Novatia Mod de Transformare a Obligatiilor

CUPRINS

Cuvânt înainte

Obligațiile în general pot fi privite într-un sens larg în care acestea reprezintă acel raport juridic ce este format dintr-un conținut, în care este cuprins dreptul subiectului activ (creditorul) de a cere subiectul pasiv (debitorul) ca acesta din urmă să dea să facă sau să nu facă ceva. Obligațiilor le mai pot fi atribuite și un sens restrâns prin care este desemnată numai latura pasivă a reportului juridic. Noțiunea de obligație își are temeiurile în dreptul roman unde era privată ca fiind o legătură pur materială (vinculum corporis) între debitor (res debendi) și creditor (res credenti). Trebuie făcută precizarea că obligațiile pot fi transmise și transformate, teoria generală a obligațiilor punând în evidență acest aspect, voința părților sau puterea legii fiind reprezentative în acest sens. Cu alte cuvinte latura activă sau pasivă a raportului juridic obligațional poate trece de la o parte la o altă persoană, sau unul dintre elementele unui raport juridic obligațional (subiect-obiect-cauză) poate fi schimbat.

În prezenta lucrare am tratat tocmai această parte a teoriei generale a obligațiilor și anume transmisiunea și transformarea obligațiilor, unde în literatura de specialitate s-a subliniat că exprimă « dinamica raporturilor juridice obligaționale ». În lucrarea de față am avut în vedere și reglementările aduse de actualul Cod Civil în materia transmiterii și transformării obligațiilor, dar și lucrările de specialitate scrise pe Vechiul Cod Civil făcând o paralelă în acest sens acolo unde este cazul. Aceasta este structura în cinci capitole. Astfel în primul capitol am tratat cesiunea de creanță punând în evidență altele noțiunea, formele, felurile și efectele acesteia, în capitolul următor am scris despre cesiunea unei creanțe constatată printr-un titlu normativ la ordin sau la purtător precizând în acest caz noțiunea, felul, modalitățile de transmitere, mijloacele de apărare. În cel de-al treilea capitol am avut în vedere subrogația unde de asemenea am făcut precizările referitoare la noțiunea, felurile și efectele acesteia (toate acestea reprezentând moduri de transmitere a obligațiilor). În penultimul capitol am tratat preluarea datoriei, mod de transformare a obligațiilor, iar în secțiunea a doua a acestui capitol am făcut referiri despre preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul. În ultimul capitol am avut în vedere un alt mod de transformare a obligațiilor și anume novația, unde am făcut printre altele mențiuni referitoare la noțiunea, feluri și efecte.

În ultima parte a lucrării am inserat câteva cazuri practice, din materia transformării și transmiterii obligațiilor, toate având la bază Vechiul Cod Civil.

Transmisiunea și transformarea obligațiilor

Introducere

Transmisiunea și transformarea obligațiilor văzută atât în latura lor activă cât și în latura lor pasivă reprezintă importante instrumente în ceea ce privește realizarea circuitului juridic civil. Încă din vechime din punct de vedere al teoriei dreptului civil analiza transmisiunii și a transformării în raport cu cerințele și tendințele care au adus la consacrarea lor juridică au constituit un segment important al științei dreptului civil. Noțiunea de transmisiune a obligațiilor poate forma obiectul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal. În ceea ce privește transformarea obligației reprezintă « … operația juridică în temeiul căreia se schimbă, prin acordul părților, unul din elementele raportului juridic de obligație: subiect, obiect sau cauza sa ».

În noua reglementare transmisiunea și transformarea obligațiilor este cuprinsă în titlul 6, cartea a V-a unde se discută despre obligații. În această categorie întâlnim cesiunea de creanță privită în general, cesiunea unei creanțe constatate printr-un titlul normativ, la ordin sau la purtător, subrogația (moduri de transmisiune a obligațiilor) , preluarea datoriei întâlnită în forma simplă, preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul și novația (moduri de transformare a obligațiilor). Acestea sunt reglementările în dispozițiile actului cod civil de la 1566 la 1614.

Capitolul I: Cesiunea de creanță

Aceasta este întâlnită în actualul cod civil în capitolul 1, titlul VI fiind reglementată la art. 1566-1592.

Secțiunea I. Considerații generale.

Creanța poate fi definită ca fiind acel drept al creditorului de a pretinde de la debitor să dea, să facă, sau să nu facă ceva. Această creanță poate fi transmisă de către un creditor unei persoane, această ultimă persoană purtând denumirea de cesionar, iar creditorul ce transmite respectiva creanță purtând denumirea de creditor cedat. Creanța constituie un element activ al patrimoniului creditorului, iar datoria constituie un element pasiv al patrimoniului debitorului. Raportul juridic obligațional ce se stabilește între creditor și debitor are un conținut economic, el cuprinde dreptul de creanță ce aparține creditorului și datoria (obligația corelativă) ce aparține debitorului. Astfel ia naștere cesiunea de creanță, fiind reglementată în Vechiul Cod Civil în materia vânzării în art. 1931-1398 și 1402-1404, iar noua reglementare începând cu art. 1566 și următoarele.

1. Noțiunea, forma și felurile cesiunii de creanță.

În actualul Cod Civil în art. 1566 cesiunea de creanță este definită ca fiind: « convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creație împotriva unui terț ». Astfel se poate observa că cesiunea unei creanțe prezintă un contract, care este încheiat între cedent și cesionar prin care creditorul cedent transmite cesionarului, o creanță împotriva unui terț. În vechea reglementare cesiunea de creanță reprezintă convenția în care creditorul (cedentul) transmitea o creanță care aparține unei alte persoane (cesionarului). Astfel se poate observa atât în vechea și noua reglementare cesiunea de creanță reprezintă un contract fiind astfel de natură contractual. Prin cesiunea de creanță debitorul creanței se păstrează, dar ca efect al cesiunii acesteia va căpăta denumirea de debitor cedat, acesta din urmă fiind un terț, aspect în care noua reglementare este precizată în mod expres în art. 1566 alin. 1, din actualul cod civil. În alin. 2 al aceluiași articol se precizează domeniul în care nu se aplică cesiunea de creanță, astfel aceasta nu se aplică în cazul transferului creanțelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlul universal precum și titlurilor de valoare și altor instrumente financiare, făcând excepție acest caz următoarele: cesiunii unei creanțe constate printr-un titlu normative, la ordin sau la purtător.

Făcând o dezvoltare a definiției se observă următoarele: cesiunea de creanță este raportată doar la latura activă a raportului juridic obligațional: este considerată ca fiind o convenție, iar prin această operațiune juridică creditorul transmite o creanță a sa unei alte persoane: debitorul creanței transmise rămâne același (terțul) , acesta nefiind parte în raportul juridic obligațional de cesiune, iar în ultima analiză cel căruia i se transmite creanța devine noul creditor al debitorului în cauză. Astfel ca și părți ale raportului juridic-obligațional de cesiune a creanței sunt: cedentul care este acea parte care transmite creanța și cesionarul care este acea parte ce dobândește respectiva creanță. Acestora li se vor adăuga debitorul cedat care reprezintă persoana ce este ținută să răspundă pentru creanța transmisă fiind terț, nefiind parte în acest raport juridic.

« Cesiunea nu este decât conținutul substanțial al unui contract care are drept scop să transfere un drept de creanță, contract care este de vânzare (sau un alt act juridic cu titlu oneros), dacă există o contravaloare sau o donație dacă este făcută din spirit de liberalitate ».

Fiind un contract, practic cesiunea de creanță trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond necesare pentru încheierea valabila a unui contract: consimțământul cedentului și cesionarului, obiect determinat, capacitate de a face acte juridice civile și cauza.

Consimțământul cedentului și a cesionarului

Consimțământul acestora constă în exteriorizarea hotărârii de a încheia un anumit act juridic fiind o condiție de fond a actului, esențială fără de care nu se poate încheia un contract. La încheierea contractelor ca de altfel și în cazul cesiunii de creanță trebuie să vorbim despre un consimțământ încheiat, iar pentru a fi valabil încheiat, acesta trebuie să existe, să provină de la o persoană ce are discernământ, să fie un consimțământ exteriorizat, să fie exprimat având la bază intenția de a produce efecte juridice, și să nu fie atins de vreun viciu de consimțământ. Atat cedentul cât și cesionarul trebuie să fie apți să aprecieze efectul actului încheiat, fiind considerat în practică, ca discernământul este temporal înlăturat, datorită următoarelor cauze: mania puternică, himnoza, beția, etc.

Obiectul contractului cesiunii de creanță

Prin aceasta se înțelege conduita pe care părțile (creditorul cedent și cesionarul), le stabilesc și anume, acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite. Există câteva condiții generale de validitate ale obiectului: obiectul să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, lucid și moral.

Cauza contractului de cesiune

Este o condiție de fond a contractului esențială, de validare și generală actului juridic civil ce constă în obiectivul urmărit de părți la încheierea acestuia.

Considerăm că părțile încheierii unui contract trebuie să urmărească scopul, obiectului acestuia, de ce s-a încheiat respectivul act juridic. Aceasta ar putea fi întrebarea potrivită pentru a putea să observăm rolul cauzei intr-un anumit contract (în cazul de față cauza contractului cesiunii de creanță).

Referitor la felurile cesiunii de creanță aceasta poate fi cu titlul onest cât și cu titlul gratuit. Dacă cesiunea de creanță apare cu titlul gratuit se va aplica dispozițiile asemănătoare celor de la contractul de donație « Măsura în care cesiunea de creanță reprezintă o donație, ea va trebui să îndeplinească condițiile de formă ale acesteia, adică să fie făcută în formă autentică ».

Dacă cesiunea de creanță este titlu onest se vor aplica dispozițiile din materia contractului de vânzare-cumpărare sau cu cele ce reglementează orice altă operațiune juridică în cadrul căreia părțile au convenit să se execute prestanța constând în transmiterea unei creanțe.

În actualul art. 1573 ni se pune în vedere forma cesiunii de creanță, aceasta fiind cedată prin simpla convenție a cedentului a cedentului și a cesionarului fără că să existe notificarea debitorului. Referitor la consimțământul debitorului nu se cere decât atunci când în funcție de împrejurări creanța este legată în mod esențial de persoana creditorului. Astfel spre deosebire de vechea reglementare unde se cere și consimțământul debitorului cedat, în noua reglementare nu întâlnim acest aspect.

2. Cesiunea de creanță, mod de transmitere a obligațiilor

« Transmisiunea obligațiilor privește noțiunea de obligație în sens larg, adică atât latura activă, cât și latura pasivă a raportului juridic obligațional ». Noțiunea de transmitere universal sau titlu universal a unei anumit patrimoniu trebuie să fie legată de noțiunea de transmisiune a obligațiilor în mod strâns.

2.1. Transferul drepturilor

Cesiunea de creanță transfer cesionarului toate drepturile pe care cedentul la are în legătură cu creanța cedată precum și drepturile de garanție și toate celelalte accesorii ale creanței cedate. Însă alin. 2 al art. 1568 prevede că fără acordul constitutorului cedentul nu poate preda cesionarului posesia bunului luat în gaj. Dacă constitutorul se opune bunul gajat rămâne în custodia cedentului.

2.2. Cesiunea parțială și creanțele viitoare

Art. 1571, alin. 1 din prezentul cod prevede că, creanța ce se referă la o sumă de bani poate fi transmisă în parte, iar din alin. 2 al aceluiași articol reiese faptul că creanța ce are ca obiect altă prestație nu poate fi cedată în parte afară de cazul în care obligația este divizibilă și cesiunea nu face ca aceasta să devină mai oneroasă în mod substanțial pentru debitor. În cazul în care se transmite o creanță viitoare actul trebuie să cuprindă elementele ce permit identificarea creanței cedate, aceasta fiind considerată ca transferată din momentul încheierii contractului de cesiune.

2.3. Cesiunile succesive

În momentul în care cedentul a transmis aceeași creanță mai multor cesionări succesivi atunci debitorul se eliberează plătind în temeiul cesiunii ce i-a fost comunicată sau a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu data certă. Referitor la raporturile dintre cesionarii succesivi aceeași creanță trebuie precizat că are preferință cel care și-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau comunicării acesteia de către debitor. Aspectul privitor la transmiterea aceleiași creanțe mai multor cesionari succesivi era întâlnit și în vechea reglementare soluționându-se conform principiului « qui pior tempore, potior jure ». Prin urmare cesionarului care notifică primul debitorului cedat, ori obținea primul acceptarea din partea acestuia prin înscris autentic devenea un simplu terț în raport cu toate celelalte acte de cesiune făcute de cedent altor cesionari. În această situație lui i se transmitea creanța contra debitorului cedat, aceasta din urmă devenind debitor al acestei cesionar.

2.4. Predarea înscrisului constator al creanței

Acest aspect îl întâlnim în art. 1574 din actualul cod unde se observă că cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constator al creanței ce s-a aflat în posesia sa, dar și orice alte înscrisuri doveditoarea ale dreptului transmis. Dacă în acest context se discută despre o cesiune parțială a creanței, cesionarul are dreptul la o copie legalizată a înscrisului constatator al creanței, dar și la menționarea cesiunii cu obligația semnării părților pe înscrisul original. Atunci când cesionarului dobândește și restul creanței, atunci cedentul va trebui să remite cesionarului cele prezentate anterior, când creanța devine întreagă. Această ultimă parte reiese din alin. 2 al aceluiași articol unde se menționează că « în caz de cesiune parțială a creanței, cesionarul are dreptul la o copie legalizată a înscrisului constatator al creanței precum și la menționarea cesiunii, cu semnătura părților, pe înscrisul original. Dacă cesionarul dobândește și restul creanței devin aplicabile dispozițiile din alin. 1 »

3. Obligația de garanție, dobânzile și costurile suplimentare

Distingem după cum obligația este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Astfel dacă cesiunea de creanță este cu titlu oneros cedentul are obligația de garanție față de cesionar, aceasta garantând existența creanței în funcția de data cesiunii fără să răspundă și de solvabilitatea teritoriului cedat. Însă dacă totuși cedentul s-a obligat în mod expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat în lipsă de stipulație contrară se prezumă faptul că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii. Această răspundere pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurența prețului cesiunii adăugându-se cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea. Dacă cedentul la data cesiunii cunoștea faptul că debitorul cedat se află solvabilitatea vor fi aplicative într-un mod corespunzător dispozițiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credință pentru viciile ascunse al bunului vândut. Dacă însă cesiunea de creanță este cu titlu gratuit art. 1585, alin. 5 ne pune în vedere faptul că cedentul nu garantează nici măcar existența creanței la data creanței la data cesiunii, aceasta petrecându-se bineînțeles în lipsă de stipulație contrară.

Spre comparație de vechea reglementare unde « obligația de garanție este impusă cedentului numai pentru situația în care cesiunea de creanță are caracter oneros ». În noua reglementare se observă în art. 1585 că fraza « în lipsa de stipulație contrară » îngăduie ca cedentul să garanteze și în cazul cesiunii cu titlu gratuit. În vechea legislație apare și obligațiile de garanție în cazul cesiunii unei drept aleatoriu, care s-a stins prin realizarea elementului aleatoriu, aspect care nu este precizat în noua legislație.

În art. 1586 din prezentul cod, se poate observa faptul că există o răspundere a cedentului pentru evicțiune, dacă prin fapta sa proprie, fie singură, fie concurentă, cu fapta unei persoane, cesionarului nu dobândește creanța, în patrimoniul său, sau nu poate să o facă opozabilă terților. Întinderea răspunderii cedentului în caz se va determina potrivit regulilor, privind răspunderea vânzătorului de rea credință pentru viciile ascunse ale bunului vândut.

În Vechiul Cod Civil observăm că există garanție de drept sau legală unde incuba « obligația cedentului de a răspunde de existența actuală a creanței și a accesoriilor acesteia, deci de a garanta că în momentul cesiunii, creanța exista în mod valabil, că el este titularul acestei creanțe, și că între nu a intervenit vreo cauză de stingere (plată, prescripție și compensație) ».

Dobânzile

Cu privire la dobânzile scadente și neîncasate ale cesiunii de creanță, acestea și orice venituri aferente acesteia, și devenite scadente și încă neîncasate de cedent se cuvin cesionarului cu începere de la data cesiunii. Privitor la costurile suplimentare se întâlnește posibilitatea despăgubirii ca drept al debitorului, acesta putând fi despăgubit de cedent și de cesionar pentru orice cheltuieli suplimentare cauzate de cesiune.

3.1. Creanțele ce nu pot fi cedate și clauza de inalienabilitate

În actualul cod civil în art. 1569 sunt precizate creanțele care nu pot fi cedate precizându-se astfel în alin. 1 al aceluiași articol faptul că nu pot face obiectul unei cesiuni de creanță acelea care sunt declarate netransmisibile de lege. Creanța care are ca obiect o altă prestație decât aceea a plății unei sume de bani poate fi cedată numai în cazul în care cesiunea nu face ca obligația să fie în mod substanțial mai oneroasă (alin. 2). Astfel per a contrario rezultă că dacă obligația se face în mod substanțial mai oneroasă, creanța care ca obiect o altă prestație decât aceea a plătii unei sume de bani nu poate fi cedată.

În ceea ce privește clauza de inalienabilitate cesiunea ce este interzisă sau limitată prin convenția cedentului prin convenția cedentului cu debitorul nu produce efecte în privința acesteia din urmă decât atunci când debitorul a consimțit la cesiune, interdicția nu este expres menționată în înscrisul constatator al creanței, și cesionarului nu a cunoscut sau nu trebuia să cunoască existența interdicției la momentul cesiunii, precum și atunci când cesiunea privește o creanță ce are ca obiect o sumă de bani. În ceea ce privește aceste aspecte trebuie precizat că răspunderea cedentului față de debitor pentru încălcarea interdicției de a ceda creanța nu este limitată.

Secțiunea II. Comunicarea, acceptarea și opozabilitatea cesiunii

1. Comunicarea și acceptarea cesiunii

În prezentul cod, în art. 1578 se observă obligația debitorului de a plăti cesionarului din momentul în care acceptă cesiunea printr-un înscris cu data certă, din momentul în care va primi în format electronic sau suport de hârtie, o comunicare scrisă a cesiunii, în care se arată identitatea cesionarului, identitatea creanței cedate în mod rezonabil și se solicită debitorului să plătească cesionarului. Alineatul 2 al aceluiași articol precizează faptul că debitorul nu se poate libera înainte de acceptarea sau primirea comunicării, decât în cazul în care plătește cedentului. Dacă comunicarea cesiunii este făcută de cesionar debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii, putând suspenda plata până la primirea unei asemenea dovezi, aceasta neproducându-se efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului.

2. Opozabilitatea cesiunii

Cesiunea nu îi este opozabilă fideiusorului decât dacă formalitățile prevăzute pentru opozabilitatea cesiunii față de debitor au fost îndeplinite și în privința fideiusorului însușii, iar ceea ce privește opozabilitatea cesiunii unei universalități de creanțe cesiunea în acest caz, actuală, sau viitoare, nu este opozabilă terților, decât atunci când aceasta a fost înscrisă în arhivă, iar debitorilor nu este opozabilă decât în momentul comunicării ei.

În vechea reglementare ca și condiții speciale (de opozabilitate) pentru ca cesiunea să poată fi opusă (opozabilă) « terților, inclusiv debitorului cedat se cerea ca cedentul sau cesionarul să notifice cesiunea debitorului cedat prin care-i face cunoscut că s-a schimbat creditorul, noul creditor devenind cesionarul. De asemenea se cerea și acceptarea debitorului cedat, făcută în formă autentică ». Observăm că o asemenea notificare numai este necesară în noua reglementare, lucru confirmat în art. 1573, alin. 1.

Secțiunea III. Efectele cesiunii

Privitor la acest aspect atât în vechea reglementare cât și în actualul cod civil, cesiunea de creanță produce efecte specifice. Astfel având în vedere pe deoparte efectele cesiunii ce se realizează între părți, și pe de altă parte efectele cesiunii față de terț.

1. Efectele cesiunii înainte de notificare

În noua reglementare în art. 1575 se observă că cesiunea de creanță produce efect între cedent și cesionar, iar cesionarul are posibilitatea de a pretinde tot ceea ce primește cedentul de la debitor. Acest lucru se întâmplă și atunci când cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului. În aceleași împrejurări cesionarul având posibilitatea să facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat.

În vechea reglementare se menționa faptul că « între părți ca efect al cesiunii de creanță, din momentul realizării acordului de voințe creanța se transfera către cesionar ». În noua reglementare chiar dacă nu se specifica expres acest lucru se subînțelege.

2. Efectele cesiunii intre cesionar și debitorul cedat

Astfel debitorul poate opune cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le putea invoca împotriva cedentului. Poate opune în acest sens plata făcută cedentului, înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă și indiferent de faptul dacă are sau nu cunoștința de existența altor cesiuni, precum și orice altă cauza de stingere a obligațiilor survenită în acel moment. Cesionarului poate să i se opună de către debitor de asemenea plata pe care el însuși (Debitorul), sau fideiusorul sau a făcut-o cu bună credință unui creditor aparte, și atunci când au fost îndeplinite formalitățile cerute pentru ca cesiunea să se facă opozabilă debitorilor și terților. Dacă cesiunea i-a devenit opozabilă debitorului prin acceptare, acesta nu mai are posibilitatea de a opune cesionarului compensația pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.

În Vechiul Cod Civil « până la îndeplinire formalităților cerute de lege pentru opozabilitatea cesiunii, debitorul cedat pentru să o ignore », pe când art. 1573 din actuala reglementare precizează faptul că, creanța este cedată prin simpla convecție a cedentului și a cesionarului, fără a exista în acest sens o notificare a debitorului, consimțământul debitorului nefiind cerut, decât atunci când, după împrejurări creanța este legată esențial față de creditor.

3. Efectele cesiunii părților între cesionarii creanței

Art. 1584 prevede că « în cazul unei necesiuni parțiale, cedentului și cesionarului sunt plătiți proporțional cu valoarea creanței fiecăruia dintre ei ». Această regulă se aplică în mod corespunzător cesionarilor care dobândesc împreună aceeași creanță.

Din interpretarea articolului reiese faptul că atunci când se au în vedere cesiuni parțiale, cedentul și cesionarul vor fi plătiți în mod proporțional cu valoarea creanței fiecăruia dintre ei, aspect întâlnit și în cazul în care discută despre cesionarii ce dobândesc împreună aceeași creanță, fiind plătiți proporțional cu valoarea creanței fiecăruia dintre ei.

Capitolul II: Cesiunea unei creanțe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător

1. Noțiune și feluri

Aceste tipuri de cesiuni conform art. 1587 din actuala reglementare, nu pot fi transmise numai prin simbolul acord de voință al părților. Astfel se întâlnesc în această parte următoarele tipuri de cesiuni: constatate prin titluri normativ, la ordin și la purtător.

2. Modalități de transmitere

Transmiterea în cazul titlurilor normative se va menționa atât pe înscrisul respectiv, dar și în registrul ce este ținut pentru evidența acestora. În cazul transmisiuni titlurilor la ordin este necesar girul, fiind aplicabil în acest caz dispozițiile din materia cambiilor, iar în ceea ce privește creanța încorporată într-un titlu la purtător va transmite prin remiterea materială a titlului.

Debitorul ce a emis titlul la purtător va rămâne ținut de orice deținător care este de bună credință chiar și atunci când va demonstra că titlul a fost pus împotriva voinței sale în circulație. În ceea ce privește plata creanței debitorul ce a emis titlul la purtător este ținut să plătească creanța constatată prin acel titlu oricărui deținător care îi remite titlul, cu excepția cazului în care i s-a comunicat o hotărâre judecătorească prin care este obligat să refuze plata.

3. Mijloacele de apărare

Debitorul poate opune deținătorului titlului excepțiile care privesc nulitatea titlului și cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestora, dar si cele care pot fi invocate personal numai împotriva deținătorului. Acela care a fost în mod nelegitim deposedat de un titlu la purtător nu îl poate împiedica pe debitor să plătească creanța aceluia ce îi prezintă titlul decât prin comunicarea unei hotărâri judecătorești, iar instanța trebuind pe cale de ordonanță președențială să se pronunțe în acest sens. Aceste aspecte sunt precizate în noul cod civil, în art. 1589 și 1592, unde se arată că (debitorul nu poate opune deținătorului titlului alte excepții decât cele care privesc nulitatea titlului, cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestuia, precum și cele care pot fi invocate personal împotriva deținătorului).

Capitolul III: Subrogația

Aceasta este reglementată în actualul cod civil în capitolul 2, fiind prevăzută la art. 1593-1598.

1. Noțiune și feluri

Subrogația personală sau subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței a fost definită în vechea legislație « un mijloc de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță cu toate garanțiile și accesoriile sale către un terț care a plătit pe creditorul inițial în locul debitorului ». Din definiție rezultă faptul că persoana ce plătea o datorie care nu îi revenea avea la îndemână două posibilități pentru a nu rămâne cu prejudiciul neacoperit dintr-o asemenea plată putând cere restituirea a ceea ce a plătit ca fiind o plată nedatorată; avea dreptul de a acționa pe adevăratul debitor pentru a plăti introducând în acest sens o acțiune întemeiată pe mandat, îmbogățire fără just temei sau gestiunea de a face, numai că procedând astfel solvensul (cel care a plătit) nu putea beneficia de garanțiile și accesoriile ce asigurau realizarea creanței. Cel ce plătea (solvensul) până la plată avea calitatea de terț față de raportul primar intervenit între debitor și creditor, iar odată ce subrogația opera, cel ce plătea intra în toate drepturile creditorului.

Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței era reglementată în vechea legislație în articolele 1106-1109 fiind întâlnită la capitolul rezervat stingeri obligațiilor, aspect considerat a fi unul greșit astfel sa precizat că « dispozițiile referitoare la plata prin subrogare sunt în mod greșit plasate de legitor în capitolul rezervat stingerii obligațiilor întrucât elementul caracteristic al acestei instituții nu-l constituie stingerea obligațiilor, ci substituirea terțului plătitor în drepturile creditorului ». Așadar se consideră că subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței constituie o modalitate de transmitere și nu de stingere a unui raport juridic obligațional, aspect observat pe bună dreptate. Alți autori referitor la subrogație afirmau următoarele: « Este posibil ca o persoană să plătească o datorie care nu incubă. În acest caz, ea poate cere restituirea plății nedatorate. Dacă nu înțelege să facă aceasta, spre a nu fi prejudiciată, ea va putea acționa pe adevăratul debitor pentru care a plătit, printr-o acțiune derivând din mandat, îmbogățire fără justă cauză sau gestiune de afaceri. În toate aceste cazuri, solvensul (cel care a plătit) nu va putea beneficia de garanțiile și accesoriile care asigurau realizarea creanței creditorului. De aceea – art. 1106- 1109 C. Civ. a prevăzut posibilitatea ca o plată să se facă și prin subrogare (înlocuire) , caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care plătește (solvens), care era terț față de raportul inițial dintre creditor și debitor » . Autorul făcând în acest sens o delimitare în cazul în care o persoană plătește o datorie care nu îi incubă, punând în evidență prin aceasta importanța pe care o are plata prin subrogare.

În noua reglementare, în art. 1593 se precizează că oricine plătește în locul debitorului are posibilitatea de a fi subrogat în drepturile creditorului cu condiția că nu va putea dobândi mai multe drepturi decât are acesta. Este vorba deci despre subrogația în drepturile creditorului, aspect pe care îl întâlneam și în vechea legislație, unde aceasta prezenta « un mijloc de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță cu toate garanțiile și accesoriile sau, către un terț care a plătit pe creditorul inițial în locul debitorului ». În ceea ce privește definiția subrogației noua legislație este mai precisă față de vechea reglementare, iar cu privire la terțul care este subrogat în drepturile creditorului prin plata pe care o face în locul debitorului, se arată în noua legislație că acesta (terțul) nu poate să dobândească mai multe drepturi decât creditorul, mențiune care nu este întâlnită în vechea reglementare.

Privind la felurile subrogației întâlnim subrogație convențională legală. Subrogația convențională așa cum era reglementată în vechiul cod civil și în noul cod civil se va împărți în subrogație convențională consimțită de creditor și subrogația convențională consimțită de către debitor.

Subrogația consimțită de creditor apare atunci când acesta din urmă primește plata de la un terț transmițându-i acestuia la momentul plății toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului. Ea operează fără consimțământul debitorului. Acest lucru este evidențiat în prezenta reglementare unde se precizează că « subrogația este consimțită de creditor atunci când, primind plata de la un terț îi transmite acestuia la momentul plății, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului, iar în alin. 2 al aceluiași articol arată că subrogația operează fără consimțământul debitorului. Orice stipulație contrară se consideră nescrisă ». Această formă a subrogației convenționale era prevăzută în art. 1107, alin. 1 potrivit cu care când creditorul primind plata așa de la o altă persoană, dă acestei persoane drepturile, acțiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra debitorului, această subrogație trebuie să fie expresă și făcută tot într-un timp cu plata. Din acest text de lege rezultă mai întâi « că in acest caz cel care face subrogația este creditorul, deoarece el prin primirea plății, subrogă pe terțul solvens în toate drepturile și acțiunile pe care le are împotriva debitorului său. Așadar numai creditorul trebuie să consimtă la subrogarea terțului fără a fi necesar să se obțină și consimțământul debitorului ». În acest articol pe lângă drepturile ce îi sunt acordate terțului (drepturi pe care le avea debitorul) , se preciza în mod expres că îi dădea acestuia și acțiunile, privilegiile sau ipotecile sale în contra debitorului, această subrogație trebuie să fie făcută în mod expres în același timp cu plata.

Din textul vechiului articol « rezultă mai întâi că în acest caz cel care face subrogația este creditorul, deoarece el prin primirea plății subrogă pe terțul solvens în toate drepturile pe care le are împotriva debitorului său », lucru pe care îl putem afirma și din interpretarea art. 1594 al prezentului cod civil.

Subrogația consimțită de către debitor apare în actuala reglementare în art. 1595 unde ne este prezentat faptul că atunci când acesta (debitorul) se împrumută spre a-și plăti datoria, transmite împrumutatului pe această cale drepturile creditorului față de care avea datoria respectivă. Ca și condiții de valabilitate alin. 2 al aceluiași articol ne prezintă că actul de împrumut și chitanța de plată a datoriei trebuie să aibă data certă unde în actul de împrumut va trebui să fie declarată că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanță menționându-se faptul că plata a fost făcută cu bani împrumutați de noul creditor. Aliniatul 3 precizează că « subrogația consimțită de debitor are loc fără consimțământul creditorului inițial, lipsă de stipulația contrară ». Astfel consimțământul creditorului inițial nu este cerut în cazul care, operează subrogația consimțită de debitor, acest aspect având loc de stipulație contrară.

În vechea legislație pentru a fi valabilă această subrogație trebuia ca « să se facă actul de împrumut și chitanța înaintea tribunalului (chitanța întocmită în formă autentică de către un notar public, conform noile reglementări) să se declare în actul de împrumut că suma s-a luat pentru a face plata și în chitanță să fi declarat ca plata s-a făcut cu banii dați pentru aceasta de noul creditor. Această subrogație se operează fără concursul voinței creditorului », amănunte pe care nu le întâlnim în alin. 2 al art. 1595 din noua reglementare privitor la condițiile de valabilitate ale subrogația consimțită de către debitor era prevăzută în art. 1107, alin 2, Cod Civil, unde se arată că intervine atunci când debitorul printr-o convenție încheiată cu o terță persoana, se împrumută cu o sumă de bani pentru a-și plăti datoria și subroga astfel pe împrumutător în drepturile creditorului. Se consideră astfel că « această subrogație prezintă pentru debitor avantaje fără a aduce atingere drepturilor creditorului inițial sau ale terților. Astfel pentru a se libera de creditorul inițial, debitorul poate recurge la orice modalitate cu condiția ca acesta să nu contravină legii și să nu lezeze drepturile subiective ale celorlalte persoane ». Din vechea legislație în legătură cu subrogația convențională consimțim de debitor mai rezultă că actul de împrumut trebuie să cuprindă mențiunea expresă potrivit căreia suma ce se împrumută era împrumutată pentru a plăti datoria: chitanța de plată a creanței trebuia să cuprindă mențiunea expresă în raport cu datoria se plătea cu suma împrumutată de la noul creditor.

Subrogația legală reprezintă un fel de subrogație care ne este prezentată în art. 1596 din actuala reglementare. Aceasta mai poartă denumirea de subrogație de drept și se produce: în folosul creditorului, chiar chirografar care plătește unei creditor care are un drept de preferință în condiții legii: în folosul dobânditorului unui bun care îl plătește pe titularul creanței însoțite de o garanție asupra bunului respective: în folosul celui care fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții are interes să stingă datoria: în folosul moștenitorului ce plătește din bunurile sale datoriile succesiunii.

În vechea legislație subrogația legală își găsește reglementarea juridică în dispoziție art. 1108 care preciza cazurile în care această intervenea. Cazurile în care subrogația legală opera în Vechiul Cod Civil erau următoarele: atunci când creditorul plătea unui alt creditor cu rangul preferențial (era cazul creditorului chirograf care avea rang inferior și care plătea creditorului ipotecar de rang superior) : când debitorul unui imobil ipotecat plătea creditorului căruia acest imobil îi era ipotecat, când moștenitorul a acceptat moștenirea sub beneficiul de inventar, plătea o datorie a succesiunii din propriul său patrimoniu. Făcând o paralelă a cazurilor în care subrogația legală intervenea în vechea reglementare cazurile care predomină în noua reglementare se poate observa că în prezentul cod civil, într-unul dintre cazuri subrogația legală se produce în folosul dobânditorului care îl plătește pe titularul creanței însoțite de o garanție asupra bunului respectiv, nespecificând ce fel de garanție, așa cum în Vechiul Cod Civil se precizează (când debitorul unui imobil ipotecat plătea creditorului căruia acest imobil îi era ipotecat) , aspect ce se lasă la interpretarea faptului că, putem avea în vedere ori ce fel de garanție. Celelalte cazuri în care subrogația legală apare, se aseamănă. Există la litera „e” a articolului 1596, formularea « în alte cazuri prevăzute de lege » astfel unul din cazurile prevăzute de lege și un al cincilea caz de subrogație legală este prevăzut de articolul 22 aliniatul 1 din legea numărului 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Potrivit acestui text de lege « la asigurările de bunuri și de răspundere civilă, în limita indemnizației plătite asiguratorului este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, și împotriva asiguratorului de răspundere civilă, în limite obligației acestuia ». Privitor la aplicarea acestei legi practica judiciară a precizat următoarele, ca natura juridică a acțiunii în regres exercitare de asigurator (societatea de asigurare) , împotriva persoanelor ce au fost culpabile de producerea unui accident, natura juridică a litigiului prin care asiguratorul se subroga în drepturile asiguratorului sau ale beneficiarului contra celor corespunzători de producea pagubei este comercială și nu civilă.

Astfel, « invocarea răspunderii civile delictului a terțului, în baza dispozițiilor art. 998 și 999 din codul civil (vechiul cod) aplicabile în conformitate cu prevederile articolului 1 alin. 2 din codul comercial nu poate imprima caracter civil al acțiunii în regres exercitate de asigurator, atâta vreme cât această acțiune îndreptată împotriva terțului vinovat de producerea accidentului, își are temeiul în contractul de asigurare, iar cu caracterul de act comercial al asigurării în ceea cel privește pe asigurator, atrage incidenta legii comerciale, potrivit articolului 56 din cod comercial față de toți contractanții ».

2. Efectele subrogației

În art. 1597 din actualul cod civil se precizează faptul că subrogația își va produce efectele din momentul în care terțul face plata în folosul creditorului. Aceasta produce efecte împotriva debitorului principal și a celor care au garantat obligația, putându-se opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial.

Creditorul inițial ce este titular al unei garanții în cazul de subrogație parțială poate să exercite drepturile sale pentru partea neplătită din creanță cu preferință față de noul creditor. Atunci când creditorul inițial s-a obligat față de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogația va fi preferat cel din urmă.

În vechiul Cod Civil distingem privitor la efectele subrogației următoarele aprecieri, astfel fără a se face o deosebire între subrogația legală sau convențională acesta produce aceleași efecte; regula în ceea ce privește efectele subrogației este următoarea; prin subrogație, cel ce se subroga, adică subrogatul dobândește toate drepturile creditorului plătit, acesta odată dobândind creanța plătită, dobândește și toate drepturile și accesoriile acestora, beneficiind astfel de eventualele garanții ale creanței data (ipoteca, privilegiile și gajul), și nu mai de acțiunea ce creditorul ar fi avut-o în contra debitorului dacă plata nu s-ar fi făcut așa cum e prevăzută în actuala reglementare; creanța și accesoriile sale împărțindu-se între creditor și subrogat atunci când este vorba despre o subrogație parțială, și solvensul plătind numai o parte din datorie, drepturile creditorului strămutându-se la solvens numai în limitele plății făcute. În ceea ce privea plata parțială creditorului și subrogatul veneau în concurs fără experiența unui drept de preferință. Codebitorul solidar care plătise întreaga sumă pentru toți creditorii beneficia în calitate de subrogat de garanțiile creanței, însă nebeneficiind de solidaritatea de care a beneficiat creditorul plătit, astfel creditorul solidar putând pretinde de la ceilalți codebitori numai plata fiecăruia, iar dacă unul dintre ei era insolvabil, subrogatul (codebitorul solidar plătitor) suporta, alături de ceilalți codebitori riscul insolvabilității.

Același principiu opera și în cazul pluralității de fidejusori, dar numai în raporturile dintre ei, de aici rezultând faptul că fidejusorul care a plătit întreaga datorie se va întoarce împotriva celorlalți pentru partea fiecăruia. În rapoartele codebitorului principal-fidejusorului plătitor va putea pretinde însă întreaga sumă plătită.

Tot în vechea reglementare dacă unul dintre codebitori solidari era insolvabil, codebitorul care a plătit împreună cu ceilalți codebitori solidari solvabili, suporta riscul insolvabilității. Surogatul avea contra debitorului pe lângă acțiunile creditorului și acțiuni proprii întemeiate fie pe gestiunea de afaceri fie pe îmbogățirea fără just temei sau contractul de mandat.

Capitolul IV: Preluarea datoriei

Secțiunea 1. Considerații prealabile

Această modalitate de transformare a obligației este întâlnită în actuala reglementare în capitolul 3, titlul V fiind cuprinsă între articolul 1599 și 1608, titlu unde se discută despre transformarea și transmiterea obligațiilor.

1. Noțiune

Art. 1599 al prezentei reglementări ne pune în valoare: « obligația de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi transmisă de debitor unei alte persoane; a. fie printr-un contract încheiat între debitor inițial și noul debitor; b. fie printr-un contract încheiat între creditor și noul debitor prin care aceasta din urma își asumă obligația ».

Astfel din cele precizate de actuala reglementare, putem defini preluarea datoriei ca fiind o modalitate de transformare a obligațiilor prin care debitorul poate să transmită unei alte persoane obligația pe care aceasta o are, obligația care se concretizează în plata unei sume de bani, ori de a executa o altă prestație, acest lucru putându-se face printr-un contract între noul debitor și debitorul inițial, aspect petrecut numai dacă creditorul își da acordul, fie printr-un contract ce este încheiat între noul debitor și creditor prin care noul debitor își asumă obligația. Se poate observa din perspectiva subiectelor acestei operațiuni juridice că există o deosebire pe care o întâlnim în comparație cu Vechiul Cod Civil unde operațiunea juridică în sens de negotium iuris-delegația intervenea între următoarele subiecte unde aveam ca debitor persoana care face delegația și se numea delegat. persoana care se obligă sau în locul delegatului care se numea delegat și creditorul care primea angajamentul îndeplinirii obligației (de către delegat sau delegant) numindu-se delegator.

Această instituție care în actuala reglementare poartă denumirea de preluare a datoriei era reglementată în Vechiul Cod sub forma delegație unde era definită ca fiind « operația prin care o persoană, numită delegant, aduce consimțământul sau angajamentul unei alte persoane, numită delegat, care astfel se obligă față de o a treia persoană, numită delegatar ». În doctrina a mai fost dată următoarea definiție ca fiind « contractul prin care debitorul dintr-un raport juridic preexistent aduce creditorului sau angajamentul unui al doilea debitor prin care acesta din urmă se obligă fie alături de primul debitor fie în locul său ». Și în prezenta reglementare se poate observa că debitorul aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, însă spre deosebire de Vechiul Cod Civil, unde se observa că al doilea debitor se obligă fie alături de primul debitor, fie în locul său, în Noul Cod Civil nu ne mai este precizat decât faptul că noul debitor se va obliga în locul debitorului inițial, și nu alături de el. Faptul că noul debitor este insolvabil la momentul preluării datoriei, aspect ce aduce la neeliberarea debitorului inițial, nu ne putem duce cu gândul că se obligă alături de noul debitor ci este precizat clar că nu este liberat, astfel el va plăti întreaga datorie (debitorul inițial) , pe când sintagma alături de primul debitor, presupune o împărțire a datoriei între noul debitor și debitorul inițial.

Dezvoltare

Din definiția preluării datoriei se poate preciza că aceasta este: a. de natură contractuală; b. un mod de transformare a obligațiilor; c. părțile preluării datoriei sunt debitorul inițial, noul debitor și creditorul neexistând denumiri specifice ca în vechea reglementare (delegant, delegatar și delegat); d. transformarea obligației constă în principal în aducerea angajamentului celui de-al doilea debitor, angajament potrivit căruia acesta va răspunde în locul debitorului inițial. În vechea legislație se consideră că delegația prezintă un interes practic deoarece se evită o dublă plată, în situația în care debitorul (delegantul) aveau o creanță împotriva unei terțe persoane (delegatul). Astfel delegatul în loc să plătească delegantului, iar acesta din urmă să plătească pe delegatar, delegatul plătea direct delegatarului, interes ce predomină și în noua reglementare pentru că și actualmente putem vorbi, în cazul preluării datoriei, de evitarea unei duble plăți. Un alt aspect pe care îl putem afirma în prezent în cazul preluării datoriei este că prin intermediul acestuia se poate face o liberalitate dacă persoana ce a primit de la debitor de a plăti o sumă de bani sau altă prestație nu pretinde ceva în schimb. Aspect întâlnit și în vechea reglementare unde se vorbea despre delegație că « pe calea delegației se poate face o liberalitate dacă delegatul se obligă să plătească o datorie a delegantului către delegatar fără a pretinde ceva în schimb ».

2. Condiții

Conform art. 1601 din actuala reglementare « debitorul inițial nu este liberat prin preluarea datoriei dacă se dovedește că noul debitor este insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimțit la preluare, fără a cunoaște această împrejurare », se poate observa din interpretarea acestui articol că insolvabilitatea existentă la momentul preluării datoriei, a noului debitor, și consimțirea creditorului la preluare fără a cunoaște această împrejurare nu liberează debitorul inițial.

În ceea ce privește acordul creditorului ca și condiție a producerii efectului a contractului între noul debitor și debitorul inițial, prin care noul debitor preia datoria debitorului inițial, poate fi asimilată delegației perfecte din vechea reglementare, prin care delegatul înțelegea ca obligația să fie executată de delegat fără a mai exista însă în cazul noilor reglementări în mod expres. Este bine de precizat a nu se confunda preluarea datoriei prin schimbare de debitor cu novația.

S-ar pune întrebarea, în cazul în care creditorul nu ar fi de acord cu înlocuirea debitorului inițial cu noul debitor, ce s-ar întâmpla? În Vechiul Cod Civil se discută despre delegația imperfectă prin care aceasta era o formă a delegației prin care delegatarul nu consimțea la liberarea delegantului și prin consecință creditorul inițial avea pe lângă debitorul său un nou debitor în persoana delegatului. Acest tip de delegație intervenind ori de câte ori lipsea declarație expresă a creditorului (delegatarului) despre descărcarea de obligație a debitorului inițial.

În noua legislație presupunem faptul că dacă creditorul nu își da acordul în ceea ce privește încheierea contractului încheiat între debitorul inițial și noul debitor, atunci preluarea datoriei nu va avea loc, însă există o rezervă în ceea a ce privește faptul dacă debitorul inițial poate să i se alăture noului debitor ca si garant a debitorului inițial, deoarece actualul Cod Civil nu specifică în mod expres aceasta.

În art. 1602, alin. 1 din actualul Cod Civil se precizează faptul că « creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în legătură cu datoria preluată ». Astfel se poate observa faptul că creditorul are posibilitatea de a se bucura de acele drepturi în legătură cu datoria preluată în contra noului debitor. Preluarea datoriei nu are nici un efect în ceea ce privește existența garanțiilor creanței cu excepția cazului în care acestea nu pot să fie despărțite de persoana debitorului.

Obligația fideiusorului sau a terțului ce a constituit o garanție pentru realizarea creanței se va stinge dacă persoanele îndreptățite nu și-au dat acordul la preluare.

3. Efecte

În Vechiul Cod Civil efectele delegației se distingeau după cum era vorba de delegație perfectă sau imperfectă. Astfel în cazul delegației perfecte în principiu stingea obligația veche și o înlocuia cu una nouă, delegantul (debitorul inițial) fiind descărcat de obligația sa față de delegatar (creditorul inițial) , iar în locul său rămânând obligat delegatul (noul debitor); obligația delegantului stingându-se, fiind înlocuită cu obligația delegatului.

În ceea ce privește efectele preluării datoriei actual reglementare, în art. 1600 precizează că « prin încheierea contractului de preluarea datoriei, noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel și sub rezerva art. 1601 (ce se referă la insolvabilitatea noului debitor) din Noul Cod Civil, este eliberat ». Din ceea ce ne precizează acest articol putem afirma faptul că se poate asemăna acest efect a preluării datoriei cu efectul delegației perfecte.

Delegația imperfectă în Vechiul Cod Civil avea ca efect faptul că un nou raport de obligație era adăugat celui preexistent, debitorul inițial nefiind descărcat de obligația sa față de delegatar, acesta având un nou debitor alături de cel inițial (delegatul). Astfel « ca delegația imperfectă delegatarul nu consimte ca liberarea delegantului, ceea ce face ca el – creditorul inițial – să aibă pe lângă debitorul său un nou debitor – delegatul ». Potrivit articolului din vechiul Cod Civil 1132 în lipsa unei declarații exprese a creditorului (delegatar) în sensul descărcării de obligație a debitorului inițial (delegant), obligația nu putea fi decât imperfectă, în acest sens fiind decis în practica judecătorească « simplul fapt al creditorului de a fi consimțit ca restul unei sume de bani pentru acoperirea unei creanțe să fie plătit de părintele debitorului până la un anumit termen acordat de creditor nu poate să însemne că acesta a înțeles să libereze pe debitorul inițial, face să se nască o nouă obligație în locul celei vechi. În ipoteza unei delegații perfecte, stingerea obligației preexistente implică o novație prin schimbarea de debitor care trebuie să rezulte dintr-o declarație expresă a creditorului delegatar așa cum prevede art. 1132 Cod Civil (vechea reglementare) prin care se face aplicarea principiului potrivit cu care renunțarea la un drept nu se prezumă ». Efect asemănător acestuia nefiind întâlnit în cazul preluării datoriei.

Conform art. 1604, alin. 1 « atunci când contractul de preluare este desființat, obligația debitorului inițial se naște cu toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terț de bună credință », prin aceasta înțelegându-se faptul că le sunt acordate terților de bună credință drepturile dobândite de către aceștia atunci când obligația debitorului inițial cu toate accesoriile sale renaște ca urmare a desființării contractului de preluare a datoriei. Există de asemenea posibilitatea pe care legiuitorul o acordă creditorului de a cere daune, interese celui ce a preluat datoria, excepție făcând cazul când cel ce a preluat datoria dovedește faptul că nu poartă răspunderea desființării contractului și a prejudiciilor suferite de creditor.

Delegația în vechea reglementare prezenta un interes practice în situația în care debitorul (delegant) avea o creanță împotriva unei terțe persoane (delegat), iar pentru a se putea evita o dublă plată adică terța persoană să-i plătească debitorului (delegantului) , iar acesta la rândul său să plătească pe propriul creditor, plata urma să se facă direct delegatarului, de către delegat. Astfel interesul apărea pentru a nu se face a doua plată recurgându-se astfel la operațiunea delegației. Și în cazul preluării datoriei interesul este același și anume noul debitor având o datorie față de debitorul inițial poate să nu mai restituie această datorie debitorului inițial, ci această datorie să fie preluată de către creditor cu acordul debitorului inițial.

4. Mijloace de apărare

În cazul preluării datoriei noul debitor poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorului inițial, cu condiția ca din contract să nu rezulte altfel. Totuși art. 1603 din prezentul cod alin. 1 ne arată excepțiile pe care noul debitor nu poate să le opună creditorului și anume compensația și orice altă excepție personală a debitorului inițial. Alin. 2 al aceluiași articol ne pune în vedere faptul că « noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul juridic dintre noul debitor și debitorul inițial, chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al preluării », astfel se poate observa că noul debitor nu are față de noul creditor mijloace de apărare pe care le avea față de debitorul inițial, aspect prezent și în cazul în care motivul determinant al preluării îl constituie acest raport.

Secțiunea II: Preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul

Ca și reglementare este întâlnită în prezentul cod între art. 1605-1608, fiind încadrată la Cap. III, secțiunea II reprezentând un mod de transformare a obligațiilor.

1. Considerații prealabile

În art. 1605 se precizează faptul că« preluarea datoriei convenită cu debitorul își va produce efectele numai dacă creditorul își dă acordul». Se poate observa din acest text de lege, că acordul creditorului este unul decisiv în ceea ce privește efectele existente în cazul preluării datoriei convenită cu debitorul.

2. Condiții

Oricare dintre contractanți poate comunica creditorului contractul de preluare, cerându-i să-și dea acordul. În acest sens se arată faptul că atât debitorul inițial cât și noul debitor poate să-i aducă la cunoștință creditorului cerându-i în acest sens să-și dea acordul cu privire la transformarea obligației ce a avut loc.

Alin. 2 al art. 1606 precizează « creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea ». Acest aspect este unul logic deoarece se subînțelege faptul că odată ce nu a primit comunicarea, creditorul nu are cum să-și dea acordul în ceea ce privește preluarea datoriei dintre contractant (debitorul inițial și noul debitor). Art. 3, alin. 3 precizează « cât timp creditorul nu și-a dat acordul, contractanții pot modifica sau denunța contractul ». Legiuitorul a lăsat în acest sens posibilitatea ca, contractanții preluării datoriei să poată să modifice contractul astfel încheiat sau să îl denunțe, însă aceste aspecte sunt condiționate de voința creditorului de a nu-și da acordul, per a contrario se deduce faptul că din momentul în care creditorul și-a dat acordul în ceea ce privește preluarea datoriei contractanții nu mai au posibilitatea de a modifica sau denunța contractul.

Art. 1608 face referire la obligațiile terțului unde se arată că « cât timp creditorul nu și-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor executând la timp obligația ». Astfel terțul, care urma să devină noul debitor, din momentul în care creditorul, fie nu și-a dat acordul privitor la preluarea datoriei, fie a refuzat preluarea, este obligat să îl libereze pe debitor în sensul de a fi lăsat ca acesta din urmă să-și execute la timp obligația.

Alin. 2 al aceluiași articol precizează că « creditorul nu dobândește un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe debitor, cu excepția cazului în care se face dovada că părțile contractante au voit altfel ». Din interpretarea acestui alineat reiese faptul că terțul odată fiind obligat să-l libereze pe debitor, creditorul nu va mai dobândi nici un drept împotriva terțului afară de cazul în care părțile contractante au voit altfel și s-a făcut dovada în acest sens. Astfel, dovada faptului că între debitorul inițial și noul debitor a existat o voința, în sensul de a dobândi un drept propriu creditorul împotriva noului debitor, când acesta din urmă este obligat să îl libereze pe debitorul inițial, prezintă o importanță deosebită.

În ceea ce privește termenul de acceptare, acest aspect este tratat în art. 1607, alin. 1 din actualul cod civil unde se precizează că « contractantul care comunică preluarea datoriei creditorului îi poate stabili un termen rezonabil pentru răspuns ». Atât noul debitor cât și cel inițial au posibilitatea de a comunica creditorului un termen pentru ca, acesta din urmă să-și dea răspunsul în ceea ce privește acordul său de a încheia sau nu preluarea.

Alin. 2 prevede că « dacă ambii contractanți au comunicat creditorului preluarea datoriei stabilind termene diferite, răspunsul urmează să fie dat în termenul care se împlinește cel din urmă ». Există astfel posibilitatea ca ambii contractanți ai preluării datoriei să stabilească termene diferite, iar aceste termene să fie comunicate creditorului. În acest caz se pare că răspunsul creditorului va trebui să fie dat în termenul ce va fi împlinit din urmă (acest termen poate fi comunicat atât debitorul inițial cât și de noul debitor).

Preluarea datoriei este considerată refuzată dacă creditorul nu a răspuns în termen (alin. 3). Consimțământul tacit al creditorului duce în mod implicit la refuzul acestuia ca preluarea datoriei să-și producă efectele.

CAPITOLUL V: Novația – mod de transformare a obligațiilor

În actuala reglementare acest mod de transformare a obligațiilor este întâlnit în art. 1609- 1614.

Secțiunea I – Considerații prealabile (istoric)

Se consideră faptul că din punct de vedere a originii sale a apărut în dreptul roman, având o importanță la Roma, în acea perioadă în care cesiunea de creanță și în general transmisiunea obligației, din cauza concepției rigide din acea vreme, cu privire la raporturile ligaționale nu erau admise. Astfel novația a apărut ca un mijloc deturnat de realizare a transmisiunii unei obligații, permitea schimbarea sau înlocuirea indirectă a creditorului sau a debitorului cu o altă persoană. În epoca dreptului roman clasic, Ulpian definea obligația ca fiind « un transfer de datorie dintr-o obligație anterioară într-o obligație nouă: prioris debiti in aliam obligationem transfusio atque translatio ». Apoi pe vremea lui Iustinian, în urma unei evoluții a apărut novația prin schimbarea datoriei între aceleași părți, care înlocuia astfel o obligație veche cu o obligație nouă. Codul civil francez, iar după exemplul sau codul civil roman au continuat să culeagă fructele evoluției consacrând astfel în textele lor toate cele trei tipuri de novație prin: schimbarea debitorului, schimbarea creditorului și schimbarea datoriei. În vechea legislație novația era reglementată în art. 1128-1137, iar în prezent așa cum am specificat anterior aceasta este întâlnită în art. 1609- 1614 în capitolul IV al prezentului cod civil, fiind o modalitate de transformare a obligațiilor.

1. Noțiune și feluri

În vechea reglementare novația era definită ca fiind acea convenție prin care părțile unui raport juridic obligațional sting o obligație existentă, înlocuind-o cu o nouă obligație.

Art. 1169 din prezentul cod civil ne arată faptul că « novația are loc atunci când debitorul contractează față de creditor o obligație nouă, care înlocuiește și stinge obligația inițială » (alin. 1). Astfel, așa cum se poate observa, articolul face referire la novația prin schimbarea datoriei, având loc atunci când între debitor și creditor ia naștere, prin încheierea unui contract, o obligație nouă. Putem afirma că novația reprezintă acea convenție prin care părțile unui raport juridic obligațional sting o obligație existentă, înlocuind-o cu o nouă obligație. Observând art. 1, alin. 1 al prezentului cod putem afirma că definiția nu e diferită de vechea reglementare.

Așa cum se precizează de către unii autori, și care e și în prezent valabilă, afirmația « specific novației este faptul că, chiar dacă raportul juridic obligațional se stinge, aceasta nu înseamnă încetarea efectelor sale, ci doar transformarea lui într-un alt raport juridic obligațional », pune în evidență faptul de a nu se face confuzie între stingerea unui raport juridic obligațional prin transformarea lui cu unul nou. Astfel, deși în vechiul cod novația era plasată la capitolul stingerea obligațiilor, trebuie specificat că aceasta reprezintă un mod de transformare a obligațiilor.

Schimbarea unei obligații cu o alta nouă poartă denumirea de novație obiectivă, care se produce între creditorul și debitorul inițial, dar în raportul juridic obligațional se schimbă obiectul acestuia. Spre exemplu, schimbarea obiectului are loc atunci când părțile convin, ca în locul unei sume de bani datorate, să fie executată o altă prestație.

Novație prin schimbare de debitor

Alin. 2 al art. 1609 din prezentul cod precizează că « de asemenea novația se produce atunci când un debitor nou îl înlocuiește pe cel inițial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligația inițială». În acest caz novația poate opera față consimțământului debitorului inițial. Acest articol face referire la novație prin schimbare de debitor ce este liberat de către creditor având ca rezultat stingerea obligației inițiale. Debitorului inițial nu îi este cerut consimțământul pentru ca novația să opereze. În vechea reglementare acest tip de novație este reglementată în art. 1301, Cod Civil, unde avea loc atunci când un terț se angaja față de creditor să plătească datoria fără ca pentru acest lucru să fie cerut concursul debitorului inițial. O asemenea novație opera pe cale de expromisiune.

Novație prin schimbare de creditor

Alin. 3 al art. 1609 arată că « novația are loc și atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui inițial față de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligația veche ».

Acest tip de novație, după cum se poate observa, operează prin schimbare de creditor, creditorul inițial fiind înlocuit de către noul creditor ca efect al unui contract nou, unde debitorul este liberat, iar obligația veche se va stinge.

În vechea legislație novația prin schimbare de debitor și novația prin schimbare de creditor erau considerate a fi novație subiectivă unde presupunea schimbarea creditorului sau a debitorului raportului juridic de obligație. Și în vechea legislație novația prin schimbare de creditor opera prin înlocuirea creditorului cu cel nou, debitorul fiind liberat în raport cu creditorul vechi, fiind obligat față de cel nou.

Dezvoltare

Din precizările făcute și din definiții putem afirma următoare idei ce conturează mai bine conceptul de novație: a. novația este o operație juridică în sensul de negotium iuris, este astfel un act juridic civil; b. novația nu este un mod de stingere a obligațiilor civile, ci unul de transformare a acestora, făcându-se astfel distincția dintre novație, mod de transformare a obligațiilor cu celelalte moduri de stingere a obligațiilor; c. debitorul rămâne în continuare obligatul creditorului, însă cu precizarea faptului că va avea de plătit o altă obligație; d. specific novației este și faptul că așa cum am mai precizat, stingerea raportului obligațional existent nu duce la încetarea efectelor acestuia, aceste efecte prelugindu-se asupra noului raport obligațional care se deosebește față de primul prin asumarea unei obligații noi în locul celei mai vechi; e. singura calificare posibilă a novației pe cale de consecință este ca aceasta să constituie într-un mod de transformare (nu de stingere) a obligațiilor și f. ca și concluzie efectele obligației inițiale prelungindu-se într-un raport obligațional nou transformându-se în efectele obligațiilor ce se vor naște. Novația nu trebuie confundată, ci dimpotrivă trebuie făcută deosebirea față de o serie de instituții juridice cum ar fi cesiunea de creanță, subrogația, în timp ce în cazul acestora din urmă se schimbă creditorul, dar se păstrează obligația inițială, în cazul novației obligația veche nu se mai păstrează, ea fiind înlocuită cu o alta nouă. În acest context apare ca neîndoielnică fizionomia proprie a novației în raport cu celelalte instituții juridice.

2. Mijloace de apărare, garanțiile și proba novației

Mijloace de apărare

Art. 1612 precizează că « atunci când novația are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului inițial și nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului cu excepția situației în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligația inițială ». Acest articol face referire la novația subiectivă prin schimbare de debitor, noul debitor neputând opune creditorului acele mijloace de apărare pe care le avea împotriva debitorului inițial și nici cele pe care debitorul inițial le avea față de creditor. Articolul arată situația excepție în care debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligația inițială atunci când mijloacele de apărare pe care debitorul inițial le avea împotriva creditorului.

Garanțiile novației

Actuala reglementare în art. 1611, alin. 1 prevede că « ipotecile care garantează creanța inițială nu vor însoți noua creanță decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres ». Noua creanță nu poate fi însoțită de către ipotecile ce garantau creanța așa cum prevede textul de lege decât în cazul în care în mod expres este prevăzut acest lucru. « În cazul novației prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanță inițială nu subzistă asupra bunurilor debitorului inițial fără consimțământului acestuia din urmă și nici nu se strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său». Textul codului face referire la novația subiectivă sau prin schimbarea debitorului prin care ne este precizat faptul că în cazul în care se vorbește despre creanța inițială ce este afectată de către ipoteci, acestea din urmă nu vor subzista asupra bunurilor debitorului inițial decât cu consimțământul acestuia din urmă, iar ultima parte a alineatului ne arată că acestea (ipotecile) nu se strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său.

Alin. 3 al aceluiași articol prevede că « atunci când novația operează între creditor și unul dintre debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanță nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contractează noua datorie ». Acest alineat face referire la ipotecile legate de vechea creanță care așa cum este precizat, acestea nu pot să fie transferate când novația are loc între creditor și unul dintre debitorii solidari decât asupra bunurilor codebitorului care contractează noua datorie.

Atât în vechea cât și în noua legislație se poate face următoarea afirmație « o dată cu vechea obligație se sting și toate accesoriile și garanțiile care o însoțeau afară de cazul când părțile prin acordul lor prevăd expres ca noua obligație să fie garantată prin garanțiile care însoțeau vechea obligație ». Acest text de lege este reglementat în vechea legislație în art. 1134, iar în noua legislație, art. 1611.

Proba novației

Art. 1610 din prezentul cod, arată că « novația nu se prezumă. Intenția de a nova trebuie să fie neîndoielnică ». Aceasta poate fi o condiție specială a novației în care se prevede ca din punct de vedere al voinței părților intenția de a nova trebuie să rezulte fără nici un fel de dubiu aceasta neprezumându-se. Se presupune faptul că odată ce există intenția de a nova se cere capacitatea civilă atât din perspectiva creditorului cât și a debitorului. Intenția părților de a nova (animos novandi) de a transforma vechea obligație într-una nouă constituie elementul esențial al novației, iar în lipsa acestei intenții de a nova nu se poate duce la concluzia că s-a realizat o novație. Prin urmare voința părților în acest sens (de a nova) trebuie să fie în mod clar exprimată. Acest lucru era întâlnit și în vechea legislație în art. 1130, Cod Civil unde se preciza că novația nu se prezumă. Voința de a o face trebuie să rezulte evident din act. « Astfel instanța supremă a decis în mod judicios în sensul că voința de a realiza o novație trebuie să rezulte evident din actul prin care părțile unui raport juridic obligațional sting obligația existentă înlocuind-o cu una nouă; lipsa manifestării exprese a voinței creditorului de a libera pe debitorul inițial, la încheierea actului ce se pretinde a fi o novație, face să nu fie îndeplinite condițiile ei de valabilitate; prin urmare actul juridic încheiat nu putea produce efectele unei novații, debitorul inițial rămânând ținut la îndeplinirea obligației asumate».

Secțiunea a II-a: Efectele novației

Privitor la efectele novației s-a afirmat următorul aspect, și anume « că acesta are un dublu efect: extinctiv și creator de obligații. Din definiția novației rezultă că produce un dublu efect: stingerea unei obligații vechi și nașterea simultană în locul său a unei obligații ». Între aceste două efecte se consideră că există o legătură indisolubilă, în sensul că nașterea unei obligații are drept cauză stingerea obligației vechi și invers, iar obligația veche se stinge numai dacă se naște noua obligație și corelativ nașterea noii obligații este subordonată celei vechi. « Așa se face că, atunci când obligația nouă este nulă, stingerea vechii obligații nu poate avea loc, existența sa fiind din nou pusă în cauză ». În actualul cod civil sunt reglementate efectele novației, în art. 1613-1614, făcându-se referire la efectele novației între debitorii solidari și fideiusori pe deoparte și efectele novației asupra creditorilor solidari pe de altă parte.

Principalul efect al novației este acela al stingerii vechii obligații și înlocuirea ei cu obligație nouă.

1. Efectele novației asupra debitorilor solidari și fideiusorilor

Astfel acest aspect este tratat în art. 1613 unde în alin. 1 se prevede că « novația care operează între creditor și unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalți codebitori cu privire la creditori. Novația care operează cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori». Liberarea celorlalți codebitori cu privire la creditori este condiționată așa cum prevede articolul de novația ce are loc între creditor și unul dintre debitorii solidari, iar fideiusorii vor fi liberați atunci când novația operează cu privire la debitorul principal. « Cu toate acestea atunci când creditorul a cerut acordul codebitorul sau după caz fideiusorilor ca aceștia să fie ținuți de noua obligație, creanța inițială subzistă în cazul în care debitorii sau fideiusorii ni își exprimă acordul» (alin. 2). Se observă că creanța inițială se va menține atunci când debitorii sau fideiusorii nu își exprimă acordul, acest lucru fiind condiționat și de acordul cerut de către creditor, codebitorul sau după caz al fideiusorilor ca aceștia să fie ținuți de noua obligație.

2. Efectele novației asupra creditorilor solidari

Actuala reglementare prevede în art. 1614 că, , novația consimțită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalți creditori decât pentru partea din creanță ce revine acelui creditor ”. Astfel atunci când un creditor solidar consimte la novație acesta nu poate să afecteze celorlalți creditori decât pentru partea din creanță ce revine acelui creditor. Între părți ca și efecte ale novației se va naște un nou raport juridic obligațional, raport ce este întotdeauna de natură contractuală deoarece reprezintă rezultatul voinței părților de a nova.

Cazuri practice. Jurisprudența în materie

1. Cesiunea de creanță

/Curtea de Apel București, Secția a III-a, decizia nr. 219 din 4 noiembrie 1888/

Din combinația art. 1393 și art. 1397 rezultă că cedentul garantează de drept existența în momentul cesiunii sau realizează dreptul cedat. În privința riscurilor cesiunea se aseamănă pe deplin cu vânzarea propriu-zisă; astfel din cauze posterioare cesiunii, drepturile cedate se desființează sau sunt modificate, cesionarul nu are nici un drept de recurs asupra cedentului.

/Judecătoria Buzău, secția civilă, 20 ianuarie 2009/

În cauza de față, în contractul de cesiune nu există nici o prevedere referitoare la prețul cesiunii. Totuși, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a precizat că prețul cesiunii a fost achitat prin reducerea datoriilor asociației de proprietari față de R A, așa cum reiese din procesul – verbal de scădere încheiat. Într-adevăr, reclamanta a depus la dosar, în cadrul probei cu înscrisuri, la fila 10 din dosarul Tribunalului înscrisul intitulat „Proces – verbal” întocmit între reclamantă și pârât, în baza contractului de cesiune; în acest înscris s-a prevăzut diminuarea anumitor datorii ale A față de R A. Instanța constată, analizând acest înscris, că la baza întocmirii lui a stat contractul de cesiune încheiat între A P pârâta și prezenta cauză și R A reclamanta, și nu Contractul de cesiune invocat în cererea de chemare în judecată și depus la dosarul cauzei. În consecință, susținerea reclamantei în sensul că prețul cesiunii a constat în reducerea datoriilor pârâtei, conform acestui proces – verbal, nu poate fi primită, din moment ce existau neconcordanțe între cele două înscrisuri și, mai mult, în cuprinsul contractului nu s-a făcut nici o referire la prețul cesiunii, ceea ce conduce la concluzia caracterului gratuit al transmiterii creanței către cesionar. Întrucât, prin prisma susținerilor reclamantei, se naște un dubiu cu privire la caracterul oneros sau gratuit al contractului, instanța nu poate interpreta această convenție decât în sensul art. 983 din Codul Civil, urmând ca dubiul să profite debitorului, în sensul calificării convenției ca fiind cu titlu gratuit.

În această situație, față de dispozițiile art. 1392 Cod Civil, cesiunea fiind cu titlu gratuit aceasta nu dă naștere, în sarcina cedentului, obligației de garanție, acest efect fiind prevăzut de lege doar pentru cazul cesiunii cu titlu oneros, asimilate vânzării, doar în această ipoteză cedentul fiind răspunzător față de cesionar în limitele prețului încasat în schimbul creanței transmise.

Mai mult, în contractul încheiat între părți nu s-a prevăzut obligația cedentului de a garanta pentru existența valabilă a creanței, acest fiind ținut să garanteze doar pentru solvabilitatea debitorului cedat, conform art. 2 din contract.

În consecință, acțiunea reclamantei, întemeiată pe obligația (legală sau convențională) a cedentului de a garanta pentru existența creanței, apare ca neîntemeiată, față de considerentele expuse, urmând a fi respinsă.

Față de soluția ce urmează a se pronunța asupra capătului principal al cererii, instanța urmează să respingă ca neîntemeiate și capetele de cerere accesorii, având ca obiect plata penalităților de întârziere aferente debitului principal și cheltuielile de judecată.

2. Subrogația

/Curtea de Apel București, Secția a II-a, nr. 144 din 30 aprilie 1982/

Pentru a se invoca cu succes o subrogațiune convențională nu este suficient ca în actul de împrumut să se arate destinația banilor ce mai trebuie ca în chitanțele de plată obținute de la creditorii satisfăcuți să se facă mențiune că într-adevăr banii împrumutați au fost utilizați în acest scop și se mai cere de asemenea ca aceste chitanțe să fie făcute înaintea tribunalului.

/Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr. 104 din 22 ianuarie 2008/

Potrivit art. 1108 pct. 3 Cod civil, subrogația se face de drept în folosul aceluia care, fiind obligat cu alții sau pentru alții la plata datoriei, are interes de a o desface.

În speță nu sunt aplicabile aceste dispoziții legale întrucât nu suntem în situația unor codebitori solidari, care pot fi urmăriți de creditori.

Prin acțiunea formulată la 21.09.2006 înregistrată la Judecătoria Târgoviște reclamanta G. C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții D. G. F. P. , AVAS București și SCA, să fie admisă acțiunea în subrogație legală, personală și novarea obligației prin schimbare de debitor.

Tribunalul Dâmbovița – Secția Comercială și Contencios –Administrativ prin sentința nr. 520 din 15 aprilie 2007 a respins acțiunea.

S-a reținut, în pronunțarea acestei hotărâri, că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1108 cod civil privind subrogarea în drepturile creditorilor, că în cauză SC G. C. și-a manifestat opoziția față de plata datoriilor SC A. P. F. și de subrogare în drepturile acesteia.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Ploiești – Secția Comercială, de Contencios Administrativ prin decizia nr. 143 din 4 iulie 2007.

În ce privește subrogația legală personală invocată de reclamanta apelantă, s-a reținut neîndeplinirea condițiilor art. 1108 cod civil.

Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamanta a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 codul de procedură civilă invocând interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și aplicarea greșită a legii, susținând că: problema subrogației legale, personale a fost soluționată greșit de instanțe care s-au limitat la subrogația convențională, consimțită de creditor și au reținut lipsa consimțământului, fără să observe că subrogația invocată a fost întemeiată pe articolul 1108 cod civil, raportat la 1041, 1053 și 1054 cod civil referitor la solidaritatea obligației.

Răspunderea revine SC A. care în temeiul contractului de prestări servicii încheiat cu SC A. SRL a preluat și valorificat toată marfa produsă de acesta din urmă astfel că nu a avut încasări pentru plata datoriilor fiscale.

Recursul este nefondat.

Recurenta invocă greșita aplicare a subrogației legale, art. 1108 cod civil, și anume cazul al 3-lea, care prevede că subrogația se produce în folosul aceluia, care fiind obligat cu alții sau pentru alții la plata datoriei, are interes să o plătească.

În speță nu sunt aplicabile aceste dispoziții legale întrucât nu suntem în situația unor codebitori solidari, care pot fi urmăriți de creditori.

Recurenta este singura debitoare față de AVAS și DGFP Dâmbovița, conform hotărârii irevocabile a Tribunalului Dâmbovița nr. 151/2005.

Cererea acesteia de a reține existența subrogației legale prin novarea debitorului și alăturarea în calitate de codebitor a SC A. , este fără temei, atât timp cât nu s-a făcut dovada că aceasta a fost obligată față de AVAS și DGFP.

De altfel, răspunderea reclamantei a fost urmare aplicării art. 25 al. 1 din Legea nr. 164/1995, iar SC A. nu a fost parte în litigiul menționat, astfel că stabilirea altei răspunderi ar însemna încălcarea principiului autorității lucrului judecat.

3. Novația

/Curtea de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 1472, 21 martie 2000/

Novația prin schimbare de creditor nu necesită consimțământul debitorului și în privința acestuia are ca efecte stingerea obligației față de vechiul creditor și nașterea unei noi obligații față de ultimul creditor.

/Curtea supremă de justiție, decizia nr. 5394 din 10 octombrie 2001/

Voința de a realiza o novație trebuie să rezulte evident din actul prin care părțile unui raport juridic obligațional sting o obligație existentă înlocuind-o cu o nouă obligație. Lipsa manifestării exprese a voinței creditorului de a libera debitorul inițial o dată cu încheierea actului de a nova face să nu fie îndeplinite toate condițiile de valabilitate, prin urmare actul nu își poate produce efectele, debitorul inițial fiind ținut în continuare de achitarea obligației existente.

/Tribunalul Iași, Secția I, nr. 100 din 31 mai 1922/

Ca să opereze o novație subiectivă prin schimbarea de creditor sau de debitor trebuie să preexiste o obligație unilaterală în care să se poată schimba pe rând creditorul sau debitorul.

Așa că în obligațiile signalagmatice cum sunt cele rezultând dintr-un contract de închiriere fiecare parte jucând un dublu rol de creditor și debitor în același timp, novația subiectivă nu poate opera spre stingerea obligației.

« Intenția de a nova trebuie să rezulte expres din voința părților, astfel spre exemplu faptul de a plăti o sumă lunară, în loc de a presta în natură oligația asumată prin contract nu înseamnă prin el însuși intenția de a nova (a se vedea Trib. Suprem, Colegiul Civil, decizia nr. 575, 30 mai 1962) ».

4. Delegația

/Tribunalul Suceava, decizia civilă, nr. 760 din 1980/

Simplu fapt al creditorului de a fi consimțit ca restul ca restul sumei de bani pentru acoperirea creanței să fie plătit de părintele debitorului până la un anumit termen acordat de creditor, nu înseamnă că acesta a înțeles să elibereze pe debitorul inițial capabil de a se obliga să se nască o nouă obligație în locul celei vechi. In ipoteza unei delegații perfecte stingerea obligației preexistente implicând o novație prin schimbarea de debitor, aceasta trebuie să rezulte dintr-o declarație expresă a creditorului delegatar, astfel cum se prevede în art. 1132, Cod Civil prin care se face o aplicare riguroasă a principiului că « renunțarea nu se prezumă ».

Decizia nr. 208/R/25. 04. 2007 a Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr. 7376/3/2006

Obligația de a respecta obligațiile impuse de către F. P. S. în contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni încheiat cu Asociația Salariaților și membrilor conducerii S.C…, asumată de către pârâtă în cadrul contractului de credit și de gaj față de pârâtul F.P.S. , actualmente A.V.A.S., a fost acceptată în mod tacit de către A.V.A.S. și reprezintă o delegație imperfectă conform art. 1132 Cod civil.

Concluzii

În lucrarea de față am avut în vedere noutățile aduse de actualul Cod Civil, dar și lucrări de specialitate bazate pe Vechiul Cod Civil. Consider că noutățile aduse de actualul cod civil, în materia transmisiunii și transformării obligațiilor nu sunt foarte mari în comparație cu vechile reglementări, și se poate observa că actualul cod dă o definiție mai cuprinzătoare instituțiilor, iar în privința unora dintre aceste instituții se poate observa o schimbare a denumirii lor (de exemplu, delegația devine preluarea datoriei).

Lucrarea cuprinde o paralelă sumară a instituțiilor de drept civil din partea transmisiunii și transformării obligațiilor, paralelă făcută între noutățile aduse de actualul Cod Civil și vechile reglementări.

O mențiune pe care doresc s-o fac alături de alți este aceea în sensul că se cunoaște faptul potrivit căruia, de lege lata, transmisiunea laturii active a raportului obligațional este posibilă numai prin acte între vii (transmisiunea creanței) , astfel transmisiunea de datorie nefiind posibilă. Aceasta însă, , fiind posibilă însă prin alte mijloace juridice (în sensul că cesiunea de datorie ca operație juridică de sine stătătoare poate fi concepută în dreptul civil ”. (C. Bârsan 2008). Astfel de lege ferenda, ar putea fi avute în vedere și transmisiunea de datorie.

Pentru tratarea acestei lucrări am folosit diverse surse de informare cum ar fi tratate, cursuri, monografii, coduri, surse care m-au ajutat la conturarea acesteia.

Bibliografie

Dogaru, Ion; Pompil, Drăghici, Teoria generală a obligațiilor, Vol. III, București, 1998

Dogaru, Ion; Pompil, Drăghici, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Bech, București 2002

Radu, I. Motica; Lupan, Ernest, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 2008

Niță, Vali Ileana, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Didactică și pedagogică, București, 2009

Stătescu, Constantin; Bârsan, Corneliu, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Bech, București, 2002

Stătescu, Constantin; Bârsan, Corneliu, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2008

Pop, Liviu, Regimul juridic general al obligațiilor, Ed. All Bech, București, 2006

Vechiul Cod civil

Actualul Cod civil

http://www.jurisprudența.com/speta/civil-cesiune-de-creanta-obligatie-de-garanție-vv7m/

http://www.jurisprudenta.com/speta/delega%C5%A3ie-imperfect%C4%83-1e71/