Noutati Privind Programul de Recuperare In Amputatiile Protezate de Gamba In Functie de Tipul de Proteza

LUCRARE DE DISERTAȚIE

NOUTĂȚI PRIVIND PROGRAMUL DE RECUPERARE ÎN AMPUTAȚIILE PROTEZATE DE GAMBĂ ÎN FUNCȚIE DE TIPUL DE PROTEZĂ

Cuprins

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

1.1. Motivarea alegerii temei

CAPITOLUL II. INTRODUCEREA ÎN DOMENIU

2.1. Etiopatogenie

2.2. Anatomie patologică

2.3. Bontul chirurgical

2.3.1. Tratamentul chirurgical

2.3.2. Perioada post chirurgicală

2.3.3. Pregatirea bontului in vederea folosirii protezei. Metode

2.4. Proteza. Generalități

2.5. Protezarea

2.5.1. Proteza provizorie

2.5.2. Proteza definitivă

2.5. Metode de recuperare balneo-fizio-kinetoterapeutice

CAPITOLUL III. NOUTĂȚI ÎN DOMENIUL RECUPERĂRII AMPUTAȚIILOR PROTEZATE DE GAMBĂ

3.1. Generalități în programul de recuperare al pacienților cu amputație de gambă

3.2. Actualități în programul de recuperare al paciențior cu amputație de gambă / p

CAPITOLUL IV. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

4.1. Concluzii

4.2. Propuneri

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

1.1.Motivarea alegerii temei

Am dorit să aleg această temă datorită fluxului mare de pacienți cu astfel de afecțiune pe care-l am. În secția de recuperare în care lucrez, existând și cabinet de protezare am astfel, posibilitatea de a lucra cu pacientul intreaga perioadă de recuperare pre si post protezare. Cazuistica privind amputația de gambă este vastă și variată, deoarece pacienții vin din câmpul muncii în care, din păcate, accidentele sunt nelipsite și cu urmări mutilante. Nefiind o afectiune cronică, impactul fizic și psihic pe care-l suportă subiectul este puternic, de aceea și recuperarea este dificilă provocandu-mă.

Prin creșterea gradului de urbanizare și automatizare în întreaga lume, accidentele reprezintă cea mai importantă cauză de morbiditate si mortalitate. Din literatura de specialitate în afecțiunile locomotorii, amputațiile ocupă locul III după anchiloze și artroze, iar ca și localizare după segmente, pe locul I se gasește amputația de membru pelvin. În cazul traumatismelor grave, indicația amputației este evidentă când membrul rănit este zdrobit în totalitate.

Un alt aspect ce m-a determinat să aleg această temă este modul recuperării și complexitatea acesteia. După faza de cicatrizare a bontului, pacientul intră într-un program de pregătire pentru protezarea provizorie în paralel cu suportul psihoterapeutic, indispensabil datorită pierderii suferite.

Motivat fiind de evoluția și progresul tehnicii de specialitate, in cadrul multitudinii tipurilor de proteze, am ales să elaborez această temă pentru ca, mi-a oferit posibilitatea de a aduna în lucrare date de actualitate despre această afecțiune si recuperarea sa.

Am ales acest subiect deoarece în recuperarea amputației de gambă se poate acționa plecând de la metodologia clasică și evoluând spre reabilitarea modernă și de actualitate.

Îmbinând noutățile în domeniul recuperării amputației de gambă, timpul de reabilitare și redare a nevoilor fundamentale este redus crescând increderea pacientului în propriile forțe cât și satisfactia mea profesională.

CAPITOLUL II. INTRODUCEREA ÎN DOMENIU

„Amputația reprezintă îndepărtarea chirurgicală intenționată a unui membru, a unui segment de membru sau a unei părți a corpului. Amputația traumatică se referă la pierderea unui membru sau a unui segment al acestuia printr-un traumatism ( secțiune, smulgere sau zdrobire) soldat cu inreruperea continuității.”

Procedeul prin care se realizează intervenția chirurgicală pentru îndepărtarea

membrului inferior de la nivelul gambei, se defineste ca amputație de gambă.

Una dintre cele mai vechi proceduri chirurgicale, chirurgia de amputație, datează din perioada anilor 300 i.e.n. . Spiritul ingenios al ființei umane a căutat întotdeauna să acopere lipsurile, existând proabil de foarte mult timp proteze de fabricație artizanală, diferite tipuri de proteze aflandu-se și în prezent în expuse în muzee din diverse colțuri ale lumii, cea mai veche fiind descoperită în 1858 într-un mormânt din Capua, Italia, fiind considerată ca datând din anul 300 î.e.n. . Dar, cu siguranță, Ambrosie Pare a fost primul care a pus o proteză de coapsă reproductbilă la o scară mare, „gamba săracului” făcută din lemn era rudimentară, din motive estetice, Ambrosie Pare a conceput proteze complexe, acoperite cu armătură metalică ce masca segmentul jambier „articulat” rezervat bogaților.

Caracteristicile principale ale vechilor proteze erau simplitatea – prezentau practic un pilon de sprijin cu o greutate relativ mare – fiind realizate din lemn sau fier cu specificațiile și cerințele individuale de utilizare ale purtătorilor lor.

Preocuparea și perfecționarea sistemelor de protezare pentru membrele inferioare a crescut puternic în America, după războiul de independență, și în întreaga lume – special America și Europa după cel de-al doilea război mondial.

2.1. Etiopatogenie

Amputația poate surveni în urma unui traumatism – amputare traumatică cum ar fi accidentele auto, arsuri grave, electrocuție, plăgi împușcate – a unei intervenții chirurgicale ca ultimă soluție in anumite afecțiuni cum ar fi diabetul zaharat, boala vasculară periferică, probleme de coagulare, osteomielita, diverse malignități ale țesutului moale sau osos, cauze congenitale.

Întâlnită de cel puțin două ori mai des decât amputația la orice alt nivel dintre celelalte tipuri, amputația de gambă reprezintă motivul principal pentru majoritatea cazurilor în care pacienții se adresează cadrelor medicale pentru protezare.

În ciuda faptului că medicina oferă noi posibilități moderne în vederea revascularizării

membrelor, afecțiunea în care amputația este indicația cea mai des întâlnită, este membrul avascular din diabetul zaharat complicat și arteriopatia periferică.

„Din cauza diabetului la fiecare 30 secunde, in lume, se amputează un picior din cauza sindromlui de picior diabetic.”

Indicațiile generale ale amputației:

Boala vasculară periferică – în majoritate, 90% din cazuri patologie arterială.

Traumatismele grave – cu leziuni complexe și extinse de nervi, axe arteriale, țesuturi moi.

Tumorile maligne ale membrelor – în scădere ușoară datorită creșterii eficienței tratamentelor oncologice.

Infecțiile grave – ca exemplu: gangrena gazoasă, panosteite conice fistulizate.

Nervi periferici lezați definitiv – cu grave tulburări trofice.

Importante sechele postcombustionale – cu pierderea functionalității membrului.

Retușarea bonturilor de amputație – vicioase, neprotezabile.

Cauze iatrogene.

Figura 2.1. Amputația de gambă

Sursa: http://www.oandp.org/olc/lessons/html/SSC_02/09ampspec.asp?frmCourseSectionId

2.2. Anatomie patologică

În fața unui bolnav cu lipsă prin amputație trebuie să se țină cont în primul rând de modificările morfo-funcționale care se produc atât la nivelul bontului de amputație, la nivelul întregului segment restant, cât și a întregului aparat locomotor.

Patologia bontului de amputație trebuie bine cunoscută de către medicul recuperator deoarece ea împiedică protezarea eficientă deci reintegrarea în mediul socio-profesional.

Complicațiile bontului de amputație pot fi:

Leziuni și ulcerații tegumenare, trofice, atone sau ulcerații suprainfectate, tromboflebita bontului, nevroame, cicatrici cheloide înfundate aderente de planurile osoase, osteite, miozită ischemică, dermatită de stază, afecțiuni dermatologice, exces sau lipsă de părți moi, retracții musculo-tegumentare, nevrite, bont osos scurt sau prea lung, peroneul mai lung decât tibia ;

O dată diagnosticate, bolnavul este trimis in clinicile de specialitate pentru reintervenții chirurgicale corectoare.

2.3. Bontul chirurgical

Amputația nu este o intervenție chirurgicală elementară, trebuie privită ca o operație plastică și reconstructivă ce necesită o îngrijire atentă a bontului pentru reabilitarea precoce a pacientului. Din acest motiv, tehnica amputației presupune o judecată atentă cu privire la determinarea nivelului corect de amputație. Nivelul de amputație are o deosebită importanță întrucât orice reintervenție crește riscul mortalității mai ales dacă este realizată pe un picior avascular, de aceea este important ca o amputație să fie realizată bine dintr-o singură intervenție.

„ Bontul bine acoperit de părți moi : musculara asigură atât nutriția osului cât și a tegumentelor, prevenind durerile ischemice și tulburările trofice ”

Bontul de amputație trebuie să fie funcțional, solid, nedureros și acoperit de părți moi, regulat, estetic, cu lungimea necesară aplicării unei proteze. Cicatricea postoperatorie să fie suplă, mică, să nu fie în contact punct de sprijin cu proteza. Funcția bontului de amputație este dependentă de mobilizarea articulației sale. Din acest punct de vedere, bonturile pot avea o mobilitate normală sau limitată, din punct de vedere al senzațiilor subiective pot fi dureroase sau nedureroase; după gradul pregătirii pentru protezare poate fi matur – cu formă și dimensiuni stabile – sau bont neformat.

„Nivelul de amputație depinde de zona în care fluxul sanguin este cel mai bun, pentru a avea maxime șanse de insănătoșire.”

Pilelea este un factor important în capacitatea ambulatorie și practic, stabilește prognosticul final al a pacientului amputat. Țesutul moale ce acoperă bontul chirurgical devine un organ proprioceptiv terminal pentru interfața dintre terminația reziduală și cupa protezei. Pentru o deplasare eficientă acest țesut de acoperire trebuie să fie format dintr o masă suficientă, mobilă, care să nu adere la mușchi, piele și țesut subcutanat, ce se pot acomoda stresului din interiorul cupei protezei. Uneori, pentru a diminua tensiunea la închiderea plăgii sau pentru a acoperi complet plaga sunt folosite grefe cutanate.

2.3.1. Tratamentul chirurgical

„Executată corect și bine protezată, amputația dă un bont perfect funcțional care permite reintegrarea totală a pacientului în viața socio-profesională.”

Având în vedere faptul că gamba prezintă două oase – tibia și peroneul – se urmăresc reguli stricte în vederea rezecției acestora, deoarece ele vor deveni sprijin pentru proteză. De-a lungul timpului s-au încercat diverse metode de a reda un bont cât mai bun protezabil.

Intraoperator importantă este secțiunea cât mai înaltă a nervilor cu ajutorul unui bisturiu cu lama foarte fină și secțiunea pediculilor vasculari cât se poate de distal ( pentru a preveni ischemia)

Amputația de gambă, realizată uneori în regim de urgență, trebuie să asigue funcțiile vitale, redresarea volemică, tratarea factorilor de risc. În cazurile cronice în care amputația este programată, momentul operator trebuie ales cu grijă iar modul

Amputația la nivelul gambei efectuată la lungimea ideală – 14 cm – sau în zona de elecție – între 10 și 14 cm măsurați de la linia interarticulară – dă un bont perfect protezabil. La un bont scurt, protezarea poate fi facilitată prin secționarea tendoanelor ischio- gambierilor și eliminarea peroneului.

Obiectivele intervenției ortopedico chirurgicale sunt :

Inlăturarea segmentului devitalizat ;

Prezervarea unei funcții reziduale optime ;

Realizarea unei vindecări primare ;

Obținerea unui bont protezabil ;

Scăderea riscului morbilității si a mortalității ;

Tehnicile chirurgicale de abordare a amputației sunt multiple, ele fiind alese de către medicul ortoped în funcție de particularitatea cazului.

Metoda lui Ertl

În 1920, Profesorul Janos Ertl, din Ungaria, a dezvoltat un procedeu cu scopul de a reda cât mai mult din capacitatea de muncă a pacientului amputat. Profesorul Janos a acordat atenție celor două oase ale gambei și mai ales instabilității dintre acestea, definită ca mișcare excesivă a peroneului față de tibie ca urmare a acțiunilor anexe musculo-tendinoase și de lipsa de atașament osos distal (stabilitatea redată de articulația gleznei). În timpul mersului cu proteză, între cele două oase se produce fenomenul de „bețișoare chinezești” acesta ducând la iritații ale țesuturilor moi, nervilor și producând mișcări de rotație a cupei prot mortalității ;

Tehnicile chirurgicale de abordare a amputației sunt multiple, ele fiind alese de către medicul ortoped în funcție de particularitatea cazului.

Metoda lui Ertl

În 1920, Profesorul Janos Ertl, din Ungaria, a dezvoltat un procedeu cu scopul de a reda cât mai mult din capacitatea de muncă a pacientului amputat. Profesorul Janos a acordat atenție celor două oase ale gambei și mai ales instabilității dintre acestea, definită ca mișcare excesivă a peroneului față de tibie ca urmare a acțiunilor anexe musculo-tendinoase și de lipsa de atașament osos distal (stabilitatea redată de articulația gleznei). În timpul mersului cu proteză, între cele două oase se produce fenomenul de „bețișoare chinezești” acesta ducând la iritații ale țesuturilor moi, nervilor și producând mișcări de rotație a cupei protezei pe bont, deci instabilitate. Dr. Ertl a încercat să restabilească un membru rezidual fără durere, care va participa în mod activ la deplasare. Problemele pe care dorea să le combată continuă să existe și astăzi ca set complex de simptome numit „Sindromul Inactiv de Extremitate Reziduală” ce constă în dureri la terminațiile nervilor și oaselor amputate, retracții musculare, instabilitatea peroneului.

„Procedeul Ertl este o tehnică ce constă în formarea unei punți între tibie și peroneu după ce membrul este amputat. Chirurgul, amputează gamba și folosește un segment de peroneu din porțiunea amputată pentru realizarea acestui <<pod>>”

În opinia medicilor Dragotoiu G., Sgarbură I. și Dragotoiu V., tehnica lui Ertl prezintă și unele dezavantaje, cum ar fi : „prelungirea perioadei de convalescență postoperatorie, necroza frecventă a grefonului și, mai ales, imobilitatea toatală a peroneului față de tibie cu exacerbarea fricțiunilor dintre bont și proteză.”

Aceiași autori mai sunt de părere că: „ținând seama de frecvența complicațiilor și dezavantajelor, proscriem orice tentativă de osteoplastii, și recomandăm încă o dată ca peroneul să fie mai scurt cu 3 cm, lăsat liber în masa musculară.”

Ertl mai susținea că in mod normal, canalul medular este un sistem închis și menține un gradient de presiune normală, oferind elemente nutritive osului. În tehnicile de amputare convenționale, osul este secționat expunând canalul medular la depresurizare. Pierzându-se normo-presiunea, scade nivelul de nutriție al osului totodată și irigarea vasculară a zonei se pierde și apare proliferarea vasculară din capetele oaselor. Acest lucru duce la formarea de fistule arteriovenoase ( conexiunile dintre artere și vene) și la o deficiență a sistemului vascular ce are ca rezultat durere și ineficiență a membrului rezidual.

Tot în această procedură se mai realizează și mioplastia securizând capetele retractile ale mușchilor secționați unul cu celălalt. Un avantaj al acestei tehnici constituindu-l recrearea „inimii scheletale periferice” referindu-se la mușchii de pompare de la nivelul bontului, în timpul mersului oferind întoarcerea sângelui venos înapoi la inimă. Prin restabilirea tensiunii musculare datorită mioplastiei, mușchii se pot contracta activ în acest mod returnând sangele către inima mult mai eficient.

În cazul în care amputația nu este una programată și este de natură posttraumatică, făcută în regim de urgență, medicul chirurg nu mai are posibilitatea de a opta către metoda de amputație cea mai bună și este nevoit să o aleagă pe cea propice situației și anume cea care se potrivește cu parțile sănătoase ale gambei. De fapt, este vorba de necesarul tesutului moale (lambou) cu care se închide rana bontului de amputație.

A – Amputația de gambă cu lambouri egale – închidere de necesitate neavând opțiunea unui lambou posterior;

B – Amputația de gambă cu lambouri inegale procedeul Marcellin Duval – realizează un segment mai lung de gambă în cazul în care există o vascularizație bună a parților moi la acest nivel;

C – Amputația de gambă cu lambou extern – închidere de necesitate neavând opțiunea unui lambou posterior;

D – Amputația de gambă cu lambou mio-cutanat posterior – în ideea că un lambou posterior este mai bine vascularizat decat cel anterior;

Dezarticulația de peroneu

O altă situație particulară este aceea când, afectarea gambei este in 1/3 proximală și medicul trebuie să hotărască dacă va păstra gamba sau va adopta o dezarticulație de genunchi. De regula, un bont mai scurt de 7 cm este inadecvat protezării, iar la această lungime de 7 cm, se realizează dezarticulația peroneului pentru a-i oferi bontului conicitate, lucru ce ajută la protezare.

Amputația la copii

„Operația de amputație și managementul său la copii este foarte diferită față de cea la adult. Majoritatea amputărilor la adult sunt cauzate complicațiilor bolilor vasculare periferice. Cea mai comună cauză a amputației la copii fiind problemele congenitale ale membrului inferior cauzate de traume, infecții sau neoplasme. Există mai multe caracteristici care diferă o amputație juvenilă față de una a unui adult și anume : cel mai important dintre toate că oasele continuă să crească, nevoia funcțională de membrul rezidual și de proteză este diferită deoarece un copil are nevoie să se joace, nu poate fi comparat cu un adult sedentar, factorul psihologic de a introduce amputația și proteza în schema corporală este unul critic. În final, amputația juvenilă experimentează foarte rar durerea membrului fantomă”

Ambele oase își continuă procesul de creștere și ajung să proemine sub tegumente, peroneul crescând mai mult decât tibia. Sunt autori care și în asemenea cazuri proscriu sinostoza și/sau rezecția capului proximal al peroneului sau amputația descrisă pentru un adult, cu efectuarea remodelării tardive a bontului, atunci când creșterea a incetat.

O complicație comună la amputațiile jvenile este creșterea exagerată de os al oaselor secționate. Această problemă se manifestă ca o proeminență-vârf de creștere, cum ar fi noi ieșiri în relief proeminente la capetele distale ale oaselor amputate. De multe ori aceste proeminențe sunt dureroase, monitorizate și retușate chirurgical doar după ce s-au facut toate modificările posibile asupra cupei protezei și punctelor de sprijin și atunci când țesutul moale este inflamat și chiar incepe să se erodeze.

Creșterea osoasă excesivă este frecvent întâlnită în rîndul amputațiilor de gambă, peroneul fiind mai mult implicat în creștere decât tibia, fenomenul fiind explicat de activitatea osteogenică ridicată la nivelul periostului.

„Un copil ce are o amputație, are diferite nevoi, complicații, diferite rezultate decât orice adult cu o astfel de amputație, așadar, tratamentul la un copil cu o amputașie este diferit față de cel al unui adult”

Minorul va trebui să se obișnuiască cu ideea că va avea intotdeauna „un picior mai leneș”. Însă, metodele chirurgicale noi de recuperare și de protezare, au redus enorm incapacitatea copiilor cu amputații de a se juca, alerga, practica divese sporturi și, uneori chiar ține pasul cu ceilalți copii.

2.3.2. Perioada post chirurgicală

„In timpul fazei postoperaorii de vindecare a plăgii, tratamentul se concentrează pe îngrijirea rănii și modelarea atentă a bontului.”

Pacientul respectă administrarea de către medic a antibioticelor, si a calmantelor în vederea reducerii durerilor si evitării infecțiilor.

Postoperator apare imediat edemul bontului care întreține hipoxia și durerea, ceea ce determină bolnavul să evite mobilizarea segmentului de membru amputat ducând la apariția unui sindrom algoneurodistrofic al segmentului de membru care netratat corespunzător conduce la apariția retracțiilor tendinoase, musculare, redorilor articulare urmate de osteoporoză care intensifică durerea și îngreunează reeducarea funcțională.

„ Membrul rezidual trebuie menținut ridicat pentru una sau două ore, de două-trei ori pe zi pentru a reduce edemul și, implicit durerea. ”

Pentru a grăbi timpul de vindecare, chirurgul ortoped realizează un bandaj al bontului care va fi refăcut zilnic. Verificarea rănilor trebuie făcută zilnic, lucru neapărat necesar pentru a evita infecțiile sau coagularea sângelui. Pacientul trebuie invățat să-și îngrijească membrul rezidual și să efectueze următorii pași :

lavaj zilnic ( baie, duș ) cu apă caldă și săpun ;

ștergerea ușoară a bontului cu un prosop moale, curat – acest lucru facilitează circulația sangvină ;

protejarea pielii împotriva deshidratării folosind o cremă puternic hidratantă ;

bandajarea tehnică în scopul modelării bontului ;

examinarea bontului pentru a verifica integritatea tegumentului ;

Pentru pacientul amputat, un element foarte important în prognosticul funcțional, este intervenția cât mai precoce posibil a echipei de reeducare în relație directă cu tehnicianul ortoprotezist.

Orice pacient amputat treuie să beneficieze de o perioadă de reeducare în cadrul unui centru specializat. Având în vedere faptul că protezarea reprezintă un proces în continuă schimbare, deoarece de-a lungul timpului apar modificări anatomo-funcționale ale bontului, dar și modificări ale protezei cauzate de uzură, pacientul amputat trece nu doar printr-o singură protezare fie că este vorba de modificări ale bontului fie de o revizie a protezei.

„Cele mai întâlnite probleme postoperator în vindecarea bontului sunt infecțiile, redorile articulare, edemul bontului, bont dureros.”

Complicațiile postoperatorii ce pot surveni sunt numeroase : durere, membru fantomă, dehiscența plăgii, cicatrice retractilă/cheloidă, edem de bont, ulcerație, gangrenă cutanată progresivă, tulburări de sensibilitate cutanată, atrofie musculară, retracție musculo-tendinoasă, miozita, abces/flegmon, hemoragice, tromboflebită, limfangită, osteoporoză, hiperostoză, redoare articulară, etc.

„Membrul fantomă este descris în general prin prezența paresteziilor si a percepției unei forme anatomice care seamană cu experiențele somatosenzoriale la nivelul membrului respectiv înainte de amputație.”

De obicei amputații trebuie să facă față senzațiilor de durere la nivelul segmentului îndepărtat din cauza impulsurilor senzoriale. Chiar dacă o parte a corpului a fost amputată, căile senzoriale – de la ciot până la centrele senzoriale ale creierului – rămân intacte. Pe măsură ce sistemul nervos al organismului încearcă să se adapteze la absența membrului, activitatea de-a lungul acestor căi poate fi interpretată greșit de către creier ca venind de la nivelul segmentului lipsă. Deoarece activitatea de-a lungul acestor căi senzoriale provine adesea de la teminațiile nervoase din ciot, ca și tratament pentru dureri la nivelul membrului fantomă este procedura de repoziționare a terminațiilor nervoase cu ajutorul unei noi inervenții chirurgicale.

2.3.3. Pregatirea bontului in vederea folosirii protezei. Metode.

„După scoaterea firelor, dacă plaga operatorie s-a vindecat, se efectuează menținerea unui bandaj elastic strâns, fără cute și bine modelat, cu confecționarea unei proteze provizorii de spital. Se introduce și masajul de 2-4 ori pe zi, pentru activarea circulației sangvine și pentru reducerea congestiei locale. Aplicații balneo-termo-terapeutice, electroterapie, gimnastică activă, selectivă a mușchilor bontului cu încărcătură treptată, terapie ocupațională.”

Compresia prin bandajare

Pentru a fi protezabil, bontul normal trebuie să întrunească o serie de caractere anatomo-fiziologice. Prin kinetoterapie putem influența forma bontului – moderat conică, tegumentele – integre, rezistente, normal colorate, normo-termice și menținerea mobilității normale a articulațiilor supraiacente.

„Bandajarea cu fașă rigidă se folosește pentru a controla edemul bontului. După ce este înlăturat, bontul nu mai este inflamat iar tegumentul nu mai este cald, se introduce bandajarea cu fașă elastică pentru formarea bontului și pentru a stopa riscul cresterii edemului”

Scopurile bandajului sunt nu numai să modeleze bontul în vederea protezării, ci și să împiedice formarea defectuoasă a mobilității peroneului față de tibie, să reducă edemul, durerile membrului fantomă și să protejeze bontul de traume mecanice. Bandajarea se realizează cu o fașă elastică reaplicată de mai multe ori pe zi pentru a mentine o compresie propice. 

Bontul trebuie bandajat constant cu o fașă curată – pentru prevenirea infecțiilor – bandajul trebuie schimbat la fiecare 4 – 6 ore, chiar mai des în cazul în care bandajul se slăbește sau desface. Trebuie verificat ca fașa să fie netedă, fără cute sau bride – acestea pot crește presiunea local asupra bontului, ducând la o maturare inegală sau chiar determinând leziuni ale pielii.

De asemenea, trebuie evitat riscul de strangulare a membrului rezidual, pentru că acest lucru poate aduce unele complicații extrem de grave. Majoritatea pacienților pot avea durere sau jenă în momentul bandajării – acesta este un lucru normal. Bontul nu trebuie ținut niciodată mai mult de 12 ore ( în cazuri speciale) fără rebandajare. În cazul în care bontul intră într-un tremor necontrolat, bandajul se îndepărtează urgent.

Un alt aspect important este lăsarea liberă a ariculației genunchiului pentru a-i putea păstra mobilitatea și suplețea articulară. Bandajul se aplica in forma de „8” și nu circular pentru a facilita circulația sangvină.

În timp ce membrul rezidual este liber între perioadele de înfășare, este masat energic timp de 10- 12 minute pentru a stimula circulația sangvină.

Intevalul de timp necesar bontului, pâna la obținerea bontului protezabil, variază între 3 și 6 săptămâni în funcție de corectitudinea cu care este bandajat, nivelul de amputație și vârsta subiectului.

B. Masajul

Constă într-un ansamblu de manipulări manuale sau mecanice, aplicate metodic pe tegumente, care mobilizează sau nu țesuturile subiacente, sau declanșează reflexe la suprafață, profunde, și la distanță. În funcție de manevra folosită, produce efectul decontracturant acționând asupra terminațiilor nervoase cutanate.

Cu o manevră ușoară se obține sedare, iar dacă se dorește excitarea tegumentului, manevra se efectuează activ provocând apariția unui hormon colinic cu acțiune stimulantă, tonică cea trofică putând fi generată de efectul direct asupra vaselor și nervilor favorizând atât circulația sangvină cât și excitabilitatea plăcilor neuromusculare.

Prin masaj, acțiunea de drenare a pachetelor vasculonervoase subcutanate și a spațiilor lacunare de circulație a limfei, permite accelerarea surplusului de lichid – edeme – și a cataboliților. Prin acțiunea psihogenă se obține starea de comfrt, colaborare optimistă și sedare.

Manevra de netezire are ca efect scăderea durerii și ameliorarea contracturilor planurilor superficiale dând o stare de relaxare a țesuturilor și pregătind terenul pentru manevrele forte ce urmează.

Manevră cu rol important în traumatologie, presiunile, efectul mecanic îmbunătățind circulația de întoarcere venoasă și limfatică. Pentru obținerea efectului antialgic, se mențin presiuni statice o perioadă mai mare de timp.

Contraindicațiile majore ale acestei manevre sunt fragilitatea capilară și varicele.

Prin frământat se obține vasodilatație superficiașă prin reflex de axon și eliberare de histamină, conjunctivele eliberează substanțe chimice de tipul hialuronidazei, analgezie întârziată prin decompresia fibrelor nervoase superficiale și efect reflexogen. Benefic în tratamentul cicatricelor, arsurilor, datorită efectului trofic și în dureri superficiale localizate.

Pe membrul rezidual se face masaj prin rulare sau se mai poate exercita o compresie cu ajutorul mâinilor strânse în brățară, în jurul segmentului.

Frământarea profundă produce vasodilatație arteriolară, mărește aportul de sânge și eliminarea produselor metabolice ( amelirează nutriția tisulară ), neexistând contraindicații locale absolute.

La bolnavii cu bonturi ce prezintă aderențe cicatriceale, retracții periarticulare și redori se indică fricțiunea pe mușchi către planul osos.

Vibrațiile reeprezintă serii de tremurături transmise țesuturilor fără a pierde contactul cu tegumentul. Sunt indicate în traumatologie, pe zonele și țesuturile dureroase, în stări de oboseală musculară și în contracturi de asemenea, se mai pot aplica și pe arii dermatomerice dureroase.

Manevra de batere ce constă într-o serie de lovituri scurte, dese și repetate ritmic, ce pot fi executate cu degetele, palmele sau pumnii maseorului. Se indică în cazul contracturii și spasticității, atunci când efectul masajului trebuie să fie calmant, sedativ.

Masajul, ocupă un loc important în recuperarea sechelelor posttraumatice, pregătind paciientul pentru ședințele de kinetoterapie.

C. Aplicații balneo-fizio-terapeutice

În amputația de gambă, după ce plaga s-a vindecat complet, în vederea pregătirii pentru protezare, se continuă cu următoarele proceduri:

Electroterapia

„Electroterapia rămâne un domeniu în curs de aprofundare și cercetare, procedurile de electroterapie tot mai complexe, reprezentând un impotant suport, adjuvant sau potențiator, al altor proceduri fizicale și, mai ales, al programelor kinetice”

Combaterea durerii reprezintă obiectivul principal în planul de reeducare funcțională ale unui amputat de membru, deoarece durerea însăși creează impotență funcțională și împiedică aplicarea kinetoterapiei. Alte obiective ar mai fi combaterea tumefierii articulațiilor supraiacente bontului, tumefierii bontului, a inflamației articulațiilor segmentului de bont, bontului și combaterea redorii articulațiilor supraiacente bontului de amputație sau a articulațiilor membrului colateral restant.

Pot fi folosite următoarele proceduri fizicale:

Curentul Galvanic

Dezvoltă efectul analgezic, de resorbție a edemelor, infiltratelor inflamatorii și creșterii troficității țesuturilor acționând prin mai multe mecanisme.

Dezvoltă acțiune analgetică prevalent la polul (+) datorită faptului că la trecerea curentului galvanic la polul (+) crește pragul sensibilității tactile și dureroase și se modifică excitabilitatea neuromusculară, apărând electrotonusul. Acțiunea asupra fibrelor vegetative vasomotorii se exprimă prin efectul hiperemizant, de activare a circulației prin vasodilatație reactivă, care determină eritem cutanat și creșterea temperaturii locale. Activarea circulației loco-regionale determină și efecte biotrofice favorabile, crescând nutriția tisulară și accentuând resorbția exudatelor și edemelor.

Curenții cu impulsuri de joasă frecvență

Curenții diadinamici

Pierre Bernard a obținut din curentul tiratronic curenții diadinamici. Se caracterizează printr-o pantă ascendentă sinusoidală și una descendentă exponențială. Datorită multitudinii tipurilor de modulație la care pot fi supuși, li se poate modfica acțiunea fapt ce le conferă un câmp vast de indicații.

Aplicațiile sunt transversale sau longitudinale și se fac cu electrozi metalici înveliți în material hifrofil. Se fac aplicații în regiunea plexului aortic abdominal și iliac.

Electrozii cilindrici mari se aplică în ambele zone ale coloanei vertebrale între vertebrele L3 și L5 transversal după formula D.F. fix 2';

Tulburările trofice locale se tratează alpicând electrozi mici, perioadă scurtă (PS) 2'.

Pe locurile dureroase stabilite prin palpare, se aplică cu ajutorul electrozilor mici, cilindrici, perioadă lungă (PL) 1' pe fiecare punct dureros.

În cazul redorilor articulare, electrozii se aleg în funcție de mărimea articulației, în cazul nostru genunchiul sau șoldul. Se recomandă PS 5' cu inversarea polarității la mijlocul intervalului cu gimnastică medicală imediat după ședința pentru a câștiga cât mai mult în amplitudine.

Curenții de frecvență medie – caracteristicile lor fiind impedanța redusă la nivelul pielii, creșterea excitabilității neuromotorii, încrucișarea pragului sensibilității senzoriale aferente cu pragul contracției tetanice (la 3-4000 Hz).

Curenții interferențiali

Obținuți prin încrucișarea endotisulară a doi curenți de frecvență medie, de fază ușor decalată (4000 Hz și 4000 50 Hz – 0) ce au ca rezultantă un curent cu frevența în limite biologice. Realizează o concentrație maximă a energiei în regiunea tratată, superficială sau profundă și minimă la nivelul pielii, datorită combinării frecvenței medii și a particularităților terapeutice ale joasei frecvențe.

Se folosesc aplicațiile de tip „spectru” – cu frecvență variabilă

În intervalul de frecvență respectiv există posibilitatea ca aparatul să treacă prin toate valorile, de la o limită la cealaltă a spectrului. Spectrul 0(1) – 100 Hz – în 15 secunde, aparatul trece prn gama completă de frecvențe, crescător și descrescător determinând o alternanță ritmică de efecte inhibitorii – excitatorii. Apare, deci, o succesiune de relaxări – stimulări. Efectele obținute ale acestui spectru sunt multiple:

Reglarea tonusului tisular, incluziv vascular;

Activarea funcțiilor celulare;

Hiperemie activă a vaselor profunde;

Resorbție rapidă a edemelor, exudate prin hiperlimfie;

Micromasaj activ de profunzime.

Curenții de înaltă frecvență – acest domeniu cuprinde curenții ce au frecvența de peste 100.000 Hz. Producerea lor, se realizează, printr-un circuit în care există obligatoriu un condensator ce are rol de capacitate electrică.

Ultrasunetele – ”reprezintă un domeniu terapeutic aparținând înaltei frecvențe, dar care, pragmatic, se află într-o zonă de interferență între electroterapie și mecanoterapie”

Procedură ce se bazează pe absorbția și pătrunderea în corp a unor vibrații mecanice pendulare cu o frecvență foarte mare. Aplicate corect, ultrasunetele au efecte fibinolitice, analgezice, de stimulare a sistemului nervos vegetativ, vasodilatatorii și antiinflamatorii. Cresc permeabilitatea membranelor celulare și fac ca anumite substanțe pentru care pielea este impermeabilă, să străbată tegumentul.

„Ultrasunetele sunt contraindicate la cei cu tumori, fragilitate capilară, afecțiuni cardiace manifestate sau latente, toate procesele inflamatorii acute de orice natură, zonele de creștere a oaselor la copii.”

Se aplică ultrasunetele direct pe bontul de amputație. Sunt bine cunoscute proprietățile microundelor sonore care au o acțiune antalgică, fibrinolitică, antiinflamatoare, vasodilatatoare, spamolitică și eutrofică. Pe de altă parte puterea de penetrație a ultrasunetului ca și penetrația diverselor medicamente folosite (unguente cu fenilbutazonă, cu fastum) în profunzimea țesuturilor pot explica în bună măsură efectele favorabile ale acestor proceduri la bolnavii cu amputații.

Câmpurile electromagnetice de joasă frecvență

Magnetodiaflux

Termoterapia

Foarte eficiente în tratament sunt aplicațiile directe de caldură deoarece au efecte miorelaxatoare, decontracturante; cresc secreția sudoripară și rezistența la infecții; produc modificări asupra unor constante fizice ale țesuturilor și umorilor si cresc solubilitatea corpurilor dizolvate; cresc vasodilatația periferică pasivă cu hiperemie, cu o viteză care diferă în funcție de stratul adipos al pacientului; cauzează vasoconstricție capsulo-ligamentară, care are rol antiseptic și analgezic;

Aplicațiile de nămol

Acest tip de aplicații se fac cel mai indicat sub formă de oncțiuni (prin ungerea pielii) locale sau generale.

Cele mai utilizate sunt nămolurile sapropelice de turbă și cele minerale, deoarece au o conductibilitate termică mai mică față de apă, astfel încât temperatura la care se fac aplicațiile este în jurul a 47°C . Grosimea stratului de nămol nu trebuie să depășească 2-4 cm. Oncțiunile generale cresc temperatura organismului pană la valoarea de 39º. Efectul hipertermic poate fi diminuat prin aplicarea unui strat mai subțire de namol sau scăderea temperaturii nămolului pană la 42-43°C .

Aplicațiile de parafină

Utilizate frecvent în serviciile de recuperare, aplicațiile de parafină sunt proceduri termoterapeutice artificiale, ele folosindu-se înainte de debutul programului kinetic, având ca scop încălzirea zona afectată.

Parafina se utilizează în stare semisolidă, se încălzește până la temperatura de 50°C, se aplică maximum 15-20 minute, prin pensulare, sub formă de placă de parafină sau baie.22

B. Exercițiul fizic

O etapă esențială în procesul de vindecare este kinetoterapia. Nu doar pentru faptul că grăbește vindecarea, ci și acela că redă funcțiile membrului rezidual dar ajută la întărirea articulațiilor și a mușchilor din restul organismului.

Kinetoterapia se face prin programe de gimnastică generală și respiratorie, urmate de programe de gimnastică selectivă, care urmărind ameliorarea funcției segmentului sau segmentelor lezate, sunt alcatuite din mișcări cu finalitate directă. În acest scop se folosesc totalitatea mijloacelor kinetoterapeutice : miscari libere, contracții izometrice, posturi alternante, miscari active și cele cu rezistență.

După amputare, mare parte din musculatura gambei rămâne, în vederea pregătirii pentru protezare, pacientul trebuie să mențină tonusul muscular al acesteia. În acest fel, cupa protezei se poate fixa mai bine. Pentru a realiza acest lucru, pacientul execută, ajutându-se de imaginație, mișcări ale labei piciorului amputat. Se execută miscări de flexie – extensie, inversie – eversie, circumducții ale labelor picioarelor.

Se mai efectuează mobilizări pasive ale bontului și ale segmentului de bont în anumite posturi corectoare ce sunt schimbate alternativ în cazul edemului de bont, a inflamației articulației supraiacente segmentului de amputație și a poziției vicioase articulare (redoare în flexum a șoldului sau genunchiului mai ales).

Astfel musculatura rămasă pe bont este tonifiată și articulațiile membrului inferior sunt pregătite pentru protezare.

C. Posturarea

„După amputație, musculatura de la nivelul segmentului de membru restant și din vecinătatea acestuia se scurtează. Aceasta tinde să plaseze articulația într-o poziție flectată.”

Pentru evitarea contracturilor și a poziției vicioase ale articulațiilor, datorate mai ales șezutului in fotoliul rulant o lungă perioadă de timp – blocarea articulației șoldului în flexie- dar și a retracțiilor musculare – genu-flexum –, pacientului i se indică exerciții de posturare. Articulațiile implicate sunt cea coxofemurală și articulația genunchiului.

D. Tratament medicamentos

Se pot folosi medicamente antialgice, vasodilata-toare, decontracturante, anxiliotice, pentru reechilibrări neuro-vegetative și emoționale foarte frecvente la bolnavii cu amputații de orice tip.

2.4. Proteza. Generalități

„Proteza reprezintă un dispozitiv artificial cu ajutorul caruia se poate inlocui sau completa o parte a corpului, de obicei un membru. Protezele au evoluat de la simple piloane din lemn la dispozitive dofosticate asemănătoare cu membrul omolog, din material plastic, fibră de sticlă, carbon etc.”

O proteză transtibială reprezintă o gambă artificială ce înlocuiește segmentul ce lipsește în urma amputației. Pacientul care are o amputație de gambă este, de obici, capabil să-și reia mișcările normale mult mai rapid decât un altul cu o amputație la nivelul coapsei datorită în mare parte, păstrării articulației genunchiului care permite o ambulație mai ușoară.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o proteză eficientă sunt:

să fie cât mai conformă cu bontul sau cu membrul afectat, pentru ca locomoția sau sprijnul să nu producă leziuni;

să permită o circulație sanguină bună care să întrețină starea de integritate a părților moi și îndeosebi a musculaturii bontului sau a membrului afectat;

să fie funcțională pentru a permite reintegrarea socială, familială și profesională;

să fie ușoară, estetică și neșocantă pentru a evita instalarea complexelor de inferioritate.

2.5. Protezarea

Protezarea necesită un bont nedureros, cu musculatură eficientă și mobilitate normală la nivelul articulațiilor subiacente. De asemenea lungimea bontului are o mare importanță. Ideal în 1/3 medie a gambei.

După scoaterea firelor, daca plaga s-a vindecat, se efectuează menținerea unui bandaj elastic strâns, fără cute și bine modelat, cu confecționarea unei proteze provizorii.

La fiecare protezare trebuie realizat un examen ce constă în :

măsurarea lungimii bontului ( distanța interlinia articulară a genunchiului și extremitatea distală a bontului) ;

măsurarea lungimii membrului colateral ;

examinarea formei bontului (osos, conic, cilindric) ;

reperarea cicatricelor bontului ;

evaluarea epidermei bontului, în special a extremității distale(piele elastică, neelastică) ;

verificarea mobilității și stabilității genunchiului ;

reperarea zonelor dureroase (nevrom, etc.) ;

Aspecte biomecanice în protezare

Într-o descriere completă a protezării, din punct de vedere biomecanic, se ține cont de următoarele date:

condiții fiziologice – analiza mersului – stând, analiza mersului, antrenamentul căderii.

Condițiile mediului înconjurător cum ar fi: locul de muncă, situația familiala, hobby-uri, ocupațiile sportive.

Cerințele de protezare – locul de muncă – proteză cosmetică, funcțională, specială pentru sport.

Pentru că proteza se atasează pe membrul rezidual, se evidențiază următoarele suprafețe de sprijin:

Planul medial întreg al osului tibial și anume, partea inferioară până aproape de extremitatea osoasă a bontului;

Suprafața interosoasă dintre tibie și peroneu;

Tendonul rotuluian;

Suprafața medială a condilului femural, care poate suporta presiunea laterală și preveni supraîncărcarea medio-laterală a articulației anatomice. Părțile proximale rețin manșonul pe bont cu scopul de a cuprinde condilii femurali.

Masa musulară a mușchilor triceps sural și solear și de asemenea, fosa poplitee.

Luate în calcul la confecționarea negativului gipsat prin modelarea corespunzătoare, aceste suprafețe sunt capabile să facă față solicitării mecanice. Ele trebuiesc micșorate mai târziu în mulajul pozitiv, în special în zona suprafețelor compresibile ale mușchilor, încărcarea și eliberarea suprafețelor respective reprezentând de departe cel mai important criteriu pentru forma pregătitoare a manșonului și cupei.

Pentru evitarea rotației și pentru realizarea tuturor criteriilor indicate mai sus, forma „triunghiulară” în secțiunea transversală a cavității manșonului este cea mai potrivită.

2.5.2 Proteza provizorie

„Proteza provizorie este o proteză ușoară, simplă, ieftină, rapid aplicabilă, care ajută la reeducarea mersului și la pregătirea în vederea protezării definitive. Protezarea se poate și trebuie efectuată cît mai precoce, aceasta contituind, împreună cu exercițiile de reeducare funcțională, cel mai bun tratament pentru modelarea bontului în vederea protezării definitive.”

Este o proteză de reeducare, care teoretic, permite corectarea mersului și obiectivizarea oricăror complicații ale bontului. Această proteză pune în evidență orice neajuns compatibil bolnavului protezat și permite în timp de 4- 5 luni matuziarea bontului de amputație pentru a putea trece la protezarea definitivă.

Dezavantajele create în variațiile de volum ale bontului pot fi corectate prin introducerea mai multor perechi de ciorapi groși de bumbac peste

2.5.3. Proteza definitivă

Protezarea definitivă efectuată corect, permite amputatului deplasarea fără dureri în decursul unei zile normale de activitate socio-profesională. Ea trebuie să fie comodă, usoară, bine adaptată tipului de mers al bolnavului amputat.

„Protezele de contact sunt formate dintr-o pâlnie de fixare șia au un pilon de sprijin. Pâlnia este constituită din două straturi, unul intern, moale, și unul extern din masă plastică, fibră de sticlă sau carbon.”

CAPITOLUL III. NOUTĂȚI ÎN DOMENIUL RECUPERĂRII AMPUTAȚIILOR PROTEZATE DE GAMBĂ

În acest capitol vor fi prezentate atât considerațiile generale privind reabilitarea pacienților cu amputație de gambă, cât și tehnicile moderne și de actualitate în ceea ce privește recuperarea amputațiilor și protezarea lor.

3.1. Generalități în programul de recuperare al pacienților cu amputație de gambă

„Fabricarea a numeroase tipuri de proteze din materiale plastice și adoptarea unor soluții tehnice din ce în ce mai ergonomice, concomitent cu aprofundarea fiziologiei și fiziopatologiei bontului, au permis să se imagineze noi metode și mijloace de recuperare funcțională a amputatului.”

Postoperator, terapia ar trebui limitată. Segmentul rezidual este bandajat sau, în funcție de medicul ortoped, este pus in aparat gipsat imediat. Indiferent de metoda și indicația operatorie, după amputație, în bont și în întregul segment rămas au avut loc o serie de modificări morfo-funcționale ce trebuiesc dirijate în scopul obținerii unui bont protezabil, așa încât între segmentul restant și proteză să se asigure o simbioză perfectă. Pe prim plan, dintre acestea, se situează procesele de atrofie și degenerative, ce neremaniate se vor complica în decursul vieții.

Fie că protezarea se realizează imediat dupa operație, chiar pe masa acesteia sau după vindecarea plăgii, pacientul petrece o mare parte din timp în unități medicale specializate ce asigură adaptarea intreg corpului cu proteza. Pregătirea fizică generală pentru efortul sporit impus de mobilizarea protezei este sarcina principală a acestor instituții dar și profilaxia proceselor degenerative și adaptarea bontului la proteză.

Dereglarea echilibrului muscular prin modificarea centrului de greutate inevitabil va duce la bascularea bazinului de partea membrului inferior afectat. Încă de la începutul reeducării funcționale se impune întărirea musculaturii bontului, trunchiului și membrelor toracice, eliminarea contracturilor, consolidarea funcției statico-dinamice a membrului inferior sănătos.

Terapia funcțională este indicată în acest caz, realizându-se simultan reeducarea și creșterea tonicității generale prin exerciții active, masaj, fizioterapie, terapie ocupaționala.

Kinetoterapia se realizează cu ajutorul programelor de gimnastică generală și respiratorie, urmate de programe de gimnastică selectivă, care, urmărind ameliorarea funcției segmentului sau segmentelor lezate, sunt alcătuite din mișcări cu finalitate directă. In acest scop se folosesc totalitatea mijloacelor kinetoterapeutice : miscări libere, contracții izometrice, posturi alternante, mișcări active și cele cu rezistență.

prevenirea redorilor articulare, sau dacă acestea s-au instalat, creșterea mobilității articulare;

tonifierea musculaturii ( combaterea hipotoniei);

tonifierea musculaturii abdominale și paravertebrale – implicată în menținerea poziției ortostatice;

tonifierea musculaturii membrelor toracice – pentru asigurarea sprijinului la paralele, cadrul de mers, cârje canadiene – în timpul reeducării mersului;

gimnastică respiratorie;

reeducarea mersului;

Faza 1

Scopurile inițiale are recuperării în cel dintâi stadiu sunt reducerea durerii, prevenirea sau reducerea edemelor, modelarea bontului în scopul prozerării, îndeplinirea condițiilor optime de vindecare, menținerea mobilității articulare și prevenirea retracțiilor musculare.

Această fază începe postoperator atunci când pacientul este stabil, cosiliat psihologic privind pierderea suferită, bontul este drenat, se efectuează profilaxia durerii cu ajutorul medicației. Bontul este bandajat pentru a preveni asepsia plăgii, compresia sa împiedicând edemațierea.

În ziua 2-3 postoperator, kinetoterapeutul va stabili tratamentul fizic ce va include:

Ușoare exerciții de stretching și mobilizări articulare pe o amplitudine redusă;

Învață pacientul să se rostogolească în pat, cum să se ridice și să stea la marginea patului și să efectueze transferul din pat în fotoliul rulant în siguranță;

Învață amputatul cum să-și poziționeze membrul rezidual pentru prevenirea contracturilor și, implicit, a flexumului – postură vicioasă adoptată antalgic sau din diverse motive;

Faza 2

În timpul acestei faze, obiectivele principale are recuperării sunt: întărirea musculaturii și propriocepției, sporirea controlului neuromuscular, reducerea edemului, formarea bontului și creșterea forței musculare a membrelor superioare – pentru ambulația în cadru de mers, cârje axilare –.

Tot în faza doi, se adoptă instruirea atât a pacientului cât și a însoțitorilor acestuia privind măsurile de igienă a bontului și tehnicile de bandajare.

Faza 3

Această fază este destinată protezării provizorii. Scopurile ei vizează îmbunătățirea echilibrului prin poziții de ortostatism, tonifierea musculară la nivel global a membrelor inferioare prin exerciții active cu ajutorul protezei provizorii, trecerea de la carjele axilare la cele canadiene, dacă membrul inferior neamputat nu prezintă alte afecțiuni, complicații și dacă vârsta și greutatea corporală a pacientului permit.

Pentru a progresa în această fază trebuie ca amplitudinea genunchiului și a coapsei să fie normală, proteza provizorie să fie bine realizată, astfel pacientul să poată performa mersul normal – ținând cont de afecțiunea avută.

Se renunță la fotoliul rulant, mersul pe distanțe scurte se performează fără sprijin, pe cele medii și lungi cu sprijin unilateral și, spre finalul acestei faze, dacă programul de recuperare decurge fără obsacole la circa 5 – 6 luni de purtare a protezei provizorii se fac măsurători pentru cea definitivă.

Faza 4

În timpul acestei faze unul dintre targeturile principale ale recuperării este familiarizarea pacientului cu proteza definitivă, realizarea mersului pe distanțe medii fără sprijin iar pe cele lungi cu sprijin unilateral. Menținerea celui mai înalt nivel de forță și rezistență musculară și creșterea progresivă a activității în scopul pregătirii pacientului pentru activități funcționale și reintroducerea sa în mediul socio-profesional.

3.2. Actualități în programul de recuperare al paciențior cu amputație de gambă în funcție de tipul de proteză

3.2.1 Protezarea imediată

Efectuată în primele 24 de ore după operația de amputare sau chiar pe masa de operație, protezarea imediată, este recomandată din ce în ce mai des pentru că permite reluarea mersului dupa o zi de la actul chirurgical și astfel înlătură principalele complicații precoce ale membrului rezidual.Este contraindicată atunci când amputația este făcută în condiții proaste, în cazul în care organismul pacientului prezintă afecțiuni grave, cronice ce reduc considerabil capacitatea de efort sau în cazul în care nu se poate coopera cu bolnavul.

În perioada purtării acestui tip de proteză, întreținerea bontului se impun în primul rând combaterea edemului, deoarece variațiile de volum ale bontului împiedică orice tentativă de protezare. De obicei, edemul dispare după aproximativ 6-7 zile de la operație și face necesară refacerea pansamentului și readaptarea protezei.

3.2.2Psihoterapia

Majoritatea persoanelor recent amputate, cunosc foarte puține lucruri despre cum se realizează o amputație și ce implicații asupra vieții sale va avea. Facand rost de informații despre amputații, anxietatea sa și a familiei este redusă și se obține o cooperare mai bună in programul de recuperare, schimbândui-se condiția fizică și psihică.

Una dintre marile dificultăți ale unei persoane ce suferă o pierdere prin amputație a unui membru, este depășirea stigmei psihologice pe care societatea o asociază cu pierderea membrului. Pacientul poate rămâne activ în societate după operație și aplicarea unei proteze adecvate și-și poate menține un stil de viață independent.

3.2.3 FLO-TECH-TOR™ APOPPS®. Orteză Ajustabilă Postoperativ Pentru Amputațiile Transtibiale

Tehnologie dezvoltată în privința simplificării metodei de bandajare sau, a eliminării gipsului provizoriu postoperator care este greoi și incomfortabil.

APOPPS® reprezintă practic o ”orteză” ajustabilă ce înlocuiește gipsul după intervenție, nu numai că îmbunătățește vindecarea, dar și permite începerea procesului de reabilitare, reducând riscurile producerii de răni cauzate de cuva gipsată. Dispozitivul este ușor, simplu de aplicat și de îndepărtat, prin orificiile sale permite accesul rapid la îngrijirea atentă a plăgii.

Pregătește pacientul in timpul etapelor de reabilitare preoperatorii;

Asigură accesul rapid pentru bandajare și pansarea atentă a rănii;

Are formă ajustabilă compresiei datorate edematizării bontului;

Permite pacientului să înceapă imediat postoperativ recuperarea și o ambulație timpurie;

Ajută la creșterea toleranței pentru purtarea ciorapului permanent;

Sistemul ventilat amplifică vindecarea postoperativă;

Ajută la menținerea extensiei gambei, evitând postura vicioasă de flexum;

Formează bontul pentru o proteză definitivă;

3.2.4 Cutia lui Ramachandran

O cutie ce folosește iluzia pentru vindecare ce pare magică.

Explicația plauzibilă a durerii membrului fantomă, pe care medicii se confruntau incă de la inceputurile chirurgiei de amputație s-o deslușească, a fost făcută de neurologul Dr. Vilayanur S. Ramachandran. Medicul a sugerat faptul că, în cazul unei amputații, există o serie de schimbări la nivelul creierului, schimbări ce sunt responsabile de durerile mebrului fantomă. Ramachandran a început să creadă din ce în ce mai mult în faptul că plasticitatea creierului joacă un rol foarte important. Creierul are capacitatea de a-și reface conexiunile intr-o anumită măsură dacă este afectat în diverse condiții patologice.

Senzația de atingere peste diverse porțiuni ale corpului, este asociată cu diverse regiuni de pe creier, ca de exemplu homununculus, ce poate fi divizat în senzitiv și motor. Unele zone sunt reprezentate vast față de altele în funcție de sensibilitatea relativă a suprafeței corpului reprezentat. Dr. Ramachandran a teoretizat că, lipsit de stimularea zonei aferente segmentului amputat, în cazul nostru gamba, creierul prezintă o funcție alterată, prin urmare se crează o percepție greșită sau durerea fantomă.

În multe cazuri, durerea membrului fantomă se poate trata cu terapii cum ar fi stimularea electrică nervoasă pe nervii ce au legătură cu zona afectată sau combinații de produse farmaceutice.

Un studiu arată că durerea membrului fantomă apare la 9 din 10 cazuri de amputații, cutia cu oglinzi poate inlătura durerea membrului fantomă, uneori într-un timp foarte scurt.

„Membrul pierdut este înțeles de creier ca fiind paralizat, nu dispărut. Durerea este semnalul firesc pe care creierul îl dă pentru a anunța că există ceva în neregulă cu acea parte a corpului. Pentru ca durerea să dispară, trebuie transmis creierului că totul este normal”

Aici intervine Cutia lui Ramachandran. Fiind vorba de amputația de gambă, se introduc membrele infeioare în cutia cu oglindă sau se montează o oglindă între ele ca în figura de mai jos:

În timp ce membrul amputat rămâne nemișcat, pacientul trebuie să privească membrul sănatos, cât și imaginea sa reflectată în oglindă, reflexia reprezentând de fapt, membrul inferior de partea opusă dar întreg. Se continuă exercițiul prin câteva mișcări cum ar fi apropierea vârfului de oglindă și depărtarea sa și mișcări ale labei piciorului. Prin aceste acțiuni, pacientul își întărește percepția cum că imaginea din oglindă reprezintă gamba lui absentă. Simpla iluzie vizuală oferă creierului feedbakc-ul de care este nevoie pentru a inlătura stimularea dureroasă. Astfel, creierul înțelege că totul este în regulă iar durerea dispare. Iată cum unele iluzii psihice sunt extrem de utile într-un context adecvat.

Ca orice terapie, cutia cu oglinzi a Doctorului Ramachandran, are nevoie de anumite condiții:

este ncesar ca pacientul să aibă un membru inferior sănătos și întreg;

să fie cooperant, constient

integru vizual

3.2.5 Kinesio taping-ul

Tratamentul cu benzi elastice cunoscut ca și „kinesio-taping”, a fost introdus pentru tratamentul atleților cu leziuni de tipul întinderilor, rupturilor musculare etc., în anii 1980. Pentru domeniul ortopedie-recuperare kinetoterapie, Kinesiology Taping (K-Tape), a fost dezvoltat în ultimii 25 de ani ca „metoda japoneză de protecție musculară”, fiind un element important al tratamentelor de recuperare a sportivului și nu numai.

Banda K-Tape special concepută, prezintă următoarele caracteristici:

Este realizată din fibre elastice din bumbac și un adeziv medical, testat deramatologic, fără latex;

Este rezistentă la apă putând fi folosită și în timpul înotului sau hidrokinetoterapiei;

Permite o bună respirație a tegumentului pe care este aplicată;

Permite mișcarea segmentului, fără a modifica amplitudinea normală;

Reduce oboseala musculară prin asigurarea unui suport elastic;

Poate fi folosită o perioadă indelungată- mai multe zile, în funcție de afecțiune- fără a fi nevoie reaplicarea sa;

„Eficacitatea acestor benzi, este exprimată prin activarea sistemelor circulatorii și neurologice. Mușchii nu servesc numai mișcării corpului, dar și în controlul fluxului circulației venoase și limfatice, a temperaturii corpului etc. . Folosind o bandă elastică, s-a descoperit că mușchii și alte țesuturi, ar putea fi ajutate din exterior, K-Taping creînd astfel o nouă abordare în tratarea nervilor, mușchilor și organelor.”

Banda kinesio atenuează durerea facilitând drenajul limfei prin elevarea microscopică a pielii urmărind diferiți recepori din sistemul senzorial. Efectul de ridicare a pielii, formează striații la nivelul țesutului cutanat și subcutanat, creând spații interstițiale mai mari, asigurând astfel un aport ridicat de oxigen și o scădere a inflamației în zona afectată.

„ Partea cea mai importantă din acest week-end, (29-30 septembrie 2012), a fost discursul Dr. Kenzo Kase, din Japonia, cel care a inventat metoda Kinesio Taping la începuturile anilor 1980 și Președintele Asociației Internționale Kinesio Taping ( KTAI ).Dr. Kase a avut o prelegere numită legătura dintre Sistemul Nervos Autonom și Metoda Kinesio Taping. El a fascinat publicul cu o demonstrație live a memoriei musculare pe baza unui barbat amputat ce suferea de dureri persistente ale membrului fantomă. Durerea a fost instant ameliorată după aplicarea Kinesio Taping (Fig. 3.) ”

3.2.6 Fototerapia

Astăzi, este cunoscut faptul că organismul uman transformă lumina în energie electrochimică, lucru care activează un lanț de reacții biochimice între celule, stimulând metabolismul și întărind imunitatea întregului corp. Terapia cu lumină dezvoltată de Bioptron poate fi folosită ca și tratament complementar pentru a însoți tehnicile convenționale sau poate fi folosită și separat în diferite indicații.

Terapia cu lumină :

Îmbunătățește microcirculația;

Armonizează procesele metabolice;

Întarește sistemul imunitar;

Stimulează procesele regenerative și reparative în întreg organismul;

Promovează cicatrizarea plăgii;

Înlătură durerea sau îi diminuează intensitatea;

„Caracteristica importantă a cu lumină polarizată, este aceea că lumina nu penetrează doar stratul de piele ci și țesuturile profunde. Astfel, efectele pozitive nu sunt limitate doar la tratarea pielii având un efect benefic asupra întregului organism”

Lumina aplicată pe piele stimulează structurile și moleculele intracelulare sensibie la lumină. Aceasta inițiază reacții celulare în lanț și declanșează așa numitele răspunsuri secundare, care nu sunt limitate numai pe zona de piele tratată, ci pot cuprinde întregul corp; stimulează și modulează procesele regenerative și reparatorii precum și procesele umane de apărare;

Terapia acționează într-un mod natural prin sprijinirea capacității de regenerare a organismului și, prin urmare, ajută organismul să elibereze propriul potențial de vindecare.

„ În orice parte a corpului unde este necesară îmbunătățirea circulației, ulcere cauzate de piciorul diabetic, ulcere venoase, etc.”

Folosită și în scop profilactic, terapia cu lumina Bioptron, trateză rănile piciorului diabetic reducând astfel cazurile amputațiilor cauzate de diabet.

3.2.7 Terapia prin unde de șoc

Terapia extracorporală cu unde de șoc este o metodă de terapie modernă și foarte eficientă care utilizează unde sonore cu energie mare. În practică aceste unde de șoc sunt conduse din dispozitiv spre regiunea nevralgică din corp, unde sunt aplicate efectele de vindecare.

Undele de șoc accelerează procesul de vindecare prin activarea capacității de auto-vindecare a corpului. Undele stimulează metabolismul și îmbunătățesc circulația sângelui. Țesutul lezat este gradual regenerat, mergând încet către vindencare.

Obiectivul terapeutic este reducerea și eliminarea durerilor, dar și combaterea elementelor ce limitează mobilitatea normală în articulația genunchiului sau a șoldului membrului amputat.

Prin focusarea undelor de șoc, energia maximă ajunge la punctul dureros.Prin dispersia radială a undelor de șoc, energia este împrăștiată pe o suprafață mai mare. Energia captată la nivelul punctului nevralgic și zona înconjurătoare este de nivel mediu.

O altă modalitate de aplicare, mai puțin folosită însă, este dispersia pneumatică radială printr-o piesă mobilă. Proiectilul localizat în vârful dispozitivului accelerează undele de șoc printr-un puls pneumatic. Efectul este analgezic, decontracturant și de încălzire a zonei, dar doar superficial.

3.2.7 Osteointegrația. Proteza endo-exo-tibia „În 1990 primul implant de proteză osteointegrată, percutanat a fost făcută de R. Branemark ce a obținut o protezare in urma unei amputații bilaterale de femur cu o piesă intramedulară ce poate susține o exoproteză convențională.

Idee derivată de la tehnica de implantologie dentară, Branemark, o dezvoltă și în 2010 are deja peste 200 de pacienți ce au suferit amputație de coapsă cu proteză osteointegrată imediat după, fiind adoptată și în amputațiile de gambă. Numită și ILP ( Integral Leg Prosthesis) – proteză integrală de membru inferior.”

Implantarea ILP este de obicei făcută în doi pași, fie cu anestezie generală sau locală.

În perioada primei etape, pielea și țesutul moale sunt deschise pe vechea cicatrice a bontului, uneori acest țesut este remodelat, pentru a scăpa de cel cicatriceal sau pentru a repoziționa osul într-un mod dorit. Osul este apoi descoperit și adus la lungimea calculată înainte de intervenție de către chirurgul ortoped. Este introdusă tija-implant, centromedular, un furtun de dren este introdus iar țesutul moale este închis din nou pentru urmatoarele 5-6 săptamâni. În acest timp se dezvoltă osteointegrarea ceea ce înseamnă creșterea și aderarea țesutului osos la tijă, formând o legătură stabilă.

În cel de-al doi-lea pas, lucrurile au decurs fără complicații, se execută o incizie circulară (stoma). Exo-modulul protezei este atașat implantului intern printr-un con dublu ansamblu ce poarta numele de „punte conectoare”. În funcție de stabilizarea țesutului moale și de rezultatele analizelor cu ajutorul razelor X, pacientul este ajutat de o echipă formată din kinetoterapeut și protezist pentru a incepe recuperarea mersului prin încărcarea progresivă pe membrul protezat.

Pentru a evita complicațiile asociate cu zona stomei ( unde endoproteza trece prin țesutul moale către exterior) se recomandă curățarea stomei cât și a exo-modulelor folosind apă curată și săpun de cel puțin de două ori pe zi. Pentru îngrijirea pielii se recomandă folosirea unei creme neparfumate pentru a preveni iritațiile. În total, aceste îngrijiri durează aproximativ 10-15 minute zilnic și se pot face împreună cu ingrijirea corporală globală zilnică.

Dezinfectarea stomei și tratamentul regulat cu antiseptice nu pot împiedica florei bacteriene naturale să colonizeze această suprafață, după cum știm, pentru a preveni o infecție ascendentă e necesar ca flora normală a pielii să crească în regiune pentru a crea un climat sănătos, stabil și homeostatic, fiind cel mai bun scut împotriva infecțiilor.

Fixarea directă pe os, conduce la următoarele consecințe:

excluderea șosetei;

o mobilitate crescută a articulației genunchiului;

lucrul muscular al gambei și coapsei mult mai eficient datorat faptului că nu mai este constrâns de cupa vechilor proteze;

consumul redus de energie în timpul mersului;

creșterea confortului datorat reducerii greutății protezei;

o amplitudine mai mare de mișcare, excluderea inhibițiilor cauzate de marginile protezei, de cupa sa indiferent de faptul că pacientul sta așezat, întins sau merge;

Ca și contraindicații, o mișcare de rotație excesivă – de pivotare – a protezei trebuie evitată ca o chestiune de principiu. În cazul în care, inevitabil se aplică o forța excesivă asupra protezei, aceasta prezintă o piesă de siguranță care se rupe înainte ca osul să sufere o fractură. Implanturile sunt realizate din aliaje de metale ce previn reacțiile alergice, în consecință, o ILP nu are nevoie de o prescripție permanentă de medicație antibiotică sau de alt tip.

Unii autori consideră că, cu timpul, la majoritatea pacienților cu endo-exo proteza, va apărea ca și coplicație osteoporoza. Atunci bontul nu va mai putea fi funcțional, riscul fracturilor osului principal, de sprijin, ( în cazul nostru tibia) va crește, bontul va deveni dureros imobilizând pacientul. În opinia lor, purtarea unei proteze clasice nu prezintă nici un risc și rămâne cea mai bună variantă în cazul protezării.

3.2.8 Profilaxia amputațiilor. Terapia prin plasmă bogată în trombocite

Este un tip de tratament pentru regenerarea rapidă a țesuturilor musculare și tendinoase afectate în urma suturării cauzate de amputație dar și în scop profilactic, în tratarea rănilor piciorului diabetic ce nu se vindecă din cauza circulației deficitare. Acest tip de terapie face parte dintr-un domeniu nou al medicinei, numit “ortobiologie”, care se focusează pe combinarea noilor tehnologii cu abilitatea organismului uman de a se vindeca în mod natural. Scopul fundamental al terapiei prin plasmă bogată în trombocite este de a scurta perioada de vindecare a pacienților cu afecțiuni ale țesuturilor moi.

Se prelevează o cantitate mică de sânge din corpul pacientului, un aparat separă trombocitele prin centrifugare, de celelalte elemente sangvine și injectează în zona afectată plasma rezultată. Trombocitele eliberează anumite substanțe, numite “substanțe de creștere”, care accelerează vindecarea țesuturilor vătămate în urma amputației s.

Există o probabilitate foarte redusă ca plasma bogată în trombocite să fie respinsă de organismul pacientului, deoarece substanța injectată provine din propriul lui corp. Având în vedere metoda de inducere, acest tip de tratament este foarte avantajos, deoarece nu prezintă riscul apariției unei infecții, iar timpul de recuperare după intervenție este minim.

Studiile arată că prin injectarea directă a acestor plachete sanguine în mușchi și tendon, ritmul regenerării tisulare crește cu până la 3 ori mai mult decât viteza normală de vindecare a organismului.

3.2.9 Terapia prin schimb activ de temperatură ”Game Ready”

Dezvoltată în America, tehnologia de „schimb activ de temperatură” folosește prin modelul său, circulația simultană de apă răcită și aer, demonstând prin aceasta ca terapia rece și compresia este mai bună decăt metodele de răcire folosite până în prezent.

Dispozitivul prezintă un interior format din două camere unde se realizează „schimbul de căldură” și un segment detașabil ce se poate curăța sau înlocui cu un altul. Realizat din material textil, se montează și demontează rapid îmbunătățind astfel confortul pacientului.

„Compresia pneumatică, menține un contact perfect cu suprafața bontului, ajută organismul să înlăture mai ușor edemul bontului și stimulează fluxul sangvin bogat în oxigen și substanțe nutritive. Eficient chiar și prin răcirea ce duce mai departe la reducerea edemului a spasmelor musculare și durerii.”

Cu ajutorul acestei terapii reci de profunzime și lungă durată, metabolismul intracelular este încetinit ajutând organismul să minimalizeze deteriorarea țesuturilor după amputare acest lucru însemnând o vindecare grabnică

Crioterapia determină o hiperemie activă (după o primă și scurtă fază de vasoconstricție), scade activitatea receptorilor cutanați (de unde efectul antalgic), scade spasmul muscular (prin blocarea fibrelor aferente ale fusului muscular).

CAPITOLUL IV. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

4.1. Concluzii

Amputația de gambă reprezintă o afecțiune de o importanță foarte mare deoarece este invalidantă, limitezază motilitatea pacientului, reprezentând un important factor psihologic. Deși tehnica de amputație, modalitățile de reabilitare și tipurile de proteze au evoluat foarte mult în ultimul timp, unui amputat îi este destul de greu să treacă peste această afecțiune de aceea el trebuie consiliat din punct de vedere psihologic și recuperator de specialitate.

Astfel de patologie nu poate fi tratată cu indiferență deoarece motilitatea este

Astfel de patologie nu poate fi trecută cu vederea deoarece prin intermediul membrului superior ne exprimăm atât viața socială cât și viața profesională, membrul superior este ,,instrumentul” care ne ghidează în proporție de 80% viața.

Prin intermediul acestei lucrări au fost aduse la cunostință atât aspectele clinice ale luxației de umăr, cât și a recidivelor luxației de umăr, dată fiind interconectarea acestora.

Chiar dacă luxația ar părea o accidentare comună, în cazul tratării necorespunzătoare aceasta poate recidiva, cauzând luxarea la orice lovitură, smucitură sau altă acțiune de stres asupra umărului. Poate apărea slăbiciune la nivelul mușchilor umărului și durere la braț sau umăr. Toate aceste probleme pot duce la pierderea abilității normale a brațului și umărului. Kinetoterapia poate ajuta la ameliorarea durerii și recăpătarea forței și mobilității normale a umărului pentru a putea relua activitățile uzuale și profesionale cât mai repede și în siguranță.

Pe partea de recuperare au fost descrise două direcții: recuperarea generală, în care terapeutul folosește mijloacele convenționale de terapie (mobilizările, masajul și stimularea electrică) și recuperarea de actualitate, în care au fost descrise tehnici moderne de recuperare în cazul unei recidive la luxația de umăr, ce cuprind atât elemente de fizioterapie (kinetoterapie de actualitate în care sunt folosite cele mai recente tipuri de moblizări, create special pentru prevenirea instabilității), cât și întărirea și ranforsarea zonei predispuse la o recidivă. O altă metodă folosită în recuperarea de actualitate ar fi tratamentul zonelor afectate folosind injecțiile, metodă ce apropie chiar mai mult fizioterapia de kinetoterapie.

În concluzie, această lucrare însumează actualitățile privind aspectele și managementul luxațiilor recidivante de umăr, cu accent pe multitudinea de tehnici de actualitate în recuperarea luxațiilor recidivante de umăr.

4.2. Propuneri

– În cazul recuperării unei luxații de umăr trebuie avut în vedere cât de severă este recidiva și de câte ori a recidivat.

– Recuperarea ar trebui să urmeze strategia clasică.

– Pentru faza 1 a recuperării, ar trebui combinate fizioterapia clasică și moblizările clasice pentru a nu brusca, obosi sau solicita articulația care a suferit o intervenție artroscopică sau chiar chirurgicală.

– Pentru faza 2 a recuperării, se renunță treptat la metodele clasice, facând loc celor moderne.

– În cadrul fazei 2 se va avea în vedere magnetoterapia, corelată cu tehnici active de mobilizare a articulației; introducerea progresivă a tehnicilor de mobilizare articulară precum Mulligan sau Mailand.

– Pentru faza 3 de recuperare, se insită cu magnetoterapia, se folosesc din plin tehnicile de mobilizare a articulațiilor, nu numai pentru asuplizarea articulară, dar și pentru întărirea tendoanelor și ligamentelor din jurul articulației.

– În cadrul fazei 3 de recuperare, pe lângă tehnicile de mobilizare articulară, se poate renunța la magnetoterapie și introduce terapia matrix sau terapia cu unde șoc. Indiferent de caz, introducerea terapiei cu injecții este vitală pentru sporirea și facilitarea dezvoltării supleții și rezistenței articulare în cazul unei recidive.

– În cadrul fazei 4 de recuperare, tehnicile de mobilizare articulară pot ajunge la gradul 4, dar corelate cu tehnici de masaj.

– La sfârșitul fiecărei ședințe de recuperare, ar trebui folosit kinesiotaping-ul pentru a evita o viitoare luxare a umărului. Pe lângă calitatea de suport, beneficiile bandajului ar fi drenajul limfatic și relaxarea zonei dureroase.

– De-a lungul programului de recuperare instituit încă din faza intraspitalicească, pacientul ar trebui educat cu privire la riscurile unei noi recidive, dar și metodele sigure de evitare a unei noi recidive.

3.2.10 Terapia cu ajutorul Biofeedback-ului

Cum lucrează terapia Biofeedback?

In timpul unei ședințe de terapie biofeedback sunt atașați electrozi pe pielea pacientului. Aceștia

Cercetătorii au descoperit ca biofeedbackul promovează relaxarea, ce ajuta la inlăturarea stresului.

How Does Biofeedback Therapy Work?

Researchers aren't exactly sure how or why biofeedback works. They do know that biofeedback promotes relaxation, which can help relieve a number of conditions that are related to stress.

During a biofeedback session, electrodes are attached to your skin. These electrodes send signals to a monitor, which displays a sound, flash of light, or image that represents your heart and breathing rate, blood pressure, skin temperature, sweating, or muscle activity.

symptom-specific approach

by the physician, psychological and behavioral therapies, and at times surgical intervention.

Your physical therapist may provide hands-on treatment and other interventions and exercises.

Physical treatments may include:

Electrical stimulation

TENS (transcutaneous nerve stimulation)

Electromyofeedback

EMG Biofeedback

Manual therapy http://www.webmd.com/a-to-z-guides/biofeedback-therapy-uses-benefits

One technique can help you gain more control over these normally involuntary functions. It's called biofeedback, and the therapy is used to help prevent or treat conditions including migraine headaches, chronic pain, incontinence, and high blood pressure.

The idea behind biofeedback is that, by harnessing the power of your mind and becoming aware of what's going on inside your body, you can gain more control over your health.

Massage

Manipulation

Stump management

Skin care

Stump sock/shrinker use

Prosthetic fittings, and proper use training

Treatment that focuses on improving how the nervous system is processing sensations from the amputated limb can help change the brain’s representation or body image of the affected part and improve conduction of the sensory nerve pathways. Your physical therapist may prescribe the following interventions/exercises:

Desensitization. This treatment helps modify how sensitive an area is to factors like clothing pressure or touch.

Graded motor imagery-movement imagery training. These imagery exercises help your brain process information about your amputated limb more accurately. It helps you form a clearer image of the affected limb to improve or resolve phantom pain.

Mirror visual feedback/Mirror box therapy. This treatment uses a mirror or mirror box to "trick" your brain into believing the reflection of your nonamputated limb is actually your opposite limb. The brain also perceives the limb it is seeing is the involved side, and sees it as the complete limb. The brain changes and adapts how it processes perception and sensation of the amputated limb like the normal side. This improved processing helps you to reduce phantom sensations.

The above exercises should only be performed under the guidance of a trained physical therapist. For more detailed information on what these treatments involve, see the references below.

Back to Top

Can this Injury or Condition be Prevented?

There is no clear evidence that phantom limb pain can be prevented. Pain management that eliminates symptoms before and after amputation may help limit the onset of pain and even prevent it. However, some people will still get phantom limb pain even with excellent pain management.

http://cir.ca/news/bionic-man-skyscraper-climb

http://www.ertlreconstruction.com/ legatura tibie peroneu

cat are voie sa ca

scripetoterapiepsihoterapie

http://www.scrigroup.com/sanatate/AMPUTATIA-DE-GAMBA11814.php

http://health.howstuffworks.com/medicine/modern-treatments/amputation1.htm

http://chir2cluj.vascular.ro/UMF/Seminar%20rezidenti/Amputatia%20de%20gamba%20-%20Ovidiu%20Grad.swf

http://www.rasfoiesc.com/sanatate/medicina/AMPUTATIA-TRANSFEMURALA-CAUZA-93.php

http://health.howstuffworks.com/medicine/modern-treatments/amputation6.htm http://www.scrigroup.com/sanatate/AMPUTATIA-DE-GAMBA11814.php

http://en.wikipedia.org/wiki/Prosthesis#Limb_Prostheses

http://ro.scribd.com/doc/200738680/AMPUTATIE

http://www.moveforwardpt.com/SymptomsConditionsDetail.aspx?cid=c6bc380c-09fc-4dd5-987b-4bbba87e45bc#.U0F-lPl_uAU

http://www.moveforwardpt.com/SymptomsConditionsDetail.aspx?cid=86b63d81-5bd3-4259-961e-d21dd7519c06#.U0F-6_l_uAU

http://www.astecomedical.ro/gimnastica-kinetoterapie-cluj-sala-asteco/kinesiotaping

http://www.kinesiotaping.co.uk/news/articles/2012-10-03-KTA-Symposium-Sees-Audience-Spellbound/index.jsp

http://www.zepter.ro/MainMenu/Products/Medical/Bioptron/ProductRange.aspx

Noutăti privind programul de recuperare in amputatiile protezate de gambă în funcție de tipul protezării

Nu este studiu de caz;

Eseu, interpretare a datelor de ultima ora intr-un domeniu

Studiu retrospectiv;

Prezent spre inapoi;

Cap. III – experienta profesionala sau pct de vedere din ce am citit in noutati;

Cap. IV – concluzii si propuneri;

Trebuie sa ccontina: –

50 pag.

Motivatia- o pag jumatate- actualitatea si motivarea temei

Particularitati- 15-20 pagini

Noutati- 15- 20 pag

Pct de vedere- 5 pag

Concluzii 1 pag, puncte scurte, telegrafice

Atentie la bibliografie( nu f bogata) bibliografia 50 de pcte

Motivatia :