Noutati Privind Programele de Recuperare Privind Periartrita Scapulo Humerala (psh) Secundar Posttraumatic In Sporturile de Iarna Prin Alunecare

=== 292b252e94c303023e81155cc0b04e9bfefd1726_28663_1 ===

CAPITOLUL 1

SPORTURILE DE IARNĂ-DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Hocheiul pe gheață este un joc colectiv,creator,organizat,prin care se valorifică arta jucătorilor.Creșterea vitezei și a angajamentului fizic a impus jucătorului o nouă cerință și anume ,o stabilitate psihică excepțională.Este un joc colectiv care permite evidențierea personalității creatoare a jucătorilor,capacitatea fiecăruia de adaptare la jocul întregii echipe.

Nivelul actual al jocului de hochei se plasează între coordonate înalte de îndemânare, forță,viteză, cu tendința continuă de creștere a efortului fizic în lupta directă cu adversarul,de creșterea virtuozității tehnice pe fundamentul unei dezvoltări fizice armonioase.

Hocheiul pe gheață este un joc de mare complexitate determinată:echipament greu;necesitatea sincronizării mânuirii crosei cu însușirea patinajului specific hocheiului pe gheață;necesitatea unui echilibru perfect mai ales în jocul cu corpul.

Figura 1(http//viațăde liceu.ro/sport/poze de la meciul de hochei)

Bobul , sport de iarnă face parte din grupa sporturilor de iarnă ce necesită mare îndemânare , cu predominanță a sistemului nervos central și neuromuscular, în care o mare contribuție pentru realizarea performanțelor îl joacă materialul de concurs.

Competițiile se desfășoară pe piste artificiale de gheață ,special amenajate ,la temperaturi scăzute (1 10-300 C) în lungime de 1250 m, până la 1 500 m.Concursul durează două zile consecutiv, efectuându-se 2 coborâri pe zi ,deci 4 în total , cu adițiune de timpi , pentru echipaje de 2 și 4 persoane .

Figura 2.(ro.wikipedia.org)

Sania – acest sport se practică de ambele sexe: fetele concurează numai la proba simplu, iar băieții la simplu și dublu.

Pistele de concurs sunt comune cu cele de bob, deci piste de gheață,dar mai scurte ,măsurând 800 m pentru fete și 1 000 m pentru băieți .

Juniorii parcurg aceeași distanță ca și fetele.Spre deosebire de bob ,startul este fără elan ,sănierul neavând posibilitatea decât să imprime un mic avânt la plecare cu membrele superioare, deoarece pista este prevăzută la plecare cu două mânere care asigură stabilitatea concurentului , după care acesta își ia poziția fundamentală culcat pe spate,cu membrele inferioare întinse înainte.

Figura 3 .(www.garbo.com.sport)

Biatlonul este o probă combinată de schi fond și tir cu armă de calibru 6,5-7,62 mm .Proba individuală cuprinde o alergare pe schiuri pe distanța de 20 km,,cu arma în spate,pe teren muntos ,variat cu profil ( plat ,urcuș,coborâre) la altitudine medie , pe zăpadă diferită în cadrul aceleiași curse , în condiții vitrege de climă ( frig, vânt,ceață),cu 4 trageri la distanță de 50 m , din pozițe culcat- în picioare,culcat-în picioare , efectuate la intervale aproximativ egale (3-5 km),în situația de oboseală progresiv și în timp cât mai scurt ( 1 min-1 min 40 s) pentru 5 cartușe.

Figura 4.(www.ziare.com.sport)

Schi alpin –constituie un domeniu de activitate fascinant și instrunctiv reprezentând o mare atracție pentru masele mari de oameni a căror vârstă și nivel de pregătire este diferit.

Sport de iarnă,schiul alpin se desfășoară pe diverse pârtii montane,la altitudine medie ce nu depășește 3000 m decât în mod cu totul excepțional, fiind practicat de ambele sexe.

Fiind practicat într-un cadru natural deosebit , schiul oferă mari satisfacții celor care reușesc să se inițieze în tehnica coborârilor, a ocolirilor și a frânărilor dar și acelora care se mulțumesc cu mici plimbări alunecând pe schiuri , contribuind astfel la întărirea propriei sănătăți , cultivându-și inițiativa , curajul și trăsăturile de caracter.

Prin aceste implicații ale sale , schiul reprezintă un factor important al odihnei active , fiind o ramură sportivă cu un real caracter aplicativ , utilitar și militar.

Practicarea schiului în condiții dintre cele mai neobișnuite, pante foarte înclinate ,zăpezi dificile , gheață , vânt,ninsori abundente sau pârtii foarte denivelate , reprezintă o pledoarie pentru bucuria și satisfacția interioară de a trăi , fie și doar câteva ore sau câteva zile, în albul strălucitor al zăpezii ,în spațiile nemărginite ale munților sau în adâncul văilor înzăpezite.

Figura 5 .(www.insport.ro)

CAPITOLUL 2

ANATOMIA ȘI EVALUAREA UMĂRULUI

2.1. Anatomia articulației umărului

Umărul este cea mai mobilă articulație a corpului , având poate cea mai imperfectă cooptare a suprafețelor articulare.

Acest neajuns morfologic este suplinit printr-un sistem de structuri capsulotendinoase de mare eficiență,care în majoritatea cazurilor stau la baza disfuncționalității umărului .

Clasic, umărului i se descriu 5 articulații , dintre care 3 reale ( scapulohumerala ,acromioclaviculara și sternoclaviculara ) și 2 false, numite și ,, suprafețe de alunecare ,, (scapulotoracica și bursa seroasă subacromiodeltoidiană).

Conceptul de ,, centură scapulară ,, înglodează artiulațiile sternoclaviculară ,acromioclaviculară și scapulotoracică.

Acestea pot fi împărțite în două mari grupe :articulațiile centurii scapulare și articulațiile membrului liber.

Articulațiile centurii scapulare –sunt formate din articulațiile sternoclaviculară și acromio-claviculară .

a.Articulația sterno-claviculară ( o diartroză) unește extremitatea sternală a claviculei cu sternul și primul cartilagiu costal.Este o articulație în șa.

Suprafețele articulare sunt inegale ,din partea sternului prezintă o suprafață articulară a manubriului sternal,iar din partea cartilagiului costal o altă suprafață care împreună formează un unghi diedru.

Clavicula prezintă la extremitatea medială două fețișoare articulare sub forma unui unghi diedru proeminent.

Cele două suprafețe articulare sunt acoperite de fibrocartilaj.Între suprafețele articulare nu există o concordanță perfectă și astfel discul articular (fibrocartilaj) asigură concordanță suprafeței articulare.Permite următoarele mișcări:

-ridicarea –coborârea claviculei ( trapez,sternocleidomastoidian;

– capul clavicular și , respectiv,marele pectoral,deltoid,subclavicular), ;

-proiecția înainte și înapoi a claviculei (marele pectoral,deltoid,subclavicular,respectiv trapez și sternocleidomastoidian) ;

– circumducția

b.Articulația sternoclaviculară ( o diartroză) prezintă ca mijloace de unire capsula articulară întărită de ligamente (ligamentul sterno-clavicular anterior ,ligamentul sterno-clavicular posterior,ligamentul interclavicular,ligamentul costo-clavicular).Permite mișcări de alunecare de mică amplitudine

Mișcările în această articulație sunt de ridicare și coborâre care se execută împrejurul unui ax orizontal și sagital .

Mișcarea de proiecție înainte și înapoi a claviculei se execută împrejurul unui ax vertical care trece prin extremitatea sternală a claviculei .

Mișcarea de circumducție provine din succesiunea alternativă a mișcărilor precedente.

c.Articulația acromioclaviculară (o artrodie)–este o articulație plană,suprafețele articulare fiind reprezentate de câte o fețișoară articulară convexă pe claviculă și concavă pe extremitatea acromionului .

Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă întărită de un ligament acromio-clavicular situat pe fața superioară a acesteia.În această articulație se produc mișcări de alunecare.Permite mișcări de alunecare mică amplitudine.

Sidesmosa coraco-claviculară-reprezintă articulația dintre claviculă cu procesul coracoid prin ligamentul coraco-clavicular.Acest ligament este format din două porțiuni: ligamentul trapezoid și ligamentul conoid.

Ligamentul trapezoid este o lamă fibroasă patrulateră care printr-o față superioară se prinde de procesul coracoid iar prin cealaltă de față inferioară a claviculei.

Ligamentul conoid este triunghiular cu vârful pe procesul coracoid și baza pe tuberculul conoidian.

Mișcările centurii scapulare- sunt reprezentate prin mișcări de ridicare și coborâre a umărului ,mișcarea de proiecție înainte și înapoi a umărului și circumducția.

Mișcările de ridicare și coborâre a umărului se execută în jurul unui ax antero-posterior care trece prin punctul de inserție a ligamentului costo-clavicular.

Mișcarea de ridicare a umărului se realizează prin contracția mușchilor trapez și ridicător al scapulei.În mișcarea de coborâre a scapulei intervine mușchiul subclavicular .

Când umărul coboară,extremitatea laterală a claviculei coboară și ea împreună cu scapula ,în timp care extremitatea sternală se deplasează în sus.Se întâlnește când pe umăr apasă o greutate.

Mișcarea de protecție înainte și înapoi se execută în jurul unui ax antero-posterior care trece prin ligamentul costo-clavicular.

Fig.6.Mișcările articulației scapulohumerale (după Gray s Anatomy Students) (I.C. Voiculescu –Anatomia și fiziologia omului)

Dacă se proiectează înainte clavicula ,aceasta se va deplasa împreună cu umărul , timp în care extremitatea ei medială suferă o alunecare înapoi în articulația sternoclaviculară .

Mușchii pectoralului mic ,dințatul mare și pectoralul mare realizează acest tip de mișcare .În mișcarea de proiecție înapoi se produc mișcări inverse.Se realizează prin contracția mușchiului romboid.

Circumducția-rezultă din însumarea mișcărilor anterioare,ridicare,proiecție,înainte,

coborâre și proiecție înapoi a umărului.Mișcările proprii ale scapulei sunt mișcări de ridicare și coborâre de alunecare medială și laterală.

Datorită mișcărilor scapulei este posibilă ducerea brațului dincolo de poziția orizontală până la acest nivel brațul este ridicat prin mișcări din articulația scapulo-humerală.

d.Articulația scapulo-humerală (o enartroză) în care sunt posibile toate mișcările cu mare amplitudine-unește capul humeral și cavitatea glenoidă a scapulei formând o articulație sferoidală .Dinamica acestei articulații este asigurată de un mare număr de mușchi,grupați de unii autori ( destul de criticabili) în trei categorii:

●mușchii posteriori ai coloanei vertebrale ( trapezul,marele dorsal, romboizii , angularul);

●mușchii toracobrahiali ( marele pectoral,micul pectoral,subclavicularul ,marele dințat);

●mușchiiscapulobrahiali (deltoidul,coracobrahialul,supraspinosul, micul rotund ,marele rotund).

Cavitatea glenoidă este mărită de un burelet glenoidian,dar nici așa nu acoperă capul humeral.

Suprafețele articulare sunt reprezentate de capul humeral acoperit de un cartilajul hialin iar din partea scapulei găsim o cavitate glenoidă.În centrul cavității se găsește un tubercul glenoidan ,cavitatea fiind acoperită de cartilagiul hialin mai gros la periferie și mai subțire în porțiunea centrală.

Cadrul glenoidian este un fibrocartilaj inelar,de formă prismatic triunghiulară pe secțiune care aderă la periferia cavității glenoidale și care asigură o bună concordanță între suprafețele articulare .Mijloacele de unire sunt realizate de capsula articulară, ligamente și mușchi periarticulari.

Fig.7.Articulația scapulo-humerală;suprafețe articulare (I.C. Voiculescu –Anatomia și fiziologia omului)

Capsula articulară are forma unui manșon și este alcătuită dintr-un strat extern fibros și un strat intern sinovial.Stratul fibros al capsulei se inseră printr-o extremitate de periferia cavității glenoidale iar prin cea opusă de colul humeral.Capsula este întărită de ligamente .

Ligamentul coraco-humeral este cel mai important și se inseră pe baza și marginea externă a procesului coracoid iar de acolo pe tuberculul mare al humerusului și capsula articulară.

Ligamentul glenohumeral (superior,mijlociu și inferior) se inseră cu un capăt pe cadrul glenoidian iar cu celălalt pe colul anatomic al humerusului.Ele limitează mișcările de extensie,rotație internă și abducție.În articulația scapulohumerală se produc mișcări de flexiune,extensiune,abducție, adducție ,circumducție ,rotație internă și rotație externă.

2.1.Particularități biomecanice și anatomoclinice ale umărului

La examenul mobilității,amintim că pentru complexul articular al umărului se descriu trei axe:

-mișcări în jurul axului sagital ( abducție,adducție);

-mișcări în jurul axului transversal ( flexia-extensia);

– mișcări în jurul axului vertical ( rotația externă și internă);

-dacă brațul este orizontal , flexia orizontală și extensia orizontală.

Abducția –adducția –este mișcarea prin care brațul se îndepărtează de corp iar adducția apropierea segmentului respectiv de corp.

Mișcările se execută în jurul unui ax antero- posterior care trece prin capul humeral ;ridicarea laterală a membrului superior până la verticală atinge 1800.

Dacă fixăm omoplatul, abducția în scapulohumerală nu depășește 900 din cauza obstacolului reprezentat de trohiter în contact cu acromionul ;în continuareabducția este realizată în scapulo-toracică ( 600) și acromioclaviculară (300).

Intrarea în funcțiune a articulației scapulo-humerale și scapulo-toracice nu este succesivă,ci simultană ( omoplatul începe să se deplaseze înainte ca brațul să fie atins 900).

Adducția:apropierea brațului de trunchi,pornind din poziția de abducție ..Fiind limitată de planul trunchiului , se poate combina adducția cu anteflexia sau retropulsia.

Mușchii abductori ai brațului sunt supraspinos ,deltoid și biceps,iar adductori sunt mușchi pectoral mare ,dorsal mare , deltoid ,dubscapular ,subspinos ,rotund mic și coracobrahial.

Flexiunea (sau antepulsia) :ridicarea membrului superior înainte și în sus,până la verticală (1800).La această mișcare contribuie : articulația scapulo-humerală (900),amplitudinea fiind limitată de ligamentele coraco și gleno-humerale,scapulo- toracică , sterno-costo-claviculară și acromioclaviculară (600),hiperlordoza lombară (300).

Extensia ( sau reropulsia): durerea membrului superior înapoi (50-600) este limitată de ligamentele coraco- și gleno-humerale.Se însoțește de o basculare a omoplatului .

Rotația externă constrând din ducerea antebrațului în afară ( cu cotul lipit de trunchi) este de 800.Contribuie la aceasta:scapulo-humerală ( 600),amplitudinea fiind limitată prin tensiunea ligamentului gleno-humerală și scapulo-toracică (200).

Rotația internă constând din ducerea brațului înăuntru este limitată pe planul trunchiului .Combinată cu un grad de retropulsie poate atinge 90-950.

Aceste amplitudini diferă și după poziția inițială I.A.Kapandji arată că dacă brațul este în anteflexie de 900 sau de 1800,rotația externă este 00,iar internă, 1350.Dacă brațul este în abducție de 900,rotația externă este de 900, iar pronația internă , 900.

Mișcările se efectuează împrejurul unui ax transversal care trece prin centrul tuberculului mare humeral și prin centrul cavității glenoide.Proiecția înainte (flexiunea) este produsă de mușchii deltoid,biceps,coraco-brahia și pectoral mare.

Mișcarea de proiecție înapoi este propusă de mușchii deltoid ,dorsal mare,subspinos, rotund mic și triceps.

Deplasarea membrului superior în pozițiile externe succesive amintite până acum realizează circumducția.

Circumducția –rezultă din executarea alternativă a mișcărilor precedente.Rotația înăuntru și în afară se execută împrejurul unui ax vertical care trece prin centrul capului humeral.Mușchii rotatori înăuntru ai brațului sunt:subscapular, pectoral mare ,dorsal mare ,rotund mare ,deltoid și biceps.Mușchii rotatori externi sunt subspinosul și rotundul mic.

2.2. Evaluarea mio-articulară a umărului

Mobilitatea glenohumerală , deși importantă, nu este responsabilă de toată amplitudinea de mișcare a brațului , la care contribuie și celelalte articulații ,și în primul rând scapulotoracică.

Mușchii umărului formează o masă musculară,care dă reliefurile umărului și acoperă articulația scapulohumerală.

Mușchii se dispun sub forma unui con cu baza la torace și vârful la humerus.Ei sunt în număr de șase:deltoidul,supraspinosul, intraspinosul, rotundul mare,rotundul mic și subscapularul.

Trapezul are un rol considerabil în ridicarea umărului ( partea superioară) și în coborârea lui ( părțile mijlocie și inferioară),precum și în flexia și abducția brațului pe toată cursa de 1800 a acestuia.

Cea mai mare activitate a lui este înregistrată în mișcarea de abducție a brațului ( în cele 2/3 inferioare ale mușchiului).Rolul trapezului superior în susținerea centurii în ortostatism este azi infirmat dacă subiectul se relaxează (Bearn-Fernandez-Ballesteros).

Chiar dacă se ia în mână o greutate ( 4-10 kg) și subiectul știe să se relaxeze, nu apare vreo activitate în trapez ( important de reținut pentru cei care greutăți în mâini).

Mușchiul deltoid.Deși s-a spus că participă la toate tipurile de mișcare,Basmajan și colab. Consideră că acest mușchi nu participă deloc la rotația internă și aproape deloc la rotația internă și aproape deloc la rotația externă.

Este cel mai superficial și mai voluminos dintre mușchii umărului.Are formă triunghiulară și învelește articulația scapulohumerală.

Inserția superioară se face corespunzător celor trei porțiuni ale sale:

-pe treimea laterală a marginii anterioare a claviculei ( prin fibre tendinoase și fibre musculare);

-pe marginea laterală a acromionului (prin mici aponevroze);

-pe buza inferioară a marginii posterioare a spinei scapulei (printr-o aponevroză triunghiulară).

Acțiune.Cele trei grupe de fascicule realizează următoarele mișcări :

-fasciculele anterioare execută proiecția înainte și rotația internă a brațului;

-cele posterioare,proiecția înapoi și rotația externă a brațului;

-fasciculul mijlociu este exclusiv abductor.

Acțiunea sinergică a celor trei fascicule produce abducția brațului până la orizontală.

Pectoralul mare,prin capul clavicular,realizează flexia brațului,având un maximum de activitate la 1150Capul sternocostal nu participă la flexie,dar este esențialul în adducție.În rotația internă cu rezistență acționează tot capul clavicular.

Mușchiul supraspinos ocupă fosa supraspinoasă.

Inserții.Are originea în fosa supraspinoasă a scapulei și pe fascia cu caracter de aponevroză ce acoperă mușchiul .Fibrele musculare se îndreaptă anterior și lateral trecând peste articulația scapulohumerală și se adună într-un tendon ce se inseră pe fețișoara de inserție superioară de pe tuberculul mare al humerusului.

Acțiune.

-asupra articulației scapulohumerale: este abductor al brațului,ajutând deltoidul în acțiunea sa.În paralizia acestuia îl poate înlocui parțial ;are rolul unui ligament activ menținând capul humeral în cavitatea glenoidă.

-asupra capsulei articulare: inserându-se și pe capsulă ,o ferește să fie prinsă între suprafețele articulare în mișcările din articulația umărului.

Mușchiul intraspinos ocupă cea mai mare parte a fosei intraspinoase.

Inserții.Originea se face în fosa infraspinoasă prin fibre tendinoase,și pe fascia infraspinoasă ce-l acoperă.Fibrele converg într-un tendon ce trece posterior de articulația umărului și se inseră pe fețișoara mijloacie a tuberculului mare al humerusului.

Acțiune .Mușchiul este un rotator în afară al humerusului,cu eficiență mai mare atunci când brațul a fost ,în prealabil ,rotat înăuntru.Este un tensor al capsulei articulare și menține în același timp în contact oasele în articulația scapulohumerală.

Mușchiul rotund mic este situat lateral de mușchiul infraspinos,cu care se confundă la prima vedere.

Inserții.Are originea pe fața posterioară a scapulei,în vecinătatea marginii laterale a acesteia și pe fața profundă a fasciei infraspinoase.

Acțiune.Este un rotator în afară al brațului.

Mușchiul rotund mare este alungit,voluminos și puternic,întins de la unghiul inferior al scapulei,la creasta tuberculului mic al humerusului.

Acțiune.Când mușchiul ia punctul fix pe torace,este adductor și rotator înăuntru al brațului (deci sinergic cu latissisimul și antagonist cu deltoidul);în același timp imprimă brațului și o ușoară mișcare de retropulsie.Este mișcarea de a ,,pune mîinile la spate,,.Când ia punctul fix pe humerus,duce scapula în sus și înainte.

Mușchiul subscapular este un mușchi triunghiular situat în fosa subscapulară.

Inserții. Are originea în fosa subscapulară; de aici toate fibrele converg lateral într-un tendon ce aderă strâns de capsula articulației scapulohumerale și se inseră pe tuberculul mic al humerusului.

Acțiune .Este un rotator înăutru al humerusului și deci antagonist al infraspinosului, rotundului mic și porțiunii scapulare a deltoidului ; de asemenea și adductor ,când brațul este ridicat.În plus,menține capul humeral în cavitatea glenoidă,având și acțiune protectoare asupra capsulei.

CAPITOLUL 3

MECANISMELE PROCESELOR FIZIO PATOLOGIC SI PARTICULARITATILE ACESTORA LEGATE DE SPORTURILE DE IARNA

Hochei pe gheață .Efortul desemnează ,,încordarea voluntară a eforturilor fizice sau psihice ale organismului,în vederea realizării unui randament superior celui obișnuit (Conform Dicționarului explicattiv al limbii române)Efortul este activitatea opusă repaosului și se concretizează în diferite activități prestate cotidian sau în condiții și cu scopuri speciale. Efortul sportive este susținut de o multitudine de sisteme și procese precum:sistemul osteomuscular,sistemul energetic,sistemul nervos,sistemul cardiorespirator,sistemul digestive,sistemul endocrin și excretor.

În joc hocheistul trebuie să posede o perfectă sincronizare a mâinilor cu picioarele,ceea ce necesită o foarte bună coordonare.Fiind un sport în care adversarii intr intră în contact direct, jucătorii suportând loviturile cu corpul date de adversar (bodiceck),ciocnirile cu mantinela și cu gheața, este necesară o deosebită robustețe a corpului ca rezultat al hipertrofiei tuturor grupelor muscular și în mod direct în regiunea scapuloumerală datorită și echipamentului de protecție.

Din punctual de vedere al indicilor de selecție jucătorii trebuie să aibă:

-îndemânare,dexteritate și rapiditate manuală,

-coordonare visual-motrică,test,,trasaj,, 4 min,barem peste 174 puncte

-țesut muscular foarte bine reprezentat la tpate segmentele

-anvergură mare

– îndemânare bună

-coordonare motrică manuală,echilibru dynamic în abilitate motrică,test,,Purdue-Pegboard,, pentru mâna dreaptă peste 61 puncte,durata 30 s,pentru stânga peste 15 puncte , durata 30 s, mâna dreaptă+ stânga peste 25 puncte , durata 30 s

-viteza de repetiție , test ,,Taping 2 ,, 15 s,barem pentru mâna dreaptă peste 115 puncte , pentru stânga peste 105 puncte

Efortul de antrenament se concretizează într-o prestație fizică și psihică a sportivilor ,în care , printr-un process de învingere conștientă a solicitărilor de pregătire ,se urmărește atingerea unui nivel superior al capacității de performanță.

Efortul de competiție,ca prestație fizică și psihică a sportivilor ce se concretizează într-un proces conștient de valorificare a pregătirii dobândite în confruntări individuale sau collective,urmărește obținerea de performanțe superioare.

Efortul sportivi-stimul pozitiv.Această apreciere este argumentată de faptul că solicitările pretinse de efortul sportiv produc acumulări cantitative și calitative,care conduc o stare superioară de funcționare a organismului,de adaptare,numită supracompensație,construită pe baza performanței sportive.Efortul sportiv are ca efect adaptarea organismului , fapt ce implică o creștere evidentă a potențialului biopsihometric al individului.

Efortul sportiv-factor de stres .Efortul de antrenament și cel de competiție includ și factori de tensiune psihică,emoțională,induși de aspectul de întrecere ,de concurs al prestației sportive. Astfel organismul este pus pe plan fizic și psihic în condiții de ,, tensiune funcțională activă,,,element inclus de Style,citat de Avramoff (1970),în noțiunea de stres.Efortul sportiv este abordat ca factor de stres,se prezintă sub două aspect biologice :biologic (stres fizic) și psihic (stress psihic).Stresul psihofizic indus de forțarea pregătirii sportive peste capacitatea de adaptare a individului conduce la instalarea unor stări patologice ale condiției biologice și psihice a sportivilor.

Adaptarea indusă de efortul fizic poate fi de două tipuri :

-adaptarea imediată-în care mecanismul de autoreglare funcționează în timpul efortului și în perioada de revenire postefort și reechilibrează constantele tulburate;

-adaptare tardivă-în care , mecanisme de autoorganizare și autostructurare,asupra componentelor biologice se produce o ameliorare funcțională a organismului sportivului în repaus și o activare funcțională maximă în timpul efortului.Efortul sportiv ,de antrenament sau de concurs asigură o adaptare ulterioară la nivel superior (celui anterior),cu păstrasrea homeostazei în limite fiziologice și mai restrânse. Calitățile motrice sunt în strânsă interdependență cu deprinderile sau priceperile motrice,interdependență care trebuie să fie corect înțeleasă.

Însușirea deprinderilor sau priceperilor motrice necesită un anumit nivel al calității motrice și influențează acest nivel ( prin exersarea realizată în scopul învățării,consolidării sau perfecționării deprinderilor și priceperilor motrice)În efectuarea oricărui ( cu aproximație) act motric (și mai ales exercițiu fizic) sunt implicate toate calitățile motrice de bază,cu pondere diferită.Acționarea specială asupra educării unei calități motrice implică și efecte indirecte asupra celorlalte calități motrice (atenție la ,,transfer negativ,,; numai exercițiile speciale pentru viteză nu dau transfer negativ pentru celelalte calități motrice!).

Bobul. Dacă în timpul cursei efortul fizic este static ,dominant de contracții cu caracter izometric-izodinamic pentru menținerea echilibrului , lansarea bobului pe pista de elan (50 m) se caracterizează printr-un efort dinamic de forță în regim de viteză necesar împingerii bobului în scopul imprimării unei viteze cât mai mari la start (5-6 s) element favorizant al performanței.

Pentru acest motiv echipajul,inclusiv pilotul,trebuie să fie puternic,să posede forță de împingere și viteză remarcabile ( forță /viteză).În cursă rolul cel mai important îi revine pilotului , care prin calitățile lui psihice și tehnice asigură precizie coborârii pe o trasă cât mai apropiată.

Pilotul de mare performanță ,fiind factorul de conducere,decizie și precizie,trebuie să întrunească o serie de calități ,printre care viteză de reacție promtă , coordonare fină mai ales membrele superioare.

Mijlocașii , împingătorii,frânarul .La acești membri ai echipajuluiu cel mai important factor al performanței este tipul somatic: conformație atletică ,talie înaltă peste 1,85 m,cu o greutate corporală în ușor exces ca rezultat al unei hipertrofii musculare generale , musculatura membrelor inferioare și a centurii scapulare puternică,rapizi pe distanțe scurte , cu o foarte bună forță de împingere.

Mijlocașii împingătorii,frânarii. Datorită importanței vitezei care trebuie să se imprime bobului la start,prin împingerea simultană a întregului echipaj , consider că,pentru realizarea acestui deziderat,împingătorii trebuie să corespundă următorului tip:

-tipul somatic, cu cea mai mare pondere ,apoi cu pondere egală, calitățile motrice și cele psihice

-membre inferioare și centură scapulară puternice, scheletul și musculatura dezvoltate.

-forța de împingere repartizată astfel.forța lombară 230 %,scapulară 80-100 %,iar a flexorilor 65-70 % din greutatea corpului.

Sanie . Picioarele joacă rolul de dirijare a saniei în viraje , atunci când situația o cere .Pentru parcurcegerea trasei ideale este necesar ca sănierul să păstreze pe tot parcursul o poziție cât mai imobilă (exceptând micile mișcări ale picioarelor),cu corpul perfect întins,iar capul se menține în prelungirea coloanei vertebrale.

Efortul fizic este de natură statică,în care pe fondul unei bune relaxări a întregii musculaturi intervin mișcări,, necesare,, , impuse la nivelul membrului inferior, de foarte mică amplitudine și o dozare foarte corectă.

Se apreciează proporția segmentelor ,fiind preferați sportivii cu membre lungi ,cu o dezvoltare a masei active,cu toracele și centura scapulară bine dezvoltate .Deci se impune ca la selecție să fie reținuți acei sportivi care se apropie de modelul marelui campino la un procentaj de 90-95 %.Astfel:

-masă activă de 89 % și țesut adipos 11 %

-forța scapulară 65-67 % , torace bine dezvoltat,diametrul biacromial peste 40 cm

-forța scapulară 70 % pentru băieți , 60 % pentru fete

-toate calitățile psihice :memorie vizuală,sensibilitate vestibulară ,sensibilitate propioceptivă-kinestezică ,echilibru emoțional , sensibilitate psihică și o calitate complexă de ordin caracterial care-i oferă posibilitatea să fie exact și să nu greșească sau cât mai puțin,ceea ce presupune existența altor calități :inteligență și atenție concentrată.

Bialton.Pentru a putea realiza performanțele de valoare mondială , biatlonistul trebuie să fie dotat cu calități psihomotrice deosebite:rezistență cardiorespiratorie excelentă ( VO2 max de 75 -80 ml/kg corp),putere maximă anaerobă foarte bună (TTR peste 45 kgm/kg corp),rezistență musculară, locală a m,embrelor inferioare și a centurii scapulare foarte bună,o îndemânare generală remarcabilă,în care rolul determinant îl joacă simțul echilibrului și coordonarea , viteză de reacție și de execuție bune , detentă ( forță/viteză),aprecierea distanței și orientarea în spațiu.Cei care practică acest sport trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

-îndemânare generală, echilibru dinamic în abilitate motrică,test,,purdue-pgboard,, , barem mâna dreaptă minimum 18 puncte,mâna stângă minimum 18 puncte,ambele mâini 29 puncte, ,, asamblaj,, minimum 40 puncte;

-coordonare vizual-motrică test ,, trasaj,, 4 min , minimum 171 puncte;

-raportul bust /membre inferioare -1 , anvergură t10-12 cm;

-torace foarte bine dezvoltat , elasticitate toracică 13-15 cm,apnee voluntară peste 2 min.

Schiul alpin . Parametri de selecție folosiți cu intensitate:

-raport bust /membre inferioare

-forță lombară 200 %, forță scapulară 70 %,forță a flexorilor 60 % din greutatea corporală

– motricitate aritmică

-dexteritate și rapiditate în mișcări

-îndemânare generală,coordonare motrică și echilibru dinamic în abilitate motrică

Recuperarea funcțională a mișcărilor umărului ( cea mai mobilă articulație a corpului ) comportă recuperarea integrală a unui complex de cinci articulații , strâns legate din punct de vedere biomecanic:

-scapulohumerala ( enartroză situată între capul humeral și glenoida omoplatului) ;

-subdeltoidiana ( falsă articulație reprezentată printr-un plan de alunecare între fața profundă a deltoidului și rotatori);

-scapulo-toracică (falsă articulație reprezentată prin planul de alunecare între omoplat și torace);

-acromio-claviculară ( artrodie situată între extremitatea externă a claviculei și acromion);

– sterno-costo-claviculară ( între extremitatea internă a claviculei , stern și prima coastă).

La examinare se face inspecția de față , din spate și de profil a regiunii umărului ( delimitat în sus de acromioclaviculară,înainte de șanțul delto-pectoral și pliul axilar anterior,înapoi de verticala acromială și pliul axilar posterior , iar în jos de inserția deltoidului).

Palparea sistematică ne permite un diagnostic topografic algezic precis:Căutăm punctele dureroase articulare explorând:

-partea anterioară a scapulo-humeralei intern față de jgheabul bicipital intertuberozitar );

– partea inferioară a scapulo-humeralei ( prin palparea axilară, cu brațul susținut pasiv în ușoară abducție);

-articulația acromio-claviculară și sterno-costo-claviculară, inserția humerală a supraspinosului ( tendonul devine evident sub marginea anterioară a acromionului , dacă subiectul duce mâna la spate);

– tendonul lungului biceps ( în jgheabul intertuberozitar,imediat în afara trohinului),inserția coracoidiană a scurtei porțiuni a bicepsului și coraco-brahialului ( la partea superioară a șanțului delto-pectoral);

-inserția distală a deltoidului ( ,,V,,-ul deltoidianm,în partea mijlocie a feței externe humerale);

-peretele axilar posterior ( mușchi marele dorsal,marele rotund și subscapularul);

-contractura trapezului sau a deltoidului ;

-existența unei adenopatii axilare .

La aceste sporturi , au loc frecvent dislocări în jos a humerusului.

Prevenirea dislocării în jos a humerusului este o problemă importantă de mecanică a umărului , deoarece însăși gravitația tinde la această dislocare.

Mult timp s-a considerat că musculatura verticală a membrului superior (deltoidul,bicepsul brahial,tricepsul) ar preveni dislocarea inferioară.

O serie de studii au infirmat această părere (Basmajan,Bazant,Bearn),chiar atunci când s-ar trage puternic în jos de membrul superior (MS).

Dislocarea în jos a humerusului este împiedicată de înclinarea glenei (mai ales a marginii ei inferioare).

Când capul humeral coboară, el izbește în glenă și ar împinge scapula,lateralizând-o ,dacă nu s-ar opune la această mișcare scapulară partea superioară a capsulei întărită de ligamentul coracohumeral),supraspinosul și fasciculul posterior al deltoidului.

Acest mecanism de ,,înlăcătare,, a scapulei,pentru a nu permite scăparea din igienă a capului humeral , se pierde în paralizia supraspinosului și în poziția de abducție a brațului, care , după cum se știe,este favorabilă subluxațiilor.

În poziția de abducție ,dislocarea mai este prevenită doar de ,,manșonul rotatorilor ,, și,probabil ,, de rotunduul mare.

CAPITOLUL 4

TABLOU CLINIC ÎN PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ (PSH) SECUNDAR POSTTRAUMATIC

Periartrita scapulohumerala (PSH) reprezintă un sindrom clinic caracterizat prin durere, redoare articulară și impotență funcțională determinate de procese patologice localizate la nivelul umărului și care afectează structurile periarticulare: ligamente, capsula articulara, tendoane, bursa și mușchi. Afectarea articulara propriu-zisa se limiteazș mai ales la nivelul articulațiilor acromioclaviculară și sternoclaviculară, deoarece articulația scapulohumerală are cea mai imperfectă coaptare și din acest motiv nu ajunge de obicei prin ea însăși să determine disfuncționalități.

PSH are 4 forme clinico-anatomo-functionale:

-umăr dureros simplu;

-umar acut hiperalgic;

-umar mix;

-umar blocat;

Originea ei poate fi traumatică (fractura capului humeral,luxația umărului,luxația umărului),dar deseori survine izolat.

Reunește mai multe tablouri clinice și este dată uneori de leziuni de necroză a unui tendon al umărului ( în general tendonul mușchiului supraspinos),alte ori de un puseu acut de calcifiere a unui tendon sau a bursei subacromiale sau de o retracție a capsulei articulare.

În leziunile tendonului supraspinos,dureros este simțită în mod difuz în tot umărul și pe fața externă a brațului;intensitatea durerii crește la anumite gesturi (spălat ,pieptănat,îmbrăcat) și manifestă o recrudescență nocturnă ,care trezește bolnavul din somn.

Mobilitatea umărului pune în evidență durerile și este limitată mai ales pentru abducție și rotație externă.

Periartrita scapulohumerala (PSH) reprezintă un sindrom clinic caracterizat prin durere, redoare articulară și impotență funcțională determinate de procese patologice localizate la nivelul umărului și care afectează structurile periarticulare: ligamente, capsula articulara, tendoane, bursa și mușchi. Afectarea articulara propriu-zisa se limiteazș mai ales la nivelul articulațiilor acromioclaviculară și sternoclaviculară, deoarece articulația scapulohumerală are cea mai imperfectă coaptare și din acest motiv nu ajunge de obicei prin ea însăși să determine disfuncționalități.

PSH are 4 forme clinico-anatomo-functionale:

umăr dureros simplu;

umar acut hiperalgic;

umar mix;

umar blocat

Umărul blocat ridică probleme diferite pentru fizio-kinetoterapeut. Sindromul de umăr blocat desemnează o redoare articulară în care atât mișcările active, cât și cele pasive sunt mult limitate și inițial se manifestă prin durere. Limitarea mobilității: interesează atât articulația gleno-humerală, cât și scapulo-toracica, de multe ori scăpată din vedere și neglijată.

In multe cazuri de umar blocat nu se poate evidenția o cauză intrinsecă, nu este o anchiloza, deși orice mișcare este imposibilă, răspunsul la tratament este variabil (de cele mai multe ori foarte slab) și după o perioadă de evoluție ce durează chiar și un an se constată vindecarea spontană. Din această cauză, umărul blocat nu trebuie considerat ca o maladie, ci mai degraba ca o entitate clinica. De astfel nu toate redorile secundare ale umărului sunt umere blocate. Este aici o linie foarte ingusta de demarcatie pe care doar experienta clinica o poate sesiza. Se vorbește despre un anumit tip psiho-somatic definit ca “personalitate periartrică”: anxios, depresiv, apatic, pragul sensibilitatii dureroase foarte coborat, etc.

Diagnosticul de umar blocat trebuie suspectat in cazul unei limitari dureroase a umarului la care durerea scade progresiv în intensitate pe masura ce limitarea mobilitatii active si pasive se accentueaza.

Umărul blocat nu este dureros dacă brațul este menținut imobil, dar toate sensurile mișcărilor umărului sunt limitate. Brațul stă lipit de cot în adducție și rotatie interna. Orice tentativa de a-l mobiliza pasiv sau active întâmpină o rezistență crescută neobisnuita si daca se insista pentru invingerea ei, apare durerea. Gradul limitării mobilității este variabil și interesează atât articulația gleno-humerala cat si pe cea scapulo-toracică.

Examenul radiologic poate arăta o imagine normală sau o calcifiere a tendonului supraspinos sau semne indirecte de deteriorare tendinoasă (fig.8.)

Fig.8.Mecanismul periartritei scapulo-humerale (I.C. Voiculescu –Anatomia și fiziologia omului)

Evoluția este favorabilă în câteva săptămâni ,sub influența tratamentului ,care constă în infiltrații cu derivați cortizonici în contact cu tendonul sau antiinflamatorii prescrise pe cale generală.

Alte manifestări de periartrită scapulohumerală:

●Ruptura de tendon supraspinos ( ruptura rotatorilor) antrenează o pierdere a abducției active a umărului ,în timp ce abducția pasivă rămâne conservată;

-se însoțește de o imagine radiologică de ascensiune a capului humeral;

– poate fi pusă în evidență printr-o artrografie de umăr;

-evoluează frecvent către o recuperare funcțională suficientă pentru majoritatea cazurilor.

●Puseele acute de calcifiere ale unui tendon sau ale bursei subacromioclaviculare ,pot fi responsabile de o durere exagerată ,insuportabilă ,care dă insomnii și care iradiează deseori.Radiografia pune în evidență calcifierea ,care uneori este o descoperire întâmplătoare Evoluția este favorabilă sub tratament antiinflamator local sau general.

●Umărul blocat prin retracția capsulei articulare evoluează în doi timpi:la debut ,limitarea dureroasă a umărului,ulterior,în câteva săptămâni sau câteva luni,blocajul mai mult sau mai puțin complet al umărului,în general puțin dureros.

Pune probleme deosebit de dificile de recuperare în sensul duratei tratamentelor și al complexelor de tratamente fizicale folosite,care sunt dominate net de kineziterapie Un loc important îl ocupă kineziterapia subacvală.În blocaje strânse este uneori necesar a se obține,înainte de inițierea kineziterapiei,o deblocare a umărului care se poate face sub anestezie,menținând amplitudinea obținută prin deblocare cu o atelă,care ulterior se scoate în timpul efectuării exercițiilor și se păstrează în repaus

Radiografiile simple ale umărului arată apariția progresivă a decalcifierii difuze și neomogene a capuluil.Evoluția este obișnuit reversibilă în câteva luni (12-18 luni).

Cel mai corect tratament al umarului blocat este tratamentul profilactic instituit precoce în toate cazurile în care exista suspiciunea că o durere banala a umarului va putea evolua spre acesta forma clinica. Când limitarea mobilității este deja instalată și bolnavul vine la tratament fizical dupa doua , trei luni de evoluție (asa cum se vede in practica), rezolvarea este extrem de greu de obtinut. Fibroza musculară, artrita secundară, contracturile-retracturile musculo-tendinoase și ligamentare, osteoporoza și, în final, atrofia musculaturii umărului face extrem de dificilă recuperarea funcțională.

Oricum, este necesară o angajare serioasă atât din partea terapeutului cât și din partea bolnavului într-o cursă lungă de tratament fizical-kinetic, sustinuta printr-o psihoterapie activa și continuată pe tot parcursul programului de recuperare (tehnici de relaxare generala si locala). Uneori se constată, așa cum am mai spus, o rezolvare spontană cu retrocedarea spectaculara a tuturor fenomenelor generatoare de deficit functional ( de obicei cam după 1 an de evoluție).Umărul blocat debutează de regulă cu dureri moderate ale umărului, dar in timp duc la instalarea unui blocaj al articulatiei denumit sugestiv: “umar inghetat”.

Tratamentul și programul kinetic al periartritei scapulo-humerale urmărește în principal: ameliorarea durerii, reducerea inflamației, recuperarea mobilității articulare, refacerea forței musculare, refacerea stabilității mișcării controlate și abilității.

Kinetoterapia umărului blocat începe printr-un tratament preventiv al capsulitei retractile. Aceasta presupune posturarea corectă a umărului inflamat și mobilizarea precoce a membrului superior. Se recomanda exercitiile cu bastonul, roata si diverse instalatii de scripeti.

În concluzie evolutia periartritei scapulohumerale este în general lentă și relativ bine tolerată ,cu pusee mai dureroase ,pe un fond dureros de intensitate variabilă dar progresivă cu degradarea tot mai accentuată a articulației, permanetizarea durerilor, agravarea instabilității, și reducerea perimetrului de mișcare.În general ameliorarea radiografică este rară. Evoluția simptomelor este foarte variabilă ele putându-se ameliora tranzitoriu într-un procent împortant de cazuri.

Tratamentul complex încearcă să cuprindă toate aspectele periartritei scapulohumerale și are două scopuri:

●Să reducă durerea și jena funcțională caracteristice periartritei scapulohumerale manifestate ,printr-un tratament simptomatic;

●să împiedice și să oprească evoluția leziunilor biochimice și histologice,care constituie cauza apariției periartritei scapulohumerale,printr-un tratament etiopatogenic.

Tratamentul cu scop etiopatogenic nu este ușor de realizat,în afară de cazul unor vicii arhitecturale, care antrenează o reparație neuniformă a presiunilor la nivelul umărului.

Tratament medicamentos.Este indicat în pusee inflamatorii când durerile sunt nu numai cu aspect mecanic ci apar și în repaus mai ales noaptea.

Activitatea antalgică,antiinflamatoare sau decontracturantă a anumitor preparate medicamentoase justifică utilizarea lor în tratamentul simptomatic al periartritei scapuloumerale

Medicamentele Antalgice și antiinflamatoare) sunt medicamente cu acțiune imediată antiinflamatorie ,antialgică.Deoarece această medicație urmărește reducerea procesului inflamator articular și periarticular ,precum și sedarea durerilor,este considerată ca elementul cel mai important în recuperare deoarece permite menținerea funcției articulare și musculare precum și aplicarea măsurilor de kinetoterapie .

●Salicilații și în special aspirina, introduși în terapeutică și-au dovedit eficacitatea în combaterea durerilor și fenomenelor inflamatorii articulare .La nevoie se mai poate administra algocalmin, paracetamol, tramal,nurofen.

●Derivații pirazolonici , piramidonul – au efecte antipiretice și antalgice .

●Produșii antiinflamatori de sinteză – fenilbutazonă ,alindor.ibuboprofen,brufen.

Medicamente cu acțiune lentă :Medicație de fond ,fără efecte antiinflamatorii ,dar care ar modifica evoluția procesului morbid .Este medicație pe termen lung ,de luni și ani de zile al cărei efect poate deveni manifestat cel puțin după 3-6 luni

CAPITOLUL 5

TRATAMENTELE CLASICE CUNOSCUTE IN DOMENIUL DAT

5.1.Kinetoterapia

Kinetoterapia reprezintă ramura terapeutică ce folosește ca mijloc specific mișcarea, în scopul recuperării somato-funcționale, motrice și psihomotrice sau al reeducării funcțiilor compensatorii, în cazul deficiențelor parțial reversibile sau ireversibile. Este partea importantă a tratametnului si recuperării pacientului.

Se poate stabili o ordine de aplicare a metodelor și mijloacelor kinetoterapiei din momentul reintrării bolnavului în circuitul social.

Postura dirijată este realizată prin aparate gipsate sau ortopedice și altele de postură în general amovibile și care au ca rol:

●Combaterea simtomelor supărătoare (durere, edem, tulburări trofice);

●Prevenirea pozițiilor funcționale și de repaus a articulațiilor și segmentelor;

Aceste aparate de postură permit mobilizări pasive, masaje, menținerea igienei membrului superior , aplicarea unor proceduri fizioterapice.

Din punct de vedere al punerii în repaus, folosindu-se posturile dirijate trebuie să se țină cont de următoarele aspecte:

●Repaosul creat să fie activ (să permită realizarea contracțiilor izometrice);

●Să se realizeze în poziții funcționale ale segmentelor și ale articulațiilor și nu în poziții antalgice.

Obiectivele tratamentului sunt :

Obiectivele :

1.Combaterea durerii si redorii articulare:

2.Deblocarea articulatiei scapulohumerale:

2.Recuperarea mobilitatii controlate si a fortei musculare:

4.Refacerea stabilitatii miscarii controlate si abilitatii:

Remobilizarea articulară reprezintă obiectivul principal al recuperării sechelelor articulare posttraumatice și postoperatorii .Mobilitatea articulară se realizează prin mișcări pasive și active .

Rolul principal al mobilizării articulare este acela de a dezvolta abilitatea mișcărilor . Stabilitatea și mobilitatea umărului sunt cele două concepte contradictorii care explică complicitatea articulației normale. Stabilitatea articulară se obține prin tonificareea musculaturii.

5.2.Eleectroterapia

Electroterapia este acea parte a fizioterapiei care studiează utilizarea acțiunii diverselor forme ale energiei electrice asupra organismului cu scop curativ sau profilactic .

Ultrasunetele terapeutice au o frecvență cuprinsă între 800-1000 KHz.

Tehnica de aplicare – vom urmări manipularea câmpului emițător și manevrarea aparatului. Undele ultrasonice sunt proiectate din capul emițător în linie dreaptă sub forma unui fascicul perpendicular pe suprafața de emisie a localizatorului.

Pentru ca transmiterea undelor la bolnavi să fie continuă este nevoie de un contact perfect între suprafața emițătoare și tegument care se realizează folosindu-se un strat de gel, ulei sau apă. Ședințele au o durată variabilă cuprinsă între 15-30 minute și se reco-mandă zilnic sau la 2 zile.

Efecte: Antiinflamatorii;Termice locale;Fibrolitice.

Curentul galvanic. Este un mijloc clasic și fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are o acțiune sedativă locală, ca și curenții descendenți și curenți ascendenți aplicați contralateral duc la o creștere a pragului de sensibilitate. Galvanizarea poate să utilizeze concomitent și introducerea de ioni cu acțiune antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină).Aplicarea electrozilor la pacient se face transeversal electrozii sunt situați de o parte și de alta a genunchiului. În mod obligatoriu trebuie să folosim un strat hidrofil între electrod și tegument, ce trebuie spălat după fiecare utilizare. Intensitatea curentului este strâns legată de sensibilitatea și de toleranța pacientului (30-50 mA).Durata este aproximativ de 30-40 minute. Numărul și ritmul ședințelor este de 18 – 20 sedințe în ritm zilnic. Influențează durerea și provoacă vasodilatație.

Ionizarea cu novocaină sau calciu are efect analgezice datorită scăderii excitabilității polului pozitiv la care se adaugă efectul substanței introduse (Novocaină, Calciu).Pentru ionizarea cu Ca se folosește o soluție constând ionul de Ca cu care se îmbibă stratul hidrofil de sub electrodul activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact, prin orificiile glandelor sudoripare și sebacee către polul opus, ajungând astfel în interiorul organismului de unde ionii sunt preluați de rețeaua limfatică și circulația sancvină zonală ajungând în circulația generală.

Durata procedurii—este de aproximativ 15 min. La efectul farmaco-dinamic al soluției medicamentoase se adaugă și efectul analgezic al curentului continuu. Efect de depozit—realizat de acumularea substanțelor farmacologice introduse la nivelul electozilor.

Undele scurte a căror tehnică de aplicare constă în:Aplicarea în câmp condensator – introducerea bolnavului direct în câmpul rezonator între cele 2 plăci ale armăturilor condensatorului.Armăturile condensatorilor sunt izolate în capsule de sticlă sau cauciuc constituind de fapt electrozi.Acești electrozi sunt formați dintr-un disc metalic de 1mm, grosime și cu mărimi diferite în diametru fiind variabili. Electrozi se fizează la niște brațe sau suporturi ce le oferă posibilitatea aplicări lor la distanță de tegument (circa 3 cm).

Aplicarea în câmp inductor-folosește electrozi flexibili. Pot avea aspectul unei plase și cordon flexibil constituit din sârme de cupru. Ședințele au o durată de 10-15 minute, se aplică zilnic sau la 2 zile, se recomandă maximum 10 ședințe.

Efectele undelor scurte:

●Termic, reprezintă prncipalul factor terapeutic;

●Vasodilatator și metabolic;Antialgic.

Razele infraroșii .Se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux și băile de lumină. În afară de lumina solară, care este deosebit de bogată în radiații inflaroșii și care este utilizată în terapeutia sub forma așa –numitei helioterapii. Aplicațiile de radiații inflaroșii în terapeutia se pot face în două moduri: în spațiul închis, sub forma așa-numitelor băi de lumina proceduri intense termoterapice sau în spațiu deschis, în aer liber, sub forma așa-nummitelor aplicații de sollux.

În băile de lumina se realizează o încălzirea aerului până la temperaturi ridicate (60-70-80°C). În funcție de scopul urmarit, bolnavul va sta în baia de lumina între 5-20 minute. După expirarea timpului prescris se aplică bolnavului o procedură de răcire parțială. Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat pînă la cîțiva centimetri în profunzime, acționînd atît asupra țesutului conjunctiv, cît și asupra glandelor și metabolismului general. Ele provoacă totodată și o vasodialatație la nivelul plexului venos.

Curentul diadinamic.Se prescrie în aplicații transversale sau longitudinale: o perioadă lungă, de 4 minute (are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi. Se recomandă 10-14 ședințe.Diatermia acționează asupra țesuturilor în profunzime, prin căldura pe care o produc curenții de înaltă frecvență, ca urmare a rezistenței pe care o opun țesuturile la trecerea energiei electrice. Căldura astfel produsă are un efect analgetic.

Curentul faradic .Se indică faradizarea cu periuța sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată cu talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat.Aceste proceduri sunt bine receptate și tolerate de pacienți pentru starea de bine pe care o degajă și modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătățește funcționalitatea.

5.3.Termoterapie

Prin hidroterapie se înțelege aplicarea în scop profilactic și curativ a unui număr variat de proceduri , care au la bază apa la diferite temperaturi și sub difrite stări de agregație , ca și unele tehnici strâns legate de acestea . Imersia este simplă când se limitează doar la schimbul de căldură și devine hidrokinetoterapie când este însoțită de mobilizări.

Mediul acvatic oferă avantaje incontestabile procesului recuperator, prin factori mecanici, chimici și termici.Principalele căi prin care apa acționează asupra organismului uman sunt :

●excitația termică, care depinde exclusiv de temperatura apei ;

●excitația mecanica, ce este dată de presiunea apei asupra corpului

Pielea, fiind bogat vascularizata și cu o rețea abundentă de terminații nervoase, receptează impactele termice și mecanice ale băilor hidroterapeutice, prelungind în organism acțiunea lor binefăcătoare.Cele mai importante procedee de tratament cu ajutorul apei sunt :compresele ;împachetările ;fricțiunile ; băile terapeutice .25

Dușul cu aburi constă în proiectarea vaporilor încălziți asupra regiunii limitate .

Durata dușului cu aburi este de 3-6 minute , poate să fie ca procedură de sine stătătoare și poate să prevadă o baie generală sau se poate asocia cu masaj .La sfârșit se poate aplica o procedură de răcire-spălare sau duș de 18-20° C .Dușul cu aburi are o acțiune puternică asupra circulației ,provocând hieremie și resorbție locală .

Dușul – masaj constă în aplicarea mai multor dușuri rozetă la temperatura de 30-40 ° Cconcomitent aplicându-se și masajul conform tehnicii obișnuite .Ca mod de acțiune trebuie specificat faptul vcă dușul masaj provoacă hipertermie importantă mai ales în regiunea tratată având un important efect resorbant și tonifiant .

5.4.Terapia ocupațională

Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse activități adaptate la tipul de deficiențe motorii ale individului cu scop recreativ și terapeutic, ajutând bolnavul să folosescă mai bine mușchii rămași indemni și recuperând funcția celor afectați de boală, contribuind astfel la readaptarea funcțională la gesturile vieții curente. Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mișcări utile și contribuind astfel la readaptarea funcțională la efort.

Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaționale sunt:

●mobilizarea unor articulații și creșterea amplitudinii mișcărilor;

●dezvoltarea forței musculare;

●restabilirea echilibrului psihic: – primirea pacientului și evaluarea lui: este cel mai important moment penru că de calitatea evaluarii depinde alegerea mijloacelor și aplicarea tratamentului;

●etapa de tratament (asistența propriu-zisă).

5.5.Masajul articulațiilor umărului

Reprezintă prelucrarea mecanică metodică a părților moi ale corpului printr-un ansamblu de procedee manuale sau instrumentale în scop terapeutic, igienic, de întreținere. Se poate realiza cu fața palmară sau dorsală a mâinii, una sau ambele mâini, presiunea exercitată fiind dependentă de profunzimea țesuturilor vizate. Sensul netezirilor este determinat de circulația în sistemul venos (de la periferie spre centru), iar viteza mișcărilor trebuie să depășească cu puțin viteza sângelui prin vene.

CAPITOLUL 6

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

6.1.Obiectivele cercetarii

Obiectivele acestei lucrări au importanță deoarece tratarea acestei afecțiuni trebuie să se realizeze printr-un ansamblu de metode active din ce în ce mai perfecționate , care vizează inițial menținerea și readucerea pacienților într-o stare fizică și psihică satisfăcătoare.La astfel de pacienți se impun o serie de exerciții în vederea unei recuperări cât mai eficiente .

Obiectivele urmărite au fost :

●Consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate al temei și posibilitățile de intervenție terapeutică ;

●Selectarea celor mai eficiente cazuri și stabilirea celor mai noi metode de evaluare funcțională ;

●Aplicarea programelor de tratament kinetoterapeutice specifice  pentru cazul prezentat ;

● Efectuarea explorărilor periodice,în vederea ameliorării durerilor ;

●Stabilirea strategiei de intervenție kinetoterapeutică, selectând mijloacele și metodele care influențează eficient recuperarea funcțională precoce ;

●Permanenta colaborare a kinetoterapeutului cu medicul specialist ,care a recomandat trastamentul medicamentos ;

●Evaluarea parametrilor funcționali , compararea lor ,înregistrarea și interpretarea rezultatelor obținute pentru a confirma sau infirma ipoteza stabilită .

●Înregistrarea în permanență a rezultatelor obținute și interpretarea lor pentru a evidenția evoluția subiecților în dinamica sa;

●Redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetări în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu;

●Prevenirea apariției recidivelor prin kinetoterapie secundară și terțiară și protejarea structurilor lezate prin programe kinetoterapeutice de întreținere.

6.2.Ipoteza cercetării

Lucrarea își propune să dovedească următoarele ipoteze:

●În ce măsură aplicarea tratamentului precoce recuperator prin kinetoterapie asigură optimizarea rezultatelor și scurtarea timpului de refacere;

●Dacă prin aplicarea unui program de recuperare, conceput special , putem obține o scurtare a timpului de tratament în periartrita scapulohumerală

●În ce măsură aplicarea precoce a tratamentului kinetoterapeutic poate influența evoluția parametrilor de mișcare (mobilitate, forță, stabilitate).

6.3.Scopul cercetării

Scopul acestei lucrări a fost de a verifica ipotezele formulate pe baza rezultatelor obținute de a contribui la îmbunătățirea procesului recuperator în sensul reducerii timpului de recuperare și creșterea eficienței sale.

Așadar scopul fundamental a fost dublu :

●alcătuirea unui model de evaluare clinic-funcțională;

●alegerea unui program terapeutic optim,bazat pe kinetoterapie;am încercat să stabilesc aportul exercițiilor kinetice aplicate precoce și corect pentru recuperarea acestui tip de patologoie.

6.4. Metodele de cercetare

În vederea desfășurării cercetării, a acumulării datelor și prelucrării subiectului și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, am folosit metode ca:

Metoda documentari teoretice .Documentarea teoretică a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea lor, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute.Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre efectele exercițiilor fizice asupra organismului, a modalităților de aplicare a acestora în scop terapeutic și recuperator precum și a diferitelor caracteristici prezentate periartrita scapulohumerală.

Metoda anchetei s-a desfășurat pe baza consultării fișei medicale al pacientului și a discuțiilor purtate cu personalul medical.

Metoda observației a constituit una dintre metodele principale de investigație directă a realității, reprezentând punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei.

Metoda interviului și convorbirii directe cu cadrele medicale și cu pacientul s-a desfășurat după un plan dinainte stabilit urmărind obținerea datelor necesare despre subiectul în cauză și evoluția lui precedentă cercetării.

Metoda experimentului a constat într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental ce a prelucrat atât fapte provenite din observație cât și din teste.Experimentul a presupus o stare activă a subiectului și a implicat o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei.

6.5.Pacientul prezentat și etapele experimentului

Prin studiul prospectiv efectuat pe un pacient , am apreciat incidența periartritei scapulohumerală la un pacient în vârstă de 27 de ani,precum și eficacitatea programului terapeutic conservator ,fundamentat pe programul kinetic asociat cu tratamentul medicamentos recomandat de medicul specialist.

Criteriile de includere au fost :

●durerea mecanică trenantă a umărului

●prezența semnelor inflamatorii

●prezența altor afectări ale umărului

●absența altor programe de reabilitare kinetic anterioare pentru statusul disfunțional.

Etapele experimentului au fost următoarele:

În prima etapă – am studiat bibliografia existentă legată de tema propusă și modul de rezolvare al cazurilor, am discutat pentru aceasta cu specialiștii implicați în echipa interdisciplinară de recuperare (medici de specialitate, kinetoterapeuți) asupra metodelor și mijloacelor aplicate și rezultatelor lor, care mi-au oferit informații pentru alcătuirea programului de kinetoterapie.

În etapa a doua – am ales un pacient cu periartrita scapulohumerală. Tot în această etapă am pregătit locul de desfășurare a experimentului, materialele și instrumentele necesare explorării și evaluării; apoi am trecut la alcătuirea fișei personale cu datele necesare pentru fixarea diagnosticului clinico-funcțional.

În etapa a treia – s-au aplicat metode și tehnici de kinetoterapie în scopul observării evoluției pacientului în cadrul parametrilor investigați pentru a face o comparație între testările inițiale și cele finale,în vederea verifcării eficienței mijloacelor aplicate.

În etapa a patra – am avut în vedere aprecierea evoluției dinamice generale a subiectului.

6.6. Desfălurarea cercetării

În cadrul cercetării am prezentat studiul unui pacient de 27 de ani , sportiv,diagnosticat cu periartrita scapulohumerală stg, care a efectuat tratament recuperator sub urmărirea personală și a echipei interdisciplinare din cadrul Spitalului de Recuperare și s-a derulat timp de 3 luni

Condițiile de bază materială de care dispune spitalul ,unde s-a efectuat activitatea de recuperare sunt următoarele:

●secție de electroterapie;

●secție de kinetoterapie;

●secție de masaj.

Sala de kinetoterapie este dotată cu aparate de gimnastică care mi-au fost de un mare folos.Pentru buna desfășurare a activității de kinetoterapie am urmărit și modul de respectare a regulilor de igienă.

Modelul de evaluare clinico-funcțională a fost realizat prin parcurgerea următoarelor etape :etiopatogenică,clinică ,paraclinică și funcțională.

La evaluarea etiopatogenică am luat în consideare pacientul ,în momentul unei noi experiențe dureroase.Aceste aspecte etiopatogenice au generat perturbări structurale și biomecanice,cu repercursiuni asupra funcționalității scapulohumerale, și a membrului superior în totalitate.

Evaluarea clinică a presupus parcurgerea etapelor corespunzătoare ale examinării clinice pentru zona scapulohumerală dureroasă.

Prin anamneză s-a reușit stabilirea parametrilor durerii ,în contextul celorlalte suferințe pe care pacientul le-au prezentat.

Ulterior, am efectuat examenul obiectiv general ,apoi examenul obiectiv al regiunii scapulohumerale suferinde.

Regiunea scapulohumerală a trebuit examinată în ansamblu,fără a neglija nici o regiune a sa,cu pacientul așezat în decubit dorsal și ortostatism și palpare.

Examinarea rotațieiei umărului a constituit unul din elementele clinice care au permis urmărirea evoluției și recuperării.

Simptomele prezentate au fost : durere cu caracter cauzalgic în umăr , accentuate noaptea ,dureri persiste în special în timpul mișcării,diminuarea mișcării în activitățile zilnice .I se recomandă începerea începerea tratamentului .

Evaluarea paraclinică a presupus un examen paraclinic complet-biologic,imagistic-radiologic (mai multe incidențe),ecografic și rezonanța magnetic nucleară.

Atenția medicală complexă a periartritei scapulohumerală a urmărit obiective,componență și metodologie kinetică.

Ca urmare a evaluării pacientul a avut mobilitate redusă din urmă:

●rotație externă-300

● rotație internă-500

● amplitudinea în abducția brațului-700

●extensia brațului-100

●flexia brațului-1000

Pe o scală a durerii de la 0 la 10, pacientul a menționat că are dureri constante.

Evaluarea scalei dureri a fost de 9 ceea ce înseamnă că durerea este severă.

Program de recuperare după periartrita scapulohumerală

Obiective generale :

●combaterea durerii;

●refacerea mobilității;

●refacerea forței, stabilității și abilității;

●îmbunătățirea statusului emoțional;

●îmbunătățirea performanțelor la exerciții fizice;

●o bună inserție familială, socială și profesională.

Obiectivele programului terapeutic conservator și de recuperare au fost kinetoterapia unde s-au derulat exerciții successive (izometrice,izotone,excentrice apoi concentrice).

Electroterapie : s-a efectuat cu ajutorul curenților de joasă frecvență,rectangulari și trapezoidali și au avut ca scop ameliorarea durerii.

Stimulările electrice au fost folosite mai ales în scopul prevenirii recidivelor.

S-au efectuat aplicații bipolare ,cu 20-22 stimuli /minut , -10 minute ,cu repetare de 3-4 ori /zi.

Aplicarea electrozilor se făcut transeversal electrozii fiind situați de o parte și de alta a genunchiului.

Numărul și ritmul ședințelor a fost de 18 – 20 sedințe /zi

Efecte au fost Antiinflamatorii;Termice locale;Fibrolitice

Masaj: a constituit unul din prioritățile principale care a vizat calmarea durerilor pe plan local și activarea circulației sanguine și a trioficității locale,reducerea contracturilor muscular.

Netezirea și frământatul au fost elementele importante care au stat la baza recuperării .

Gimnastica recuperatorie a avut uremătoarele obiective :

● refacerea și controlarea mișcării umărului

●refacerea umărului și stabilității cu ajutorul exercițiilor de rezistențe;

●combaterea durerii care s-a realizat prin corectarea poziției umărului;

●efectuarea exercișiilor passive sau active ,scopul fiind de refacere a mobilității umărului afectat

CAPITOLUL 7

REZULTATE ȘI DISCUȚII

După examinarea clinică completă am constatat faptul că la aceste cazuri prezentate programul de kinetoterapie a constituit un adevărat tratament de fond.

Țin să menționez faptul că oricare ar fi metodele folosite, programele de kinetoterapie le-am sistematizat, astfel:

● Prima dată i-am explicat pacientului în ce constă defectul lui și prin ce mecanisme se poate corecta.

● Am aplicat sistematic programe de gimnastică (adoptarea de posturi de corecție în raport cu un plan fix, apoi fără reper).

În ultima etapă, programele de kinetoterapie le-am axat pe readaptarea funcțională la gesturile uzuale, fiind vorba de:

● o adevărată schimbare de stil a mișcării;

●o reeducare neuromotorie;

●o reeducare kinestezică și stereognozică.

La toate acestea, pacientul au fost nevoit să învețe să-și ,, simtă,, diversele grupe musculare.

Pentru pacient, metodele de kinetoterapie au dominat programele de reeducare funcțională .

În alegerea exercițiilor de gimnastică pe care le-am executat cu pacientul, am ținut cont de :

● localizarea înaltă sau joasă a leziunii;

●stadiul evolutiv al puseului respectiv;

●intensitatea sindromului dureros;

● dacă exercițiile pe care le-am impus exagerează sau nu durerile spontane acuzate de pacient.

Vizavi de exercițiile aplicate am încercat să elaborez o serie de programe de exerciții reeducative specifice, individualizate în funcție de gradul reductibilității deformației.

Testând bilanțul articular și muscular al pacientului ,ținând cont și de diagnosticul precoce și tipul de deformație sau tendința de deformație ,am încercat, cu ajutorul metodelor prezentate ,să elaborez programe de kinetoterapie obținând rezultate bune în recuperarea acestui pacient.

Totodată, am încercat să evidențiez principalele tipuri de exerciții, care s-au dovedit a avea o valoare practică mai mare.

Pentru mobilizările active analitice, pacientului i s-a recomandat efectuarea unor mișcări active, totdeauna în aceeași succesiune.

Mobilizările active au fost efectuate ,,analitic,, eliminând pe cât a fost posibil mișcările asociate din articulațiile vecine.

Mișcările au fost făcute lent, amplu, fără menținerea pozițiilor extreme.

I-am adus la cunoștință pacientului că aceste mobilizări nu trebuie confundate cu exercițiile reeducative propriu –zise, care reprezintă sinteze ale mai multor mișcări active analitice.

Pentru exercițiile de reeducare propriu – zise, a fost vorba de mobilizări active reprezentând sinteze ale mai multor mișcări analitice.

În sectorul extrem al amplitudinii mișcării respective s-a putut menține contracția 2-3 secunde, evitând însă apariția de crampe musculare .

Combinațiile diverselor mișcări analitice au permis o varietate de exerciții reeducative.

De la începerea primelor ședințe de recuperare ,pacientul simte o ameliorare a durerilor ,suportabilitate crescută în realizarea activităților,mobilitatea brațului.

Până la finalizarea tratamentului recuperator ,starea pacientului s-a îmbunătățit.

Durerea de umăr s-a diminuat

Pacientul aacuză dureri ușoare în funcție de temperatură sau în cazul când suprasolicită umărul;

Mobilitatea umărului a cresut ,astfel încât :

●la finalul tratamentului flexia brațului este de 1800

●rotația internă 700

●rotație externă-750

● adducția brațului-1650

●extensia brațului-450

Stabilitatea și forța umărului a crescut astfel încât la sârșitul programului pacientul a reușit aă aibă un control asupra mișcărilor

Tratamentul de recuperare s-a efectuat zillnic pe toată perioada spitalizării , cu recomandarea de a continua și după externare

Efectele masajului au fost de activare circulatorie,troficitate,contracturare , sedare.

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare trebuie menționat faptul că principiile și obiectivele tratramentului kinetic aplicat în periartrita scapulohumerală , are un rol bine definit pentru recuperarea pacientului.

O altă mențiune care trebuie făcută este aceea că în raport cu , cauza și modul de evoluție, pot apare mai multe deficiențe funcționale de intensități diferite, care singure sau asociate, pot constitui condiții de încadrare în invaliditate sau să conducă la o schimbare a locului de muncă.

În deficiențele umărului, în sensul că bolnavul cu periatrită scapulohumerală poate face mișcări cu greutate,

performanțele de mobilitate sunt permanent scăzute ca forță și precizie,ceea ce înseamnă că pe lângă medicație, se impune și un amplu program de kinetoterapie, care să îmbunătățească condiția acestuia.

Deficiențele funcționale la unii bolnavi cu periatrită scapulohumerală pot fi:

I. Deficiențe funcționale accentuate:

● deficiență de mișcare în sensul că bolnavul poate mișca umărul cu mare dificultate prin forță proprie;

● deficiență de manipulare, în sensul imposibilității efectuării eficiente a oricărei gestualități ;

● dureri continue sau în crize, cu frecvență medie (tip cauzalgie) rezistente la tratament, care împiedică efectuarea activității profesionale.

II. Deficiențe funcționale:

● deficiență de manipulație totală sau parțială.

La toate acestea, tratamentul de recuperare, are un rol bine definit pentru sănătatea bolnavului.

BIBLIOGRAFIE

Victor Papilian,-Anatomia omului ,vol.I,Editura Medicală,București,1999

Ion Stroescu ,Mihai Negoescu,Marieta Stoicescu,Gizela Drafta-Recuperarea funcțională în practica reumatologică,Editura Medicală,București,2000

Conf.dr.Ioan Drăgan-Selecția și orientarea medico-sportivă-Editura Sport-Turism, București, 1999

Anghel Diaconu – Manual de tehnică terapeutică a masajului , Editura Medicală , București 2001

Anghel Diaconu -Kinetoterapie ,Editura Polirom,București ,2009

C.Baciu – Programe de gimnastica medicala, Editura Științifică,București 2006

Conf.Univ.Dr.Antonela Crețu-Ghid clinic terapeutic fizical și kinetic,Editura Polirom,București,2007

Mircea Ifrim; Gheorghe Niculescu –Compendiu de Anatomie ,editura Medicală,București, 2008

Ion Stroescu Mihai Negoescu-Recuperarea funcțională,Editura Alnn, București,2008)

Kiss, I.,- Fiziokinetoterapia si recuperarea medicală , Editura Medicală, București, 1999

Popescu, R., Bighea, A. -Notiuni practice de medicina recuperatorie, Editura Agora, Craiova ,1997

=== 292b252e94c303023e81155cc0b04e9bfefd1726_28663_2 ===

FACULTATEA SPIRU HARET

Specializarea : Kinetoterapie si motricitate speciala

NOUTĂȚI PRIVIND PROGRAMELE DE RECUPERARE PRIVIND PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALA (PSH) SECUNDAR POSTTRAUMATIC IN SPORTURILE DE IARNA PRIN ALUNECARE

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT

2016

FACULTATEA SPIRU HARET

NOUTĂȚI PRIVIND PROGRAMELE DE RECUPERARE PRIVIND PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALA (PSH) SECUNDAR POSTTRAUMATIC IN SPORTURILE DE IARNA PRIN ALUNECARE

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT

2016

CUPRINS

Introducere în problematica temei

CAP. 1.Sporturile de iarnă-delimitări conceptuale …………………………………………1

CAP. 2.Anatomia și evaluarea umărului……………………………………………………………..1

2.1. Anatomia articulației umărului………………………………………………………………….. 3

2.1.Particularități biomecanice și anatomoclinice ale umărului ……………………………….8

2.2. Evaluarea mio-articulară a umărului …………………………………………………………….9

CAP. 3.Mecanismele proceselor fizio patologic si particularitatile acestora

legate de sporturile de iarna …………………………………………………………………………..13

CAP. 4.Tablou clinic în periartrita scapulo-humerală (psh) secundar posttraumatic ……19

CAP. 5. Tratamentele clasice cunoscute in domeniul dat …………………………………………..24

5.1.Kinetoterapia…………………………………………………………………………………………. 24

5.2.Eleectroterapia ……………………………………………………………………………………….25

5.3.Termoterapie……………………………………………………………………………………… 27

5.4.Terapia ocupațională …………………………………………………………………………………28

5.5.Masajul articulațiilor umărului ……………………………………………………………………28

CAP. 6 .Organizarea și desfășurarea cercetării……………………………………………………29

6.1.Obiectivele cercetarii ……………………………………………………………………………………….29

6.2.Ipoteza cercetării ………………………………………………………………………………………..30

6.3.Scopul cercetării …………………………………………………………………………………………30

6.4. Metodele de cercetare ………………………………………………………………………………30

6.5.Pacientul prezentat și etapele experimentului ……………………………………………….31

6.6. Desfălurarea cercetării ………………………………………………………………………………..32

CAP. 7 .Rezultate și discuții …………………………………………………………………………..35

Concluzii …………………………………………………………………………………………………….38

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………..39

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TEMEI

Relația sport-sănătate cunoaște azi valențe neobișnuite față de ultimele decenii. Progresele realizate în științele biologice s-au revărsat din plin asupra sportului,acest vast laborator de fiziologie umană,de unde azi se răsfrâng o serie de concluzii cu valoare aplicativă în ocrotirea sănătății .Astfel la jucătorii sporturilor de iarnă ,o bună sănătate implică nu numai integritatea anatomică și funcțională a fizicului și psihicului,dar și o stare funcțională economică (în repaus și efort),o capacitate de efort corespunzătoare,un echilibru neuro-vegetativ,o motivație și un tonus general adecvate.În mod deosebit, exercițiile fizice bine alese,sunt folositoare pentru jucătorii ce practică sporturile de iarnă .

Încep această lucrare prin a argument faptul că meseria de kinetoterapeut este una frumoasă și nobilă ,deoarece acesta își desfășoară activitatea în săli de kinetoterapie ori unde s-ar afla acesta,precum și la patul bolnavului,în aer liber ,în spații special amenajate,la domiciliul solicitantului,etc.Pentru jucătorii sporturilor de iarnă, mișcarea este un fenomen complex ce însoțește orice formă de manifestare a vieții,mișcarea este însăși viața.Valoarea incontestabilă și superioritatea acestei,,arte,, constă în faptul că îmbină cu succes cea mai naturală și universală formă de manifestare a vieții-mișcarea,cu unul de gesturile umane cele mai nobile:tratamentul omului suferind.

Motivarea alegerii temei

Utilizarea combinată a tuturor metodelor moderne de recuperare ,oferă avantajul de a furniza un rezultat multiplu cât mai apropiat de starea reală de sănătate a jucătorilor ce practică sporturile de iarnă, permițând totodată adaptarea mijloacelor terapeutice în scopul îmbunătățirii acesteia.

Motivul acestei lucrări este :

● Studiul vizând incidența, prognosticul și evaluarea tuturor posibilităților de diagnostic și tratament;

● Gruparea procedeelor și a mijloacelor utilizate în recuperarea sportivilor ce practică sporturi de iarnă;

● Realizarea evaluării inițiale, aplicarea tratamentului de recuperare și evaluare finală;

● Analiza diferențelor existente între datele de referință din literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu .

Actualitatea temei

Lucrarea NOUTĂȚI PRIVIND PROGRAMELE DE RECUPERARE PRIVIND PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ (PSH) SECUNDAR POSTTRAUMATIC ÎN SPORTURILE DE IARNĂ PRIN ALUNECAR ,tratează o temă de actualitate , întrucât omul este ființa gânditoare și conștientă ,capabilă de acte ca forme de manifestare ale voinței sale,cu reacții și conduite specifice la care participă în totalitate,atât cu trupul,cât și cu sufletul.

În realizarea acestei lucrări predomină aducerea contribuției personale, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în care sunt implicați jucătorii sporturilor de iarnă, fiind structurată în 7 capitole :

Capitolul 1 – aprofundează pe larg fundamentarea teoretică punând accent pe delimitarea conceptuală a sporturilor de iarnă, făcând o scurtă prezentare.

Capitolul 2- evidențiează anatomia și evaluarea umărului

Capitolul 3- se implică în mecanismele proceselor fizio patologic și particularitățile acestora legate de sporturile de iarnă

Capitolul 4- atribuie un rol important tabloului clinic al suferinței, insistand pe elementele dizabilității.

Capitolul 5-prezintă tratamentele clasice cunoscute în domeniul făcând o scurtă incursiune în tot ceea ce înseamnă implicările kinetoterapiei în pregătirea jucătorilor ce practică sporturile de iarnă;

Capitolul 6- Prezintă noutațile în domeniu,pe care literature de specialitate pune accent

Capitolul 7 -se implică în experiența personal

Menționez că această parte finală este complexă prin analiza subieților prezentați și încheie lucrarea, nu însă înainte de a fi trecute în revistă principalele concluzii succeptibile.

Bibliografia este selectivă și de actualitate ,dând posibilitatea acestei lucrări să fie prezentată în anul 2016.