garantat de Consituția României în articolul 41, alineatul (1).

actele administrative atributive de statut personal – spre exemplu, o diplomă universitară, reușita la un concurs, etc., nu mai pot fi revocate deoarece au la bază o activitate anterioară a unor persoane, iar revocarea lor ar fi inutilă din moment ce persoana interesată poate cere oricând emiterea unui asemenea act cu același conținut.

acte administrative realizate material nu mai pot fi revocate întrucât prin revocarea lor nu s-ar putea restabili situația materială anterioară. Sunt irevocabile, de exemplu, o autorizație de demolare a unei construcții care a fost deja demolată sau o autorizație de construire după ce lucrările de construire s-au executat.

În literatura de specialitate, s-a apreciat că „acele autorizații a căror realizare are loc continuu, denumite și autorizații libere, pot fi revocate. Dată fiind executarea lor succesivă pot apărea, în timp, anumite împrejurări care să justifice revocarea unor asemenea acte, însă efectele revocării nu se pot produce decât ex nunc, întrucât, pentru trecut, aceste autorizații reprezintă acte executate material”.

Un exemplu de asemenea autorizație este cea dată pentru exercitarea de către particulari a unor profesii sau meserii.

actele administrative de sancționare contravențională – această excepție își găsește justificarea în necesitatea evitării comiterii de abuzuri de către administrația publică în raporturile sale cu particularii.

Aceste acte nu mai pot fi revocate de organul emitent, nici de organul superior, ci ele pot fi anulate doar pe cale judecătorească.

CAPITOLUL IV: Studiu de caz : ASPECTE PRACTICE PRIVIND NULITATEA ACTELOR ADMINISTRATIVE

Jurisprudența – spețe

1. Anularea printr-o hotărâre judecătorească a actului în baza căruia s-a făcut plata. Prescripție

În situația în care o sumă de bani a fost plătită în temeiul unei hotărâri judecătorești și, ulterior, tot printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că actul care a stat la baza emiterii titlului executoriu este nul, cel care a plătit în temeiul acestui act nul are dreptul la restituire, deoarece nulitatea are efect retroactiv, deci obligația apare ca și când nu a existat niciodată, iar părțile urmează a fi repuse în situația anterioară.

În acest caz, termenul de prescripție curge nu de la momentul efectuării plății, potrivit regulilor generale, ci de la data la care plătitorul (solvens) a aflat că plata efectuată a devenit nedatorată, iar acest moment este cel în care hotărârea judecătorească de anulare a actului, în temeiul căreia a fost făcută plata, a devenit definitivă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 08.11.2010, reclamanta S.C. E. București S.A. prin Sucursala E. București, a formulat cerere în restituirea plății nedatorate împotriva pârâtului I.A., solicitând să fie obligat pârâtul la plata sumei de 550.793 lei, reprezentând plata nedatorată; plata sumei de 366.442,58 lei, reprezentând actualizarea creanței cu indicele total de inflație de la data 16.07.2003, data de la care suma a fost transferată către pârât, urmare a executării silite prin poprire până la data de 31.08.2010; actualizarea sumei de 550.793 lei, de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data executării efective a obligației, cu indicele total de inflație comunicat de Institutul Național de Statistică.

În motivare, s-a arătat ca prin sentința civilă nr. 662 din 28.09.2001, s-a dispus admiterea acțiunii formulată de I.A., obligarea Sucursalei E. București la plata sumei de 4.689.750.000 ROL (468.975 lei noi) reprezentând drepturi bănești cuvenite inventatorului, rezultate din utilizarea brevetului de către Sucursala E. București.

Împotriva acestei sentințe Sucursala E. București a formulat apel, apel respins prin decizia civilă nr. 164A/2002, iar în termenul legal s-a formulat recurs de către Sucursala E. București și, urmare a respingerii acestuia, sentința civilă nr. 662/2001 a devenit definitivă și irevocabila, fiind ulterior investită cu formula executorie și pusă în executare de către reclamantul I.A.

Prin încheierea de ședință din data de 14.05.2003, Judecătoria sector 6 a admis cererea de încuviințare a executării, pentru suma de 5.507.920.700 ROL (550.793 lei noi), reprezentând creanța constatată prin sentința civilă nr.662/2001, actualizată cu indicele total de inflație.
Urmare a încuviințării executării silite, Banca B., în calitate de terț poprit, la solicitarea executorului, a procedat la consemnarea sumei conform procesului verbal întocmit de executor și, ulterior, în data 16.07.2003, la virarea acesteia către debitorul I.A. Conform convenției de funcționare depozit din 06.06.2003, notelor contabile ale Bancii B., suma încasată prin poprire de către I.A. este de 5.507.920.700 ROL (550.793 lei noi), suma care este plata nedatorată ca urmare a faptului că brevetul care a stat la baza litigiului care a determinat plata acestei sume, a fost anulat. Astfel, brevetul de invenție nr. 113185 CI cu titlul Procedeu și instalație de preâncălzire a apei de adaos, având ca titular pe I.A., a fost anulat prin sentința civilă nr. 193/2006 de Tribunalul Municipiului București.

Conform art. 54 pct. 3 din Legea nr. 64/1991, „anularea brevetului va avea efect retroactiv, începând cu data de depozit". De asemenea, potrivit principiului retroactivității efectelor nulității reglementat în dreptul civil, anularea unui act juridic are efect retroactiv.

Totodată conform principiului repunerii în situația anterioară, în situația în care anularea a intervenit după executarea actului, nu presupune numai desființarea retroactivă a actului, ci și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat, motiv pentru care plata drepturilor patrimoniale către I.A., în aceste condiții reprezintă o plată nedatorată și impune restituirea acesteia.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, precum și pe dispozițiile art. 992-994 și 1092 din C.civ.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat prescripția dreptului material la acțiune, afirmând că pentru recuperarea sumei pretinse s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Prin sentința civilă nr. 1303 din 28.06.2011, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea ca fiind prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Art.8 din Decretul nr. 167/1958 prevede ca dreptul material la acțiune pentru repararea pagubei, dar și pentru îmbogățirea fără justa cauză, începe să curgă de la data la care cel îndreptățit a cunoscut, sau putea să cunoască paguba, precum și persoana responsabilă.

Din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta a cunoscut cauza de anulabilitate a brevetului și persoana pârâtului, căreia i-a efectuat plata în anul 2003, având în vedere că, în litigiul privind obligația sa la încheierea unui contract de exploatare pentru utilizarea soluției tehnice și totodată a plății drepturilor bănești cuvenite inventatorului pentru utilizarea brevetului, a invocat nulitatea brevetului pentru lipsa condiției noutății.

Prin urmare, momentul de început al calculării termenului de prescripție il constituie momentul plății situat în lunile iunie și iulie 2003, moment față de care introducerea acțiunii, la data de 21.12.2010, depășește termenul general de prescripție de 3 ani.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 56A din 20 martie 2012, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că momentul la care plata realizată pe cale silită a dobândit caracter nedatorat a fost momentul la care a rămas definitivă hotărârea prin care a fost anulat brevetul, până la acel moment plata având caracter datorat.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs, intimatul-pârât pentru motive de nelegalitate intemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. În dezvoltarea acestora, s-a arătat ca în mod greșit a considerat ca termenul de prescripție începe sa curgă la data de 23.10.2008, odată cu pronunțarea deciziei civile 235A de către Curtea de Apel București, întrucât art. 8 din Decretul nr.167/1958 prevede imperativ ca dreptul material la acțiune pentru repararea pagubei, dar și pentru îmbogățirea fără justa cauză, începe sa curgă de la data la care cel îndreptățit a cunoscut sau putea să cunoască paguba precum și persoana responsabilă.

Reclamanta a cunoscut cauza de anulabilitate a brevetului și persoana pârâtului căruia i-a efectuat plata în anul 2003, având în vedere ca litigiul privind obligarea sa la încheierea unui contract de exploatare pentru utilizarea soluției tehnice și totodată a plății drepturilor bănești cuvenite inventatorului pentru utilizarea brevetului, a invocat lipsa caracterului de noutate a invenției brevetate, aceasta fiind singura apărare în fond a pricinii.

Astfel, momentul de început al calculării termenului de prescripție il constituie momentul plății, mai precis iunie-iulie 2003, moment față de care introducea acțiunii la data de 21.11.2010, depășește termenul general de prescripție de 3 ani.

Așa cum recunoaște apelanta prin cererea de chemare în judecată, sumele achitate de către aceasta au avut la baz existența unui brevet de invenție, precum și ca urmare a unei hotărâri judecătorești irevocabile de obligare a acesteia drepturilor cuvenite pentru folosirea elementelor din brevetul de invenție. Plata s-a realizat doar ca urmare a unei executări silite și nicidecum prin grija reclamantei de a respecta drepturile izvorâte din brevet, în anul 2003.

Decretul nr. 167/1958 prevede imperativ ca dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se prescrie într-un termen general de prescripție de trei ani. De altfel chiar și în cadrul dosarului prin care a fost obligată , astăzi nedatorată, a invocat ca apărare de fond lipsa noutății brevetului de invenție, ca și cauza de nevalabilitate a acesteia. Deci, încă de la data plății aceasta a cunoscut paguba precum și pe cel îndreptățit la restituire.

Chiar și după acest moment, respectiv la data introducerii acțiunii de anulare a brevetului de invenție, soluționată definitiv prin decizia civilă nr. 235A de către Curtea de Apel București, invocată de către instanța de apel, reclamanta nu a ințeles să-și valorifice dreptul material la acțiune în sensul reparării pagubei pricinuite prin eliberarea brevetului de invenție atacat.

Este cât se poate de firesc și evident ca reclamanta, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, la data introducerii acțiunii de anulare a brevetului de invenție avea cunoștință de motivele de anulabilitate a brevetului și totodată de persoana ce a primit plata nedatorată.

Deși în speță nu este vorba despre săvârșirea unei fapte ilicite, ci despre o ă constând în plata unei sume devenită nedatorată prin anularea actului care a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești care a constituit titlul executoriu, termenul de prescripție va începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Or, acest moment nu poate fi decât acela în care plătitorul (solvens) a aflat că plata efectuată a devenit nedatorată, iar acest moment este cel în care hotărârea judecătorească de anulare a brevetului de invenție a devenit definitivă, respectiv la data de 23.10.2008, odată cu pronunțarea deciziei civile 235A de către Curtea de Apel București.

În determinarea momentului la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, nu poate fi avută în vedere atitudinea subiectivă a păgubitului, respectiv data la care acesta a invocat în instanță lipsa noutății brevetului de invenție, ca și cauza de nevalabilitate a acesteia sau alte cauze de nulitate a brevetului invederate ulterior, în acțiunea de constatare a nulității brevetului, întrucât acestea constituiau simple susțineri asupra cărora numai instanța de judecată, după soluționarea căii de atac a apelului, când decizia a devenit definitivă, putea să aprecieze asupra justeții acestor susțineri, astfel încât paguba să poată fi determinată cu certitudine.

Pentru argumentele menționate anterior, Înalta Curte a considerat că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 al Decretului-lege nr. 167/1958, motivul de recurs invocat nefiind incident în cauză astfel încât, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat. (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă, decizia nr. 917 din 22 februarie 2013)

2. Anulare certificat de moștenitor. Vocația succesorală concretă a statului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de ……. sub nr. ……., reclamantele ……. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea certificatului de moștenitor nr. ……. eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 3 București, cu cheltuieli de judecată .

În motivarea cererii au arătat că sunt moștenitoarele defuncților ……., care au moștenit, în baza testamentului autentificat cu nr. ……., cota – parte indiviză de 1/3 din imobilul proprietatea testatoarei ……. situat în str. …….. Au precizat reclamantele că au luat cunoștință de existența certificatului de moștenitor nr. ……., prin care singurul moștenitor al testatoarei ……. este pârâtul, în ședința din data de ……. în cadrul dosarului nr. ……. aflat pe rolul Tribunalului București.

În drept, au fost invocate prevederile art. 112 Cod procedură civilă, art. 802 și art. 887 Cod civil. Prin sentința civilă nr. 3410/15.04.2009 Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București. La data de 30.06.2009, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare invocând pe această cale excepția lipsei calității procesuale pasive față de prevederile art. 5 alin. 8 din HG nr. 731/04.07.2007, art. 3 alin. 2, art. 4, art. 5 alin. 1 și 2, art. 6 din Legea nr. 213/1998 precum și prescripția dreptului de opțiune succesorală față de dispozițiile art. 700 Cod civil.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 680 Cod civil, HG nr. 731/2007, Decretul nr. 31/1954, art. 700 și 701 Cod civil, Legea nr. 57/1968, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 215/2001. Prin sentința civilă nr. 8036 din 08.06.2010, Judecătoria Sectorului 3 București a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamanții ……. și a anulat certificatul de moștenitor nr. ……. eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 3 București.
Potrivit certificatelor de calitate de moștenitor nr. ……. eliberat de BNPA Valerica Ionela și Datu Elena Simona, respectiv nr……. eliberat de BNP Daniela Camilia Pop, reclamantele ……. ……. sunt moștenitoarele lui …….Potrivit art. 700 alin. 1 Cod civil, dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii.

Pe cale de consecință, conform dreptului comun, pentru a putea formula acțiune în anularea certificatului de moștenitor ar fi trebuit ca autorii reclamantelor să fi acceptat succesiunea rămasă de pe urma defunctei ……. în termen de 6 luni de la data decesului acesteia – 12.11.1973.

Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, ……. nu au făcut acte de acceptare expresă sau tacită a moștenirii, conform art. 689 Cod civil. Efectuarea reparațiilor de mică însemnătate la imobilul ce a fost proprietatea defunctei, respectiv organizarea serviciilor religioase de pomenire în considerarea memoriei acesteia, nu reprezintă acte prin care și-au însușit calitatea de moștenitori.

Cu toate acestea, la soluționarea excepției, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001: "Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi." Așadar, legiuitorul a instituit un caz special de repunere în termenul de acceptare a moștenirii în cazul bunurilor care fac obiectul legii speciale.

Or, reclamantele ……. au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, la data de 24 iulie 2001, prin intermediul executorului judecătoresc, solicitând restituirea cotei indivize de 1/3 din imobil (imobil care a fost preluat de stat prin Dispozitia nr. 7453/12.08.1974) astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

Prin depunerea cererii de restituire, reclamantele au fost repuse de drept în termenul de acceptare a moștenirii rămase de pe urma defunctei ……., motiv pentru care s-a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată. Certificatul de moștenitor se eliberează de către notarul public în cadrul procedurii succesoarele notariale necontencioase și cuprinde constatările referitoare la masa succesorală, calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din patrimoniul defunctului, respectiv bunurile atribuite dacă mostenitorii și-au impartit bunurile prin buna-invoiala în acest cadru . Potrivit art. 680 Cod civil: "în lipsa de moștenitori legali sau testamentari bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului".

Certificatul de moștenitor nr. ……. a fost eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 3 București, fără a fi citați în procedura succesorală notarială legatarii cu titlu particular, ……. și fără a se face mențiune despre testamentul autentificat sub nr. ……..

Pe cale de consecință, succesorii acestora, reclamantele ……., fiind repuse de drept în termenul de acceptare a succesiunii, sunt îndreptățite să solicite anularea certificatului de moștenitor eliberat fără respectarea prevederilor legale, cu citarea tuturor persoanelor care pot pretinde drepturi asupra moștenirii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, criticând soluția instanței de fond, pentru nelegalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, sub nr. ……. .

Prin decizia civilă nr. 611A din 24.06.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 8036/08.06.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 8679/301/2009, în contradictoriu cu intimatele-reclamante ……. și s-a luat act la act că nu se solicită cheltuieli de judecată .

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Susținerile apelantului în sensul că acesta nu are calitate procesuală pasivă, sunt nefondate.
Astfel, OG nr. 14/2007 reglementează modul și condițiile de valorificare a bunurilor intrate în proprietatea privată a statului. Obiectul prezentei cauze îl constituie anularea certificatului de moștenitor nr. 16/1974 emis de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3 București, prin care s-a dezbătut succesiunea de pe urma defunctei ……. și prin care s-a stabilit că Statului Român prin Circumscripția Financiară a Sectorului 3 București în calitate de moștenitor legal, ii revine întreaga masă succesorală, conform art. 680 Cod civil și art. 26 din Decretul nr. 40/1953.

Potrivit dispozițiilor art. 680 Cod Civil, "în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, bunurilor lăsate de defunct trec în proprietatea statului."

Potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligatii . El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Având în vedere că statul a cules moștenirea, ce face obiectul certificatului de moștenitor a cărui anulare se solicită, se justifică chemarea acestuia în judecată, în calitate de pârât prin Ministerul Finanțelor Publice.

Celelalte temeiuri de drept invocate de apelant, respectiv Legea nr. 215/2001, Legea nr. 213/1998, art. 475, 477 și 646 Cod civil sunt lipsite de relevanță, din conținutul acestor texte de lege nu se desprinde concluzia că statul nu ar avea calitate procesuală pasivă în asemenea litigii. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către recurent și acest motiv de apel a fost găsit nefondat.

Instanța de recurs constată că legiuitorul român a fost consecvent în materia preluării de către Stat a bunurilor rămase fără stăpân, în sensul că acestea intrau în proprietate Statului, care era reprezentat de către Ministerul Finanțelor Publice, prin organele sale de valorificare, respectiv direcțiile financiare. Având în vedere că, în cauza de față, se solicită anularea certificatului de vacantă succesorală, instanța de recurs invederează că are calitate procesuală pasivă Statul Român, cel care a preluat bunul abandonat, iar reprezentarea acestuia se realizează de către Ministerul Finanțelor Publice, în conformitate cu art.4 din Legea nr.213/2008 coroborate cu art.1 din OG. nr.14/2007.
Susținerile recurentului în sensul că sunt incidente dispozițiile art.123 alin.1 și 2 din Legea nr.215/2001, vor fi înlăturate de către instanța de recurs cu motivarea că bunul preluat a intrat în patrimoniul privat al Statului Român, așa cum rezultă din certificatul de vacanta succesorală și nu s-a probat ca ar fi fost transmis în patrimoniul privat la unitati administrativ teritoriale.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea va înlătura critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Cu privire la cea de-a doua critică referitoare la prescripția dreptului de opțiune succesorală, instanța de recurs constata că, deși aceasta a fost invocată ca o exceptie, este, în realitate, o critică a hotărârii recurate care trebuie analizată din două perspective, respectiv vocația succesorală concretă la moștenire a intimatelor-reclamante și acceptarea moștenirii în termenul legal. Cu privire la vocația succesorală concretă la moștenire a intimatelor-reclamante ……., instanța de recurs constata ca reclamantele aveau vocație succesorală de a dobândi numai cota de 1/3, nu cota întreaga de 1/1 din imobilul situat în …….

În acest sens, a fost formulată și cererea de chemare în judecată invocandu-se în cuprinsul acesteia ca au dobândit de la autorii lor cota indiviză de 1/3 din imobilul menționat.

Cu privire la acest aspect, în mod corect, au reținut instanțele de fond ca ……. a întocmit un testamentului autentificat cu nr. ……., prin care a testat în favoarea soților ……. numai cota de 1/3 din imobilul menționat. Conform testamentului menționat, instanța de recurs, constată că soții ……. aveau vocația succesorală concretă numai la dobândirea cotei de 1/3 din imobilul, în virtutea calității lor de legatari cu titlu particular. Numai această cotă de 1/3 putea fi dobândită, prin retransmitere de către reclamantele …….

Având în vedere că acestea au vocația succesorală concretă numai cu privire la cota de 1/3 din imobilul situat în București în str. Calusei nr. 31, sector 3, se constată că certificatul de vacanta succesorală contestat este lovit de nulitate numai cu privire la cota de 1/3, care aparține intimatelor-reclamante, nu cu privire la întreaga cotă de 1/1 din imobilul menționat.

Faptul că intimatele au dobândit numai cota de 1/3 nu a fost contestat în fața instanței de recurs de către intimata prezenta la termenul de judecată și este confirmat și de împrejurarea ca acestea au solicitat restituirea în temeiul Legii nr.10/2001 numai pentru cota de 1/3, așa cum rezultă din copia notificării aflate la fila 50 din dosarul Judecătoriei Sectorului 3 București.

Cu privire la acceptarea moștenirii, instanța de recurs invederează că instanțele de fond au aplicat în mod corect dispozițiile art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001, care derogă de la dispozițiile art.700-7001 din Codul civil din 1864. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art.304 pct.9 din Codul de Procedură civilă coroborate cu art.700 din Codul Civil, se constată că este întemeiată numai critica referitoare la vocația succesorală concretă la moștenire, celelalte susțineri fiind neîntemeiate, motiv pentru care, în temeiul art.312 din Codul de Procedură Civilă, va admite recursul formulat de către recurentul – pârât statul român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 611AA/24.06.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr. 8679/301/2009 în contradictoriu cu intimatele-reclamante ……., va modifica decizia civilă recurată, în sensul că: va admite apelul declarat de Statul Român prin Ministerul schimba în parte sentința civilă apelată, în sensul că: va admite în parte acțiunea, va constata nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. ……. cu privire la cota de 1/3 din imobilul situat ……. 3 și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În temeiul art.274 din Codul de Procedură Civilă, având în vedere ca recursul declarat a fost admis, instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către intimatele-reclamante.

În temeiul art.274 din Codul de Procedura Civilă, având în vedere că recursul declarat a fost admis, instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către intimatele-reclamante. (Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, Decizia civilă nr. 164 din 27.01.2012).

3. Anulare contract de vânzare-cumpărare. Restituire imobil cu destinația spațiului comercial ce a făcut obiectul contractului

Se constată că prin sentința nr.7445 din 18.10.2011 Tribunalului București, Secția a VII-a Civilă a fost admisă cererea formulată de ACSIS Solv IPURL, în calitate de administrator judiciar, în contradictoriu cu debitoarea SC Instalterm PKM Proiect SRL, prin curator special CDN, și pârâta SC Instalterm Service SRL și a dispus anularea contractului de vânzare încheiat de debitoare și pârâtă, autentificat sub nr.980 din 11.03.2009 de BNP Hogas și Asociații; a fost dispusă repunerea părților în situația anterioară în sensul că a obligat pârâta să restituie debitoarei imobilul cu destinația spațiului comercial ce a făcut obiectul contractului, imobil situat în Galați, cartier Piața Centrală, str. Traian nr.56 (fost nr.70), mansarda, județul Galați, având suprafața construită totală de 197 mp.

Pentru a decide astfel judecătorul-sindic a constatat că prin sentința comercial nr.624 din 01.02.2011 a Tribunalului București – Secția a VII-a Comercială a fost deschisă procedura insolvenței față de debitoarea SC Instalterm Service SRL iar prin sentința nr.2839/12.04.2011 a fost dispusă intrarea debitoarei în faliment, în procedura simplificată, fiind desemnat în calitate de lichidator ACSIS Solv IPURL; ca acesta din urmă a solicitat anularea contractului de vânzare, autentificat sub nr.980 din 11.03.2009 de BNP Hogas și Asociații ce are ca obiect transferul proprietății imobilului situat în Galați, cartier Piața Centrală, str. Traian nr.56 (fost nr.70), mansarda, județul Galați, având suprafața construită totală de 197 mp prin care a fost transferată proprietatea acestuia de la debitoare la pârâtă SC Instalterm Service SRL, temeiul anulării fiind art.79 și 80 alin.1 lit.b, c și e din Legea nr. 85/2006 sub motiv ca înstrăinarea a fost făcută cu intenția de a frauda pe creditorii debitoarei, această intenție rezultând din prețul vânzării care nu este serios și sincer pentru că nu reflectă valoarea reală a bunului și nu a fost stabilit cu scopul de a fi plătit; ca asociații societății debitoare sunt aceeași cu cei ai pârâtei.

Judecătorul-sindic a mai constatat ca pârâta a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii deoarece nu există dovezi din care să rezulte caracterul fraudulos al contractelor și păgubos pentru creditori; că prețul este serios și sincer; că prețul a fost plătit prin compensare; că vânzarea a avut loc cu mult înainte de intrarea debitoarei în insolvență.

Analizând cererea judecătorul-sindic a constatat că în fapt pârâta nu contesta existența contractului de vânzare, al cărui preț a fost de 261.000 lei, fără TVA, în contract menționându-se că prețul a fost plătit integral prin virament bancar, anterior încheierii contractului; ci că nu există dovezi privind disproporția prețului cu valoarea imobilului astfel că nu ar fi incidente regulile art.80 alin. 1 lit.b.

Judecătorul-sindic reține însă că sunt îndeplinite condițiile art.80 alin.1 lit.c și art. 80 alin.2 lit.e din Legea nr.85/2006 deoarece la data perfectării contractului cele două societăți aveau ca asociați și administratori aceleași persoane fizice: SA, AF și RF, că deci la data arătată pârâta cunoștea situația economică și financiară dificilă a debitoarei și valoarea însemnată a pasivului acesteia, și în perspectiva insolvenței debitoarei a fost decis, de "coniventa cu debitoarea" să deturneze și să ascundă acestea bunuri prin intermediul unei vânzări fictive; ca pârâta a avut o poziție dominantă asupra debitoarei, având în vedere conducerea comună a celor două societăți, deciziile debitoarei aflându-se totdeauna sub controlul societății pârâte, aceasta din urmă având posibilitatea de a hotărî cu privire la înstrăinarea imobilului debitoarei, a prețului și a modului de plată; astfel că înstrăinarea a fost încheiată în dauna creditorilor având în vedere și că nu există dovada plății prețului și a intrării acestuia în patrimoniul debitoarei pentru a servi la gajul general al creditorilor; ca ulterior pârâta a recunoscut că plata prețului nu a avut loc potrivit dispozițiilor din contract ci printr-o compensare însă, reține judecătorul-sindic, nu există dovada plății prețului arătat prin compensări, ordinul de compensare din 30.05.2009 privind suma de 228.380,05 lei nu prezintă relevanță în cauza deoarece nu întrunește condițiile de valabilitate prevăzute de HG nr.685/23.08.1999. În concluzie, judecătorul-sindic a reținut că înstrăinarea a avut loc fără nicio contraprestație din partea pârâtei, transferul având astfel caracter gratuit, deghizat sub forma unui act cu titlu oneros, supus anulării potrivit art.80 alin.1 lit.a din Legea nr.85/2006.

Judecătorul-sindic a mai reținut că sunt întrunite condițiile art.80 alin.1 lit. c și art.80 alin. 2 lit. e raportat la art.85 alin.3 din Legea nr. 85/2006. În plus, judecătorul-sindic mai reține că din celelalte dosare aflate pe rolul instanței rezultă că în câteva luni din anul 2009 debitoarea și-a înstrăinat foarte multe active, ce nu intrau în categoria actelor obișnuite ale comerciantului. În final, judecătorul-sindic a reținut că sunt întrunite condițiile art.80 alin.1 lit.b și lit. c din legea nr. 85/2006 și a decis anularea contractului în litigiu. La 28.11.2011 SC Instalterm Service SRL a declarat recurs criticând soluția instanței de fond ca nelegală.

1. Se susține că actul în litigiu este încheiat în formă autentică, prețul este real și serios, și ca buna-credință se prezumă iar reclamantul trebuie să facă dovada participării la frauda a cocontractanților, pentru debitor prezumându-se reaua-credință în ipoteza prevăzută de art.80 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006, pentru aceasta ar trebui ca, contractantul să fi cunoscut starea de insolvență a debitoarei la data încheierii contractului, sau ca acesta ar fi conștientizat că prin cumpărarea bunului s-ar ajunge la destabilizarea activității debitoarei; că aceste ipoteze nu sunt verificate deoarece cele două societăți au continuat să aibă relații comerciale și după încheierea contractului arătat.

2. Se mai arată că prețul stabilit de părți este corect; ca prețul este serios chiar dacă plata lui a fost făcută prin compensare; că este superficială concluzia administratorului judiciar atunci când afirmă că intenția de fraudă rezultă din faptul că ambele societăți au avut aceeași asociați în momentul contractării, aceasta reprezentând o intenție concertată de fraudare, deoarece această ipoteză nu poate constitui o prezumție de rea-credință.

3. Contractul de vânzare a fost încheiat legal, respectându-se condițiile de fond și de formă prevăzute de lege .

4. Soluția instanței nu respectă dreptul la un proces echitabil deoarece au fost luate în considerare acte depuse de reclamantă după inchiderea dezbaterilor și au fost considerate temeinice proba cu anunțurile din ziare fără a se explica de ce această probă este superioară actelor depuse de pârâta în apărare; că nu se poate stabili valoarea imobilelor după anunțurile din ziare singura probă obiectivă trebuia să fie expertiza.

5. Se susține că instanța nu a explicat motivele pentru care a respins probele pârâtei, limitandu-se să spună că sunt lipsite de forță probantă, deși analiza probelor implică și alte aspecte. După ce au fost explicate regulile art.261 C. pr. civ. recurenta concluzionează că în lipsa motivării hotărârii nu se poate solicita schimbarea hotărârii instanței de fond ci doar "casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare primei instanțe (…) potrivit art.297 alin.1 C. pr. civ.

În final recurenta revine și arată că greșit instanța de fond a reținut că nu a fost făcută dovada plății prețului atâta timp cât a fost depus ordinul de compensare, și că instanța de fond nu a pus în discuția părților respectarea condițiilor HG nr.685/23. 08. 1999.

În recurs, recurenta a depus copia xerox a ordinului de compensare din 30.05.2009, și a unora dintre copiile enumerate pe versoul acestui act de compensare; ca și un raport de evaluare din decembrie 2011.

Recursul nu este fondat.

Nu sunt fondate criticile recurentei încadrate din oficiu de curte în motivul prevăzut de art.304 pct. 9 C. pr. civ. și respectiv art.304 pct.6 C. pr. civ. pentru cea de a cincea critică.

I. Împrejurările esențiale ale litigiului:

Curtea constată că prin contractul de vânzare autentificat sub nr.980 din 11.03.2009 debitoarea SC Instalterm PKM Proiect SRL a înstrăinat recurentei SC Instalterm Service SRL imobilul situat în Galați, cartier Piața Centrală, str. Traian nr.56 (fost nr.70), mansarda, județul Galați, având suprafața construită totală de 197 mp, ce avea destinația de spatiu comercial. Actul a fost semnat de același persoane pentru cele doua părți, în calitate de asociați în ambele societăți.

În conținutul contractului se menționează ca prețul de 261.000 lei, fără TVA, a fost primit de vânzător prin virament bancar. Ulterior pârâta recurenta revine și contrazice un act autentic cu un înscris sub semnătura privată, contrar regulilor privind ierarhia probelor, ca prețul a fost plătit prin compensare, depunând în acest scop la dosar un înscris sub semnătura privată denumit ordin de compensare, semnat însă doar de cele două părți, în care nu sunt însă menționate decât facturile care justifică datoria debitoarei către pârâta.

Nu există deci până astăzi nici o dovadă privind faptul că această compensare a avut ca obiect datoria pe care pârâta o avea de plată a sumei de 261.000 lei reprezentând prețul datorat pentru vânzare arătată, cu toate că instanța de fond a reținut că actul de compensare nu face dovada plății sumei arătate. Recurenta nu a făcut această dovadă nici măcar în recurs, deși critică soluția instanței de fond pentru acest motiv.

Curtea mai constată că din adresa întocmită de Primaria judetului Galați în ultimii trei ani anterior lui 2011 debitoarea a înstrăinat în jur de 14 mijloace de transport.

În fine, curtea mai constată că părțile sociale au fost înstrăinate de persoanele care au semnat contractul de vânzare arătat au înstrăinat părțile sociale schimbându-se și sediul social din în București. Potrivit art.80 alin.1 lit.c din legea nr.85/26: pot fi anulate actele incheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunurile de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice fel drepturile .

II. Judecata:

1. Nu este fondată prim critică. Curtea constată că în speță nu trebuie dovedită reaua credință a pârâtei recurente, așa cum susține aceasta.

Așa cum corect a invocat și recurenta în cazul prevăzut de art.80 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006 reaua-credință a debitoarei este prezumată. Prin admiterea acestei prezumții ea se extinde și la pârâta pentru că aceasta este reprezentată de aceleași persoane care, așa cum a admis și recurenta, sunt prezumați că sunt de rea-credință. Nu trebuie să facem nici o dezvoltare a acestei extinderi a prezumției la pârâta căci nimeni nu poate să spună că o persoană, când reprezintă o societate, este de rea-credință, dar tot ea este de buna-credință când reprezintă cocontractanta.

Din ansamblul actelor enumerate mai sus este clară politica debitoarei decisă de cele trei persoane: să vândă toate bunurile din patrimoniul societății fără a interesa dacă creditorii au sau nu de suferit din această politică. Nu are nici o relevanță că cele două societăți au avut relații comerciale ulterior acestui contract, așa cum încearcă recurenta să susțină.

2. Nu sunt fondate nici a doua și a treia critica.

Curtea constată că prima instanță nu a reținut niciodată că prețul nu ar fi serios. În schimb a reținut că prețul nu a fost plătit. Ca actul de vânzare este de fapt o donatie simulată, prin faptul că în actul public se menționează că este vânzare, și că prețul a fost plătit, dar că în realitate acest preț nu a fost plătit, în lipsa probelor. Curtea reamintește că pentru a exista act simulat ar trebui ca actul ascuns să fie întocmit în același timp cu cel public ori actul de compensare, invocat de pârâta este încheiat peste aproape trei luni, adică la 30 05.2009.

În consecință nu se poate reține decât că pârâta nu a plătit prețul așa cum a fost menționat în conținutul contractului de vânzare și nici ulterior, caci așa cum a fost arătat mai sus nu se poate reține că a existat o compensare cu privire la suma pe care pârâta o datora cu titlu de preț al vânzării în litigiu. Nu interesează că a existat compensarea cu privire la alte datorii .

În fine, faptul că actul este legal sub aspect formal asta nu împiedică anularea contractului dacă prin el sunt aduse atingere gajului creditorilor chirografari. În aplicarea acestui drept al creditorilor a fost reglementat art.79-80 din Legea nr.85/2006.

3. Nu este fondată nici a patra critică.

Curtea constată că instanța de fond nu și-a bazat rațiunea pe nici un act care ar fi fost depus de reclamantă după data inchiderii dezbaterilor, recurenta vorbind de anunțuri din cotidiane. Instanța a concluzionat pe baza lipsei probei privind plata prețului și a faptului că același persoane au semnat pentru ambele părți ale actului, acesta fiind încheiat în perioada suspectă.

4. Nu este fondată nici a cincia critica.

Curtea constată că recurenta susține că instanța de fond i-ar fi respins probele solicitate. Nu spune însă care sunt probele solicitate și care ar fi fost eficiența acestora în soluționarea litigiului, cu ce ar fi putut schimba aceste probe situația de fapt ori interpretarea comportamentului părților. Mai mult nici în recurs nu au fost solicitate alte probe, în afară de actul de compensare, facturile atașate acestuia și un raport de expertiză. Recurenta mai enumeră ca temei al recursului și art.304 pct. 7 și 8 însă nu au fost exprimate critici care să fie încadrate în textele arătate.

Văzând și dispozițiile art.312 alin.1 C. pr. civ. a fost respins recursul ca nefondat. (Curtea de Apel București – Decizie nr.828 din data 28.02.2012).

4. Anularea cererii ca insuficient timbrată. Neindicarea valorii obiectului cererii de chemare în judecată

Omisiunea reclamantului de a indica valoarea obiectului pricinii, nu atrage sancțiunea nulității conform Legii nr. 146/1997, soluția Tribunalului sub acest aspect fiind de asemenea, nelegală.

În cauza, instanța de fond a omis să stabilească suma datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru și să pună în vedere apelantului reclamant obligația de plată, astfel încât sancțiunea anulării cererii de chemare în judecata contravine dispozițiilor legale menționate anterior.

Instanța sesizata, constatând că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind conținutul cererii de chemare în judecată, are posibilitatea de a solicita reclamantului să completeze cererea, iar neindeplinirea acestei obligatii este prevăzută sub sancțiunea suspendarii, conform art. 339 sau 1551 Cod procedura civilă.

Deliberând asupra apelului: Prin Sentința civilă nr. 11044 din data de 10 septembrie 2012 Tribunalul București secția a VI a Civilă a admis excepția de netimbrare și a anulat cererea formulată de reclamanta SC O. M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC NBG L. IFN ca insuficient timbrată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a indicat valoarea în lei a obiectului cererii de chemare în judecată până la termenul fixat în acest scop și cu atât mai mult nu a achitat taxa judiciară de timbru ce ar fi corespuns valorii obiectului litigiului, deși prin citația emisă pentru acest termen i s-au adus la cunoștința prin grija instanței toate obligatiile ce îi revin în legatură cu taxa judiciară de timbru, încălcând astfel prevederile art. 36 alin. 2 din Ordinul ministrului justiției nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Dispozițiile art.36 alin. 2 din Ordinul ministrului justiției nr.760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru nu contravin prevederilor art.20 alin. 3 din Legea nr.146/1997, respectiv nu se poate considera că aplicarea sancțiunii nulității în cazul acțiunilor trimise prin poștă care nu conțin datele necesare calculării taxelor atunci când încunoștințat cu privire la obligatiile ce îi revin, reclamantul nu furnizează aceste date și nu achită taxa judiciară de timbru aferentă cererii, ar contraveni prevederilor art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, care prevăd sancțiunea nulității numai în ipoteza neachitării taxei judiciare de timbru, având în vedere că din chiar textul art. 20 alin. 1 și 3 din Legea nr. 146/1997 rezultă că voința legiuitorului a fost aceea că taxa judiciară de timbru săa se plătească anticipat și să nu se acorde decât cel mult un termen pentru îndeplinirea acestei obligatii procesuale.
Având în vedere că acordarea termenului de judecată pentru completarea cererii de chemare în judecată și pentru achitarea taxei judiciare de timbru, conform art. 36 alin. 2 din Ordinul ministrului justiției nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru este cauzată tot de culpa reclamantului, care nu a formulat cererea de chemare în judecată cu respectarea art. 112 pct. 3 C.proc.civ., omițând să indice valoarea în lei a pretențiilor sale, nu se poate primi nici teza susținută de reclamantă în prezena cauză potrivit căreia subsecvent îndeplinirii obligației de indicare a valorii în lei a obiectului cererii, ar trebui să i se acorde un nou termen în vederea achitării taxei judiciare de timbru. Aceasta ar contraveni, în opinia instanței, prevederilor legale suscitate (art. 20 alin. 1 și 3 din Legea nr. 146/1997, art. 5 alin. 2, art. 35 alin. 2 și 36 alin. 2 din Ordinul ministrului justiției nr. 760/C/1999.

Împotriva acestei sentințe, cu respectarea termenului prevăzut de articolul 284 alineat 1 Cod procedura civil a declarat apel reclamanta SC O. M. SRL, solicitând anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre soluționare la aceeași instanță. În motivare, apelanta a arătat ca dispozițiile art.112 Cod Proc. Civ stipulează în mod imperativ că "cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință".

Dacă în privința obiectului cererii nu există derogare și nicio excepție care să particularizeze această obligație procedurală, în ceea ce privrște valoarea sa, legiuitorul ca și expresie a disponibilității procesual-civile, instituie posibilitatea ca aceasta să fie stabilită "după prețuirea reclamantului", lăsând la deplina latitudine a acestuia) și doar în situația în care există această posibilitate în mod obiectiv de a fi stabilită. În completare însă legiuitorul a instituit în legatură cu valoarea cererii judiciare posibilitatea procesuală ca în cazul fie a imposibilității de evaluare, a contestării sau a valorii derizorii, "această evaluare să se facă pe cale de expertiză, dispusă din oficiu sau ia cererea oricarei părți, taxa calculandu-se la valoarea rezultata din expertiza."

Trebuie realizată o distinctie clara intre obligația de a plati taxa de timbru (obligatie care, conform legii ii incumba reclamantului) și obligația de a stabili cuantumul taxei de timbru.

Sancțiunea neachitarii taxelor judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanța de judecată atrage sancțiunea anulării cererii în condițiile art, 20 alin. 1 și 2 din Lege . Această sancțiune este însă condiționată de stabilirea valorii cuantumului de achitat așa cum a fost pus în vedere de către instanța de judecată și nu de neîndeplinirea obligației de a stabili acest cuantum de către partea interesată.
Analizând sentința apelată în raport de motivele invocate, Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 18 alin.1 și 20 alin.2 din Legea nr. 146/1997, instanța de judecată este obligată să determine cuantumul taxei judiciare de timbru, iar în ipoteza în care taxa judiciară nu a fost plătită în cuantumul legal la data inregistrării cererii, instanța este obligată să pună în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. Numai după indeplinirea acestor cerințe de ordin admnistrativ, dacă se constată că obligația de plată nu a fost indeplinită la termenul de judecată acordat, este posibilă aplicarea sancțiunii anulării cererii, conform art. 20 alin.3 din legea nr. 146/1997

În cauza, instanța de fond a omis să stabilească suma datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru și să pună în vedere apelantului reclamant obligația de plată, astfel încât sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată contravine dispozițiilor legale menționate anterior.

Omisiunea reclamantului de a indica valoarea obiectului pricinii, nu atrage sancțiunea nulității conform Legii nr. 146/1997, soluția Tribunalului sub acest aspect fiind de asemenea, nelegală.

Astfel, potrivit art. 112 alin. 3 Cod procedura civilă, cererea de chemare în judecata trebuie să cuprindă obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este posibilă.
Instanța sesizată, constatând că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind conținutul cererii dechemare în judecată, are posibilitatea de a solicita reclamantului să completeze cererea, iar neindeplinirea acestei obligații este prevăzută sub sancțiunea suspendarii, conform art. 339 sau 1551 Cod procedura civilă.

De asemenea, stabilirea valoarii obiectului pricinii este lăsată la aprecierea reclamantului, iar în ipotezele în care valoarea este contestată sau apreciată de instanță că derizorie, evaluarea se face pe cale de expertiză tehnică judiciară, urmând ca taxa să se calculeze la valoarea stabilită prin expertiză, potrivit dispozițiilor art. 2 alin.3 din legea nr. 146/1997 și ale Normelor Metodologice aprobate prin Ordinul 760/1999.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul articolului 297 alin.2 Cod procedură civilă a admis apelul și constatând că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, a anulat în tot hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, urmând ca Tribunalul să stabilească și să comunice reclamantei cuantumul taxei judiciare de timbru, conform celor expuse anterior. (Curtea de Apel București – Secția a v-a Civilă, decizia civilă nr.12 din 16.01. 2013)

5. Nulitate parțială acte de adjudecare

Reclamantul M A prin imputernicit M M a chemat în judecată pe pârâții Sc R SA prin lichidator judiciar, DGFP , SC C P SRL și SC C Com O SRL, solicitând ca prin sentințăace se va da să se dispună nulitatea parțială a actelor de adjudecare prin care SC C P SRL și SC C Com O SRL au adjudecat de la debitorul SC R SA prin intermediul creditorului AFP, conacul și crama situate în incinta fermei zootehnice F, jud B, anularea tuturor actelor de înstrăinare a imobilelor conac și cramă situate în comuna R sat F, încheiate ulterior actelor de adjudecare și restituirea în natură în deplina proprietate și posesie a imobilelor crama și conac.

În motivarea de fapt a acțiunii reclamantul arată că este nepot de fiu al defuncților A și E M , iar prin procesele verbale din data de și respective bunicul său a fost expropriat în baza legii reformei agrare nr 187/1945 de suprafața de 351,33 ha teren arabil și vie nobilă precum și de conacul și dependințele acestuia aflate pe raza comunei S plasa B în prezent F, comuna R.

La data de prin hotărârea nr a C de A a R A, plasa B , a fost admisă contestația bunicului său lăsându-i-se în proprietate doar suprafața de 50 ha teren în care intra conacul și dependințele sale care i-au fost preluate ulterior. Mai arată reclamantul că bunica sa a primit prin partajul voluntar din data de pe langă mai multe terenuri și jumătatea dinspre sud a clădirii crama cu pivnița și pod, situată în comuna St, plasa B, ce i-au fost preluate integral prin decretul 83/1949 .

Ca urmare a aparitiei legii 10/2001 la data de, reclamantul a notificat primaria comunei R solicitând restituirea în natura a conacului și crama situata în comuna R sat F, jud B.

Prin adresa nr. / 2001 primaria R i-a comunicat reclamantului că unitatea deținătoare a imobilului revendicat este SC R SA , societate pe care reclamantul a notificat-o la data de 2001.

Întrucât reclamantul nu a primit răspuns ferm, s-a adresat Prefecturii B, care la data de 2003 i-a comunicat ca SC Ro SA nu ii poate solutiona notificarea deoarece a fost privatizata conform legii 268/2001 iar imobilul notificat se afla în proprietatea SC C P SRL și SC C Com O SRL, care le-au cumparat în urma licitatiei organizata de AFP.

Reclamantul a mai arătat ca prin vânzarea efectuată au fost inculcate dispozițiile legale care interziceau înstrăinarea imobilelor notificate sub sancțiunea nulității absolute prevăzută de art 21 al 5 din legea 10/2001. În sprijinul acțiunii formulate reclamantul a depus la dosar înscrisuri doveditoare aflate la filele dosar.

La data de 2010 reclamantul a depus o cerere la dosar prin care a precizat cadrul procesual înțelegând să renunțe la chemarea în judecată a pârâților DGFP, SC C P SRL, SC C Com O SRL și SC R SA prin licihidator, solicitând citarea în cauză a S R prin M F P și în contradictor cu acesta în temeiul ar 480 cod civil să se dispună acordarea de despăgubiri reclamantului pentru imobilele conac și cramă situate în comuna R sat F. Prin întampinarea depusă la dosar de către pârâta DGFP în numele Statului Român prin MFP a invocat următoarele exceptii:

necompetența materială a Tribunalului față de temeiul de drept art 480 cod civil invocat de reclamant, apreciind că în cauza competența aparține judecătoriei în prima instanța

lipsa calității sale procesuale passive întrucât SR nu este posesorul imobilului revendicat de reclamant

excepția inadmisibilității acțiunii întrucât acțiunea în revendicare a imobilelor preluate abuziv în perioada nu poate fi introdusă pe calea Dreptului Comun după intrarea în vigoare a legii 10/2001 .

Acțiunea s-a inregistrat la Tribunalul secția civilă, care, prin decizia civilă nr a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza la Judecătoria R, competentă material să soluționeze prezenta cauză. După înregistrarea cauzei la Judecătoria RS, prin cererea depusă la data de 3 decembrie 2010, reclamantul și-a precizat obiectul acțiunii respective obligarea pârâtului SR prețului de piață actualizat la data plății efective aferent imobilelor conac și crama, situate în comuna R, sat F.

În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art 998 și următoarele cod civil, art 1073 și următoarele cod civil, coroborate cu dispozițiile legii 10/2001, art.109 și 112 cod procedura civilă.

În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de evaluare a imobilelor în cauză, lucrare ce a fost efectuată de expert R M . La data de …pârâta a depus „Note „ la dosar prin care a apreciat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă întrucât potrivit legii 10/2001 în situația în care restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv de stat sau alte persoane juridice în perioada nu mai este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a mai arătat că, deși reclamantul a inițiat procedura administrativă prevăzută de legea specială, acesta nu a finalizat-o, nu a folosit căile de atac prevăzute de lege, stând în pasivitate până la data introducerii acțiunii. Examinand înscrisurile doveditoare depuse la dosar de către ambele părți, instanța a reținut următoarele:

Reclamantul în calitate de nepot de fiu al defuncților A și E M a făcut dovada că bunicii săi au deținut în proprietate printre altele un conac și o cramă, situate în comuna R, sat F, jud B, preluate ulterior de stat în baza decretului 83/1949. În baza legii 10/2001 reclamantul a inițiat procedura administrativă prealabilă în scopul revendicării imobilelor în cauză.

După primirea notificării inaintată de reclamant și a actelor doveditoare, SC R SA, societate deținătoare a imobilului la data notificării, achiesand în mod tacit asupra dreptului reclamantului privind imobilele în cauză s-a adresat reclamantului cu o scrisoare de intenție într-o viitoare colaborare cu acesta fără însă a da curs în mod concret notificării reclamantului. Tergiversarea soluționării notificării reclamantului a condus în anul la vânzarea la licitație publică a imobilelor în cauză, licitație organizată de A F P R, în calitate de creditor al SC R. Prin vânzări successive a imobilelor în cauză acestea au ajuns în proprietatea unor societăți comerciale.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale passive a S R, instanța rețin următoarele:

Practica judiciara constanta întemeiată pe jurisprudenta CEDO (cauzele R contra Romaniei , străinul contra României, T și G contra Romaniei) este în sensul că foștilor proprietari deposedați de immobile și nedespăgubiți de stat li se cuvin despăgubiri calculate la valoarea de piață a imobilelor de care au fost deposedați , despăgubiri care se impun a fi plătite de pârâtul SR prin MF. În raport de calificare juridică data acțiunii dedusă judecății, instanța apreciază că pârâtul MF în reprezentarea SR potrivit art. 2 și 3 pct.48 din HG 386/2007 are calitate procesuală pasivă, considerente în raport de care instanța va respinge excepția invocate ca neîntemeiată.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii s-au reținut următoarele:

Temeiul juridic al acțiunii reclamantului vizează și dispozițiile art 480-481 cod civil, art 44 din Constitutie, art 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate). În condițiile în care reclamantul a urmat procedura prealabil administrativa prevăzută de legea 10/2001 însă timp de 10 ani s-a lovit de pasivitatea și refuzul autorităților competente de a emite decizia de soluționare a notificării, respingerea acțiunii ca inadmisibilă introdusă pe Dreptul Comun după apariția legii 10/2001 încalcă Dreptul Reclamantului privind accesul la justiție și dreptul său de proprietate garantat de Constituție precum și norma europeană care garantează protecția unui bun sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă .

În acest sens este și dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțată prin decizia nr. 33 din 9.06.2008 a Sectiilor Unite ale ICCJ. Față de considerentele de mai sus instanța va respinge excepția invocată ca neîntemeiată. Față de probele administrate în cauză și considerentele reținute având în vedere dispozițiile art 480-481 cod civil, art 998 și următoarele cod civil, art 44 din Constitutie, instanța va admite acțiunea reclamantului și va obliga pârâtul să plătească reclamantului suma de 143 070 lei despăgubiri reprezentând contravaloare la prețul de circulație a conacului și crama, potrivit evaluării efectuată de către expert RM, preț actualizat la data plății efective. Va lua act că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată. Instanța a hotărât că admite acțiunea civilă formulată de reclamantul M A prin imputernicit M M cu domiciliul ales în B, bulevardul, nr, ap, în contradictor cu pârâtul SR prin MFP cu sediul în.. , str.. nr.., Obliga pârâtul sumei de 143 070 lei despăgubiri reprezentând contravaloare conac și cramă ce va fi actualizat la data plății efective, potrivit evaluării efectuată de expert RM. (Judecătoria Ramnicu Sarat – Sentința civilă nr. 321-3 din data 30.05.2011).

CONCLUZII

Regimul juridic al actelor administrative este reprezentat de un ansamblu de reguli de fond și de formă, care conturează personalitatea actelor administrative în circuitul juridic, în sensul că evocă criteriile de valabilitate ale acestora.

Elementele centrale ale acestui regim juridic sunt reprezentate de legalitatea și oportunitatea actului administrativ, care împreună asigură valabilitatea acestor acte.

Nulitatea unui act juridic, implicit și a actelor administrative, este considerată a fi o sancțiune care intervine în situațiile în care actul este afectat de unele vicii sub aspectul legalității. Nulitatea poate viza atât actele administrative normative, cât și cele individuale. Cauzele nulității pot viza nelegalitatea actului administrativ, în sensul încălcării condițiilor de fond, formă și procedură prevăzute de lege pentru valabilitatea sa, precum și netemeinicia actului, adică aplicarea eronată a legii la situația de fapt reglementată prin actul administrativ.

Anularea unui act administrativ are ca efect nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare care au fost condiționate sub aspectul legalității, de existența acestuia.

De fiecare dată când o persoană fizică ori juridică apreciază că printr-un act administrativ a fost încălcată legea, are dreptul să ceară organului competent să constate acest lucru, să împiedice ca actul respectiv să mai producă efecte juridice – să pronunțe nulitatea actului administrativ.

Instituția nulității actelor administrative are un rol extrem de important în cadrul respectării drepturilor și libertăților cetățenilor, întrucât prin aceasta se asigură restabilirea situației anterioare adoptării, întocmirii actului administrativ abuziv, contrar legii.

Încetarea temporară și provizorie a efectelor juridice produse de un act administrativ se face prin suspendare. Prin revocarea sau anularea actului administrativă suspendarea se trasformă, dobândind un caracter definitiv, cu efecte ex tnuc (pentru trecut) și ex nunc (pentru viitor) pe motiv de ilegalitate și cu efecte ex nunc pe motiv de inoportunitate (în cazul revocării). Cum prin noua Lege a contenciosului administrativ, distincția dintre legalitate și oportunitate nu mai este evidentă, oportunitatea constituind o dimensiune a legalității, consideram ca indiferent dacă este vorba de revocare sau anulare. În considerarea acestui punct de vedere a se vedea că dacă s-au produs unele efecte pentru trecut, potrivit art.18 alin.(3) din Legea nr.554/2004, ele chiar dacă din punct de vedere material nu mai pot fi înlăturate, instanța la soluționarea cererii, dacă reclamantul a solicitat acest lucru, va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate.

Actele administrative sunt obligatorii și executorii prin ele însele de la publicare, de la data prevăzută pentru intrarea în vigoare sau de la comunicare, bucurându-se de prezumția de legalitate. În aceasta ordine de idei, de observat că suspendarea determina doar o încetare temporară a efectelor juridice, fără însă ca actul administrativ să fie destinat, ci doar temporar acesta nu se mai aplica.

În literatura juridică s-a arătat că suspendarea poate opera fie prin prevederile exprese ale legii, fie printr-un act juridic (act juridic administrativ al organului administrativ eminent sau organului în limitele conferite de lege), hotărâre a instanței judecătorești.

Ca o concluzie, este de precizat că, dreptul instanțelor judecătorești de contencios administrativ de a controla legalitatea actelor administrative de autoritate adoptate sau emise de serviciile publice administrative, precum și refuzul acestora de a rezolva cererile referitoare la un drept recunoscut de lege, constituie cheia de boltă a statului de drept. În aceste condiții, cu cât va fi mai complet dreptul instanțelor judecătorești- aorganelor puterii judecătorești – de a controla legalitatea activității organelor administrației publice – a organelor puterii executive – cu atât vor fi respectate drepturileși libertățile fundamentale ale cetățenilor și nu numai a lor, precum și asigurată legalitatea în activitatea organelor puterii executive.

BIBLIOGRAFIE

1. Apostol Tofan D., “Drept administrativ”, Vol. II, Editura All Beck, București, 2004.

2. Apostol Tofan D., “Drept administrativ. Tematica prelegerilor.”, vol. II, Editura All Beck, București, 2008

3. Bălan E., “Drept administrativ și procedură administrativă”, Editura Universitară, București, 2002.

Beleiu G., "Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil", Editura Șansa, București, 1998

4. Ciobanu A., Coman S., “Drept administrativ”, Editura Universul Juridic, București, 2008.

5. Drăganu T., „Drept constituțional și instituții politice”, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1998.

6. Iorgovan A., “Noua lege a contenciosului administrativ. Geneza și explicații”, Editura Roata, București, 2004.

7. Iorgovan A., “Tratat de drept administrativ,” Vol. II, Ediția a IV-a, Editura Beck, București, 2005.

8. Olteanu G., “Noțiuni de drept administrativ”, Editura AIT Laboratories, 2005,

9. Petrescu, R.N., “Drept administrativ”, Editura Hamangiu, București, 2009.

10. Podaru O., “Drept administrativ. Practica judiciară comentată”. Vol. I. Actul administrativ, Editura Hamangiu, 2010

11. Podaru O., “Actul administrativ.Repere pentru o teorie altfel”, vol.l, Ed.Hamangiu, București, 2010;

12. Podaru O., “Drept administrativ. Actul administrativ”, Editura Hamangiu, București, 2011

13. Podaru O., “Legile administratiei publice”, Editura Hamangiu, București, 2013

14. Preda M., “Drept administrativ.Parte generală”, Ediția a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2006;

15. Prisăcaru V., “Tratat de drept drept administrativ român.Parte generală”, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

16. Safta E., ”Drept civil . Contracte speciale “ , ediția I a, Editura Polirom , Iași , 1999

17. , "Drept administrativ și știința administrației", vol.II, Editura Risoprint, , 2000

18. Trăilescu A.,” Drept administrativ” Ediția a-III a, Editura C.H. Beck, București, 2008.

19. Vedinas V., “Drept administrativ și institutii politico-administrative”, Editura Lumina Lex, București, 2002;

20. Vedinas V., “Drept administrativ”, Ed. a IV-a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2009.

Legislație:

1. Constituția României, revizuită, 2003

2. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

3. Codul de Procedură Civilă.

4. Monitorul Oficial al României.

5. Legea nr. 112 / 1995 privind reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinația de locuinte, trecute în proprietatea statului
6. Legea caselor nationalizate;

7. Legea nr. 215 / 2001 a administratiei publice locale;

8. Legea nr.188 din 1999 privind Statutul funcționarilor publici.

BIBLIOGRAFIE

1. Apostol Tofan D., “Drept administrativ”, Vol. II, Editura All Beck, București, 2004.

2. Apostol Tofan D., “Drept administrativ. Tematica prelegerilor.”, vol. II, Editura All Beck, București, 2008

3. Bălan E., “Drept administrativ și procedură administrativă”, Editura Universitară, București, 2002.

Beleiu G., "Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil", Editura Șansa, București, 1998

4. Ciobanu A., Coman S., “Drept administrativ”, Editura Universul Juridic, București, 2008.

5. Drăganu T., „Drept constituțional și instituții politice”, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1998.

6. Iorgovan A., “Noua lege a contenciosului administrativ. Geneza și explicații”, Editura Roata, București, 2004.

7. Iorgovan A., “Tratat de drept administrativ,” Vol. II, Ediția a IV-a, Editura Beck, București, 2005.

8. Olteanu G., “Noțiuni de drept administrativ”, Editura AIT Laboratories, 2005,

9. Petrescu, R.N., “Drept administrativ”, Editura Hamangiu, București, 2009.

10. Podaru O., “Drept administrativ. Practica judiciară comentată”. Vol. I. Actul administrativ, Editura Hamangiu, 2010

11. Podaru O., “Actul administrativ.Repere pentru o teorie altfel”, vol.l, Ed.Hamangiu, București, 2010;

12. Podaru O., “Drept administrativ. Actul administrativ”, Editura Hamangiu, București, 2011

13. Podaru O., “Legile administratiei publice”, Editura Hamangiu, București, 2013

14. Preda M., “Drept administrativ.Parte generală”, Ediția a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2006;

15. Prisăcaru V., “Tratat de drept drept administrativ român.Parte generală”, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

16. Safta E., ”Drept civil . Contracte speciale “ , ediția I a, Editura Polirom , Iași , 1999

17. , "Drept administrativ și știința administrației", vol.II, Editura Risoprint, , 2000

18. Trăilescu A.,” Drept administrativ” Ediția a-III a, Editura C.H. Beck, București, 2008.

19. Vedinas V., “Drept administrativ și institutii politico-administrative”, Editura Lumina Lex, București, 2002;

20. Vedinas V., “Drept administrativ”, Ed. a IV-a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2009.

Legislație:

1. Constituția României, revizuită, 2003

2. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

3. Codul de Procedură Civilă.

4. Monitorul Oficial al României.

5. Legea nr. 112 / 1995 privind reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinația de locuinte, trecute în proprietatea statului
6. Legea caselor nationalizate;

7. Legea nr. 215 / 2001 a administratiei publice locale;

8. Legea nr.188 din 1999 privind Statutul funcționarilor publici.