Noul Sistem DE Relații Internaționale Poziția Italiei PE Plan Internațional Reflectată ÎN Presa Românească

NOUL SISTEM DE RELAȚII INTERNAȚIONALE

DUPĂ 1990.

POZIȚIA ITALIEI PE PLAN INTERNAȚIONAL REFLECTATĂ ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ

Noul sistem de relații internaționale după 1990.

Poziția Italiei pe plan internațional reflectată în presa românească

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………………3

Capitolul I. Italia anilor 1990. Aspecte Economice și Politice………………………………………………..6

I.1. Considerații privind noțiunea de „putere regională” raportată la Italia…………………………………..6

I.2. Aspecte și considerații economice privind Italia în anii 1990………………………………………………9

I.3. Evoluția politicii interne a Italiei în anii '90………………………………………………………………………12

Capitolul II. Politica externă a Italiei după 2001 pe plan internațional…………………………………16

II.1. Relațiile Italiei cu Uniunea Europeană……………………………………………………………………………16

II.2. Relațiile Italiei cu Statele Unite ale Americii……………………………………………………………………19

II.3. Relațiile Italiei cu statele din Orientul Mijlociu………………………………………………………………..21

Capitolul III. Poziția Italiei pe scena relațiilor internaționale reflectată în ziarele

„România Liberă”și„Adevărul”…………………………………………………………………………………………26

III.1. Italia în politica internațională…………………………………………………………………………………….26

III.2. Relațiile româno-italiene reflectate în media românească………………………………………………..31

III.3. Criza economică în Italia reflectată în media românească………………………………………………..41

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………………45

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………………..48

Introducere

Istoria Italiei este probabil cea mai importantă în privință dezvoltării culturale și a dezvoltării sociale din zona mediterană. Țara a fost o gazdă pentru importante activități în timpurile preistorice, și de aceea săpăturile arheologice pot fi găsite în multe regiuni: Lazio și Toscana, Umbria și Basilicata. După Magna Graecia, Civilizația etruscă și Imperiul Roman care a venit să domine acestă parte a lumii, au urmat Evul Mediu Umanismul și Renașterea, care au ajutat mai apoi la formarea filozofiei și artei europene. Orașul Roma conține unele dintre cele mai importante exemple de Baroc.

Nu este surprinzător că în Vest se remarcă un interes crescând pentru înțelegerea mecanismelor care contribuie la dezvoltarea Italiei și ca un număr impresionant de cărți, de articole și de filme documentare analizează „ideea de Italia”. Punctele de vedere sunt, evident, diverse dar există un element asupra căruia toți autorii sunt de acord, anume că Italia este contradictorie și enigmatică.

Rezultatul este că Italia a început să joace un rol mult mai important în lume, fiind un centru puternic cu o autoritate centrală stabilă, voință politică pentru a menține securitatea internă și externă și o clară viziune strategică în afacerile economice, politice și militare.

Italia are o economie industrială diversificată, cu un venit pe cap de locuitor apropiat unor țări că Franța și Regatul Unit. Economia capitalistică rămâne divizată într-un nord industrial bine dezvoltat, dominat de companii private și un sud agricultural, cu o rată a șomajului de 20%. Italia este o țară dezvoltată, cu o politică economică de tip liberal și o economie de piață bazată pe legea cererii și ofertei.

Asupra alegerii mele de a studia și analiza “Noul sistem de relații internaționale după 2001. Poziția Italiei pe plan internațional reflectată în presa românească” aș dori să fac câteva precizări. În primul rând deceniul '90 a fost o perioadă de schimbări rapide pe plan internațional, sistemul bipolar transformându-se în unul multipolar. În al doilea rând, Italia a fost un observator inteligent al rivalităților dintre Statele Unite ale Americii și Rusia iar acum a preluat dificila sarcină de a fi un polițist al Europei.

O altă precizare este că politicienii italieni au devenit mult mai conștienți decât înainte de profundele provocări pe care le ridică dezvoltarea unei mari societăți – în special una democratică în care presiunile interne se resimt rapid și profund. Afacerile externe sunt considerate un mijloc de a sprijini aceste interese supreme. În consecință, toate acestea denotă importanța Italiei pe scena relației internaționale și aspirația ei la rangul putere regională.

Toate acestea indică o turnură importantă pe scena relațiilor internaționale: ascensiunea Italiei. Această creștere a Italiei a fost surprinsă și de către presa românească în special de publicațiile “Adevărul” și “România Liberă” între 2001-2014.

Spre deosebire de dezvoltarea economică, politica externă a Italiei reprezintă un subiect nu doar mai puțin dezbătut public în România, ci și incomparabil mai dificil de abordat. Unele din motivele acestei “neglijențe” și dificultăți deopotrivă sunt determinate de statutul încă neclar definit al Italiei în arhitectura internațională de putere, unul de tranziție de la putere regională medie (middle ranking power) la actor cu interese și manifestare globală, iar altele, nu mai puține, țin de caracterul extrem de complex, unic sub multiple aspecte, al dinamicii interne sistemului regional din care Italia face parte.

În ceea ce privește istoriografia ce a abordat în general, aspectele privitoare la eforturile Italiei de a ajunge la rangul de putere regională, ascensiunea statului după 1990 și realizarea unor parteneriate și acorduri ce i-au întărit imaginea Italiei pe plan internațional, este una vastă.

Am analizat câteva aspecte economice privind Italia începând din 1990, practic de unde a pornit lansarea ei pe plan internațional și am utilizat cartea John Francis Pollard, The Fascist experience în Italy. De asemenea, am consultat și enciclopediile politice și militare din anii 2005, 2007 și 2009 sub coordonarea lui Teodor Frunzetti și Vladimir Zodian, pentru a arăta pașii siguri ai Italiei pe scena internațională în ascensiunea sa.

Pentru a evidenția ascensiunea Italiei am urmărit pas cu pas și parteneriatele dublate de acordurile sale cu SUA, UE și mai nou cu Orientul Mijlociu, am folosit o bibliografie de actualitate: Federiga Bindi, Italy and European Union, Kaeten Mystri, The United State, Italy and the Oringins of Cold War, Giampiero Giacomello, Bertjan Verbeek, Italy’s Foreign Policy in the Twenty- First Century.

Datorită interesului meu pentru Italia, am decis să cercetez, pe lângă o vastă bibliografie generală ce a tratat mai mult sau mai puțin această temă, un număr vast de articole apărute în presa centrală românească în perioada 2001-2014, în special „România Liberă” și “Adevărul”, pentru a evidenția politica Italiei după 2001 și rolul aparte al acestui stat pe scena relațiilor internaționale. Am încercat să surprind și să subliniez în același timp, cum este văzută și percepută creșterea Italiei de către români mai ales că Italia ne este familiară nu ca și actor politic ci doar ca un stat cultural.

În ceea ce privește structura lucrării mele, am abordat punctele esențiale ale temei elaborate. Astfel mi-am împărțit lucrarea în trei capitole în care am identificat câteva aspecte importante privind destinul Italiei precum și etapele diferite în care acestea s-au desfășurat. Așadar, în primul capitol am încercat să evidențiez câteva aspecte economice și politice referitoare la Italiei în 1990. Am subliniat argumentele pe care Italia le are privind aspirația la rangul de putere regională precum și importanța reformelor sale politice.

În cel de-al doilea capitol al lucrării am încercat să subliniez câteva aspecte referitoare la politica externă a Italiei după 2001 pe plan internațional. Am surprins traiectoria relațiilor Italiei cu Uniunea Europeană, Statele Unite, Orientul Mijlociu și acordurile militare și economice cu acestea până în prezent.

În capitolul al treilea am surprins poziția Italiei pe scena relațiilor internaționale reflectată în ziarele “România Liberă” și “Adevărul”. Cele două ziare reflectă o Italie “transformată” iar o atenție deosebită se acordă politicii interne, crizei economice, cu care se confruntă dar și parteneriatelor Italiei, în special cu UE, mai ales că Italia este unul dintre statele fondatoare.

Fiind o țară de dimensiuni mari, cu numeroase resurse naturale și cu parteneriate extinse pe plan internaținal, am evidențiat și cum este percepută Italia ca stat afectat de criza financiară, cum văd românii statul Italia și cum este ea reflectată în publicațiile “România Liberă” și “Adevărul”.

Capitolul I. Italia anilor 1990. Aspecte Economice și Politice

I.1. Considerații privind noțiunea de „putere regională” raportată la Italia

Sistemul internațional emergent este unul destul de diferit de cele precedente. Acum 100 de ani, exista o ordine multipolară condusă de un grup de guverne europene care, în mod constant, oscilau între alianțe, rivalități, erori și războaie. A urmat apoi duopolul bipolar al Războiului Rece, mai stabil sub anumite aspecte, dar în care superputerile au reacționat mai mult sau mai puțin exagerat la fiecare mișcare a celeilalte. Din 1991, am trăit sub un imperiu american, o lume unică, unipolară în care economia globală deschisă s-a extins și a accelerat spectaculos.

În anii ’90, în timp ce clădirile din Balcani se prăbușeau sub bombe, s-a realizat construcția acestor țări sfâșiate de războaie. Când moneda mexicană a căzut, aducând țara în incapacitatea de plată și când fostele republici sovietice din Asia Centrală au devenit independente, „cineva” le-a fixat granițele și le-a stimulat comerțul. În toate cele trei cazuri, acel “cineva” sau – salvatorul a fost un imperiu: Uniunea Europeană, Statele Unite, respectiv China. Toate acestea caracterizează evoluția relațiilor internaționale și anume „disoluția bipolarității” sau ascensiunea „restului”.

Italia face parte și ea din acest “rest”. Italia se consideră putere regională. Înainte de toate, Italia este un stat membru al Uniunii Europene.

Italia este o peninsulă cu deschidere la Marea Mediteraneană, cu o lungime de 1300 km de la nord la sud. Țara este situată în sud-estul Europei și este mărginită din partea de nord de către Franța, Elveția, Austria și Slovenia. În rest, Italia este înconjurată de mare. Teritoriul italian include un număr de insule dintre care cele mai mari sunt Sicilia și Sardegna.

Deși Italia a fost una dintre țările care nu a avut performanțe economice în perioada interbelică și în plus a fost una dintre țările ale cărei unități industriale au fost afectate de război, a reușit în două decenii să treacă de la statutul de țară subdezvoltată la cel de țară industrializată, devenind una dintre puterile economice importante ale Europei.

Cei mai importanți factori care au determinat această creștere economică spectaculoasă, cunoscută ca „Miracolul economic italian”, pot fi clasificați în factori interni si externi.

Pe de-o parte faptul că Italia a fost învinsă în Al Doilea Război Mondial a determinat o schimbare instituțională radicală, ca urmare a înlăturării unei părți importante dintre cei care ocupau funcții în administrațisau mai puțin exagerat la fiecare mișcare a celeilalte. Din 1991, am trăit sub un imperiu american, o lume unică, unipolară în care economia globală deschisă s-a extins și a accelerat spectaculos.

În anii ’90, în timp ce clădirile din Balcani se prăbușeau sub bombe, s-a realizat construcția acestor țări sfâșiate de războaie. Când moneda mexicană a căzut, aducând țara în incapacitatea de plată și când fostele republici sovietice din Asia Centrală au devenit independente, „cineva” le-a fixat granițele și le-a stimulat comerțul. În toate cele trei cazuri, acel “cineva” sau – salvatorul a fost un imperiu: Uniunea Europeană, Statele Unite, respectiv China. Toate acestea caracterizează evoluția relațiilor internaționale și anume „disoluția bipolarității” sau ascensiunea „restului”.

Italia face parte și ea din acest “rest”. Italia se consideră putere regională. Înainte de toate, Italia este un stat membru al Uniunii Europene.

Italia este o peninsulă cu deschidere la Marea Mediteraneană, cu o lungime de 1300 km de la nord la sud. Țara este situată în sud-estul Europei și este mărginită din partea de nord de către Franța, Elveția, Austria și Slovenia. În rest, Italia este înconjurată de mare. Teritoriul italian include un număr de insule dintre care cele mai mari sunt Sicilia și Sardegna.

Deși Italia a fost una dintre țările care nu a avut performanțe economice în perioada interbelică și în plus a fost una dintre țările ale cărei unități industriale au fost afectate de război, a reușit în două decenii să treacă de la statutul de țară subdezvoltată la cel de țară industrializată, devenind una dintre puterile economice importante ale Europei.

Cei mai importanți factori care au determinat această creștere economică spectaculoasă, cunoscută ca „Miracolul economic italian”, pot fi clasificați în factori interni si externi.

Pe de-o parte faptul că Italia a fost învinsă în Al Doilea Război Mondial a determinat o schimbare instituțională radicală, ca urmare a înlăturării unei părți importante dintre cei care ocupau funcții în administrația fascistă dar și ca urmare a repulsiei societații italiene față de vechiul sistem, înlăturînd inclusiv monarhia.

Sistemul corporațiilor, reglementarile stricte și protecționismul au fost înlăturate imediat după ce s-a încheiat războiul iar politicile economice adoptate de către Luigi Eniaudi, un economist liberal, au favorizat apariția unei economii de piață eficiente.

Pe de altă parte, țările învingătoare (Franța și Marea Britanie) au adoptat măsuri economice asemănătoare celor existente în țările înfrînte în perioada postbelică. Marea Britanie a fost influențată de economistul J.M. Keynes, care a propus controlul economiei, iar guvernul laburist condus de Attlee a mers chiar mai departe, naționalizînd multe ramuri industriale.

Așadar sistemul economic fascist a fost complet înlocuit cu un sistem favorabil pieței libere, cu excepția proprietății de stat asupra unei părți importante din industrie și sistemul bancar. Această moștenire fascistă s-a dovedit a fi o ancoră pentru economia Italiei după jumătatea anilor 50. Dar în primul deceniu de după război, statul era singurul capabil să repună în funcțiune capacitatea de producție industrială, contextul nefiind favorabil realizării unei privatizări reale, existînd riscul ca unitățile industriale de stat să fie transformate în ruine devastate. După ce economia italiană a început să funcționeze și exporturile au crescut semnificativ, îndeosebi de produse electrocasnice realizate de sectorul privat, problemele de administrare a companiilor de stat au început să se manifeste. Totuși, acest neajuns poate fi considerat un preț plătit pentru a obține stabilitate politică într-o țară cu o bogată tradiție a revoltelor și răsturnărilor de regim politic.

Astăzi se consideră că cel mai bun indicator unic al puterii unui stat este PIB-ul total, care combină mărimea populației, nivelul tehnologic și venitul. Vremuri bune puterea unui stat era definită doar prin puterea sa militară, adică prin cît de mare era armata sa. Acum însă, războiul a fost scos în afara legii (dreptului internațional), iar statele în majoritatea cazurilor nu își mai pot permite să influențeze alte state prin puterea armatelor lor. Astfel că acum, puterea economică este principala forță, și instrument, care permite statelor să influențeze alte state și lumea.

Uniunea Europeană are un PIB mai mare decât cel al SUA, de 16.200 miliarde de dolari. Din păcate însă, UE nu este unită politic, ea fiind un gigant economic (cel mai mare), însă un pitic politic. Din cadrul Europei, cel mai puternic stat este Germania, cu un PIB de 3.300 miliarde de dolari (locul 4 în lume), fiind urmată de Franța (2.600 miliarde – locul 5), Marea Britanie (2.250 miliarde – locul 6) și Italia (2.055 miliarde).

Așadar Italia este un stat important al Uniunii Europeane. Italia este a șaptea economie mondială și a patra în Europa. Nordul țării este mai dezvoltat din punct de vedere industrial, pe când economia din partea de sud se bazează preponderent pe agricultură.

Majoritatea materiilor prime și circa 3 pătrimi din energia necesară sunt importate. Pe durata deceniului trecut, Italia a urmat o politică fiscală dură în vederea întrunirii cerințelor Uniunii Economice și Monetare, beneficiind de rate mici a dobânzilor și inflației. Italia a adoptat moneda unică europeană odată cu introducerea acesteia, în 1999.

În vederea accelerării dezvoltării economice, Guvernul italian a lansat o serie de reforme pe termen scurt. Printre acestea se numără ușurarea poverii fiscale, revizuirea pieței de muncă rigide, revederea sistemului de pensionare costisitor.

Italia are un număr comparativ mic de corporații multinaționale de talie mondială. În schimb, principalul element al puterii economice al țării îl constituie numărul mare de companii mici și mijlocii. În acest context, Guvernul încurajează integrarea și fuzionarea companiilor mici promovând în acest scop reforme ale reglementărilor rigide care au constituit un obstacol în calea dezvoltării în țară a unor corporații mari.

Italia a înregistrat în ultimii 10 ani cea mai slabă creștere economică dintre țările cu economii dezvoltate și traversează cea mai îndelungată recesiune de după cel de-Al Doilea Război Mondial, unul dintre principalele motive ale acestei evoluții fiind taxele prea mari pe profit și pe muncă. Statul italian preia aproximativ două treimi din profitul brut al firmelor prin taxe pe profit și pe muncă, potrivit unei analize Wall Street Journal (WSJ).

“Statul ne strânge de gât”, se plânge Partizia Zanotta, proprietarul unei firme de sudura cu 10 angajați din nordul Italiei, care a redus programul de lucru și a renunțat la investiții în echipamente din cauza crizei economice.

Produsul Intern Brut (PIB) al Italiei a scăzut cu 0,1% în trimestrul al treilea față de cel anterior, iar șomajul a ajuns în septembrie la 12,5%. Datoria de stat înregistrată la jumătatea anului este de 133,3% din PIB, iar guvernul a încheiat anul 2012 cu un deficit bugetar de 3% din PIB (metodologia ESA), guvernul reușind să reducă golul de finanțare de la 5,5% din PIB în 2009, după mai mulți ani de austeritate.

Italia este membră a Uniunii Europene, Organizației Mondiale a Comerțului, Organizației Națiunilor Unite, Pactului Nord-Atlantic, Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare, Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, Fondului Monetar Internațional, Organizației pentru Alimentație și Agricultura, Grupului celor opt țări industrializate (G8). Este o putere regională europeană chiar dacă se confruntă cu criza economică.

I.2. Aspecte și considerații economice privind Italia în anii 1990

Italia se află într-un proces de schimbare în care toate elementele de ordin economic, social, politic, civic au cunoscut o nouă dinamică în încercarea de adaptare la condițiile prezente. Un sistem democratic este funcțional atunci când economia înregistrează reușite și în măsura în care se dezvoltă un spirit democratic în mentalitatea socială.

Italienii au fost nemulțumiți de Tratatele de pace de la Paris de după Primul Război Mondial deoarece nu au primit niște teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliații le-au dat Iugoslaviei.

În plus, imediat după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză economică. După cel de-al Doilea Război Mondial, țările care au avut creșterile economice cele mai spectaculoase au fost, țările învinse și a căror industrie a fost grav afectată: Germania și Italia. 85% din marina comercială a Italiei a fost distrusă, o treime din căile ferate și o cincime din platformele industriale.

Acest nivel de distrugeri a fost important dar inegal distribuit. În nordul Italiei, unde industria era puternic concentrată, cea mai mare capacitate de producție a supraviețuit războiului. Capacitatea de generare a hidrocentralelor de care industria italiană depindea a fost cu 16% mai mare în 1946 decît în 1938. Și capacitatea industriei mecanice a fost cu 30% mai mare.

Procesul de refacere a fost lansat prin intermediul “Programului de Refacere European”. În perioada 1948-1952, SUA a oferit 1,5 miliarde de dolari sub formă de hrană, materii prime și ajutor financiar. Această asistență a oferit ajutorul necesar pentru a reface economia italiană. 

Programul de ajutor extern pentru sprijinul financiar al țărilor răvașite de războiul din Europa, a fost numit oficial Programul European de Recuperare, dar apoi a fost cunoscut ca Planul Marshall, după secretarul de stat George Catlett Marshall. La Harvard, pe 5 iunie 1947, Marshall a anunțat că Statele Unite au salutat o propunere de a susține financiar un plan de cooperare și coordonare la nivel european pentru redresarea economică. Congresul a adoptat Legea Redresării Economice în aprilie 1948, care a permis Statelor Unite să furnizeze peste 13 miliarde de dolari în țări vest-europene de-a lungul anilor, pînă în iunie 1952. 

De asemenea, planul Marshall a avut pe plan politic efectul de a crea o prăpastie între partidele socialiste și comuniste.

Italia a întreprins încă din 1947 o stabilizare a inflației, ca rezultat al unui sistem bancar nou proiectat de Einaudi, la acea vreme ministru de finanțe. Aceasta a facilitat reactivarea sistemului prețurilor libere dînd țării un impuls pentru reconstrucție. Exportul textilelor care în acel moment a reprezentat 40% din exportul italian, a fost ajutat de problemele muncitorești din Marea Britanie și de suspendarea temporară a producției germane și japoneze.

Luigi Einaudi, un reputat economist și președinte al Italiei între anii 1948-1955, a pus bazele reconstrucției economice. Einaudi a considerat că inițiativa privată și economia industrială sunt elementele cheie pentru prosperitatea Italiei. Programul său a urmărit realizarea producției pentru export, integrarea economiei în comerțul mondial condus de SUA și o campanie împotriva inflației. Acest plan s-a folosit de unul dintre resursele abundente ale Italiei: forța de muncă. Nivelul înalt al șomajului a ținut salariile scăzute pentru deceniile următoare permițând bunurilor italiene să fie produse ieftin.

Moștenirea economică a fascismului a fost enormă. Deși multe din aceasta, corporațiile, cartelurile industriale și reglementarea strictă a comerțului, au fost imediat eliminate după război, un aspect a rămas: sectorul public uriaș.

Astfel, pînă la privatizările recente din anii 1990, 40 % din producția industrială din Italia, de la producția de fier și oțel, pînă la fabricarea de prăjituri de Crăciun a fost controlată de stat și, mult mai important, 80 % din toate operațiunile bancare. Acest lucru a avut efecte foarte benefice în anii 1950 și 1960, când sectorul public italian a jucat un rol cheie în economie, crearea de noi produse chimice, inginerie și industrie energetică, domenii în care capitalismul privat italian nu a putut să nu dorească să investească și în inițierea unei rețele de autostrăzi pe care puteau fi conduse autoturismele produse în sectorul privat.

Între 1958-1963 a avut loc o serie de măsuri sociale importante. În mai puțin de două decenii Italia a încetat să mai fie o țară agricolă și a devenit una dintre țările industrializate din Vest. 

Perioada cuprinsă între 1950-1970 a fost epoca de aur a comerțului internațional. În acel moment comerțul de bunuri a crescut de șase ori, gradul de integrare economică a țărilor industriale importante a atins noi culmi și producția de masă pentru piețe, atât interne cât și externe, au avut ca efect un nivel de prosperitate fără precedent.

Din 1970 performanța economică a Italiei s-a deteriorat fiind cauzată și de criza prețului la ulei din 1973 și 1978.

În 1990 a fost Anul european al turismului. Italia este una din puținele țări europene unde se regăsesc aproape toate formele posibile de turism: țara se mândrește cu numeroase monumente aflate în patrimoniul cultural al umanității, are mii de kilometri de litoral, munți impresionanți, unde se pot practica în voie sporturile de iarnă, stațiuni balneoclimaterice, etc.

De altfel, cu spiritul lor comercial extrem de dezvoltat, italienii au înțeles că pentru a scoate cât mai mulți bani din turism, trebuie în primul rând să ai capacitatea de a-i transporta pe vizitatori cât mai repede și comod la destinație. Țara este plină de aeroporturi, iar rețeaua de căi ferate și autostrăzi este bine dezvoltată, astfel că până și circuitele de la Veneția până la Palermo se pot desfășura în condiții foarte bune.

O creștere importantă a cunoscut sectorul serviciilor legate de informatică și telecomunicații, reflectată printr-o multiplicare a numărului de utilizatori de Internet și de servicii oferite prin rețea, în special după inițiativă multor operatori de telefonie.

Sectorul counicațiilor a fost influențat de modificările structurale ample aplicate privind liberalizarea sectorului și privatizarea acestuia. În 1997, a fost privatizată societatea STET-Telecom Italia, administratorul rețelei, iar din 1998 a fost liberalizată piața telecomunicațiilor, apărând o diversitate de servicii oferite de alți operatori, alături de Telecom Italia. Din 1999, s-a deschis concurența pe piața apelurilor interurbane și internaționale cu alți trei operatori naționali: Albacom, Infostrada și Wind.

Sectorul industrial are un rol important în structura economică a țării, o contribuție esențială având-o sectorul serviciilor legate de distribuție sau adiacente vânzării de bunuri industriale (aproximativ 2,3% din PIB).

Pe parcursul anilor '90, Italia și-a câștigat o poziție importantă pe piață internațională în domeniile bunurilor de consum și investiții, în special în următoarele sectoare: confecții textile, încălțăminte și pielărie, mecanic, chimic și farmaceutic, construcții de automobile, aparatură electrocasnică.

Modelul de dezvoltare industrială este bazat pe o strategie flexibilă și o puternică rețea de întreprinderi mici și mijlocii, deosebit de dinamice și cu o rentabilitate ridicată, organizate pe zone sau sisteme locale de lucru, precum și pe mari întreprinderi, precum Fiat, Finmeccanica, Pirelli, Enel, Eni, care în ultimii 20 de ani au suferit puternice restructurări.

Aplicarea unor politici exigențe de calitate și servicii pentru client, reducerea costului de fabricație pe unitatea de produs și, nu în cele din urmă, angrenarea în globalizarea piețelor, au permis marilor grupuri industriale să obțină o creștere consistență a competitivității și rentabilității.

Așadar economia Italiei a avut decade dar și progrese pe parcursul anilor '90. Anii reconstrucției au reprezentat începutul unei perioade de 40 ani de creștere economică susținută pentru Italia, perioadă presărată de crize dintre care unele cu efecte serioase asupra societății italiene. Anul 1963 a marcat sfârșitul acestei faze miraculoase inițiale, acesta fiind anul revendicărilor salariale, al creșterii prețurilor inflaționiste și a pierderii competitivității de către exporturile italiene, ceea ce a avut repercursiuni serioase pentru balanța de plăți a țării.

I.3. Evoluția politicii interne a Italiei în anii '90

Italia este o Republică Parlamentară atestată prin Constituția din 1948.

Calitatea reprezentării politice depinde de aspecte tehnice precum sistemul electoral, sistemul de partide dar și de modul de formare a guvernului. Crucial pentru transformarea votului popular în reprezentare la nivelul parlamentelor sau a altor instituții alese rămâne sistemul electoral. Acesta influențează funcționarea sistemului de partide, care, la rândul sau, determină caracteristicile și stabilitatea guvernelor.

După eșecul partidelor tradiționale (istorice) de a rezista competiției electorale, practic de la începutul anilor ’90 și după ieșirea din scenă a lui Giulio Andreott, sistemul politic italian nu a mai produs sau selectat lideri de cu vocație europeană, de tipul lui Alcide de Gasperi.

Nici prima republică italiană (1946-1992), nici a doua (1992-prezent) nu au excelat prin stabilitatea guvernamentală și satisfacția populară față de leadershipul politic al țării, cu câteva excepții.

Cei 26 de premieri care au condus 62 de cabinete în 67 de ani de democrație postbelică, sunt semnul unei fragilități a regimului parlamentar de la Roma. Mulți spun că o economie sănătoasă poate să funcționeze bine și fără politică (Belgia, care a stat aproape doi ani cu guvern interimar), dar atunci când nici una, nici alta nu mai merg cum trebuie, apar semne legitime de îngrijorare.

Până la criza din anii 1992-1993, sistemul de partide a fost caracterizat de două trăsături principale: fragmentarea politică și excluderea de la guvernare a celui mai important partid politic al opoziției, Partidul Comunist Italian.

După căderea comunismului în Est și deriva partidelor comuniste din vest, DC (Partidul Creștin Democrat) își pierde una din sursele legitimității sale postbelice ca principal partid de guvernare. DC nu mai poate argumenta acum că este singura alternativă politică viabilă la transformarea Italiei într-un regim comunist. În același timp, criticarea DC nu mai putea fi interpretată ca sprijin pentru comunisti. Pe de altă parte, 46 de ani de guvernare au erodat foarte mult credibilitatea politică a politicienilor creștin-democrați. Sistemul de patronaj și clientelism practicat de partidele aflate la guvernare în toată această perioadă au generat numeroase practici și acte de corupție. Ca principalul actor al coalițiilor de guvernare, DC a primit în plin șocul nemulțumirii față de acest tip de politică.

O bună parte a opiniei publice a considerat că o mare parte a responsabilității pentru aceste vicii structurale ale sistemului politic ar aparține sistemului electoral de RP (reprezentare proporțională) cu prag electoral foarte scăzut (2%). De aceea principalul scop al mișcării pentru reformă inițiată la începutul anilor ’90 l-a constituit schimbarea legii electorale.

În mare măsură, aceste caracteristici (în special fragmentarea) au fost efectele politice ale textului Constituției din 1948 care și-a propus evitarea concentrării puterii politice în mâinile unei elite restrânse (de înțeles după experiența fascistă), prin urmare a stipulat o dispersare a puterilor statului. Puterea executivă a fost astfel sever limitată de necesitatea de a negocia orice proiect legislativ cu un parlament bicameral cu prerogative extinse, ca și de rolul de arbitru suprem jucat de Curtea Constituțională.

Pe acest fundal politic, izbucnește Tangentopoli. Tangentopoli este numele dat unei serii de scandaluri de corupție în care au fost implicați numeroși politicieni.

Începând cu 1992 o echipă de magistrați conduși de Antonio di Pietro a expus public (într-o investigație de proporții ce a fost intitulată Mani Pulite – mâinile curate) numeroasele practici corupte ale unora dintre cei mai importanți politicieni ai zilei (cele mai multe acte de corupție priveau finanțarea partidelor în schimbul acordării unor contracte generoase de către statul italian). Mulți dintre acești politicienii și oamenii de afaceri anchetați s-au sinucis.

Efectele politice ale acestor dezvăluiri s-au văzut clar la alegerile din 1992 când toate partidele tradiționale au pierdut masiv voturi. Apar partide noi mai ales în nordul Italiei, Liga Lombardă, de exemplu, ce va deveni un an mai târziu Lega Nord (8,4% în 1994). În 17 august 1993 sunt aprobate de Parlament noile reglementări electorale, aceste alegeri consolidează tendința de disoluție a partidelor tradiționale și de emergență a unor partide.

În 1994 Carlo Azeglio Ciampi a adus o contribuție imensă Italiei. Se crede că el este cel care a reușit îndeplinirea criteriilor pentru aderarea la euro de către Italia.

După Silvio Berlusconi, Lamberto Dini urmează ca premier Romano Prodi între 1996-1998.

De-a lungul anului 1994, Berlusconi, conduce un guvern de coaliție ce unește forțele de dreapta. Guvernul Berlusconi cade in ianuarie 1995, în urma unor largi proteste și numeroase greve ce s-au opus planului Berlusconi de reducere a deficitului bugetar uriaș al Italiei prin reducerea cheltuielilor publice și măriri de taxe. După alegerile din ’96, pentru prima dată în istoria postbelică a Italiei, stânga formează o coaliție de guvernare cu majoritate în Parlament. Această coaliție, numită L’Ulivo (Măslinul – Împreună pentru Italia) și l-a avut pe Romano Prodi.

În concluzie anii '90 au adus un minus pe scena politică italiană și mai ales divizarea economiei. Scandalurile politice s-au înmulțit și ca atare, neîncrederea în clasa politică a Italiei a stopat atragerea investițiilor străine.

Capitolul II. Politica externă a Italiei după 2001 pe plan internațional

II.1. Relațiile Italiei cu Uniunea Europeană

Italia este membru fondator al Uniunii Europene (1951), face parte din spațiul Schengen din 1990 și din zona Euro din 1999.

Ca țară membră a Uniunii Europene, Italia beneficiază de facilitățile oferite de programul JEV (Joint European Venture), inițiat în anul 1997.

Acest program garantează firmelor mici și mijlocii din țările UE, cu maxim 250 angajați și o cifră anuală de afaceri de până la 40 milioane Euro, primirea unui sprijin financiar pentru crearea de societăți mixte cu un alt partener comunitar. Contribuția comunitară este de până la 100.000 euro pentru fiecare proiect de investiție și participă la acoperirea costurilor necesare începerii unei noi afaceri, de la cheltuielile pentru realizarea studiului de fezabilitate și planului de afaceri (acoperind până la 50% din costuri), până la faza investiției propriu-zise (acoperind 10% din investiția efectuată).

Mai mult decât atât, UE sprijină dezvoltarea regiunii de sud a Italiei, oferind finanțare pentru acțiunile vizând transformarea proprietăților mafiei în centre educaționale și de afaceri.

UE a ajutat autoritățile italiene să transforme 50 de proprietăți confiscate în centre educaționale, unități turistice sau de altă natură, pentru a le oferi tinerilor locuri de muncă și o alternativă viabilă la o viață trăită în afara legii. Aceste proiecte le-au transmis un mesaj clar locuitorilor din zonă: este posibilă combaterea crimei organizate și punerea bazelor unor afaceri de succes, în deplină legalitate.

La Palermo, UE a cofinanțat lucrările prin care terenul aparținând lui Giovanni Brusca a fost transformat în spațiu de joacă și parc memorial dedicat victimelor pe care mafia le-a făcut în rândul tinerilor.

La Casalesi (Campania), s-a construit un centru educațional și recreativ destinat tinerilor, precum și un nou sediu pentru poliția locală – ambele pe un teren care i-a fost confiscat lui Giorgio Marano, fost șef al organizației criminale Comorra.

În perioada 2007-2013 UE a alocat prin intermediul Fondului european de dezvoltare regională (FEDER) 64 de milioane de euro pentru activități menite să dea o nouă destinație proprietăților care au aparținut unor foști lideri ai mafiei italiene. De trei sferturi din această sumă va beneficia un program destinat să promoveze securitatea și dezvoltarea celor patru regiuni din sudul Italiei – Calabria, Campania, Puglia și Sicilia.

Italia este cel de-al treilea beneficiar al fondurilor europene destinate dezvoltării regionale, după Polonia și Spania. În perioada 2007-2013, Italia a primit 28,8 miliarde de euro – 21,9 miliarde provenind din FEDER și alte 6,9 miliarde din Fondul social european.

Pe lângă aceste beneficii Italia se confruntă cu o gravă problemă în economie și a încercat să își alieze politicile de redresare la UE.

Recesiunea economiei italiene de la începutul anului 2005 este atribuită scăderii competitivității (cu 25% în ultimii 4 ani) și slabei creșteri a productivității. Sectorul comercial a fost în ultimii ani caracterizat de costuri excesive, de pierderi a cotei de piață, pregătind astfel terenul pentru faza de recesiune.

În 2006 economia italiană a început să își revină. Repoziționarea produselor italiene pe piețele internaționale este rezultatul reorganizării și a câștigării de către firmele italiene a unor segmente de piață cu un conținut calitativ ridicat.

În 2006 exportul Italiei a fost de 326,2 miliarde euro (creștere față de 2005). Principalii parteneri comerciali ai Italiei la export în anul 2006 au fost statele europene: Germania (13.3%), Franța (11,9%), SUA (7,6%), Spania (7,3%), Marea Britanie (6,1%), Elveția (3,9%), Belgia (2,8%), Austria (2,5%), Olanda (2,4%), Polonia (2,1%), Grecia (2,0%), China, România (1,7%).

În 2011 economia Italiei nu a reușit să evite recesiunea pe care au cunoscut-o toate economiile, produsul intern brut crescând cu numai 1,8 %, nivel inferior mediei țărilor zonei Euro.

Principalele grupe de produse la export sunt: mașini și utilaje, mijloace de transport, produse chimice, metale și produse din metal, aparate electrice și de precizie, textile și îmbrăcăminte, produse alimentare, băutură și tutun.

În Italia exportul este complet liberalizat, cu excepția unor reglementări privitoare la comerțul cu armament, produse stupefiante și unele produse de înaltă tehnologie. Licențele de export sunt necesare numai pentru unele produse agricole.

Tensiunea dintre centru și periferie este bine cunoscută în Europa. “Centrul” este reprezentat de Germania, Franța, Olanda și Belgia, nucleul dezvoltării industriale europene. Periferia este compusă din Irlanda, Spania, Portugalia, Italia, Grecia și Europa de Est.

Italia este un alt butoi cu pulbere de pe continent. Președintele Napolitano a avertizat în numeroase rânduri asupra neliniștilor sociale ce au legătură cu tot mai multe companii aflate pe marginea prăpastiei. Țara are nevoie de reforme serioase, în special în ce privește legile din sectorul muncii și al sistemului electoral. Dar mai presus de toate, după 12 ani de stagnare economică Italia are nevoie de creștere. După patru ani de criză, rată îndatorărilor raportată la PIB a sărit de 133%.

Scandalurile, procesele, greșelile diplomatice și un lung istoric de proastă gestionare a situației economice, nu au fost suficiente pentru a-l determina pe primul ministru al Italiei să demisioneze. După ce a pierdut majoritatea în Parlamentul Italiei, Silvio Berlusconi l-a anunțat pe președintele Giorgio Napolitano că va demisiona, după aprobarea proiectului de buget pe 2012.

Comentariile lui Berlusconi din cadrul întâlnirii G20 de la Cannes au adus criza financiară europeană într-o nouă etapă. În timp ce piețele sufereau din cauza incertitudinii din zona Euro, au avut de suferit și din cauza dubiilor cu privire la capacitatea guvernului italian de a gestiona criza datoriei publice. Silvio Berlusconi a acceptat monitorizarea Fondului Monetar Internațional dar a refuzat în același timp și un împrumut, declarând faptul că ”Italia nu simte criza sub nici o formă, restaurantele sunt pline, nu avem nevoie de împrumut și facem față situației actuale destul de bine”.
În contextul unei crize de încredere, declarațiile lui Berlusconi au distrus și ultima fărâmă de credibilitate a premierului italian, creditorii considerând datoria italiană a fi la fel de periculoasă ca cea a Greciei, Portugaliei sau Irlandei în momentul în care acestea au avut nevoie de împrumuturi de la FMI și Uniunea Europeană.

Datoria publică Italiei a ajuns la 120 % din PIB, un procent foarte ridicat dar care nu împinge guvernul în insolvență. Cu o conducere competentă, guvernul italian ar putea să redreseze situația, fiind într-o poziție mult mai bună decât Grecia sau Portugalia. Totuși, dat fiind faptul că Italia are cea de-a treia economie din zona Euro, colapsul financiar din peninsulă ar însemna cea mai grea lovitură primită de economia globală și ar veni într-un moment de fragilitate maximă, când capacitatea guvernelor de a reacționa este mult diminuată.

În concluzie, Italia colaborează cu UE atât pe plan economic cât și pe plan politic pentru redresarea sa economică și mai mult decât atât din iulie până în decembrie 2014, Italia va deține președinția Consiliului UE.

II.2. Relațiile Italiei cu Statele Unite ale Americii

Italia și Statele Unite aparțin unui număr considerabil de organizații internaționale ca: Organizația Națiunilor Unite, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, G-20, G-7, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului. Italia, de asemenea, este un observator la Organizația Statelor Americane.

Italia a colaborat îndeaproape cu Statele Unite ale Americii în cadrul operațiunilor NATO și ONU, cum ar fi asistență pentru noile state independente: Liban, Libia,  Siria și Afganistan – proces de menținere a păcii în Orientul Mijlociu dar și în Africa – Somalia și Mozambic. 

În cadrul acordurilor bilaterale care decurg din calitatea de membru NATO, Italia găzduiește forțele militare americane la Vicenza și Livorno (armată); Aviano (forțele terestre); Napoli – portul de origine pentru navele americane. Italia găzduiește și Colegiul de Apărare al NATO în Roma.

Statele Unite și Italia cooperează strâns după 2001 în problemele economice majore, luptă împotriva terorismului, a crimei organizate precum și disensiunilor din cadrul G7. 

SUA este unul dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai Italiei. Sub umbrela tratatelor UE asupra Comerțului și Navigației, Italia are obligația de a oferi un regim special cu privire la taxe investitorilor americani. Cele două țări au adoptat un acord de impozit pe venit pentru a preveni dubla impozitare.

Relațiile dintre Roma și Washington vor rămâne “amicale” după victoria lui Barack Obama, a asigurat Paolo Bonaiuti, purtătorul de cuvânt al premierului italian Silvio Berlusconi. ”Relațiile ce se vor instaura între Roma și Washington după victoria lui Obama sunt relații între două state prietene”, a spus el, reamintind că Berlusconi a avut “raporturi excelente” în 1994 cu președintele de atunci, Bill Clinton.

Declarația acestuia este prima reacție oficială a guvernului italian la rezultatul prezidențialelor americane. În august, Berlusconi a spus că nu are preferințe, după ce s-a pronunțat în favoarea republicanului John Mccain. “Personal, nu îmi exprim preferințe. Consider că ar fi inoportun că premierul Italiei să se amestece într-o dezbatere electorală internă a unei mari țări prietene ca SUA”, a spus atunci Berlusconi.

În august 2008 Italia și SUA au făcut un pact în rezolvarea războiului din Caucaz. Conversația telefonică dintre George W. Bush și Silvio Berlusconi a avut loc chiar în momentul în care Kremlinul a anunțat încetarea operațiunilor militare în Georgia. Se pare că americanii au făcut apel la bunele oficii ale Italiei, având în vedere relațiile privilegiate dintre Silvio Berlusconi și Vladimir Putin.

Șeful diplomației italiene, Franco Frattini, a recunoscut că cererea pentru o mediere din partea premierului Berlusconi a fost adresată mai demult de către Departamentul de Stat, la 48 de ore de la izbucnirea conflictului în Osetia de Sud.

Într-un interviu acordat cotidianului torinez La Stampa, ministrul de externe al Italiei a dezvaluit și care sunt exigențele Rusiei și anume ca rezoluția Consiliului de Securitate ONU să recunoască că Georgia a fost prima care a violat legile internaționale.

În cele din urmă, Frattini a ținut chiar să avertizeze autoritățile de la Tblissi pentru decizia de a provoca Rusia: “Acest război a îndepartat nu numai Georgia de Europa, dar a reușit să complice discuțiile care vor avea loc în Consiliul NATO din decembrie anul 2008. Eventuala aderarea a Georgiei la NATO trebuie rediscutată.”

Italia s-a apropiat și mai mult de SUA din punct de vedere politic și militar anul acesta prin reuniunea de la Haga din luna martie.

La reuniunea G7, președintele Barack Obama – care a impus sancțiuni dure unor apropiați ai președintelui Putin, deosebire de liderii europeni – caută sprijinul partenerilor pentru o atitudine mai fermă față de Rusia, după anexarea Crimeei. UE și SUA au decis anularea vizelor și înghețarea activelor pentru cei mai apropiați aliați politici și economici ai liderului de la Kremlin, însă se pune acum în discuție adoptarea unor sancțiuni care să vizeze economia rusă.

„Europa și America sunt unite în susținerea pe care o acordă guvernului și poporului ucrainean. Suntem uniți în impunerea unor costuri pentru Rusia în urma acțiunilor sale”, a spus luni liderul american, în urma întâlnirii cu premierul olandez Mark Rutte.

Scopul occidentalilor este acum, după ce armata rusă ocupă tot mai multe garnizoane ucrainene și trupele armate ale Ucrainei au primit ordine de la președintele Olexandr Turcinov să părăsească teritoriul Crimeei, ca Rusia să nu înainteze și în alte regiuni ale Ucrainei.

La Haga, liderii G7 – SUA, Japonia, Canada, Germania, Franța, Marea Britanie și Italia – au discutat ce alte presiuni se pot pune asupra Rusiei și cu ce costuri. Provocarea pentru președintele Obama a fost să îi convingă pe europeni să fie de acord cu noi sancțiuni, în condițiile în care comerțul dintre UE și Rusia este de 10 ori mai mare ca valoare decât cel dintre SUA și Rusia, iar Europa este cel mai mare client al gazului rusesc.

„Europenii sunt hotărâți să facă ceva, însă va fi dificil să îi convingi să se apropie măcar de soluția gândită de Statele Unite”, a comentat Jeffrey Mankoff, analist la Centrul pentru Studii Strategice Internaționale.

Așadar vedem o Italie după 2001 cu o politică externă fermă și clară, în tandem cu a SUA și mai mult decât atât, cu contracte comerciale și înțelegeri strategice.

II.3. Relațiile Italiei cu statele din Orientul Mijlociu

Pentru a înțelege mai bine relațiile Italiei cu Orientul Mijlociu voi face în primul rând delimitările Orientului Mijlociu. Acesta include: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Iranul, Turcia, Irak, Israel, Iordania, Kuweitul, Oman, Qatar, Siria, Yemen și teritoriile palestiniene Cisiordania și Fâșia Gaza dar pe lângă acestea se adaugă Ciprul deși se consideră parte a Europei și Afganistanul ce este situat în Estul Orientului Mijlociu.

În al doilea rând sursa conflictelor dintre Italia și Orientul Mijlociu poate fi împărțită în mai multe categorii: dorința de independența a unor populații, funcționând principiul autodeterminării stipulat în articolul 1 din Carta Organizației Națiunilor Unite, apoi resursele de petrol pe care statele mari consumatoare doresc să le acopere, dar se confruntă cu rezistența statului (Irak, Afganistan și Iran) căruia i se găsesc alte motive pentru a fi atacat și supus soluției statului „agresor” că să cedeze la doleanțele statelor mari (în special SUA).

Printre aceste motive se numărăra susținerea terorismului, deținerea de arme de distrugere în masă, chimice, nucleare sau culpabilitate în privința comiterii unor atentate teroriste.

Liderul partidului naționalist Forța Nouă din Italia, fostul europarlamentar Roberto Fiore, a cerut oficial, printr-o scrisoare adresată Guvernului de la Roma și Ministerului de externe, ruperea relațiilor diplomatice și comerciale cu Arabia Saudită, deoarece regatul din Orientul Mijlociu “reprezintă chintesența unui stat terorist”.

Naționaliștii italieni consideră statul sunit, un aliat în regiune al intereselor americane, ca fiind “exportator de terorism” prin susținerea extremiștilor islamiști din Irak, Liban și Siria.

Mai mult, Roberto Fiore îi dă dreptate președintelui rus, Vladimir Putin, care a afirmat recent că atentatorii sinucigași din Volgograd, care au ucis la sfârșitul anului 2013 zeci de oameni nevinovați și au rănit alți peste 100, s-ar fi aflat “sub comanda Arabiei Saudite”. Liderul Forței Noi a mai anunțat că va organiza proteste de stradă în fața ambasadei din Roma a Arabiei Saudite, “pentru a explica cetățenilor rolul nociv al acestui stat pe tabla de șah a geopoliticii mondiale”.

Un alt stat cu conflicte interne face ca relația comercială cu Italia să fie extrem de dificilă – Libia. Mai mult decât atât dominația italiană asupra Libiei sau cum o numeau italienii – Tripolitania, a durat până la sfârșitul celui de al doilea război mondial.

La sfârșitul războiului, Aliații nu s-au înțeles în privința viitorului fostei colonii italiene. În acel moment Libia avea un teritoriu de cinci ori mai mare decât Italia. Cu toate acestea, populația ei nu depășea un milion de locuitori, ceea ce făcea să reprezinte o destinație potrivită de colonizare pentru unii italieni, care începuseră să caute noi locuri de emigrație după război.

După instaurarea regimului Gaddafi relațiile cu Italia s-au deteriorat treptat, există și astăzi conflicte interne între triburi și mai ales lupta puterii interne pentru resursele enorme de petrol pe care Libia le deține.

Nici la capitolul Siria, italienii nu stau mai bine. În 2012 luna mai, după masacrarea a peste 100 de oameni în atacul de la Houla, Italia l-a expulzat pe ambasadorul sirian de la Roma. 94 de oameni, în mare parte civili, au fost uciși pe teritoriul Siriei, potrivit datelor furnizate de autoritățile medicale și de activiștii pentru drepturile omului. S-a dorit ruperea oricăror legături cu regimul lui Bashar al-Assad. Italia a închis ambasada de la Damasc în 2012 și a suspendat relațiile diplomatice cu Siria. Oficialii italieni au susținut că, decizia s-a bazat pe rațiuni de securitate și că reprezintă un protest vehement al Italiei față de “violențele inacceptabile pe care regimul sirian le comite împotriva propriilor săi cetățeni”.

Egipt și Italia au decis să adopte o politică consecventă de mulți ani. Cele două țări au acordat o mare atenție dialogului multilateral. Mai mult decât atât, există legături de cooperare bilaterală în toate domeniile, mai ales în economie și comerț. În plus, cele două țări sunt dornici de stimularea acordului de parteneriat între ele.

În plus, Roma acordă o atenție deosebită evoluției procesului de pace în Orientul Mijlociu și este întotdeauna dornică în agenda sa politică, de a adopta un rol influent în regiunea Orientului Mijlociu, ca unul dintre membrii Uniunii Europene, care reprezintă un afectiv internațional și regional.

Se pare că un rol important îl deține Egipt. Volumul schimburilor comerciale dintre Egipt și Italia a ajuns la 7 miliarde de dolari în 2009. Italia se află pe locul al cincilea în ceea ce privește investițiile străine în Egipt. Cooperarea între Egipt și Italia se referă la o serie de domenii, inclusiv transferul de tehnologie italiană în Egipt, în diverse industrii, cum ar fi industria de mobilă, piele, produse alimentare și chimice, precum și susținerea de programe tehnice și industriale de formare .

De asemenea, există mai multe investiții italiene în sectorul bancar, petrolier, comunicații și sectorul de turism. Cooperarea dintre cele 2 state în domeniul prelucrării bumbacului a cunoscut o dezvoltare considerabilă, investițiile italiene fiind direcționate spre înființarea fabricilor de prelucrare a bumbacului. Partea italiană a participat la pregătirea tinerilor egipteni pentru piața muncii la nivel local dar și în străinătate, prin susținerea școlilor tehnice și îmbunătățirea competențelor tinerilor studenți de a intra pe piața forței de muncă solicitate de către Egipt și Europa în viitor.

Investițiilor italiene în Egipt au ajuns la aproximativ peste 600 de proiecte împărțite după cum urmează: 237 de proiecte industriale; 6 proiecte financiare; 164 de proiecte în zona serviciilor; 146 de proiecte turistice; 56 de proiecte în domeniul construcțiilor; 20 de proiecte agricole și 7 proiecte în sectorul comunicații și IT, desfășurate în zonele libere sau în interiorul țării.

Volumul schimburilor comerciale dintre Egipt și Italia a cunoscut o creștere semnificativă și constantă pe parcursul perioadei 2005-2008, în cazul în care volumul schimburilor comerciale dintre țări a crescut de la 2.649 miliarde de euro în 2005 la 5.1530 miliarde de euro în 2008. Valoarea exporturilor egiptene în Italia a crescut de la 1.265 miliarde de euro în 2005 la 2.247 miliarde de euro în 2008, în timp ce exporturile non-petroliere din Egipt a depășit un miliard de euro pentru a ajunge la 1.86 miliarde de euro în 2008, ceea ce reflectă diversitatea din exporturile egiptene și capacitatea lor de a concura pe alte exporturi în Italia și piețele europene.

Un alt partener comercial al Italiel este și Israel. Summit-ul de la Torino din 2013 a fost de-a patra reuniune astfel de nivel înalt între Italia și Israel .

Relațiile dintre cele două părți au devenit atât de aproapiate în ultimii ani încât Benjamin Netanyahu, primul ministru israelian, a declarat în 2010 că Israelul nu a avut un mai "bun prieten" decât omologul său italian Silvio Berlusconi.

După 2010 au fost schimbări la nivel politic în Italia. Cu toate acestea, Enrico Letta, s-a arătat la fel de nerăbdător să-și intensifice relațiile deja strânse cu Israelul, ca cei doi premieri anteriori, Mario Monti și Silvio Berlusconi .

De la două luni de la preluarea mandatului, la începutul lui 2013, în prima sa călătorie în afara Europei, Letta s-a întâlnit cu Netanyahu în Ierusalim, acesta din urmă afirmând că Italia a avut multe de învățat de la Israel și invers. În octombrie 2013, în timpul unei conferințe de presă cu Netanyahu, prezent la Roma pentru întâlnirea cu secretarul de stat american John Kerry, Letta a prezis că summit-ul de la Torino va impulsiona relațiile politice, economice și culturale cu Israelul . Și în 2000, ca ministru de industrie pe atunci, Letta a semnat un acord de cooperare cercetare științifică, tehnologică și industrială cu Israel.

Turcia și Italia sunt două puteri regionale, care împărtășesc interese, istorie și valori comune în bazinul mediteranean. În acest sens se defineasc relațiile bilaterale turco- italian ca un parteneriat strategic. Turcia și Italia lucrează împreună pentru a găsi soluții la problemele regionale și globale precum și la problemele Afganistan și Liban.

Italia este în prezent al patrulea partener comercial al Turciei. Domeniile actuale de cooperare includ energia, industria de apărare, turism, infrastructură, automobile și substanțe chimice dar există încă un mare potențial de a dezvolta în continuare relațiile economice și comerciale .

Ca unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene, Italia sprijină aderarea Turciei la UE și consideră că Turcia va aduce contribuții importante la politica și economia UE.

Italia a fost încă din 2007, unul dintre susținătorii puternici ai relansării Tratatului de reformă, ai politicii energetice europene și al continuării procesului de extindere a UE.

Italia consideră că Europa trebuie să joace un rol crucial în construirea noului sistem de guvernare globală: UE trebuie să constituie un model de multilateralism, o zonă de securitate și prosperitate, un creator de norme; trebuie să își asume o parte și mai mare din responsabilitățile globale.

Volumul schimburilor comerciale bilaterale a crescut la 21.3 miliarde de dolari în 2011. Numărul de firme italiene care operează în Turcia a depășit 900. Ele sunt angajate în diferite sectoare, cum ar fi transportul, domeniul bancar, telecomunicații, construcții, electronice și produse farmaceutice. Suma totală a investițiilor directe italiane în Turcia a depășit 4,5 miliarde de dolari. Având în vedere nivelul relațiilor noastre economice și comerciale, se așteptă mai multe investiții directe din Italia. În prezent 44 de firme turcești operează în Italia. Suma totală a investițiilor turcești este de aproximativ 140 de milioane de euro.

Concluzionând putem afirma că Italia duce o politică de dezvoltare în Orientul Mijlociu dar în același timp încearcă, alături de alte state să instaureze pacea. De asemenea, politica externă a Italiei pune accent pe promovarea intereselor economice.

Capitolul III. Poziția Italiei pe scena relațiilor internaționale reflectată în ziarele „România Liberă” și „Adevărul”

III.1. Italia în politica internațională

Importanța Italiei pe scena relațiilor internaționale cu siguranță a crescut. Ascensiunea acestui stat european nu a trecut neobservată indiferent dacă analizăm presa internațională sau presa românească. Indiferent dacă este vorba despre îmbunătățirea internă a situației politice în Italia, despre parteneriatele strategice ale acesteia cu SUA, Uniunea Europeană și mai nou cu Orientul Mijlociu, dacă analizăm situația economică a Italiei cu vecinii săi, observăm că aceste subiecte sunt tratate și în presa românească.

Am ales să analizez politica Italiei după 2000 pe plan internațional prin “ochii” ziarelor “România Liberă” și “Adevărul”, pentru că sunt două ziare pertinente, cu orientări diferite și reprezentative, de dreapta pentru “România Liberă”, respectiv stânga pentru “Adevărul”, cu rubrică specială pentru politica internațională și evenimentele internaționale.

Pentru a putea compara perspectivele celor două ziare cu privire la subiectul ales am realizat și un scurt istoric al “României Libere” și “Adevărul” pentru a sublinia importanța acestor ziare în România.

Pe 15 mai 1877 a apărut primul număr al cotidianului “România Liberă”. Primul număr al ziarului a apărut într-o duminică și avea doar patru pagini. În 1889, “România Liberă” a fuzionat cu “Epoca”, schimbându-și titlul în “Constituționalul”. Ziarul și-a schimbat însă radical statutul odată cu venirea comunismului, când a devenit cel mai important cotidian al țării, după “Scânteia”.

După 1989, publicația s-a relansat ca ziar liber, sub conducerea Petre-Mihai Băcanu. Acesta a fost director executiv al cotidianului până în 2004. Astăzi, “România Liberă” are un tiraj mediu lunar de 40.000 de unități, redactor-șef fiind Dan Turturică.

În martie 2010, “România Liberă” se relansează cu un nou format al articolelor, al paginii de internet și un preț mai mare, păstrând însă mărimea paginii și rubricile deja consacrate: politică, eveniment, educație, justiție, Europa, mapamond – rubrica cu știrile politice internaționale. Se păstrează în general și rubricile de editorial și opinii.

“Adevărul” este urmașul ziarului “Scânteia”. În 1996, “Adevărul” își capătă reputația de ziar serios și influent în rândurile publicului larg. Dumitru Tinu și Cristian Tudor Popescu devin lideri de opinie.

La începutul anilor ‘90, din punctul de vedere al tirajului, “Adevărul” se află în top alături de “România Liberă”, singurele ziare din acea perioadă care se apropiau de un milion de exemplare. Între 1998 și 2000 s-a înregistrat o medie a tirajului de 200.000 de exemplare, cu o ușoară scădere în a doua jumătate a anului 1999, până la 150.000. În 2001, tirajul revine la 150.000, în următorii ani scăzând constant până aproape de 100.000 de exemplare vândute pe zi.

Ziarul “Adevărul” este un ziar de stânga și are o rubrică specială numită “Internațional” unde apare printre SUA, Rusia și Europa. “România Liberă”, ziar cu orientare de dreapta, a consacrat doar o rubrică pentru politica internațională în ansamblu, pe parcurs evidențiindu-se politica Italiei.

Politica externă a Italiei este surprinsă în “Adevărul” superficial, prin articole rare și nu subliniază decât faptul că Italia sprijină lărgirea granițelor UE și urmărește politica internă, mai ales răsturnările de guvern, formarea de noi coaliții dar și noile reglementări sociale.

În ultima perioadă s-a susținut faptul ca Republica Moldova să adere la UE. Așa cum am precizat, Italia susține lărgirea granițelor UE și ca atare, Ministrul de externe basarabean a aefectuat o vizită în Italia: Ministrul de Externe, Natalia Gherman, efectuează o vizită în Italia: “Potrivit unui comunicat de presă difuzat de minister, discuțiile cu oficialii italieni se vor axa pe obiectivele agendei europene a Republicii Moldova, în contextul viitoarei Președinții italiene a Consiliului Uniunii Europene. În cadrul întrevederilor vor fi abordate și subiecte privind consolidarea dialogului politic și diversificarea cooperării bilaterale moldo-italiene în diverse domenii.”

Este urmărită mai îndeaproape politica internă mai ales după 2010, prin articole ca: Premiereul Enrico Letta, a decis să demisioneze; Premierul Italiei și-a prezentat demisia președintelui. Cum a fost “lucrat” tehnocratul Enrico Letta; Cine este Matteo Renzi, politicianul care va deveni cel mai tânăr premier din istoria Italiei: “Matteo Renzi anunțat că nici nu ia în calcul să preia funcția de premier fără a fi ales de popor. Calculele s-au schimbat între timp, iar Renzi, liderul în vârstă de 39 de ani al Partidului Democrat, va deveni cel mai tânăr premier din istoria țării. Totodată, el va fi al patrulea prim-ministru italian în doi ani și al treilea premier consecutiv care vine la putere prin numire și nu prin vot popular. Renzi, primarul Florenței și unul dintre cei mai carismatici politicieni italieni, va fi nominalizat astăzi cel mai probabil de președintele italian Giorgio Napolitano pentru a forma un nou guvern, după demisia premierului Enrico Letta, anunțată la sfârșitul săptămânii trecute.”

Un alt aspect surprins în paginile “Adevărului” este reforma taxelor și impozitelor în Italia. Italia și Spania reduc impozitele pe muncă și pe profit, pentru a stimula creșterea economică; Revoluție în viața politică și socială a Italiei: Biserica va fi și ea taxată este un articol complex în care “Guvernul Mario Monti va impune impozit funciar asupra bunurilor Bisericii. Monti și-a anunțat intenția într-o scrisoare trimisă vicepreședintelui Comisiei Europene, Joaquin Almunia. (…) Decizia reprezintă o adevărată revoluție pentru Italia. Până acum, niciun guvern italian nu a îndrăznit să se atingă de privilegiile Bisericii. În 2005, Executivul lui Silvio Berlusconi a stabilit chiar prin lege regimul de exceptare fiscală al Bisericii, recunoscut până atunci doar tacit.

Sunt relatate pe scurt unele aspecte din politica Uniunii Europene la adresa Italiei: Italia și Franța trebuie să mențină un control strict al cheltuielilor publice: “În recomandările sale anuale de politică economică a statelor membre, Comisia Europeană a încercat să găsească un echilibru între solicitările de reducere a cheltuielilor bugetare și stimularea economiei fragile, într-o perioadă în care rata șomajului este la un nivel record. Echilibrul este important, deoarece UE trebuie să confirme credibilitatea recentelor reglementări bugetare mai dure și, în același timp, trebuie să răspundă avansului partidelor extremiste, observat la alegerile pentru Parlamentul European.”

Încrederea europenilor în Uniunea Europeană scade vertiginos este un semnal de alarmă și din partea Italiei pentru UE: “Între 2012 și 2013, susținerea față de proiectul european a scăzut de la 60 % la doar 45 %, respectiv 15 puncte. Franța a înregistrat cea mai puternică scădere (19 puncte, respectiv 41 % opinii favorabile). Aceasta este de 14 puncte în Spania (46 %), o țară extrem de afectată de criză, și de 8 puncte în Germania (60 la %), dar doar de 1 punct în Italia (58 %) (…) Țările din sud, Spania, Italia și Grecia se îndepărtează din ce în ce mai mult din cauza frustării lor față de Bruxelles, Berlin și ceea ce percep drept nedreptatea sistemului economic".

Spre deosebire de “Adevărul”, ziarul “România Liberă” dedică foarte mult spațiu pentru politica Italiei și o surprinde în paginile sale ca o adevărată putere regională, cu influențe la nivel internațional, mereu în transformare, căutând noi teritorii pentru investiții, încheind parteneriate comerciale și economice, decident în Uniunea Europeană și mai mult decât atât este surprinsă făcând eforturi uimitoare pentru a depăși criza economică actuală dar și din criza de pe scnea politică.

“România Liberă” tratează în capitole ample schimbările politice interne prin titluri sugestive: Ciao Berlusconi; Matteo Renzi, noul premeier al Italiei; Matteo Renzi “buldozerul” care și-a ghilotinat rivalul: “Actuala criză politică este rezultatul ascensiunii fulgerătoare a lui Matteo Renzi. Primarul Florenței a fost ales la 8 decembrie 2013 în fruntea Partidului Democrat cu peste 67% din voturi. 39 de ani, strălucitor în fața camerelor, provocator și ferm, Renzi este un om hotărât. Cuvântul său de ordine este „trimiteți vechii politicieni la casare” (…) El nu respectă codurile politice, nici în privința propriei persoane, fiind un „buldozer” care răstoarnă tot ce-i stă în cale. De altfel, în afară de Letta, Renzi a mai tăiat deja câteva capete din PD.”

Sunt dedicate și articole despre politicienii italieni populari printre care și Silvio Berlusconi.

Berlusconi a fost exclus din senat: Este zi de doliu în Senat: “Fostul premier al Italiei, Silvio Berlusconi, a fost exclus din politică, după votul Senatul din Pensinsulă. Înainte de vot, Berlusconi a declarat că miercuri este zi de doliu în Italia ”pentru lege, pentru drept și pentru democrație”, dar și că  forțele de stânga au ”acaparat puterea”; Curtea de Apel fixează la doi ani interdicția lui Berlusconi de a exercita o funție publică: “Curtea de Apel din Milano a fixat, la doi ani interdicția pentru fostul premier Silvio Berlusconi de a exercita o funcție în Parlament și îl privează de dreptul de a vota și de a fi ales, după condamnarea sa pentru fraudă fiscală, potrivit presei italiene. Berlusconi poate face apel la această decizie, în timp ce interdicția trebuie aprobată de Senat, unde Berlusconi deține un mandat.”

Mai mult decât atât sunt prezentate și aspectele negative care afectează și imaginea politică a Italiei pe scena relațiilor internaționale. Berlusconi și “Ruby”, anchetați pentru corupere de martor: “Justiția italiană a deschis o anchetă împotriva lui Silvio Berlusconi, avocaților săi și mai multor tinere, inclusiv "Ruby", pentru corupere de martori, în cadrul procesului fostului șef de Guvern.”

În articolul Ciao Berlusconi este prezentat mai pe larg cariera sa politică: “În 1994 se lansează în politică și fondează Forza Italia, partid format esențial din cadre din Fininvest. Aliat cu Mișcarea socială italiană a lui Gianfranco Fini – percepută ca neofascistă – și cu populiștii din Liga Nord a lui Umberto Bossi, el câștigă alegerile din aprilie același an. Lăsat de aliați, guvernul său cade după șapte luni. În 2001 recucerește postul de șef al guvernului pe care l-a ocupat până în 2006. Uzat de cinci de putere, s-a bătut la legislative cu rivalul său de stânga, Romano prodi care s-a arătat incapabil să păstreze coaliția unită și i-a permis lui Berlusconi o revanșă zdrobitoare după doi ani, în 2008 și un al treilea mandat ca premier”, dar și eșecurile premierului Berlusconi, cel care nu a reușit să scoată Italia din criză și mai mult decât atât a zdruncinat încrederea Italiei pe scena relațiilor internaționale: “Intrat în triumf în politică în urmă cu 17 ani, fenomenul Silvio Berlusconi, care încarna succesul, puterea și banii, nu mai entuziasmează italienii, victime ale crizei și demonilor premierului. Populismul lui Berlusconi era bazat pe spectacol și promisiuni de bunăstare dar popularitatea lui a căzut în ultimele zile la 22%, în timp ce Italia era arătată cu degetul de partenerii internaționali din cauza lipsei de credibilitate.”

Pe lângă aceste detalii, ziarul “România Liberă” dedică articole Italiei prin care este văzută ca o putere emergentă a UE, un stat cu o contribuție însemnată pe plan european: “Sub presiunea Franței și a Italiei, care cer o revizuire a acordului Schengen din cauza imigranților tunisieni, Comisia Europeană (CE) a acceptat să analizeze posibilitatea restabilirii temporare a controalelor la frontierele din interiorul spațiului Schengen, dar numai în situații „excepționale”, în funcție de condiții stricte care să nu fie decise decât la nivel european. Și doar în două cazuri: când o țară însărcinată cu paza frontierei externe se dovedește o verigă „slabă” și când presiunea migratorie este „extraordinară”. Cele două cazuri avute în vedere au fost solicitate de Paris și inspirate de decizia Romei de a oferi documente temporare celor 25.000 de imigranți tunisieni sosiți pe teritoriul italian cu dorința de a merge în Franța.”

Sunt surprinse și relațiile Italiei cu Libia: “Profiturile acumulate de Libia din exportul de petrol au fost binevenite în Europa și mai ales în Italia, unde Fondul Național Libian a investit miliarde de euro în ultimii ani; astfel, 7,5% din acțiunile cele mai mari bănci italiene, Unicredit, aparțin statului libian. Acesta mai deține, printre altele, 2% din acțiunile concernului Fiat, 14,8% din compania de telefonie și internet Retelit (o societate fiică a concernului Telecom Italia), 2% din concernul de armament Finmeccanica. Italia a vândut Libiei material militar – explozibil, rachete, elicoptere – în valoare de zeci de milioane de euro în ultimii doi ani.”

În concluzie se poate observa faptul că politica internă și externă a Italiei este prezentată mai pe larg în ziarul “România Liberă”, mai ales după 2008. Mai mult decât atât sunt surprinse și toate scandalurile în care sunt implicați politicienii italieni. “Adevărul” surprinde doar câteva aspecte interne și acordă atenție Italiei mai mult după 2010 și în special schimburilor de guvern.

III.2. Relațiile româno-italiene reflectate în media românească

Relațiile dintre cele două state pot fi analizate din două perspective. Prima ar fi din punct de vedere politic, ca relații diplomatice iar apoi ca relație socială.

Pentru a putea analiza cele două perspective, voi puncta câteva lucruri cu privire la legislația italiană privind drepturile românilor, comunitatea românească în Italia și atitudinea italienilor față de comunitatea română.

Guvernul italian a decis accesul liber pentru lucrătorii români în următoarele sectoare: cele în care își desfăsoară activitatea personalul de conducere și cu o înaltă calificare; agricol, turistic-hotelier, al activității casnice și de asistență pentru persoane, construcții, mecanică, cele în care se desfășoară activități sezoniere, precum și în cazurile prevăzute la articolul 27 din Textul Unic privind imigrarea și munca sezonieră. Accesul liberilor profesioniști este neîngrădit.

Pentru a te putea angaja legal în Italia trebuie să obții mai întâi de la autoritatea competentă, codul fiscal. Angajatorii care doresc să încadreze în muncă lucrătorii români în sectoarele deschise cetățenilor români, trebuie să transmită declarațiile de angajare Centrelor de Plasare în Muncă și instituțiilor de protecție socială. Dacă angajarea se realizează într-un sector unde accesul nu este liber, angajatorul trebuie să solcite autorizare pentru angajare la Ghișeul Unic pentru Imigrare din cadrul Prefecturii.

De la 1 ianuarie 2007, au devenit aplicabile și pentru lucrătorii români prevederile Regulamentelor europene nr. 1408/71 privind aplicarea sistemelor de asigurări sociale la salariați și la familiile lor care se deplasează în cadrul Comunității și nr. 574/72 cu privire la procedurile de implementare a Regulamentului 1408/71/CEE. Regulamentul nr. 1408/71 se aplică persoanelor care au fost sau care sunt supuse legislației unuia sau mai multor state membre și care sunt cetățeni ai unuia dintre statele membre, precum și membrilor lor de familie și urmașilor, apatrizilor și refugiaților care locuiesc pe teritoriul unuia dintre aceste state.

Principiile generale ale coordonării sistemelor de securitate socială se referă la: asigurarea egalității de tratament între cetățenii statelor membre, respectiv acordarea acelorași drepturi și impunerea acelorași obligații de securitate socială atât cetățenilor proprii, cât și celor proveniți din alte state membre, care se deplasează în interiorul UE în vederea desfășurării unei activități profesionale sau a stabilirii domiciliului; determinarea legislației aplicabile, astfel încât o persoană care desfășoară o activitate profesională să nu fie supusă, în același timp, mai multor legislații de securitate socială sau să nu facă obiectul niciunei legislații; totalizarea perioadelor de asigurare în vederea stabilirii și acordării drepturilor de securitate socială, ceea ce presupune că instituția competentă, la acordarea prestațiilor ce îi revin unui lucrător migrant, ia în considerare atât perioadele de asigurare realizate în propriul stat, cât și perioadele realizate în celelalte state membre, în vederea deschiderii dreptului.

Sistemul de asistență socială prevede că orice lucrător trebuie să fie protejat în anumite situații cum ar fi: îmbolnăvirea; maternitatea; bătrânețea; infirmitate fizică și mentală; concedierea și lipsa unei ocupații; accidente și boli profesionale;

Prevede de asemenea o serie de măsuri de tutelare a familiei lucrătorilor. Pentru a putea beneficia de asistența socială, fiecare lucrător trebuie să plătească impozitele (contribuțiile) de asistență socială.

Comunitatea romană din Italia a ajuns la un milion și 165 de mii de persoane, devenind cea mai numeroasă din peninsulă și a doua din Uniunea Europeană, după cea turcă. Acestea sunt concluziile raportului „I Romeni in Italia tra rifiuto e accoglienza” (Românii din Italia, între respingere și acceptare), prezentat la Academia di Romania din Roma. Volumul, realizat de Caritas Romania și Caritas Italiana, reflectează că este mai important „să promovezi conviețuirea cu românii care reprezintă un sfert din populația imigrantă din Italia”, o comunitate deseori discriminată din cauza presupusei afinități cu comportamentele deviante.

În trecut ceva a mers greșit și din partea italiană pentru că, plecând de la delictele odioase comise de niște indivizi români, s-a ajuns la etichetarea cu adjectivul criminal un întreg popor. Majoritatea românilor are ferma voința de a se integra stabil în Italia unde au reușit să depășească o situație economică nesatisfăcătoare, muncind ca angajați și pe cont propriu, arătând un bun nivel de satisfacție și atașament față de țara care i-a primit.

Un alt punct de reper care marchează evoluția prezenței românești în Italia îl reprezintă cele peste 130 de mii de aplicații de recrutare pentru muncitorii români prezentate cu ocazia Decretului

fluxurilor din iulie 2006, de fapt autorizate după intrarea României în Uniunea Europeană.

Intrarea în Uniunea Europeană a reprezentat, cel puțin teoretic, un adevărat moment de cotitură atât pentru migranții temporari cât și pentru cei care intenționează să întreprindă un proiect de integrare definitiv, întrucât lucrătorilor români din Italia nu li se mai aplică prevederile Textului Unic referitor la imigrație (Decretul Legislativ nr. 286/1998) ci prevederile Textului Unic referitor la circulația și șederea cetățenilor Uniunii Europene (D.P.R. nr. 54/2002 cu actualizările succesive), scutindu-i pe migranții români de obligația de a se supune sistemului de cote de intrare stabilite pentru angajați și de obligația permisului de ședere.

Condițiile de locuit din Italia sunt relativ similare cu cele din România, sub aspectul suprafeței ce îi revine unei persoane dar sunt superioare în privința dotării cu utilități și aparatură electrocasnică.

Populația de emigranți români din Italia e una în mare măsură calificată profesional, majoritatea calificărilor fiind obținute în România. În momentul plecării din România mai mult de 60% dintre emigranți aveau un loc de muncă, în general nesigur și prost plătit, în medie cu 140 euro lunar. În prezent aproape nouă români din zece lucrează, câștigând în medie 1.030euro. În Italia aproape două treimi dintre români lucrează în cinci domenii: construcții, menaj-curățenie, comerț, industrie și asistență socială.

Discriminarea la locul de muncă e menționată de peste 30% dintre românii care lucrează, deși aceștia au o părere bună despre patroni și colegii lor italieni. Deși se simt mândri într-o aceeași măsură cu românii de acasă, românii din Italia se simt mai mândri de calitatea de cetățean al Uniunii Europene decât conaționalii lor din România. În privința loisir-ului, vizionarea emisiunilor TV rămâne principala modalitate de a petrece timpul liber, românii din Italia apreciind faptul că, în comparație cu situația din România, merg mai rar la biserică sau la spectacole de muzică, citesc mai rar, ascultă mai puțin radioul și se întâlnesc mai rar cu prietenii, în schimb utilizează într-o mai mare măsură internet-ul.

În general percepția față de italieni, cu mici excepții e una pozitivă în comparație cu autopercepția emigranților români. Experiența de emigrare tinde să ofere un plus de toleranță față de minoritățile religioase și sexuale dar accentuează distanța socială față de rromi. Există motive să credem că efectul acestei distanțe e unul marcat în mare măsură de mass-media, în condițiile în care vecinătatea rromilor e apreciată ca fiind mai degrabă bună.

Planurile românilor din Italia pentru următorii doi ani vizează în principal întoarcerea definitivă în România (unul din trei emigranți își propun asta în următorii doi ani), obținerea de venituri suplimentare, și construcția/achiziția unei case în România. Planurile de investiții imobiliare vizează mai degrabă România decât Italia și numai un emigrant român din cinci și-ar dori să se stabilească definitiv în Italia.

În ultimii douăzeci de ani s-au constituit comunități românești în multe regiuni ale Italiei, cele mai numeroase fiind în Lazio (Roma și provincia), în Piemont (Torino și provincia), în Lombardia (Milano și provincia), în Veneto (în zona orașelor Padova, Verona, Treviso, Venezia), în Toscana (Florența și provincia).

Aceste comunități s-au format cu precădere în jurul bisericilor ortodoxe românești prezente pe întreg teritoriul italian, al căror număr se estimează a fi de circa 44, înregistrate și pe site-ul Ministerului de Afaceri Externe al României. Alături de bisericile ortodoxe românești se află bisericile romano-catolice cu preoți români, în număr de 10, ca și cele greco-catolice, în număr de 4.

În Italia funcționează circa 21 de asociații culturale românești, a căror prezență și activitate este în plină expansiune, odată cu creșterea și consolidarea comunităților de români din diferite localități și regiuni ale Italiei. O mențiune specială aici o merită Asociația culturală istro-română „Andrei Glavina”, înființată în 29 aprilie 1994 la Trieste și avînd drept scop salvarea românilor istrieni, păstrarea etniei și a limbii lor. Președintele asociației, dr. Petru Rațiu, a contribuit în cele mai diverse feluri la popularizarea problematicii istriene. Din 1995 a început și publicarea unor cărți în dialect, prima fiind Calendaru lui Rumeri din Istria, iar din 1996 apare și prima publicație istroromână, intitulată semnificativ Scrisore către fratelet Rumer.

Există, de asemenea, în Italia o seamă de centre de studii și fundații cu caracter românesc, dintre care unele editează și publicații în limba română, cea mai importantă fiind „Gazeta Românească”, ziarul românilor din Italia, o publicație bilingvă (în română și italiană) care apare la Roma din 2001, inițial bilunară – cu 5.000 de exemplare la fiecare număr și 20 de pagini, pentru ca, de la începutul anului 2005, datorită marelui succes de public, să devină un săptămînal de 24 de pagini, cu un tiraj de 20.000 de exemplare la fiecare număr și cel puțin 40.000 de cititori. După trei ani de la apariție, a devenit cea mai vândută publicație străină din această țară. În 2002, cotidianul „Il Tempo” cataloga ziarul ca pe un „fenomen cu succes fulgerător la public”.

Menționez că la 28 mai 2005 s-a constituit Liga Românilor din Italia, o asociație națională care se deosebește de celelalte ligi și federații prin faptul că reunește în sânul său, pe lîngă majoritatea asociațiilor românești active în Italia, și reprezentanți ai ziarelor românești, oameni de afaceri români și, în general, persoane care, prin activitatea lor, contribuie la integrarea românilor în societatea italiană. În cadrul Ligii Românilor din Italia, fiecare asociație își menține autonomia (atît funcțională, cît și juridică), fiind reprezentată de cel mult trei membri. Alături de persoanele juridice (asociațiile), din Ligă fac parte și persoane fizice care nu aparțin nici unei asociații sau organizații, dar care au demonstrat disponibilitatea și capacitatea de a conlucra pentru comunitatea românească.

În ceea ce privește partea italiană, se poate constata un interes crescînd pentru cultura română în mod complet și cu informații specializate în toate domeniile (de la aspectele lingvistice și literare, la cele privind istoria, arta și mai ales societatea și economia românească, raportul dintre religie și etica socială, dialogul dintre confesiunile creștine, problema minorităților).

Pentru românii din Italia parcursul de la condiția de imigranți la cea de cetățeni comunitari, egali în drepturi, a fost lung și sinuos și încă nu e pe deplin încheiat, cu toate că au trecut 7 ani de la începutul procesului.

Propus inițial pentru un an, regimul tranzitoriu impus de Italia s-a menținut și pentru întreg anul 2008, ca urmare a conflictelor grave create în primul an după aderare, dar foarte probabil și a schimbării guvernului și adoptării unei politici mai dure, de control sporit al imigrației și a noilor politici de siguranță. În ciuda faptului că Spania (precum și Danemarca și Grecia) a ridicat restricțiile pentru accesul liber al românilor pe piața muncii pentru anul 2009, dat fiind că nu s-au înregistrat dezechilibre interne (deși numărul imigranților români este foarte mare), în Italia acest fapt nu s-a verificat. Anul 2009 este al treilea an de restricții pentru muncitorii români din Italia, pretextându-se și criza economică din ce în ce mai evidentă.

În ciuda tuturor acestor noi drepturi de care ar trebui sa se bucure românii din Italia în baza cetățeniei europene, nu se poate spune că situația lor este cu mult ameliorată, dar asta depinde de alte dinamici interne. Pentru români intrarea în drepturi de cetățeni europeni a însemnat mai ales o șansă la vizibilitate și la evitarea exploatării lor prin munca la negru și salarii mult inferiore, la depășirea terorii clandestinității și dobândirea de drepturi și a demnității proprii. Mai au încă mult de asteptat până la a deveni cetăteni egali si mai ales până când vor putea fi acceptati de italieni ca „personae gratae”.

Integrarea, în realitate, nu doar pe hârtie, a imigranților români din Italia, începe să prindă contur. După o lungă perioadă în care unii dintre conaționali apăreau în ziarele din Italia ca infractori și violatori, au început să apară articole, fără acțiuni precise, dar care ascund în spatele cuvintelor faptele altor români, care le-au dovedit italienilor că nu toți românii sunt la fel.

Silvio Berlusconi, a dat asigurări că autoritățile din Peninsulă vor căuta modalități de eliminare treptată a restricțiilor pentru lucrătorii români din Italia. Berlusconi a recunoscut, rolul benefic al comunității românilor din Italia, dar și al celei italiene din România, care duc la creșterea economică a celor două state, mai cu seamă pe timp de recesiune. În cadrul reuniunii dintre Președintele Consiliului de miniștri din Italia și autoritățile române, s-a discutat despre problemele forței de muncă românești din Italia, precum și despre posibilitatea deschiderii de noi oportunități pentru angajarea românilor din Italia.

Printre marile state membre ale Uniunii Europene, Italia devine din ce în ce mai marcată de fenomenul imigrației și probabil că în mai puțin de zece ani Italia va depăși Germania cu cei 7 milioane de imigranți pe care îi are. Asistăm la ritmuri de creștere absolut diferite ale populațiilor străine: dacă în Germania creșterea este de câteva zeci de mii de persoane pe an, în Italia avem o creștere de sute de mii de persoane anual.

Schimbarea profundă, care determină stabilirea noilor muncitori veniți și a familiilor lor în Italia, i-a făcut pe cercetători să considere imigrația printre cele mai relevante aspecte ale societății italiene. Cu toate acestea Italia nu pare să fi interiorizat acea mentalitate de deschidere și acceptare care a caracterizat marile țări de imigrație în gestionarea valurilor migratorii de masă și a problemelor asociate lor.

În ceea ce privește considerația italienilor față de imigranți, cetățenii români ocupă ultimul loc fiind percepuți cu un soi de ostilitate, dacă nu chiar cu dispreț. Astfel, întreaga colectivitate plătește pentru fărădelegile comise de categoria delincventă. Chiar dacă unele cazuri au marcat puternic opinia publică, criminalizarea unei populații întregi este incorectă. Mergând dincolo de știrile care, deși reale și preocupante sunt totuși limitate, românii, deveniți între timp, din punct de vedere numeric, prima colectivitate imigrantă din Italia, au devenit simbolul fenomenului migrator care crește și generează teamă.

Chiar dacă nu trebuie acordate circumstanțe atenuante, trebuie să ne forțăm să înțelegem ce se întâmplă de fapt: dacă pe de-o parte, ritmul de creștere a imigrației contribuie la rezolvarea mai rapidă a problemelor ocupaționale ale Italiei, pe de altă parte acesta presupune un mai mare interes politic și mai multe resurse publice. Acest interes a existat, dar a vizat în special problemele legate de securitate, în timp ce legat de integrare, obiectiv care implică numeroase aspecte, au predominat dezinteresul și neglijența.

Ipoteza unui pact între noii imigranți și Italia, care implică drepturi și obligații pentru ambele părți, nu este nejustificat. Este necesar, fără îndoială, un angajament ferm din partea imigranților înșiși, angajament care trebuie subliniat cu claritate și fără ambiguități. Dar se cere neapărat și angajamentul italienilor de a-i accepta pe imigranți, aspect care nu este mereu sufi cient accentuat și care este invocat mereu în documentele papale legate de imigrație.

În absența unui echilibru adecvat, legat atât de obiectivele cât și de mijloacele oferite, politica migratorie riscă să-și piardă eficacitatea și să sporească mai degrabă problemele decât oportunitățile reciproce. În ceea ce privește această abordare, ceva nu a funcționat în cazul românilor datorită faptului că responsabilitatea pentru acțiunile cu caracter penal ale unor segmente limitate de conaționali români a fost extrapolată la întreaga colectivitate imigrantă care, de fapt, și-a adus aportul pozitiv în societatea italiană.

După cum a arătat Direcția de Investigații Antimafia, organizațiile străine, după ce ajung la înțelegeri cu cele italiene, încep să își exercite propria infl uență în diverse medii din Italia și chiar să se folosească de fi liere din afara țării. Criminalitatea organizată românească din Italia nu înregistrează “o creștere substanțială pe baza indicilor statistici” și nu este încă puternic structurată, în schimb are un puternic profi l violent, un exemplu fi ind maltratarea și terorizarea victimelor în timpul tâlhăriilor, ceea ce a avut un puternic impact asupra opiniei publice. Avem de-a face cu o criminalitate ce operează în prezent doar la nivel local și care, fără a fi puternic ierarhizată, este organizată în grupuri mici formate exclusiv pentru a comite acțiuni delincvente, în special împotriva proprietății prin furturi și tâlhării. Alte sectoare unde se operează sunt favorizarea imigrației clandestine, traficul cu ființe umane, munca la negru, trafi cul de stupefiante. Este remarcabilă capacitatea tehnico-organizatorică demonstrată în cazul fraudelor informatice cu furtul datelor personale și clonarea cărților de credit, prin intermediul mesajelor frauduloase.

Românii nu sunt demni să rămână în Europa, iar specialitatea lor este violul, a declarat un senator din partidul italian Liga Nordului. „Etnia română, daca este reprezentată de astfel de personaje specializate în violuri, nu este demnă să rămână într-o Europă unită”, a spus senatorul Piergiorgio Stiffoni. „Dacă un extraterestru ar veni pe Pământ și m-ar întreba în ce sunt specializați românii, le-aș răspunde „la viol”. Deschiderea frontierelor spre est a fost cel mai mare dezastru pentru țara noastră", pentru că a antrenat „cel mai rău tip de imigranți”, a adăugat oficialul.

În concluzie, studiul arată că, deși în Italia există numeroase regulamente și recomandări care condamnă discriminarea cu privire la minorități, aceste discriminări există și sunt evidente în analiza presei scrise. Comunitatea de români din Italia, pe cât de complexă și variată ar fi, poate fi considerată o victimă a mass-media. Unul din motive este și faptul că românii reprezintă o categorie defavorizată a populației, deci o posibilă țintă a discriminării.

În plus, românii nu au instrumentele necesare unei autoapărări eficiente în fata atacurilor din partea presei. Este evident și faptul că, în anumite momente, opinia publică italiană este mult mai sensibilă la tema „românii ca pericol” public, așa cum s-a văzut tocmai în perioada alegerilor din Peninsula.

După trecerea în revistă a câtorva aspecte, putem analiza și relațiile diplomatice dintre România și Italia prin ziarele „Adevărul” și „România Liberă”.

Italia este unul dintre partenerii strategici ai României, bazate pe solide legături istorice și pe o cooperare actuală strânsă și diversificată sub aspectul domeniilor de interes.

Relațiile oficiale româno-italiene datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La 21 aprilie/3 mai 1873, s-a instituit prima agenție diplomatică română la Roma. La 2 februarie/14 februarie 1879, a fost aprobată Legea suplimentară pentru înființarea Legației României la Roma. Italia a recunoscut, la 24 noiembrie/6 decembrie 1879, independența României și a hotărât numirea unui ministru plenipotențiar la București. 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, relațiile diplomatice dintre cele două țări nu au fost întrerupte. La 9 martie 1964, guvernele României și Italiei au adoptat hotărârea de a ridica misiunile diplomatice de la Roma și București la rang de ambasadă.

În perioada postbelică, relațiile româno-italiene au cunoscut în ansamblu, o evoluție pozitivă. Au avut loc vizite la nivel de șefi de stat, de guvern, membri ai guvernului, conduceri ale celor două parlamente.

În ultimii ani ai dictaturii comuniste, dialogul la aceste niveluri a fost întrerupt. Oficialitățile italiene au urmărit cu interes și simpatie evenimentele care au avut loc în decembrie 1989 în România. După Revoluția din 1989, Guvernul italian a sprijinit procesul de reforme democratice din țara noastră, precum și eforturile de integrare a României în organismele europene și euro-atlantice.

Relațiile româno-italiene se desfășoară sub semnul Parteneriatului Strategic Consolidat, semnat de miniștrii afacerilor externe la 9 ianuarie 2008. Prezența unei numeroase comunități românești în Italia și a unei mari comunități de afaceri italiene în România conferă o dimensiune social-economică extrem de importantă acestei relații.

Relațiile bilaterale sunt caracterizate de contacte politice și sectoriale frecvente și variate, precum vizitele în Italia ale Președintelui (2008), Primului ministru (2009) și ministrului Afacerilor Externe (2010) ai României, sau vizita ministrului italian de externe în România, în anul 2009. Între România și Italia a fost instituit mecanismul Summit-urilor Interguvernamentale: prima ediție s-a desfășurat în anul 2008, la Roma, iar cea de a doua a avut loc, la București, la 30 mai 2011.

“România Liberă” surprinde cel mai bine relațiile politice dintre cele două state prin titluri sugestive: Băsescu transmite un mesaj de felicitare președintelui Italiei, cu ocazia realegerii în funcție; Ambasadorul Italiei; Ambasadorul Italiei, Mario Cospito; Paolo Sartori, atașatul Ambasadei Italiei, consilier la Ponta; Agricultura românească, subiect de interes pentru companiie italiene; Noi oportunități în relațiile româno-italiene.

Într-un articol vast al “României Libere”, ministrul de externe al Italiei, Giulio Terzi, a declarat că România este un partener strategic: “Avem o relație bilaterală foarte bună, iar Italia este unul dintre principalii parteneri economici ai României, alături de Germania. Italia este de asemenea un partener comercial important, iar prezența întreprinzătorilor mici și mijlocii a devenit semnificativă. De asemenea relația politică este esențială  pentru că putem să translatăm acestă relație la nivel european. Noi considerm Romania un partener principal în interiorul UE, de aceea relația noastră este strategică.”

Referitor la relațiile sociale, așa cum am afirmat mai sus, sunt multe articole atât în “Adevărul” cât și în “România Liberă” care descriu violențe de ambele tabere dar și proiecte comune.

În ziarul “Adevărul” regăsim articole ca: Mașină căutată de autoritățile italiene, descoperită la Satu Mare; Tezaur de monede dacice din aur recuperat din Italia de procurori ai Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia; Vinărie italiană, salvată de un moldovean; Polițiștii italieni, prezenți în Maramureș pentru recuperarea unor biciclete furate; Mastere internaționale; Soprana Angela Gheorghiu, a încântat publicul italian purtând costum popular românesc; Un moldovean a fost călcat de tren în Italia; Rudele din Turnu Severin al româncei crucificate în Italia sunt revoltate; Banca Italo-Romena își schimbă numele în Veneto Banca și altele.

“România Liberă” prezintă și alte realizări ale românilor în Italia. Articolul Un român, în echipa Președinției italiene a UE scoate în evidență aspectele pozitive: “Ministrul de Externe, Titus Corlățean, a mulțumit, miercuri, omologului italian, Federica Mogherini, pentru că a acceptat ca un diplomat român să lucreze în echipa Președinției italiene a UE, în a doua parte a anului 2014. “Vreau să-i mulțumesc doamnei ministru pentru deschidere și pentru faptul că domnia sa a acceptat ca pe perioada Președinției italiene a UE să poată fi detașat un diplomat din MAE român care să lucreze în echipa Președinției italiene. Credem că va fi benefic pentru ambele părți”, a declarat ministrul de Externe, Titus Corlățean, în cadrul conferinței de presă comune cu șefa diplomației italiene, Federica Mogherini, aflată miercuri într-o vizită oficială la București.”

Se mai regăsesc și titluri ca: Ministrul Justiției, în vizită în Italia; Comunitatea românilor din Italia a adus un omagiu celor doi papi care au devenit sfinți; Cadavrul unui italian, găsit în România; Ambasadorul italian din India, chemat acasă pentru consultări; Imigrant român, erou în Italia.

În concluzie avem două imagini distincte ale celor două ziare. “Adevărul” analizează superficial și prin articole puține, Italia, fie ca stat partener al României, fie ca actor politic european și mondial. În schimb, regăsim în paginile sale și o imagine negativă despre românii din Italia, fiind nuanțate infracțiunile comise.

“România Liberă” privește Italia ca un stat puternic în cadrul Uniunii Europene, cu frământări politice interne dar și articole despre relația Italiei cu alte state.

III.3. Criza economică în Italia reflectată în media românească

Criza economică începută în 2007 și cu termen de finalizare incert reprezintă un subiect preocupant pentru multă lume. Este cert că astăzi asistăm la cea mai gravă criză din ultimii 80 de ani. Avem o explicație oficială a crizei, furnizată de instituțiile publice, potrivit căreia problema își are originea în comportamentul nepotrivit al agenților economici (cuvinte cheie: egoism, lăcomie, speculație) și în imposibilitatea pieței de a funcționa lin, asigurând alocarea corespunzătoare a resurselor.
Pe de altă parte, majoritatea cercetătorilor – membri corpului academic dar și analiștii din sectorul privat – susțin că tocmai intervenția statului a sădit semințele turbulențelor financiare pe care le traversăm în prezent. Ca un corolar, potrivit acestora, rețeta prescrisă de autorități nu poate duce la atenuarea dificultăților economice ci din contră, la agravarea lor.

Italia se află în prezent într-o situație economică foarte grea, fiind apăsată și de probleme precum numărul mare de imigranți care au ajuns pe teritoriul țării căutând o viață mai bună.

Țara se află în cea mai grea criză economică din ultimii 60 de ani, însă oamenii din alte țări continuă să ajungă pe teritoriul ei. Oficialitățile de la Roma au cerut o revizuire a politicii europene a azilului politic, după ce sute de africani au murit în urmă scufundării bărcii lor, lângă Sicilia.

Prim-ministrul italian Enrico Letta a declarat că această tragedie ar trebui recunoscută și că responsabilitate a Uniunii Europene. Italia face față cu greu numărului mare de imigranți care vin din alte țări, inclusiv din UE.

În prezent, legile Uniunii Europene îi obligă pe cei care solicita azil politic să rămână pe teritoriul țării în care se află.

Cele două publicații „Adevărul” și „România Liberă” surprind criza economică prin care trece Italia precum și mijloacele de încercare a oficialilor italieni de a scoate țara din austeritate.

„Avem nevoie de schimbări radicale sau situația economică ne va impune pe noi și pe alte state să renunțăm la euro și să revenim la moneda noastră națională“, a afirmat Silvio Berlusconi la postul britanic de televiziune BBC.  

În opinia sa, „politica economică dezechilibrată“ a Uniunii Europene amenință supraviețuirea zonei euro. Berlusconi l-a criticat, pe fostul președinte francez Nicolas Sarkozy, pentru eforturile depuse de acesta în scopul înlăturării de la putere a fostului lider libian Muammar Kadhafi, în 2011. Sarkozy „se temea că prietenia mea cu Kadhafi va împiedica Libia să furnizeze Franței petrol și gaze“, a afirmat el într-un interviu, la Milano, în nordul Italiei. „De asemenea, el (Sarkozy) a acționat înaintea altor state, pentru a ataca Libia și pe Kadhafi.

Datorită faptului că și în România e criza, sunt de dedicate articole cu privire la fenomenul migrației: “Printre țările de destinație preferate de români atât în 2009, cît și în 2010 se numără Spania, Italia, Germania, Danemarca, Marea Britanie și Austria. La fel ca în 2009, în 2010, majoritatea cererilor de loc de muncă în statele europene au vizat sectoare ca agricultura, construcțiile, industria prelucrătoare, industria hotelieră, industria alimentară, dar nu trebuie neglijate solicitările românilor pentru profesii înalt calificate precum ingineria, IT, medicina, educația.” Așadar și Italia este destinația pe timp de criză.

“România Liberă” așa cum am precizat, acordă mai multă atenție poziției Italiei pe plan internațional. Găsim articole sub forma unor analize ca: Ghizzonii: Italia riscă să-și piardă competitivitatea economică, dacă liderii politici nu vor acționa: “Italia riscă să-și piardă competitivitatea economică dacă liderii politici nu vor acționa urgent pentru implementarea reformelor economice menite să reducă datoria publică și să revigoreze creșterea, a declarat directorul general al UniCredit, Federico Ghizzoni.(…) Ghizzoni, șeful celei mai mari bănci italiene, a afirmat că instituțiile financiare internaționale nu sunt mulțumite de programul de austeritate adoptat de guvern, deoarece nu face nimic pentru reducerea datoriilor și nici nu revigorează creșterea economică. Ghizzoni a spus că actuala criză a datoriilor de stat din zona euro determină băncile americane să retragă fonduri din Europa, subliniind necesitatea ca liderii europeni să ajungă de urgență la o soluție.”

Pe de altă parte și publicația “România Liberă” punctează și care lider e capabil să scoată Italia din austeritate: “Misiunea sa va fi aceea de a redresa o economie slabă din punct de vedere structural, de a se asigura că Italia supraviețuiește pe piețele financiare și în zona euro și de a revitaliza reformele, aflate într-un punct mort, promise UE și FMI. (…) Mario Monti va trebui, prin urmare, să îndeplinească rapid trei reforme importante deoarece investitorii au nevoie de ceva puternic, în timp ce nivelul de împrumut al Italiei a atins o valoare nesustenabilă.”

Italia este optimistă cu privire la redrearea economiei: “Pentru a fi clar, Italia nu are în acest moment o problemă reală în privința unui plan pur economic, referindu-se la deficitul public (prevăzut la 3,9 % în acest an), inferior celui al mai multor țări europene, cu gospodării slab îndatorate și o industrie diversificată care exportă mult.”

Alte titluri sugestive: Ambasador: Muncitorii români nu sunt afectați de criză; Criza economică transformă emigrarea din România într-un orizont de viață; Roubini: Criza economică ar putea duce la război; Sarkozy și Merkel: prăbușirea economiei Italiei ar fi sfârșitul euro. Prin acest articol se arată importanța economiei Italiei pe plan european: “Sarkozy și Merkel au reafirmat susținerea lor pentru Italia, declarându-se conștienți că o prăbușire a economiei Italiei ar conduce inevitabil la sfârșitul euro, provocând o blocare a procesului de integrare europeană cu consecințe imprevizibile.”

Pentru a arăta gravitatea sitației economice a Italiei se folosesc și comparații: Italia a ajuns mai riscantă decât România: “Costul asigurării datoriilor statului italian împotriva intrării în incapacitate de plată l-a depășit pe cel calculat în cazul Bulgariei și României. Temerea că datoria publică a Italiei ar putea să crească peste nivelul actual, care a ajuns la 120% din PIB, determină analiștii financiari să considere că   lucrurile ar putea scăpa de sub control, iar criza datoriilor din zona euro ar putea lua o întorsătură periculoasă.”

Sunt prezentate și o serie de măsuri prin care se încearcă redresarea economiei italiene: “FMI a cerut Italiei să adopte măsuri am-ple pentru reducerea datoriei publice. Reprezentanții Fondului s-au arătat însă îngrijorați de previziunile prea optimiste privind impactul consolidării fiscale asupra creșterii economice, planurile guvernului de la Roma vizând scăderea deficitului bugetar la mai puțin de 3% până anul viitor, și la aproape zero până în 2014. Experții FMI au recomandat guvernului italian să se concentreze pe scăderea cheltuielilor, re-du-cerea datoriei publice, men-ținerea stabilității sectorului financiar și consolidarea creșterii economice, anticipându-se că economia italiană se îndreaptă către o „revenire modestă", generată de exporturi, creșterea PIB fiind, în continuare, limitată de cererea internă slabă și de reducerile de cheltuieli.”

Se regăsesc și articole dure la adresa politicii Italiei cu privire la criză printre care: Soarta Europei depinde de un comunist, un comic și un mogul corupt: “Pentru a-i veni în ajutor lui Mario Monti, până și președintele american, Barack Obama, și-a trimis echipa de campanie care i-a asigurat succesul în noiembrie, dar degeaba. Neobișnuit cu campaniile electorale, acest tehnocrat onorabil a avut un comportament rigid și nenatural, care i-a atras porecla „Rigor Montis“ din partea adversarilor, ceea ce în Italia este fatal din punct de vedere politic.”

“Adevărul” tratează câteva articole despre criza economică din Italia printre care: Criza din Italia crește temerile legate de dezmembrarea zonei euro; Germania și Italia, la cuțite din cauza crizei; Criza din Spania, Italia și Portugalia și Grecia provocată de nivelul înalt de corupție; Românii din Italia trec mai ușor criza.

În concluzie criza economică din Italia este surprinsă de cele două publicații. Ne este prezentată o situație austeră, cu un guvern divizat, cu reforme și planuri neconcretizate, conform bilanțurilor. Problema Italiei a plecat de la uriașa sa datorie publică. În ciuda planului de austeritate al premierului Berlusconi, există încă riscul ca peste câțiva ani datoria Romei să ajunga la 150% din PIB, daca nu se înregistrează creștere economică.

Italia a trecut în ultimii doi ani printr-o perioadă de puternică recesiune. Guvernul italian condus de Enrico Letta (moderat de centru-stânga) speră într-o îmbunătățire a acestei situații, în cel de al patrulea trimestru al anului în curs.

Concluzii

Italia a fost una dintre statele care nu a avut performanță economică în perioada interbelică și în plus, a fost una dintre țările ale cărei industrii a fost afectată de război dar a reușit în două decenii să treacă de la statutul de țară subdezvoltată la cel de țară industrializată, devenind una dintre puterile economice importante ale Europei.

Sistemul corporațiilor, reglementarile stricte și protecționismul au fost înlăturate imediat după ce s-a încheiat războiul iar politicile economice adoptate de către Luigi Eniaudi, un economist liberal, au favorizat apariția unei economii de piață eficiente.

Italia are un număr mic de corporații multinaționale de talie mondială. În schimb, principalul element al puterii economice al țării, îl constituie numărul mare de companii mici și mijlocii. În acest context, Guvernul încurajează integrarea și fuzionarea companiilor mici promovând în acest scop reforme ale reglementărilor rigide care au constituit un obstacol în calea dezvoltării în țară a unor corporații mari.

O creștere importantă a cunoscut sectorul serviciilor legate de informatică și telecomunicații, reflectată printr-o multiplicare a numărului de utilizatori de Internet și de servicii oferite prin rețea, în special după inițiativă multor operatori de telefonie.

Sectorul counicațiilor a fost influențat de modificările structurale ample aplicate privind liberalizarea sectorului și privatizarea acestuia. În 1997, a fost privatizată societatea STET-Telecom Italia, administratorul rețelei, iar din 1998 a fost liberalizată piața telecomunicațiilor, apărând o diversitate de servicii oferite de alți operatori, alături de Telecom Italia. Din 1999, s-a deschis concurența pe piața apelurilor interurbane și internaționale cu alți trei operatori naționali: Albacom, Infostrada și Wind.

Italia se află într-un proces de schimbare în care toate elementele de ordin economic, social, politic, civic au cunoscut o nouă dinamică în încercarea de adaptare la condițiile prezente. Un sistem democratic este funcțional atunci când economia înregistrează reușite și în măsura în care se dezvoltă un spirit democratic în mentalitatea socială.

Modelul de dezvoltare industrială este bazat pe o strategie flexibilă și o puternică rețea de întreprinderi mici și mijlocii, deosebit de dinamice și cu o rentabilitate ridicată, organizate pe zone sau sisteme locale de lucru, precum și pe mari întreprinderi, precum Fiat, Finmeccanica, Pirelli, Enel, Eni, care în ultimii 20 de ani au suferit puternice restructurări

Aplicarea unor politici exigențe de calitate și servicii pentru client, reducerea costului de fabricație pe unitatea de produs și, nu în cele din urmă, angrenarea în globalizarea piețelor, au permis marilor grupuri industriale să obțină o creștere consistență a competitivității și rentabilității.

În 2006 economia italiană a început să își revină. Repoziționarea produselor italiene pe piețele internaționale este rezultatul reorganizării și a câștigării de către firmele italiene a unor segmente de piață cu un conținut calitativ ridicat.

În 2011, economia Italiei nu a reușit să evite recesiunea pe care au cunoscut-o toate economiile, produsul intern brut crescând cu numai 1,8 %, nivel inferior mediei țărilor zonei Euro.

Datoria publică Italiei a ajuns la 120 % din PIB, un procent foarte ridicat dar care nu împinge guvernul în insolvență. Cu o conducere competentă, guvernul italian ar putea să redreseze situația, fiind într-o poziție mult mai bună decât Grecia sau Portugalia. Totuși, dat fiind faptul că Italia are cea de-a treia economie din zona Euro, colapsul financiar din peninsulă ar însemna cea mai grea lovitură primită de economia globală și ar veni într-un moment de fragilitate maximă, când capacitatea guvernelor de a reacționa este mult diminuată.

SUA este unul dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai Italiei. Sub umbrela tratatelor UE asupra Comerțului și Navigației, Italia are obligația de a oferi un regim special cu privire la taxe investitorilor americani. Cele două țări au adoptat un acord de impozit pe venit pentru a preveni dubla impozitare.

Roma acordă o atenție deosebită evoluției procesului de pace în Orientul Mijlociu și este întotdeauna dornică în agenda sa politică, de a adopta un rol influent în regiunea Orientului Mijlociu, ca unul dintre membrii Uniunii Europene, care reprezintă un afectiv internațional și regional.

Italia duce o politică de dezvoltare în Orientul Mijlociu dar în același timp încearcă, alături de alte state să instaureze pacea. De asemenea, politica externă a Italiei pune accent pe promovarea intereselor sale economice.

Importanța Italiei pe scena relațiilor internaționale cu siguranță a crescut. Ascensiunea acestui stat european nu a trecut neobservată indiferent dacă analizăm presa internațională sau presa românească. Indiferent dacă este vorba despre îmbunătățirea internă a situației politice în Italia, despre parteneriatele strategice ale acesteia cu SUA, Uniunea Europeană și mai nou cu Orientul Mijlociu, dacă analizăm situația economică a Italiei cu vecinii săi, observăm că aceste subiecte sunt tratate și în presa românească.

Pe lângă aceste detalii, ziarul “România Liberă” dedică articole Italiei prin care este văzută ca o putere emergentă a UE, un stat cu o contribuție însemnată pe plan european

Se poate observa faptul că politica internă și externă a Italiei este prezentată mai pe larg în ziarul “România Liberă”, mai ales după 2008. Mai mult decât atât sunt surprinse și toate scandalurile în care sunt implicați politicienii italieni. “Adevărul” surprinde doar câteva aspecte interne și acordă atenție Italiei mai mult după 2010 și în special schimburilor de guvern.

Printre marile state membre ale Uniunii Europene, Italia devine din ce în ce mai marcată de fenomenul imigrației și probabil că în mai puțin de zece ani Italia va depăși Germania cu cei 7 milioane de imigranți pe care îi are. Asistăm la ritmuri de creștere absolut diferite ale populațiilor străine: dacă în Germania creșterea este de câteva zeci de mii de persoane pe an, în Italia avem o creștere de sute de mii de persoane anual.

“Adevărul” analizează superficial și prin articole puține, Italia, fie ca stat partener al României, fie ca actor politic european și mondial. În schimb, regăsim în paginile sale și o imagine negativă despre românii din Italia, fiind nuanțate infracțiunile comise.

“România Liberă” privește Italia ca un stat puternic în cadrul Uniunii Europene, cu frământări politice interne dar și articole despre relația Italiei cu alte state.

Așadar Italia este văzută ca o putere regională, un pilon al Uniunii Europene, partener și investitor pentru ceilalți actori internaționali, un aliat militar pentru Occident și un partener strategic pentru România.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Presă

„Adevărul”, 2006-2014 (arhivă online)

„România Liberă”, 2008-2014 (arhivă online)

Instrumente de lucru

Dicționare, enciclopedii

Beaumarchais Center For International Research, Puteri și influențe, Editura Corint, București, 2001.

Frunzetti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2005. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2005.

Idem, Lumea 2007. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2007.

Idem, Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2009.

Idem, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2009.

.

Lucrări generale

Buzatu, Gheorghe, Cârstea, Marusia, Europa în balanța forțelor, vol. I, Editura Mica Valahie,

București, 2011.

Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, București, 2000.

Cook, A. Bernard, Europe Since 1945, Ed. Garland Publishing, Inc., 2001.

Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale, vol. I-II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006.

Degeratu, Constantin, Liteanu, Traian, Toma, Gheorghe, Evoluția arhitecturilor de securitate sub impactul globalizării-noi vremuri, noi actori, Editura A.N.I., București, 2007.

Friedman, George, Următorul deceniu. De unde venim și încotro ne îndreptăm, Editura Litera,

București, 2011.

Frunzetti, Teodor, Studii Strategice și de Securitate, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2006.

Hobsbawn, Eric, Era Imperiului, Editura Cartier, București, 2002.

Idem, Secolul extremelor, Editura Lider, București, 1994.

Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, București, 2003.

Khanna, Parag, Lumea a doua. Imperii și influență în noua ordine globală, traducere de Doris

Mironescu, Editura Polirom, Iași, 2008.

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. În căutarea unei noi lumi, Editura All, București, 1998.

Idem, Istoria secolului XX. Lumea între război și pace, Editura All, București, 1998.

Zakaria, Fareed, Lumea postamericană, traducere de Crisia Miroiu, Editura Polirom, Iași, 2009.

Lucrări speciale

Bindi, Federiga, Italy and European Union, Brookings Institution Press, 2011.

Giacomello, Giampiero, Verbeek, Bertjan, Italy’s Foreign Policy in the Twenty- First Century,

Lexington Books, 2011.

Locke, Richard M., Remaking the Italian Economy, Cornel University Press, 2012.

Mystri, Kaeten, The United State, Italy and the Oringins of Cold War, Cambridge University

Press, 2014.

Pollard, John Francis, The Fascist experience in Italy, Editura Routledge, 1998.

Redmond, Michael J., Shakespeare, Politics and Italy, Ashgate Publishing, 2009.

Internet

http://www.ecol.ro/content/miracolul-economic-italian-0

http://mfa.sites.mfa.gov.md/gae/ghid.italia.html,

http://www.business24.ro/international/italia/economia-italiana-blocata-de-taxele-mari-pe-

munca-13-la-suta-din-pib-merge-catre-pensii-1538063

http://europa.eu/about-eu/basic-information/european-years/index_ro.html

http://www.governo.it/Presidente/index.html

http://ec.europa.eu/news/justice/091202_ro.htm

http://www.evz.ro/berlusconi-italia-nu-resimte-criza-financiara-restaurantele-sunt-mereu-pline-

952660.html

http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/council-eu/index_ro.htm

http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/4033.htm

http://www.ziare.com/silvio-berlusconi/premierul-italiei/alegeri-sua-2008-relatiile-italia-sua-

vor-ramane-amicale-464453

http://www.rfi.ro/articol/stiri/politica/italia-sua-fac-front-comun-rezolvarea-razboiului-caucaz

http://cursdeguvernare.ro/barack-obama-in-europa-securitatea-nucleara-excluderea-rusiei-din-

g8-situatia-din-ucraina-relatia-ue-sua.html

http://www.frontpress.ro/2014/01/nationalistii-italieni-vor-ruperea-relatiilor-cu-arabia-

saudita.html

http://www.sis.gov.eg/En/Templates/Articles/tmpArticles.aspx?CatID=130#.U5AUKXJ_vp8

http://electronicintifada.net/content/why-israel-has-no-better-friend-italy/12934,

http://www.mediafax.ro/cultura-media/romania-libera-va-fi-relansat-la-jumatatea-lunii-martie-

2010-5172576

http://www.amosnews.ro/2005/index.php?name=News&file=article&sid=93485

http://www.ziare.com/diaspora/romani-italia/romanii-din-italia-au-depasit-un-milion-1005167

http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr51IntegrareComunitatiRomane.html

http://www.culturaromena.it

http://www.interno.it/dip_ps/dia/pagine/semestrali.html

http://torino.mae.ro/node/221

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Presă

„Adevărul”, 2006-2014 (arhivă online)

„România Liberă”, 2008-2014 (arhivă online)

Instrumente de lucru

Dicționare, enciclopedii

Beaumarchais Center For International Research, Puteri și influențe, Editura Corint, București, 2001.

Frunzetti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2005. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2005.

Idem, Lumea 2007. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2007.

Idem, Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2009.

Idem, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2009.

.

Lucrări generale

Buzatu, Gheorghe, Cârstea, Marusia, Europa în balanța forțelor, vol. I, Editura Mica Valahie,

București, 2011.

Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, București, 2000.

Cook, A. Bernard, Since 1945, Ed. Garland Publishing, Inc., 2001.

Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale, vol. I-II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006.

Degeratu, Constantin, Liteanu, Traian, Toma, Gheorghe, Evoluția arhitecturilor de securitate sub impactul globalizării-noi vremuri, noi actori, Editura A.N.I., București, 2007.

Friedman, George, Următorul deceniu. De unde venim și încotro ne îndreptăm, Editura Litera,

București, 2011.

Frunzetti, Teodor, Studii Strategice și de Securitate, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2006.

Hobsbawn, Eric, Era Imperiului, Editura Cartier, București, 2002.

Idem, Secolul extremelor, Editura Lider, București, 1994.

Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, București, 2003.

Khanna, Parag, Lumea a doua. Imperii și influență în noua ordine globală, traducere de Doris

Mironescu, Editura Polirom, Iași, 2008.

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. În căutarea unei noi lumi, Editura All, București, 1998.

Idem, Istoria secolului XX. Lumea între război și pace, Editura All, București, 1998.

Zakaria, Fareed, Lumea postamericană, traducere de Crisia Miroiu, Editura Polirom, Iași, 2009.

Lucrări speciale

Bindi, and European Union, Brookings Institution Press, 2011.

Giacomello, Giampiero, Verbeek, Bertjan, Italy’s Foreign Policy in the Twenty- First Century,

Books, 2011.

Locke, Richard M., Remaking the Italian Economy, Press, 2012.

Mystri, Kaeten, The United , and the Oringins of Cold War,

Press, 2014.

Pollard, John Francis, The Fascist experience in , Editura Routledge, 1998.

, Michael J., Shakespeare, Politics and , Ashgate Publishing, 2009.

Internet

http://www.ecol.ro/content/miracolul-economic-italian-0

http://mfa.sites.mfa.gov.md/gae/ghid.italia.html,

http://www.business24.ro/international/italia/economia-italiana-blocata-de-taxele-mari-pe-

munca-13-la-suta-din-pib-merge-catre-pensii-1538063

http://europa.eu/about-eu/basic-information/european-years/index_ro.html

http://www.governo.it/Presidente/index.html

http://ec.europa.eu/news/justice/091202_ro.htm

http://www.evz.ro/berlusconi-italia-nu-resimte-criza-financiara-restaurantele-sunt-mereu-pline-

952660.html

http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/council-eu/index_ro.htm

http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/4033.htm

http://www.ziare.com/silvio-berlusconi/premierul-italiei/alegeri-sua-2008-relatiile-italia-sua-

vor-ramane-amicale-464453

http://www.rfi.ro/articol/stiri/politica/italia-sua-fac-front-comun-rezolvarea-razboiului-caucaz

http://cursdeguvernare.ro/barack-obama-in-europa-securitatea-nucleara-excluderea-rusiei-din-

g8-situatia-din-ucraina-relatia-ue-sua.html

http://www.frontpress.ro/2014/01/nationalistii-italieni-vor-ruperea-relatiilor-cu-arabia-

saudita.html

http://www.sis.gov.eg/En/Templates/Articles/tmpArticles.aspx?CatID=130#.U5AUKXJ_vp8

http://electronicintifada.net/content/why-israel-has-no-better-friend-italy/12934,

http://www.mediafax.ro/cultura-media/romania-libera-va-fi-relansat-la-jumatatea-lunii-martie-

2010-5172576

http://www.amosnews.ro/2005/index.php?name=News&file=article&sid=93485

http://www.ziare.com/diaspora/romani-italia/romanii-din-italia-au-depasit-un-milion-1005167

http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr51IntegrareComunitatiRomane.html

http://www.culturaromena.it

http://www.interno.it/dip_ps/dia/pagine/semestrali.html

http://torino.mae.ro/node/221