Nu vreau să fiu ce nu sunt, dar ceea ce sunt reverberant să fiu [305367]

UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLOYAI”, CLUJ-[anonimizat] A LUI BAZIL GRUIA

Conducător științific:

Prof. univ. dr. Ilie Rad

Absolvent: [anonimizat] 2017

Motto:

„[anonimizat]”

Bazil Gruia ( în Recviem pentru o iluzie,)

Abstract

The purpose of this research is to present who Bazil Gruia was as a man and a poet! Bazil Gruia (1909-1995) was one of the writers born in Ocna Mures. I started the research with a [anonimizat], his niece. I continued with the friendship between him and Lucian Blaga; [anonimizat]’s life – "the star from Lancrăm!" The study also includes the connections and friendship between Bazil Gruia and other important writers in the romanian culture: [anonimizat], [anonimizat]. I presented also how Bazil Gruia stood up against Marshal Alexandru Averescu who accused him for diffamation. The purpose of my paper is to help the readers know who "the oldest young poet of Cluj" was!

INTRODUCERE

Am început cercetarea de față datorită pasiunii pe care o [anonimizat]. Auzisem frânturi din viața poetului Bazil Gruia însă târziu am început să îi studiez viața. [anonimizat]. M-am oprit mai apoi asupra legăturii dintre Bazil Gruia și „astrul de la Lancrăm”. Studiind, am rămas uimită de tânărărul ocnamureșean care a avut curajul să scrie tot adevărul despre mareșal Averescu și despre răscoala de la 1907. [anonimizat] a atras ca răspuns prezenta cercetare: de ce Bazil Gruia este atât de important și totuși atât de necunoscut în zilele noastre?

Metoda de cercetare pe care am folosit-o a fost, [anonimizat] s-a scris despre el. Pentru cercetare am hotărât să mă ghidez după următoarele întrebări: Cum era văzut Bazil Gruia în ochii celorlați scriitori?, ce a scris acesta?, cum a decurs procesul dintre el și mareșal Averescu?, cât de importantă a fost relația lui cu Lucian Blaga?, și altele. Pentru aceste răspunsuri am citit cărțile scriitorului, o parte din cărțile poetului Blaga și o serie de cărți în care Bazil era menționat.

[anonimizat] o [anonimizat]. Interviul este metoda de cercetare calitativ în care am încercat să aflu și să confirm fiecare ipoteză din cadrul licenței. [anonimizat], [anonimizat], la prietenia lui cu Lucian Blaga și la procesul avut cu mareșal Averescu.

Nu am insistat asupra poezia și a stilului poetic pe care Bazil Gruia l-a [anonimizat] l-au format pe Bazil ca om. Nu am studiat poezia acestuia deoarece consider comentarea poeziilor ca un studiu subiectiv în care fiecare poate înțelege ceva diferit. [anonimizat].

Pe lângă bucuria și entuziasmul pe care le-am avut în culegerea datelor prezentate în lucrarea de față, nu pot să nu menționez și greutățile cu care m-am confruntat. Încă de la începutul cercetării mele am încercat să intru în contact cu fiica acestuia, Rodica Dănescu. Am sunat la oamenii pe care îi cunoșteam și care puteau știi unde aș putea să o găsesc, de la profesorii din Ocna Mureș, la bibliotecari și alți scriitori. La începutul lunii iunie 2017, cu o ultimă putere am aflat că doamna Rodica Dănescu are o fiica, avocat în Cluj: Camelia Cristian. Am sunat-o și am stabilit întâlnirea; așa am ajuns în casa în care Bazil Gruia și-a petrecut ultimii ani.

Acestă întâlnire a dus la punctul culminant al cercetării mele: să răsfoiesc caietele lui în care își făcea liste cu numele la care trebuia să ajungă volumele sale, să citesc ciornele la diferite poezii, să văd Cartea de identitate pentru avocat, diploma de avoat, diploma de Bacalaureat, carnetul de membru al Organizației democrației și unității socialiste din Cluj. În biroul doamnei Camelia am găsit o bibliotecă stufoasă cu toate volumele poetului Bazil cu dedicație pentru dânsa sau pentru mama ei și mașina de scris a poetului. (Anexa 1). Toate acestea m-au dus mai aproape de scriitor; m-au făcut să văd mai clar viața pe care a avut-o și felul în care și-a dedicat opera celor din jur.

Cercetarea de față este, așadar inedită prin faptul că prezintă evenimentele importante din viața scriitorului și arată amintirile fiicei lui care afirmă cele găsite în cărți și ziare. Prezenta cercetare nu constituie un punct final, ci un punct de pornire spre realizarea unui volum în care să fie adunate toate materialele despre viața lui Bazil Gruia. Din cauza spațiului acestei lucrări și din cauza găsirii prea târziu a sursei bogate pe care fiica și nepoata acestuia le dețin, m-am limitat la prezentarea celor mai importante experiențe din viața poetului. O adunare în volum ar permite un acces rapid și eficient pentru toți cei care ar dori să-l cunoască mai bine pe „cel mai bătrân tânăr poet al Clujului”.

NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI

În transcrierea documentelor am respectat limbajul autorului, cu particularitățile fonetice, sintactice și morfologice ale timpului, dar redactate în ortografia actuală. Cuvinte precum „aceia” am transcris „aceea”, „dela” – „de la”, „noui” – „noi”, „ceiace” – „ceea ce”, „novembrie” – „noiembrie”, „preferim” – „preferăm” etc.

Cuvintele sau sintagmele scrise cursiv în articole, au fost culese ca atare.

Prescurtările nu au fost completate dat fiind faptul că sunt abrevieri uzuale, precum: ș.a.; etc.

Am aplicat regulile de punctuație în vigoare, astfel că am pus virgulă acolo unde aceasta era necesară (de exemplu, înainte de iar, însă, ci, dar, precum și, deci, prin urmare, așadar, în).

Am aplicat regulile specificate în DOOM (2005), reguli care prevăd ca în interiorul unui cuvânt care nu este compus, „î” se va scrie „â”.

Am corectat greșelile care erau datorate tiparului.

CAPITOLUL I

TEMA DE CERCETARE

Prezentarea temei

Bazil Gruia s-a născut la 5 ianuarie 1909 în Cisteiul de Mureș ca fiu al preotului Vasile Gruia și al Altiței Gruia. Urmează ciclul primar în satul natal pe o stradă care îi poartă astăzi numele. Gimnaziul îl parcurge la Turda iar liceul la Aiud. La terminarea liceului urmează Facultatea de Drept a Universității din Cluj, între anii 1927-1932. Devine avocat și se reîntoarce la Ocna Mureș unde profesează avocatura. În Ocna Mureș a locuit pe strada Horea, la nr.1 iar mai apoi pe strada Nicolae Iorga, nr. 48.

Își face debutul în 1929 în revista Ghionoaia a liceului „Titu Maiorescu” din Aiud cu volumul În țara toamnei. Volumul îi este remarcat de criticul literar George Călinescu: „Această culegere de versuri exprimă cu grație sentimentele oneste și delicate ale unui suflet cu o structură încă romantică, neadaptat la complicația vieții sufletești mai noi…De peste tot se desprinde impresia că ne aflăm în fața unui temperament poetic real.”

De-a lungul vieții semnează articole la Revista literară ilustrată Consînzeana, Reacțiunea literară, Tribuna, Fire de tort din Turda, Unirea din Blag, Patria din Cluj.

În 1950 revine în Cluj unde este absorbit de îndeletnicirile de avocat, ca membru al Baroului avocaților din Cluj; abandonează creația literară pentru o perioadă de aproape 40 de ani. A fost exclus din Barou printr-o lege din 1948 și a fost contabil jurist la Huedin. În 1956, printr-un examen la care se puteau prezenta cei excluși, a revenit la statutul de avocat.

La vârsta de 60 de ani, după o schimbare majoră a stilului, a manierei și a tonului romantic întârziat revine la creația literară dovedind astfel capacitatea de adaptare la noile formule neo-moderniste. Într-o a doua viață, poetul reapare pe scena literaturii române, devenind membru al Uniunii Scriitorilor. Din 1968 până la moartea sa, în 1995, acesta scrie o serie de volume:

– Arderea etapelor, versuri, 1968,

– Obsesia verii, poeme, 1972,

– Blaga inedit – amintiri și documente, 1974,

– Patima albă, poeme, 1976,

– Efigiile riscului, versuri, 1978,

– Blaga inedit – efigii documentare, vol.I, II, 1981,

– Incripții pe tăblițe de aer, poeme, 1983,

– Fabulosul braconaj, antologie, 1984,

– Miraculoșii Alter Ego, versuri, 1985,

– Infinitul de fiecare zi, poeme, 1987,

– A patra dimensiune, 1989,

– Pelerin la Curtea Miracolelor, 1991,

– Copacul ascuns, 1994,

– Mixaje în timp,vol. I, II, 1995,

– Recviem pentru o iluzie, 1995.

Bazil Gruia se intersectează cu o serie de personalitați ale Literaturii Române, lucru care îl ajută să revină la creația literară. Anul 1930 a fost unul marcant pentru Bazil Gruia, acesta fiind acuzat de calomnie, în urma publicării unui articol, de către mareșal Averescu.

Viața poetului a fost echilibrată; greutățiile și-au făcut apariția însă acesta nu s-a lăsat înfrânt ci a căutat calea cea mai bună pentru a reuși și pentru a-și atinge scopul.

În 7 octombrie 1995 Bazil Gruia părăsește acest pământ și se alătură prietenului său Lucian Blaga și celorlalți confrați. Este înmormântat la cimitirul de pe strada Crișan, în Cluj-Napoca.

Pe spatele mormântului găsim scris: „Adorata noastră amintirea nobleței și candorii tale ne va fi sacru îndreptar în viața. FAMILIA” și „Aici nu mai sunt cel mai bătrân tânăr poet al Clujului. Aici sunt numai țărână, iarbă, rouă și Spirit.” (Anexa 2)

În 1994 i se conferă titlul de cetățean de onoare al orașului natal, Ocna Mureș iar în 1995 de cetățean de onoare al orașului Cluj (Anexa 3).

Motivația alegerii temei

Bazil Gruia nu a fost un simplu scriitor, nici pe aproape un „scriitor mărunt”, cum îl numește Răzvan Voncu. Deși necunoscut de tineri, el a fost și rămâne un scriitor a cărui operă ar trebui analizată și al cărui studiu, asupra vieții lui Blaga, ar trebui luat ca exemplu de analiză. Nici eu nu am știut foarte multe despre el însă citind un articol m-a intrigat faptul că un scriitor atât de bun nu este prețuit. Am rămas profund dezamăgită de faptul că am trăit în orașul Ocna Mureș pentru aproximativ 19 ani și nu am auzit de el niciodată. În momentul în care am început să citesc am realizat că nu a fost doar un scriitor ocnamureșean ci a fost si un scriitor clujean care a intrat în contact cu alți importanți scriitori români precum: Lucian Blaga, Petre Țuțea, George Călinescu, Octavian Goga, Dumitru Micu, Ion Lungu, Șerban Cioculescu.

În volumul II al cărții Mixaje în timp, Bazil Gruia numește locul natal „punctul de reazem în lume”. Acesta scrie despre tristețea care îl cuprinde când pleacă de acasă dar și sentimentul de fericire pe care îl simte când se gândește că va reveni. Bazil vorbește de aceleași locuri în care am copilărit și eu. „În satul cel mai drag din lume, satul meu, deslușesc în cel ce am fost pe cel ce sunt și pe cel de mâine.[…]Recunosc, sunt un irefragabil sentimental: la o aniversare am ținut să fiu măcar pentru o zi în satul natal, să mușc cu o nouă iluzie aerul tare al iernii (m-am născut în ianuarie) și din întâia plasmă de vis să-mi recâștig bucuria de toate. În orice clipă pentru mine satul natal e punctul de reazem în lume. Cu acest simbol al țărâmului unde am lovit întunericul cu o dungă de foc, cu o victorie, și m-am pomenit om, pot trece mereu prin ani, trudind, surâzând, creând. Așa cum o spun undeva într-un vers. Pe Mureș unde timpul mi-e podar trec peste oricâte vămi, peste oricâte vârste” Pot spune că acesta a fost un alt motiv al alegerii acestei teme: aceiași nostalgie mă cuprinde și pe mine atunci când părăsesc locurile natale. O serie de poeme ale poetului au fost inspirate în satul natal: Mureșul, Colinde, Struguri, Clipa continuă, Zarea Mureșului, Drumul meu pornește dintre păduri și holde, Mă răzim pe sufletul mamei, Un monument țăranului român, și altele.

Admirat dar și criticat, Bazil Gruia a luptat pentru ceea ce a știut că este corect. A căutat să vorbească în numele oamenilor care nu aveau curajul de a spune ceea ce simțeau.

Un alt motiv care m-a determinat să scriu această cercetare a fost deosebita plăcere pe care o am atunci când răsfoiesc periodicele vechi. Mai mult de atât, faptul că Bazil Gruia a scris în ziarul Chemarea Tinerimei Române, ziar care reprezentat o voce importantă la aceea vreme. Acest ziar avea în momentul primei apariții, 18 aprilie 1926, o dorință clară și anume: să proclame adevărul și să lupte pentru el. Pe pagina volantă găsim scris: „‘Chemarea tinerimei române’ este tribuna tineretului intelectual din Ardeal, este câmpul de bătaie al unei noi generații care vrea să ducă o luptă acerbă pentru a spăla rușinea de pe obrazul Ardealului, umilit și batjocorit. Formula noastră este simplă și aceeași pretutindeni. Vom fi terorizați? Continuăm lupta! Ni se va confisca gazeta? Continuăm lupta! Vom fi arestați și maltratați în mod abuziv? Urmăm cu îndărjire lupta până în ultimul ceas. Preferăm să cădem cu toții pe baricadele cinstei politice și a democrației, decât să ne plecăm capul în mod laș ghilotinei politice și morale ce ni s’a ridicat în România. Noi mergem înainte, căci suntem siguri de victoria noastră!”

În memoria cititorilor și a cunoscătorilor, a rămas pe de o parte îndrăgit, pentru faptul că a scris volume de poezii și pentru strânsa prietenie cu Lucian Blaga, iar pe de alta parte, aspru contestat pentru articolul Între modestie și tupeu, articol care duce la procesul poetului cu mareșal Averescu.

Consider că articolele pe care le voi analiza vor ajuta la dezvăluirea laturi a personalității atât de complexe a celui care a fost Bazil Gruia, sau cel puțin vor aduce, unele clarificări cu privire la atitudinea lui în acele momente cruciale.

Un lucru este sigur: aceste pagini vor oglindi ceea ce a fost poetului Bazil Gruia . Ele vor reprezenta acele pagini care lipseau din conturarea pesonalității a celui care a fost „cel mai bătrân tânăr poet al Clujului”.

Cu dorința de a readuce în amintirea altora numele lui Bazil Gruia și de a clarifica, poate, unele păreri despre el și scrierile lui, am început acest studiu.

CAPITOLUL II

PORTRETUL POETULUI BAZIL GRUIA

Bazil Gruia văzut prin ochii scriitorilor vremii

Dacă în primul capitol îi făceam cititorului cunoștință cu Bazil Gruia și răspundeam întrebărilor cine a fost, ce a fost, când a trăit, unde a trăit și cum a trăit, în acest capitol voi face un portret al poetului, un portret realizat cu ajutorul tututor celor care au scris despre el.

Cum poți cunoaște un om, care deja a murit, dacă nu intrând în contact cu oamenii care l-au cunoscut și i-au fost aproape la bine și la greu? Așa am ales să „intru în contact” cu cei care au scris deja despre el. Nu am ales doar scriitori care l-au lăudat și au scris de bine, ci am luat și criticile și obiecțiile care i s-au adus.

Am ales să realizez acest portret deoarece consider că este prea subiectiv să analizăm opera lui și să concludem cine a fost. Cel mai corect este să vezi ce s-a scris despre el atunci când trăia, când lupta pentru poporul său.

Gruia s-a remarcat ca avocat la Uioara, iar reputația i-a crescut după intentarea procesului de către mareșal Averescu. Pentru decenii întregi, primul volum de versuri a pus capăt carieri sale poetice. După patruzeci de ani, la șaizeci de ani, ca avocat pensionar, poetul s-a întors la muza lui, poezia. Miko Ervin, în cartea Dans pe sârmă scrie despre cei zece ani în care Bazil a scris opt volume de versuri care i-au dat un loc important în poezia română contemporană, un domeniu în care nu era chiar atât de ușor să te distingi când atâția scriitori luptau pentru recunoaștere și admirație.

Am început să studiez Arhivele Naționale ale României și anume Arhive personale și familiale, volumul II, scris de Filofteia Rânziș. În această arhivă am găsit răspunsul la întrebarea de ce arhiva lui Bazil Gruia este importantă. Bazil Gruia are o arhivă care conține primele exemplare din scrisorile Victoriei Bena și Rodicăi Gruia, materialele medicului Aurel Moga care se referă la boala poetului. Arhiva pe care Bazil Gruia a creat-o cuprinde documente personale, volume de poezii, recenzii, scrisori și diferite acte.

Am continuat cu Dicționarul scriitorilor români, Dicționarul Literaturii Române și Literatura română contemporană care mi-au deschis noi portițe și mi-au arătat noi referințe critice pe care le voi analiza în continuare.

Scriitorul, criticul literar, eseistul, juristul și publicistul Nicolae Aurelian Steinhardt în cartea Monologul polifonic oferă poetului Bazil Gruia un capitol intitulat „Seara, trenurile și iluziile…”. N. Steinhardt scrie despre paradoxul întâlnit în structura „cel mai bătrân tânăr poet al Clujului”: „A! bătrân se recunoaște, dar nu se și vrea. Ci cât mai tânăr ori măcar apărat de trăsăturile ce-i par a fi ale existenței în anotimpul ei primăvăratic. […]Numai că nu-i deloc sigur că tinerii – cei de fapt, nu doar cu vrerea – sunt la fel de voioși, de iubitori de viețuire, de încântați de toate cele și de lipsiți de acreală ca Bazil Gruia.” Acesta scrie despre Bazil ca fiind sprinten, entuziast, bucuros, împăcat, senin, ahotic și curios dar tot el scrie despre obsesia de care Bazil dă dovadă când e vorba de aducerile aminte, de copilărie și de sfârșitul cumplit, moartea.

Petru Poantă scrie în Scriitori contemporani despre stilul de viață pe care Bazil la adoptat și despre felul în care acesta, deși are 80 de ani, este extrem de activ, oferă interviuri iar curiozitatea pentru viața literară nu i-a scăzut. Acesta scrie despre opera lui Bazil în care se poate observa o răspândită poezie a peisajului, a geografiei transilvane, o nostalgie a spațiului pitoresc: „Bazil Gruia nu este propriu-zis un rural nici măcar în cartea de debut, apărută într-un moment când poeții ardeleni, majoritatea ruralizau cu hărnicie.[…] Bazil Gruia scrie dintr-un complex al euforiei adolescentine. Pentru ‘cel mai bătrân tânăr poet al Clujului’ nu atât sensibilitatea contează cât defularea unei aprige dorinți printr-o ‘erecție’ de natură lingvistică, supravegheată însă. În ostentativa lăcomie de viață există bineînțeles, și pasiune și o ușoară tristețe, mai mult un entuziasm enorm al ‘infinitului de fiecare zi’ dar și o ‘ars poetica’ plauzibilă care demonstrează că însuși faptul de a respire poezie, ori ‘altădată’, ‘fără poezie aș păli’ echivalează cu o meditație asupra creației sau/și afirmarea autarhiei acesteia.”

În cartea Un deceniu de literatură română, Răzvan Voncu îl numește pe Bazil Gruia un autor mărunt, fără a explica de ce crede acest lucru.

Dacă Răzvan Voncu îl numește autor mărunt,  Florin Vasiliu în prefață la Clopotul tăcerii îl include pe Bazil Gruia în lista urmașiilor lui Ion Pillat: „Este un câștig pentru poezie să realizeze poeme într-un vers și Florentin Smarandache – cultivând specia – cu vântul care-I bate în pânzele desfășurate larg, ne poate oferii în viitor un florilegiu de nestemate care să-l situeze în galeria demnilor urmași ai lui Ion Pillat, întru acest tip de poem, printre nume de poeți precum Lucian Blaga, Virgil Teodorescu, Bazil Gruia, Ion Brad, Grigore Vieru, Gheorghe Grigurcu, Ion Serebreanu, Nicolae Țațomir, Lazăr Cerescu, Valeriu Bucurescu… Geo Bogza, dar și alții.”

Cele trei cărți memorialistico-documentare despre Blaga, publicate în 1974 și 1981, au fost observate și comentate de critici și istorici literari, între care Șerban Cioculescu, Al. Zub, Dumitru Micu, Iosif Pervain, D. Vatamaniuc și alții. Pe lângă aceste opinii, Bazil Gruia a primit și o serie de scrisori care le-a transcris în cartea Mixaje în timp. Deși scrise de nespecialiști, scrisorile arătau aprecierea pentru materialele din cărțile despre Blaga. Una dintre scrisorile care mi-au atras atenția a fost cea a farmacistului-inspector Horea Tropea. Acesta scrie despre marea plăcere pe care a avut-o în momentul citirii cărților și mai ales a acelor paragrafe care arată că marele poet avea un umor fin. Prin diferite exemple deja specificate de Bazil în cărțile lui, Horea Tropea scrie despre doveziile clare aduse celui care n-a fost așa cum se spune, adică tăcut ca o lebădă.

Doctorul Nicolae Oprea care se ocupa și de literatură, i-a scris lui Bazil adresându-i-se cu „iubite Bazil Gruia”. Nicolae Oprea începe scrisoarea multumindu-i poetului pentru cărțiile despre Blaga, cărți pline de valoare. El scrie despre romanul Luntrea lui Caron, constatând că doar pe Bazil Gruia, Blaga l-a menționat cu numele real, folosind pseudonime în cazul celorlalte personaje. El scrie despre felul sumar în care a fost văzută prietenia dintre Blaga și Gruia scriind: „Unii critici și necritici au interpretat superficial această prietenie, în sensul că datorită ei a fost firesc ca poezia ta să fie influențată de poezia lui Blaga. Este, după modesta mea opinie, cu totul falsă această susținere, neargumentată cu nimic. Eu nu sunt specialist, nu sunt critic sau istoric literar, dar am citit multă poezie, inclusiv pe-a lui Blaga și pe-a ta fără să aflu nici o asemănare între una și alta, nici ca fond, nici ca formă. Tu ai o altă tonalitate alt conținut, alt vers – mai lung, cu o doză de elegie optimistă, pe când poezia lui Blaga este de multe ori străbătută de tristeți profunde, și are un vers mai scurt. […]Nu știu dacă te interesează aceste remarci ale mele, desigur le știi, dar am ținut să ți le spun și eu ca pasionat de poezie. La o vârstă când alții se resemnează sau scriu lucruri fără importanță, pe tine muza Poeziei, se vede, te-a predestinat ‘să arzi mereu etapele’.

Mircea Eliade în Jurnal volumul II scrie, la data de 10 mai 1975, că citise cu o noapte înainte cartea lui Bazil Gruia, Blaga inedit și că după această lectură, insomnia l-a chinuit până dimineața.

Scriitorul și profesorul Lucian Fufezescu din Ocna Mureș își amintește cum venea în Cluj, acasă la scriitor și povesteau. Mai târziu, Bazil îi v-a scrie prefața cărții La răscruce de sentimente.

În Postfață la Recviem pentru o iluzie, ultima carte a scriitorului, Valentin Tașcu scrie despre revenirea după 40 de ani la „curtea versului” și despre felul în care „cel mai bătrân tânăr poet al Clujului” are o operă densă ce necesită o lectură tenace. Valentin mai scrie despre deceniile în care poetul a părăsit poezia pentru a reveni cu o abundența și efervescența la maturitate, atunci când cei mai mulți scriitori se gândesc să-și încheie participarea în viața literară. El sublinează o serie de „carate” dilatate care devin hai-ku-uri.

Nicolae Adrian Dobra, scriitor ocnamureșan își amintește timbrul grav, mărturisitor, cu care Bazil le recita părți din poemele sale: „Îmi pare că și azi îl aud: „Acesta sunt, prieteni… Nu pot fugi de mine. Acesta mi-e supraeul: sinele ereditar… Primiți-mă prieteni, așa cum sunt. Așa cum voi dăinui. Așa cum cu toții vom dăinui întru nemărginire…” De fiecare dată, când rostesc numele lui Bazil Gruia (patriarh al stilului dens și tulburător), conchid că domnia sa a înțeles din sensurile lumii ce alții abia bănuiesc, și a izbutit să cuprindă în sentimente ceea ce unora li s-a părut a fi intangibil…”

Bazil Gruia văzut prin ochii fiicei și nepoatei sale

Rodica Dănescu s-a născut în 31 mai 1939 la Ocna Mureș ca fiica a poetului bazil Gruia și a Emiliei Gruia. În 1952, din dorința tatălui s-au mutat la Cluj unde a studiat la Liceul nr. 2, astăzi, Liceul Eminescu. Rodica a continuat la Facultatea de Drept, mergând pe urmele pașilor tatălui ei iar din 1959 până în anul 2009 a fost avocat. Pe urma mamei și a bunicului a continuat și Camelia Cristian, aceasta fiind și astăzi avocat.

Analizând cele scrise de alți scriitori despre Bazil, am realizat că e nevoie și de oameni mai apropiați pentru a-i contura un portret mai clar a omului Bazil Gruia, nu doar a poetului. Mai jos, voi reda interviul cu Rodica Dănescu și Camelia Cristian.

Flavia Precup: Vă mulțumesc în primul rând pentru amabilitatea de care ați dat dovadă, acordându-mi acest interviu. V-aș ruga, mai întâi, să îl descrieți în câteva cuvinte, așa cum vi-l amintiți pe Bazil Gruia…

Rodica Dănescu: Tata a fost un om deosebit, mi-aș dori ca fiecare femeie să aibă un asemenea soț și fiecare fată să aibă un asemenea tată.

Camelia Cristian: Bunicul era un „pater familias”. Îmi amintesc cum ne explica odată că bunica, Emilia Gruia, e „ministru de interne” iar el e „ministru de externe”. Ea se îngrijea de tot ce ținea de casa iar toate problemele din jurul casei le rezolva el.

Flavia Precup: Aveați 11-12 ani când, în 1950-1951, Lucian Blaga vă vizita la Ocna Mureș. Ce vă amințiti din acea perioadă?

Rodica Dănescu: Îmi amintesc că mă lăuda mereu și i-am zis că ar fi fost mai bine dacă ar fi cu 35 de ani mai tânăr. M-a certat tata. După această întâlnire, Lucian mi-a trimis o dedicație „Lui Rodica: 35 de ani mai puțin.” Când venea la noi, dormea cu un deget în sus, ca și cum s-ar gândi, iar eu îi ziceam mamei că doarme ca un filozof. Îmi amintesc când Blaga îi spunea tatălui meu că ar fi bine să-și facă o cabană la vie ca să-și aducă muzele.

Flavia Precup: Ce v-a povestit Bazil despre procesul dintre el și mareșal Averescu?

Camelia Cristian: Bunicul scria la ziarul Chemarea dar era și sub-secretar de stat în guvernarea țărănistă în anii 1929-1933. Era apropiat în vremea aceea lui Iuliu Maniu și Corneliu Coposu. Bunicul era un național-țărănist convins . În campania electorală de atunci se înscrisese și mareșal Averescu care se lăudase că e „singurul tovarăș sincer al țăranului român”.

Rodica Dănescu : Tata a scris un articol în care spunea, în mare, că într-adevăr era grozav tot ce a făcut mareșalul, dar nu înseamnă că dacă a reprimat răscoala din 1907, omorând totuși 11 mii de țărani, se poate intitula singurul tovarăș sincer al țăranului român.

Camelia Cristian: Mareșal Averescu l-a dat în judecată pentru calomnie prin presa. În apărarea bunicului au venit 80 de avocați pro bono, avocații mari ai vremii. Pentru că trebuia să îi dea o satisfacție mareșalului, bunicului i s-au dat 15 zile de închisoare, pedeapsă pe care nu a executat-o niciodată. Bunicul s-a întros la casa părintească și a fost căutat de comando-ul averescan, bodyguarzii în limbajul de astăzi, însă țăranii din Cistei l-au apărat.

Flavia Precup: De ce v-ați mutat de la Ocna-Mureș?

Camelia Cristian: Bunicul a apreciat că e necesar să citească Bazele leninismului , iar acolo scria că toți cei care au reprezent ceva în comunitățile locale trebuie scoși ca și copacii, cu rădăcini, și aruncați în vânt, să nu mai poată niciodată să prindă rădăcini. El a reprezentat mult pentru orașul Ocna Mureș. Ca urmare a acestei lecturi, în 1950 ne-am mutat la Cluj unde bunicul s-a pierdut în masa de oameni. Nu avea nici un sens altfel să te muți dintr-un loc unde aveai casă frumoasă, familie și un trai frumos.

Flavia Precup: V-ați gândit vreodată să faceți vreo casă memorială din casa din Ocna Mureș sau cea din Cistei?

Rodica Dănescu: Nu, nu ne-am gândit. Am vândut casele, când am vândut casa de pe Horea ne-am mutat pe Nicolae Iorga, tot în Ocna-Mureș. Casa avea două intrări iar după ce ne-am mutat, comuniștii au naționalizat o parte din ea. Am făcut proces pentru restituirea casei iar casa a fost reîntregită.

Flavia Precup: Cum vă amintiți ziua în care „cel mai bătrân tânăr poet al Clujului” a murit?

Camelia Cristian: A murit absolut lucid…Îmi amintesc că era internat la Medicală nr. 2. Aveam în acea perioadă procese pentru viile de la Ocna-Mureș. M-am dus sâmbăta la el ca sa povestim despre proces; nu vorbea ca un om de 86 de ani, era lucid și clar. După ce am ajuns acasă ne-a sunat o asistentă că devenise violent și atunci am mers să îl supraveghez. Când am ajuns își dădea ultima suflare, practic, pot să spun că a murit în brațele mele. Soția lui a murit cu un an și jumătate mai repede, 27 martie 1994. Bunica a murit atât de frumos, dacă se poate spune așa. Era duminica seara și se uitau împreună la televizor, pe vremea aceea nu existau telecomenzi. I-a spus bunicului să oprească televizorul că o enervează; până acesta s-a dus să oprească televizorul, ea era moartă. Cei de la salvare au spus că pentru o asemenea moarte trebuie să dai ciubuc; în timp am ajuns la aceeași concluzie, ei erau mai informați ca noi; a murit liniștită. Când a murit bunicul am zis că facem curățenie în acte; fiind două avocate am zis că în 2-3 zile o să le punem în dosare și o să știm fiecare ce reprezintă. Ne-a luat 6 săpămâni să le punem în dosare și să știm ce conține fiecare dosar.

Rodica Dănescu: Tata murise în 7 octombrie iar în 1 noiembrie ne-am dus la el. Încă nu luasem coroanele de pe mormânt deoarece nu trecuseră 6 săptămâni. Când am ajuns, în partea de jos coroanele erau împinse și era pusă o floare iar în mijlocului ei o lumânare, ca un nufăr. Atunci am realizat că fusese cineva înainte, o admiratoare a dânsului, probabil.

Flavia Precup: O concluzie privitoare la Bazil Gruia.

Rodica Dănescu: Cum am spus și la început: mi-aș dori ca fiecare femeie să aibă un așa un soț. Orice problema din casă el o rezolva. Era un om pe care puteai conta…

Camelia Cristian: Dacă zicea că peste 10 ani, la ora 5, în data de 5 iunie, va fi la Turnul Eiffel acolo era. Nu trebuia să mai întrebi odată.

Flavia Precup: Vă mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat.

CAPITOLUL III

PRIETENIA DINTRE „CEL MAI BĂTRÂNT TÂNĂR POET AL CLUJULUI” ȘI „ASTRUL DE LA LANCRĂM”

1950 – 1960: Un deceniu de prietenie

„Desigur aceste adevăruri sunt cunoscute de multă vreme și dacă le-am reamintit, am făcut-o doar pentru a circumscrie cât mai exact destinația acestei cărți – pios și modest omagiu adus memoriei aceluia care m-a învrednicit cu aleasa prietenie în deceniul de dinaintea prematurei sale stingeri.”

Bazil Gruia

Prietenia dintre „cel mai bătrân tânăr poet al Clujului” și „astrul de la Lancrăm” începe în iunie 1950, într-o după amiază, în biroul de lucru al lui Lucian Blaga, la Institului de Istorie. „Aș putea spune că doar un simplu și fericit joc al hazardului – care iscă și leagă în genere frumoasele prietenii – m-a adus în preajma lui Blaga prin bunele oficii ale unui prieten comun, fostul notar public dr. Ioan Cosma. Acesta îi întocmise cu câteva zile în urmă unele acte și avuse prielnica ocazie să-i vorbească despre mine, propunându-i o întâlnire pe care el o acceptă fără rezerve. Poetul avea pe atunci mai puțini prieteni, trăise într-o cvasi-izolare și probabil acesta a fost motivul determinant al stabilirii vizitei mele chiar pentru a doua zi.”

Bazil Gruia scrie cu lux de amănunte despre prima întâlnire cu marele scriitor Blaga. După obișnuitele cuvinte amiabile, Blaga îi cere poetului să-i citească din noile versuri despre care îi vorbise dr. Ioan Cosma. La finalul lecturii acesta a primit nu doar comentarii ci o adevărată expunere sui-generis cu privire la actul de creație. În acel moment, al începerii unei fericite prietenii, Bazil Gruia a fost cel favorizat de soartă. Care scriitor nu și-ar dori ca unul mai bun ca el să-i aprecieze opera și să-i ofere sfaturi cu privire la desăvârșirea ei?!

În acea după-masă nu doar scriitorul ocnamureșean a făcut destăinuiri, citind din proporiile scrieri ci și Blaga a recunoscut că pe lângă scrierea volumului Nebănuitele trepte (1943) a scris în jur de 50 de poezii. Din acel moment, relația de prietenie dintre Lucian Blaga și Bazil Gruia a început.

Își începeau după-amiezile cu ritualul cafelei. Uneori își savurau cafeaua discutând ultimele noutăți apoi se lăsau furați de somn iar alteori noutățile băteau somnul și reușeau să îi îndrepte pe cei doi scriitori spre un schimb de replici. Bazil Gruia povestește cu multă plăcere despre felul în care Blaga îi relata, într-un ritm lent, povești pe subiecte ca locuri care-l impresionară pe poet, muzee și opere, instituții și personalități. Altă dată, poetul se oprea la momentele frumoase și fericit, iubiri care l-au marcat sau la diferite accidente din activitatea sa literară. Seara se încheia cu o ieșire pe străzile Clujului.

Deși se cunoșteau doar de 2 luni, în august 1950, Bazil îl invită pe scriitor la Ocna Mureș unde avea o fâșie de vie pe care o plantase pe un deal din apropierea localității, în hotarul satului Ciunga. Într-o dimineață de septembrie acesta a onorat invitația mergând în orașul vestit pentru minele sale de sare, care au dăinuit de pe vremea romanilor, și pentru viile vecine cu ale Aiudului. La Ocna, Blaga a cunoscut-o pe fiica poetului, Rodica, cu care s-a împrietenit repede. Prietenia dintre aceștia a fost consemnată în scrisoarea primită de Rodica după câteva zile (Anexa 4) :

„Dragă Rodica,

în această frumoasă toamnă s-a întâmplat la Uioara un lucru extraordinat: două primăveri s-au întîlnit acolo într-o duminică! Primăvara Ta și primăvara mea. A mea s-ar putea numi și altfel, după cum foarte just a remarcat inteligența Ta vie. Căci primăvara mea este într-adevăr un fel de iarnă ajunsă în mintea copiilor.

Îți trimit alăturat o poezie de Edgar Allan Poe, tradusă de mine. Annabel Lee se citește Annabel Li. Vei vedea astfel cîtă muzicalitate au aceste versuri, cari sper să împace și pe doamna Gruia cu poezia.

Mai este în poezie un cuvânt: ‘marèea’ (cred că știi de la geografie ce înseamnă: să te gândești la fluxul și refluxul mării).

Poezia Ți-o trimit fiindcă am făcut descoperirea că ești foarte drăguță, și fiindcă la despărțire nu mi-ai dat voie să Te sărut pe frunte – ceea ce însă nu mă poate opri, de la distanță, s-o fac pe calea aceasta.

Cluj, 20 sept. 1950

Lucian Blaga”

Pentru a înțelege ce a remarcat inteligența Rodicăi, voi transcrie un mic episod de la începutul întâlnirii de la Ocna Mureș:„…Mi-aduc amintre de o nostimă scenă petrecută pe cînd urcam dealul spre vie. Poetul era flancat la stânga de către fiica mea, Rodica, în vârsta de 11 ani, iar la dreapta de către o vară a acesteia, Ileana, nu mai mare de 8 ani, urmat la câțiva pași de soția mea și de mine. Cu multă bună dispoziție povestea fetițelor o istorioară cu vulpi albastre, dând pitorești amănunte asupra modului în care le vânează eschimoșii în nopțile polare. Fetițele îl sorbeau din ochi de admirație. În momentul când isprăvi istorioara, fetița mea, fascinată, i se adresă: ‘Vai, nene Lucian, ce frumos ne povestiți, păcat că nu sunteți mai tânăr’. Iar cealaltă ștrengăriță, cu același regret în glas: ‘Daa, zău’. Lucian Blaga a făcut mult haz întrebându-le apoi: ‘Și cu câți ani ați dori să fiu mai tânăr?’ la care Rodica i-a răspuns surâzând ‘Cu vreo 35 de ani!’. Poetul a reflectat puțin, apoi li s-a adresat din nou: ‘Fiți sigure, chiar dacă chipul meu n-o arată, eu sunt tot atât de tânăr precum doriți voi’. Scena n-a fost uitată și după mulți ani, la apariția traducerii lui Faust, poetul i-a dăruit fiicei mele un exemplar cu următoarea dedicație: Lui Rodica, 35 ani mai puțin, 1955, L. Blaga.”

Acum, după aproximativ 60 de ani, Rodica își amintește mustrarea pe care tatăl i-a făcut-o după ce i-a spus marelui poet că și-ar fi dorit să fie mai tânăr cu 35 de ani.

În 1951 ieșirea la Ocna Mureș se repetă, de data aceasta împreună cu Blaga venind și avocatul Oancea Ene, un admirator al poeziei blagiene.

Asupra acestor două ieșiri la Ocna Mureș am insistat deoarece ocolindu-le am fi văzut doar partea în care Bazil Gruia s-a integrat în viața lui Blaga. Arătând plimbările la locul de naștere al lui Gruia, vedem cum Lucian Blaga a intrat în viața poetuluiocnamureșean. De asemenea, putem surprinde urmele lăsate de aceste plimbări, în creația blagiană. În urma escapadelor la Ocna, Lucian îi oferă poetului ocnamureșean un manuscris autograf al poeziei Andante, inspirată din cadrul discuților din vie.

Pe lângă vizitele la Ocna Mureș, Lucian Blaga a scris despre poetul ocnamureșean în romanul Luntrea lui Caron. Prin această menționare ni se arată clar că Blaga nu a tratat aceasta prietenie cu superficialitate. În mai mult de 10 ori Blaga menționează numele „Bazil Gruia”, odată numindu-l chiar „prietenul Bazil Gruia”.

În anul 1981, când Bazil Gruia scrie cel de-al doilea volum Blaga inedit – Efigii documentar, regretă, ca pe una din marile omisiuni ale vieții sale, neglijența de a nu consemna într-un jurnal opiniile, impresiile și aprecierile spontane făcute de Blaga asupra subiectelor discutate. Totuși, în urma studiului pe care Bazil îl realizează,el scrie 10 principii pe care Blaga le considera premise pentru reușita poetică. Voi reda mai jos aceste 10 principii deoarece, ele nu arată doar un decalogolul lui Blaga ci și al poetului Bazil Gruia:

1. Talentul e comparabil cu ceea ce reprezintă caratele în lumea metalelor prețioase. Firește, unii poeți posedă carate mai multe, alții mai puține. Totul depinde de numărul de carate ale vocației fiecăruia. Fără acoperirea în aur a caratelor poetice, creația se rezumă la simplă inflație verbală care nu are contigență cu adevărata poezie. Or, tocmai acea acoperire în aur este determinată în raportul dintre posibilitatea și realizarea actului de creație. Există indivizi înzestrați, indiscutabil, cu un anumit număr de carate, care nu pot inspira încredere într-o viitoare desăvârșire a unei opere poetice. Definirea lor se rezumă la ‘reprezintă o speranță’

2. Talentul prezumă o matrice stilistică. De fapt, existența amândurora e o condiție sine qua non a originalității. Alminteri vom asista la o interferență de stiluri, nicidecum la un stil cu distinct timbru personal, iar talentul rămâne un har risipit în eclectism.

3. Nimeni, niciodată nu poate realiza ceva cât de cât valoros fără pasiune. Nu interesează durata și supliciul creației. Nu numărul ciornelor, ci rezultatul contează.

4. Mai mult decât oricine, poetul trebuie să-și reprime narcisimul nativ. Fără a tăia din diamantul inspirației, e necesar să șlefuiască fiecare vers. Aceasta este adevărata artă. Firește, dacă diamantul există. Pentru dobândirea unității e nevoie uneori să se elimine versuri și strofe întregi. Exigența – totdeauna dusă până la capăt: să vizeze uneori chiar punctuația. O virgule sau un punct pot contribui, surprinzător, la obținerea unor sensuri noi ori la potențarea unor motive emoționale remarcabile. Adesea, turnura unei simple linii într-o compoziție picturală influențează valoarea întregului tablou.

5. Imaginile sau motivele poetice care se dovedesc incongruente unei elaborări se pot utiliza ca elemente într-o poetică nouă, dacă se pot integra spiritului acesteia ca o mătase ce face parte din același fir, din același caier.

6. O condiție apodictică oricărei poezii majore este concentrarea maximă a mijloacelor verbale. În marea poezie, efectul artistic maxim se obține cu un minim de mijloace.

7. Una din cele mai nocive tentații pentru poeți este autopastișa, manifestată uneori până și în cadrul aceleiași poezii, utilizându-se aceleași imagini sau variante simpliste, aceleași idei, uneori chiar aceleași mijloace stilistice.

8. Fiecare coțt de univers, fiecare aspect de viață, fiecare manifestare de specific național ascunde nesfârșite izvoare de inspirație. Poetul poate explora orice sector, cu întreaga putere de investigație a cugetării și sensibilității sale.

9. Atunci când elaborarea nu dă satisfacția realizării, nu trebuie să se persevereze excesiv, dar nici nu trebuie să se abandoneze ideea. În astfel de cazuri e mai bine ca manuscrisul să fie pus la o parte, lăsat ‘să se coacă’. Dacă inspirația a fost de substanță, ea va reveni aducând cu sine mult căutata soluție. E o adevărată artă să știi să aștepți, ‘să privești în sus de lângă scara răbdării’, să nu te precipiți în publicarea unei lucrări. Horațiu în Ars poetica preconiza păstrarea unui manuscris timp de nouă ani înainte de a-l publica, eu – a subliniat autorul Poemelor luminii – cred că termenul este aleatoriu; se pot ivi cazuri excepționale când poate fi extreme de scurt, ori, dimpotrivă, extrem de lung. De fapt, rețete precise în această privință nu există.

10. Chiar dacă, după strădănii, ai convingerea reușitei și alții, de asemenea, ți-o recunosc, trebuie să tinzi mereu spre adâncirea creației și modernizarea uneltelor. Căci, de fiecare dată când începi ceva nou e ca și când n-ai fi scris niciodată nimic.”

Bazil continuă evocările povestind despre întâlnirile lui Blaga, la care luase și el parte, cu o serie de oameni importanți ca Ionel Teodoreanu, Octavian Goga, Dimitrie Popovici, Ion Breazu, Liviu Rusu, Ion Mușlea. De asemenea, prin Blaga, poetul ocnamureșean a reușit să se întâlnească cu Tudor Arghezi.

Întâlnirea lui Gruia cu Arghezi a avut loc la sfârșitul anului 1953. Când Gruia a trebuit să meargă la București, Lucian Blaga îl trimite și până la Arghezi. Acesta se bucură deoarece avea oportunitatea de a cunoaște și opinia lui Arghezi despre propriile versuri. Prin Alexandru Petrușcă, întâlnirea a fost stabilită. Bazil scrie despre întâlnirea cu „maica” Paraschiva și cu maestrul de pe strada Mărțisor. În acea întâlnire, cei doi au discutat despre Blaga: unde și ce lucrează, dacă are timp pentru propria creație și dacă mai scrie versuri sau îi revenise plăcerea de a scrie dramaturgie, eseistică sau filozofie. Bazil i-a răspuns la fiecare întrebare și i-a relatat cum Lucian terminase o sinteză despre gândirea transilvănene în epoca luminilor, că lucra la realizarea unei traduceri a lui Faust și că din când în când, Lucian îi mai citește poezii originale, cu caracter erotic sau de meditație filozofică. În acel moment, Arghezi a rostit câteva cuvinte care au rămas impregnate în mintea lui Bazil și le-a putut reda clar în Blaga inedit: Efigii documentare, volumul al II-a. Înviorat de cele auzite, Arghezi a răspuns: „Curios, dom’le cum vine o vârstă când trebuie să te apleci încă o dată spre ce-a fost, cu sublimarea pe care ți-o dă înțelepciunea. Și mie-mi merge condeiul…”. După discuția avută despre Blaga și opera lui, Arghezi i-a cerut să-i arate poeziile lui. La vederea acestora, Arghezi a întrebat de cât timp scrie iar Bazil s-a simțit jenat să-i spună că din 1929, cu o lungă pauză și atunci i-a spus doar că de mult, dar că s-a oprit un timp crezând că e mai bine să renunțe. Atunci Arghezi i-a confirmat acestuia că de acum nu are să mai scape de acest blestem. Întâlnirea s-a încheiat iar Bazil a revenit la Cluj unde i-a povestit lui Blaga cum s-a desfășurat vizita la Arghezi. Atunci, marchează Bazil, a fost singura dată când Lucian s-a abătut de la excesul de modestie care îl caracteriza și a susținut că el și Arghezi sunt doi poli ai poeziei românești dintre cele două războaie, că fiecare reprezintă lumea lui și că au matrici stilistice care diferă. De asemenea el a subliniat faptul că cei doi așteaptă să vină un nou poet care să umple golul și să reprezinte linia de mijloc – această umplere reprezentând o dezvoltare a orizontului românesc poetic. Aici, merită să ne amintim tensiunea dintre Lucian si Tudor, tensiuni venite din absența lui Arghezi din programul șezătorii, un program organizat de Vremea în care Blaga conferenția. Profesorul Vasile Netea i-a vorbit lui Bazil despre tristețea pe care Blaga a avut-o când Arghezi nu s-a prezentat la șezătoare. La Tribuna Ateneului Român, unde avea loc întâlnirea, Blaga urma să citească câteva din poeziile lui și mai apoi o serie de opere a lui Arghezi, Ion Minulescu, Al. A. Philippide și Al. Th. Stamatiad. Deși înainte cu patru zile, Arghezi acceptase să citească din poeziile lui, și-a anunțat în ultimul moment lipsa, susținând că nu a știut că și Al. Th. Stamatiad v-a fi prezent. Din acest motiv, lipsa lui Arghezi la întânirea organizată de Vremea, relația dintre Blaga și Tudor căpătase o oarecare tensiune nedeclarată.

După un deceniu de prietenie, ultima întâlnire dintre cei doi este în noiembrie 1960, pe străzile din Cluj. O lună mai târziu se va declanșa, pentru Blaga, neașteptata boală care avea să-l țină la pat și să-l stingă la 6 mai 1961.

„…poetul nu reprezintă în cimitirul de la Lancrăm doar un mormânt în plus. O nouă stea, subpământeană, a început să lumineze din tenebre, pentru a prinde contur profeția din poezia sa Sapă, frate, sapă, sapă:

Să se curme-n piept cuvântul

când s-arată că pământul

stele și-năuntru are –

nu numai deasupra-n zare.

Avea certitudinea dăinuirii peste timp și (continuând perspectiva din Sapă, frate, sapă, sapă…) își tălmăcea gîndul nemuririi în ultimele versuri din Glas de seară:

Înmormântat în astă stea

În nopți voi lumina cu ea.

Și a urcat pe firmamentul poeziei românești și universale spre zenit, mereu mai strălucitoare, mirifică stea-astrul cel veșnic de la Lancrăm in crescendo splendoare.”

În cartea Blaga inedit: Amintiri și documente, Bazil scrie despre ultimele vizite pe care le face la mormântul lui Blaga împreună cu nepoata lui, Camelia Cristian: „Nepoțica nu-l cunoștea pe poet decât din povestirile mele, din ceea ce auzise discutându-se despre el în familie sau cu doamna Cornelia Blaga. La cei șase ani ai ei, era preocupată de ineditul evenimentului. Mă bombarda pe tot drumul cu întrebări; la mormânt, ea a cerut să răsfire crizantemele albe pe țărâna uscată: ‘Bunicule, oare nenea Blaga ne vede? Se bucură de florile mele?’. Ce-i puteam spune eu, un bunic, despre moarte, despre imensul gol din propriu-mi suflet dureros resimțit aici lângp tăcerea mareului meu prieten? Totuși, i-am răspuns nepoțicăi, și cuvintele mele nu erau departe, am simțit asta, de ceea ce credea Lucian despre moarte: ‘Nenea Lucian spunea că atunci când murim ne transformăm în pământ, și în flori, și în stele. Ajungem peste tot. Sigur că se bucură. Tu așează frumos florile… ’Acum, Camelia e destul de mare ca să înțeleagă ce mă durea pe mine atunci. Știe că nenea Blaga nu putea să ne vadă, dar mai știe că s-a bucurat nenea Blaga de noi.”

1961– 1981: Două decenii de evocări

„Bazil Gruia, poet în continuă ‘ardere’ ca să folosesc un termen ce-i stă la inimă, ne-a înzestrat cu o nouă și valoroasă operă, cuprinzând amintirile și documente despre Lucrian Blaga. Din 1941 când s-a publicat ‘Istoria litraturii române de la origini până în prezent’ de G. Călinescu, nu am mai întâlnit la noi o asemenea iconografie reverberantă”

Iosif Pervain (Tribuna, nr.7 – 1975)

Bazil Gruia oferă un spațiu mare, în publicistica sa, marelui scriitor de la Lancrăm, scriind 3 cărți de consemnări și evocări de la prieteni ai scriitorului. Cele trei cărți sunt: Blaga inedit – amintiri și documente, Blaga inedit – Efigii documentare vol. I, II. Cele trei cărți conțin 87 de scrisori expediate de Blaga, stabilirea genezei a 50 de poeme și 218 documente în fotocopii. Aceste trei volume conțin o muncă asiduă care poate veni doar din devoțiune și plăcere. Prin aceste volume, Bazil reușește să scoată la iveală lucruri neștiute, până atunci, de către cititori, ca de exemplu: umorul scriitorului în relațiile intime sau idilele.

În 1974, Bazil Gruia publică prima carte despre Lucian Blaga: Blaga inedit – amintiri și documente iar în 1981 cele două volume din Blaga inedit – Efigii documentare. Bazil adună povești de la oamenii apropiați ai lui Blaga, scriind despre naștere, trăiri și zbateri și în final, despre moartea lui. Acesta reia viața scriitorului de acolo de unde confesiunile lui se sfârșesc în Hronicul și cântecul vârstelor.

Cele trei cărți cuprind evocări pline de dovezi și documente, Bazil dorind ca acestea să dobândească valoarea unor date certe. Aceste cărți conțin povestiri, manuscrise-autograf, variante ale unor poezii, corespondență, fotografii, dedicații și texte consacrate lui Blaga.

Pentru o privire clară a operei dedicate lui Blaga, în continuare voi analiza cele trei cărți, arătând cele mai importante momente din fiecare. Acest studiu al cărților poate părea o deviere de la subiectul principal însă nu este; el reprezintă studiu scriierilor lui Bazil Gruia. Prin această analiză putem observa interesul pe care Bazil l-a manifestat în întocmirea acestei analize. De asemenea, putem remarca relațiile pe care Gruia le-a format pentru a ajunge în posesia unor informații atât de valoroase. Blaga inedit – amintiri și documente, începe cu prezentarea cărții și cu prezentarea modului în care Bazil Gruia a făcut rost de informații și de dovezi. Cartea se orientează spre acele mărturii care arată circumstanțele deosebite, atât pentru conturarea profilului uman al lui Blaga cât și pentru a aduna o istoriografie a creației blagiene. Cartea este structurată în capitole, fiecare reprezentând o poveste, o amprentă în amintirea celor care au dorit să aducă un omagiu ilustrului scriitor.

Cartea începe cu evocările profesoarei Victoria Bena-Medean, verișoară primară cu Lucian Blaga. Prietenia poetului Blaga cu „verișoara Vichi” a fost una apropiată; cu ea a întreținut o corespondență continuă din țară și din străinătate, ținând-o la curent cu preocupările sale și cu scrierile sale. Aceste scrisori sunt redate în carte, însoțite de menționările Victoriei, căruia scriitorul i se adresează cu Vichi, Ichi sau Ichili. Toate aceste scrisori si texte ne apropie mai mult de Blaga artistul și omul, cel care se izola pentru a scrie dar care spontan ieșea din izolare pentru a se bucura de prezența prietenilor cărora le împărtășea fericiriile și depresiile lui.

Următorul capitol conține povești despre Blaga, povești spuse de nepotul acestuia, Liciniu Blaga. După moartea fratelui său Liciniu, Blaga introduce o distincție de nume și îl numește pe nepotul lui Licinică. Relațiile dintre cei doi se strâng atunci când nepotul se mută în Cluj. Un moment important în relația celor doi este conturat atunci când nepotul îi cere marelui scriitor să-i fie naș la copil iar acesta acceptă propunerea cu următoarea provocare: noului născut să i se atribuie prenumele de Lucian. Acesta cerere a fost făcută de Lucian care susținea că dacă nepotul lui va fi mai neimportant se va bucura de mărețul nume „Lucian” iar dacă v-a fi mai important, se va bucura scriitorul că acest nume are același prestigiu ca până atunci.

Ion Brad își amintește cum scriitorul Blaga nu ținea de pământ cât ținea de stele. Astăzi Ion Brad este un scriitor important și cunoscut însă în capitolul evocărilor lui despre Blaga, acesta începe cu momentul în care era un tânăr scriitor care abia își făcuse debutul și care se bucurase deosebit de mult de atenția lui Blaga. Ion Brad vorbește despre faptul că nu se putea număra printre intimii lui Blaga dar că s-a bucurat că l-a cunoscut nu doar ca poet ci și ca om. „Știam doar de pe băncile liceului avertismentul poetic: ‘Lucian Blaga e mut ca o lebădă…’ De aceea când am ajuns la Cluj, în toamna târzie a anului 1948, venind dintr-o zonă geografică, istorică și sufletească atât de apropiată Lancrămului, satul care purta ‘în nume sunetele lacrimei’, n-am cutezat să tulbur liniștea marelui și taciturnului poet. O liniște ce țâșnește parcă din toată ființa lui și se ținea, cald și admirativ, la distanță. Îl vedeam uneori, de la căminul nostru studențesc, ‘Casa învățătorilor’, cum urca pe Calea Turzii, spre cartierul Mureșanu, unde locuia. Mergea cu pasul rar, cumpănit, ca un om de munte, pornit departe. Fruntea lui, boltită larg, ținea mai mult de stele decât de pământ.”

Profesorul Daniello relatează ieșirile la grădina din Donath, cele de la Valea Drăganului, la Păltiniș și la Gura Râului. Cel mai mult timp petrecut de cei doi a fost în grădina profesorului Daniello. Teiul din mijlocul curții și un mesteacăn dintr-o curte vecină l-au inspirat pe scriitor la o serie de poezii ca: Elegia plopilor, Ce îmbătrînește în noi?, Sboruri uitate, Porumba, Mică odă unei fete. După mulți ani de la moartea poetului, când profesorul Daniello a fost sărbătorit la Casa Universitarilor din Cluj cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, în discursul de răspuns el a citit un aforism al lui Blaga, din Pietre pentru templul meu. („Înainte de a mă naște am fost o veșnicie întreagă ‘nimic’. De ce mă tem acum de aceeași ‘neexistență’ cu care am avut o veșnicie întreagă prilejul de a mă obișnui – și-n care am fost deja? Nu înțeleg”). Aforismul arată teama scriitorului de a deveni nimic deși s-a născut din nimic și a avut la dispoziție o viața pentru a se obișnui.

Între ceea ce sclupta Romul Ladea și ceea ce scria Lucian Blaga există o potrivire care a condus la o apropiere între cei doi. Ladea l-a cunoscut pe Blaga, când acesta colabora la ziarul Patria. Scluptorul s-a ocupat într-un mod deosebit de scriitor oferindu-i trei lucrări apreciate și astăzi: un bust, un basoreflief și o statuie (Anexa 5).

Talentul tânărului sculptor este dezvăluit de scriitor în 1923 când scrie un comentariu pe marginea unei expoziții arătând că acest sculptor v-a avea un viitor strălucit dacă va putea studia în străinătate. Relația de prietenie dintre cei doi este conturată foarte frumos de Romul Ladea în câteva cuvinte pe care le-a publicat în „Tribuna” (13 mai 1965):

„Amintire

Acum când bătrânețea îmi dă târcoale, mă cuprinde o tristețe la amintirea vremurilor de demult. Îmi trec prin față figuri dragi și mă gândesc cu nespusă duioșie și dragoste pentru om și cu stimă imensă, pentru poetul Lucian Blaga. Eram abia trecut de 20 de ani când l-am cunoscut; sorbeam cu evlavie gândurile lui înalte, care străluceau de claritate și căldură, vorbele lui Van Gogh, despre cultură, despre artă și viață. Ascultându-l, am avut momente de fericire, pentru tinerețea mea, de curaj și îmbărbătare. Blaga știa să se apropie de inima mea însetată de emoții curate, dornică de învățătură. Poate că nimeni nu s-a apropiat de mine cu atâta căldură ca acest mare poet, lucid în ardoarea sa. Nimeni nu m-a încurajat în momentele mele de singurătate și îndoială, nimeni nu a scris cu atâta simpatie și înțelegere despre năzuințele, despre neliniștile mele, ca Lucian Blaga. Și de aceea îi și port cea mai dragă amintire. R. Ladea”

Între filozofie și tupeu reprezintă capitolul în care D. D. Roșca evocă amintirile lui cu Blaga. Cei doi au atins puntea de aur a prieteniei, o punte care i-a legat de-a lungul deceniilor. După ce drumurile lor s-au întâlnit, mai întâi la Brașov, ca elevi apoi ca studenți la Oradea și la Viena la Universitate, s-au regăsit târziu, în 1938 ca profesori ai Universității din Cluj. Între convingerile filozofice ale celor doi nu au existat discuții contradictorii. O paralelă între autorul Trilogiilor și cel al Existenței tragice a fost realizată de Vasile Muscă: Filosofia ideii naționale la Lucian Blaga și D.D. Roșca. Cu toate contradicțiile care existau, cei doi s-au asociat în intenții, acționând complementar și educându-și discipolii prin însuși exemplele lor arătând veridicitatea celor scrise de G. Călinescu: „Oricare om de cultură a devenit astfel nu prin citirea de cărți ci fiind elevul cuiva. A fi elev, acesta este sensul școlii și al Universității, și este evident că nu poți fi elevul cărților care sunt simple abstracții. Poți răscoli toate rafturile bibliotecii, poți devora pe filosofi, dacă n-ai văzut odată pe un gânditor, gândind tare, nu devii filosof.” Începută în toamna anului 1912, relația de prietenie dintre cei doi se încheie în cimitirul de la Lancrăm, la moartea poetului, în 6 mai 1961.

Cele două volume din Blaga inedit – Efigii documentare conțin diverse material puse la dispoziție de rude, prieteni și cunoștințe ale poetului. Aceste materiale conțin imagini din momentele importante din viața și activitatea lui Blaga. În aceste două volume se pot observa mai clar orizonturile copilăriei și adolescenței poetului, momentul de început de creație apoi începutul fiecărei poezii. Aceste cărți nu reprezintă doar o vastă culegere de documente și amintiri adunate ci trece dincolo, spre a le comenta și analiza. Bazil le adună și le analizează din însuși mijlocul lor. Fiecare capitol ne înfățișează o imagine proprie a celui care comunică informații. Fiecare efigie este inconfundabilă iar la final putem observa că ele converg și dau unitate lucrării. Omogenitatea acestora ne duc spre o singură mare efigie: Blaga omul, prezent în viața familiei și a prietenilor și Blaga geniul, prezent în viața celor care îi studiază operele dar care nu au avut ocazia de al cunoaște.

Cartea începe cu copilăria poetului, episod evocat de Lelia Rugescu, născută Pavel și Dorian Pavel, nepoți ai poetului, copii surorii sale Letiția. Este de prisos să consemnăm că Letiția era cu 15 ani mai în vârstă decât Lucian, lucru care a dus la o strânsă legătură între Lucian și copii Letiției. Lelia își amintește de scrisoriile elevului Lucian Blaga, scrisori trimise la Brașov în care acesta amintea subtil cât de mult îi lipsește îmbrăcămintea și uneori chiar mâncarea. În acel context al stării materiale precare, Lulu, cum se semna în scrisori, scrie o scenetă care susține cele spuse de Lelia. Fiul Leliei, Dorin i-a imprimat pe bandă cu magnetofon o parte din poezii, în total 116 poezii. Acolo, în casa Leliei, vocea lui Lucian a fost înregistrată iar astăzi este păstrată în fonoteca de aur.

Celebru pictor și ilustrator al revistei Gândirea, Tase (Anastase) Demian, povestește cum împreună cu Blaga se străduiau, prin 1920 să reprezinte cât mai vizibil continuitatea sufletului românesc milenar. Pe lângă timpul petrecut împreună la Gândirea, cei doi petreceau mult timp în împrejurimile orașului și anume în satul Feleac. Pictorul rememorează cum, acolo, văzând niște flori Blaga își amintește de Zamolxe și îi explică acestuia că aceste flori le-a văzut și Zamolxe, pentru că ele deși se regenează, au aceeași rădăcină.

Mărioara Șerban născută Blaga, fiica lui Iosif Blaga povestește unele amănunte și episoade hazlii care deși par fără importanță, ne ajută să conturăm un portret definitoriu al poetului. Ea povestește și despre prima dată când a observat că poetul e fascinat de Cornelia Brediceanu. Trebuie subliniat din evocările Mărioarei momentul când aceasta povestește despre râsul special al lui Lulu. „Toate evocările pun în lumină – fără a fi nevoie de un amplu comentar – un aspect, până astăzi total necunoscut în biografia poetului. O latură solară a personalității sale pe care o întâlnim – potrivit acestor mărturii – atât în 1920 și 1925, cât și între 1950-1960, ea nefiind întunecată nici când era confruntat de unele vicisitudini. Alături de acestea, poetul a știut să-și păstreze, poate ca un refugiu, patrimoniul de ‘înțelepciune incluzînd nebuniile vieții’, umorul, zâmbetul și uneori chiar râsul”.

Titus Furdui povestește perioada în care a transcris în locuința poetului manuscrisul Hronicului, într-un interval de 4 luni, 3 după-amieze pe săptămână, începând din toamna anului 1946. Acesta relatează discuțiile dintre el și poet, discuții pe marginea celor scrise în Hronic sau alte discuții care porneau de la subiectele din roman.

Doctorița Livia Armeanu își începe evocările cu fixarea spațiului în care l-a cunoscut pe scriitor, la Gura Râului. Ca prietenă a doamnei Helen Daniello, Livia era martoră la unele discuții dintre prof. Daniello și poetul Blaga, discuții de filozofie, artă și literatură. Unul dintre lucrurile interesante din evocările Liviei este modul în care aceasta se sustrage discret de importanța pe care o avea în viața poetului.

Celebru vers „Sunt ostenit ca drumul și uscat ca praful”, e semnificativ pentru ultimii ani din viața poetului. Versul deschide poezia Grădiște și este inspirit de la bunicul lui Ioan Lașiță. Ioan Lașiță, preot din Lancrăm, a ținut singura cuvântare în timpul ceremoniei funebre; la finalul acesteia prof. Onisifor Ghibiu l-a îndemnat să pună manuscrisul cuvântării în arhiva parohială; lucru pe care l-a și făcut. Textul cuvântării este redat de Bazil Gruia din interes pur documentar. Cuvântarea este plină de durere și tristețe cauzată de trecerea în neființă „a celui mai iubit fiu al comunei Lancrăm, fala acestui sat și a neamului, poetul, filosoful, titan al gândirii, Lucian Blaga. […] Găsindu-ne îngenunchiați înaintea roadelor deosebite ale vieții tale, iubit răposat, înaintea măreției operei tale și în fața rămășițelor tale pământești, un cuvânt de despărțire căutăm să aflăm în mintea noastră. Dar stăm muți și prăbușiti, căci mare gol ai lăsat în inimile noastre! Un gol trist, ca pustiul nemărginit! Ne covârșește durerea și ea se face plâns. În aceste clipe încununate de durerea despărțirii, prin glasul tânguitor al clopotelor și cântărilor de jale și prin lacrimile noastre, ne-am adunat, iubitul nostru răposat, a ne lua de la tine și tu de la noi, cel din urmă rămas bun. Te înconjurăm cu dragostea noastră și-ți închinăm lacrimile noastre, drept prinos de recunoștință și dragoste, stimă și iubire, până dincolo de mormânt. […] Comuna ta natală, a cărei faimă numele tău a ridicat-o spre culmi, iată acum a îmbrăcat haină de doliu, iar prin graiul nostru, vine a-ți aduce toată mulțumirea și întreaga ei recunoștință pentru a ta aleasă lucrare din lumea aceasta. […] Trupul tău pleacă acum de la ochii noștri, dar neștearsa ta amintire și opera ta aleasă vor rămânea pururea săpate adânc pe lespedea de carne a inimii noastre.”

Închei aici cele câteva evocări rezumate din cărțile poetului Gruia. Acesta a adus, poate, cel mai frumos omagiu poetului, adunând această colecție de amintiri și expunându-le în trei cărți care îl înfațișează pe Blaga in crescendo splendoare. Cuvintele profesorului Valeriu Bologa reflectă cel mai evident munca importantă pe care Bazil a realizat-o: „D-ta faci un lucru prețios – a spus el – solicitându-ne să scoatem la lumină aurul curat al acestor documente Blaga și e bine să le redai în fotocopii pentru că pe la noi cine știe cât timp ne vei mai afla, iar prin arhivele noastre s-ar putea rătăci fără urmă.”

Pe lângă munca grea de întâlniri și transcrieri a evocărilor, Bazil Gruia studiază poeziile lui Blaga observând schimbările pe care acesta le face, comprimând și nuanțând unele versuri. Poeziile blagiene au apărut chiar și sub alt nume, decât cel inițial, marcând astfel o evoluție. Pe aceiași structură de analiză merge și istoricul literar Dumitru Micu în monografia Gândirea și gândirismul în care studiază cu multă precizie diferențele dintre versiuniile publicate ale unor poezii de-ale lui Blaga și forma incipientă.

Felul în care Bazil Gruia studiază schimbările din poeziile lui Blaga este uluitor. Acesta a alocat mult timp și multe resurse căutând și analizând scrierile lui Blaga. Pentru a scrie și a analiză ceea ce Blaga a scris, Bazil a fost nevoit să studieze contextul acestora. Deși poetul nu a lăsat ciorne care să-i evidențieze strictețea și procesul la care se supunea atunci când scria, cu ajutorul unui număr suficient de manuscrise autograf, Bazil a reușit să ne arate fazele esențiale în creația sa. Bazil rememorează vizitele nefixate, acele vizite în care l-a găsit pe scriitor așezat la biroul său de lucru, aplecat asupra multor ciorne. În acel moment, Blaga i-a explicat că ar fi o greșeală să se creadă că pentru un adevărat scriitor, actul de creație este superficial. Cu altă ocazie, tânărul scriitor ocnamureșean l-a întrebat pe Blaga ce face cu numărul de ciorne pe care le scrie înainte de legarea poeziei într-un întreg, iar acesta i-a răspuns că le arde, deoarece ar avea nevoie de mult prea multe încăperi ca să le păstreze.

În momentul în care am pășit în spațiul în care Bazil Gruia și-a petrecut ultimii ani, am realizat că nu a făcut ceea ce prietenul lui, Blaga, făcea; el nu și-a aruncat ciornele. Am descoperit dosare întregi pe care fiica și nepoata dânsului le-au sortat în funcție de volumul în care au apărut. Bazil nu și-a aruncat ciornele dar nu avem nici o dovadă că le-ar fi păstrat pe toate.

Gruia nu aduce doar lucruri noi despre viața prietenului său, ci dorește să lămurească ceea ce nu a fost scris suficient de clar de către ceilalți scriitori care l-au menționat pe Blaga în scrieriile lor, dar care nu l-au cunoscut. El vine să corecteze unele erori aducând lămuri utile în unele domenii din viața lui Blaga.

Gruia vine cu lămuriri la romanul Caloianul de Ion Lăncrănjan și susține că „…în romanul Caloianul, în paginile privitoare la Blaga există, fără nici un dubiu, așa cum am susținut de la început, o serie de exagerări, de insinuări, de mistificări ale adevărului. […]Iată cum a înțeles Ion Lăncrănjan să apere memoria lui Blaga! Inventând chiar la moartea poetului un episod de ironizare a numelui acestuia. Este un proces revoltator, care întrece orice limită a ficțiunii.” Poate părea necuviincios însă Gruia își rezervă acest drept de vreme ce prietenia lui cu Blaga a fost una apropiată și tocmai această prietenie l-a determinat să îi apere onoarea. El nu vine doar să-l contrazică pe Ion Lăncrănjan care afirmă că Lucian Blaga era un om ‘hăituit’ ‘nimicit’ și umilit care după moartea sa era batjocorit prin numirea lui drept ‘Blega’ ci aduce argumente solide, arătând că toate aceste trimiteri sunt greșite și nefondate. Pentru a aduna dovezi clare împotriva acestor afirmații, Gruia vorbește cu persoanele apropiate poetului. Prin mărturia lui Ion Lașiță, nepotul preotului de la Lancrăm, acesta dovedește că idea numirii poetului drept ‘Blega’ este o adevărată născocire.

El vine să lămurească și cele scrise în romanul Pe muche de cuțit, de Mihai Benciuc. Deși numele „Lucian Blaga” nu este amintit în roman, una dintre poreclele acestuia era amintită:„Marele Anonim”. Acestei porecle îi era atribuite o serie de adjective ca „antisemit”, „hitlerist”, lucru care îl mâhnea profund pe Blaga. Acesta nu a fost niciodată un pesimist sau un resemnat, ci chiar și atunci când opera i-a fost scoasă din circulație era calm, conștient de pertinența operelor sale și de faptul că valoarea poeziei lui va rămâne. Deși la debut îl încurajase, Blaga s-a simțit atacat de acesta prin publicarea acestui roman.

Ca omagiu adus prietenului său, Bazil Gruia scrie 3 cărți despre el, împărtășind amintirii atât din plimbările lor cât și din plimbările lui Blaga cu alți oameni. Toate aceste mărturii întăresc relația dintre cei doi poeți și arată punțile de legătură pe care Bazil le-a format în urma acestei prietenii. Cele trei cărți cuprind mărturii, documente care consemnează diferite circumstanțe. „Am căutat ca evocările să fie întrețesute, în cele mai multe cazuri, pe fundalul documentelor, pentru ca ferindu-le de erorile memoriei să dobândească valoarea unor date certe.”

CAPITOLUL IV

LEGĂTURA LUI BAZIL GRUIA CU ALȚI SCRIITORI

„Eu sunt o istorie trăită. Un patriarh al viselor. Mai caut pe urma lor tâlcul intrisec al lucrurilor. […] Toți marii mei cunoscuți, unii dintre ei și prieteni, sunt nuferi negri acum pe lacul Eternității. Numai eu am mai rămas să mai destram păienjenișul orelor și din bucurii lamura ce mi-i aduce în lumină mi-e mai dragă.”

Bazil Gruia

Având un itinerar de viață longeviv, Bazil Gruia a avut deosebita plăcere de a cunoaște un grup important de iluștri. Sumarizând trecerea acestora prin viața lui și amprentele pe care le-au lăsat în urmă, Bazil Gruia, în anul morții lui, 1995, a început să adune amintiri și să scrie despre ele, publicând Mixaje în timp.

În următorul capitol doresc să scriu despre felul în care Bazil a fost influențat de alți scriitori sau a influențat alți scriitori. Capitolul privind prietenia dintre „cel mai bătrân tânăr poet al Clujului” și „astrul de la Lancrăm”, prevede doar relația dintre cei doi și opera consacrată de Bazil pentru prietenul lui Blaga dar opera lui nu se oprește la atât.

În cărțiile sale, Bazil scrie despre priteniile care au derivat din relația lui cu Blaga. El nu s-a mulțumit doar cu aceste derivate ci a mers mai departe, scriind și despre relațiile de prietenie sau scurte amintiri și rememorări cu alți scriitori. Am vrut să intutlez acest capitol Prietenia lui Bazil cu alți scriitori, însă acest titlu nu ar fi fost adevărat; acest capitol nu tratează prieteniile lui Bazil cu unii scriitori ci legătura care s-a format în timpul vieții sau după moartea acestora. Bazil relatează aceste legături pentru a vedea felul în care aceștia au avut un impact în viața lui.

În acest capitol voi prezenta o altă parte din opera lui Bazil Gruia. Acesta a scris și despre alți scriitori români pe care i-a cunoscut: Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Dan Pavel, Șerban Cioculescu, Petre Țuțea.

Bazil Gruia și Octavian Goga

Bazil Gruia scrie despre Octavian Goga, despre romantismul său și de idila sa cu Aurelia Rusu. Deși de acestă parte a vieții lui Goga a scris și Victor Ilieșiu, Dan Smântânescu și alții, Bazil aduce ceva cu totul nou: idila povestită de însuși Aurelia Rusu. Bazil o vizitează pe aceasta de două ori la Bontăieni (Maramureș) ascultând și reconstituind momentul primei și singurei întâlniri dintre cei doi.

Octavian Goga s-a întâlnit cu Aurelia Rusu la o nuntă în 18 februarie 1900. Goga avea 19 ani iar Aurelia era cu un an mai mică. La acea nuntă, Aurelia își amintește cum au dansat împreună toată seara și cum au petrecut fiecare clipă unul cu celălalt. În următoarea zi s-au întâlnit din nou făcând planuri clare pentru un viitor împreună: Aurelia avea să se înscrie la Institutul Belle-Arte iar Goga la Facultatea de literatură, ambele fiind în Budapesta. Înțelegerea era mai mare ca orice jurământ iar cele două zile au fost cele mai frumoase și deosebite zile pe care cei doi le-au petrecut împreună. Apoi…nu s-au mai întâlnit niciodată. Au întreținut patru ani o neîntreruptă corespondență. Jurământul-proiect nu s-a realizat niciodată însă a fost suficient pentru Aurelia ca să refuze să se mai căsătorească vreodată, rămânând fidelă promisiunii făcute. Ei avea să îi scrie Goga 51 de scrisori-ilustrate, în intervalul 1900-1903, care conțineau 11 poezii.

Motivul care a împiedicat realizarea proiectului făcut împreună a fost împotrivirile părinților Aureliei. După destăinuirea planului, tatăl Aureliei, preotul Teofil Rusu i-a cerut fetei să rupă orice legătură cu Goga deoarece un poet nu-i va putea oferi niciodată, nici o perspectivă de viitor. Ascultătoare, Aurelia a jurat atunci că nu-i va mai vorbi sau scrie scriitorului Goga. În urma acestei discuții, în disperarea ei a plecat la Mănăstirea Ursulinelor din Sibiu, dorind să se călugărească. Goga, aflând intențiie ei, a venit la mănăstire cerând să-i vorbească însă aceasta a refuzat. După doi ani, una dintre surorile mai mici ale Aureliei s-a îmbolnăvit și astfel părinții au reușit să o aducă acasă și chiar să o convingă să nu-și depună votul de călugăriță respectând totuși decizia ei de a rămâne singură.

Nu s-a mai căsătorit niciodată deoarece nu a simțit că vreun bărbat, înafară de Goga, ar mai fi vrednic să o aibă. Mai târziu, în 1920, Goga a vizitat stațiunea balneară Dănești, apropiată de Bontăieni și a cerut acesteia să-l primească dar ea a refuzat din nou spunând că nu are ce să-i spună deoarecele ea își respectase jurământul iar el nu.

Aurelia, se destăinuie poetului Bazil deoarece fusese vecini, ea locuind în Micoșlaca, sat vecin cu Cisteiul de Mureș. Deși scrisorile nu au mai venit, Aurelia a continuat să-i urmărească activitatea și să-i citească opera. A trăit cu imaginea lui, plângând atunci când acesta s-a căsătorit cu Hortensia Cosma și mai târziu cu Venturia Triteanu. Deși a fost cerută în căsătorie de un colonel și de alți, Aurelia a rămas fidelă jurământului din 1900. Bazil Gruia s-a întrebat cum a putut o ființă de o frumusețe ca a Aureliei să reziste atâtor tentații, însă cunoscând-o a realizat că pentru ea acel moment al întâlniri cu Goga a constituit un suport pe care și-a putut continua viața. Prin felul în care și-a respectat promisiunea fiind emblema purității absolute, emblema fidelității, Aurelia poate fi numită între pleiada de femei care au inspirat mari poeți.

La 18 iunie 1972, la sărbătorirea vârstei nonagenară Bazil Gruia i-a închinat poemul Nesfârșit Auster Senin:

„Amintirea, azima cea de toate zilele

te întârzi spre declin.

Locul sacrului inel pe deget, fără el e mai sacru.

În suflet și-n casă, și-n toate din alt veac

Sihăstrii clădit-a adevărul din surâsul primit –

cuvânt nerostit, mai tare ca legământul.

Doar o singură întâlnire – în așteptările și speranțele lor,

în speranțele și amintirile lor repetată –

prin destine auster își păstrează seninul.

Lacrimile, să rămână ascunse, la izvor s-au făcut piatră.

Vârstă de vârstă adunată nimb,

cu el, cel venit din propriu-ți vis

încă înainte de a-i simți caldul luminii sub pleoape

mult înainte de a-l lăsa pradă timpului trist,

cu el, cel venit înainte de visul aieve

blând unești bucurie mâhnită,

cuvânt nerostit, mai tare ca legământul –

nuntire albă.”

Bazil Gruia și Liviu Rebreanu

După un veac de la nașterea lui Liviu Rebreanu, Bazil Gruia a fost trimis de către Uniunea Scriitorilor în numele scriitorilor români la un simpozion organizat ca un omagiu pentru Rebreanu. Delegarea lui Bazil a fost datorată și faptului că în 1984 îi apăruse la Editura „Europa” antologia Fabulosul braconaj în limba maghiară, intitulat A mesebeli orvadászat.

Simpozionul a avut loc în 27 noiembrie 1985 la clubul scriitorilor maghiari. După o serie de cuvântări elogioase, Bazil Gruia a adus câteva gânduri omagiale pentru marele nostru scriitor. Bazil a amintit cele trei importante opere pe care Liviu Rebreanu le-a lăsat în urmă: Răscoala, Ion și Pădurea spânzurațiilor. Acesta a mai vorbit despre succesul pe care Rebreanu l-a avut și îl are deoarece opera lui nu a fost uitată ci valoarea ei a crescut și crește în continuare datorită modernității și felului în care este realizată. El a atins și punctele care vizau greutățiile prin care Rebreanu a trecut în timpul scurtei vieți (59 de ani), încheind cu punerea operei rebreniene în topul celor mai alese creații a ceea ce numim geniul uman.

În cartea sa, Bazil consemnează ce presa vremii a notat despre marele simpozion; Foaia noastră, organul de presă al Românilor din Ungaria a scris următorul paragraf: „Dacă la primele două prelegeri ordinea s-ar putea aprecia prin ERUDIȚIE, PASIUNE, INIMĂ, cuvintele poetului Bazil Gruia au inversat ordinea, reflectând INIMĂ, PASIUNE, ERUDIȚIE. Cuvintele alese, apreciate absolut valabile, observații sensibile au captivat auditoriul în timpul expunerii.”

Bazil Gruia și Dan Pavel

După 68 de ani de când s-a cunoscut cu scriitorul Dan Pavel, Bazil își amintește prima reîntâlnire cu acesta. Cei doi au fost colegi la liceul din Turda. Bazil îl descrie ca fiind un copil timid dar care avea o privire care părea să pătrundă până în cele mai ascunse gânduri și idei; deseori izolat de ceilalți colegi vorbea rar dar atunci când spune ceva era chiar plăcut să-l asculți. Bazil scrie despre concurența care exista între câțiva elevi fruntași printre care și cei doi; concurență îndeosebi la literatură. În cel de-al treilea an de liceu, cei doi au început să scrie poezii și chiar să le împărtășească unul cu celalalt. Bazil și-l amintește veșnic nemulțumit de forma lucrărilor lui, nemulțumire care o putem observa și în Jurnal când în data de 22 noiembrie 1927 notează: „În dimineața asta am aruncat în Someș toate operele mele și am plâns”. Bazil scrie despre tânărul Dan Pavel care medita alți elevi pentru a-și procura bani de cărți, cărți pe care le citea și le memora foarte ușor.

În 1922, Bazil Gruia a părăsit Turda însă prietenia dintre cei doi nu s-a stins, corespondând. Când Dan a înfințat revista Fire de tort i-a scris lui Bazil, cerându-i să colaboreze. Acesta a acceptat trimițând poezia Pământul care a fost publicată în nr. 2-3 al revistei, în aprilie 1925.

Bazil scrie și despre mâhnirea care l-a cuprins atunci când a aflat că Dan Pavel a fost eliminat din liceul de la Turda deoarece participase la o serată dansată la care fusese de față și un profesor. În urma acestei eliminări, Dan a terminat ultima clasă din liceu la Tulcea, la un unchi al său. În 1927 cei doi se reîntâlesc la Cluj, Dan era student la Litere iar Bazil la Drept. Cei doi se întâlneau des discutând despre problemele cotidiene și despre preocupările literare și despre diverse proiecte de viitor. Deși după terminarea facultății, cei doi părăsesc Clujul, Bazil nu încetează să-i urmărească activitatea.

În 2 august 1937, la vârsta de 30 de ani, Dan Pavel a trecut pe celălalt țărm. Moartea acestuia a părut nedreaptă și poate din acest motiv Bazil Gruia a păstrat un capitol în opera lui pentru prietenia lui cu acesta. Deși nici astăzi, după 50 de ani nu s-a găsit antidotul eficient pentru ceea ce a curmat viața scriitorului. Bazil își încheie capitolul afirmând clar și răspicat că dacă ar fi trăit mai mult ar fi oferit o minunată operă deoarece el poate fi considerat mezinul literar al lui Rebreanu.

Bazil Gruia și Șerban Cioculescu

Prietenia dintre Șerban Cioculescu și Bazil Gruia începe în 1972 când cel din urmă îi trimite volumul Obsesia verii decanului criticilor români de atunci, Cioculescu. La scurt timp, marele critic comentează volumul în România literară remarcând poemul Moara din tenebre și scriind că acest poem este o capodoperă. În finalul comentariului, Cioculescu scrie despre Bazil că deși este discret și-a găsit sunetul serios și pătrunzător. În urma acestui elogiu și cu ocazia unei călătorii la București, Bazil îl vizitează. Relația dintre cei doi a început atunci, cu o discuție de peste două ore. Aceasta relație a devenit tot mai apropiată, Bazil vizitându-l de fiecare dată când mergea la București. În semn de recunoaștere pentru relansarea făcută în arena literară, după G. Călinescu, Bazil îi dedică poemul Pod suspendat. În 1987 când Șerban Cioculescu împlinea 85 de ani Bazil i-a trimis o scrisoare pe care o redă în cartea Mixaje în timp.

În urma procesului Bazil Gruia – Alexandru Averescu, Șerban Cioculescu i-a scris lui Bazil o scrisoare în care susținea că acest proces ar trebui să reprezinte o medalie civică de invidiat.

Două, dintre cele trei cărți scrise de Bazil cu privire la opera și viața lui Blaga, încep cu un citat al scriitorului Cioculescu: „De la un scriitor mare […]. cel mai neînsemnat document în aparență are semnificația lui ‘revelatoarie’. A ține sub obroc, în colecții particulare, închise asemenea comori de informative, e un risc pe care istoricul literar nu-l acceptă. Cine ne garantează că, acela care ridică pretenția ca numai piesele inedite cele mai revelatorii să fie publicate, nu va pierde el însuși din propria lui colecție tocmai semnificativul?”

Această repetiție și totodată onoare de a începe o carte cu un citat atât de plin de impact, arată că pentru Bazil, Șerban Cioculescu a fost un scriitor important.

Bazil Gruia și Petre Țuțea

În 1929, Bazil Gruia începe colaborarea la săptămânalul Chemarea Tinerimii Române; în cadrul acestei colaborări, drumul lui se întâlnește cu cel al filosofului, jurnalistului și economistului Petre Țuțea. Activitatea celor doi a culminat cu procesul de presă purtat cu mareșal Averescu. În 1948, Petre Țuțea este arestat pentru spionaj în favoarea anglo-americanilor. În 1964 este grațiat prin Decretul nr. 411/1964. În urma acestei privațiuni de libertate, prietenul și confratele său, Bazil Gruia, realizează că acesta nu v-a avea timp suficient pentru a-și strânge articolele publicate în 1929-1932 în Chemarea Tinerimii Române și decide să strângă aceste articole

„Vivace, de-o oralitate copleșitoare într-o cascadă de idei și flux de matafore propii ori ale altora, din care citea după memorie pasaje întregi referitoare la concepte și categorii de fenomene ale vieții și lumii, nu puteam prevedea totuși atunci pe stălucitul doctrinar de mai târziu. Nu intuiam încă geniul ce-l avea ‘în nuce’ ci mai degrabă asemuiam talentul său unui râu spiritual care trece peste maluri în nestăvilită risipă dar care se retage în matcă și nu va ajunge să se reverse în marea cea mare a destinului românesc îmbogățindu-l cu undele sale fecunde.[…] Îmi dădeam seama că am în fața un om excepțional, de-o erudiție care cuprindea tot mai mari dimensiuni și totuși, repet, nu puteam prevedea filosoful din perioada maturității și a senectuții.”

Cei doi au avut prilejul de a conduce și organiza materialele, de a scrie editoriale pe marginea evenimentelor. Petrecând multe ore împreună, Bazil a început să-l cunoască și a reușit astfel să scrie despre copilăria și tinerețea gânditorului român. Bazil nu s-a oprit doar la rememorări ci a căutat documente care atesta studiile făcute de Țuțea.

Continuând studiul său, Bazil a întocmit o listă cu articolele publicate de Petre Țuțea în săptămânalul Chemarea Tinerimii Române, această listă cuprinde 38 de articole. Prin acest studiu asupra operei lui Petre Țuțea, Bazil a dorit să-i ofere prietenului său posibilitatea ca la ieșirea din închisoare să-i scrie propriile opere de maturitate și senectute.

Pe lângă cei cinci scriitori pe care i-am analizat în acest capitol, Bazil Gruia a avut legături și prietenii frumoase și cu alții, fapt pentru care a scris și poezia Gânduri pentru poeții stinși prea curând:

„Oare pentru că au ales ca dintr-o turmă cele mai frumoase cuvinte

și le-au adunat pe mirificul plai al Poeziei

iar pe celelalte, fiindu-le de prisos, le-au abandonat

lăsându-le să moară că părăsitele au pus pe capul lor blestem

o seamă de poeți au murit prea curând?

Oare de ce, fără sentimentul dureros al neîmplinirii

s-au pomenit totuși prea devreme în cetatea umbrariștii atâția poeți?

Eminescu la 39 e ani, Esenin la 30, Lorca ucis la 37 de ani,

Edgar Allan Poe stins la 40, John Keatts la 26, Cerna la 32

și mulți, foarte mulți care nu și-au atins zenitul anilor

ilustrând doar mângâietorul dicton hipocratic: ars longa, vita brevis.

Ah, de ce râul vieții poeților se retrage fără veste dincolo de izvor?

Oricum, chiar dacă Rilke s-a sfârșit la 51 de ani iar Blaga la 66

Oricare poet moare mult prea curând!”

CAPITOLUL V

PROCESUL BAZIL GRUIA – MAREȘAL AVERESCU

Desfășurarea procesului

„Câte adevăruri vor trebui scoase la iveală! Câte legende vor fi sbulberate cu ocazia acestui proces, în care ne vom angaja toate forțele de luptă, întreagă generație tânără național-țărănistă a României întregite! Vor putea rezista opiniei publice cristalizate timp de 22 decenii într-o unică și puternică interpretare a răscoalelor din 1907, textele art. din Legea apărării onoarei. Ce șubredă reabilitare? Și de ce o încearcă tocmai acum? Ce proces tainic sufletesc s-a petrecut în ființa Mareșalului, sensibilizându-i în așa măsură epiderma virtuților morale? […] Sperăm că, cu această ocaziune echivocul mascaradei averescane, va căpăta o completă deslegare și astfel opinia publică va fi scutită pe viitor de rătăciri insalubre.

Horărât lucru, procesul de la 10 noiembrie, al prietenului Bazil Gruia nu poate fi definit decât astfel: Lupta între două lumi, între două generații, una reprezentând tristețea amurgului, iar alta voioșia și splendorile zorilor României de mâine.”

– Petre Țuțea

Acest capitol prezintă procesul dintre Bazil Gruia și mareșal Averescu. Pentru acest capitol am hotărât să studiez ziarul Chemarea deoarece, mai general spus, procesul a fost între Chemarea și mareșal Averescu. Am hotărât să fac acest studiu al publicațiilor pentru a pune în valoare contextul istoric în care a avut loc procesul și pentru a vedea urmăriile pe care procesul le-a avut.

La vârsta de 21 de ani Bazil Gruia era prim-redactor la săptămânalul Chemarea Tinerimii române. Pe la începutul anului 1930 un articol din ziarul Îndreptarea, oficiosul ziar al partidului poporului i-a atras atenția. Acest articol vorbea despre problemele țărănimii și susținea că unicul tovarăș al țăranului român este Partidul Poporului. În urma acestui articol, tânărul scriitor s-a revoltat și fără a căuta o cizelare deosebită a scris articolul Între modestie și tupeu, articol semnat doar cu inițiale deoarece nu era rezultatul unei elaborări stricte.

Între modestie și tupeu arată indignarea tânărului care vine din lumea satului și care este uimit de acceptul mareșalului, pe atunci un general tânăr, de a executa oameni care nici nu au participat la răscoale. Deși această lipsă de simț uman era consemnată în ziarele vremii, mareșalul nu a sancționat nici un ofițer pentru atrocitățile comise. Nu poate fi condamntă întreaga armată pentru abuzurile sângeroase dar durerea din glasul nevinovat al victimelor din 1907 l-au îndemnat pe Bazil să susțină că mareșal Averscu nu a fost un sincer tovarăș al țăranului român. Tânărul scrie despre chinurile prin care mareșal Averescu trece pentru a demonstra ce mult se muncește în partidul lui pentru binele țării. Subtilitatea dar și puterea cu care abordează acest subiect în articolul publicat, îl fac pe Bazil Gruia un scriitor ager. Bazil susține că aceste rânduri sunt scrise cu scârbă dar ele doresc să fixeze o anumită atitudine a averescanilor față de opinia publică românească: o atitudine dezgustătoare, plină de batjocură la adresa țări. El nu îl acuză pe mareșal că a ordonat să tragă în cei care au înfruntat armata dar îi ajută pe oameni să treacă dincolo de gloria de la Mărăsești și Oituz și să-și amintească „ororile inutile” din 1907, cum le numește C. Mille. Prin acest articol Gruia dorește să aducă în memoria românilor tovărășia partidului poporului care le-a ridicat impozitele de trei ori mai mult decât erau înainte pentru ca apoi să-i jefuiască. „Cele 13 milioane sunt încă în memoria tuturor. Mai vreți vreo dovadă de ‘sinceră tovărășie ’ averescană cu țărănimea română?” (Anexa 7)

Articolul a nemulțumit Partidul Poporului și pe mareșal Averescu iar tânărul Bazil Gruia, mâhnit dar și satisfăcut, a fost chemat în judecată. Pe de o parte, tânărul a fost mâhnit deoarece mareșalul fusese atacat în multe rânduri și în mod violent de mari personalități ale culturii, precum Nicolae Iorga sau Titus Enacovici, dar niciodată acesta nu a încercat să se apere. Pe de altă parte, Bazil a fost satisfăcut de chemarea în judecată deoarece a simțit că aceasta este posibilitatea de a descoperi părți generale sau chiar concrete ale evenimentelor sângeroase din 1907.

În urma căutări în dosarul de la Ministrul de Război, privind răscoala din 1907 s-a putut descoperi Ordinul circular nr. 6 din 13 martie 1907 emis de mareșal, acest ordin prevedea planul de potolire a răscoalelor. Instanța de judecată nu a admis proba verității și astfel nu s-a putut dovedi mai multe atrocități săvârșite de mareșal. Totuși, în urma găsirii acestui ordin, mareșalul nu a putut nega că reprimarea răscoalei s-a făcut prin executarea unui plan făcut sub comanda lui.

Ca urmare a plângerii penale făcută de mareșal Averescu, Bazil Gruia a fost chemat la Cabinetul de Instrucție al Tribunalului Cluj și a fost întrebat dacă recunoaște că el a scris acest articol semnat doar cu inițiale. Scriitorul a recunoscut și astfel s-a intentat procesul penal. Mareșalul a dorit să profite de Legea pentru apărarea onoarei, rămasă în vigoare în Transilvania de pe timpul monarhiei austro-ungare. Această lege prevedea o posibilitate de apărare, o lege instituită de fosta stăpânire maghiară pentru a stingheri presa română. Din acest motiv, până în acel moment, mareșalul nu a intentat nici un proces, deși mai fusese acuzat cu privire la răscoala de la 1907. Acesta a preferat ca o lege maghiară, încă neabrogată, să-l apere.

Legea XLI din anul 1914 prevede apărarea onoarei. În această lege se definește calomia și insulta; este menționat felul în care acestea vor fi pedepsite și motivele care exclud pedeapsa. „Art. 1. Săvârșește delictul de calomnie acela, care în fața altuia afirmă sau divulgă despre cineva un atare fapt care, dacă ar fi adevărat ar putea ocaziona deschiderea acțiunei penale sau disciplinare în contra acestuia sau l-ar expune disprețului public.”

Pornirea procesului a dus la scrierea multor articole iar oamenii au manifestat tot mai mult interes spre a redeschide dosarele care prevedeau evenimentele din 1907, dosare închise printr-un decret de amnistie. În urma pornirii procesului, tânărul scriitor ocnamureșean a primit scrisori de la cetățeni și ofițeri pensionari care se ofereau să depună mărturii deoarece fusese martori la unele episoade ale răscoalei.

Ca apărare pentru tânărul scriitor se înscriseseră de bună voie, fără a li se pretinde vreo sumă de bani, un număr de peste 80 avocați din întreaga țară. Observând unirea opiniei publice, mareșalul a realizat că nu-și va atinge scopul și s-a arătat gata să-și retragă plângerea dacă ziarul își va retrage afirmațiile.

În acel moment de cumpănă, scriitorul a realizat că acesta nu mai era procesul lui ci procesul întregului ziar și a opiniei publice care dorea să afle măcar părți din actele derulate în 1907 în localitatea Flămânzi, o localitate cu un nume care parcă te duce cu gândul la starea deplorabilă a țărănimii. În aceste împrejurări, ziarul nu și-a retras afirmațiile iar în atmosfera încărcată de emoție a început procesul și evocările unor aversiuni fără folos din 1907.

În 10 noiembrie 1930 a fost primul act de procedură, un interogatoriu la Tribunal. Aici, Bazil Gruia a declarat că nu se simte vinovat că a provocat această lămurire istorică și a susținut că cere proba vericității și anume a dovedirii că înăbușirea răcoalei a întrecut limitele legale. Mareșalul a susținut că nu are nici o vină oferind din nou ziarului Chemarea posibilitatea de a-și retrage cele scrise. Bazil a declarat, din nou, că nu retrage nimic și astfel procesul a continuat. Apărătorii poetului au cerut deschiderea dosarelor de la Ministrul de Război însă mareșalul a negat existența acestora susținând că s-au pierdut. Tribunalul a respins această cerere de procurare a dosarelor. Proba cu martori a fost respinsă și ea. Orice probă de apărare a fost respinsă iar dezbaterea în fond a fost amânată pe data de 29 noiembrie 1930.

Întâlnirea din 29 noiembrie 1930 a început cu analizarea articolului incriminat iar procurorul a arătat că acesta conține elementele alcătuitoare ale delictului pentru care Bazil era acuzat. Avocați mareșalului, Anibal Teodorescu și C. Bucșan, mai cereau ca instanța să aibă în vedere trecutul măreț al mareșalului și vârsta sa, 71 de ani, iar acuzatul, tânărul de 21 de ani, să primească o pedeapsă cât mai mare.

În această atmosferă încărcată, un incident hazliu merită relatat: o scrisoare primită de la Traian Mârza, pe atunci student și apoi reputat avocat în Alba Iulia: „Am asistat la termenul de dezbatere în fond a procesului intentat de mareșal Averescu, pe tema răscoalei din 1907. Sala era tixită de lume. Printre noi, studenții, a apărut, transpirat și cu nasul roșu, avocatul Giurgiu (prenumele l-am uitat), un fel de avocat al țiganilor, dar posesor al unei verve îndrăcite. Tocmai pleda C. Bucșan, din partea mareșalului, într-un stil monoton, bolborosind ca un bătrân cantor, în strană. Căutând să demonstreze că generația tânără, dovedește un fel de inconșiență și-a permis să facă o comparație, prin care, era convins, că va face praf apărarea. La un moment dat, spunea că această tânără generație se poate asemăna cu…măgarul care paște pe Vezuviu. Dar în acel moment l-a întrerupt avocatul V. V. Stanciu. Iritat, C. Bucșan s-a oprit și s-a adresat președintelui, rugând să atragă atenția apărării pentru a nu mai fi intrerupt. Giurgiu a prins momentul și în mijlocul sălii a apelat la avocatul apărării, astfel: ‘Domnule Stanciu, lasă-l să pască liniștit’. S-a produs un hotot colectiv de râs, în sală. Președintele, stăpânindu-și și el cu greu râsul, a agitat clopoțelul, amenințând că evacuează sala. Iar pledoaria lui C. Bucșan a fost dată peste cap, comparația întorcându-se împotriva lui”.

Procesul și-a urmat desfășurarea iar cuvântul a fost dat apărării. Primul a luat cuvântul V. V. Stanciu care a susținut că scrierea acestui articol n-a fost decât un mod demn de a arăta adevărul cauzei susținute și că în acest articol nu există nici o dorință defăimătoare iar în lipsa intenției nu poate fi vorba de vreun delict. A urmat la cuvânt D.D. Rosetti care a susținut că tânărul acuzat este unul cu rezultate strălucite, cu un debut care ar trebui să fie apreciat și un muncitor adevărat. Acesta a mai spus că apreciază curajul tinerilor care caută mârșăviile săvârșite și că libertatea presei trebuie să fie apreciată pentru această posibilitate pe care o dă tinerilor. Pompiliu Ioanițescu a cerut și el achitarea lui Bazil Gruia spunând că acesta nu a abuzat nici o clipă de libertatea presei și că nu el ar trebui să fie sancționat în acest proces. G. Manea a arătat cauza învinuiri mareșalului și anume faptul că acesta nu a încercat să caute vinovații reprimării răscoalei și astfel orice bănuială de vinovăție cade asupra celui care n-a luat măsuri contra oamenilor care au abuzat și au depășit limitele legale. Despre împovorarea apărări pentru că nu s-a acceptat confirmarea adevărului cerându-se restrângerea pledoariilor a vorbit Ionel Pop. Dezbaterea a fost încheiată dându-se cuvântul acuzatului.

Acuzatul a început pledoaria vorbind despre onoarea pe care o simte când realizează că verbul tăios al lui Nicolae Iorga și condeiul lui Constantin Mille nu au reușit de 23 de ani să provoace acest proces. Acesta a continuat spunând că tot ce știe el este din documente și scrisori care vorbesc despre tragedia de la 1907 și cu cele spuse de Titus Enacovici, Constantin Mille și Nicolae Iorga pentru că el nici nu exista în acea vreme. Susținerea lui a continuat cu o serie de citate și versuri, din documente și scrisori care doresc să dovedească faptul că în timpul acestei răscoale oamenii care trebuiau să apere țăranii, au abuzat de putere. Bazil Gruia atinge și punctul în care vorbește despre cei 23 de ani de tăcere, ani în care mareșalul a tăcut și nu a încercat să se apere deși mulți l-au acuzat de răscoala de la 1907. Bazil aduce în fața Tribunalului diferite momente din istoria de după 1907 când mareșalul a fost condamnat și criticat pentru răscoală și dorește să afle de ce abia acum se simte calomniat. Scriitorul aduce apoi în pledoarie articolul său susținând că singurul delict din articolul scris este buna lui credință, faptul că a spus ce a citit și ce a înțeles el că s-a întâmplat în timpul răscoalei. Bazil încheie apărarea cum nu se poate mai frumos: vorbește despre tinerețea sa și despre faptul că nu se poate pune în rând cu Avram Iancu sau cu Victor Hugo care au scris istoria fiind tineri, dar crede că singurul lucru cu care el se poate mândri este tocmai tinerețea care o predă patriei, o tinerețe în care luptă pentru neamul românesc.

Dezbaterea s-a încheiat seara târziu iar președintele a anunțat emiterea hotărârii pe data de 1 decembrie.

Tribunalul a hotărât săvârșirea delictului de calomnie de catre Bazil Gruia în articolul Între modestie și tupeu și a pronunțat decizia de condamnare la 15 zile de închisoare și o amendă de 3000 lei. Tribunalul a motivat sentința cu două puncte: 1.inculpatul nu a mai fost pedepsit și este un student tânăr iar 2. acesta a arătat lipsă de respect față de bătrânul mareșal.

Sentința a fost atacată de ambele părți. Apelul care solicita declararea nevinovăției inculpatului a fost respinsă iar apelul reclamatului a fost admis.

În 21 iunie 1931, în numărul 23 al ziarului Chemarea Tinerimei Române găsim un anunț despre reluarea procesului. Anunțul este scurt și nu este semnat. Acesta transmite reluarea procesului și faptul că Bazil Gruia va fi asistat de cei mai distinși maeștri în avocatură. Pe aceiași pagină a ziarului găsim un articol semnat de Bazil Gruia. Acest articol are în vedere procesul pe care mareșalul Averescu l-a intentat împotriva președintelui ziarului, Viorel V. Tilea. Bazil Gruia scrie despre ecoul procesului din vara 1930 și cum în urma acestui proces mareșalul nu a fost mulțumit de rezultate intentând astfel un nou proces. Acest articol este un editorial care arată poziția ziarului și felul în care mareșalul a fost cuprins de o ură și o mare gelozie pentru generația tânără ardeleană care s-a unit prin formarea ziarului. Bazil Gruia încheie susținând că ziarul nu ocolește dezbaterea acestui proces în fața justiției și că obiectivul generației tinere este să pună capăt moștenirii deficitare ale trecutului și să scoată la lumină adevărurile ascunse.

Ultima dezbatere a avut loc la data de 26 iunie 1931, la 6 luni de la pronunțarea sentinței. La această ultimă dezbatere s-a anulat suspendarea executării pedepsei urmând ca instanța să emită mandatul de arestare.

Fiindcă procesul se încheiase iar anul universitar luase și el sfârșit, tânărul scriitor s-a retras în satul natal, la părinți. La doar câteva zile de la ultima dezbatere un grup de adepți ai mareșalului, crezând că acesta încearcă să fugă de executarea pedepsei, au mers în satul natal căutându-l pe Bazil. „Oprindu-se în mijlocul satului, ei au întrebat pe unii trecători unde locuiesc și între timp în jurul mașinii s-a strâns o mulțime de consăteni, țărani ce se întorceau în seara de vară de la câmp, cu sape, furci, coase, întrebând pe necunoscuții vizitatori ce doresc și dându-și seama că vor să-mi facă rău. Începând să fie tot mai insistenți în întrebări și chiar să vocifereze în dialogul cu necunoscuții oaspeți suspecți, consătenii au înțeles că planul lor nu poate reuși, astfel că au făcut cale întoarsă, de teamă să nu fie atacați și alungați cu forța din sat, deși doi dintre ei aveau revolver în mână. Episodul mi-a fost relatat de unii consăteni, care au luat parte la incident, imediat după consumarea lui, venind la mine, în casa părinților ei, de față cu aceștia. Firește, mareșalul nu cred să fi cunoscut planul acestor prozeliți ai săi, dar eu le relev tentativa odioasă spre a reflecta până unde puteau merge pasiunile politice și în anul Domnului 1931. Un decret de amnistie și grațiere a pus însă capăt pericolului în care mă aflam.”

Unitatea înainte, în timpul și după proces

„Osândirea d-lui Gruia nu dovedește nevinovăția mareșalui Averescu. […] Cel judecat poate deci ține fruntea sus deoarece prin procesul lui se aduce biruința unei generații”

Tudor Teodorescu Braniște

În ultimul cuvânt, în apărare, tânărul Bazil Gruia a înșiruit o serie de comentarii și adeziuni care l-au ajutat să meargă înainte cu procesul. Am găsit în jur de 15 articole scrise în timpul procesului și după acesta, articole pe care le voi prezenta mai jos pentru a vedea nu doar desfășurarea procesului dar și coeziunea pe care acest proces a constituit-o.

În 2 noiembrie 1930, în ziarul Chemarea sunt publicate două articole pe baza procesului și anume: Procesul Chemării. Un proces politic sau lupta între două lumi și 1907. Primul articol prezintă ce urmează să se dezbată la tribunal în 10 noiembrie: procesul lui Bazil Gruia intentat de mareșal Averescu. Se precizează că dosarul acestui proces este subțire: puține file care arată urmele unei revolte tinere și sincere. Scriitorul acestui articol este Petre Țuțea; el se întreabă de ce până astăzi mareșalul a suportat și a purtat figura de nepăsător în fața celor care l-au asaltat. El vede dincolo de acest proces și afirmă că mareșalul nu e împotriva scriitorului Gruia ci împotriva ziarului pentru că începuturile acestei redacții coincide cu ultima lui aventură, cea din 1926. Prin acest articol Petre Țuțea a intuit semnificația dorinței lui Gruia și a arătat solidaritoarea ziarului, a întregului tineret chemărist din Ardeal, Banat și Bucovina care își însușesc acest proces.

Cel de-al doilea articol are titlul 1907 iar scriitorul nu este menționat. În acest articol se pune accentul pe procesul ce va urma, proces care este așteptat cu încordare din mai multe motive: vor apărea o serie de personalități proeminente în fața instanței și se vor lămuri controversele istorice de la evenimentele din 1907. Aici se menționează prima data că redactorul Bazil Gruia va fi apărat de peste 80 de avocați din baroul Ilfov și cam tot atâția din Ardeal și Banat. Acest articol pare a fi scris de mai mulți scriitor ai ziarului deoarece afirmă: „Au dorit să se țină procesul? Foarte bine. Le stăm în față fără nici o teamă. Cu sufletul liniștit și conștienți de răspunderea celor afirmate – așteptăm sentința nepărtnitoare a justiției, care la 10 noiembrie – doi ani de la venirea la guvern a partidului national-țărănesc – va avea istorica sarcină de a se pronunța într-un litigiu, care depășește cronica faptelor diverse.”

Următoarele patru articole despre proces sunt publicate cu o zi înainte de proces, în 9 noiembrie 1930: Dansul Mareșalului – O polemică a morții semnat de Petre Țuțea, Amurg sinistru – Procesul unei conștiințe semnat de N. Lețeanu, Doi ani de guvernare și procesul Bazil Gruia semnat de Valeriu V. Pogăceanu și Procesul Chemării, nesemnat.

Articolul de pe prima pagină a Chemării, nr. 42 este și singurul care este însoțiti de o poză, o poză cu crucile țărănești de la Rojiște (Dolj). În acest articol, Petre Țuțea, scrie că întregul Ardeal așteaptă o clarificare cu privire la evenimentele din 1907. Spre finalul articolului, Țuțea mulțumește poetului pentru că a obligat Chemarea să se deștepte și a ridicat problema răspunderii revoltei de la 1907. Articolul se încheie cu o invitație către mareșalul Averescu de a veni în Ardeal pentru a face cunoscut adevărul și a primi din partea celor 11 mii de cadavre o defilare sinistră.

În cel de-al doilea articol, M. Lețeanu îndeamnă pe mareșal Averescu la spovedanie și face chiar el un scurt script la ceea ce acesta ar putea spune într-o spovedanie privind răscoala de la 1907. El scrie despre chinurile prin care mareșal Avrerescu trece și care-l fac să-și dorească să mărturisească toate poverile pe care le duce. Deși el consideră că românii știu ce s-a întâmplat la 1907, crede că mărturia mareșalului trebuie ascultată. El vede acest proces ca o spovedanie care ar ușura chinul mareșalului.

Articolul semnat de Valeriu V. Pogăceanu are o altă perspectivă decât cele care-l preceda, articolul are în vedere realizările celor doi ani de guvernare național-țărănistă iar apoi se îndreaptă spre evenimentul care vuiește în acele zile: procescul Bazil Gruia – Alexandru Averescu, procesul tânărului secretar de redacție și a bătrânului șef al partidului poporului. Valeriu susține ceea ce și Petre Țuțea scria: Bazil Gruia nu este singur în acest proces ci este susținut de generația tânără. Acesta termină articolul precizând că prin acest proces Bazil pune capăt averescanismul.

Ultimul articol, Procesul Chemării, prezintă o înșiruire de peste 60 de nume a celor care vor apăra Chemarea în acest proces. Articolul mai prezintă o parte din declarația făcută de Bazil Gruia în care acesta spune că nu se gândește să renunțe la proces, neacceptând propunerea mareșalului.

În următorul număr al ziarului Chemarea, nr. 43 din 16 noiembrie 1930 regăsim relatarea întregului proces, desfășurarea lui și deciziile luate de Tribunal. Tot în data de 16 noiembrie 1930, ziarul Românul scrie, pe prima pagină, câteva rânduri despre procesul chemariștiilor cu mareșal Averescu. Acesta prezintă încercarea mareșalului de a se disculpa, susținând că generalul Năsturel este vinovat de ilegalitățiile comise în 1907.

În 23 noiembrie 1930 găsim trei articole cu privire la procesul care avuse loc. Primul articol are ca titlu 907. Un document mai mult și este semnat de Ion Chelcea. Acesta scrie despre anul 1907 care va rămâne un an asupra căruia se va putea discuta încă mult timp, și care mai are încă multe lucruri ascunse care nu vor rămâne îngropate pentru totdeauna. El susține că încet, dacă cei care sunt în proces perseverează, se va putea contura o imagine a răscoalei.

Articolul 13 milioane este unul scurt dar unul plin de tristețe care îl cheamă pe șoferul Buzescu să strige și să declare cele 13 milioane care au dispărut. Articolul nu este semnat însă autorul acestuia scrie și despre procesul în care mareșalul Averescu a renunțat la cel mai important capăt de acuzare: lipsa celor 13 milioane.

Aspecte de la procesul Chemarea (Gruia-Averescu) – Mareșalul martor acuzat și acuzator – este un articol scris de Emil G. Antoniu. În prima parte a articolului Emil scrie despre bătrânul respectat care a urcat în cele mai înalte funcții posibile și care totuși a tolerat 450 de omoruri pe care le-a recunoscut. Pe cealaltă parte a procesului, scriitorul îl întâlnește pe tânărul plin de vigoare care v-a putea fi mândru la bătrânețe deoarece nu va omite toleranța inutilă. Articolul continua hazliu, sustinând că dacă tânărul acuzat ar fi fost mai mic cu un an, mareșalul s-ar fi judecat cu un copil. Emil G. Antoniu amintește și el despre cele 13 milioane pentru care, la sfârșitul dezbaterii, mareșalul cere ca ziariștii să nu publice nimic despre dispariția lor.

În 30 noiembrie 1930, cu o zi după ședința în care Bazil Gruia a fost condamnat, ziarul Chemarea a scris 5 pagini cu marele titlu: Înfrângerea politică a mareșalului Averescu – Deși fratele Bazil Gruia a fost condamnat pentru a-se da ‘satisfacție’ d-lui Averescu, totuși tribunalul i-a suspendat pedeapsa. L-a achitat complet pentru acuza privitoare la cele 13 milioane. D. mareșal Averescu, istoricește, politicește și moralicește rămâne condamnat în fața opiniei publice –. Articolul nu este semnat dar prevede fiecare detaliu și fiecare pledoarie din timpul procesului.

Ultimul număr din 1930 al ziarului Chemarea conține un aricol intitulat Ecouri de la procesul Averescu – Chemarea. Articolul are în vedere o serie de scrisori pe care redacția le primește după tulburătorul proces. Aceste scrisori sunt trimise de cei care nu doar susțin ziarul ci de cei care sunt gata să jure că au ținut în mână ordinul scris al generalui Averescu. Articolul se încheie cu vocea opiniei publice susținută de Tudor Teodorescu Braniște care într-un articol scris în Adevărul, în 4 decembrie 1930, pune în adevărata lumină procesul recent. În articolul scris de Tudor Teodorescu Braniște, acesta rezumă întregul proces și speră ca, câștigarea lui de către mareșal să nu-l oprească pe Gruia din a scris ce gândește.

Valentin Tașcu scrie articolul În culisele unui proces de presă unde, în mai bine de cinci pagini relatează întregul proces în câteva paragrafe cu sub-titluri inspirate: Mareșalul nu-și mai aduce aminte, Furia bătrânului mareșal, Stratagema mareșalului și consecvența civicului, Maiestatea sa ordinea…, …și sentința. Acest articol repeată fiecare detaliu din cadrul procesului, pledoaria acuzatului și sentința. În finalul articolului, Valentin Tașcu scrie despre gestul mareșalului, idea de dreptate și despre descifrarea adevărului.

În volumul II al cărții Mixaje în timp, Bazil Gruia încheie capitolul privind procesul avut cu mareșal Averescu, vorbind de lucrurile care l-au făcut să consemneze într-o carte toate evenimentele care s-au întâmplat în aceea perioadă; care l-au încurajat și l-au făcut să continue chiar și atunci când mareșalul i-a oferit șansa de a-și retrage cele spuse. În capitolul Un ecou târziu al răscoalei din 1907. Procesul de presă purtat cu mareșalul Averescu, Bazil Gruia face o delimitare între militarul care a fost mareșalul Averescu și omul politic care în 1907 a intrat în guvernul liberal ca ministru de război, asumându-și oprirea răscoalei. Cu ajutorul unor relatări din partea ziariștilor C. Mille, Titus Enacovici și a strălucitului Nicolae Iorga, dar și cu suportul articolelor publicate cu ocazia procesului, Bazil oferă o scurtă evocare a procesului și cu atât mai mult, clarifică evenimentele petrecute în 1907. În acest volum, Bazil consemnează o serie de scrisori și asentimente ale unor personalități, scrise sau spuse în timpul desfășurării procesului dar și după încheierea acestuia. Toate acestea aveau ca scop încurajarea tânărului și felicitările cu privire la clarificările făcute în timpul procesului.

Cu ocazia unei conferințe la Cluj, în 1930, filosoful Nae Ionescu îl felicită pe tânăr pentru articolul Între modestie și tupeu și pentru poziția pe care a luat-o în desfășurarea procesului.

Profesorul Mihai Ralea l-a felicitate, spunându-i că deși tribunalul l-a găsit condamnat, istoria l-a achitat. Acest profesor i-a fost prezentat lui Bazil de V. V. Stanciu, unul dintre avocații de la proces, la o conferință de la București.

Șerban Cioculescu, istoric și critic literar, i-a scris o scrisoare în care susținea că acest proces ar trebui să reprezinte o medalie civică de invidiat.

În final merită să amintim opinia lui Lucian Blaga cu privire la proces. Într-o discuție avută cu Bazil Gruia în anul 1950, după diferite discuții, Blaga îl invită să-i povestească cum a fost cu procesul intentat de Averescu. Acesta îi povestește cum a fost primit la București, cum i s-au luat interviuri, cum în cursul procesului sala era plină și doar cu bilete speciale se putea intra iar mai apoi îi arată artiocole din presa, extrase din pledoarii și ultimul cuvânt din apărare. Mirat de amploarea pe care o avuse procesul, Blaga l-a întrebat de ce nu scrie despre toate astea dar Bazil a susținut că nu dorește să se creadă că dă o importanță mare incidentului dar a afirmat și că poate vreodată se va scrie despre el. Blaga, spre a-l pune pe gânduri a remarcat: „Rău faci, sunt lucuri care nu trebuie uitate.” Poate, această ultimă remarcă a lui Blaga cu privire la proces, l-a făcut pe poetul Gruia ca aproximativ 49 de ani mai târziu, să aduce și să publice tot ce a însemnat pentru el acest proces, cine i-a fost aproape și cine l-a făcut să meargă înainte.

Pentru Gruia, dorința lui Blaga l-a făcut să scrie, iar pe mine, dorințele celor doi m-au făcut să caut și să răfoiesc cărți și ziare pentru a vedea ce amploare a avut procesul și cât de mult a luptat tânărul ocnamureșean pentru ca poporul român să cunoască tot ce s-a petrecut în timpul răscoalei de la 1907.

CONCLUZII

Asupra subiectului se poate zăbovi luni întregi, chiar ani, dar împreună cu poetul pot afirma și eu:

„Timp de vânzare?

Cine are de prisos,

Rog să mi-l vândă.”

În vara anului 2016 mi-am început studiul întrebându-mă de ce Bazil Gruia este atât de important și totuși atât de necunoscut în zilele noastre? Pe parcursul studiului meu, vorbind cu prieteni din Ocna-Mureș dar și cu oameni mai în vârsta din orașul natal, am realizat că Bazil Gruia este cunoscut, dar, din păcate, nu de generația mea. Se pare că cei care s-au născut după 1995, după moartea poetului, i-au cam pierdut urma.

Acum, la începutul verii 2017, realizez că Bazil Gruia nu este atât de necunoscut; l-au cunoscut oameni importanți iar el nu s-a lăsat mai prejos: dacă a vrut să-l cunoască pe Blaga, a făcut tot posibilul să-l întâlnească, la fel și cu Tudor Arghezi și alți scriitori. Privind acum din ansamblu, pot susține că Bazil Gruia nu este cunoscut de generația din care fac eu parte, dar este cunoscut de ocnamureșenii care l-au prins în viața sau care au studiat viețiile oamenilor importanți din Ocna-Mureș.

Mi-am început lucrarea dorind să fac un scurt portret al poetului; am dorit să vă felul în care scriitori vremii l-au văzut și l-au apreciat sau criticat. Am descoperit însă mai mult, am văzut felul în care acesta a impresionat lumea cu opera sa blagiană și cu poeziile sale. Am văzut cum fiica și nepoata lui trăiesc cu amintirea frumoasă a modelului pe care Bazil Gruia l-a oferit prin stilul lui de viața.

Dacă, după debut, poetul a așteptat aproape patru decenii pentru aprofundarea actului poetic, putem spune că s-a meritat să stea în preajma modelului său și să dobândească vocea lirică personală. Prietenia dintre „cel mai bătrân tânăr poet al Clujului” și „astrul de la Lancrăm” mi s-a părut de invidiat. Cei doi nu doar că petreceau mult timp și își împărtășeau experiențele din trecut și din prezent ci împărțeau o pasiune mult mai mare: poezia.

Nici legătura lui Bazil cu ceilalți scriitori nu pot fi neglijate, ele au dus la formarea frumosului stil pe care poetul și l-a însușit și la formarea omului Bazil Gruia. El este dovada clară a faptului că niciodată nu este prea târziu să îți îndeplinești visul avut în tinerețe.

Articolele lui stau mărturie și vorbesc despre trecutul României, a presei române. Viața lui și ceea ce a publicat sunt dovezile clare că nu și-a trăit viața într-un mod egoist ci a luptat să lase ceva poporului român. A luptat pentru țară ca un avocat adevărat iar ultima parte din viață a consacrat-o operei literare, operă care merită studiată chiar și de generația această și de cele viitoare.

Ce pot spune acum, la final, este că viața lui nu a fost irosită. I-am răsfoit cărțile, am citit articolele publicate și am retrăit cu lacrimi în ochi și cu zâmbet pe buze fiecare moment important din viața lui. Mai mult de atât, pot spune că mi-am îmbogățit cunoștințele culturale. Am scris și căutat cu o deosebită plăcere, fără să-mi verific ceasul ore în șir; fără să realizez cum trec orele în bibliotecă. Deși uneori dezamăgită că nu descopăr mai mult și mai mult, pasiunea a crescut cu fiecare nouă descoperire.

Indiferent că ne convine sau nu, trecutul a fost scris. Cuvintele scris nu mai pot fi șterse însă viitorul poate fi scris de noi. Să studiem trecutul este simplu însă provocarea vine atunci când realizăm că noi scriem viitorul, un viitor în care un nume ca cel al lui Bazil Gruia, trebuie amintit și cinstit.

BIBLIOGRAFIE

***Dicționarul literaturii române, Simion Eugen, Editura Univers Enciclipedic Gold, București, 2012.

***Dicționarul scriitorilor români, Vol. I, Editura Fundației Culturale Române: Albatros, București, 1995-2002.

***Dicționarul presei literare românești: (1790-2000), Ediția a III-a, Editura Institutului Cultural Român, București, 2004.

*** Literatura română contemporană, Vol. I: Poezia, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980.

Averescu, Alexandru, Alba-Iulia de abis : limpezirea unei situațiuni : articole publicate în ziarul "Îndreptarea", Editura Îndreptarea, București, 1928.

Averescu, Alexandru, Răspunderile, Editura Albatros, București, 1999.

Bitoleanu, Ion, Șefi de partide priviți cu ochii vremii lor : Constantin Argetoianu, Alexandru Averescu, Ion I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Corneliu Zelea Codreanu, I. G. Duca, Octavian Goga, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Alexandru Marghiloman, Ion Mihalache, Editura Ex Ponto, București, 2006.

Blaga, Lucian, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, București, 1998.

Blaga, Lucian, Hronicul și cântecul vârstelor, Editura Minerva, București, 1995.

Buzatu, Gheorghe, Istorie interzisă : mărturii și documente cenzurate despre mareșalii României: Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Ion Antonescu, Editura Curierul Doljean, Craiova, 1990.

Călinescu, George, Istoria literaturii române: de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1982.

Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socioumane, Editura Comunicare.ro, București, 2010.

Eco, Umberto, Cum se face o teză de licență: disciplinele umaniste, Editura Polirom, Iași, 2014.

Fufezescu, Lucian, La răscruce de sentimente, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010.

Gruia, Bazil, A patra dimensione, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

Gruia, Bazil, Arderea etapelor, Editura Tineretului, București, 1968.

Gruia, Bazil, Blaga inedit:amintiri și documente, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974.

Gruia, Bazil, Blaga inedit: efigii documentare, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

Gruia, Bazil, Blaga inedit: efigii documentare, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

Gruia, Bazil, Copacul ascuns, Ediția a 2-a, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010.

Gruia, Bazil, Efigiile riscului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

Gruia, Bazil, În țara toamnei, Editura Tipografia Națională. Cluj-Napoca, 1929.

Gruia, Bazil, Infinitul de fiecare zi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

Gruia, Bazil, Inscripții pe tăblițe de aer, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.

Gruia, Bazil, Miraculoșii alter ego, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

Gruia, Bazil, Mixaje în timp, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.

Gruia Bazil, Mixaje în timp, vol. II, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1999.

Gruia, Bazil, Obsesia verii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972.

Gruia, Bazil, Pelerin la Curtea Miracolelor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

Gruia, Bazil, Recviem pentru o iluzie, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1995.

Muscă, Vasile, Filosofia ideii naționale la Lucian Blaga și D.D. Roșca, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1996.

Nesselrode,Carol, Legea asupra presei și Lege asupra apărărei onoarei, Tipografia și Litografia Româneascp, Oradea, 1931.

Nicolescu, Nicolae C., Enciclopedia șefilor de stat și de guvern ai României, Editura Meronia, București, 2011.

Papuc, Ion, Scriitorul de filozofie și alte eseuri, Editura România Press, București, 2008.

Pavel, Dan, Jurnal, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974.

Rad, Ilie, Cum se scrie un text științific. Disciplinele umaniste, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2008.

Smarandache, Florentin, Clopotul tăcerii, Editura Haiku, București, 1993.

Steinhardt, Nicolae, Monologul polifonic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

Vaida, Mircea, Pe urmele lui Lucian Blaga, Editura Sport-Turism, București, 1982.

Voncu, Răzvan, Un deceniu de literatură: (1998-2008), Editura Ideea Europeană, București, 2009.

SITE-OGRAFIE

http://www.caietesilvane.ro/articole/567/Centenar-Bazil-Gruia.html (11.12.2016)

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/662/1/BCUCLUJ_FP_3234_1930_005_041.pdf (02.06.2017)

http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/533/1/BCUCLUJ_FP_3234_1926_001_001.pdf (09.04.2017)

http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/618/1/BCUCLUJ_FP_3234_1930_005_048.pdf (08.01.2017)

http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/626/1/BCUCLUJ_FP_3234_1930_005_002.pdf (02.05.2017)

http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/626/1/BCUCLUJ_FP_3234_1930_005_002.pdf (09.03.2017)

http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/630/1/BCUCLUJ_FP_3234_1930_005_045_046.pdf (13.02.2017)

http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/637/1/BCUCLUJ_FP_3234_1930_005_042.pdf (09.01.2017).

http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/649/1/BCUCLUJ_FP_3234_1930_005_044.pdf (09.01.2017)

http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/651/1/BCUCLUJ_FP_3234_1930_005_049.pdf (17.01.2017)

http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/654/1/BCUCLUJ_FP_3234_1930_005_043.pdf (09.01.2017)

http://www.lucianblaga.eu/opere/poezii/gradiste.html#.WUeih2iGNPY (19.06.2017)

http://www.ocnamuresonline.ro/despre-ocna-mures/sa-ne-cunoastem-orasul/1972-un-segment-din-biografia-poetului-bazil-gruia-mai-putin-cunoscut.html (14.06.2017)

http://www.ocnamuresonline.ro/ocnamureseni.pdf (07.03.2017)

http://www.ocnamuresonline.ro/ocnamureseni/1937-bazil-gruia-poet-publicist-avocat.html (19.01.2017)

http://www.referatele.com/referate/romana/Bazil-Gruia/ (03.02.2017)

ANEXE

Anexa 1 – Documente și acte oficiale care certifică rezultatele profesionale ale poetului Bazil Gruia ca student, avocat și poet.

Anexa 2 – Fotografii de la mormântul poetului.

Anexa 3 – Diplomele de cetățean de onoare al orașului Cluj-Napoca/ Ocna-Mureș.

Anexa 4 – Scrisoarea primită de Rodica, fiica poetului Bazil, de la Lucian Blaga, după vizita acestuia la Ocna-Mureș.

Anexa 5 – Statuia lui Lucian Blaga, realizată de Romul Ladea. Statuia se află în fața Teatrului Național Cluj-Napoca.

Anexa 6 – Poze de la procesul Bazil Gruia – Alexandru Averescu. Poze preluate din Bazil, Gruia, Mixaje în timp, vol II, Editura Casa Cărții de Știiță, Cluj, 1999, pag. 141-143.

Anexa 7 – Articolul Între modestie și tupeu.

INDICELE DE NUME

A

Antoniu: 51.

Arghezi: 21-22, 54.

Armeanu: 28.

Averescu: 1,6,8-9,12-14, 38-52, 55, 67.

B

Benciuc: 31.

Blaga Iosif: 28.

Blaga Liciniu: 25.

Blaga Lucian: 6, 8, 11, 12, 16-31, 52, 64, 65.

Bogza: 11.

Bologa: 29.

Brad: 11, 25.

Braniște: 48, 51.

Breazu: 21.

Brediceanu: 28.

Bucșan: 45.

Bucurescu: 11.

C

Călinescu: 4, 7, 24, 27, 38, 56.

Cerescu: 11.

Cerna: 40

Chelcea: 50, 56.

Cioculescu: 7, 11, 33, 38-39, 52.

Cosma Ioan: 16.

Cosma Hortensia: 34.

Cristian: 1-2, 13-15, 23.

D

Dănescu: 1-2, 13-15.

Daniello Helen: 28.

Daniello Leon: 26, 28.

Demian: 28.

Dobra: 12.

E

Eminescu: 40.

Enacovici: 43, 46, 52.

Ene: 18.

Ervin: 9.

Esenin: 40.

F

Fufezescu: 12.

Furdui: 28.

G

Ghibiu: 29.

Goga: 7, 21, 33-34.

Grigurcu: 11.

Gruia Altița: 4.

Gruia Vasile: 4.

H

Hugo: 46.

I

Iancu: 46.

Ilieșiu: 33.

Ioanițescu: 45.

Ionescu: 52

Iorga: 14, 42, 45, 54.

K

Keatts: 40

L

Ladea: 26-27, 64.

Lăncrănjan: 30-31.

Lașiță: 29, 31.

Lețeanu: 49.

Lorca: 40.

Lungu: 7.

M

Manea: 45.

Mârza: 44.

Micu: 7, 11, 30.

Mille: 42, 45, 51.

Minulescu: 22.

Moga: 9.

Muscă: 27, 57.

Mușlea: 21.

N

Năsturel: 50.

Netea: 22.

O

Oprea: 11.

P

Pavel Dan: 32, 37.

Pavel Dorian: 27.

Pervain: 11, 24.

Petrușcă: 21.

Philippide: 22.

Pillat: 10-11.

Poe: 40.

Pogăceanu: 49.

Pop: 45.

Popovici: 21.

R

Ralea: 52.

Rânziș: 9.

Rebreanu: 11, 32, 39.

Rilke: 40.

Roșca: 27, 57.

Rosetti: 45.

Rugescu: 27.

Rusu Aurelia: 33-34.

Rusu Liviu: 24.

Rusu Teofil: 33.

S

Șerban:28.

Serebreanu: 11.

Smântânescu: 33.

Smarandache: 11, 57.

Stamatiad: 22.

Stanciu: 44-45, 52.

Steinhardt:10, 57.

T

Tașcu: 12, 51.

Țațomir: 11.

Teodoreanu: 21.

Teodorescu Anibal: 44.

Teodorescu Virgil: 11.

Tilea: 46.

Triteanu: 34.

Tropea: 11.

Țuțea: 7, 32, 39, 41, 48-50.

V

Vasiliu: 10.

Vatamaniuc: 11.

Vieru: 11.

Voncu: 7,10, 57.

Z

Zub: 11.