Nulitatea Absoluta a Actului Juridic Civil
Nulitatea absolută a actului juridic civil
Cuprins
Introducere
Capitolul I
Noțiuni generale privind nulitatea
1.1. Definiția nulității
1.2 Funcțiile nulității
1.3 Delimitarea nulității de alte instituții de drept civil
1.3.1 Nulitatea și rezolutiunea
1.3.2 Nulitatea și rezilierea
1.3.3 Nulitatea și caducitatea
1.3.4 Nulitatea și revocarea
1.3.5 Nulitatea și inopozabilitatea
1.3.6 Nulitatea și reducțiunea
1.4 Clasificarea nulităților actului juridic
Capitolul II
Cauzele de nulitate a actului juridic civil
2.1 Prezentare generală
2.2 Cauzele de nulitate absolută
2.3 Cauzele de nulitate relativă
Capitolul III.
Regimul juridic al nulității actului juridic
3.1 Noțiunea de regim juridic al nulității actului juridic
3.2 Regimul juridic al nulității absolute
3.2.1 Regulile care guvernează regimul juridic al nulității absolute
3.2.2 Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine este interesat , de instanța, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege
3.2.3 Nulitatea absolută este imprescriptibilă
3.2.4 Nulitatea absolută,în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare
3.3 Regimul juridic al nulității absolute și regimul juridic al nulității relative.Comparație
Capitolul IV.
Efectele nulității
4.1 Noțiuni introductive
4.2 Enumerarea principiilor efectelor nulității
4.2.1 Principiul retroactivității efectelor nulității
4.2.2 Principiul restabilirii situației anterioare
4.2.3 Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial
4.2.4 Cazurile care înlatură principiul quod nullum est,nullum producit effectum
Capitolul V
Studiu de caz
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În noul Cod Civil nulitatea își găsește nu doar o definiție legală, ci și o reglementare proprie, cu caracter general. Privită în corelație cu principiile legalității și libertății de voință, nulitatea păstrează în continuare un loc special între sancțiunile de drept civil, cu importante și multiple valențe practice.
Am decis elaborarea temei „Nulitatea absolută a actului juridic” considerând destul de importantă studierea acestei temei, într-o actualitate în care dreptul este necesar pentru dezvoltarea relațiilor sociale, rezolvarea problemelor ș.a., simțind tot mai mult nevoia certitudinii și a siguranței marilor instituții de drept civil.
De-a lungul timpului, concepția despre nulitatea actului juridic civil a parcurs o îndelungată evoluție doctrinară. De altfel, teoria nulității a fost întotdeauna destul de complicată.
Nulitatea este prezentată și analizată în zilele noastre ca o sancțiune juridică, destinată să asigure respectul legii, izvorâtă din voința legiuitorului, și nu din natura lucrurilor, ca în teoria clasică. Cu alte cuvinte, ne aflăm în prezența sancțiunii ca reacție a ordinii juridice la încălcarea legii.
În sistemul nostru de drept se admite că instituția nulității actului juridic civil are natura juridică a unei sancțiuni la care se recurge în momentul în care o normă legală, edictată într-un anumit scop determinant, a fost nesocotită.
Scopul principal al nulității este de a se opune unor efecte ce se află în contradicție cu scopul normei legale încălcate și există preocuparea ca, ori de câte ori este posibil, actul juridic să fie salvat de la desființare.
Lucrarea de licență prezentă își propune analizarea instituției nulității actului juridic, cu exactitate a nulității absolute. Din punct de vedere al formei, lucrarea este alcătuită din cinci (5) capitole, fiecare cuprinzând mai multe secțiuni în funcție de întinderea fiecăruia.
Astfel, primul capitol intitulat sugestiv – „Noțiuni generale privind nulitatea” ne prezintă bazele nulității, noțiunile generale privind această instituție. Este alcătuit din patru secțiuni și șase subsecțiuni. Acesta debutează cu definiția nulității, funcțiile acesteia, continuă cu delimitarea nulității de celelalte ramuri de drept civil, pentru a se încheia cu clasificarea nulităților actului juridic.
Cel de-al doilea capitol nu are o întindere foarte mare, el fiind alcătuit doar din trei secțiuni, prezentând atât cauzele de nulitate absolută cât și cauzele de nulitate relativă.
În continuare, capitolul cu numărul trei, prezintă regimul juridic al nulității relative. Acest capitol cuprinde șapte secțiuni, secțiuni menite să prezinte într-un mod cât mai explicit regimul juridic al nulității absolute. Ultima secțiune a acestui capitol prezintă o comparație între regimul nulității absolute și regimul nulității relative.
În cel din urmă capitol, am analizat pe larg efectele nulității actului juridic, fiind și capitolul cu cea mai mare întindere. Este format din șase secțiuni, prezentând cât mai explicit efectele instituției analizate.
Pentru o mai bună reliefare a importanței acestei instituții juridice și pentru a prezenta rolul acesteia în ceea ce privește raporturile de drept civil am apelat la practica judiciară din domeniul dreptului civil.
Capitolul I
Noțiuni generale privind nulitatea
1.1. Definiția nulității
Codul civil român, după modelul Codului francez nu conține dispoziții generale privind actul juridic civil, ci reglementează doar tipurile de acte juridice.
Din moment ce nu există o definiție legală în Codul civil a actului juridic civil considerăm că actul juridic civil este manifestarea de voință facută cu intenția de a produce anumite efecte juridice -a naște, modifica, sau stinge un raport juridic civil în limitele și condițiile dreptului obiectiv.Putem spune că actul juridic este o noțiune fundamentală deoarece voință reprezintă cel mai important element de construcție.
Cel mai important și complex act juridic este considerat a fi contractul fiind și actul ce ocupă cel mai mare spațiu în rândul reglementărilor.
Din multiplele probleme cu care se confruntă elaborarea unei teorii a actului juridic ne vom ocupa în lucrarea de față de una dintre sancțiunile cele mai importante ale dreptului civil și cu aplicabilitate în toate instituțiile de drept civil și anume , nulitatea actului juridic, mai exact nulitatea absolută.
În noul Cod civil, dispozițiile privind nulitatea contractului sunt înscrise în Secțiunea a 4-a din Titlul II („Izvoarele obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre obligații”).
Deși legiuitorul s-a referit în mod special la contracte ( acte juridice bilaterale sau multilaterale), reglementarea este, în general, aplicabilă ori de câte ori se pune problema nulității actului juridic, înteles ca manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice , efecte care constau în nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1324 C.civ, este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său.
Cu privire la regimul juridic al actului unilateral, art. 1325 C.civ., prevede că, în lipsa unor dispoziții contrare, normele privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
Definiția legală a contractului o găsim în dispozițiile art. 1166 C.civ., în conformitate cu care contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Cu caracter de noutate, Legea nr. 287/2009 cuprinde o definiție legală a nulității, ca sancțiune de drept civil, înscrisă la art. 1246 alin. (1) C.civ.
Legiuitorul a preluat, așadar, elementele esențiale pentru definirea instituției juridice a nulității surprinse de-a lungul timpului în doctrină.
Vom continua cu o definiție a nulitații și anume: nulitatea actului juridic civil reprezintă sancțiunea de drept civil care afectează actul juridic civil cu nesocotirea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă .
Alți autori au considerat că prin nulitate înțelegem o sancțiune de drept civil care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească efectele actului juridic potrivnice scopului urmărit de dispozițiile legale referitoare la condițiile sale de validitate.
Într-o altă opinie, nulitatea reprezintă sancțiunea încălcării prin act juridic, la data când a fost făcut actul, a unei dispoziții legale.
Conform unei alte definiții doctrinare, nulitatea reprezintă sancțiunea care intervine, dacă legea nu dispune altfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, sunt nesocotite prevederile legale referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice.
Reglementările secțiunii noului Cod Civil „Nulitatea contractului” conțin o clasificare a nulităților, referindu-se deopotrivă la regimul juridic al nulității absolute și al nulității relative, la cauzele de nulitate, la efectele nulității, precum și la validarea contractului.
Așa cum rezultă din definiția analizată mai sus , nulitatea este o sancțiune de drept civil- noțiune ce desemnează urmarea nefavorabilă ce intervine în cazul nerespectării unor dispoziții juridice, mijloc „prescris de lege pentru a nu permite ca voința individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv ” , modalitate de constrângere juridică ce intervine în cazul încălcării legii -„ având deopotrivă, o funcție represivă (constând în înlăturarea efectelor contrare normei încălcate la încheierea actului ), o funcție preventivă (constând în efectul inhibitoriu exercitat asupra subiectelor de drept tentate să încheie actul cu nerespectarea condițiilor de fond sau de formă cerute de lege ad validitatem) și o funcție reparatorie (constând în restabilirea ordinii de drept încălcate, restituirea prestațiilor executate și, în măsura prevăzută de lege , refacerea actului).”
Art. 1246 alin (1) C.civ. dispune că „ orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune.” . Din interpretarea prezentului articol deducem că atenția se concentrează asupra regimului complet, general și nu asupra unei definiții legale. Potrivit art. 1246 si urm. dispoziții rezultă că nulitatea ca și sancțiune nu este îndreptată împotriva contractului în sine, ci împotriva efectelor ce contravin reglementărilor legale încălcate.
Din definiția dată mai sus putem desprinde anumite trăsături caracteristice ale nulității și le vom analiza în cele ce urmează:
Nulitatea actului juridic este o sancțiune de drept civil. Sancțiunea este urmarea nefavorabilă care survine in cazul nerespectării unei norme juridice. Intervine ori de câte ori a fost încalcată legea și are rolul de a corecta un comportament nelegal.
Nulitatea priveste în al doilea rând numai actele juridice , nu și faptele juridice stricto-sensu. Actul juridic este acea manifestare de voință facută cu intenția de a produce efecte juridice. Manifestarea de voință în cazul actului juridic este facută cu intenția de a produce efecte juridice pe când în cazul faptelor juridice, efectele se produc fără intenție, ele producându-se în temeiul legii. Criteriul de distincție între actul juridic civil și faptul juridic este această manifestare de voință.
Intervine atunci când sunt încălcate sau nu sunt îndeplinite condițiile de valabilitate ale actului juridic, indiferent că sunt condiții de fond sau condiții de formă.
Constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice, deci nu privește întotdeauna, actul juridic în întregul lui.
Încheierea actului juridic este momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea .
Nulitatea nu se va dispune, chiar dacă la încheierea actului a fost încălcată o condiție de valabilitate, dacă se dispune altfel printr-o normă specială (spre exemplu art. 1221 alin. (1) care prevede sancțiunea alternativă a reducerii obligației în caz de leziune.
Sancțiunea de drept civil constând în nulitate care afectee.
Din definiția dată mai sus putem desprinde anumite trăsături caracteristice ale nulității și le vom analiza în cele ce urmează:
Nulitatea actului juridic este o sancțiune de drept civil. Sancțiunea este urmarea nefavorabilă care survine in cazul nerespectării unei norme juridice. Intervine ori de câte ori a fost încalcată legea și are rolul de a corecta un comportament nelegal.
Nulitatea priveste în al doilea rând numai actele juridice , nu și faptele juridice stricto-sensu. Actul juridic este acea manifestare de voință facută cu intenția de a produce efecte juridice. Manifestarea de voință în cazul actului juridic este facută cu intenția de a produce efecte juridice pe când în cazul faptelor juridice, efectele se produc fără intenție, ele producându-se în temeiul legii. Criteriul de distincție între actul juridic civil și faptul juridic este această manifestare de voință.
Intervine atunci când sunt încălcate sau nu sunt îndeplinite condițiile de valabilitate ale actului juridic, indiferent că sunt condiții de fond sau condiții de formă.
Constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice, deci nu privește întotdeauna, actul juridic în întregul lui.
Încheierea actului juridic este momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea .
Nulitatea nu se va dispune, chiar dacă la încheierea actului a fost încălcată o condiție de valabilitate, dacă se dispune altfel printr-o normă specială (spre exemplu art. 1221 alin. (1) care prevede sancțiunea alternativă a reducerii obligației în caz de leziune.
Sancțiunea de drept civil constând în nulitate care afectează actul juridic civil este reglementată în C.civ. prin dispozițiile art. 1246-1265.
1.2 Funcțiile nulității
În ceea ce privește funcțiile nulității desprindem două funcții și anume funcția sancționatorie și funcția preventivă. În consecință nulitatea ca și instituție de drept civil are un rol preventiv și un rol represiv.
Funcția preventivă constă în efectul prohibitoriu exercitat asupra subiectelor de drept civil, atenționându-le astfel să încheie acte juridice întocmai cu respectarea dispozițiilor legale în legătură cu formarea lor.
Funcția sancționatorie constă în lipsirea de efecte a actului juridic civil încheiat în pofida regulilor stabilite de lege. În situația în care prima funcție nu și-a dovedit eficiența intră în acțiune această funcție.
Există autori care fac vorbire și cu privire la o altă funcție a nulității actului juridic civil respectiv funcția de mijloc de garanție a principiului legalității în domeniul actelor juridice civile. Această funcție poate fi considerată o sinteză a celorlalte două.
1.3 Delimitarea nulității de alte instituții de drept civil
Pentru o mai bună și mai exactă înțelegere a acestei instituții (nulitatea actului juridic) este necesar ca ea să fie delimitată de alte sancțiuni de drept civil. Este necesară această delimitare deoarece fiecare sancțiune în parte are un regim juridic diferit de nulitatea juridică.
1.3.1 Nulitatea și rezolutiunea
Rezoluțiunea este sancțiunea ce constă în desființarea retroactivă a unui contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată (uno ictu) ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor civile de către una dintre părțile contractului. Ca și exemplu dacă la încheierea unui contract de vânzare cumpărătorul se află în eroare privind calitățile substanțiale ale bunului, atunci el va putea solicita anularea contractului; dacă însă contractul a fost încheiat în mod valabil, însă vânzătorul nu predă bunul sau cumpărătorul nu plătește prețul , atunci se poate cere rezoluțiunea contractului de către cel interesat ( sau cel interesat poate cere executarea silită a obligațiilor ce revine celeilalte părti).
Asemănări între nulitate și rezoluțiune:
ambele sunt sancțiuni civile sau le putem denumi si cauze care atrag ineficacitatea actului juridic.
ambele produc efecte retroactiv ( ex tunc).
atât nulitatea cât și rezoluțiunea sunt, în principiu, judiciare, adică presupun existența unei hotărâri a organului de jurisdicție, fie pot interveni în cazul voinței părților.
Principalele deosebiri între cele două sunt:
nulitatea sancționează un act juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor de valabilitate (act nevalabil) pe când rezoluțiunea sancționează un act juridic valabil încheiat, dar neexecutat de către una dintre părti.
nulitatea se aplică oricărei categorii de acte juridice civile pe când rezoluțiunea se aplică numai contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată.
cauza care determină sancțiunea nulității există chiar în momentul încheierii actului si constă în încălcarea unei dispoziții legale, pe când cauza care determină rezoluțiunea apare ulterior încheierii actului și constă în neexecutarea culpabilă a obligației de către una dintre părți.
atât rezoluțiunea cât și nulitatea relativă sunt supuse prescripției extinctive pe când nulitatea absolută nu este supusă prescripției extinctive.
Sub aspect procesual dacă în legătură cu același contract sinalagmatic s-ar pune atât problema nulității cât și problema rezoluțiunii atunci ar fi analizată cu prioritate cea dintâi. Presupunem că una dintre părțile contractante ar cere rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă, iar cealaltă parte formulează o cerere reconvențională prin care solicită desființarea contractului pentru o cauză de nulitate atunci instanța va analiza cu prioritate cauza cu privire la nulitate iar dacă o va admite( pronunțând desființarea contractului ) va trebui să respingă ca neîntemeiată acțiunea în rezoluțiune( conform unei părți a jurisprudenței).
1.3.2 Nulitatea și rezilierea
Sancțiunea ce constă în încetarea producerii pentru viitor a efectelor contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către o parte este denumită reziliere. De exemplu dacă un contract de locațiune încheiat prin violență este sancționat cu nulitatea relativă, neplata chiriei de către locatar este sancționată cu rezilierea contractului de locațiune valabil încheiat.
Așa cum între nulitate și rezoluțiune există asemănări de asemenea putem vorbi despre asemănări și între nulitate și reziliere cu precizarea că rezilierea o avem numai la contractele sinalagmatice cu executare succesivă iar efectele se produc numai pentru viitor (ex nunc), nu retroactiv asemenea rezoluțiunii.
1.3.3 Nulitatea și caducitatea
Cauza de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic valabil încheiat de toate efectele sale din cauza intervenirii unor împrejurări ulterioare încheierii acestuia și care este independentă de voința autorului actului juridic este caducitatea. Spre exemplu menționăm art. 333 alin (4), conform căruia „clauza de priceput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.” Un alt exemplu: dacă se face un legat cuprins într-un testament valabil și dacă legatarul moare înaintea testatorului sau dacă obiectul lăsat prin acel testament piere, legatul devine caduc.
Spre deosebire de nulitate, caducitatea are ca și trăsături următoarele:
-nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în schimb caducitatea presupune un act juridic valabil
-nulitatea are efecte retroactive, în schimb caducitatea îsi produce efectele doar pentru viitor.
-este determinată de o cauză ulterioară încheierii actului juridic
-împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină, de voința autorului actului juridic.
1.3.4 Nulitatea și revocarea
Revocarea este sancțiunea civilă ce constă în înlăturarea efectelor liberalităților din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a obligațiilor. În consecință retragerea consimțământului dat la încheierea unui act juridic.
Putem discuta uneori de denunțare unilaterală, în cazurile prevăzute de lege, iar alteori noțiunea de revocare se referă la desfacerea unui contract prin acordul părților.
În ceea ce privește asemănarea între nulitate și revocare aceasta constă în faptul că ambele sunt sancțiuni care determină o ineficacitate a actului juridic.
Ca și deosebiri între nulitate și revocare avem:
– nulitatea intervine în urma nerespectării unei condiții de valabilitate în ceea ce privește încheierea unui act juridic, iar revocarea presupune un act juridic valabil încheiat.
– nulitatea poate fi aplicabilă oricărui act juridic, pe când revocarea poate fi aplicabilă în principiu doar liberalităților.
– cauza care duce la nulitate există la momentul încheierii actului juridic, iar în cazul revocării apare ulterior încheierii actului juridic.
– prescripția extinctivă pentru nulitate urmarește reguli diferite decât pentru revocare.
1.3.5 Nulitatea și inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancțiunea care primește aplicare în procedeul reprezentării și anume în cazul în care lipsește puterea de reprezentare sau când sunt depașite atribuțiile de reprezentare precum și în cazul când nu se respectă anumite cerințe de publicitate față de terți. Prin urmare, inopozabilitatea se aplică în cazul nesocotirii cerințelor de publicitate față de terți pentru anumite acte juridice civile sau a lipsei ori depășirii puterii de a reprezenta într-un act juridic civil.
Principalele deosebiri între nulitate și inopozabilitate sunt următoarele:
– nulitatea presupune un act nevalabil din momentul încheierii sale, iar inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat.
– efectele nulității privesc atât părțile actului juridic cât și terții, pe când efectele inopozabilității se produc numai între părți, drepturile și obligațiile născute din actul respectiv nu pot fi opuse terților.
– cauzele care determină nulitatea există în momentul încheierii actului juridic pe când la inopozabilitate aceste cauze apar ulterior încheierii unui act juridic si ele constau de regulă în neîndeplinirea unor formalități.
-inopozabilitatea poate fi înlăturată în materie de reprezentare prin ratificare pe când nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare.
1.3.6 Nulitatea și reducțiunea
Reducțiunea este sancțiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicții stabilite de lege pentru ocrotirea unor personae sau pentru restabilirea echilibrului contraprestațiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros si comutativ. Avem deci reducțiunea liberalităților excessive , adică a legatelor și donațiilor făcute de cel care lasă moștenirea și care încalcă rezerva succesorală; și de asemenea reducțiunea unei prestații pentru leziune sau pentru un alt viciu de consimțământ, precum și în cazul impreviziunii.
Deosebirile dintre nulitate și reducțiune prezintă următoarele caracteristici:
– nulitatea se aplică tuturor actelor jurice civile pe când reducțiunea se aplică liberalităților excesive sau contractelor cu titlu oneros comutativ.
– în ceea ce privește nulitatea actul nu este valabil încheiat, în ceea ce privește reducțiunea este valabil încheiat, dar apoi intervine ineficacitatea totală sau parțială , din cauza încălcării rezervei succesorale sau din cauza apariției unor împrejurări neprevăzute.
1.4 Clasificarea nulităților actului juridic
Pentru o mai bună înțelegere a nulităților și pentru o cunoaștere cât mai exactă a regimului juridic și a efectelor ce le produc este necesar a se realiza o clasificare a acestora în funcție de diferite criterii.
Nulitatea absolută și nulitatea relativă
În funcție de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic civil, distingem nulitatea absolută și nulitatea relativă [art. 1246 alin.(2) C.civ].
Nulitatea absolută este cea care sancționează, la încheierea actului juridic, nerespectarea unei norme juridice care ocrotește un interes general, prin urmare a unei norme imperative de ordine publică desigur, care este o condiție de valabilitate pentru încheierea actului juridic potrivit art. 1247 alin.(1). Putem spune ca art. 1247 este sediul legal al nulității absolute reglementând aspecte de evidențiere, persoanele care pot invoca nulitatea absolută, modalitățile de invocare și interdicția confirmării de principiu a contractelor lovite de nulitate absolută. Legiuitorul nu a dorit sa defineasca în mod cert nulitatea absolută. Este de remarcat folosirea termenului „general” și nu public, deși în practică cele două au aceeași valoare. În ceea ce privește finalitatea nulității absolute, aceasta este diferită de nulitatea relativă din cauza interesului vizat prin norma juridică încălcată (nulitatea absolută ocrotește un interes general cf.art 1247, iar nulitatea relativă ocrotește un interes particular potrivit art. 1248). Diferența dintre principalele forme ale nulității se reduce la stabilirea naturii interesului vizat prin norma juridică.
Nulitatea absolută poate fi invocată pe cale de acțiune sau pe cale de excepție de orice persoană interesată. Sfera persoanelor interesate este formată din părțile contractante, succesorii universali sau cu titlu universal, succesorii cu titlu particular, creditorii chirografari (fie în nume propriu, fie pe calea acțiunii oblice), terții, autorități publice. Invocarea nulității absolute reprezintă un drept pentru orice persoană interesată și o obligație pentru instanța de judecată.
Nulitatea relativă este cea care sancționează, la încheierea unui act juridic, nerespectarea unei norme juridice care ocrotește un interes particular, individual, prin urmare a unei norme imperative de ordine privată care instituie o condiție de valabilitate pentru încheierea actului juridic potrivit art. 1248 C.civ.
Nulitatea absolută este desemnată fie prin sintagma ca atare, fie prin formula „constatarea nulității” iar nulitatea relativă este desemnată prin formula „act anulabil”.
Dacă din reglementare nu rezultă felul nulității atunci stabilirea acesteia se face în raport de natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice care a fost nesocotită la încheierea actului.
Dacă nici în raport de natura interesului nu putem determina felul nulității, atunci trebuie aplicată prezumția nulității relative conform art.1252 C.civ., care dispune că „în cazurile în care natura nulității nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil”.
Unii autori vorbesc și despre așa numita teorie a actelor inexistente, însă această teorie este considerată a fi inutilă pentru că instanța va verifica cauza ineficacității actului. Teoria actelor inexistente nu trebuie confundată cu teoria clauzelor considerate ca nescrise.
Nulitatea parțială și nulitatea relativă
În funcție de întinderea efectelor pe care le produc, nulitățile pot fi împărțite în nulități totale și nulități parțiale.
Atunci când actul este desființat în întregime vorbim despre nulitate totală. Pentru că lipsește în totalitate actul de efectele sale mai este denumită și nulitate integrală. Spre exemplu nulitatea unui contract de donație pentru nerespectarea formei autentice sau nulitatea unui contract de vânzare –cumpărare a terenurilor neîncheiat în formă autentică.
Nulitatea parțială constă în desființarea a unei părți din contract. Rezultă că sunt desființate numai o parte din efectele actului, celelalte existând în continuare deoarece nu contravin legii.
Potrivit art. 1255 alin. (1) „Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri și care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor esențiale, sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat” , reiese faptul că nulitatea parțială este regula, iar nulitatea totală este excepția.
Din art. 1255 alin. (2) și (3) reiese că atât clauzele nule, cât și cele considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu reglementările legale aplicabile.
Nulitatea parțială nu trebuie confundată cu următoarele situații:
– când dintre mai multe acte, aflate în strânsă legătură, se anulează în întregime numai unul.
– situația în care, în baza conversiunii, manifestarea de voință nevalabilă ca un anumit act juridic, va produce efecte ca alt act juridic.
– ipoteza în care un act juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare.
– când un act este sancționat cu nulitatea absolută, iar ulterior încheierii lui este îndeplinită cerința legală nerespectată în momentul încheierii.
-ipoteza când forma ad probationem nu îndeplinește cerințele prevăzute de lege, însă operațiunea juridică (negotium) este valabilă.
A nu se confunda clasificarea în funcție de interesul ocrotit cu clasificarea în funcție de întinderea efectelor.
Nulitatea expresă și nulitatea virtuală
În funcție de modalitatea de consacrare legislativă, nulitatea poate fi expresă, denumită și nulitate textuală sau chiar explicită și nulitatea virtuală numită și implicită sau tacită.
Nulitatea expresă este cea prevazută de o norma juridică. Cele mai multe nulități se regăsesc în această categorie fiind prevăzute în Codul Civil sau în alte acte normative.
Nulitatea virtuală este acea nulitate care nu este prevazută expres într-o normă juridică, însă ea reiese în mod neechivoc din modalitatea de reglementarea a unei anumite condiții de validitate a actului juridic sau din finalitatea dispoziției legale.
Nulitatea de fond și nulitatea de formă
După felul condiției de validitate încălcate la încheierea actului juridic putem distinge între nulitate de fond sau nulitate de formă.
Nulitatea de fond desemnează lipsa ori nevalabilitatea unei condiții de fond și aici putem discuta despre capacitate, consimțământ, obiect, cauză. Această categorie de nulități este cea mai des întâlnită în practică.
Nulitatea de formă desemnează nerespectarea formei cerute ad validitatem. Ca exemplu : art. 1041 C.civ. potrivit căruia „sub sancțiunea nulității absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului” ne prezintă o nulitate de formă.
Nulitatea judiciară și nulitatea amiabilă
În funcție de modul de valorificare există nulități judiciare și nulități amiabile. După același criteriu, ele mai sunt denumite și nulități judiciare și nulități de drept.
Ne aflăm în prezența unei nulități amiabile atunci când părțile se înteleg cu privire la nulitatea actului încheiat de aceștia, fără a se mai adresa organului de jurisdicție.
Nulitatea judiciară este acea nulitate în care părțile nu se înțeleg cu privire la nulitatea actului juridic, sau legea nu permite realizarea unui act simetric celui prin care a luat naștere (aici putem vorbi despre recunoașterea de filiație, căsătoria) și astfel se va apela la organul de jurisdicție competent pentru a fi declarată nulitatea.
Capitolul II
Cauzele de nulitate a actului juridic civil
2.1 Prezentare generală
Așa cum reiese din chiar definiția nulității, această sancțiune de drept civil are drept cauză nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează încheierea actului juridic.
Astfel, cum am observat în doctrină, chiar dacă aproape întotdeauna consecințele atașate distincției dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă sunt certe, fundamentul lor este discutabil, ceea ce se resimte asupa cauzelor fiecăreia dintre aceste tipuri de nulitate. Opiniile doctrinare pot fi uneori diferite, iar jurisprudența fluctuantă.
Fără a stărui, menționăm că după criteriul felului condiției de validitate nerespectate la încheierea actului juridic civil, nulitățile pot fi de fond , sau de formă.
Conform dispozițiilor art. 1179 C.civ., „(1) Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt : 1.capacitatea de a contracta; 2. consimțământul părților; 3.un obiect determinat și licit; 4.o cauză licită și morală.”
(2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului , aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.”
Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte ( art. 1180 C.civ.).
Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în Cartea I (art. 1181 C.civ.).
Potrivit art. 1204 C.civ., consimțământul părților trebuie să fie serios, liber, exprimat în cunostiință de cauză și să provină de la o persoană cu discernământ.
„(1) Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale.
(2) Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute” ( art. 1205 C.civ.).
Conform art. 1225 C.civ., este definit obiectul contractului, care dispune în sensul că acesta reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale.
Față de obiectul contractului, obiectul obligației, definit de art. 1226 C.civ., este prestația la care se angajează debitorul.
Așa cum prevede art. 1227 c.civ., contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se află în imposibilitate de a-și executa obligația, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.
În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot avea ca obiect și bunuri viitoare (art. 1228 C.civ.).
Conform dispozițiilor art. 1238 C.civ., lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului (nulitate relativă), cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice.
Cauza ilicită sau morală atrage nulitatea absolută a contractului, dacă ea este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o ori, după împrejurări, trebuia să o cunoască.
Putem spune că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil următoarele:
încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea civilă
lipsa ori nevalabilitatea consimțământului
nevalabilitatea obiectului
nevalabilitatea cauzei actului juridic
nerespecatarea formei ad validitatem cerută de lege
nesocotirea limitelor principiului libertății actelor juridice
Unele dintre aceste cauze fie atrag nulitatea absolută, fie nulitatea relativă. Pentru situația în care există mai multe cauze pentru care se cere desființarea actului juridic nu există o ordine în care instanța trebuie să analizeze cu prioritate o cauză, ci trebuie să gasească o cauză și este suficientă pentru desființarea actului. Dacă acțiunea în nulitate se respinge, atunci instanța va analiza toate motivele de nulitate invocate.
Potrivit art. 1246 alin. (4) toate cauzele sunt legale, în consecință părțile contractante nu pot institui și nici suprima cauze de nulitate, iar orice convenție ori clauză contrară fiind considerată nescrisă.
2.2 Cauzele de nulitate absolută
Potrivit art. 1250 „contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general”.
Două modalități de tehnică legislativă stau la baza reglementării cauzelor de nulitate absolută și anume:
a) prin stabilirea de către legea civilă, precizând cazurile de nulitate absolută. Ex.: dispoziția legală analizată poate fi corelată cu prevederile art. 1255 alin. (2) ce definesc obiectul ilicit în sens larg , fiind sancționat cu nulitatea absolută.
b) prin interpretarea lor din încălcări ale unor reglementări legale ocrotind un interes general, denumind cazurile de nulitate absolută virtuală.
I. În baza unor texte de lege exprese, sunt lovite de nulitate absolută:
– actele care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale, cu excepția cazurilor prevăzute de lege (art. 66 C.civ.).
– actele juridice încheiate de persoane juridice care au ca obiect drepturi și obligații care nu pot aparține decât persoanei fizice ( art. 206 alin.(1) și (3) C.civ.).
– actele juridice încheiate de persoanele juridice fără scop lucrativ ce au ca obiect alte drepturi și obligații civile decât cele stabilite prin lege pentru realizarea scopului, actul de constituire sau statut [art. 206 alin. (2) și (3) C.civ] cu excepția acelor acte prin care aceste persoane juridice primesc liberalități (art. 208 C.civ.).
– căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la art. 271, art. 273, art. 274, art. 276 și art. 287 alin. (1) C. Civ. [art. 293 alin. (1) C. civ].
– căsătoria încheiată de către minorul care nu a împlinit 16 ani ( art. 294 alin.(1) C.civ.).
– căsătoria fictivă ( art. 295 alin.(1) C.civ. )
– recunoașterea unui copil a cărui filiație nu a fost înlăturată ( art. 418 lit. a) C.civ.).
– recunoașterea unui copil după decesul acestuia (art.418 lit. b) C.civ.).
– adopția fictivă (art.480 alin. (1) C.civ.).
– partajul realizat fără participarea tuturor coproprietarilor ( art. 684 alin. (2) C. Civ.).
– partajul în care nu au apărut toți descendenții care îndeplinesc condițiile pentru a veni la moștenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală ( art. 1163 alin. (1) C.civ.).
– contractul de fiducie prin care se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului ( art. 775 C.civ.).
– actele juridice care au ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă (art. 956 C.civ.).
– liberalitățile realizate fără determinarea beneficiarului sau prezentarea condițiilor de stabilire a acestuia la data la care liberalitatea produce efecte juridice ( art. 989 alin . (1) C.civ.).
– donația care contravine principiului irevocabilității, deci care: a) este afectată de o condiție a cărei îndeplinire depinde de voința donatarului; b) impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă maximă a acestora nu este determinată în contract; c) privilegiul donatorului de a denunța unilateral contractul; d) permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun (art. 1015 alin (2) C.civ.).
– testamentul reciproc (art. 1036 C.civ.).
– opțiunea succesorală afectată de modalități (art. 1101 C.civ.).
– actul juridic care are un obiect nedeterminat sau ilicit (art. 1225 alin.(2) C.civ. ) sau care privește o prestație nederminabilă sau ilicită(art.1226 alin.(2) C.civ.).
– actul juridic încheiat în lipsa formei cerută de lege (art. 1242 alin. (1) C.civ.).
– contractele prin care procurorii, judecătorii, notarii publici, consilierii juridici, grefierii, executorii, avocații și practicienii în insolvență cumpără drepturi litigioase care aparțin competenței instanței judecătorești în a cărui circumscripție își desfășoară activitatea (art. 1653 alin. (1) C.civ.).
– subarendarea totală sau parțială (art. 1847 alin. (2) C.civ.).
– contractul de rentă viageră care stipulează o rentă constituită pe durata vieții unui terț care era decedat în ziua încheierii contractului (art. 2246 C.civ.).
– tranzacția încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitatea absolută (art. 2274 alin. (1) C.civ.).
– vânzarea bunurilor culturale mobile, proprietatea persoanelor juridice de drept privat sau persoanelor fizice, clasate în tezaur cu nerespecatarea dreptului de preemțiune ai statului român, prin Ministerul Culturii și Cultelor (art. 36 alin. (1) și (5) din Legea nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată, cu modificările și completările ulterioare).
– vânzarea monumentelor istorice care aparțin persoanelor fizice sau juridice de drept privat cu nerespectarea dreptului de preemțiune al statului român, prin Ministerul Culturii și Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, pentru monumente aflate în categoria B, respectiv al unităților administrativ-teritoriale (art. 4 alin (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările ulterioare).
– vânzarea imobilelor pe care sunt așezate mormintele și operele comemorative de război care aparțin persoanelor fizice sau juridice de drept privat, cu excepția celor care au destinația de locuință și pe care sunt așezate plăci comemorative, cu nerespectarea dreptului de preemțiune al statului sau, după caz, al unităților administrativ-teritoriale prin Oficiul Național pentru Cultul Eroilor (art. 9 alin. (2) din Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război, cu modificările ulterioare).
– actul juridic de înstăinare (inter vivos) a unui apartament sau spațiu cu altă destinație decât aceea de locuință, fără a exista adeverință din partea asociației de proprietari referitoare la achitarea la zi a cotelor de contribuție la cheltuielile asociației de proprietari (art. 20 alin. (2) din Legea nr.230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, cu modificările ulterioare).
II. Ținând cont de condițiile de validitate, putem prezenta, următoarele cauze de nulitate absolută a actului juridic civil:
atunci când se încalcă dispozițiile referitoare la capacitatea civilă a persoanelor însă numai dacă este o incapacitate specială de folosință a persoanei fizice prin care se apară un interes general sau de lipsa capacității de folosință a persoanei juridice sau de nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice fără scop lucrativ ( art. 206 C.civ.).
Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu. Aceste afirmații reies din art. 28 alin. (2) C.civ.
Nicio persoană nu poate fi îngrădită în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. Potrivit art. 29 alin. (2) C.civ., nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință ori la capacitatea de exercițiu.
Art. 34 C.civ., ne definește capacitatea de folosință, iar aceasta este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile. Regula este aceea potrivit căreia capacitatea de folosință curge din moementul nașterii și încetează odată cu moartea acesteia.
În ceea ce privește principiul specialității capacității de folosință acesta operează pentru persoanele juridice potrivit art. 206 C.civ.
Potrivit textului legal prezentat, persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice. Actul juridic încheiat cu încălcarea acestor dispoziții este sancționat cu nulitatea absolută.
Pentru persoanele juridice fărăr scop lucrativ este prevăzut că ele nu pot avea decât acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de constituire sau statut.
– lipsa totală a consimțământului cu excepția cazului în care legea prevede ca și sancțiune nulitatea relativă.
– inexistența sau nevalabilitatea obiectului actului juridic civil sau a obiectului obligației. Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității – art. 1255 alin. (2) C.civ., iar obiectul obligației trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit , tot sub sancțiunea nulității absolute – art. 1256 alin. (2) C.civ.
Atunci când este prohibit de lege ori contravine ordinii publice sau bunelor moravuri obiectul este ilicit.
Potrivit art. 1229 numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale.
Bunurile ce se află în domeniul public al statului sau unităților administrativ-teritoriale sunt inalienabile, imprescriptibile atât sub aspect extinctiv cât și sub aspect achizitiv, și insesizabile, adică nu pot fi supuse executării silite, potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (4) din Constituție și art. 831 C.civ. Nerespectarea regimului juridic al bunurilor ce aparțin domeniului public duce la sancționarea cu nulitatea absolută.
În condițiile legii, bunurile ce se află în domeniul public pot fi date spre administrare regiilor autonome, prefecturilor, autorităților adminstrativ publice, altor instituții publice de interes național, ori pot fi concesionate sau închiriate.
Câteva considerații se impun asupra prevederilor art. 1228 C.civ., privind bunurile viitoare și art. 1230 C.civ. privind bunurile care aparțin altuia.
În lipsa unor prevederi legale contrare, contractele pot avea ca obiect bunuri viitoare.
În ceea ce privește vânzarea, când bunul se realizează parțial, cumpărătorul are două opțiuni : desființarea contractului sau reducerea corespunzătoare a prețului.
La data la care bunul devine apt pentru a fi folosit potrivit destinației în vederea căreia a fost încheiat contractul atunci se consideră realizat bunul.
În momentul în care cumpărătorul și-a asumat riscul nerealizării bunului, el va rămâne obligat la plata prețului.
Prevederile art. 1230 C.civ., sunt în sensul că, în lipsa unei prevederi legale contrare, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului, sau, după caz, să obțină acordul terțului. În situația neexecutării obligației, debitorul va plăti pentru prejudiciile cauzate.
nevalabilitatea cauzei sau scopului actului juridic, dar numai atunci când este imorală sau ilicită , afară de situația în care prin lege s-ar dispune altfel.
Cauza nu se confundă cu consimțământul (voința exteriorizată), iar alături de aceasta ea este parte a voinței juridice.
Potrivit dispozițiilor art. 966-968 vechiul Cod civil, cauza trebuia să îndeplinească următoarele condiții :1.să existe; 2.să fie reală- nu era reală când era falsă; cauza era falsă când exista eroare asupra elementelor ce constituiau motivul determinat al consimțământului; 3.să fie licită și morală – condiția privea, în primul rând scopul mediat.
În sistemul Codului civil anterior, jurisprudență și doctrină s-a considerat că pentru lipsa cauzei ori pentru cauză ilicită sau morală sancțiunea era nulitatea absolută, iar pentru cauza falsă (considerată a reprezenta, de fapt, o eroare asupra cauzei) sancțiunea este nulitatea relativă.
Potrivit dispozițiilor art. 1235 C.civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.
Astfel, cauza trebuie să prezinte următoarele condiții: să existe (lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice); să fie licită( cauza este ilicită când ea este contrară legii și ordinii publice, precum și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative ); să fie morală ( ea este imorală când contravine bunelor moravuri).
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări trebuia să o cunoască ( art. 1238 C.civ.).
Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
-nerespectarea formei cerute ad validitatem
În dreptul nostru a fost admis principiului consensualismului. Acesta reprezintă simpla manifestare de voință și este condiția necesară și suficientă pentru formarea valabilă a actului juridic.
În art. 1178 C.civ., este consacrată libertatea formei. Potrivit acestui articol contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea valabilă a actului.
Condițiile de formă sunt clasificate după mai multe criterii. În primul rând izvorul acestora poate fi legal (condițiile de formă sunt prevăzute de lege), sau convențional (condițiile sunt stabilite de către părți).
În funcție de consecințele juridice ale nerespectării formei actului juridic se împart între forma cerută ad validitatem – ad solemnitatem, pentru încheierea valabilă a actului juridic, formă cerută ad probationem și forma cerută pentru opozabilitatea față de terți.
Așa cum dispune art. 1179 alin. (2) C.civ., în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, ea trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.
– nerespectarea dreptului de preemțiune în cazurile expres si limitativ prevăzute de lege
2.3 Cauzele de nulitate relativă
Conform art. 1251 C.civ. actul juridic „este anulabil când au fost nesocotite dispozițiile legale privitoare la capacitatea de exercițiu, când consimțământul uneia dintre părți a fost viciat, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege”.
În comparație cu art. 1250 C.civ. care reglementează cauzele de nulitate absolută într-un mod sintetic prin referire generală la tipologia nulitate expresă – nulitate virtuală, art. 1251 tratează o tehnică legislativă diferită:
– avem două situații particulare sancționabile cu nulitate relativă – încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea de exercițiu și vicierea consimțamântului.
– face trimitere la alte cazuri de nulitate relativă expresă.
O analiză completă și corectă a cauzelor de nulitate relativă se realizează prin examinarea articolelor următoare ale prezentei secțiuni, art. 1252 și art. 1253 ale căror texte includ printre cauzele de nulitate relativă și categoria nulităților virtuale.
Avem următoarele cauze care atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:
– nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, dar numai atunci când actul juridic de administrare sau de dispoziție s-a încheiat de persoana lipsită de capacitate de exercițiu, actul jurdic de administrare s-a încheiat fără încuviințarea ocrotitorului legal etc.
– inexistența discernământului în momentul încheierii actului juridic (art. 1205 alin. (1) C.civ.).
– atunci când consimțământul a fost viciat prin: eroare, dol, violență sau leziune
– când lipsește cauza (art. 1238 alin. (1) C.civ.
– nerespectarea dreptului de preemțiune în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege (art. 15 alin. (2) și de art. 30 alin. (3) din Legea nr. 16/1996 a Arhivelor naționale cu modificările și completările ulterioare.
Capitolul III.
Regimul juridic al nulității actului juridic
3.1 Noțiunea de regim juridic al nulității actului juridic
„Regimul juridic al nulității se întemeiează pe îmbinarea unui mănunchi de principii, care se echilibrează reciproc, în scopul de a menține o corelare armonioasă între dinamismul actului juridic și cerințele statice ale stabilității și securității circuitului civil.”
Clasificarea nulităților în funcție de natura interesului ocrotit, adică în nulitate absolută și nulitate virtuală, are importanță în ceea ce privește aspectul regimului juridic. Fiecare dintre aceste două nulități are un regim juridic diferit.
Regimul juridic îl putem defini ca fiind totalitatea regulilor cărora le este supusă nulitatea absolută sau nulitatea relativă.
În principiu când vorbim despre regim juridic ne gândim la anumite aspecte:
– cine are dreptul să invoce nulitatea
– cât timp poate fi invocată această nulitate
– dacă nulitatea poate sau nu fi acoperită prin confirmare.
3.2 Regimul juridic al nulității absolute
3.2.1 Regulile care guvernează regimul juridic al nulității absolute
În ceea ce privește regimul juridic al nulității absolute, acesta este alcătuit din următoarele reguli:
– nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes. Astfel pot invoca părțile actului juridic, avânzii-cauză ai părților, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care au un interes propriu, de instanță din oficiu, procuror precum și alte organe prevăzute de lege.
– nulitate este imprescriptibilă putând fiind invocată oricând , pe cale de acțiune sau de excepție.
– de regulă, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
3.2.2 Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine este interesat, de instanța, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege
Deoarece nulitatea absolută are menirea de a ocroti un interes general, atunci ea trebuie să dea posibilitatea unui grup larg de persaone sau organe de a o invoca .
Potrivit art. 1247, pentru instanță invocarea nulității absolute nu este o posibilitate, ea devine o obligație. În acest sens art. 1247 prevede că invocarea nulității este un drept pentru persoanele interesate și o obligație pentru instanță. Art. 1247 reprezintă sediul legal al nulității absolute, reglementând aspecte referitoare la criteriul de evidențiere a nulității.
A nu se înțelege faptul că instanța ar trebui să se sezise din oficiu cu o acțiune în declararea nulității absolute a unui act juridic. De asemenea, în lipsa unei cereri expres formulate într-un litigiu privind actul juridic cu nesocotirea unei norme juridice ce ocrotește un interes general nu ar trebui să se pronunțe în dispozitivul hotărârii în ceea ce privește nulitatea pentru că s-ar încălca principiul disponibilității.
În momentul în care se vorbește despre obligația instanței de a invoca nulitatea absolută trebuie să existe un litigiu civil având ca obiect executarea unui act juridic, cu alte cuvinte reclamantul solicită pârâtului executarea contractului. În această ipoteza instanța va respinge cererea de chemare ca nefondată, fără a pronunța nulitatea actului juridic.
Mai este impusă încă o precizare de ordin procesual. Luând în considerare condițiile exercitării acțiunii civile (mai exact, condiția interesului și anume interesul practice pe care îl urmarește cel care introduce această acțiune, cu precizarea că în general, interesul trebuie să fie personal) ajungem la concluzia că nulitatea absolută nu poate fi invocată de o persoană complet straină de actul juridic respectiv, deoarece nu ar putea motiva interesul propriu pentru introducerea respective acțiuni.
Prin urmare, deși nulitatea absolută ocrotește un interes general, nu este exclusă existența unui interes individual (propriu, personal), iar persoana care introduce acțiunea trebuie să urmărească un folos propriu din anularea respectivului act, altfel poate fi respinsă acțiunea ca fiind lipsită de interes.
Prin excepție, se recunoaște calitate procesuală activă unor organe sau persoane lipsite de interes în cazurile expres prevăzute de lege.
Adăugăm și faptul că persoana interesată în a introduce acțiunea în nulitatea absolută a unui contract trebuie făcută împotriva părților contractante, anume, calitatea procesuală pasivă aparține tuturor părților contractante. Acțiunea nu poate fi introdusa numai împotriva unei singure părți din contract, deoarece efectele nulității trebuie să opereze erga omnes. În schimb, dacă pârâtul este terț de contractul pe care reclamantul îsi justifică pretenția, pârâtul poate invoca pe cale de excepție nulitatea absolută fără a mai fi introdusă în proces cealaltă parte contractantă, având în vedere că instanța nu va dispune desființarea contractului, ci doar va respinge pretenția reclamantului.
3.2.3 Nulitatea absolută este imprescriptibilă
Imprescriptibilitatea nulității absolute a actului juridic este prevăzută de art. 1249 alin. (1) C.civ., conform căruia „ dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”. În acest alineat este repetată regula statornicită în art. 2 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la imprescriptibilitatea nulității absolute invocată atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție.
Textul legal dă posibilitatea derogării prin dispoziții legale, regula prevăzută în acest alineat neavând caracter absolut.
Putem aprecia faptul că nulitatea absolută a actului juridic nu este supusă prescripției extinctive, fie că este invocată pe cale de acțiune, fie că este invocată pe cale de excepție.
Imprescriptibilitatea nulității absolute a actului juridic nu poate fi extinsă si celorlalte acțiuni ce pot fi invocate concomitent sau ulterior ce au ca obiect restituirea prestațiilor executate în temeiul contractului nul ori repararea prejudiciului cauzat. Acțiunea în nulitatea absolută are ca obiect înlăturarea efectelor contractului lovit de nulitate, celelale acțiuni au ca obiect soluționarea pretențiilor patrimoniale ce reies din respectivul contract.
De la regula prevăzută în alin. (1) art. 1249 există și o excepție menționată în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi” ( menționăm faptul că prin O.U.G nr. 145/2001, termenul de prescripție a fost prelungit cu 3 luni). Deoarece textul de lege nu precizează cu exactitate dacă este vorba de nulitate absolută sau relativă, concluzionăm că sunt supuse prescripției extinctive atât acțiunea în declararea nulității absolute cât și acțiunea în declararea nulității relative.
3.2.4 Nulitatea absolută,în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare
Art. 1247 alin. (4) C.civ., potrivit căruia „ actul juridic lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege”, instituie a treia regulă, aceasta fiind consecința primelor două și este explicată prin caracterul general al interesului pe care norma juridică îl ocrotește. Deoarece nulitatea absolută poate fi invocată de un cerc larg de persoane ar fi imposibil ca toți cei care au acest drept să renunțe la el prin confirmarea actului nul absolut. În principiu confirmarea expresă sau tacită a nulității absolute este inadmisibilă de unde rezultă faptul că un eventual act de confirmare ar fi si el lovit de nulitate absolută. Părțile actului juridic vor putea încheia un nou act juridic cu respectarea tuturor condițiilor de validitate, însă efectele actului juridic se vor produce de la data încheierii noului act.
Legea prevede și unele excepții de la imposibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută.
Cu titlu de exemplu art. 1010 C.civ., „ confirmarea unei liberalități de către mostenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunțarea la dreptul de a opune viciile de formă sau de orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunțare să se prejudicieze drepturile terților”, astfel că moștenitorii universali sau cu titlu universal ai dispunătorului pot confirma atât donațiile cât și legatele făcute de autorul lor, indiferent de motivul de nulitate.
Un alt exemplu îl regăsim în art. 303 C.civ., ce face referire la acoperirea nulității căsătoriei ce a fost încheiată cu nerespectarea dispozițiilor legale.
Refacerea actului juridic nul absolut este admisibilă și valabilă, iar ea nu trebuie confundată cu inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută.
În teorie se menționează și despre validarea actului juridic nul absolut prin îndeplinirea ulterioară a dispoziției nerespectate. Și în acest caz actul juridic își va produce efectele de la data îndeplinirii cerinței nelegale inițial nerespectate, cu excepția cazului în care prin lege se dispune altfel. Cu titlu de exemplu art. 197 alin.(2) C.civ., conform căruia „nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”. Nici de această dată nu trebuie să confundăm situația această cu confirmarea.
3.3 Regimul juridic al nulității absolute și regimul juridic al nulității relative. Comparație
Precizăm faptul că nu există deosebire de efecte între nulitatea absolută și nulitatea relativă deoarece în ambele cazuri actul juridic lovit de nulitate este lipsit de efectele în vederea cărora a fost încheiat și care încalcă dispozițiile legale referitoare la condițiile sale de validitate.
În privința deosebirilor dintre cele două acestea sunt de regim juridic și din cele prezentate anterior acestea constau în următoarele :
nulitatea absolută nu poate fi în principiu acoperită prin confirmare, în schimb nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.
dacă nulitatea relativă este supusă prescripției extinctive în cazul în care se invocă pe cale de acțiune și imprescriptibilă în cazul în care se invocă pe cale de excepție, nulitatea absolută este imprescriptibilă indiferent de modalitatea de invocare, adică atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție.
o altă deosebire constă în faptul că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de procuror, de alte organe prevăzute de lege, precum și de instanța din oficiu, cea din urmă având obligația de a o invoca, iar nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de cel al cărui interes a fost încălcat la încheierea actului.
Capitolul IV.
Efectele nulității
4.1 Noțiuni introductive
Efectele nulității actului juridic civil sunt acele consecințe juridice ale aplicării sancțiunii nulității și anume urmările datorate desființării în întregime sau în parte a unui act juridic care la încheierea sa a încălcat dispozițiile legale referitoare la condițiile sale de validitate.
Prin urmare, efectele nulității rezultă din chiar definiția dată nulității și constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrare normelor juridice cerute pentru încheierea sa valabilă.
Prin adagiul quod nullum est, nullum producit effectum, este exprimat efectul nulității actului juridic civil.
Astfel că, efectul nulității îl putem defini generic ca fiind desființarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de această sancțiune.
Pe lângă desființarea actului juridic civil se va putea angaja și răspunderea civilă delictuală în situația în care cauza de nulitatea este imputabilă uneia dintre părți. Exemplu: pentru acoperirea cheltuielilor pe care contractantul le-a făcut pentru încheierea contractului desființat, pentru acoperirea dobânzilor plătite de cumpărător pentru creditul pe care l-a făcut în vederea cumpărării bunului etc.
Efectele nulității sunt diferite, în primul rând dacă nulitatea este totală sau parțială, iar, în al doilea rând, în funcție de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil lovit de nulitate, mai exact, dacă actul a fost sau nu executat dar și după cum au fost încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleași drepturi.
Pentru cel de-al doilea caz avem mai multe situații și vom distinge următoarele:
în cazul în care actul juridic nu a fost executat până în momentul anulării, aplicarea sancțiunii înseamnă că nu mai poate fi executat nici după acest moment, adică ne aflăm în situația în care părțile nu ar fi executat acel contract. Mai exact, pentru cel care actul juridic urma sa dea naștere la drepturi subiective civile, acesta nu se va mai bucura de aceste drepturi, iar pentru cel care actul juridic urma să dea naștere la obligații civile, cel din urmă nu va mai îndeplini aceste obligații civile.
se va aplica desființarea retroactivă a actului juridic împreună cu restituirea, reciprocă sau, unilaterală a prestațiilor efectuate în cazul acestui act juridic dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul în care a fost declarată nulitatea.
în situația în care actul juridic a fost executat, iar, până în momentul în care a fost declarată nulitatea actului juridic, una dintre părți a încheiat un act juridic cu o terță persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut din actul declarat nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul, atunci aplicarea sancțiunii nulității presupune desființarea retroactivă a actului juridic executat ( actul primar), restituirea prestațiilor efectuate în urma primului act, precum și desființarea actului juridic secundar.
4.2 Enumerarea principiilor efectelor nulității
Efectele nulității sunt aceleași, indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau de nulitate relaativă și sunt reglementate în cuprinsul art. 1254-1260 NCC.
Așa cum am menționat anterior ele reprezintă consecințele juridice care se produc în cazul în care este aplicată sancțiunea nulității actului juridic, iar mai concret este vorba de lipsirea actului juridic nul de efectele contrare normelor juridice care reglementează încheierea lui valabilă.
Ele diferă, sub aspectul întinderii, după cum avem nulitate totală sau parțială, după cum actul a fost sau nu executat, ori dacă au fost încheiate sau nu acte ulterioare.
„Efectele nulității sunt simple: quod nullum est, nullum producit effectum. Actul a cărui anulare a fost pronunțată nu produce niciun efect. Dar, din motive de prudență și de fapt, regula este mai complexă de fiecare dată când contractul a fost executat. Se pun două probleme. Pe de o parte, aceea a întinderii nulității: nulitatea nu se extinde decât în partea incorectă a contractului sau ea antrenează distrugerea întregului contract? Pe de altă parte, aceea a consecințelor sale: cum anume poate fi făcută să dispară situația de fapt rezultată din contractul nul ?”
Principiile care guvernează efectele nulității pot fi desprinse din interpretarea art. 1254 NCC, text care dispune altfel :„(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.
(2) Desființarea contractului atrage în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.
(3) În cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.”
În consecință, cele trei principii care stau la baza efectelor nulității sunt :
1.Principiul retroactivității( potrivit acestuia, nulitatea produce efecte nu doar pentru viitor, din moementul declarării sale, ci și pentru trecut, întorcându-se în timp până la momentul încheierii actului juridic).
2. Principiul repunerii părților în situația anterioară (restitutio in integrum) – în conformitate cu care tot ce s-a executat în baza actului juridic nul trebuie restituit , iar astfel încât părțile să fie repuse în situația în care s-au aflat înainte de încheierea actului juridic civil.
3. Principiul desființării actelor subsecvente , ca urmare a desființării actului juridic inițial, luând în considerare legătura indestructibilă dintre acestea (resolutio jure dantis, resolvitur jur accipiens).
În ceea ce privește legătura dintre principiile efectelor nulității, putem observa că pincipiul retroactivității efectelor nulității determină principiul restabilirii situației anterioare, adică retroactivitatea nu ar însemna nimic dacă tot ceea ce s-a prestat în baza actului juridic civil nu ar fi restituit. Primul principiu determină (nu în mod direct, ci în mod indirect, anume prin restabilirea situației anterioare) și principiul desființării actelor subsecvente, ca urmare a desființării actului juridic inițial, în sensul ca dreptul transmis prin actul juridic nul, fiind desființat retroactiv, este supus restituirii, însă această restiture nu se poate face decât prin anularea actului subsecvent de transmitere către un subdobânditor sau prin care s-a constituit un drept în legătură cu acesta.
Observăm că ultimele două principii menționate apar drept consecințe ale principiului retroactivității efectelor nulității, reprezentând totodată, mijloace de asigurare efectivă a retroactivității.
Cele trei principii ale efectelor nulității sunt consecințe ale principiului mai larg quod nullum est, nullum producit effectum, ce se manifestă și realizează tocmai prin cele trei principii dezvăluite mai sus. Putem desprinde concluzia că excepțiile de la cele trei principii constituie, în același timp, si limitări ale principiului quod nullum est, nullum producit effectum.
Menționăm că pentru fiecare principiu în parte, legea reglementează anumite excepții.
Astfel există situații când efectele nulității nu se produc decât pentru viitor. Conform prevederilor art. 198 alin. (1) C.civ, de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare.
Sub aspectul repunerii părților în situația anterioară, sunt stabilite reguli speciale privind restituirea prestațiilor de către incapabili ori de posesorul de bună-credință.
Potrivit art. 1645 C.civ, posesorul de bună-credință va păstra fructele culese în perioada în care a fost de bună-credință. Conform art. 1645:
„(1) Dacă a fost de bună-credință, cel obligat la restituire dobândește fructele produse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natra lui, supus unei deprecieri rapide.
(2)Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor, angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura.”
Conform art.1647 C.civ.„ (1) Persoana care nu are capacitate de exericițiu deplină nu este ținută la restituirea prestațiilor decât în limita folosului realizat , apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogățiri incumbă celui care solicită restituirea.
(2)Ea poate fi ținută la restituirea integrală atunci când, cu intenție sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă.”
În ceea ce privește efectele restituirii față de terți, situația actelor de înstrăinare și a celorlalte acte de înstrăinare este prevăzută în art. 1648-1649 C.civ., potrivit cărora: „Art. 1648- (1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună credință a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.
(2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător.”
Art. 1649 – „ în afara actelor de dispoziție prevăzute la art. 1648, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terț de bună credință sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire. Contractele cu executare succesivă, sub condiția respectării formalităților de publicite prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de 1 an de la data desființării titlului constitutoriu.”
Putem considera ca o excepție de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis situația persoanei care cu bună credință a încheiat cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu privire la un bun mobil. Așadar, potrivit art. 936 C.civ., „ (1) Persoana care cu bună credință, încheie cu un nepropietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.
(2) Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună credință, dacă acțiunea este intentată sub sancțiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
(3) Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obișnuit bunuri de același fel ori dacă a fost adjudecat la o licitație publică, iar acțiunea de revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună credință poate reține bunul până la indemnizarea sa integrală pentru prețul plătit vânzătorului.
(4) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil.
(5) Dispozițiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător și în legătură cu dobândirea dreptului de uzufruct și a dreptului de uz asupra unui bun mobil. ”
Potrivit art. 938 C.civ., este de bună- credință posesorul care nu cunoștea și nici nu trebuia să cunoască inexistența calității de proprietar a înstrăinătorului. În momentul intrării în posesia efectivă a bunului, buna credință trebuie să existe.
Suntem de părere că sunt necesare a fi prezentate, în acest context, și prevederile art. 54 alin (2) C.civ., ce se referă la anularea hotărârii declarative de moarte, potrivit cărora: „ Cel care a fost declarat mort, poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară se va face dovada că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață.”
Eroarea comună și invincibilă, care are puterea de a înlătura principiul qoud nullum est, nullum producit effectum își găsește și ea reglementarea expresă în C.civ., care prevede la art. 17 în sensul că:
„(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși.
(2) Cu toate acestea, când cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă a considerat că o persoana are un anumite drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.
(3) Eroarea comună și invincibilă nu se prezumă.
(4) Dispozițiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară și nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.”
4.2.1 Principiul retroactivității efectelor nulității
Prin principiul retroactivității efectelor nulității putem înțelege regula conform căruia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor- ex nunc- , dar și pentru trecut- ex tunc-, și anume efectele nulității se produc din momentul încheierii actului juridic civil.
Retroactivitatea nulității este o urmare a concepției nulității sancțiune juridică. Așadar în doctrină s-a susținut că : „dat fiind că ceea ce se urmărește prin edictarea nulității este înlăturarea efectelor ce ar contrazice scopul dispoziției încălcate, deci a efectelor ce ar aduce atingere preeminenței ordinii de drept, nu ar fi cu putință ca ordinea de drept să fie tulburată și efectele ce îi aduc atingere să fie, totuși, menținute. În considerarea unei motivări specifice, retroactivitatea este o expresie a concepției dreptului civil asupra nulității actului juridic civil.”
Potrivit principiului retroactivității efectelor nulității, se înlătură și efectele actului juridic care se produc între momentul încheierii acestuia și momentul anulării efective a actului.
Doctrina consideră că acest principiu se regăsește sau mai bine zis decurge din principiul general al legalității, în sensul că restabilirea legalității încălcate în momentul încheierii actului juridic impune înlăturarea efectelor produse în temeiul unui asemenea act.
Efectul nulității – desființarea actului – retroactivează până la momentul încheierii actului anulat. Nulitatea produce, deci, efecte pentru trecut (ex tunc). Însă, este evident că, desființând actul încheiat cu încălcarea dispozițiilor privitoare la încheierea sa valabilă, nulitatea produce efecte și pentru viitor în sensul că se înlătură efectele viitoare ale actului anulat (ex nunc).
Restabilirea ordinii de drept este asigurată în materia nulității prin aplicarea principiului retroactivității efectelor nulității.
Prin urmare, vor fi înlăturate și efectele actului juridic care s-au produs între momentul încheierii actului și momentul anulării acestuia. În temeiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil, părțile actului juridic civil vor ajunge la situația inițială și anume în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic civil.
Principiul retroactivității efectelor nulității este consacrat în art. 1254 alin. (1)C.civ., conform căruia „Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”, textul de lege fiind aplicat, pe temeiul art. 1325 NCC., și actelor juridice unilaterale lovite de nulitatea absolută sau de nulitatea relativă.
Astfel că dispozițiile art. 1254 sintetizează principiile guvernatoare ale producerii efectelor nulității.
Potrivit alin. (2) art. 1254 „Desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui” , sintetizăm ideea că principiul desființării retroactive a contractului nul decurge din principiul legalității și are drept scop asigurarea ordinii de drept. Prin desființarea contractului ajungem în situația în care părțile nu ar fi încheiat niciodată contractul, însă observăm prezența a două reguli :
Desființarea contractului se produce identic, indiferent de felul nulității, fie avem nulitate relativă, fie nulitate absolută
Desființarea contractului operează atât pentru trecut cât și pentru viitor. Sintagma considerării contractului că nu a fost niciodată încheiat ne duce cu gândul la următoarele consecințe ale sancțiunii nulității : încetarea efectelor contractului, împiedicarea producerii efectelor contractului pentru viitor, dar și înlăturarea efectelor deja produse.
Excepții
Există unele situații în care, pentru anumite împrejurări, sunt menținute efectele produse între momentul încheierii actului juridic și momentul anulării acestuia, deci situații când nulitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).
Vom prezenta următorele excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic :
– situația căsătoriei putative (art. 304 alin. 1 C.civ.), în sensul că efectul retroactiv al declarării nulității căsătoriei este înlăturat în ceea ce îl privește pe soțul care a fost de bună- credință la încheierea căsătoriei, care păstrează statutul de soț dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei și cel în care hotărârea judecătorească de anulare a căsătoriei devine definitivă;
– situația copiilor dintr-o căsătorie anulată (art. 305 alin. 1 C.civ.), adică anularea căsătoriei nu produce niciun efect în privința copiilor din această căsătorie nu numai pentru trecut, dar nici măcar pentru viitor – observăm faptul că principiul ocrotirii intereselor minorului înlătură nu numai retroactivitatea efectelor nulității, ci însăși nulitatea, dar numai în privința situației legale a copiilor rezultați din căsătoria care a fost anulată;
– situația minorului de bună-credință la încheierea căsătoriei. Minorul păstrează capacitatea deplină de exercițiu dobândită ca urmare a încheierii acelei căsătorii și ulterior anulării căsătoriei ( art. 39 alin 2 C.civ.);
– modificarea numelui de familie numai pentru viitor, în cazul anulării recunoașterii de filiație, dar și în cazul anulării căsătoriei, purtarea numelui de familie până la data desființării recunoașterii voluntare de filiație, căsătoria fiind un fapt ireversibil;
– situația declarării nulității unei persoane juridice (art. 198 alin. 1 C.civ., reglementează că „de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare.”).
4.2.2 Principiul restabilirii situației anterioare
Principiul restabilirii situației anterioare (repunerii în situația anterioară) este regula de drept conform căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act lovit lovit de nulitate trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care s-ar fi aflat dacă acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Altfel spus, restitution in integrum, locuțiune latină, este folosită pentru a exprima :
– repunerea în situația anterioară a persoanei sau persoanelor ale căror drepturi au fost încălcate prin încheierea unui act juridic sau prin săvârșirea unui fapt juridic;
– repararea integral a prejudiciilor material sau morale cauzate unei persoane.
Doctrina dar și practica apreciază acest principiu ca mijloc de asigurare a eficienței principiului retroactivității cu aplicare numai asupra efectelor actului juridic între părți, nu și față de terți.
Restitution in integrum a apărut în dreptul roman ca și o nulitate pretoriană. „Minorul care lucra fără autorizarea tutorelui făcea o operațiune nulă.Pretorul era cel chemat să desființeze actul, ordona ca ceea ce vânduse minorul să fie dat înapoi sau ceea ce cumpărase să restituie, pentru că vânzătorul să-i restituie prețul. Această restitutio care punea lucrurile în statu quo ante erant, echivala cu o desființare a actului, ca și când actul nu ar fi existat. ” Această nulitate reprezenta rezultatul urmărit de pretor și realizat prin mijloacele furnizate de el, pentru ca actul cenzurat să nu producă efecte.
Din cauza efectului retroactiv al nulității, prestațiile care s-au executat în temeiul unui act anulat nu mai pot fi considerate valabil executate, și astfel, sunt supuse restituirii, astfel că părțile raportului juridic ajung în situația în care actul juridic nu s-a încheiat.
Principiul repunerii în situația anterioară care, ca și retroactivitatea, privește efectele nulității inter partes, apare ca un mijloc de asigurare a eficienței practice a principiului retroactivității. Așadar, ca și principiul retroactivității, principiul analizat vizează efectele nulității actului juridic între părțile actului juridic, iar nu și efectele față de părți.
Principiul este reglementat de art. 1254 alin (3) C.civ., care prevede că : „ în cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primate, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”, fiind aplicabil, în baza art. 1325 NCC., și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.
Tehnica legislativă este complexă, deoarece pe de o parte, textul legal prezintă modalitățile de restituire, fie în natură, fie în echivalent, subliniind irelevanța modului de executare a prestațiilor, iar pe de altă parte, face trimitere la art 1639-1647. C.civ., reglementează modalitățile de restituire a prestațiilor, independent de cauza restituirii.
În ceea ce privește efectele nulității, prevederile art. 1639-1647 C.civ., au ca scop punerea în practică a principiului restituirii prestațiilor, subliniind în același timp limitele sau excepțiile de la aplicare. Această prevedere conține doar soluțiile generale, obligatorii, penttru situațiile în care nulitatea sau anularea contractului a fost urmată de executarea prestațiilor, indiferent de unilateralitatea sau reciprocitatea executării, de felul executării, dacă este succesivă sau continuă.
Aspecte procesuale
Este de reținut că acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui act juridic anulat nu trebuie confundată cu însăși acțiunea în nulitate.
Astfel, sub aspect procesual, persoana interesată are de ales una din următoarele căi procedurale :
– solicitarea în același timp atât a declarării nulității, cât și restabilirea situației anterioare, situație în care actul procedural prin care se declașează procesul civil va avea două capete de cerere, adică un capăt de cerere principal, prin care se cere declararea nulității actului juridic, adică anularea acestuia, precum și un capăt de cerere accesoriu, prin care se solicită restituirea prestațiilor efectuate în baza actului juridic respective (capătul de cerere accesoriu se va soluționa pe fond doar în cazul în care capătul de cerere principal va fi admis);
– solicitarea mai întâi a anulării actului juridic, iar dacă decizia instanței va fi desființarea actului, atunci se va declanșa cel de-al doilea proces, având ca obiect restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat.
Precizăm faptul că dacă reclamantul nu a cerut decât anularea actului juridic, iar nici cealaltă parte contractantă nu a solicitat, pe calea cererii reconvenționale, restituirea prestațiilor efectuate, instanța nu poate dispune din oficiu restabilirea situației anterioare, deoarece s-ar încălca principiul disponibilității (art. 129 alin (6) C.proc.civ.), principiu specific procesului civil și care are prioritate în fața regulilor dreptului material.
Pentru situația în care cumpărătorul unui bun solicită desființarea contractului, solicită și restituirea prețului, fără a menționa nimic despre restituirea bunului de către partea adversă, s-a ridicat problema dacă restituirea prestației pârâtului se dispune doar în cazul când acesta a formulat cerere reconvențională ori poate fi dispusă și în baza solicitării formulate prin întâmpinare. Soluțiile majoritare sunt în sensul că instanța învestită cu soluționarea unui astfel de proces este obligată să se pronunțe cu privire la repunerea ambelor părți în situația anterioară, prin restituirea prestației fiecăruia.
Astfel, dacă una dintre părți cere restituirea prestației pe care a executat-o, instanța va dispune și restituirea prestației executate de cealaltă parte.
Excepții de la principiul restitution in integrum
În anumite situații, pentru anumite rațiuni, prestațiile efectuate în temeiul actului juridic desființat nu sunt supuse restituirii, situații ce reprezintă excepții de la principiul restitutio in integrum.
Considerăm că sunt excepții de la principiul restitutio in integrum următoarele situații:
– păstrarea de către posesorul de bună-credință (dobânditorul unui act translativ sau constitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer), în temeiul art. 948 C. civ. și art. 1645 alin. (1) C.civ., a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință. Spre exemplu, printr-un act juridic încheiat cu nerespectarea unor dispoziții legale privitoare la condițiile sale de validitate, Primus îi transmite lui Secundus dreptul de proprietate asupra unui bun frugifer; chiar dacă principiul retroactivității efectelor nulității ar impune ca Secundus să îi restituie lui Primus fructele acelui bun și pe care le-a cules, deoarece se consideră că el nu a fost niciodată proprietarul acelui bun, deci nu a avut niciuna dintre prerogativele dreptului de proprietate, totuși, Secundus în măsura în care a fost de bună-credință va reține fructele culese în intervalul de timp cât a ținut buna-credința, urmând a restitui doar bunul, precum și fructele dobândite ulterior momentului în care a încetat buna-credință;
– situația celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, persoană care este ținută să restituie prestațiile primite numai în limita folosului realizat (art. 47 C.civ., apreciat la data cererii de restituire, afară de ipoteza când, cu intenție sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă, iar atunci va fi ținut la restituirea integrală ( art. 1647 C.civ.). Această excepție își găsește justificarea în principiul ocrotirii minorilor și a persoanelor puse sub interdicție judecătorească. Spre exemplu „ să presupunem că un minor vinde un lucru al său unei persoane capabile, iar cu o parte din suma obținută ca preț se plătește o datorie pe care minorul o avea față de o altă persoană, restul sumei fiindu-i furat; ulterior, se anulează contractul de vânzare, însă restabilirea situației anterioare va fi numai parțial, în sensul că minorul va redobândi lucrul și va restitui numai acea parte din prețul vânzării pe care a folosit-o pentru stingerea datoriei sale față de terța persoană, deoarece numai de aceasta a profitat efectiv ”.
– situația în care și-ar găsi aplicare art. 580 C.civ., ipoteza prezentând următoarea: se încheie, cu nerespectarea condițiilor de validitate un act juridic civil prin care se transferă proprietatea unor materiale de construcții, care sunt încorporate în terenul proprietatea cumpărătorului, iar după încheiere se anulează actul juridic ce are ca obiect respectivele materiale (există posibilitatea ca excepția de la restitutio in integrum să fie doar parțială, anume atunci când la data anulării numai o parte din materiale sa fi fost folosite, celelalte rămânând nefolosite; deoarece la cele din urmă nu operează accesiunea, înseamnă ca proprietarul terenului le va restitui si va primi, la rândul lui, numai partea din prețul pe care îl plătise ce corespunde materialelor restituite).
– situația când dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis sau s-a constituit dreptul de proprietate sau un alt drept real principal, act lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea.
– situația în care a intervenit prescripția extinctivă a acțiunii în restituirea prestațiilor executate în temeiul actului juridic lovit de nulitate.
În doctrina corespunzătoare reglementării anterioare existau încă două excepții de la principiul restitutio in integrum, anume cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obține protecția judiciară a unui drept) la actele juridice cu obiect imoral ori cauză imorală, dar și menținerea, până la data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă. Codul civil din 2009 nu a reținut aceste excepții.
Așadar, art. 1638 C.civ., prevede că prestația primită sau executată în baza unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.
Conform art. 1254 alin (3) C.civ., restituirea prestațiilor se realizează chiar dacă ele au fost executate succesiv ori dacă au avut un caracter continuu, iar, dacă este cazul, potrivit art. 1640 alin. (1) C.civ., restituirea se va face prin echivalent. Precizăm că, în unele cazuri, s-ar putea ajunge la consecințe asemănătoare cu soluțiile oferite de vechea reglementare. Exemplu : „dacă se desființează un contract de locațiune, locatorul ar urma să restituie chiria încasată, dar prestația de care a beneficiat locatarul (folosința bunului) nu poate fi restituită în natură, deci acesta ar urma să restituie echivalentul valoric al prestației , care conform art. 1640 alin. (2) C.civ., se stabiliește prin raportare la momentul la care a beneficiat de prestație, însă valoarea prestației a fost prestabilită de părți, anume chiria pe care a primit-o locatorul, astfel încât va putea opera compensația ca mod de stingere a ambelor obligații de restituire.”
Modalități de restituire
Codul civil ne arată că restituirea se face în natură sau, după caz, prin echivalent [art. 1637 alin. (1) C.civ.], cu precizarea că regula este restituirea în natură.
Conform art. 1640 alin. (1) și (2) C.civ., dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității ori a unui impediment serios sau dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se va face prin echivalent, valoarea prestațiilor apreciindu-se la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
Potrivit art. 1641 C.civ., se disting două situații cu privire la pieirea totală și nefortuită sau a înstrăinării bunului supus restituirii.
În cazul în care debitorul obligației de restituire a fost de rea-credință sau obligația de restituire provine din culpa sa ( cauza de nulitate îi este imputabilă), atunci restituirea se face în funcție de valoarea cea mai mare dintre valoarea bunului la momentul la care l-a primit și valoarea bunului la momentul pierderii ori al înstrăinării.
În cazul în care debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință, iar obligația de restituire nu provine din culpa sa, atunci el va plăti valoarea bunului, cea de la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcție de cea mai mică dintre aceste valori.
Pentru situația pieirii totale și fortuite a bunului supus restituirii, art. 1642 C.civ., distinge aceleași două situații.
În cazul în care debitorul obligației de restituire a fost de rea-credință și obligația de restituire provine din culpa sa, el este liberat de restituire decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în situația în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.
În cazul în care debitorul obigației de restituire a fost de bună-credință, iar obligația de restituire nu este din culpa sa, el este liberat de această obligație, dar trebuie să predea creditorului obligației de restituire fie indemnizația încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizație.
Dacă obiectul supus restituirii a suferit o pierdere parțială, precum o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel care este obligat la restituire este ținut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepția cazului în care pierderea este rezultatul unei folosințe normale a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când restituirea îi este imputabilă creditorului, obiectul obligației de restituire trebuie înapoiat în starea în care se găsește la momentul introducerii acțiunii, fără despăgubiri, cu excepția cazului când această stare este cauzată de culpa debitorului restituirii[ art. 1643 alin. (1) și (2) C.civ.].
În situația în care au fost făcute cheltuieli privitoare la bunul care trebuie restituit de către debitor, acesta poate solicita obligarea ceilalte părți la restituirea cheltuielilor, urmând a se deosebi dacă a fost de bună-credință sau cauza obligației de restituire îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile accesiunii pentru posesorul de rea-credință, sau, dimpotrivă, a fost de bună-credință și obligația de restituire nu este din culpa sa, situație în care se aplică regulile prevăzute în material accesiunii pentru posesorul de bună-credință. (art. 1644 C.civ.)
Dacă debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință, dobândește fructele produse de bunul supus restituirii (însă suportă cheltuielile pentru producerea lor ) și nu plătește nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natura sa, supus unei deprecieri rapide. Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință sau atunci când cauza de restituire este din culpa sa, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura.[art. 1645 alin. (1) și (2) C.civ.]
Potrivit art. 1646 C.civ., cheltuielile cu privire la restituirea prestațiilor se suportă fie de părți proporțional cu valoarea prestațiilor care se restituie, fie integral de cel care a fost de rea-credință, ori din a cărui culpă contractul a fost desființat.
4.2.3 Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial
Prin acest principiu înțelegem regula de drept potrivit căreia anularea/desființarea actului juridic inițial/primar atrage și anularea actului juridic subsecvent, din cauza legăturii lor juridice.
Fiind o consecință a celorlalte două principii ale efectelor nulității, acest principiu privește efectele nulității actului față de terți.
În doctrină a fost susținută ideea că acest principiu reprezintă și o consecință a principiului nemo plus iuris ad allium trasfere potest, quam ipse habet sau nemo dat quod non habet, în sensul că dacă se dovedește ca transmițătorul nu putea transmite un drept, ca urmare a desființării actului, nici subdobânditorul nu putea deveni titularul dreptului respectiv, deoarece primul a transmis un drept care nu îi aparținea.
Acest principiu este folosit pentru a exprima regula conform căreia desființarea cu efect retroactiv a drepturilor transmițătorului asupra lucrului transmis atrage desființatrea drepturilor aprobate de acesta, asupra bunului respectiv, în folosul unui terț, deoarece transmițătorul nu putea transmite terțului drepturi pe care el nu le deținea (nemo plus iuris ad allium trasfere potest, quam ipse habet).
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial se caracterizează și prin efectele nulității față de terți. Se întemeiează atât pe principiile specifice materiei nulității (retroactivitatea și repunerea în situația anterioară) dar și pe un principiu de largă aplicare prezentat în adagiul nemo plus iuris ad allium trasfere potest, quam ipse habet (dacă se dovedește că transmițătorul nu putea să transmită un drept datorită desființării titlului său, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult).
Acest principiu se aplică de cele mai multe ori actului juridic care a operat transmiterea dreptului de proprietate ori a altui drept real atunci când nulitatea actului pe lângă împrejurarea că a creat între părți obligații reciproce de restituire a prestațiilor efectuate, are consecințe asupra terților, căci drepturile consimțite de dobânditor în favoarea acestora (terților) vor fi anulate odată cu dreptul dobânditorului.
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) privește efectele nulității actului juridic față de terți și este reglementat în art. 1254 alin. (2) C.civ., care prevede că : „desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”, fiind aplicabil de asemenea și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate în temeiul art. 1325 C.civ.
Principiul rezultă și din art. 1648 C.civ. Din acest text de lege se desprinde ideea ca în situația în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat sau asupra lui au fost constituite drepturi reale, acțiunea în restituire poate opera și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile sau după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.
Trebuie să subliniem că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este atât o consecință a celorlate principii ale efectelor nulității cât și a principiului nemo plus iuris ad allum transferre potest, quam ipse habet, în sensul că dacă prin anularea actului juridic inițial se desființează dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent, el fiind dobânditor al dreptului în actul juridic inițial, înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl deținea, așadar nici subdobânditorul nu putea deveni tituarul acestui drept.
Este de precizat faptul că din cele prezentate anterior, nu trebuie concluzionat ideea ca actul juridic subsecvent să fie unul translativ sau constitutiv de drepturi reale deoarece acest principiu își găsește aplicare și atunci când avem drepturi de creanță. Există posibilitatea ca niciunul dintre acte, atât cel primar, cât și cel secundar să nu fie constitutive sau translative de drepturi reale.
Principiul își poate găsi aplicare chiar și atunci când actul inițial are caracter declarativ, astfel încât actul subsecvent unui act declarativ desființat se va supune principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Excepții
Sunt apreciate excepții de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial acele cazuri, în care, pentru anumite împrejurări, anularea actului juridic inițial nu va atrage și desființarea actului subsecvent chiar dacă cele două sunt în strânsă legătură juridică, cel din urmă fiind menținut. Astfel, chiar dacă desființarea primul act juridic are drept consecință și desființarea dreptului care a fost constituit sau transmis în temeiul acelui act, totuși va rămâne în picioare actul juridic încheiat ulterior de una dintre părțile contractului cu un terț și în legătură cu dreptul care face obiectul primul act juridic, odată cu actul juridic subsecvent menționându-se și dreptul dobândit de terț în temeiul acestuia.
Menținerea actului subsecvent, chiar dacă actul inițial a fost desființat, poate fi motivată de interesul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, ori de necesitatea asigurării, stabilirii circuitului civil.
Pentru stabilirea excepțiilor de la acest principiu, trebuie să avem în vedere anumite norme speciale, dar și art. 1648-1649 C.civ. Chiar dacă aceste texte de lege reglementează efectele restituirii față de terți, considerăm că excepțiile ce reies din cuprinsul lor sunt excepții și de la anularea actului subsecvent, pentru că o acțiune în anularea actului subsecvent ar fi respinsă ca lipsită de interes, de vreme ce reclamantul dintr-o asemenea acțiune nu ar obține niciun folos practic.
Următoarele situații sunt excepțiile de la principiul în speță:
– situația actelor de conservare sau de administrare a bunului (acest caz rezultă din art. 1649 C.civ.), păstrarea acestora fiind justificată de interesul economic sau social ori de ocrotirea bunei-credințe ( „ de exemplu, se va menține contractul încheiat de cumpărătorul unei case cu un antreprenor și care privește efectuarea unor reparații curente la acea casă, ipoteză în care contractul de antrepriză reprezintă un act de administrare, chiar dacă se va anula actul juridic prin care cumpărătorul- clientul din contractul de antrepriză-a dobândit casa respectivă”). În cazul în care actele juridice de administrare au fost încheiate în frauda drepturilor înstrăinătorului din actul primar – fraus omnia corrumpit- acestea nu vor fi menținute;
– situația locatarului de bună-credință. În această situație contractul de locațiune își va produce efectele și după desființarea titlului locatorului pe durata stipulată de părți, fără a se depăși un an de la data desființării potrivit art. 1819 alin. (2) C.civ.;
-situația altor contracte cu executare succesivă. Dacă aceste contracte vor respecta formalitățile de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la data desființării titlului constituitorului (art. 1649 C.civ .);
– situația aplicării art. 937 alin. (1) C.civ., în ipoteza în care proprietarul unui bun mobil îl înstrăinează printr-un act juridic lovit de nulitate, iar dobânditorul din actul juridic inițial îl înstrăinează unui terț de buna-credință, iar ulterior primul act juridic este anulat. Prin actul juridic primar s-a transmis dreptul de proprietate asupa bunului mobil împreună cu toate prerogativele sale, așa încât anularea actului ar duce la desființarea retroactivă a dreptului de proprietate al dobânditorului din actul juridic respectiv, lucru ce ar atrage și desființarea actelor juridice încheiate ulterior de dobânditor cu terțe persoane, însă, în temeiul art. 937 alin. (1) C.civ., va fi menținut actul juridic încheiat cu terțul de bună-credință;
– situația aplicării art. 54 alin. (2) teza a II-a C.civ., conform căruia, persoana care a fost declarată moartă prin hotărâre judecătorească, poate cere după contramandarea hotărârii declarative de moarte, redarea bunurilor sale, totuși dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le returneze doar dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se va demonstra ca la data dobândirii știa ori trebuia să cunoască că persoana declarată moartă este în viață. Astfel, anularea hotărârii declarative de moarte atrage desființarea drepturilor transmise către moștenitorii celui care a fost declarat mort, iar asta ar duce și la anularea actelor ulterioare încheiate de moștenitori cu terțe persoane ce ar avea ca obiect bunuri din patrimoniul celui declarat mort, însă în temeiul art. 54 alin. (2) teza a II-a C.civ., se vor menține actele juridice cu titlu oneros încheiate cu subdobânditori de bună-credință;
-„cazul care rezultă din art. 909 alin. (3) C.civ., și art. 908 alin. (1) pct. 1 C.civ., adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară; termenul va fi de un an atunci când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acțiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptățit. Astfel, potrivit art. 907 alin. (1) C.civ., când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia. De asemenea, conform art. 908 alin. (1) pct.1 C.civ., orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desființat în condițiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomite încheierii ori, după caz, emiterii lui (cu precizarea că persoana interesată poate fi chiar înstrăinătorul din actul juridic lovit de nulitate).” Art. 909 alin. (3) C.civ., prevede că „ sub rezerva prescripției dreptului la acțiunea în fond, acțiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 908 alin. (1) pct. 1 și 2, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare”, în aceste cazuri termenul de decădere fiind de 3 ani calculați de la data înregistrării cererii de înscriere realizată de către dobânditorul dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepția cazului când încheiere, prin care s-a cerut rectificarea, a fost comunicată celui îndreptățit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia. „Rezultă că, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) și-a înscris dreptul real în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credință, acesta din urmă va putea fi acționat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 909 alin. (3) C.civ., (3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar , ceea ce echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent;”
-situația care rezultă din art. 909 alin. (2) C.civ., adică ipoteza subdobânditorului de bună-credință și cu titlu gratuit al unui drept real, doar dacă s-au scurs 5 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului său drept în cartea funciară;
-situația în care ar putea fi invocată uzucapiunea de către terțul subdobânditor ( art. 1648 C.civ., ) pentru că ar fi lipsit de interes să se solicite anularea actului juridin în baza căruia dobânditorul din acest act a început exercitarea posesiei utile care a condus la dobândirea proprietății prin uzucapiune.
Va mai fi reținută o excepție de la principiul analizat, anume situația prevăzută de art. 293 alin. (2) C.civ., care prevede că, „în cazul în care soțul unei persoane declarată moartă s-a recăsătoritși, după aceasta, hotărârea declartivă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință”, cea dintâi căsătorie fiind desfăcută pe data încheierii noii căsătorii ( acest caz fiind prezentat uneori ca o excepție de la regula conform căreia nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, alteori ca o excepție de la principiul retroactivității efectelor nulității). Așadar, a doua căsătorie a fost posibilă datorită hotărârii declarative de moarte ( având ca efect printre altele și încetarea primei căsătorii). În lipsa textului de lege menționat, anularea respectivei hotărâri ar produce efecte retroactiv, astfel că ar fi antrenat și desființarea celei de-a doua căsătorie pentru bigamie.
Se observă faptul că avem și o particularitate cu privire la această excepție și anume, actul primar nu este un act juridic, ci este vorba despre un act jurisdicțional, cu alte cuvinte actul primar este unul jurisdicțional.
4.2.4 Cazurile care înlatură principiul quod nullum est,nullum producit effectum
Așa cum am analizat, nulitatea constă în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, iar această regulă referitoare la nulitate se realizează cu ajutorul celor 3 principii ale efectelor nulității, pe care le-am prezentat mai sus, alături de excepțiile de la acestea.
Există și cazuri care înlătura principiul quod nullum est, nullum producit effectum, în unele situații fiind înlăturată însăși nulitatea, nu doar efecte ale acesteia. Aceste cazuri le regăsim alături de excepțiile analizat, despre care putem spune că sunt chiar limitări ale principiului mai sus menționat.
Cazurile care îndepărtează principiului quod nullum est, nullum producit effectum sunt :
– conversiunea actului juridic
– error communis facit
– principiul răspunderii civile delictuale
În ultimele două cazuri este înlăturată chiar sancțiunea nulității actului juridic.
Conversiunea actului juridic
Prin conversiunea actului juridic înțelegem considerarea manifestării de voință în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, nu doar în sensul în care reprezintă un act juridic lovit de nulitate. Cu alte cuvinte, conversiunea actului juridic înseamnă înlocuirea actului nul cu un alt act juridic valabil.
Chiar dacă art. 1260 alin. (1) C.civ., se referă la contractul lovit de nulitate absolută, nu vom înlătura aplicarea conversiunii actului juridic și în cazul în care este afectat de o cauză a nulității relative. Exemplu : „ dacă testatorul lasă prin legat cu titlu particular un anumit bun, pe care ulterior îl vinde printr-un act juridic afectat de o cauză de nulitate relativă, alta decât incapacitatea, vicierea voinței sau lipsa discernământului (spre exemplu, nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă de exercițiu în ceea ce îl privește pe cumpărător , contractul de vânzare, chiar dacă va fi anulat, valorează act d revocare a legatului potrivit art. 1068 alin. (1) și (2) C.civ.”
Conversiunea actului juridic este permisă de dispozițiile art. 1260 C.civ., care prevede că : „ un contract lovit de nulitate absolută va produce totuși efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond și formă prevăzute de lege.” Spre exemplu : un contract de donație a unui autoturism cu sarcina întreținerii pe viață a donatorului, nul ca și donație pentru vicii de formă, poate fi convertit într-un contract de vânzare – cumpărare cu clauză de întreținere. Sau : actul de vânzare-cumpărare al unui teren lovit de nulitate pentru absența formei autentice cerute pentru validitate, este valabil ca antecontract, ca promisiune de vânzare-cumpărare cu ajutorul conversiunii.
Pentru a exista conversiunea actului juridic , trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții :
– existența unui element de diferență între actul juridic nul și actul juridic ce urmează a fi considerat valabil; acest element se poate referi la natura actului juridic, iar ca un exemplu putem lua primul un contract, iar cel de-al doilea un act juridic unilateral, se poate referi de asemenea la conținutul celor două, efectele sau forma celor două acte;
– îndeplinirea tuturor condițiilor de validitate pentru actul ce urmează a fi considerat valabil, iar aceste condiții trebuind să le regăsim în actul ce urmează a fi desființat (actul juridic lovit de nulitate să îndeplinească toate condițiile constitutive ale actului ce urmează a fi considerat valabil încheiat în temeiul conversiunii – art. 1260 alin. (1) C.civ.;
– manifestarea de voință a părții sau a părților să fie în favoarea conversiunii, adică să nu rezulte imposibilitatea conversiunii; în acest sens potrivit art. 1260 alin. (1) C.civ., conversiunea nu va fi aplicată dacă intenția de a exclude aplicarea conversiunii este prevăzută în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părți la data încheierii contractului.
După analizarea acestor condiții, reiese faptul că nu există conversiune în următoarele cazuri:
– unele clauze sunt menținute, iar altele anulate (fiind vorba de o nulitate parțială);
– în cazul unei denumiri gresite dată de părți actul juridic va fi nul( într-o asemenea situație, intervine calificarea corectă a actului juridic, în funcție de natura clauzelor actului juridic, dar și de voința reală a părților);
– se va desființa un singur act dintre cele două acte juridice încheiate de părți concomitent sau succesiv;
– refacerea actului juridic nul ( art. 1259 C.civ.);
– validarea actului juridic prin confirmare, prin îndeplinirea ulterioară a cerinței legale nerespectate la încheierea lui (în această situație precum și în cea anterioră nu este îndeplinită cea de-a treia condiție) sau prin alte modalități prevăzute de lege ( art. 1261 C.civ.);
– novația ( pentru care trebuie să existe o obligație anterioară valabilă, lucru care nu se întâmplă în cazul conversiunii; totodată novația este expresă, pe când, în cazul conversiunii, al doilea act juridic se deduce din voința prezumată a părții sau a părților).
Prezentăm ca aplicații ale conversiunii următoarele :
– contractul de vânzare este nul, însă este considerat un antecontract
– actul de înstrăinare lovit de nuliate, poate fi valabil ca act de revocare a legatului ce avea ca obiect bunul la care se referea și actul de înstrăinare desființat – art. 1068 alin. (3) C.civ.
Ca aplicații particulare putem menționa și cazul testamentului autentic sau privilegiat, nul pentru vicii de formă, însă valabil ca testament olograf, în măsura în care este scris în întregime, semnat și datat de mână testatorului, precum și cazul înscrisului autentic nul, dar valabil ca înscris sub semnătură privată.
Error communis facit ius
Art. 17 alin. (1) C.civ., după ce invocă regula potrivit căreia :„ nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși” prevede și excepția error communis facit ius.
Astfel, conform alin. (2), : „când cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.”
Adagiul latin error communis facit jus este folositor pentru a exprima principiul potrivit căruia cel care a acționat întemeindu-se cu bună-credință pe o eroare îndeobște admisă ca adevăr, trebuie ocrotit în mod juridic.
O altă denumire a acestul principiu este principiul aparenței de drept și exprimă regula potrivit căreia eroarea comună și invicibilă existentă la momentul încheierii unui act juridic civil înlătură nulitatea acestui act atunci când faptul aparenței este izvor de drept.
La baza acestui principiu se află un alt principiu, anume cel al ocrotirii bunei-credințe, dar acțiunea sa este mai energică, în sensul că pentru situațiile în care se aplică nu se mai pune problema nulității, actul încheiat fiind considerat pe deplin valabil.
Potrivit art. 17 alin. (3) C.civ., excepția erorii comune și invicibile nu se prezumă. Ea nu este aplicabilă în materie de carte funciară și nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate – art. 17 alin. (4) C.civ.
O aplicație a acestei reguli este consacrată de art. 102 C.civ., cu privire la actele de stare civilă și anume : „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lui, lipsa acestei calități. ”
Principiul răspunderii civile delictuale
În anumite cazuri, menținerea efectelor actului juridic lovit de nulitate se realizează prin principiul răspunderii civile delictuale. Ipoteza presupune că partea vinovată de cauza de nulitate cere anularea actului juridic civil, chiar dacă cealaltă parte contractantă ar urma să sufere un prejudiciu tocmai din cauza desființării actului respectiv, prejudiciu ce va trebui reparat de cel vinovat. Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență a celeilalte părți stipulează în favoarea sa o prestație de o valoare considerabil mai mare decât valoarea propriei prestații
Acest principiu exprimă regula potrivit căreia răspunderea civilă delictuală înlătură nulitatea actului juridic pentru încălcarea de către minorul/persoana pusă sub interdicție judecătorească – parte la act a regulilor privind capacitatea civilă, încheierea actului și conduita permisă părților.
Așa cum rezultă din cele prezentate anterior, înlăturarea nulitățiica urmare a principiului răspunderii civile delictuale privește cazul minorului și al persoanei puse sub interdicție judecătorească.
Dacă minorul (incapabilul) ar săvârși cu ocazia încheierii unui act un delict, (spre exemplu ar crea prin manopere dolosive o aparență înselătoare că este major sau capabil) iar ulterior ar solicita anularea contractului respectiv, cealaltă parte ar fi prejudiciată, iar cel care a săvârșit fapta ilicită ar trebui să îl despăgubească pe cel care a fost prejudiciat prin acea faptă, prejudiciul respectiv urmând să provină din anularea actului juridic în cauză. Însă, instanța judecătorească sesizată cu acțiunea în anulare poate considerea cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului a fi menținerea actului juridic ca valabil. Cu alte cuvinte, instanța va evita astfel prejudicierea cocontractantului prin respingerea acțiunii în anulare. „ Practic, în baza principiului executării în natură a obligațiilor și a principiului reparării în natură și integrale a pagubelor, actul lovit de nulitate va fi menținut, întrucât reprezintă cea mai bună reperare a prejudiciului ce s-ar putea produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului (persoanei puse sub interdicție judecătorească).”
Putem spune că în asemenea cazuri principiului răspunderii civile delictuale are prioritate în fața principiului ocrotirii persoanei fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ( art. 45 teza I C.civ., potrivit căruia : „ simpla declarație că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului”). Art. 45 teza a II-a C.civ., prevede că : „ dacă însă a folosit manopere dolosive, instanța, la cererea părții induse în eroare, poate menține contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată.”
Această construcție juridică poate fi folosită în împrejurările concrete și în alte situații în care cauza de nulitate se află în legătură cu un delict civil imputabil persoanei care solicită desființarea actului juridic.
Capitolul V
Studiu de caz
În speța de față vom regăsi o aplicare a sancțiunii nulității absolute. Astfel, reclamantul C.I. cheamă în judecată pe pârâții G. C. I. și C. N., solicitând instanței ca prin hotărârarea ce urmează a o pronunța să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare între cei doi , precum și plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, motivarea reclamantului se bazează pe fraudarea interesului său, astfel, el consideră contractul de vânzare-cumpărare că nu îndeplinește condițiile esențiale pentru validitatea contractului prevăzute de art. 1179 C.civ. Reclamantul consideră cauza ilicită.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare este constituit din suprafețe de teren care au fost cumpărate de reclamant de la G.I., în prezent decedată, mama pârâtului G.C.I., cu mult timp înaintea datei la care pretinde pârâtul C.N., că le-a cumpărat în baza unui antecontract de vânzare-cumpărare, după cum urmează:
A fost cumpărat în data de 9.07.1995 anumite suprafețe de teren ( 3.450 m.p. pășuni plus încă 1.438 m.p) în baza unei chitanțe de mână. Pentru aceste suprafețe a fost achitată suma de 400.000 lei.
Tot pe baza unei chitanțe de mână în data de 28.01.1997 a cumpărat suprafața de teren de 5.000 m.p, achitând astfel suma de 1.000.000 lei.
Reclamantul dovedește faptul că din momentul cumpărării și până în prezent terenurile s-au aflat în posesia sa, a plătit impozitele aferente, a îmbunătățit calitatea solului alocând terenurilor peste 100 de tone de gunoi de grajd muncindu-le an de an.
Din cauză că în acel moment nu fusese emis titlul de proprietate, nu s-a putut încheia actul de vânzare-cumpărare. Din acest motiv a fost încheiată o chitanță de mână pe care s-a trecut suprafața de 0.5 h chiar dacă în realitate a fost dată spre vânzare o altă suprafață.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare, în anul 1999 reclamantul a mai cumpărat suprafața de 2.625 m.p teren intravilan de la autoarea pârâtului, în speță G.I.
În anul 2003, G.I. a decedat, însă nu au apucat să realizeze contractul de vânzare-cumpărare pentru suprafețele cumpărate anterior, pe baza chitanțelor de mână, reușiund a fi încheiat doar cel din 1999.
La începutul anului 2012, pârâtul G.C.I care locuia în Cluj la acea dată, cunoscând raporturile juridice care s-au încheiat în trecut, a venit la reclamnt pentru a-i cere detalii despre situația terenurilor mamei sale și documente pentru a dezbate succesiunea. După ce a fost dezbătută succesiunea după mama sa, pârâtul G.C.I., i-a cerut reclamntului diverse sume de bani pentru a încheia actele ( chitanțele de mână), însă reclamantul refuză plata acestor sume de bani, iar G.C.I., amenință cu predarea terenurilor unor alte persoane, lucru pe care l-a și făcut.
La data de 11.12.2012, pârâtul C. N. a chemat în judecată pe pârâtul G. C. I., pentru a se constata valabilitatea actului de vânzare – cumpărare sub semnătură privată din 31.09.2009 dar și pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru suprafețele de 5.000 m.p. în comuna Găvănești, jud. Olt, cauză ce a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2012.
Reclamantul a aflat de această acțiune și astfel la primul termen de judecată care a fost la data de 4.02.2013 a formulat cerere de intervenție în interes propriu , cerere prin care a solicitat respingerea acțiunii principale și pe fond admiterea cererii de intervenție solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești , astfel ca această hotărâre să țină locul actului autentic de vânzare-cumpărare pentru respectivele suprafețe de teren.
La ultimul termen de judecată care a fost la data de 15.04.2013 C.N., a depus declarație de renunțare la acțiunea principal precum și la contractul de vânzare-cumpărare nr. X/12.04.2013 încheiat de BNP I. S.
În data de 11.04.2013 reclamantul solicită Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Slatina, notarea litigiului în cartea funciară, însă cu toate acestea contractul a fost încheiat în data de 12.04.2013.
Având la bază sentința civilă din data de 15.04.2013 pronunțată de Judecătoria Balș s-a admis renunțarea pârâtului C.N. ( reclamant în această cauză) și de asemenea a fost admisă cererea de intervenție a reclamantului, astfel fiind constatate valabile convențiile încheiate la data de 09.07.1995 și 28.01.1997 cu G. I. – autoarea pârâtului G. C. I.
În timpul procesului pârâții au încheiat acest contract de vânzare-cumpărare, având la bază o cauză ilicită, cu scopul de a frauda interesul reclamantului în calitate de promitent cumpărător de bună-credință.
În ceea ce privește încheierea acestui contract este evidentă reaua-credință a părților deoarece ele aveau cunoștință despre situația juridică a suprafețelor respective.
Astfel, actul a fost încheiat de către vânzător în frauda dreptului său de proprietate, cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului, ceea ce constituie un caz tipic de nulitate absolută în virtutea cunoscutului adagiu latin – „fraus omnia corrumpit" – frauda corupe totul.
Conform art. 1179 C.civ una dintre condițiile de validitate ale unui contract este o cauză morală și licită. Așa cum am prezentat în această speță condiția nu există și astfel va exista ca și sancțiune legală nulitatea absolută, deoarece potrivit art. 1250 C.civ, orice contract care nu îndeplinește condițiile cerute de lege va fi lovit de nulitate.
Pârâții prin depunerea întâmpinării au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Ei susțin că nu se poate reține în speță o cauză ilicită deoarece nu există nicio normă legală prin care se interzice vânzarea unui bun de mai multe ori. În această situație are întâietate cel care transcrie primul contractul de vânzare-cumpărare. O altă apărare are ca idee faptul că vânzarea unui teren proprietate personală nu contravene ordinii publice, astfel de vânzări fiind admise și permise de lege.
Soluția dată de instanța de fond:
Sentința civilă a fost pronunțată în data de 14.11.2013 având ca obiect respingerea acțiunii formulate de reclamantul C. I. în contradictoriu cu pârâții G. C. I. și C. N., ca neîntemeiată.
Motivare:
Deoarece părțile contractului cunoșteau situația antecontractelor încheiate de reclamant cu mama pârâtului, G.I., se arată că încheierea contractului autentic a fost făcută pentru a frauda interesul reclamantului.
Legea, în art. 1236 alin. (2)C.civ., reglementează cauza ca fiind ilicită atunci când este contrară legii și ordinii publice, fapt ce a făcut ca instanța să nu rețină susținerile reclamantului ca fiind veridice.
Conform legislației în vigoare vânzările succesive prin antecontracte de vânzare-cumpărare nu sunt prohibite de lege, așadar nefiind contrare legii și ordinii publice.
Faptul că pârâții aveau cunoștință despre antecontractele încheiate de reclamant cu privire la acele terenuri nu face dovada unei încălcări a legislației, în schimb ne putem gândi la o rea-credință din partea acestora, cele două noțiuni neavând același sens.
După analizarea antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate de reclamant cu autoarea G.I., instanța a reținut că părțile au inserat clauze de dezicere în favoarea ambelor părți, precizând de asemenea în antecontract și despăgubirea datorată de partea care ar împiedica realizarea convenției. Clauza de dezicere se înscrie în condițiile stabilite de comun accord de către părți prin înscrisul întocmit, actul autentic de înstrăinare a imobilului fiind deplin valabil.
Luând în considerare aceste argument instanța a respins actiunea reclamantului, ca fiind neîntemeiată.
Calea de atac exercitată:
Împotriva sentinței dată de instanță reclamantul C.I. a introdus apel, criticând hotărârea ca nelegală și netemeinică, solicitând admiterea apelului, schimbarea totală a hotârârii apelate, în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea căii de atac, reclamanul arată ca instanța nu a reținut reaua-credință ca fiind o încălcare a legii și a ordinii publice, deși ea a fost semnalată de către instanța.
Apelantul motivează că, în speță, contractual de vânzare-cumpărare nu îndeplinește condițiile esențiale pentru validitate prevăzute de art. 1179 C.civ., deoarece acest contract are la bază o cauză ilicită cu scopul de a frauda interesul său, anume al apelantului. Pentru neîndeplinirea acestei condiții esențiale contractul este sancționat cu nulitatea absolută așa cum prevede legislația.
După spusele apelantului acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat între pârâți în timpul procesului, iar această situație i-au afectat interesele, în calitatea sa de promitent cumpărător de bună-credință, din toate argumentele aduse subînțelegându-se reaua-credință acelor doi pârâți care cunoșteau adevărata situație juridică a terenului la data la care s-au făcut toate demersurile necesare pentru încheierea contractului.
Instanța a invocat reglementările art. 466-482 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea pe care pârâtul C.N. a formulat-o a solicitat respingerea apelului și menținerea hotârârii pe care o consider legală și temeinică.
În cuprinsul întâmpinării este prezentat faptul că în conținutul antecontractelor au fost introduse clauze de dezicere de unde se înțelegea concluzia că apelantul și-a asumat riscul neîncheierii contractului în formă autentică.
În timpul vieții autoarei nu au existat obstacole în ceea ce privește încheierea contractului autentic cu apelantul.
Abordând un alt punct de vedere, suprafețele înscrise în antecontracte nu sunt individualizate în ceea ce privește vecinătatea, astfel nu se poate spune că există identitate între terenurile ce fac obiectul antecontractelor și terenurile ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Nu au fost aduse noi probe la dosar în apel.
Tribunalul, analizând apelul declarat prin prisma argumentelor invocate și raportat la reglementările legale incidente în speță, admite această cerere pentru următoarele considerente:
-în instanța de fond nu s-a analizat pricina prin prisma tuturor aspectelor declarate de reclamant prin cererea dedusă judecății.
Apelantul, în speță își susține și motivează acțiunea prin prisma dispozițiilor art. 1179 pct.4 C.civ, arătând neîndeplinirea unei condiții esențiale în ceea ce privește contractul. Cu alte cuvinte, contractul este contestat deoarece nu îndeplinește condiția existenței unei cauze licite și morale așa cum prevede legea. Or, în primă instanță, acest aspect nu a fost luat în considerare, deși a fost evidentă reaua-credință a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce face obiectul acestei acțiuni.
Potrivit doctrine și legislației cauza actului juridic civil este alcătuit din două elemente și avem astfel : scopul imediat și scopul mediat. Scopul este obiectivul care duce la încheierea actului și se caracterizează prin faptul că este un element abstract și invariabil.
Așadar, în ceea ce privește contractual de vânzare-cumpărare scopul imediat al cumpărătorului este dobândirea proprietății cu privire la bunul ce face obiectul contractului, iar scopul imediat al vânzătorului constă în obținerea prețului pentru bun.
Spre deosebire, scopul mediat este motivul/argumentul determinant care duce la încheierea acelui contract, iar el se caracterizează prin caracterul concret și variabil chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice civile.
Pentru a rezolva speța de față lucru care interesează și care este relevant este lămurirarea faptului că scopul mediat și anume motivul determinant care a dus la încheierea contractului este unul moral sau nu.
Raportându-ne la Codul Civil art. 1236, cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.
De asemenea, prin bune moravuri întelegem acele reguli de conduită care s-au format în conștiința societății și a căror respectare a fost necesară, dar s-a impus printr-o practică îndelungată. Această noțiune este variabilă în timp și spațiu, astfel că instanțele de judecată determină normele care o compun și o aplică de la caz la caz.
Din reglementările art. 1238 C.civ. reiese faptul că :„ Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.”
În speța de față se pune problema unei cauze imorale comune a celor două părți contractante.
Așa cum am redat anterior, în situația în care obiectul actului juridic este contrar bunelor moravuri, atunci și cauza actului juridic este imorală. Dar, există situații, excepții, când cauza actului juridic este imorală, însă obiectul respectivului act este licit, așa cum este și cazul de față.
Analizând argumentele prezentate și făcând aplicarea dispozițiilor art. 1238 C.civ., Tribunalul va încuviința apelul declarat de apelantul reclamant C.I. împotriva sentinței civile pronunțate de prima intanță în contradictoriu cu intimații pârâți G.I.C și C.N., astfel că va admite acțiunea reclamantului.
Tribunalul va constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior de G.I.C și va dispune restabilirea situației anterioare.
Concluzii
Lucrarea de față și-a propus o trecere în revistă a evoluției nulității absolute a actului juridic analizată din puct de vedere doctrinar, legislativ și jurisprudențial.
Structurată în cinci capitole : prezentarea noțiunilor generale privind nulitatea actului juridic, cauzele de nulitate a actului juridic, regimul juridic al nulității absolute, efectele nulității precum și un studiu de caz pentru o mai bună percepție asupra nulității , lucrarea concentrează problematica nulității, una din cele mai importante sancțiuni juridice, de interes teoretic și practic.
Actul juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor de validitate cerute de lege este sancționat cu nulitatea, dacă legea nu prevede altfel.
Nulitatea actului juridic civil are atât un rol preventiv, cât și un rol represiv, așadar, nulitatea îndeplinește nu numai o funcție preventivă, ci și o funcție sancționatorie. Pe de altă parte, nulitatea se distinge de alte sancțiuni civile precum rezoluțiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea și inopozabilitatea.
În ceea ce privește clasificarea nulității actului juridic civil prezintă interes din punct de vedere teoretic, pentru o mai bună analiză a acestui concept, dar și sub aspect practic, în sensul cunoașterii diferitelor feluri de nulități, cu toate trăsăturile lor, pentru aplicarea corectă în diferite situații juridice. Problema clasificării are un rol important și în ceea ce privește regimul juridic al nulității. Cea mai importantă clasificare este cea în raport cu natura intereesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic, astfel avem nulitate absolută și nulitate relativă.
Potrivit art.1247 alin.(1) C.civ., nulitatea absolută este aceea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocrotește un interes general”, deci a unei norme juridice imperative de ordine public,desigur, care instituie o condiție de validitate pentru încheierea actului juridic.
Această sancțiune de drept civil are drept cauză generică nerespectarea la încheierea actului juridic a tuturor dispozițiilor legale care reglementează condițiile sale de valabilitate. În consecință, sunt cauze de nulitate a actului juridic civil următoarele:
– încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea civilă;
– lipsa ori nevalabilitatea consimțământului;
– nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic;
– nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
– nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem;
– nesocotirea limitelor principiului libertății actelor juridice;
– nerespectarea altor condiții, speciale, cerute pentru încheierea valabilă a următoarelor acte juridice.
Acestea fie atrag nulitatea absolută, fie nulitatea relativă.
Regimul juridic este diferit după cum suntem în prezența nulității absolute sau în prezența nulității relative. Regulile în care se concretizează regimul juridic al nulității absolute sunt următoarele :
a) poate fi invocată de orice persoană interesată, aceasta însemnând că pot invoca nulitatea absolută părțile actului juridic, avânzii-cauză ai părților, procurorul, instanța- pe cale de acțiune sau de excepție;
b) este imprescriptibilă, astfel nulitatea absolută poate fi intentată oricând;
c) contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege.
În ceea ce privește efectele nulității, nu există deosebire de efecte între nulitatea absolută și nulitatea relativă, în ambele cazuri actul juridic lovit de nulitate fiind lipsit de efectele în vederea cărora a fost încheiat și care contravin unei dispoziții legale referitoare la condițiile sale de validitate.
În ceea ce privește principiile care guvernează efectele nulității, acestea sunt:
1. Retroactivitatea efectelor nulității, în sensul că efectele nulității se produc din momentul încheierii actului juridic;
2. Repunerea în situația anterioară (restitutio in integrum), care se realizează prin restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat;
3. Anularea atât a actului juridic inițial, cât și a actului juridic subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).
În concluzie, nulitatea, prin funcțiile sale, este chemată să contribuie la punerea în practică a principiilor generale de justiție și echitate, în condițiile unor raporturi sociale din ce în ce mai complexe, urmărind protejarea în egală măsură a interesului general și a celui individual.
Bibliografie
Boroi G., Anghelescu C.A., Curs de drept civil.Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012
Boroi G., Stănciulescu L., Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012
Lucia Uță, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Rudăreanu Mariana, Nulitatea actului juridic:monografie, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2004
Bică Gheorghe, Constantin Diaconu, Adina Turcu, Răzvan Turcu, Cristian Diaconu, Laura Diaconu, Drept civil, Ed. Universitaria, Craiova, 2011
Fl.A.Baias, E.Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil – Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012
Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil
Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice
Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război
Legea nr. 230/2007 – legea asociațiilor de proprietari
Legea nr. 16/ 1996 – Arhivele Naționale ale României
Gh.Beleiu , Drept civil roman , Ed. Casa de editură și presă Șansa SRL,2000
Boroi G., Drept civil.Partea generală.Persoanele , Ed.All Beck , București,2000
I.Dogaru,Drept civil roman ,Ed.Themis , Craiova,2000
Tr. Ionașcu, E. Barrasch – Tratat d drept civil, vol. I, Ed. Academiei, București, 1967
Bibliografie
Boroi G., Anghelescu C.A., Curs de drept civil.Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012
Boroi G., Stănciulescu L., Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012
Lucia Uță, Nulitatea actului juridic civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Rudăreanu Mariana, Nulitatea actului juridic:monografie, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2004
Bică Gheorghe, Constantin Diaconu, Adina Turcu, Răzvan Turcu, Cristian Diaconu, Laura Diaconu, Drept civil, Ed. Universitaria, Craiova, 2011
Fl.A.Baias, E.Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil – Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012
Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil
Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice
Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război
Legea nr. 230/2007 – legea asociațiilor de proprietari
Legea nr. 16/ 1996 – Arhivele Naționale ale României
Gh.Beleiu , Drept civil roman , Ed. Casa de editură și presă Șansa SRL,2000
Boroi G., Drept civil.Partea generală.Persoanele , Ed.All Beck , București,2000
I.Dogaru,Drept civil roman ,Ed.Themis , Craiova,2000
Tr. Ionașcu, E. Barrasch – Tratat d drept civil, vol. I, Ed. Academiei, București, 1967
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Nulitatea Absoluta a Actului Juridic Civil (ID: 128717)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.