Noua Cultura de Cooperare Militara. Nato Si Smart Defence. Cazul Romaniei
NOUA CULTURĂ DE COOPERARE MILITARĂ: NATO ȘI SMART DEFENCE. CAZUL ROMÂNIEI
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I : ABORDAREA TEORETICĂ A CONCEPTULUI DE SMART DEFENCE
1.1 Evoluția puterii militare în secolul XXI
1.1.1 Evoluția puterii militare a principalilor actori internaționali
1.2 Smart Defence – noțiuni și abordări
1.3 Relația dintre Smart Power și Smart Defence
1.4 Cooperarea NATO- UE. Relația Pooling and Sharing
CAPITOLUL II : CONSTRUCȚIA ȘI TRANSFORMNAREA NATO
2.1 Factorii transformării organizației Nord Atlantice
2.2 Summitul de la Chicago 2012
CAPITOLUL III :PROVOCAREA POLITICII SMART DEFENCE ÎN ROMÂNIA
3.1 Dinamica politicii de securitate în România
3.2 Calitatea aplicării politicii de Smart Defence în România
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Prin intermediul lucrării de față mi-am propus să explic coneptul de Smart Defence în lumina evoluțiilor globale din secolul XXI și rolului jucat de România în această schemă a securității. Totuși, noua orientare doctrinară a reprezentat obiectul tradițional al studiilor de securitate. După terminarea Războiului Rece, unii teoreticieni au susținut că istoria s-a sfârșit. Că, altfel spus, într-o lume dominată de valorile politice ale democrației, victorioase în fața sistemelor totalitare, conflictul va avea doar caracter excepțional.
Ținând cont de noua configurare strategică a NATO prin utilizarea celor mai moderne tehnologii electronice în echipamentele militare, am considerat că aceasta ar avea și un impact major asupra participării Româniai în cadrul proiectului de implementare a Smart Defence ca un mod inteligent de folosire a resurselor.
Scopul principal al acestei lucrări îl reprezintă descrierea și posibila evoluție a acestei politici în raport cu statele din Alianța Transatlantică. Pentru a urmari scopul lucrarii, a fost necesara evidențierea atât al cauzelor adoptării politicii Smart Defence cât și al consecințelor acesteia pe plan local, regional și internațional. Pe lânga aceasta, analiza intervențiilor și reacțiilor externe ar contribui perfect la înțelegerea naturii și consecințelor acestei politici.
În calitate de metologie în scrierea acestei lucrări am utilizat analiza calitativă de cercetare a problemei. Observația și cercetarea textelor a constituit principala metodă de colectare a datelor și evenimentelor relevante. Sursele acestei lucrări reprezintă atât cărți de specialitate din domeniul istoriei, relațiilor internaționale, umanitare cât și reviste, ziare și publicații. Deși sursele de pe internet s-au demonstrat a fi enorm de utile, deoarece au umplut golul cărților în ceea ce privește informațiile recente, totuși neutralitatea și veridicitatea unora este disputată. Cu această ocazie am încercat să analizez cât mai multe surse pentru a prezenta varietatea interpretărilor existente. Ca tehnici de argumentare, în această lucrare am utilizat explicații și motivări inductive și deductive. Pe lânga acestea, pentru o analiză mai profundă, am folosit comparațiile cu evenimentele globale relevante problemei respective.
CAPITOLUL I : ABORDAREA TEORETICĂ A CONCEPTULUI DE SMART DEFENCE
Evoluțiile de după Războiul Rece implică date noi. Odată cu prăbușirea și reculul Imperiului Sovietic, o altă Europă, cea a fostelor democrații populare, caută să se integreze într-un spațiu de pace, de stabilitate, de securitate și de prosperitate. Securitatea trimite, încă odată, către puterea americană, considerată ca fiind marea învingătoare a Războiului Rece. Cealaltă Europă, Noua Europă, a angajat relații aproape naturale și totuși pline de deziluzii cu Vechea Europă, care se concepe și se construiește de mai bine de douăzeci de ani. Aceste relații, care presupun o împărțire a reprezentărilor comune și acceptarea regulilor, se dezvoltă într-o sincronie nu lipsită de tensiuni și de ciocniri prin intermediul dialogului angajat de Statele Unite cu aliații din NATO. Acești ultimi douăzeci de ani sunt marcați de pecetea concurenței și de lupta pentru putere. În următoarele rânduri voi aborda evoluțiile puterii militare din secolul XXI precum și noile concepte de securitate apărute în urma evoluțiilor competitive ce se înscriu în contextul războiului antiterorist asumat de Statele Unite din toamna anului 2001: Smart Power, Smart Defence, Pooling and Sharing etc.
1.1 Evoluția puterii militare în secolul XXI
Puterea poate fi definită în mai multe feluri. Prin putere se înțelege capacitatea de a impune propria voință sau de a exercita autoritatea asupra altora. Puterea unui stat este de regula dată de resursele materiale și umane pe care le are la dispoziție. E imporatant să se facă deosebirea între puterea potențială și cea reală. Puterea potențială a unui stat se bazează pe dimensiunea populației și nivelul său de bogăție. Aceste două elemente sunt pietrele de temelie ale puterii militare. Statele bogate și cu populații numeroase pot clădi, în general, forțe militare formidabile. Puterea reală a unui stat constă, în esență, în forțele terestre, maritime și aeriene care o susțin direct. Armatele sunt cel mai important ingredient al puterii militare, deoarece sunt principalul instrument de cucerire și controlare a unui teritoriu – obiectivul politic fundamental într-o lume a statelor teritoriale. Prin dezvoltarea puterii militare, statele doresc să-și asigure propria securitate cât și ale aliaților săi, și, de asemenea, să-și atingă biectivele și interesele politico-militare pe plan internațional. În epoca contemporană puterea militară se axează pe două direcții importante, și anume, dezvoltarea componenței informaționale a puterii militare prin creștere, a serviciilor specifice și a dezvoltării conflictelor neconvenționale în special terorismului. Aceste componete nu sunt noi în istoria umanității, însă ce este specific epocii contemporane este amploarea pe care au capătat-o. În timp puterea militară a unui stat a căpătat o direcție și un înteles diferit, în prezent conceptul are un înțeles mai extins deoarece forța utilizată în conflictele clasice, care implicau lupta directă, nu mai are aceiași importanță ca în trecut, acum ea trebuie să răspundă și amenințărilor asimetrice, atacurilor teroriste, cibernetice, informaționale, crimei organizate și altele. Componenta nucleară este una dintre cele mai importante elemente ale puterii militare și ea oferă o solidă garanție de securitate pentru cei care o posedă, în principal prin efectul de descurajare și intimidare.
În epoca contemporană, puterea militară înseamnă mai mult decât arme și număr de militari, iar comportamentul Hard Power mai mult decât luptă și amenințare cu forța. Analiza formelor de manifestare a puterii militare în epoca contemporană relevă faptul că aceasta este folosităși pentru a oferi protecție aliaților ceea ce influențează în mod direct raporturile de putere în sistemul internațional. O astfel de utilizare necoercitivă a resurselor militare poate constitui o importantă sursă pentru comportamentul Soft Power (politic, diplomatic, necoercitiv) care vizează stabilirea agendelor de lucru, persuasiunea altor guverne și atragerea susținerii la nivel de politică mondială. În secolul XXI, multe dintre războaie au loc în interiorul statelor și mai puțin între state, ceea ce face ca tehnologia militară modernă să ajungă în mâinele unor grupuri mici, aceștia dispunând de o putere distructivă tot mai mare. Dezvoltarea tehnologiei contemporane a creat o nouă dimensiune a războiului și anume cea a ciber-atacurilor, iar prin intermediul acestea un inamic, fie stat sau non-stat, să poată provoca daune materiale enorme fără ca vre-o armată să traverseze fizic granița altui stat. „Razboaiele sunt purtate dintr-o cauza anume si cu un anumit scop. Chiar daca, de cele mai multe ori, adevaratele cauze si scopuri rămân ascunse, ele sunt determinate de oameni, nu de tehnologie. Tehnologia doar face misiunea combatanților mai usoară. Prin intermediul ei, ne găsim și ne omoram mai repede” declara Gen. Colin Powell, șeful Statului Major al US Army în timpul operațiunii „Furtuna în deșert” din Irak (1991), în prezent secretar de stat SUA.
Daca o buna parte din secolul XX a fost definită, sub aspectul strategiei militare a marilor puteri, de tendința proliferării armelor de distrugere în masă, sfârșitul Războiului Rece – trecerea de la bipolarism la multipolarism în sistemul relațiilor internaționale – a făcut ca majoritatea puterilor militare să se îndrepte către o abordare calitativă a armelor și echipamentelor specializate. La sfârșitul secolului XX, a început o competiție pentru inventarea si construirea unor arme cât mai precise și eficiente, scopul acestei noi tendințe consta în implementarea celor mai moderne tehnologii electronice în echipamentele militare. Analiștii militari apreciau că viitorul războaielor va fi dominat de câmpuri de luptă electronice, iar performanțele armatelor secolului XXI vor fi strâns legate de dezvoltarea computerelor, roboților și senzorilor ultrasensibili. În prezent, cea mai modernă și performantă armată din lume, US Army, foloseste rachete de croazieră superinteligente, infanteria este echipată cu aparate radio digitale, computere și night vision (moduri performante de a vedea noaptea), beneficiaza de conectare permanentă la satelit, iar tancurile folosesc un sistem computerizat de țintire, radare performante care detectează unitățile de pe pământ la fel de bine ca pe cele din aer, și aparate de prelucrare a imaginii. Computerele de luptă dezvăluie cu exactitate locația inamicului, iar informațiile sunt transmise cu ușurință către centrele de comandă, prin intermediul unor sisteme de comunicații computerizate. Cu ajutorul acestei dezvoltări tehnologice în domeniu militar, artileria sau atacurile aeriene sunt direcționate mult mai precis, rapid și ușor de către centrele de comandă. Iar computerul și aparatele electronice performante au devenit parte comună a războiului modern, acestea fiind integrate în căști, arme, vehicule și echipamente de luptă. Folosirea tot mai multă a computerelor de razboi va defini, o buna parte a strategiei militare a secolului XXI, datorită performanțelor și eficienței ridicate pe care acestea le conferă strategilor și soldaților pe câmpul de luptă. Însă cercetări în domeniu militar s-au făcut nu doar pentru dezvoltarea armelor și echipamentelor electronice cât mai performante, datorită tuturor avantajelor pe care le aduc, ci și pentru identificarea modalităților de a distruge sau anula aceste avantaje.
Cea mai eficientă contratehnologie, capabilă să facă praf atuurile oricărei armate computerizate, este bomba cu puls electromagnetic (ElectroMagnetic Pulse –EMP). O EMP poate anula temporar sau distruge complet sistemele de comunicații și componentele electronice ale computerelor pe o arie extrem de întinsă. Pulsul și sursa EMP pot fi alimentate fie de un dispozitiv nuclear, fie de unul nenuclear. Temperaturile și radiația energetică emanate de explozia bombei EMP produc o uriașă cantitate de masă ionizată (încarcatură electrică), pe care o degajă imediat dupa explozie. În aceste condiții, apar curenți și câmpuri electromagnetice care se percep de la distanțe considerabile. Acest sistem, EMP are efect doar asupra echipaentelor electrice și electronice, organismele vii fiind imune la această bombă. Gazele ionizate emanate de aceasta are capacitatea de a bloca undele radio și semnalele radar pentru perioade extrem de lungi. Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor și tacticilor în domeniu militar schimbă în permanență fața câmpului de luptă. Astfel dacă o mitralieră din secolul XIX putea măcelări fără probleme un grup de primitivi înarmați cu sulițe și cuțite, mai târziu o bombă nucleară din secolul XX putea anihila instantaneu o armata dotată cu cele mai performante mitraliere, în secolul XXI, progresul tehnologic face ca o armă orbitală montată pe o navetă sau pe un satelit va fi capabilă să distrugpaentelor electrice și electronice, organismele vii fiind imune la această bombă. Gazele ionizate emanate de aceasta are capacitatea de a bloca undele radio și semnalele radar pentru perioade extrem de lungi. Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor și tacticilor în domeniu militar schimbă în permanență fața câmpului de luptă. Astfel dacă o mitralieră din secolul XIX putea măcelări fără probleme un grup de primitivi înarmați cu sulițe și cuțite, mai târziu o bombă nucleară din secolul XX putea anihila instantaneu o armata dotată cu cele mai performante mitraliere, în secolul XXI, progresul tehnologic face ca o armă orbitală montată pe o navetă sau pe un satelit va fi capabilă să distrugă dintr-o singură lovitură, absolut orice țintă de pe Pământ, fie aceasta un om, o divizie, o armată întreagă, un oraș sau o regiune.
Dintre tehnologiile militare ale secolului XXI care vor fi dezvoltate voi menționa șapte dintre ele:
Sistemul HEL (High-Energy Laser) – va fi unul de lasere orbitale cu o putere de ordinul gigawaților, activat prin intermediul a cinci sateliti militari. HEL Sistem va putea ataca absolut orice țintă din aer, din apă sau de pe uscat. El va monitoriza o arie de 800 de mii de kilometri pătrați și va putea interveni în orice zonă de conflict de pe glob în mai puțin de 4 minute.
SEOW (Solar Energy Optical Weapon) – va fi un sistem de sateliți-oglinzi care vor focaliza radiațiile solare și le vor redirecționa către orice țintă. Capacitatea de distrugere a acestei arme va fi relativ limitată datorită difuziei optice; totuși SEOW va fi o armă redutabilă (și extrem de ieftină) împotriva echipamentelor electronice. Aceasta va mai avea și funcția de a putea controla aria meteo.
OCV (Orbital Combat Vehicle) – va fi o nava spațială de război capabilă să desfășoare operațiuni de supravegere, spionaj sau atac. OCV va fi, foarte probabil, cel mai folosit mijloc de anihilare a sateliților orbitali. Nava va fi echipata exclusiv cu arme laser de înaltă precizie.
GLASS (Global Area Strike System) – va fi un sistem defensiv ce va încorpora sistemul HEL, armele cinetice (KEW) și un vehicul transatmosferic (TAV). HEL va garanta acuratețea țintirii, în timp ce armele KEW vor lansa proiectile cu o mare putere de distrugere. Datorită vehiculului TAV, care se preconizează a fi extrem de rapid, dar foarte scump, GLASS va fi folosit doar în cazul unor operațiuni speciale.
HPMW (High Power Microwave Weapon) – va fi, probabil, urmașa directă a armelor HERF sau a bombelor EMP.
OCV Mothership – sub acest concept va fi dezvoltat primul port-crucișător spațial. Nava-mamă va fi dotată cu arme laser, cinetice, HPM și cu rachete nucleare. Capacitatea ei de andocare va fi de 100 de OCV-uri (nave de război).
GIMS (Global Information Management System) – va fi un sistem format din sateliți orbitali și senzori tereștri care vor manipula pe scara redusă fenomenele meteorologice. Se preconizează că GIMS va fi capabil să producă în mai puțin de 10 minute absolut orice fenomen meteorologic, ceea ce va face din acest sistem o componentă obligatorie atât a operațiunilor defensive, cât și a celor ofensive. GIMS va putea – prin intermediul unei furtuni puternice, de exemplu – să anihileze un atac aerian, să facă nefuncționale sistemele de comunicații sau să rupă orice legatură între unitățile terestre și sateliți și armele de pe orbită.
Apelarea la forța militară se face și în prezent, dar rolul acesteia s-a schimbat în ultima perioadă. Statele mari și-au dat seama că e mai costisitor în prezent să folosești forța militară decat până acum. Însă nu atât costul armelor necesită cheltuieli mari, cât pagubele enorme făcute de aceste arme nucleare. Asta nu duce însă la renunțarea definitiva la armele nucleare, deoarece pe plan mondial ele joacă un rol important în special pentru descurajare. Poate de aceia multe state mici doresc achiziționarea lor, pentru a descuraja statele mari să le atace, și pentru a-și crește influiența regională și prestigiul mondial. O altă cauză pentru care apelarea la forța militară nu mai are așa intensitate sunt constrângerile interne. Extinderea democrațiilor duce la fenomenul anti-militarismului din partea populației, care este împotriva războaielor și care nu susține liderii care apelează la forța militară în relațiile internaționale. Chiar dacă apelarea la forța militară este redusă mult în secolul XXI, comparativ cu perioadele anterioare, din cauza problemelor de securitate cu care se confruntă mediu internațional contemporan, face ca actorii raționali să ia măsuri de siguranță costisitoare.
Sistemul internațional actual suferă o trecere de la bipolarismul consacrat în perioada razboiului rece – stare relativ simplu de controlat – la o structura multipolară de distribuire a puterii. Statele Unite ocupa o poziție dominantă în sistemul intenațional, dar presiunile spre multipolarism sunt puternice. În 1992, secretarul apărării, Dick Cheney, declara în legătură cu situația politico-strategică a SUA: ,,Astăzi noi nu mai avem un competitor global, cu excepția domeniului forțelor nucleare strategice. Nici o țară nu este egalul nostru în ceea ce privește tehnologia militară convențională sau capacitatea de a o utiliza. Nu exista alianțe semnificative ostile intereselor noastre. În fapt, noi am câștigat o mare profunzime a poziției noastre strategice. Amenințările la adresa securității noastre au devenit mai îndepartate, nu numai în sens fizic, dar și în timp”. Rusia a pierdut, cu excepția armamentului nuclear strategic, statutul de super-putere. Dar, în ultimii ani, ea a reluat ofensiva pentru a-și consacra un rol important în relațiile internaționale. Primirea în grupul celor șapte state industrializate (G7), semnarea tratatului cu NATO, sunt indicii ai acestei ofensive politice. Uniunea Europeană, și în cadrul ei cuplul franco-german, poate reprezenta un alt pol esențial al securității internaționale, un partener important al SUA în gestionarea afacerilor mondiale. China, membru permanent al Consiliului de securitate ONU, angajată într-un proces de reforma controlată, care a înregistrat o creștere economică constantă, este un partener cu greutate în relațiile internaționale. Cu toate că sistemul internațional actual nu mai este unul bipolar ci mai curând unul multipolar, totusi, marile puteri își păstrează o poziție privilegiată. În secolul XXI, un rol foarte important îl joacă economia statelor, iar discrepanțele în nivelul de dezvoltare economică pot constitui vulnerabilități pentru comunitatea internațională, în condițiile în care unele state înregistrează salturi tehnologice fără precedent.
1.1.1 Evoluția puterii militare a principalilor actori internaționali
Statele Unite
Statele Unite ale Americii, odată cu sfârșitul perioadei bipolare, au rămas singura mare putere militară dominantă ce se manifestă la nivel mondial. Puterea militară a Americii nu constă numai în mărimea efectivelor militare, cât mai ales în tehnologiile și echipamentele de ultimă oră din dotare, în pregătirea și profesionalismul propriilor efective. Puterea de care dispune le permite să se implice și să influențeze toate marile probleme ale lumii contemporane, fie printr-o abordare directă, fie prin intermediul organizațiilor internaționale de securitate sau economico-financiare. De altfel, este cunoscut faptul că Armata SUA a fost astfel structurată încât să poată susține și câștiga, aproape simultan, două conflicte regionale majore. În prezent, viziunea a fost schimbată, în sensul câștigării unuia și ținerii sub control unui al doilea focar de conflict regional major. Atentatele de la 11 septembrie au reprezentat un moment de cotitură în istoria Statelor Unite, americanii și-au dat seama că au nevoie de o îmbunătățire a armatei, la toate nivelurile, aerian, naval și terestru. Armata americană avea nevoie să fie perfecționată pentru a răspunde noilor provocări ale secolului. Pentru a răspunde acestor amenițări, armata avea nevoie de un proces de transformare, pentru a se adapta noilor schimbari ale lumii, în care amenințarea nu o mai reprezenta o supraputere ci o grupare teroristă sau „statele eșuate”. Într-o lume a globalizării continue și de creștere a incertitudinii politice și militare, SUA au nevoie de o armată suficient de mare care să dispună de o gamă de capabilități ca să acopere multiplele contingente militare, chemate pentru a răspunde necesităților din diferite părți ale lumii care se suprapun în aceleași intervale de timp. O astfel de armată s-ar potrivi nu numai mediului amenintarilor post Război Rece, dar servește, de asemenea, și ca mijloc de descurajare critică într-o epocă în care creșterea de potențiale conflicte convenționale este văzută în scădere iar capacitatea de a recurge la arme nucleare a devenit mai putin plauzibilă. Actuala Administrație Obama se confruntă cu o serie de provocări serioase: conflictele în desfășurare din Irak și Afganistan, dorința de a plasa politica de securitate și cea externă americană pe o nouă bază, și cu o criză economică profundă. Secretarul de stat, Gates a elaborat un plan de reformă și achiziție care a schimbat substanțial planurile de modernizare pe care le-a aprobat în ultimii ani ai administrației Bush. În plus față de schimbarea priorităților și resurse pentru programe de sprijinire a conflictelor actuale, secretarul Gates a anulat programele de modernizare majore în toate serviciile, inclusiv viitorul Sistem de Combatere a Armatei; Vehicolul de luptă expediționar al Corpului Marinei; Forțele Aeriene F-22 de Vânătoare; Cautătoare de luptă și Elicoptere de Salvare; bombardier cu rază lungă; noua rachetă crucișător al Marinei și DDG-1000. În ultimii doi ani, Administrația Obama a încearct să definească o nouă strategie de apărare și o poziției de forță asociate în funcție de necesitățile din 2011, de a reduce cheltuielile de apărare planificate de aproape 500 miliarde dolari de peste 10 ani. Oarecum surprinzator, una dintre ipotezele de bază care ghidează elaborarea noii strategii de aparare a fost necesitatea de a efectua două conflicte majore în același timp. Noua strategie de apărare a atras cea mai mare atenție publicului pentru propunerea sa de „pivot” strategic în regiunea Asia-Pacific. Administrația de la Casa Albă susține că conflictele cu care se confruntă națiunea sunt operațiunile antiteroriste implicate acasă și în străinătate și campanii de contrainsurgență similare cu cele din Irak și Afganistan. Noua strategie de apărare a minimalizat în mod explicit posibilitatea pe scară largă a prelungirii operațiilor de stabilitate și pune accent mai mare asupra necesității pregătirii pentru conflicte cu arme de înaltă intensitate cu adversari care folosesc capacitățile semnificative de A2/AD. Cu toate acestea, Administrația recunoaște în mod explicit obligația de a se pregăti pentru a fie în măsură să se angajeze în cele două conflicte majore separate la mare distanță și în același timp.
Printre obiectivele militare majore pe care le urmăresc Statele Unite, cele mai importante sunt securizarea împotriva atacurilor externe și agresiunilor, prevenirea conflictelor și atacurilor prin surprindere, predominanța asupra adversarilor, toate susținute de forțe complet integrate, expediționare, interactive, descentralizate, adaptabile, superioare decizional, letale. Scopul acestor strategii urmarește câștigarea luptei în războiul contra terorismului și sporirea capacității de luptă pe viitor. Statele Unite dispun de o armată puternic profesionalizată și este compusă din forțe terestre, forțe navale și infanteria marină, forțe aeriene și pază de coastă. Iar participarea în misiunile internaționale ale armatei Statelor Unite au loc în peste 120 de țari. Capacitatea forței armatei americane o face cea mai puternică din lume și de neegalat de nici o altă putere. SUA urmărește dominația sa militară prin dezvoltarea continuă a industriei de armament. Așadar, în domeniu tranzacției de armament ea rămâne a fi și pe viitor cel mai mare producător mondial de armament.
Organizația Nord Atlantică
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), încă de la crearea sa în stabilit obectivul său fundamental acela de a salvgarda libertatea și securitatea tuturor membrilor săi, făcând uz de mijloace politice și militare. Pe parcursul perioadei ei de funcționare a acționat și ca un forum principal de consultări pe probleme de securitate de interes pentru membrii săi și ca un pilon de bază al păcii și stabilității în spațiul euro-atlantic. După terminarea Războiului Rece, Alianța și-a asumat noi sarcini fundamentale, inclusiv consolidarea parteneriatului în domeniul securității cu democrațiile din Europa, Caucaz și Asia Centrală. Ca reacție la modificările survenite în mediul global de securitate, Alianța și-a schimbat treptat sarcinele pentru a face fața noilor factori de instabilitate, atât a instabilității cauzate de conflictele regionale și etnice din Europa, cât și a amenințărilor provenind din afara spațiului euroatlantic. Astăzi, Alianța este implicată într-o gamă largă de activități menite să promoveze cooperarea cu Rusia, Ucraina și alte țări din afara NATO și să combată proactiv noile provocări la adresa securității în secolul XXI, cum ar fi cele care provin din actele de terorism internațional și de proliferare a armelor de distrugere în masă. Pentru a rămâne eficientă în privința apărării și promovării securității într-un mediu de securitate nou și în schimbare permanentă, Alianța este, în prezent, angajată într-un proces de transformare care îi afectează toate problematicile aflate pe agendă și care implică noi misiuni, noi membri, noi capacități, noi relații de parteneriat și noi modalități de acțiune.
Pentru a face față cu succes noilor amenințări pe plan internațional și pentru a-și pastra prestigiu de care se bucură de la înființarea ei, Alianța trebuie să sufere schimbări permanente. La întâlnirea de la Praga s-a discutat rolul NATO în combaterea terorismului și a capacităților militare specifice pentru implementarea noilor misiuni, agrearea unui Plan de Acțiune al Parteneriatului împotriva terorismului și declararea voinței de a acționa în sprijinul comunității internaționale. Acest eveniment a fost un prilej în care aliații au discutat viitorul NATO și totodată și-au asumat angajamentele politice specifice de consolidare a capacităților pentru operațiuni militare moderne. Acest angajament asumat de aliați v-a face să sporească de patru ori numărul aeronavelor de mare capacitate de transport de trupe ale Europei, va conduce la crearea unei flote de aeronave cu posibilitatea de alimentare în aer, la asigurarea echipamentului de apărare împotriva armelor chimice, radiologice, biologice și nucleare pentru cea mai mare parte a forțelor NATO având capacitatea de a fi rapid dislocate și la sporirea cu 40% a stocurilor de muniție, din afara SUA, de mare precizie, care poate fi lansată din aer. Aceste măsuri adoptate au menirea să contribuie la echiparea NATO pentru întregul spectru de misiuni militare moderne, având în vedere că forțele tradiționale, cu mobilitate redusă , adaptate razboiului rece, nu mai sunt valabile. Aceasta înseamnă că NATO trebuie să-și creeze forțe capabile să se deplaseze rapid și pe distanțe mai mari, să aplice mai eficient forța militară și să fie capabile să se autosusțină. Începutul acestui proces de transformare este esențial pentru garantarea securității teritoriului, populațiilor și forțelor țărilor membre NATO împotriva tuturor amenințărilor și provocărilor din seclolul XXI. NATO joacă un rol important atât pentru securitatea Europei cât si pentru cea a Americii, iar menținerea legăturii transatlantice în domeniul securității, care a adus atâtea beneficii de ambele părți ale Atlanticului în ultima jumătate de secol, depinde de transformarea sa în acțiune efectivă.
Uniunea Europeană
Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI înregistrează în Europa o perioadă de pace și stabilitate fără precedent datorat formării Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci și o nouă abordare a securității, întemeiată pe soluționarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune . Cu toate acestea, nu toată Europa se bucură de aceste schimbări pozitive, Balcanii spre deosebire de Vest au înregistrat după 1990 o serie de crize, care s-au derulat în contextul reașezărilor geopolitice ce au urmat sfârșitului războiului rece. O caracteristică esențială a acestora a fost aceea că ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor și mai puțin între acestea. În această perioadă forțe militare provenind din Europa au fost trimise în străinătate mai mult decât în orice altă perioadă, inclusiv în regiuni precum Afganistan, Republica Democrată Congo sau Timorul de Est. Însă în multipolaritatea secolului XXI, UE are destule sanse pentru a deveni una dintre cele mai slabe puteri și, în anumite dimensiuni, cea mai slaba putere. Din punct de vedere militar, UE cheltuiește doar 1,7% din PIB pentru aparare (fața de 3,6% în Rusia și 4% în Statele Unite). Se estimează că în 2050 ponderea economiei UE va reprezenta numai 12% din economia globală, față de 20,3% cea a SUA sau 24% cea a Chinei. Rațiunea acestui potențial declin geopolitic european este în mare măsură demografic: populația UE va scădea cu 30 de milioane, în timp ce populația SUA va crește cu 116 milioane. Nu numai ca o astfel de Europa va fi incapabilă să conducă sistemul internațional, dar ceea ce se trece mult prea usor cu vederea este ca deficitul său de Hard Power va limita semnificativ potentialul de Soft Power. Ideea constituirii unor capacități militare ale comunității europene s-a impus odată cu sporirea preocupărilor în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC), cu al său principal pilon Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA). În acest sens, Uniunea depune eforturi susținute pentru a dispune de capabilități militare credibile și a face față cu succes misiunilor de prevenire a conflictelor și gestionare a crizelor pe întreg mapamondul, în special pe continentul european. Scopul creării acestei instituții era asigurarea securității europei prin propriile forțe, în cazul în care NATO se decide să nu se mai implice. Crearea Forței de Reacție Rapidă a UE, era implementată în colaborare cu NATO, pentru a nu se suprapune cu cea a Alianței, și dispunea de mijloace de informații, planificare, comandă-control, logistică și în caz daca lupta necisita și elemente de aviație și marină. Uniunea Europeană era interesată să se impice în misiuni internaționale pentru gestionarea crizelor și prevenirea conflictelor.
Cheltuielile militare ale Europei se situiază la mai puțin de jumătate din bugetul american al apărării, dar Europa are mai mulți soldați și cuprinde două țări deținătoare de arsenal nuclear. De la sfârșitul războiului rece, Europa s-a străduit să răspundă în mod optim necesității de a combina transformarea industriei tehnologiilor de vârf cu noile tehnologii militare într-un mediu competitiv internațional în continuă schimbare. Se pare că elitele europene au decis să acorde o mai mare prioritate tehnologiilor de vârf, însă proiectelor nemilitare, care ar avea și capacitatea de a produce „externalități politice pozitive substanțiale" sau de a asigura întâietatea europeană pe piețele mondiale în domenii cum ar fi comunicațiile mobile din generația a treia și emisiei digitale audio terestre. Comisia Europeană a căutat de asemenea să folosească, în general, programele și standardele de dezvoltare în beneficiul capacităților industriale proprii în alte domenii decât apărarea și activitățile spațiale – sistemul de telefonie mobilă GSM este, de exemplu, un succes în acest sens. Uniunea Europeană încearcă să-și crească puterea sa și rolul ei pe scena mondială printr-o serie de proiecte europene cum sunt: introducerea monedei unice euro, efortul adoptării noii constituții, planurile de creare a unor agenții de reglare la nivel UE, dezvoltarea CFSP/ESDP, programul de reformă economică de la Lisabona, sistemul de navigație prin satelit Galileo, războiul subvențiilor dintre Airbus și Boeing și altele.
Rusia
După destrămarea URSS-ului, Rusiei i-au revenit o mare parte a teritoriului și a arsenalului militar, dar și multe probleme de ordin politic și economic. Deși, în anii ’50 puterea economică și militară a Uniunii Sovietice s-a apropiat foarte mult de poziția de lider a SUA, acum, economia Federației Ruse nu mai poate susține o putere militară de aceeași anvergură, PIB-ul fiind de 582,7 miliarde de dolari(2004). Astfel, conform unor surse neoficiale, cheltuielile militare au înregistrat o tendință descendentă, de la 116 miliarde de dolari în 1990 la 3,4 miliarde de dolari în 1999. După prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia a trecut printr-un haos economic, însă sub conducerea președintelui Vladimir Putin aceasta și-a redresat puternic economia. Este cunoscut faptul că în prezent Rusia este un puternic producător și exportator de resurse energetice în lume. Aceasta a depășit Statele Unite ale Americii, la producerea de petrol, devenind cel mai impotrant producător din lume, iar multe țări din Europa sunt dependente de importul acesteia. Mai mult decât atât, Rusia este și cel mai mare producator de gaze naturale din lume.
Politica externă și de securitate, pe care o promovează conducerea Rusiei este focalizată pe strategii de menținere a unui rol major pe scena internațională prin susținerea perspectivei multilaterale și prin practicarea unui joc de echilibru în triadele Rusia – China – SUA și Rusia – Europa – SUA; stabilizare și influență în vecinatatea apropiată (spațiul CSI); normalizarea relațiilor cu actorii spațiului european și euroatlantic, datorită existenței unor probleme de natură economică; menținerea unor poziții consistente în Orientul Mijlociu și spațiile adiacente (Siria, Iran și India).
Dezvoltarea relațiilor cu China reprezintă o preocupare majoră a politicii externe rusești, fiind făcute eforturi pentru delimitarea definitiva a frontieri ruso-chineze lunga de . Prin această strategie militară, autoritățile de la Moscova își rezervă dreptul de a apela la armamentul nuclear în orice situație în care Federația Rusă se confruntă cu o agresiune armată ce nu poate fi rezolvată pe alte căi. Deși se apreciaza ca imposibilă declanșarea unor confruntari cu SUA sau cu alte state membre NATO, Rusia dispune de un arsenalul militar puternic care continuă sa fie folosit ca factor de descurajare, și este gata să răspundă oricând unui atac din exterior. Pe plan internațional, încă de la 15 mai 1992, Federația Rusă vine cu inițiativa creării Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) cu scopul de „a consolida pacea, securitatea și stabilitatea atât regională, cât și internațională; apărarea colectivă a independenței, integrității și suveranității teritoriale” a celor șapte state semnatare Armenia, Kazahstan, Republica Kârgâstan, Belarus, Federația Rusă, Tadjikistan și Uzbekistan. Această organizație reprezintă o alianță politico-militară creată de către o parte a statelor CSI în baza semnării Acordului de securitate colectivă. Dacă la începutul anilor 1990, organizația a oferit Rusiei lui Elțîn „o punte” de menținere a influenței în spațiul post-sovietic, prin asistență și exerciții militare sporadice, odată cu anii 2000 Moscova intră în era ofensivei geopolitice a lui Putin, care a culminat cu intervenția militară din Georgia din vara anului 2008. Această politică ofensivă a Rusiei a permis OTSC ieșirea din perioada de stagnare și crearea în unei noi componente militare – Forțele Colective de Reacție Rapidă (KSOR). Printre obiectivele acestei noi colaborări se numără: „respingerea agresiunilor militare și desfășurarea operațiunilor speciale pentru combaterea terorismului și criminalității transfrontaliere, combaterea traficului de droguri provenite din Afganistan; lupta împotriva islamiștilor radicali din Asia Centrală; precum și intervenția pentru combaterea efectelor dezastruoase cauzate de catastrofe naturale sau cele provocate de om”. OTSC se dorește a fi transformată într-o organizație internațională capabilă să raspundă în fața amenințărilor și provocărilor actuale, în condițiile influenței tot mai mari a diverșilor factori globali și regionali în această zonă cât și cele adiacente.
China
Astăzi, China are de departe cel mai mare volum de rezerve valutare din lume – 2,4 trilioane de dolari –, cam de patru ori mai mult decât fondurile de împrumut de care dispune Fondul Monetar Internațional. Acumularea de rezerve valutare este cea mai bună măsură de protecție împotriva volatilității piețelor financiare. Dispunând de rezerve așa de mari, China a trecut cu bine de criza asiatică din 1997 – trecut cu bine și de actuala criză economică. Datorită dezvoltării economice spectaculoase din ultima perioadă, această țară ar putea deveni într un deceniu sau două, puterea economică numărul unu a lumii. Economia ei ar putea depăși economia Statelor Unite, însă, după unii analiști, puterea acesteia în raport cu capacitatea sistemului vestic în ansamblu, devine mult mai puțin importantă, ea fiind mai puțin redutabilă decât economiile combinate ale țărilor membre ale OECD-ului. Aceasta este și mai adevărat în ceea ce privește cheltuielile militare. Investițiile Chinei în sectorul militar nu se apropie nici pe departe de cheltuielile militare ale țărilor membre ale OECD. Politica oficiala a Chinei a vizat, inca din anii '70, patru valori de modernizare: industria, tehnologia, agricultura și armata. Economia Chinei a crescut de 20 de ori în ultimele doua decenii, ceea ce i-a permis să aloce sume importante construirii unui arsenal militar sofisticat, care o propulsează între marile puteri ale lumii. Într-o singură generație, China s-a transformat dintr-o țară preponderant agrară într-un centru de putere la nivel mondial, potrivit POPSCI. Cu doar 10 ani în urmă, bugetul Armatei Populare de Eliberare (PLA) a fost de 20 de miliarde de dolari. Astăzi, acesta a ajuns la mai mult de 100 de miliarde de dolari și reprezintă o șesime din bugetul anual al Apararii al Statelor Unite.
Dintre arsenalul militar cu care se poate lăuda China în prezent fac parte: Drona „Dark Sword” care fost lansată de China în anul 2006; Drona Pterodactyl I UAV – concepută pentru supraveghere de lungă durată la o altitudine medie și pentru misiuni de atac; Avionul invizibil J- început să fie testat de către China în anul 2011 și ar putea intra în dotarea armatei în anul 2017; Racheta balistică DF-21D se poate deplasa în spațiu și apoi intra în atmosferă cu o viteză mai mare de 4.800 de kilometri pe oră; și Avionul spațial Shenlong care este un vehicul fără pilot care a fost deja testat. Ministerul apărării chinez a anunțat intrarea în serviciu a primului port-avion deținut de către China. Nava de 300 de metri, numită Liaoning – după provincia în care a fost recondiționată – este la bază de producție sovietică, achiziționată din Ucraina, noteaza BBC. Pentru moment, vasul nu va avea niciun avion operațional, fiind folosit doar pentru antrenamente. Însă China a precizat că nava, care va trece prin numeroase exerciții maritime, va crește capacitatea statului chinez de a-și apăra propriile interese. Instalarea serviciului port-avionului vine într-un moment în care China se află într-o situație tensionată cu mai multe state asiatice printre care și Japonia. Recent China a introdus în uzul armatei sale cel de-al doilea avion de luptă invizibil. Mișcarea a transformat China în cea mai importantă putere militară din regiune. Avionul de luptă J- realizat primul zbor, noteaza DailyStar. „Acesta este cel de-al doilea model de avion militar proiectat de China în ultimii doi ani, ceea ce sugerează că nivelul tehnologic este destul de impresionant. Acest fapt îi pune pe chinezi în fruntea tuturor vecinilor regionali”, a declarat un analist militar din Australia. Datorită dezvoltarii economice tot mai puternice din ultima perioadă a Chinei, face ca aceasta să investească tot mai mult în armată iar asta începe să-și arate roadele. Cu toate că capacitățile militare ale Chinei sunt cu mult în urma celor americane, aceasta urmărește să-ți sporească progresiv puterea, inclusiv prin lansarea primului port-avion propriu. Într-un raport anual prezentat de Departamentul american al Apararii în fața Congresului Statelor Unite, s-a exprimat îngrijorarea în legătură cu China referitor la manifestele agresive în plan cibernetic prin numeroase atacuri asupra sistemelor computerizate din întreaga lume, inclusiv ale administrației americane. În cazul unui conflict, hackerii se pot transforma într-o armată de spioni sau într-o unitate de elită capabilă să submineze de la distanță operațiunile inamicilor – ceea ce, de altfel, nici nu este un secret, de vreme ce documentele militare chineze vorbesc despre importanța pe care Beijingul o acordă arsenalului cibernetic. Cu toate că înregistrează creșteri accentuate a bugetului pentru apărare și a numeroaselor proiecte de apărare, China nu este considerată o supraputere mondială, ci doar una regională. Unii specialiști consideră că în 20 de ani, această putere militară ar putea depăși pe cea a Statelor Unite, însă asta nu ar însemna neapărat a fi o amenințare pe plan internațional, totul depinde de politica acesteia și nu de forța ei militară. Politica internațională a Chinei este una defensivă, ea nedorind să inițieze sau sa participe la războaie de agresiune, doar exceptând cazul în care aceasta v-a fi atacată.
India
India la fel ca și China este o putere regionala care se afla într-un proces de afirmare, prin dezvoltarea economică înregistrată în ultima perioadă. În planul relațiilor externe India este preocupată de problema Kașmirului, disputatat cu Pakistan, dar și de potențialul hegemonic al Chinei. Forța militară a Indiei este una importantă la nivel regional. Sistemul de securitate indian este forte dezvoltat, astfel India dispunând de o forță militară importantă, fiind a patra pe plan mondial, după China, Rusia și SUA. Mult mai bine stă însă la capitolul forțelor terestre, aceasta se situează pe locul întâi în lume ca dimensiuni. Aviația și forța navală de care dispune India este și ea destul de însemnată și dotată cu aparate de luptă performante. Început în anii '70 (prim test în 1974, înghețat în scurt timp) și relansat după sfârșitul Războiului Rece, programul nuclear indian a devenit public în mai 1998, pe fondul escaladării tensiunilor cu Pakistanul (înarmare balistică și nucleară, problema Kashmirului). Islamabadul a ripostat prin măsuri identice. India a susținut că scopul dezvoltării potențialului nuclear militar este de descurajare și că nu va aplica prima lovitură. Din componența arsenalului său militar mai fac parte și 30 de focoase nucleare (FAS, 2002), are la dispoziție rachete balistice cu rază de acțiune de 150 kilometri (Prithvi), (Agni 1) și (Agni 2), cărora li se adaugă forța aeriană propriu-zisă și flota. India este una dintre cele trei state nesemnatare ale tratatului de neproliferare, iar programul ei nuclear este dezvoltat în continuare. India se bucură și de inițierea uni program spațial, aproape concomitent cu cel nuclear. Încă din anii '80 și 1993- reușit să amplaseze o serie de sateliți pe orbită, parțial cu rachete de producție proprie. Este cunoscut faptul că India are un sector informatic dezvoltat, ceea ce o ajută mult la desfășurarea programului de construcție și de lansare a sateliților de comunicații. În ultimul secol India pune accent tot mai mult pe cooperarea cu Statele Unite, Rusia și Uniunea Europeana, pentru a contrabalansa puterea în ascensiune a Chinei. Insă este binecunoscuta disputa sa cu Pakistanul, o problemă care se pare ca nu v-a fi soluționată curând.
1.2 Smart Defence – noțiuni și abordări
Încă de la începutul constituirii NATO, scopul clar al acestuia era de a avea grijă de securitatea europeană în fața amenințării comuniste a URSS, Europa Occidentală nu dispunea la acea vreme de capacitatea de a răspunde unei astfel de amenințări prin forțele proprii. Odată cu căderea regimului comunist și destrămarea URSS acest scop bine definit a dispărut, dar asta nu înseamnă că a dispărut și tratatul Nord Atlantic. S-a căutat un nou rol pentru Alianță și s-a decis că cel mai potrivit este ca NATO să se implice în activități umanitare pe întreg globul, dar și să ajute la integrarea fostelor state comuniste. Începand cu 1990, NATO a devenit o formațiune din ce in ce mai complexa, pentru a corespunde noii structuri de securitate internationala, în care riscurile s-au diversificat ca substantă și arie din care provin. Mediul de securitate fluid, complex si volatil, a carui dinamică a riscurilor se manifestă pe diferite arii de interes: militar, politic, economic, social, cultural, a influentat procesul de transformare al Alianței.
Intervențiile NATO după Războiul Rece în Balcanii de Vest, în Bosnia (1995-1996) și Kosovo (1999) au demonstrat incapacitatea națiunilor europene de a gestiona criza fără ajutorul diplomatic și militar al SUA.
Odata cu criza ce a debutat din 2007, la nivel internațional au apărut majore transformării cu impact consistent asupra mediului internațional de securitate. Pe de o parte ne confruntăm cu vechile amenințarii cum sunt: terorismul internațional, prolifierea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată, conflicte inter-etnice, riscuri și amenințări energetice și cibernetice care continua să atragă atenția comunității internaționale. Pe de altă parte, criza a scos la iveală punctele tari și cele slabe ale principalilor actorilor internaționali, și a demonstrat că noi actori încep să se afirme pe arena internațională, mult mai puternici din punc de vedere economic, care aparent pot deveni o nouă provocare și insecuritate la adresa securitații colective.
SUA, unul din actorii impotranți ai arenei internaționale, și principalul contribuitor la bugetul NATO a resimțit efectele crizei economice si financiare din 2007 mult mai puternic decat alți actori, China este un bun exemplu.
Din 2007, odată cu apariția crizei, economia mondială sa confruntat cu perioada cea mai gravă de la sfârșitul celui de al doilea război mondial. Guvernele aplică restricții bugetare pentru a aborda această recesiune economică, care are un efect considerabil asupra cheltuielilor de apărare. În acest context, s-a conturat ideea necesitații unei noi abordări în cadru NATO, care vizeaza SUA și statele europene, acestea să beneficieze de aceleași garanții de securitate.
Astfel apare la nivel NATO și UE conceptul de Smart Defence și Pooling and Sharing, cele doua noțiuni presupun efortul de a coopera, de a pune în comun capabilitățile statelor membre, de a investi împreună în dezvoltarea capabilităților necesare pentru utilizarea lor în comun, si de asemenea de eficientizare a cheltuielilor pentru aparare în contextul actualei crize economice și financiare mondiale.
Termenul Smart Defence a fost folosit pentru prima dată de Generalul NATO, Andres Fogh Rasmmusen la începutul lui 2011, care a oferit mai multe discursuri în care aproba dezvoltarea climatului economic multinațional, nevoia de cooperare și planificare economică regională pentru a construi capabilitățile îmbunătățite Alianței.
În aceiași ordine de idei, conceptul Smart Difence este definit drept: un nou mod de a gândi generarea de capabilități de apărare modernă de care Alianța are nevoie pentru a se adapta la noile provocări pentru următoarea perioada.
Conceptul Smart Defence se referă la o politică de austeritate care nu afectează nivelul securității colective și care se bazează pe următoarele patru principii:
• o mai mare flexibilitate a Alianței;
• o mai bună interoperabilitate a statelor membre;
• stabilirea clară a priorităților bazate pe evaluarea obiectivă a pericolelor;
• set de proiecte comune, divizate pe termen scurt, mediu și lung.
Smart Defence se bazează pe domeniile care sunt critice pentru NATO, în special apărarea balistică- antirachetă, intelligence, supraveghere și recunoaștere, menținerea starii de pregătire, formare și pregătire în vigoare, antrenament și pregătirea eficientă a forțelor – toate acestea sunt pe lista de priorități ale NATO. Scopul programului Smart Defence este acela că națiunile Alianței trebuie să acorde prioritate acelor capacități de care NATO are nevoie cele mai mult, să se specializeze în ceea ce statele știu să facă cel mai bine, și să caute soluții la problemele comune multinaționale. NATO poate acționa ca intermediar, să ajute popoarele în a stabili ceea ce pot face împreună la un cost mai mic, mai eficient și cu un risc mai mic.
Prima prioritate pe agenda NATO este scutul antirachetă, apoi sistemul de supraveghere aeriană, mișcări de trupe și tehnică de luptă, ale statelor vecine teritoriului Alianței Nord-Atlantice. Constructia scutului antirachetă a fost inițiat de Statele Unite ale Americii, iar Turcia, Spania, Polonia și România au fost de acord să găzduiască elemente ale acestuia pe teritoriul său.
Pentru acest scop, Țările de Jos (Olanda) au anunțat planurile lor de a dota patru nave cu radar, iar Germania va participa oferind sistemele sale Patriot.
De asemenea, în vizorul Cartierului General al NATO se află și îmbunătățirea capacității de transport aerian, de care dispun aliații euroepeni, tocmai pentru că, la acest capitol există un deficit major. Sisteme de supraveghere terestre, maritime și de aer joacă un deosebit de important rol în protecția forțelor NATO în teatre. Echipamentul necesar de Supraveghere a Sistemului de aer-sol NATO (AGS) au fost deja achiziționate printr-un acord multinațională între Bulgaria, Republica Cehă,Republicii, Estonia, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg,Norvegia, România, Slovacia și S.U.A. Lupta împotriva dispozitivelor explozive improvizate (IED) este un alt punct-cheie în protecția forțelor NATO în teatrele de operații, în noiembrie 2011, treisprezece țări au decis să achiziționeze în comun tehnologii de control pentru IED. Sistemul de avertizare și control aeropurtat (AWACS) de asemenea foarte importante pentru NATO.
O alta prioritate al programului Smart Defence este specializarea, asta pentru că pe viitor nu va mai fi posibil pentru fiecare stat aliat să fie în stare să facă orice pe plan militar. Smart Defence mai determină și formarea de grupuri de state aliate care își asumă, împreună, anumite capacități defensive, imposibil de finanțat dacă s-ar fi rezumat fiecare la bugetul național de apărare.
Un exemplu bun în acest sens ar fi: 10 țări aliate și două state partenere au alocat banii necesari pentru a achiziționa trei nave de transport militar aerian – C-17 Globemaster – utile viitoarelor misiuni ale forțelor lor expediționare, în teatrele de operațiuni aliate. Acesta este tipul de cooperare militară dezirabilă, în viitor.
Participarea aliaților în proiecte militare multinaționale este calea consolidării capacităților militare ale NATO, într-un prezent și viitor marcate de austeritate financiară.
De-alungul anilor, alinierea priorităților naționale cu cele ale NATO a fost o provocare, Smart Defense este o oportunitatea pentru o abordare transparentă, de cooperare și de cost, eficiente pentru a satisface cerințele noilor provocări.
Smart Defence este un mod inteligent de a investi în capabilitățile necesare garatării securitații si aparării a cărui dezvoltate a a luat amploare din cauza efectelor de criza economică și financiară asupra bugetelor militare ale statelor membre UE și NATO. Ideea de a investi în mod inteligent în apărare își are originea înca de la primele faze ale dezvoltării dimensiunii de securitate și apărare ale celor două organizații ale cărei utilitate a fost înțeleasă demult, însă se dorește a fi pusă în aplicare abia în condițiile crizei economice și financiare.
Pe lângă avantajele pe care le aduce Smart Defence, apar și unele dezavantaje cum era și de așteptat. Astfel conform acestui concept, statele componente NATO trebuie să depună efortul de a cuprinde trei prioritați necesare: prioritizare- alinierea priorităților naționale în ceea ce privește capabilitățile cu priorități NATO ; specializare- concentrarea investițiilor doar în anumite arii ale industriei de apărare, urmând ca eventualele capabilități necesare, dar inexistente, să fie asigurate de statele specializate în acel domeniu; și cooperare. Toate acestea apar ca reale provocări și pot aduce dificultăți în realizarea lor. Specializarea pare a fi cel mai sensibil aspect, dat fiind faptul că prin aceasta statele ar trebui să renunțe la anumite domenii ale industriei de apărare, pentru a se concentra asupra altora, realizate mai bine, în ariile unde sunt mai necesare garantării securității naționale. Spre exemplu, un stat a cărui graniță este reprezentat, în mare parte de țărmul oceanului, atunci acesta se va concentra asupra industriei construcției de nave, lăsînd construcția de aeronave în grija altui stat. Aceasta duce atât la posibilitatea ca organizarea structurilor de forță naționale să fie modificată, cât și la posibile efecte negative în plan economic, din cauza dispariției anumitor ramuri ale industriei de apărare.
Unele națiuni, dealtfel pentru majoritatea aliațiilor, au anumite sarcini și responsabilități care trebuie să fie gestionate la nivel național. Prin urmare, renunțarea la aceste sarcini, sau punerea în comun cu alte state și partajarea lor e nu este soluția cea mai buna, deoarece este vazută ca o amenințare la adresa securității și independenței statului.
Este o chestiune extrem de sensibilă, deoarece, în prezent, mulți oficiali din statele membre ale NATO consideră că este vorba de aspecte ce țin de suveranitatea națională. Asta însemnând că nu concep și încă nu acceptă ca în anumite chestiuni ale apărării naționale, gestionate – inclusiv acum – de forțele lor armate, să depindă de vecini, care în viitor ar primi însărcinarea de a avea misiuni cu mijloace tehnice de luptă specifice. Aici este și marea problemă a viitorului. Nu doar specializarea militară, ci și ajutorul concret acordat aliatului care nu va mai avea, de pildă, aviație. Există și un precedent acela al Poliției Aeriene asigurate de NATO – la care au participat, prin rotație, și piloți militari români, cu aeronavele din dotare – pentru securitatea spațiului aerian al statelor baltice. Iar acum se fac eforturi pentru ca Statele Unite să agreze ideea de a disloca escadrilele sale de luptă, de pe teritoriul Germaniei, pe cel al României, pentru a fi parată situația în care Forțele Aeriene Române nu vor mai avea avioane de luptă operative, dar piloții noștri militari ar putea zbura, în dublă comandă, cu cei americani, instruidu-se astfel pe aeronave ce ar putea intra ulterior în dotarea armatei naționale. Un alt precedent este decizia Danemarcei de a renunța la submarine – după ani lungi de dezbateri – mizând, într-o situație de criză, pe intervenția submarinelor statelor aliate ce le au dislocate, în apropierea apelor maritime daneze. Smart Defence mai determină și formarea de grupuri de state aliate care își asumă, împreună, anumite capacități defensive, imposibil de finanțat dacă s-ar fi rezumat fiecare la bugetul național de apărare. De exemplu, 10 țări aliate și două state partenere au alocat banii necesari pentru a achiziționa trei nave de transport militar aerian – C-17 Globemaster – utile viitoarelor misiuni ale forțelor lor expediționare, în teatrele de operațiuni aliate. Acesta este tipul de cooperare militară dezirabilă, în viitor.
De asemenea aici ar putea apărea și un precedent și anume, unele dintre națiunile ar putea privi Smart Defence ca un mod convenabil de a evita furnizarea parții lor echitabile și povara rezonabila a activelor nationale aliantei. Smart Defence are sens doar în cazul în care acesta aduce noi capabilități pentru Alianță, sau contribuie la menținerea capacităților care altfel nu ar fi putut fi susținute. Smart Defence nu este un substitut pentru angajamentul de Apărare.
Smart Defense este un concept care încurajează aliații să coopereze în dezvoltarea, dobândirea și menținerea capabilităților militare pentru a face față problemelor de securitate actuale, în conformitate cu noul concept strategic al NATO. Prin urmare, Smart Defence înseamnă punerea în comun și partajarea capacităților, stabilirea priorităților și coordonarea eforturilor. Dintre factorii care conduc la nevoia de a aplica acest concept, fac parte starea economiei globale și evenimentele recente din Orientul Mijlociu. În aceste vremuri de criză, reechilibrarea cheltuielilor pentru apărare între națiunile europene și Statele Unite este mai mult decât oricând o necesitate. Aliații trebuie să reducă decalajul față de Statele Unite, prin dotarea ei cu capabilități, care sunt considerate a fi critice, dislocabile și sustenabile, precum și să demonstreze voință politică pentru a atinge acest obiectiv. Trebuie să fie o împărțire echitabilă a sarcinii de apărare. Fiecare stat membru al NATO va fi chemat să-și cheltuiască resursele pentru nevoile prioritare ale Alianței și nu pentru ceea ce consideră necesar pentru apărarea proprie. Pentru aceasta este nevoie de stabilirea unor priorități colective clare, de evitarea suprapunerilor și a dublărilor, de promovarea unei politici realiste și de stabilire a responsabilităților astfel încât, la finele anului 2020, NATO să dispună de o gamă completă și diversificată de capabilități, necesară îndeplinirii obiectivelor strategice stabilite.
Concluzii
Totul costă, iar pe vreme de criză se dovedește că e din ce în ce mai scump la capitolul apărare, însă Smart Defence e o mare provocare în contextul crizei economice.
Sintagma-cheie a acestui concept este să cheltuim mai puțin și să realizăm mai mult printr-o cooperare multinațională extinsă. Pentru mulți asta înseamnă punerea în comun și utilizarea capabilităților diverselor state membre. În principiu, în așa fel încât ce nu are un stat să fie completat de un alt stat. Aplicarea în profunzime a conceptului a devenit și mai stringentă odată cu criza financiară, în condiții de austeritate, când vine vorba despre cheltuieli de apărare, inclusiv în ce privește procentul de 2%, pe care ar trebui fiecare stat NATO să-l acorde pentru apărare, lucru care în aproape toate statele europene cel puțin nu se aplică. Așadar, în esență, apărarea inteligentă, după cum îi arată numele, presupune compensarea prin soluții ingenioase a lipsei sumelor de care în urmă cu câțiva ani dispuneau bugetele de apărare.
1.3 Relația dintre Smart Power și Smart Defence
Hard Power (puterea militară) a învins războaie, Soft Power (puterea diplomatică) a învins pacea, Smart Power le combină pe acestea două. Această expresie ce combină Hard Power (forța militară) cu Soft Power (pârghiile de intervenție noncoercitive nonmilitare, diplomația, influența economică și culturală, programele de asistență etc), concept propus prima dată de Joseph Nye, în 2004. În esență, puterea folosită inteligent presupune adaptare și adecvare a instrumentelor pentru a servi eficient obiectivelor strategice pe termen lung.
Smart Power este o combinație eficientă între Hard Power (puterea de a constrânge) și Soft Power (puterea de a convinge), prin modalități pragmatice care ajuta națiunile să-și promoveze interesele pe plan internațional. Integrarea diverselor surse de putere națională complete, active și flexibil este esența Smart Power. Această strategie care combină Hard Power și Soft Power permite națiunilor să se asigure împotriva noilor schimbări și a celor mai periculoase amenințări care au loc în mediu internațional nesigur.
În 2006, CSIS a lansat o Comisiei bipartizană pe Smart Power pentru a dezvolta o viziune pentru a ghida angajamentul global al Americii. Acest raport stabilește concluziile Comisiei și un set discret de recomandări pentru modul în care viitorul președinte al Statelor Unite, indiferent de partid politic, poate pune în aplicare o strategie de Smart Power.
Conceptul de Smart Power, care are drept instrumente interconectarea diplomației, apărării și dezvoltării face parte din viziunile politicie a președintelui Obama și a secretarului de stat Clinton. Smart Power înseamnă dezvoltarea unei strategii integrate, baza de resurse, pentru realizarea obiectivelor americane, bazându-se atât pe Hard Power cât și pe Soft Power. Este o abordare care subliniază necesitatea de o armată puternică, dar, de asemenea, și investește foarte mult în alianțe, parteneriate la toate nivelele, cu scopul de a-și extinde influența americană în diferite părți ale lumii și de a stabili legitimitatea de acțiune americană. Furnizarea de bun la nivel mondial este esențială în acest efort, deoarece ajută America în reconcilierea puterei sale copleșitoare cu restul de interesele și valori ale lumii.
Interesul în creștere pentru Smart Power reflectă două tendințe contemporane, una
structurală și pe termen lung, alta pe termen scurt și conjuncturală, determinată în principal de politicile actualei administrații americane. Motivul cel mai evident pentru a reflecta seriozitate în Smart Power este din cauza deficiențelor larg percepute de politici ale administrației americane în ultimii șapte ani. Este larg răspândită credința în America și în întreaga lume că administrația națională de politică externă și securitate din perioada guvernării Bush, nu a fost una inteligentă, în proprii lor termenii, și, ca urmare, ei au compromis interesele diplomatice și de securitate ale Statele Unite, a provocat resentimente fără precedent în întreaga lume, și au diminuat foarte mult poziția Americii în lume . În schimb, liderii din alte țări au fost mai sofisticați în utilizarea instrumentelor lor de putere. Deși nu fără defecte semnificative, conducerea chineză, de exemplu, a utilizat strategic resurse sale de energie. Opțiunile politice individuale făcute de președintele Hu Jiantao și consilierii săi au reflectat o analiză sofisticată a lumii așa cum este, și-au desfășurat o serie echilibrată, integrată de instrumente pentru a-și atinge obiectivele lor politice limitate, precum și pentru avansarea scopurilor lor naționale. Decizia lui Hu de a dezvolta în mod constant o doctrină de „creștere pașnică a Chinei” este un contrapunct clar pentru abordarea președintelui George W. Bush, care s-a axat în mare măsură pe necesitatea de a menține superioritatea militară. Cu toate acestea ambele abordări constituie exemple clare de calcule luate de politicile conducerii unui stat puternic, care este relativ independent și nu modelat în mod inevitabil de factori structurali. Conducerea chineză a luat decizii conștiente să urmeze acest curs inteligent. Ar fi putut urmări o strategie de creștere militară a Chinei.
Pentru ca acest concept a fost adoptat de administrația Obama, multi analiști consideră ca acesta se referă doar la Statele Unite, insă avem multe alte exemple de state mari și mici care pun în practică acestă politică. Bunăoară avem exemplele statelor mici care sunt expetre ale strategiei Smart Power. Singapore a investit suficient în resursele militare proprii pentru a părea imposibil de acaparat pentru vecinii care dorește sa-i descurajeze, dar a combinat această abordare cu susținerea activă a acțiunilor diplomatice în Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est, precum și eforturi de a-și transforma universitățile în noduri ale unor rețele de activității nonguvernamentale din regiune. Elveția se folosește de multă vreme de o combinație între serviciul militar obligatoriu și geografia sa muntoasă ca resurse ale descurajării, concomitent făcându-se atractivă pentru alții prin rețele bancare, comerciale și culturale. Quatar, o peninsulă de mici dimensiuni de pe coasta Arabiei Saudite, a permis folosirea teritoriului propriu pentru baze militare americane în timpul invaziei Iraqului, sponsorizând în acelaș timp Al Jazeera, cea mai populară televiziune din regiune, care își ține o atitudine foarte critica la acțiunile americane. Norvegia a intrat în NATO pentru apărare, dar a dezvoltat politici orientate spre asistență pentru dezvoltarea peste hotare și spre medierea conflictelor, cu scopul de a-și crește Soft Power peste nivelul așteptat.
În timp ce multe dintre conceptele asociate cu Smart Power apar destul de simple ca ideie, ele devin mult mai complicate atunci când se încearcă o aplicare în cazuri reale. Este valabil mai ales atunci când se aplică în mediu dinamic internațional. Generalul James Jones, consilierul de securitate națională, a descris recent domeniul de aplicare al schimbării pe care aceste medii le necesită: „Trebuie să înțelegem termenii securitate națională și securitatea internațională acestea nu mai sunt limitate la ministerul apărării și ministerul de externe, în fapt, ea cuprinde aspecte economice ale societăților noastre. Aceasta cuprinde energie, de asemenea mai cuprinde noi amenințări, amenințări asimetrice care implică proliferarea, și care mai implică transferul ilegal de arme și narco-terorism”.
Dezvoltarea unui Smart Power bazată pe strategie va necesita dezvoltarea în întregime de noi capabilități și sincronizarea eficientă a capacităților existente, pentru a contracara amenințările asupra mediu care au loc în schimbare rapidă. La sfârșitul Războiului Rece, multe solutii de Smart Power de succes au fost abandonate pentru că erau la fel de costisitoare și irelevante pentru o eră în curs de dezvoltare și de concurență pașnică, devenind evident că multe dintre aceste capacități erau nu doar necesare pentru a fi păstrate ci ele trebuiau să și evolueze.
Critic pentru expunerea unei game mai largi de instrumente ale Smart Power disponibile în Statele Unite, este de a determina cum și când cele două tipuri de putere sunt echilibrate, integrate și sincronizate între principalele departamente guvernamentale din SUA și alte instituții naționale pentru a contracara orice amenințare asimetrică. Liderii însărcinați cu punerea în aplicare a diferitelor elemente ale puterii naționale americane caută soluții pentru integrarea conceptului de Smart Power. Însă integrarea eficientă a resurselor Smart Power și abordarea acesteia, trebuie să fie, de asemenea, caracterizat de un fel de împuternicire prin care se acordă libertatea actorilor individuali de acțiune, și le permite viteza și agilitatea de a răspunde cu Hard Power sau Soft Power, sau de cele mai multe ori cu o combinație eficientă ale ambelor.
Securitatea Americii în secolul XXI, necesită o renaștere a Smart Power și o recunoaștere a faptului că apărarea națională este o responsabilitate a întregului guvern. Un număr de factori trebuie să fie luați în considerare continuu și reevaluați pentru a realiza un echilibru adecvat în disponibilitatea resurselor de Hard Power și Soft Power și aplicarea acestora în scopuri ofensive și defensive.
Dezvoltarea și menținerea unui Smart Power flexibil și echilibrat, bazat pe sistemul de securitate va duce la necesitatea ca toate agențiile de guvern să-și adapteze abordările și prioritățile lor.
Acțiunile inițiate de a trecerea de la o majoritate covârșitoare de Hard Power și abordări militar-centrice la Smart Power, duce la posibilitatea că Statele Unite să fie depășite de aceasta. Există preocuparea ca liderii vor slăbi capacitatea Hard Power prea mult și prea devreme, fără a obține capacitățile necesare de Soft Power în loc. Chiar și atunci când aceste capabilități de Soft Power sunt pe deplin în loc, este necesar ca în exercitarea Smart Power, America să dispună de capacitățile și potențialul de a desfășura forțe militare cu efect imediat oriunde sunt cerute acestea.
Echilibru, agilitate, și durabilitatea sunt esența de angajare pentru Smart Power – amestec inteligent de energie, care va funcționa cel mai bine într-o anumită situație nu poate fi determinat în din timp. Acest amestec de Smart Power va trebui să varieze adaptiv ca evenimentele să se desfășoară pe perioade variind de la zile la ani.
Există o nevoie de echilibru, agilitate, și durabilitate:
Echilibru – Furnizarea echilibrată de Hard Power și Soft Power într-o paradigmă de Smart Power nu înseamnă folosirea instrumentelor și resurselor din fiecare la fel, nici echilibrul nu implică faptul că fiecare provocare de securitate va necesita abordări atât Hard cât și Soft. Mai degrabă, echilibru în Smart Power se referă la accesibilitatea și coordonare resurselor Hard și Soft.
Agilitatea – Cu progresele tehnologice și operaționale, nevoia de agilitate în război convențional au fost obținute de ceva timp. Cu toate acestea, agilitatea în Smart Power este de asemenea esențială. În primul rând, agilitate în aplicarea Smart Power rapidă și ușoară este necesară pentru a se potrivi cu adversarii care se confruntă. Adversarii sunt agili deoarece acestia nu sunt limitați de birocrații concurente și procesele complexe de aprobare. Pe lângă absența unor constrângeri ale libertății lor de acțiune, împreună cu accesul la tehnologia modernă și de mobilitate, face utilizarea conceptului de Smart Power mai ușoară. În al doilea rând, agilitate în gândire și luarea rapidă a deciziilor este necesar pentru a răspunde la scenariile asimetrice.
Sustenabilitatea – Societatea contemporană americană nu este una răbdătoare, iar sistemul politic american este părtinitor față de furnizarea de rezultate rapide și constitutive.
Trecerea la Smart Power nu este sincronizat cu aceste realități politice, aici este nevoie de timp pentru a elabora, implementa, și să obțină rezultate. Nu se știe cât timp va dura pentru a ajunge la o strategie regională sau națională de Smart Power matură, nici nu este cunoscut cât de mult va influiența la succesul deținerii puterii elemente din Soft Power, cum ar fi diplomația. Ceea ce este clar, totuși, este că susținerea angajării comunicțiilor, și de aplicare a legii în comerț vor fi necesare. America nu trebuie să fie doar răbdătoare ci și persistentă: angajarea, re-angajarea, și consolidare.
Statele Unite au în general trei opțiuni atunci când răspund la provocările globale. În primul rând, se poate proceda unilateral. Această abordare oferă libertate de acțiune, dar riscă opoziția internațională și izolare. Acțiune unilaterală, de asemenea, pierde din beneficiile financiare și operaționale de sprijin aliat. Liderii politici americani au discutat eficacitatea de unilateralism în ultimii ani. Deși nu președintele va ceda opțiunea de acțiune unilaterală, Statele Unite ale Americii înțeleg foarte bine pericolele acestei abordări și beneficiile de aliați și parteneri. În al doilea rând, Statele Unite pot întruni în coaliții ad-hoc, angajarea într-un internaționalism bazată pe consens. Această abordare se poate bucura de avantajele repartizării sarcinilor, dar coalițiile conduse de SUA sunt libere de constrângerile impuse de partenerii de alianță, care pot avea priorități sau scopuri divergente. Deși internaționalismul bazat pe consens permite Statelor Unite să abordeze provocările care apar, se dorește, de asemenea, construirea unui grup de state care au același scop, pentru a nu apărea divergențe între acestea, și pentru o mai bună funcționalitate a punerii în aplicare a politicii acestei Alianțe. Succesul acestor eforturi depinde în mare măsură de structurile preexistente ale Alianței. Internaționalism bazat pe consens face prea puțin în a construi o fundație pentru a face față provocărilor viitoare. Guvernarea americană ar trebui să vedă internaționalismul bazat pe consens ca pe o opțiune pragmatică, pe termen scurt, care are o valoare limitată dincolo de obiectivele imediate ale coaliției.
În al treilea rând, Statele Unite pot lucra prin tratate, alianțe și organizații multilaterale, așa-numitele norme bazate pe internaționalism. Acorduri formale și normele globale asigură Statelor Unite ale Americii capacitatea permanentă de a acționa împreună cu aliații la momentul când e cea mai mare nevoie de aceștia. Această abordare a servit Statele Unite și în timpul Războiului Rece și ar trebui să fie piatra de temelie a internaționalismului de astăzi pentru a merge mai departe.
Deși normele internaționale se bazează pe instituții și acorduri, care sunt actualizate și capabile să facă față provocărilor din ziua de astăzi, în special a creșterii actorilor nonstatali, investirea în astfel de sisteme oferă atât beneficii pe termen scurt cât și pe termen lung, dincolo de ceea ce acțiunea unilaterală internațională sau de consens poate aduce.
Pe termen scurt, norme și instituții la nivel mondial permite Statelor Unite de a aborda mai multe pericole în același timp, fără a avea de a construit un consens de răspuns la orice provocare. Din cauza intereselor și responsabilităților globale ale Americii, se constată adesea gestionarea numeroaselor crize simultan. Unele dintre aceste probleme pot fi de natură regională și necesită instituții regionale pentru a le aborda. Altele pot fi transnaționale și necesită o mulțime de actori de state concentrate în acțiune de-a lungul timpului, ceva ce doar pe baza normelor internaționale se pot produce..
Pe termen lung, investind în instituții și norme globale duce la păstrarea ideilor, valorilor și intereselor americane pe viitor. Acest lucru este deosebit de important în condiția în care ponderea relativă a puterilor non-occidentale au crescut în ultimii ani iar America nu a avut același succes de a se afirma în plan internațional.
Politica mediului global curent este una tridimensională, în care puterea militară interstatală se se concentrează cel mai mult în Statele Unite, puterea economică interstatală are o distribuție multipolară între Statele Unite, UE, Japonia și BRIC, iar puterea asupra unor chestiuni transnaționale, cum ar fi schimbările climatice, infracționalitatea, terorismul, epidemiile cunoaște un grad ridicat de difuzie. Evaluarea distribuției resurselor între participanți variază în funcție de domeniu. Lumea nu este nici unipolară, nici bipolară și nici haotică, ea este toate trei la un loc. În aceste condiții o startegie Smart Power ar trebui să înțeleagă și să facă față distribuției de putere în diferite domenii.
Autorul Joseph S. Nye, Jr în cartea sa Viitorul Puterii, identifică cinci pași de implementare a unei strategii inteligente americane implimentate cu succes. Astfel primul pas în conceperea unei strategii Smart Power este definirea clară a obiectivelor dorite. Stabilirea clară a priorităților e foarte importantă, iar americanii ar trebui sa-și identifice scopul dominant: menținera dominanței sau preponderența în privința resurselor de putere sau promovarea valorilor prin desîvârșirea democrației interne sau prin participarea intervenționalismului liberal în strainătate. După ce ai stabilit clar obiectivele vine și pasul doi care constă în inventarierea corectă a resurelor de care dispune și evaluarea modului prin care acest inventar se va modifica odată cu schimbarea contextelor. Statele Unite stau foarte bine la momentul actual la capitolul resurse, investind foarte mult în resursele militare și tehnologie avansată, astfel în cât nici o țara la momentul de față nu poate balansa puterea americană în sensul tradițional. Urmează al treilea pas care se referă la evaluarea resurselor și preferințelor celor vizați de încercări de influiențare. Următorul pas constă în alegerea între anumite comportamente de putere, alegerea puterii de impunere sau a puterii de cooptare în diferite situații și ajustarea tacticilor în așa fel în cât acestea să se sprijine reciproc, și să nu se submineze. Ideia acestui punc este ca trebuie decis în funcție de situația cu care se confruntă ce e cel mai potrivit de aplicat Hard Power cu descurajarea militară sau diplomație prin apelarea la Soft Power. Istoria ne-a arătat o serie de exemple în care acestea nu sunt valabile peste tot la fel. Și ultimul pas la fel de important ca precedentele constă în evaluarea atentă a probabilităților de înregistrare a succesului în realizarea obiectivelor, atât la nivelul marii srategii, cât și in privința tacticii oricării încercări de influiențare. Cu toate că Statele Unite este o mare putere militară și economică, acesta trebuie sa-și cunoasca limitele și să nu le depășeasca pentru a duce cu succes până la sfărșit obiectivele propuse.
Politica Smart Power și aplicarea acesteia în Orient
Am ajuns să trăim într-o lume hiperconectată, în care starea de securitate dintr-un nod de rețea, determină standardul de viață al ocupanților altui nod. Pe baza acestui principiu asigurarea securității se transformă într-o activitate de antreprenoriat: inovație conceptuală și aplicarea ei efectivă prin Smart Power.
Odată cu atentatele de la 11 septembrie 2001. Vestul a început lupta contra terorismului, însă la ora actuală cele mai importante rețele teroriste cum sunt Hamas, Hezbollah sau rețeaua Haqqani încă își continuă activitatea. Doctrina loviturii preventive a eșuat. Nu poți reduce violența prin promovarea unei păci negative, altfel spus dacă răspunzi la violență cu violență, conflictul se adâncește pe termen lung. Un scurt exercițiu de imaginație: în Ierusalim, israelienii obțin informații care sugerează că operativii Hamas se pregătesc de un nou atac sinucigaș asupra unui grup de turiști străini. Comportamentul membrilor Hamas este urmărit și analizat și în cele din urmă ei sunt eliminați din ecuație de forțele de securitate. Acesta este un exemplu fictiv de pace negativă, în sensul în care, pe termen scurt asemenea acțiuni sunt eficiente: turiștii străini sunt în siguranță, Hamas a mai pierdut o celulă operativă și starea de securitate nu a suferit mari schimbări. Dacă am privi pe termen lung aceasta nu este cea mai reușită soluție, deoarece oricând există noi ținte vulnerabile care pot fi exploatate iar celula teroristă care a fost eliminată poate oricând înlocuită. O alternativa la aceasta este pacea pozitivă, unde accentul nu cade numai pe observarea fragmentată a comportamentului vizibil al organizației, ci se referă și la înțelegerea contextului și a atitudinilor generate de acesta. Schimbarea contextului este scopul final al mecanismului păcii pozitive. Pe agenda politica americană cu privire la Orientului Mijlociu a fost adusă în discuție problema ca Occidentul să facă lumea musulmană capabilă să respingă de una singură radicalismul. Această strategie se bazează pe ajutor economic, educație, egalitate între sexe și domnia legii. Toate aceste principii sunt lăudabile, dar între enunțarea și finalitatea lor trebuie să existe o strategie clară. La ora actuală, Occidentul exportă capital financiar, uman și know-how către Orient, altfel spus, acțiunile de mai sus se întâmplă și astăzi, însă rezultatul nu e cel așteptat. Securitatea Occidentului depinde de starea de securitate din Orientul Mijlociu, mai mult decât ne putem imagina: terorism, petrol, imigrație, crimă organizată, infrastructuri critice – toate aceste elemente influențează standardul nostru de viață. Hamas are legitimitate în fața palestinienilor, iar tocmai această legitimitate trebuie erodată. Este mai ușor să atragi oamenii către democrație, decât să le impui să fie democrați.
Modalități de a atrage către democrație se face prin mecanisme economice, democratizare prin inovație economică. Eperiența numeroaselor companii care au investit în zone instabile sau în zone post-conflict și care au avut succes, sunt un bun exemplu. Prin inițiativele de antreprenoriat din aceste zone, se poate ajunge la adevărate ancore de securitate. Acest lucru se întâmplă cu ajutorul mai multor strategii cum ar fi oferirea produselor și serviciilor pentru piața locală la prețuri scăzute în comparație cu cele din import, asigurarea unei piați a muncii, oferirea accesului la educație și specializare. Cu ajutorul acestor acțiuni, crește standardul de viață al comunității și implicit se reduce riscul apariției unui conflict. În mare parte acestea sunt și activitățile desfășurate de Hamas în teritoriile palestiniene, numai că scopul lor final nu este democratizarea, ci radicalizarea. În cazul grupărilor teroriste și implicit a întregului Orient, problema ține de paradigma de gândire – atât a Occidentului, cât și a lumii musulmane.
Aplicația Smart Power în Libia
Un exemplu recent de aplicare a Smart Power este și intervenția din Libia. Atitudinea SUA în Libia a fost cât se poate de diferită față de celelate intervenții avute de până acum. Având în minte atât experiențele din ultimii zece ani din Afganistan și Irak și percepțiile din lumea arabă, cât și fenomenul mai amplu și recent al Primăverii Arabe, cu reverberațiile sale regionale, SUA au adoptat o poziție prudentă, dar nu pasivă. Washingtonul nu s-a plasat vizibil în fruntea acțiunii internaționale în Libia. A încurajat organizațiile regionale și internaționale (e.g. ONU, UE, NATO, Liga Statelor Arabe) și actori statali precum Franța, Marea Britanie, Qatar, Emiratele Arabe Unite să se implice, asigurând în același timp discret, dar constant sprijinul diplomatic, logistic și strategic pentru coerența acțiunilor partenerilor.
Scopul pe care îl urmarește aici Statele Unite prin politica sa de Smart Power este de adaptare și adecvare a instrumentelor pentru a servi eficient obiectivelor strategice pe termen lung în această regiune. În Libia are loc o viața în tranziție este plină de întrepătrunderi. Magazine cu ultimele colecții vestimentare și mobilă minimalistă occidentală conviețuiesc alături de tarabele volante, tineri pe rotile fac zig-zaguri pe lângă femei acoperite cu niqab și bătrâni în costume tradiționale. Capre pașnice se zăresc în plantații de măslini, alături de tancuri probabil ascunse pe vremuri de radarele NATO, în timp ce mașini de lux se întrec pe autostrăzi învecinate cu camionete Mitsubishi care au supraviețuit nu doar regimului trecut. Tranziția în sine este o întretăiere a timpurilor și o răspântie de drumuri potențiale.
Comunitatea internațională s-a implicat mult ca să ajute Libia. Printr-o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU s-a impus un embargo de import de armament, în zona de interdicție aeriană și a decis protejarea „prin orice mijloace“ a populației civile împotriva forțelor gaddafiste. Comunitatea internațională face tot posibilul pentru a înlătura acțiuniile teroriste ale lui Gaddafi, astfel ajutându-i pe libienii să-și continuie lupta pentru eliminarea regimurilor opresive, pentru a-și atinge aspirațiile spre libertate și demnitate.
Tendințele din rândul oamenilor de aici sunt toat mai accentuate pentru stabilitate și predictibilitate. Iar pe agenda politică a liderilor și formațiunile politice au ecou tot mai mare mesaje de lege și ordine, siguranță și liniște.
1.4 Cooperaea NATO- UE, relația Pooling and Sharing
La fel ca și ideea de Smart Defence, conceptul de Pooling and Sharing nu este nou, acesta din urmă a apărut în 2003, el fiind o strategie de securitate europeană care are drept scop crearea de proiecte commune de aparare între NATO și UE. Un schimb de scrisori între Secretarul General al NATO și a Președinției UE în ianuarie definit domeniul de aplicare al cooperării și modalitățile de consultare pe probleme de securitate între cele două organizații. Cooperarea s-a dezvoltat în continuare cu semnarea Declarației NATO-UE privind PESA în decembrie 2002 și a acordului în martie unui cadru de cooperare. NATO și UE se întâlnesc în mod regulat pentru a discuta probleme de interes comun. Întalnirile au loc la diferite nivele, inclusiv la nivel de miniștri de externe, ambasadori, reprezentanți militari și consilieri de apărare. Există contacte regulate de personal la toate nivelele între Personalul Internațional NATO și Statul Major Militar Internațional, și respectiv interlocutori lor din UE (Secretariatul Consiliului, Serviciului European de Acțiune Externă, Statul Major al UE, Agenția Europeană de Apărare, Comisia și Parlamentul European).
Aranjamentele militare permanente dintre aceste două instituții au fost stabilite pentru a facilita cooperarea la nivel operațional. O echipă de legătură permanentă NATO operează cu Statul Major al UE din noiembrie 2005 și o celulă UE a fost înființat la SHAPE (Comandamentul strategic pentru operațiunile din Mons, Belgia NATO), în martie 2006. Termenul de Pooling and Sharing descrie diferite forme de cooperare în domeniul apărării.
Sharing- este o strategie comunună în care un stat sau mai multe state ar putea asigura partenerii săi cu capacitate sau echipament, de exemplu transport aerian sau maritim, sau să îndeplinească o sarcină pentru alt stat. Dacă acest lucru se întâmplă pe o bază permanentă, partenerii pot renunța la această capacitate – și astfel ei salvează costurile. De exemplu, statele NATO ar putea asigura împreună securitatea spațiului aerian al Marei Baltice astfel încât țările baltice se pot salva de costul de a avea forțe aeriene proprii.
Pooling este o structură multinațională specială asemănătoare cu cea de mai sus, aici statele aliate pot să creeze un fond comun, prin care pot să coordoneze dezvoltarea proiectelor commune. Un exempu în acest sens este Comandamentul European de transport aerian. De asemenea, acest fond comun este creat cu scopul de a se dezvolta, de a procura echipamente comune și ulterior de a impărtăși aceste bunuri comune în caz de necesitate. Acest lucru ar permite țărilor să obțină un număr mai mare de unități sau de a co-achiziționeze, o capacitate de care statele singure nu ar putea să achiziționeze din motive de cost. Drept exemple în acest caz de achiziții publice și exploatarea în comun sunt aeronavele AWACS și structurele de comandă ale NATO.
Prin inițiativa Pooling and Sharing statele au stabilit câteva priorități pentru următorii câțiva ani. Un proiect comun foarte importatnt este dezvoltarea tehnologiilor de alimentare în aer a avioanelor militare. Există un decalajul de capacitate evidentă care a fost confirmată în operațiuni asupra Libiei, atunci când statele europene s-au bazat foarte mult pe sprijinul SUA, singurii care posedau tehnologie de acest tip. Într-adevăr, există un nivel ridicat de fragmentare, cu un număr mare de diferite mărci cisternă și modele în funcțiune. Miniștrii au aprobat o declarație politică în martie 2012, angajându-se la continuarea eforturilor în acest domeniu de punerea în comun și partajarea, și de muncă continuă la Agenția Europeană de Apărare. În cele din urmă, Agenția Europeană de Apărare va sprijini proiectul de la achiziție până la implementare.
Un alt proiect care este în curs, urmărește să pună la punct centre medicale comune pentru a face economii la nivel național. O declarație de intenție a fost semnată la acest proiect in martie 2012, și un centru de formare pre-implementare ar trebui să fie livrate până în 2014. Acest proiect a fost semnat de 13 țări, dintre cele 26 ale Agenției Europene de Apărare.
Printre prioritățile actuale al agenției includ, de asemenea, dezvoltarea capacităților de supraveghere maritimă, un proiect la care vor lua parte 14 state, și proiectul „Celula europeană pentru achiziții de servicii satelitare (ESCPC)”. În ianuarie 2012, un proiect condus de către Irlanda, în plină desfășurare a analizat procesul de instruire navală în cele 11 state membre participante, cu scopul de a evalua cheltuielile și de a evita dublarea acestora. Succesul ridicat înregistrat de Agenția Europenă de Apărare a facilitat exercițiile de pregătire în aer care vor continua să încorporeaze tot mai multe state membre, și care vor cuprinde atât avioane fixe cât și cele cu aripă rotativă.
De asemenea, din componentele Pooling and Sharing fac parte și alte standarde care sunt abordate după cum urmează: informații, supraveghere și recunoaștere, viitoare comunicații prin satelit militar, muniții inteligente, și logistică navală. Acestea vor sta alături de alte proiecte pe termen lung, Agenția Europenă de Apărare în securitate cibernetică și metode eficiente de achiziții publice, precum și inițiativele pilot, care au scopul de a reduce costurile și dependența de sursele de combustibili fosili.
Foarte importante sunt și HUB-uri europene de transport, în prezent transportul este considerat în principal prin intermediul sistemelor naționale ca fiind ineficient. Cea mai bună practică comercială este de a utiliza noduri de transport consolidate, care pot administra o serie de mijloace de transport astfel în cât să fie utilizat cel mai eficient tip. Acest lucru asigură nu numai utilizarea eficientă a transportului rutier, feroviar , maritim, mijloacelor aeriene, dar de asemenea, include și tipurile de aeronave – strategice, tactice, legături – și optimizarea utilizării acestora. Când sunt puse la un loc depozitare logistica si centre de distribuție, se fac economii foarte importante în termeni de cost și au o eficiență crescută. Programul Flotei Europene de Transport Aerian abordează aspecte aeriene ale unei astfel de inițiative.
Cât despre munițiile inteligente, aici este nevoie de o examinarea care să aprecieze în ce măsură forțele armate vor fi vreodată în stare să utilizeze realist muniții non-ghidate în viitor, atât din punct de vedere operațional (utilitatea și vulnerabilitatea platformelor) cât și din motive legale. Multe sisteme și stocurilor de muniții ar putea fi învechite, de aceea ele ar putea fi eliminate, fie modernizate. În plus, operațiunea din Libia a demonstrat că stocurile europene de muniții inteligente au fost insuficiente și, de asemenea, că majoritatea muniții au fost achiziționate din SUA.
Cooperare între state care a început prin aceste inițiative va rămâne și în viitor pentru o perioada mai lungă, deoarece bugetele vor fi constrânse să se reducă înca mulți ani, dar Europa va trebui în continuare să se apere ea însăși și valorilor sale. Agențiea Europenă de Apărare a făcut progrese, dar mai este încă mult de făcut. Totuși mai multe investiții politic, de la miniștrii și cetățenii lor, vor fi necesare pentru a susține activitatea agenției, și pentru a ajuta la pregătirea forțelor europene pentru provocările următoarelor decenii.
NATO și UE poate și trebuie să joace roluri complementare și să se susțină reciproc în susținerea păcii și securității internaționale. Aliații sunt hotărâți să-și aducă contribuția pentru a crea condiții mai favorabile prin care vor:
consolida pe deplin parteneriatul strategic cu UE, în spiritul deschiderei reciproce întru totul, transparență, complementaritate și de respect pentru autonomia și integritatea instituțională a ambelor organizații;
consolidarea cooperării practice în operațiuni de-alungul crizei actuale, de la planificare coordonată la sprijin reciproc în teren;
extinderea consultărilor politice pentru a include toate aspectele de interes comun, în scopul de a împărtăși evaluări și perspective;
să coopereze mai mult și pe deplin în dezvoltarea capacităților, pentru a reduce la minimum duplicarea și a maximiza eficiența costurilor.
Cooperarea strânsă între NATO și Uniunea Europeană este un element important în dezvoltarea internațională a unei „Abordări cuprinzătoare” pentru gestionarea crizelor și operațiunilor, care necesită aplicarea eficientă a mijloacelor militare și civile.
În concluziile Consiliului privind dezvoltarea capacităților militare din decembrie 2010, statele UE au declarat că Pooling and Sharing este o solutie cu care planifică să economisească bani și să crească eficiența militară a resurselor lor, la rândul său NATO urmărește obiective similare cu inițiativa Smart Defence, oficializată la summitul recent al Alianței de la Chicago, în mai 2012.
Dar, până acum, Pooling and Shaing a fost doar o noua lozincă pentru cooperarea în domeniul apărării în care UE și statele NATO au folosit-o de zeci de ani. Există în prezent aproximativ 100 de proiecte, dintre care 20 la suta implica cooperarea bilaterală, iar 60 la suta implica cinci sau mai putine parteneri. Până acum însă economisirea banilor a fost rareori o motivație, scopul adevărat a fost cel de utilizare în comun a echipamentelor (cum ar fi rezervoare) sau pentru a umple o capacitate specifică de decalaj (cum ar fi transportul aerian), care ar putea fi realizat numai în cooperare cu alte state.
Pentru ca acestă strategie să aibă succes este nevoie de mai mult decât atât, e nevoie de o bună strategie culturală, de proximitate regionale, țări de dimensiuni similare și forțele armate, aceeași înțelegere a obiectivelor de cooperare, încredere și solidaritate între parteneri și a condițiilor competitive egale pentru industria de apărare.
Pooling and Sharing este un pilon necesar pentru a salva viitorul apărării europene. Trebuie luate măsuri eficiente pentru a modela rolul actual pe care îl are și de asemenea este nevoie de suplimentarea investițiilor pentru achiziționarea capacităților necesare într-un mod care permite statelor să mențină capacitatea de apărare a Europei.
Pooling and Sharing poate oferi soluții în cazul în care statele negociază prioritatea de suveranitate politică asupra eficacității militare și eficienței economice, însă aici ar putea apărea câteva întrebări, și anume: în ce condiții ar trebui să aibă încredere într-un partener de cooperare și în ce măsură v-or fi luate unilateral deciziile în interesul apărării nevoile altora; sau dacă este cooperarea eficientă în termeni militari si de asemenea în ce măsură se vor face prin acest program economii?
De aceea statele ar trebui să pună la punct câteva măsuri bine gândite și pentru a evita orice limitare sau obstacol în realizarea acestui program. În plus, statele trebuie să stabilească un cadru comun pentru o gamă productivă largă de proiecte de cooperare actuală în scopul de a se concentra asupra valorii politice, militare și economice a inițiativei Pooling and Sharing. Aceasta ar trebui să includă următoarele măsuri:
• Crearea unui Consiliu european permanent pe probleme de apărare. Europa trebuie să decidă despre forma viitorului capacităților sale de apărăre și despre baza industrială care construiește și susține această capacitate. Așa cum este probabil ca europenii să coopereze de mult mai multe ori la activități militare multilaterale în următorii 20 de ani, reformele naționale curente, planuri și proiecte Pooling and Sharing ar trebui în primul rând să se concentreze pe protejarea operațiunilor comune.
• Elaborarea uni grafic de capabilități comune ca bază pentru specializarea rolului și cooperare. Crearea unei diagrama de capabilități europene ar putea fi întocmite pe baza priorităților stabilite de șefii de stat. Acest grafic ar oferi informații cu privire la modul în care capabilitățile pot fi sensibil construite sau reduse.
•Depășirea neîncrederii. Există două moduri de a lucra cu o lipsă de încredere: Statele ar putea semna acorduri, fie din punct de vedere juridic cu privire la furnizarea de capabilități, cum este cazul în Tratatul de Apărare franco-britanic. Mai mult decât atât, ele ar putea opta la posibilitatea unui partener de non-participarea cu redundanță în capacitățile lor militare. De exemplu, decizia unui stat de a se retrage avioanele sale de la o misiune nu trebuie să conducă la un colaps în capacitatea de transport aerian european. Partenerii care se retrag de la o operațiune ar putea da acodul ca să se poată utiliza aeronavele lor de a efectua sarcinile de rutină în compensație, astfel s-ar putea implica și cei care sunt de acod ca să se folosească avioanele lor în exploatarea acestor sarcini fară ca ei să fie implicați direct.
• Oricine care dorește să economisească bani în primul rând trebuie să cunoască faptul cât de mari sunt cheltuielile. În cea ce privește Pooling and Sharing, nu este posibil să se dovedească economiile care au fost atribuite, de asemenea este dificil de a furniza cifre pentru costurile de non-cooperare. Prin urmare, fiecare activitate întreprinsă în sau de către forțele armate din Europa trebuie să aibă o etichetă de preț. Nu este ușor să se calculeze prețurile – apoi, din nou, aceasta nu este imposibil. NATO a prezentat deja o listă de economii realizate prin proiecte de Pooling and Sharing.
Relațiile dintre NATO și Uniunea Europeană încep acum douăzeci ani la Tratatul de la Maastricht din 1992 care a fost primul tratat UE unde s-a menționat de NATO. Astăzi, într-o perioadă de criză financiară și reducerea bugetelor pentru apărare, este mai important ca niciodată pentru cele două organizații ca să consolideze cooperarea, să cheltuiesc mai inteligent, și să îmbunătățească complementaritatea capacităților de apărare, în scopul de a face față provocărilor comune de securitate.
În esență, „Pooling and Sharing” se traduce în practică în decizia mai multor state de a contribui material, financiar la construirea sau achiziționarea unui anumit echipament militar („pooling”) care, ulterior, va fi utilizat de mai multe state („sharing”). Ideea presupune un efort de cooperare și de armonizare în ceea ce privește industria de securitate și apărare. Este, în fapt, o soluție economică pentru a gestiona impactul crizei economice și financiare asupra bugetelor militare și, deși, în sine, nu este, în mod necesar, o noutate, amploarea și importanța care i se acordă sunt.
Scopul acestui tip de practică în materie de apărare este una pur economică, la nivelul UE aceasta a apărut odată cu crearea Agenției Europene de Apărare. Prin urmare, conform Tratatului de la Lisabona din 2010, Agenția Europeană de Apărare este definită drept „agenția din domeniul dezvoltării capacităților de apărare, cercetare, achiziții și armament”, având sarcina de a identifica necesitatea operațiunilor și a aplicării măsurilor pentru consolidarea bazei industriale și tehnologice în sectorul de apărare.
CAPITOLUL II : CONSTRUCȚIA ȘI TRANSFORMNAREA NATO
NATO își menține obiectivele strategice așa cum au fost ele definite în cadrul Summit-ul de la Chicago 2012 înregistrând progrese în multe dintre direcțiile strategice adoptate la Lisabona. Desigur că nu s-au scurs decât doi an de la adoptarea de către NAC a NCS 2010, iar implementarea noilor strategii se poate evidenția pe termen mediu și lung. Declarația de la Chicago 2012 și Noul Concept Strategic Lisabona 2010 fac din Alianță unul dintre cei mai importanți actori din mediul de securitate grlobal, aceasta atât prin faptul că NATO și-a extins zona de interes strategic cât și prin politica de extindere a parteneriatelor pentru pace și a disponibilității de cooperare în domeniul securității. Ca punct de vedere propriu, consider că abordarea comprehensivă a gestionării crizelor atăt pe dimensiune militară, civilă, politică și de mediu, dezvoltarea de capabilități specifice precum și experiența pe care Alianța a dobândito în Afganistan fac din NATO organizația de securitate cu cea mai mare eficiență în acest domeniu. Dacă ar fi să comparăm capacitatea NATO de management a crizelor cu cea a OSCE, vedem că OSCE și-a dezvoltat capabilități civile de reconstrucție și dezvoltare post-conflict, dar nebeneficiind de capabilități militare care să acopere întreg spectrul de misiuni de gestionare a crizelor. NATO a început să-și dezvolte capacități civile specifice, ceea ce este de natură a conduce către o structură de management a crizelor pe toate fazele desfășurării unei crize.
2.1 Factorii transformării alianței Nord-Atlantice
Alianța Nord-Atlantică este o organizație interguvernamentală, în componența căreia fac parte 26 de state , majoritatea fiind din Europa la care s-au mai alăturat Canada și SUA. Obiectivele care au stat la baza creării Alianței au fost asigurarea libertății și securității tuturor membrilor săi din Europa și America de Nord, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Natțiunilor Unite. În cadru acestei organizații, statele membre își păstrează pe deplin suveranitatea și independența și, de asemenea, ea servește drept forum în care acestea se întâlnesc și adoptă decizii în domeniile care le afectează securitatea. Structurile acesteia facilitează, în mod continuu, consultarea, coordonarea și cooperarea dintre membrii în domeniu politic, militar, economic și legat de aspecte de securitate, precum și cooperarea în alte domenii cum ar fi cel stiințific, informare, mediu și dezastre.
Alianța functionează în baza articolului 5, care prevede că un atac armat înpotriva oricărui stat membru va fi considerat un atac împotriva tuturor aliaților, conform acestui principiu securitatea unui membru depinde de securitatea tuturor membrilor. Aceasta însemnând că planificarea apărării și pregătirile militare sunt făcute în comun, iar costurile asigurării capacităților forțelor militare fiind de asemenea împărțite. Fiecare membru își păstrează independența și libertatea de a lua decizii, însă pe baza planificării comune și a împărțirii resurselor acestia se pot bucura împreună de un nivel de securitate pe care nici unul din ei nu l-ar atinge pe cont propriu.
De la înființarea sa, NATO a evoluat treptat schimbâdu-și forma din ce in ce mai complexa, pentru a corespunde noii structuri de securitate internationala, în care riscurile s-au diversificat ca substanta și arie din care provin. În perioada Războiului Rece, Alianța era preocupată în principal de asigurarea atât a numărului de militari și mijloace de luptă, cât și a puterii de foc necesare pregătirii pentru ducerea unui război de uzură, în care fiecare unitate pusă la dispoziție de statele membre urma să contribuie la descurajarea inamicului, astăzi, forțele trebuie să fie agile și ușor manevrabile pe un câmp de luptă care nu are o linie definită a frontului. Forțele aliate din secolul trecut urmau să lupte în apropierea teritoriilor lor naționale și se bazau pe elementele de logistică aflate la o mică distanță de câmpul de luptă. În prezent, forțele NATO trebuie să fie pregătite pentru a fi dislocate și capabile să se autosusțină în orice loc de pe glob. Conceptele și capabilitățile destinate viitoarelor operații întrunite ale Alianței, presupun astăzi îndeplinirea a trei obiective principale de transformare, și anume: realizarea superiorității decizionale, obținerea de efecte coerente și capacitatea de a conduce operații expediționare întrunite și multinaționale. Astfel, Alianța a trecut printr-un proces complex de transformare, determinat de riscurile cărora trebuie să le facă față și care s-au reflectat în modificarea structurii sale și a tipului de răspuns pe care trebuie să-l genereze.
După terminarea Razboiului Rece, timp în care principala amenințate pentru NATO a fost reprezentata de Uniunea Sovietică, odată cu destrămarea acesteia ca principală sursă de instabilitate, apar conflictele inter-etnice, religioase, naționaliste, generate de fragmentările intra-statale care au avut loc imediat după prăbușirea comunismului în Europa Centrala și de Est, spațiul fostei Iugoslavii reprezentând un focar de risc deosebit de ridicat.
O nouă etapă pentru NATO vine odată cu atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, când este invocat pentru prima dată articolului 5 al Tratatului Nord Atlantic, în care se spune că un atac împotriva unui membru al Alianței este un atac împotriva tuturor membrilor. Astfel, prioritățile (geografice și funcționale) ale statelor aliate NATO s-au rearanjat, pe primul loc situându-se amenințările de natură teroristă, propagarea armelor de distrugere în masă, amenințările de natură asimetrică, în general. Pe lângă riscurile generate de atacuri teroriste, dezvoltarea și proliferarea armelor de distrugere în masă, dublate de pericolul ca acestea să ajungă în posesia unor regimuri politice nedemocratice sau a unor entități ale crimei organizate sau celule teroriste, existența unor regimuri nedemocratice sau cu o structura instituțională fragilă, fluxuri masive de refugiați, dezechilibre ecologice sau catastrofe naturale majore (secete, inundații, furtuni, incendii, cutremure, accidente nucleare etc), insecuritate economică, conflicte etnice regionale sau locale, perpetuarea stărilor de conflict – în anumite zone sau regiuni neguvernabile, care se află în afara controlului național, de către grupări criminale cu interese de natură pecuniară. Toate aceste noi provocări și amenițari slab definite, difuze și cu un potențial de distrugere masiv, antreneaza strategii și politici militare sau ne-militare din ce în ce mai complexe. Nevoia de transformare a NATO privește potențialul militar și tehnologic de combatere a amenințărilor, alocarea resurselor pentru domeniul apărării, modalitățile și mecanismele prin care se poate recurge la mijloace militare în detrimentul celor de natură politică sau socio-economică. La nivelul Alianței acest proces este dependent de prioritățile de politică internă ale aliaților europeni și nord americani, la care se adauga diferențele acestora în perceperea riscurilor, mijloacelor și procedurilor de contracarare a acestora, elemente care influențează direct proiectarea unei abordări vizionare a misiunilor și procesului de transformare a Alianței.
Scopul fundamental al transformării militare a Alianței, constă în crearea unor capabilități care să permită forțelor aliate desfășurarea operațiilor în zona de responsabilitate și în afara acesteia, îndeplinirea întregii game de misiuni, menținerea consensului decizional în contextul extinderii, stabilirea unui nou tip de relații cu Uniunea Europeană, Rusia, Ucraina, statele din Caucaz, Asia Centrală și în cadrul Dialogului Mediteranean. În viziunea Comandamentului Aliat pentru Transformare scopul transformării este crearea unor forțe militare care să asigure:
– capacitate sporită de a acționa în operații întrunite, multinaționale, implementarea de concepte noi și realizarea obiectivelor de interoperabilitate;
– exploatarea superiorității informaționale în evaluarea globală, supraveghere și recunoaștere, precum și în sporirea capacităților de interpretare și diseminare;
– utilizarea metodei de „dezvoltare a conceptelor și experimentării”, asupra noilor capabilități și structurilor, coordonarea judicioasă a instruirii prin simulare și aplicații în teren cu accent pe rezolvarea situațiilor de criză (urgențe civile);
– transformarea strategiilor la nivel departamental, prin realizarea unor capabilități permanent adaptabile cerințelor transformării.
Acțiunile pe care le-a întreprins Alianța în ultimul deceniu și jumătate au reprezentat eforturi conștiente pe care aceasta le-a făcut pentru a-și întări eficacitatea operațională și pentru a se impune pe scena internațională ca un actor important în medierea conflictelor, a riscurilor și amenințărior ce pun în pericol siguranța și stabilitatea. Nu de fiecare dată aceste acțiuni ale ei au fost privite cu ochi buni, capacitatea NATO de a se adapta și a dezvolta noi proceduri și capabilități, necesare pentru a face față provocărilor contemporane, fiind deseori criticată, însă aceste critici apar deseori din lipsa de informare, deoarece eforturile de adaptare depuse de NATO au înregistrat un mare succes. Orice comparație dintre forțele aliate din ziua de astăzi și cele de acum 10-15 ani în urmă demonstrează acest lucru. Toți aliații au parcurs sau sunt în cursul unui proces de analiză a programelor și structurilor lor de apărare, pentru a fi siguri că forțele pe care le dețin corespund cerințelor actuale. În mod colectiv, Alianța și-a revizuit total strategia și concepțiile, structura forțelor și structura de comandă, precum și organizarea și procedurile sale interne. Alianța a căutat în repetate rânduri să-și sporească eficiențele operaționale datorită în mare parte, cerințelor impuse de schimbările în domeniul operațiilor, cel puțin din două puncte de vedere. În primul rând, cerințele anumitor teatre operaționale, în special în sensul nevoii de capabilități, evoluează în timp. Acesta a fost, de exemplu, cazul în fosta Iugoslavie. În al doilea rând, noile operații lansate creează cerințe care sunt de obicei suplimentare și uneori diferite față de cele ale operațiilor anterioare. Cerințele Forței Internaționale de Asistență de Securitate (ISAF) din Afganistan, Forței Kosovo, Operației Active Endeavour și ale Misiuni NATO de Instruire în Irak sunt diferite între ele, însă trebuie îndeplinite simultan. Dar nevoia pentru continuarea schimbării este de asemenea generată de faptul că NATO trebuie încă să realizeze suficiente progrese în îmbunătățirea diferitelor componente ale eficacității operaționale sau în inter-relaționarea acestora într-un tot coerent. O problemă cu care se confruntă Alianța este o corespondenței dintre capabilități și angajamente dintre membrii acesteia. Se poate observa, existența unui decalaj între angajamentele politice pentru lansarea operațiilor și furnizarea forțelor solicitate pentru desfășurarea operațiilor. Dar în multe cazuri, acesta nu este rezultatul discrepanței dintre scopurile urmărite și mijloacele avute la dispoziție. Un bun exemplu îl avem în situația produsă cu ceva timp în urmă, în timp ce aliații se luptau să furnizeze câteva elicoptere pentru ISAF, aceiași aliați erau pregătiți să ofere rapid aproximativ o sută de elicoptere imediat după catastrofa produsă de Tsunami în Asia. De aici pot fi identificate trei categorii de probleme care cauzează această discrepanță persistentă între deciziile politice referitoare la operații și îndeplinirea corespunzătoare a declarațiilor privitoare la cerințe: voința politică, resursele și capabilitățile. Liderii aliați sunt conștienți de aceste probleme și de interdependența lor.
Procesul de transformare a Alianței reprezintă o necesitate firească datorată schimbărilor fundamentale petrecute de la crearea organizației și până în prezent, precum și datorită noilor orientări ale Alianței. În momentul de față, Alianța se află în plin proces de transformare, atât din punct de vedere militar cât și politic, datorate paticipării ei la tot mai multe misiuni, cele mai multe din ele diferit de cele de tip Articol 5, ce se refera la apărarea colectivă. Prin transformarea militară NATO se înțelege reorganizarea armatelor țărilor aliate. Țările membre trebuie să dețină o armată modernă, flexibilă, mobilă, dislocabilă cu capacitate de susținere în teatru, cu forțe bine instruite și dotate precum și adaptabile conceptual, structural și acționabile la riscurile și amenițările contemporane. Intervențiile NATO în zonele instabile de pe glob trebuie îndeplinite cu promtitudine și flexibilitate.
Alianța trebuie să vizeze realizarea de capabilități necesare pentru a se asigura: superioritate decizională, coeența efectelor, dislocare și susținerea forțelor întrunite, suținerea operațiilor de lungă durată- situație când sunt luate în considerare operațiile expediționare și logistica integrată a acestora, fără a afecta capacitatea Alianței de a desfășura operații de mare intensitate, în conformitate cu articolul 5 din Tratat. În Summitul de la Praga s-a luat decizia de a modifica structura de comandă a Alianței, pentru a dveni una mai dinamică, eficace și eficientă, ușor dislocabilă în vederea îndeplinirii cerințelor operaționale necesare desfășurării întregii game de misiuni aliate. Astfel, NATO a dezactivat Comandamentul Suprem Aliat pentru Atlantic din Norfolk și a plasat toate responsabilitățile operaționale sub autoritatea Comandamentului Aliat pentru Operații, fostul Comandament Aliat pentru Europa din Mons, Belgia. Noul Comandament pentruTransformare a fost simultan activat în Norfolk, Virginia, având ca sarcină transformarea din punc de vedere militar a Alianței. Prin această strategie a NATO, de a-și plasa toate responsabilitățile operaționale sub o singură comandă și concentrarea celuilalt comandament strategic asupra provocărilor apărute în procesul de transformare și îmbunătățire a interoperabilității dintre statele aliate, Alianța își asigură transformarea continuă necesară evoluției permanente a provocărilor din mediu de securitate actual. Revizuirea structurii de comandă pe timp de pace acționează pe doua diecții, și anume: revizuirea cerinței de personal și a necesarului de resure pe de o pare, iar pe de altă parte se continuă exploatarea domeniilor în care nu au iplicații resursele. Aceasta oferă Alianței o nouă și importantă capacitate militară, mai exact abilitatea de acționa operativ și practic încă de la începutul evoluției unei perioade de criză. NATO a creat o forță exclusiv pentru îndeplinirea unei anumite misiuni la un moment dat și care fac deseori necesară mobilizarea, aceasta este Forța de Raspuns a NATO și ea este disponibilă pentru întrebuințarea imediată în orice misiune considerată potrivită de către Consiliul Nord-Atlantic. Aceasta are abilitatea de a opera eficient la cel mai înalt nivel de intensitate, iar natura sa expediționară poate contribui în primul rând la prevenirea conflictului. Plus la aceasta, Forța de Raspuns a NATO prin agilitatea și natura sa expediționară oferă Alianței acea capacitate militară necesară pentru a dispune în teren de o forță de mici dimensiuni, încă din faza incipientă a conflictului, aceasta putând avea rolul de descurajade a evoluției unui conflic. În momentul de fața Alianța întreprinde măsuri pentru a-și reduce dimensiunile și de a se retehnologiza, prin intermediul Forței de Raspuns a NATO, Alianța desfășoară un proces de analiză cu privire la tipul necesar de trupe pentru noile misiuni, acestea vor defini numărul minim de militari și capacități de care Alianța are nevoie pentru îndeplinirea misiunilor secolului XXI. La această acțiune fiecare stat membru va contribui cu trupe și capacitați pe care consideră ca le poate oferi, pe baza acestui proces se va crea un nucleu permanent, pe structura căruia să se construiască forța de răspuns corespunzătoare fiecărui tip de misiune. Totodată, se va consolida rolul Forței de Răspuns a NATO, de catalizator al transformării și se va dezvolta potențialul acestei forțe aliate ca vehicol al transformării în domeniul dezvoltării și experimentrii capabilităților și al instruirii.
Nevoia de schimbare și căutările în vederea realizării unei mai mari eficiențe operaționale continuă mereu. Acesta se datorează, pe de o parte cerințelor impuse de schimbările în domeniul operațiilor, anumitor teatre operaționale, în special în sensul nevoii de capabilități, iar pe de altă parte, noile operații lansate creează cerințe care sunt de obicei suplimentare și uneori diferite față de cele ale operațiilor anterioare. Aici apare o problemă evidentă și anume corespondența dintre capabilități și angajamente. Deseori, există un decalaj între angajamentele politice pentru lansarea operațiilor și furnizarea forțelor solicitate pentru desfășurarea operațiilor. Dar în multe cazuri, acesta nu este rezultatul discrepanței dintre scopurile urmărite și mijloacele avute la dispoziție. Au fost identificate trei categorii de probleme care cauzează această discrepanță persistentă între deciziile politice referitoare la operații și îndeplinirea corespunzătoare a declarațiilor privitoare la cerințe: voința politică, resursele și capabilitățile. Decalajul dintre angajamentele asumate și forțele puse la dispoziție se află pe agenda NATO de câțiva ani și, ca parte a unei încercări mai ample de obținere a unei eficacități operaționale sporite, se depun eforturi pentru eliminarea acestuia. Un seminar desfășurat sub auspiciile Comandamentului Aliat pentru Transformare, în aprilie 2004, la Norfolk, Virginia, la care au participat secretarul general Jaap de Hoop Scheffer și ambasadorii țărilor membre la NATO, a fost deosebit de util pentru identificarea cauzelor decalajului și a ceea ce trebuie făcut pentru a-l depăși. Drept urmare, câteva elemente ale activității în acest domeniu, inclusiv îmbunătățirea procesului prin care sunt „generate” forțele pentru operații și creșterea gradului de utilizare a forțelor, sunt denumite uneori „Agenda Norfolk”. Totodată, există încă o inițiativă care urmărește un scop înrudit, acela de a spori eficacitatea și coerența diferitelor activități de planificare a apărării în cadrul NATO, respectiv dezvoltarea Directivei Politice Generale
Pentru contracararea amenințărilor cu care ce confruntă Alianța, aceasta trebuie să identifice soluții pentru amenințările la adresa aliaților, bazat pe articolului 5, cât și pe cele care se pot manifesta în interiorul organizației, indiferent de originea lor. Pentru asigurarea capabilităților necesare acestui deziderat, pe fondul crizei economice actuale, NATO a dezvoltat conceptul de Smart Defence care vizează utilizarea cu maximum de eficiență a resurselor alocate pentru apărare, în scopul menținerii capacității de a-și îndeplini misiunile și, implicit, nivelul de ambiție. Conceptul are la bază cooperarea multinațională pe trei direcții de acțiune specifice și anume: identificarea și ierarhizarea cerințelor critice de capabilități, promovarea unei colaborări extinse în domeniul apărării și dezvoltarea capabilităților NATO prin abordări multinaționale inovative. În vederea facilitării procesului de dezvoltare și utilizare în comun a capabilităților, proiectele dezvoltate sub egida Smart Defence au fost grupate în trei categorii și anume: pilonul 1 – proiecte recomandate, acesta presupun proiecte care au o națiune lider și pot fi implementate în prima fază, pilonul 2 – proiecte posibile, se referă la proiecte pentru care a fost manifestată o dorință moderată de participare a națiunilor și nu a fost identificată o națiune lider, și pilonul 3 – propuneri, prin aceasta se are în vedere proiecte venite din partea industriei și a națiunilor, care nu pot fi dezvoltate deocamdată datorită resurselor insuficiente și a interesului scăzut manifestat de națiuni, dar care prezintă un bun potențial pentru dezvoltarea ulterioară a țintelor de capabilități în cadrul procesului NATO de planificare a sapărării.
În spiritul creșterii eficienței forțelor aliate și în complementaritate cu „Smart Defence”, NATO a dezvoltat inițiativa „Connected Forces”, prin care se vizează dezvoltarea unor relații funcționale între structurile aliate de educație și pregătire, în vederea creșterii interoperabilității. Inițiativa este construită în jurul a 3 funcții principale reprezentate de extinderea educației și instruirii, creșterea numărului de exerciții desfășurate în comun de forțele aliate prin utilizarea cadrului organizațional asigurat de Forța de Răspuns NATO și printr-o mai bună folosire a tehnologiei în sprijinul realizării interoperabilității capabilităților tehnice.
Alianța Nord Atlantică a fost proiectată ca o organizație politico-militară cu rolul de a apăra democrațiile din statele noi formate ale Europa din epoca de după al Doilea Război Mondial împotriva agresiunii comuniste reprezentată de capabilitățile militare în dezvoltare ale fostei Uniuni Sovietice. Însă, după prăbușirea comunismului, apărarea teritoriului nu mai este așa importanta pentru Alianță, prioritar a devenit proiectarea stabilității și susținerea intereselor de securitate ale aliaților în alte zone ale lumii. Astfel în ultima perioadă, Alianța a gestionat amenințările la adresa securității sale mai mult în afara granițelor sale, confruntanu-se cu acestea la distanțe strategice, prin stabilizarea unor state și societăți îndepărtate, care în marea lor majoritate nu vor face niciodată parte din Alianță.
NATO a evoluat treptat dintr-o organizație pentru apărare într-o organizație de securitate, iar de la misiunea de apărare aceasta oferă acum membrilor și partenerilor săi servicii de securitate, de la protecție imediată până la cooperare pe termen lung. Alianța colaborează în mod activ cu alți actori și organizații internaționale în probleme legate de apărare și de securitate și încearcă să dezvolte această cooperare. Asigurarea securității implică nu doar o strategie militară ci este necesară o gamă variată de capabilități militare și civile care trebuie dezvoltate și menținute. Pentru a face față noilor provocări, Alianța va trebui să demonstreze capacitatea reală de a contracara noile provocări de securitate, să armonizeze pozițiile aliate privind crizele potențiale sau reale regionale și să stabilească cât mai multe parteneriate în Africa de Nord, Orientul Mijlociu, și regiunea Asia-Pacific pentru a crea o comunitate de securitate structurată prin consultări, pregătire și interoperabilitate.
2.2 Summitul de la Chicago 2012
Lideri din întreaga lume s-au întâlnit pe 20-21 mai 2012 la Chicago, pentru un summit diplomatic important gazduit de Barack Obama, summitul NATO, cu scopul de a identifica o strategie clară de ieșire din conflictul afgan după mai mult de un deceniu de război. A fost o intrunire importantă la care au participat șefi de state, miniștri de externe și ai apărării din mai mult de 50 state, inclusiv treisprezece țări-partenere. Principalele problemele discutate la Chicago au fost:
Asigurarea securității în condițiile unor restricții economice și menținerea capacității de apărare a Alianței la un nivel optim;
perspectivele finalizării operațiunii ISAF sub conducerea NATO în Afganistan;
relațiile cu potențialele state pentru aderarea la Alianță;
dezvoltarea capacităților alianței în vremuri de austeritate;
scutul antiracheta;
întărirea relației cu partenerii NATO;
și de asemenea relatia NATO-Rusia.
A fost un summit NATO în care nu au fost înregistrate progrese în ce privește extinderea Alianței. Cu toate acestea, miniștrii de externe NATO au avut întâlniri cu reprezentanții a patru țări: Georgia, Muntenegru, Macedonia, precum și Bosnia și Herțegovina. „Alianța în timpul apropiat va fi extinsă!” – această poziție a fost expusă în ajunul summit-ului de Secretarul de Stat american Hillary Clinton. Din țările cu aspirații euro-atlantice în mod deosebit a fost tratată Georgia. Summit-ul a apreciat eforturile georgiene, vizibile în operațiunea din Afganistan, și a salutat dorința Georgiei de a deveni membru al Alianței. Documentul final NATO, a subliniat susținerea integrității teritoriale a Georgiei. Această țară caucaziană poate să devină membru NATO în 2014, așa cum prognozează Mihail Saakașvili, dacă nu vor apărea situații majore, spre exemplu, nu va avea loc o nouă invazie rusească.
Retragerea din Afganistan
Procesul de transfer al responsabilității de asigurarea a securității către forțele afgane și planificarea retragerii forțelor NATO din Afganistan până la sfârșitul lui 2014 au dominat summit-ul de la Chicago. În momentul de față forțele de securitate afgane au responsabilitatea asigurării securității pentru aproximativ 75% din populația Afganistanului. Finalizarea procesului de tranziție urmează să aibă loc în 2014 când forțele de securitate afgane ar trebui să asigure securitatea pe tot teritoriul țării, misiunea NATO urmând să fie substanțial redusă și să se tranforme într-o misiune de sprijin și training pentru armata afgană. În timpul negocierilor la summit-ul NATO nu s-a ajuns însă la un acord cu Pakistanul privind redeschiderea rutei de acces spre Afganistan, din cauza pretențiilor financiare prea ridicate ale președintelui Pakistanului. Cei mai mulți dintre aliați, inclusiv România, au declarat că își vor păstra trupele până în 2014, însă președintele francez Francois Hollande a anunțat la Chicago că va retrage trupele franceze până la sfârșitul acestui an. Cu toate acestea se pare că francezii vor rămâne în Afganistan pentru a instrui armata afgană și după 2014. Prezența trupelor NATO în Afganistan după 2014 va fi vitală pentru a opri revenirea la putere a talibanilor, încă foarte activi în estul și sudul țării. Statele Unite vor rămâne sponsorul general pentru Afganistan. Această afirmație se încadrează în linia acordului de parteneriat strategic semnat recent de președintele american Barack Obama și cel afgan, Hamid Karzai. Documentul reglementează relațiile după retragerea trupelor SUA și NATO din Republica Islamică Afganistan. Cu toate acestea, SUA vor avea în Afganistan pînă în 2024 circa 20 mii de militari. Aceștia vor fi preocupați de instruirea contingentul militar afgan, vor îndeplini rolul de consilieri, iar în unele cazuri vor participa direct la acțiunile de luptă.
Smart Defense și scutul antirachetă
La summit au fost anunțate și o serie de proiecte multi-naționale în linie cu inițiativa Smart Defence, prin care NATO încearcă să eficientizeze cheltuielile militare în condițiile unor bugete de apărare tot mai reduse. Într-unul dintre aceste proiecte, 14 state membre prin care și România au căzut de acord să achiziționeze 5 drone ne-înarmate care vor fi puse la dispoziția alianței. România, care nu are resursele financiare pentru a-și reînnoi flota aeriană militară, ar trebui să susțină dezvoltarea acestui concept în interiorul NATO. Un număr de 25 de proiecte vor fi lansate la Chicago care privesc formarea și antrenamentul, mai ales a piloților de elicopter și a echipajelor de la sol. Smart Defence urmărește să atenueze impactul scăderii bugetelor militare și să răspundă exigențelor americanilor, care le cer europenilor să își asume mai mult apărarea lor, în contextul în care Statele Unite suportă singure aproximativ 75% din cheltuielile militare ale Alianței Nord-Atlantice. ,,NATO va lucra în deaproape cu UE,conform celor convenite,pentru a se asigura că inițiativele Smart Defence și Pooling and Sharing, sunt complementare și se consolidează reciproc. Salutăm eforturile UE,în special în domeniu realimentare în aer, sprijin medical, supraveghere maritimă și instruire,, este una din declarațiile de la summit.
Un alt subiect la fel de important ca cel de mai sus este și scutul antirachetă al NATO, proiect destinat să protejeze Europa de tiruri de rachetă provenind din Orientul Mijlociu, în special din Iran. Acest proiect ambițios, bazat pe tehnologie americană, este puternic criticat de Rusia, care vede în el o amenințare la adresa securității sale, acuzații respinse de NATO. Declararea în timpul summit-ului a capacității interimare a scutului anti-rachetă al NATO s-a bucurat de un anume interes în România. Dacă sistemul anti-rachetă propus de administrația Bush nu acoperea toți membri europeni ai NATO, România a susținut în mod repetat că un sistem NATO de apărare anti-rachetă ar trebui să ofere protecție tuturor statelor aliate. La precedentul summit NATO, cel din Lisabona din noiembrie 2010, s-a luat această decizie ca scutul anti-rachetă să acopere toate statele europene ale NATO. În acest moment scutul antirachetă constă în principal din cel puțin o navă americană de tip Aegis înarmată cu rachete interceptoare care patrulează în Mediterana orientală, dintr-un radar puternic aflat la Kürecik în estul Turciei și din sistemul de comandă-control care a fost instalat la Comandamentul aerian al NATO din Ramstein, Germania. Practic, în acest moment scutul oferă o anumită protecție statelor NATO din sudul Europei împotriva rachetelor cu rază medie de acțiune. ,,Suntem încantați astăzi să declaram că Alianța a realizat capabilitatea de apărare antirachetă interima a NATO. Va oferi un semnificativ prim pas operațional cu efect imediat, în acord cu decizia noastră de la Lisabona, oferind maximul de acoperire cu mijloacele disponibile, pentru a proteja populațiile, teritoriul și forțele de pe flancul sudic european al NATO împotriva atacurilor cu rachete balistice,, se arăta în Declarațiile Summitului. Sistemul anti-rachetă al NATO urmărește să pună în comun diversele sisteme de apărarea anti-rachetă dezvoltate de statele membre, urmând ca statele membre ale organizației să plătească pentru sistemele de comandă și control. Baza sistemului este reprezentată de scutul american (proiectul american are numele European Phased Adaptive Approach). Componentelor actuale ale scutului li se vor mai adăuga până în 2014 alte patru nave americane de tip Aegis care vor avea baza în Spania, patru nave olandeze precum și sisteme Patriot puse la dispoziție de Germania. Din 2015 acestui sistem ar trebui să i se adauge și baza de la Deveselu care va fi dotată cu rachete interceptoare.
Planificarea Strategică și resurse militare
Un rol important în perfecționarea componentei informaționale ale alianței îl va avea Sistemul de supraveghere a situației terestre – Air Ground Surveillance, AGS. La baza militaro-maritimă din Sicilia va fi instalat un complex de dirijare a opt apărate zburătoare cu o rază mare „Global Hawk RQ-4B”. Realizarea acestui proiect va permite supravegherea misiunilor țărilor Alianței, lucru posibil nu doar în statele regiunii Mării Mediterane, dar și Afganistan, ajutor navelor NATO în lupta cu pirateria la țărmul Somaliei, în golful Aden și în Balcani. Sistemul va face posibil ca țările-participante să primească semnale care pot fi transformate în imagini și să ofere o informație maximă despre tot ce se petrece la sol. Acest complex sofisticat poate fi utilizat și în scopuri pașnice.
Statele membre ale alianței și-au asumat responsabilitatea pentru acțiuni în diferite regiuni ale lumii. În acest sens, 50 % din unitățile trupelor terestre vor fi capabile să acționeze în teatre de acțiuni militare îndepărtate, iar 8% din acestea pot fi oferite comandamentului NATO pentru operațiuni recente. Șapte țări-membri NATO (Belgia, Marea Britanie, Germania, Spania Luxemburg, Turcia și Franța) vor procura de la EADS cca. 180 de avioane de transport militare A400M pînă în 2021.
Relatia NATO-Rusia
Cooperarea NATO-Rusia este de importanta strategica intrucat contribuie la crearea unui spatiu comun de pace, stabilitate si securitate. (…) Vrem sa vedem un adevarat parteneriat strategic intre NATO si Rusia si vom actiona ca atare, asteptand ca si Rusia sa faca la fel.Salutam progresul important in cooperarea noastra cu Rusia de-a lungul celor 10 ani de la infiintarea Consiliului NATO-Rusia (NRC). In acelasi timp, avem opinii diferite pe anumite subiecte si este nevoie sa imbunatatim increderea, transparenta reciproca si predictibilitatea pentru a atinge intregul potential al NRC. Aceste declarații au stârnit reacții negative din partea fostului președinte Dimitri Medvedev, care a declarat că Rusia se va retrage din tratatul START de reducere a armelor nucleare și că va instala rachete balistice Iskander în exclava Kaliningrad și în sudul Rusiei. Deasemenea au venit și alte reacții negative din partea Moscovei, printr-un general rus care a amenințat chiar cu o lovitură ’preemptivă’ împotriva siturilor scutului anti-rachetă în cazul în care nu se va ajunge la un acord între cele două părți. O altă reacței negativa a fost și amenințările privind închiderea rutei NATO de tranzit spre Afganistan prin Rusia.Alianța precum și diverși lideri politici din statele alianței au asigurat de nenumărate ori Moscova că scutul anti-rachetă nu vizează și nu reprezintă o amenințare la adresa Rusiei. Negocierile cu Moscova privind cooperarea Rusiei la proiect au intrat însă în impas în jurul cererii acesteia de a i se oferi garanții legale că scutul nu va fi folosit împotriva sistemelor rusești, cerere de neaceptat pentru aliați. Moscova preferă însă să aibă o poziție dură și să folosească un limbaj conflictual pentru a-și asigura o bază de negociere mai bună sau pentru obține concesii pe alte dosare. Pentru a se evita o nouă cursă a înarmării este important să se continue dialogul cu Moscova pe acest subiect, fără însă a se compromite construirea sistemului.
Poziția României la Summitul de la Chicago
Obiectivele României la Summitul de la Chicago au fost reconfirmarea solidarități statelor membre și consolidarea capacității de a interveni. Traian Băsescu a spus încă de la începutul evenimentului că urmează a fi de departe cel mai important eveniment NATO din 2012.
Declarațiile care au urmat ale șefului statului român au fost cele legate de sistemul antirachetă și faptul că la summit-ul de la Chicago a fost stabilit să fie declarată capacitatea interimară a NATO în ceea ce privește sistemul antirachetă, având în vedere că România a semnat și este în curs de îndeplinire a tuturor aranjamentelor legale în ceea ce privește începerea instalării sistemului la Deveselu. El a mai spus că sudul României este deja protejat împotriva oricăror eventuale atacuri cu rachete balistice, în urma deciziei NATO, de operaționalizare a primei faze a scutului antirachetă. Summitul de la Chicago a conturat și profilul politic, nu numai cel militar, al Alianței Nord-Atlantice, și a vorbit despre un punct important de pe agenda reuniunii – situația din Afganistan – și contribuțiile financiare ale statelor membre pentru menținerea securității, după retragerea trupelor aliate, planificate pentru sfârșitul anului 2014. România nu și-a anunțat contribuția în Consiliul Nord-Atlantic și nici de-a lungul desfășurării summitului, urmând ca acest lucru să fie definitivat în perioada următoare.
Președintele Traian Băsescu a mai menționat că în timpul summitului 13 state, printre care și România, au aderat la programul Alliance Ground Supervision, ceea ce reprezintă o structură militară, de cinci avioane fără pilot, care vor fi la dispoziția statelor membre, pentru culegere de informații terestre. În momentul de față, România dispune de un sistem de drone, pe care l-a utilizat în Irak și Afganistan, dar pe viitor se dorește achiziționarea unei noi generații de avioane fără pilot care este mult mai performantă. Nu este pentru prima oară când militarii români folosesc în operațiuni acest tip de avioane de recunoaștere. Soldații români au mai beneficiat de acțiunea dronelor în timpul războiului din Irak. România, alături de Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Norvegia, Slovacia, Slovenia și Statele Unite, va achiziționa o structură militară de cinci avioane fără pilot, care vor culege informații terestre. Printre prioritățile actuale a României este dotarea Armatei Române cu aparate cât mai performante, pentru a spori protecția turpelor românești în Afganistan, sau pe alte teatre de operațiuni. Referitor la problema Afganistanului, România își va menține forțele aici pe tot parcursul anului 2012 iar o diminuare a participării românești va avea loc în a doua parte a anului 2013 odată ce misiunea va fi integral îndeplinită. În aceeași ordine de idei, România va contribui și după 2014 la procesele de instruire a forțelor de securitate afgane și este gata să trimită 66 de instructori pentru forțele de jandarmerie ale Afganistanului. Referitor la problema mai sus discutata, în privința cooperării NATO – Rusia, România susține nevoia unui parteneriat între NATO și Federația Rusă bazat pe încredere și respectarea angajamentelor anterioare, și salută inițiativa Alianței de a invita Rusia la discuțiile legate de Afganistan.
Parteneriat
O alta prioritate al NATO este să își „sporească rețeaua de parteneriat în lume”, dincolo de sfera sa tradițională, adică Europa și America de Nord. La Chicago au fost invitați atât șefi de stat și de Guvern din 22 de țări participante, alături de aliați, la operațiunea din Afganistan, cât și dintr-o serie de țări din Asia Centrală. Astfel, la summit vor fi reprezentate Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud sau Japonia. În schimb, vor fi absente China, India și Israelul, care nu participă la misiuni NATO.
Summit-ul NATO de la Chicago nu a rezolvat toate problemele Alianței, deoarece Afganistanul rămâne a fi departe de stabilitatea dorită, iar Rusia condusă din nou de președintele Putin va continua să fie un partener dificil. NATO și în special alianții europeni trebuie să găsească soluții pentru a echilibra balanță în ceea ce privește cheltuielile în interiorul Alianței în special cheltuielile militare. Aliații europeni acoperă doar 21% din cheltuieli, iar Washingtonul își exprimă tot mai des nemulțumirea în această privință.Această problema poate duce la reducerea interesului Washingtonului pentru asigurarea securității Europei. Iar din cauza actualei crize economice și financiare e puțin probabil că membrii europeni ai NATO își vor crește semnificativ cheltuielile militare. De aceea, se pune un accent sporit pe apariția proiectelor comune în cadrul Smart Defence sau al inițiativei UE Pooling and Sharing care pare a fi soluția cea mai bună la momentul actual.
CAPITOLUL III :PROVOCAREA POLITICII SMART DEFENCE ÎN ROMÂNIA
3.1 Dinamica politicii de securitate în România
Securitatea națională reprezintă condiția fundamentală a existenței națiunii și a statului român și este un obiectiv fundamental al guvernării, ea are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectivele naționale. Securitatea națională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituțională și se înfăptuiește în contextul construcției europene, cooperării euroatlantice și al evoluțiilor globale. Strategia de securitate națională vine ca o nevoie și o obligației de protecție împotriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului, valorile și interesele naționale vitale, care stau la baza existenței statului român. Prioritățile strategiei de securitate se manifestă în următoarele domenii: starea de legalitate; siguranța cetățeanului; securitatea publică; prevenirea și contracararea terorismului și a altor amenințări asimetrice; capacitatea de apărare; protecția împotriva dezastrelor naturale, degradării condițiilor de viață și accidentelor industriale. Securitatea națională se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, administrativă și militară, prin activitatea de informații, contrainformații și securitate, precum și prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunității europene și euroatlantice și prevederile dreptului internațional. Crearea unei strategii naționale de securitate este fundamentală pentru statul român, iar scopul acesteia constă în mobilizarea eforturilor națiunii pentru accelerarea proceselor de modernizare, integrare și dezvoltare susținută, capabile să garanteze securitatea și prosperitatea țării. Strategia trebuie să promoveze libertățile politice, economice și sociale, respectul pentru demnitatea umană, angajarea conștientă și responsabilă a poporului român și colaborarea activă cu națiunile aliate, partenere și prietene.
Întărirea apărării naționale presupune dezvoltarea fiecărei componente – politică, diplomatică, economică, morală, financiară, tehnologică, mediu ambiant și militară – precum și a conexiunilor dintre ele, astfel încât să se realizeze efectul sinergic care contribuie în mod decisiv la transformarea potențialului în capabilitate. O apărare națională credibilă, care are efect descurajant asupra adversarilor potențiali și unul de apreciere din partea aliaților, se poate obține în condițiile în care avem: o conducere politică respectată în țară și străinătate, o diplomație abilă în susținerea interesului național, o economie puternică și performantă, un nivel de viață ridicat, stabilitate politică și pace socială, o armată bine dotată și instruită. Datorită noilor evoluții ale situației politico-militare și tendințelor de modernizare și de adaptare a instituției militare la condițiile noii arhitecturi de securitate, Armata României trece printr-un proces de transformare și modernizare care se desfășoară concomitent cu menținerea și perfecționarea capacității sale de acțiune, ceea ce va permite abordarea unei noi etape, cu obiectiv principal continuarea realizării interoperabilității cu structurile statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice. Scopul principal al reformării armatei constă în dezvoltarea capacităților de proiecție a puterii pentru asigurarea securității în cadrul NATO, în special în zona Europei de Sud-Est dar și pentru participarea la misiuni de combatere a terorismului și gestionare a păcii în alte zone, mai ales în Orientul Mijlociu și Apropiat. În procesul de modernizare și transformare a armatei, un accent deosebit a fost pus pe profesionalizarea armatei care este o problemă politică foarte sensibilă, cu implicații majore în managementul și structura forțelor armate.
La începutul anilor 2000, obiectivele majore ale politicii de securitate a României vizau îndeplinirea criteriilor necesare aderării la NATO și a celor necesare integrării în cadrul UE. În cea de-a doua jumătate a ultimului deceniu sistemul securității naționale a fost modelat pentru integrare deplină și dezvoltarea capabilităților de răspuns la noile riscuri și amenințări. Politica de securitate națională a României a evoluat în ultimii zece ani pentru a se adapta noilor realității regionale și internaționale.
Într-o epocă marcată de globalizare, în care se fac alianțe și parteneriate, România, încetează de a mai fi pe cont propriu în a-și asigurara securitatea națională. Ea nu mai este singură în ceea ce privește protecția propriei securități și statutul său internațional, datorită apartenenței la Alianța Nord – Atlantică, și datorită intrării în marea familie reprezentată de Uniunea Europeană. În pregătirile pentru integrare, toată atenția și eforturile se îndreaptă spre sarcini imediate: combaterea corupției, creșterea performanțelor administrative, mărirea veniturilor statului și a capacității de absorbție a fondurilor comunitare. Acest lucru este pe deplin de înțeles: primele șocuri ale integrării în astfel de zone vor fi resimțite. Se vorbește însă puțin și, probabil, se face la fel de puțin pentru pregătirea țării în ceea ce privește înscrierea politicii externe și a diplomației românești în compartimentul reprezentat de politica externă și de securitate comună (PESC) a Uniunii Europene; compartiment dintre cele mai complexe, dificile, mai puțin formalizat, dar de cea mai mare semnificație și perspectivă în ansamblul construcției europene.
În cadrul procesului de aderare la UE, eforturile României au urmărit convergența propriei politici externe cu Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC) a UE, denumită până în decembrie 2009 Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA). România a demonstrat că este un participant activ la dialogul politic din cadrul UE și a jucat un rol constructiv în cadrul PSAC, inclusiv în cadrul reuniunilor tip Gymnich și Euro-Med. Ca stat membru al UE, România contribuie la formularea Pozițiilor, Declarațiilor și demersurilor UE în materie, și le aplică. România respectă sancțiunile internaționale și măsurile restrictive impuse de UE, ONU și OSCE. De asemenea, țara noastră participă la reuniunile tuturor structurilor de lucru ale Consiliului pe tema PSAC. Participarea activă a României la acest instrument specific de acțiune interguvernamentală în domeniu securității împreună cu statele membre UE, asigură o poziție favorabilă la nivel global al UE în combaterea și implicarea în lupta cu schimbarile și amenințările ce apar la adresa bunăstarii și securității internaționale.
Pentru a se adapta noilor cerințe cerute de spațiul comunitar și euroatlantic din care aceasta face parte, România avea nevoie să facă schimbări ce țin de serviciile de informații, schimbările produse în ultimul deceniu au vizat realizarea unui sistem de intelligence transparent. România este de asemenea membru al unor organisme importante pentru PSAC, cum ar fi Centrul Satelitar al UE (EUSC) de la Torrejon (Spania), Institutul de Studii de Securitate al UE (ISS) din Paris (Franța), sau Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency/EDA), care își are sediul la Bruxelles. Pregătirea din punc de vedere militar a UE joacă un rol important în domeniul PSAC, iar statele membre au convenit în cadrul acestuia, asupra necesității construirii unor capacități civile și militare. Cea mai importantă instituție Europeană în acest domeniu, Agenția Europeană de Apărare (EDA) participă activ în procesul de dezvoltare a capacităților militare, precum și în ce privește limitarea fragmentării la nivel european în acest domeniu de importanță strategică, prin facilitarea de programe de colaborare întreprinse de statele membre.
România, în funcție de necesitățile și interesele în materie de echipamente se implică la rândul său, alături de partenerii din cadrul UE, într-o serie de programe de dezvoltare a unor capacități de vârf pentru a obține o cât mai mare valoare din aceste eforturi. Planul de Dezvoltare a Capacităților (Capability Development Plan) reprezintă principalul element de sprijin în procesul de planificare a apărării statelor membre, creând astfel premisele unui răspuns cât mai eficace la situațiile de criză cărora Uniunea va trebui să le facă față în viitor. România participă activ cu o serie de state membre UE și în cadrul altor programe în plan militar, astfel ea a confirmat participarea în cadrul a două Grupuri Tactice de Luptă (EU Battle Groups/BGs). Prin urmare, contribuțiile aduse de România au fost incluse în cadrul Grupului Tactic de Luptă alcătuit din Grecia, România, Bulgaria și Cipru, (stat-cadru Grecia) și în cadrul unui Grup Tactic de Luptă alături de Italia și Turcia (stat-cadru Italia). Totodată potențialul uman dar și echipamente cu care România contribiue în misiunile UE alături de statele membre, o face un partener de încredere. Astfel în mod constant, aceasta contribuie cu experți în domeniu, iar asta o clasează pe unul din primele locuri, alături de Franța, Germania și Italia. Tot pe primul loc se află și în ceea ce privește personalul detașat și pe locul al doilea privind contribuția totală, care include și personalul contractual din misiuni.
România este membră a Organizației Națiunilor Unite, a Consiliului Europei, a NATO și a unui număr de alte organizații internaționale. Este, de asemenea, un promotor activ al cooperării regionale prin participarea la o serie de organizații sau grupări regionale, precum Organizația de Cooperare Economicăla Marea Neagră(OCEMN), Inițiativa Central uropeană(ICE), Zona Central Europeană de Liber Schimb (CEFTA), Procesul de Cooperare a Statelor din Sud-Estul Europei (SEECP), Procesul Royaumont, Inițiativa de Cooperare Sud-Est Europeană(SECI), Pacul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. La momentul actual, țara noastră se află într-un stadiu avansat al procesului de rezolvare a tuturor aspectelor legate de relațiile cu vecinii, pe baza dreptului internațional și s-a implicat într-o rețea de acorduri trilaterale cu vecinii, menite a asigura pacea și stabilitatea în Europa Centrală și de Sud-Est.
Privită în contextul geopolitic și geostrategic actual, cât și prin prisma elementelor de distincție din punct de vedere al identității statale și culturale, diagrama România – NATO/România – UE, stă sub semnul interesului comun canalizat, în primul rând, pe valori comune și, implicit, pe interese colective ale partenerilor angrenați în cele două structuri organizaționale. Dimensiunea bilaterală a implicării României în organismele menționate, respectiv cea politico-militară, reprezentată de NATO, care are valențe preponderent militare și cea a construcției suprastatale în permanentă extindere și dezvoltare– Uniunea Europeană, ambele generând în egală măsură pentru țara noastră atât obligații de natură politico-militară privind securitatea, cât și de natură economică, socială, instituțională, culturală etc. Într-o epocă cu permanente mutații și transformări la nivel interinstituțional și statal, și în contextul interdependenței României cu statele membre din cadrul NATO și UE, partener cu drepturi egale, în ambele structuri, țara noastră își focalizează solidaritate tot mai mult pe creștere economică, promovarea democrației, în condițiile în care fenomenul globalizării se delimitează, atât ca o caracteristică de competitivitate bazată pe mărirea pieței interne, a performanțelor economice, a stabilității monedei comune, cât și ca o rezultantă pe nivelul tehnologiilor, al coeziunii sociale și al stabilității interne, toate acestea sub spectrul influenței politice și a puterii militare alestatelor care compun aceste sisteme integrate pentru globalizare.
În acest context, riscurile și amenințările la adresa securității naționale a României sunt percepute, în primul rând, din perspectiva posturii de țară membră a Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene. În aceste condiții, deși pericolul unui război clasic, al unor agresiuni militare convenționale este foarte puțin probabil, neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilități majore la adresa securității naționale și a capacității de acțiune pentru îndeplinirea obligațiilor internaționale asumate. Se înscriu, de asemenea, în această categorie, riscurile și amenințările ce privesc securitatea și apărarea frontierelor, în condițiile în care segmente importante ale granițelor României constituie o parte importantă a frontierei terestre estice a celor două organizații.Totodată, printre riscurile tot mai fregvente care își faca apariția în acest secol sunt o serie de amenințări noi, asimetrice, de natură militară și non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor psihologice, informaționale sau informatice ele tind să sporească sub raportul gradului de pericol și al probabilității de producere iar acestea afectează grav securitatea statului cât și a organizațiilor din care acesta face parte.
În ultima perioadă se vorbește tot mai mult la nivelul Uniunii Europene despre securitatea energetică și cea cibernetică care au potențial de a genera amenințări din ce în ce mai prezente pe agenda europeană și internațională.
La nivel național, România a adoptat, în luna februarie, o Strategie națională de securitate cibernetică. Aceste progrese dovedesc faptul că România se află, în acest domeniu, în avangarda evoluțiilor pe plan european și internațional. La fel și pentru NATO, preocupările principale în domeniu securității la nivel internațional sunt securitatea cibernetică și cea energetică, dar și scutul antirachetă de la Deveselu, importanța bugetelor alocate apărării, situația din Afganistan, “politica ușilor deschise” și încurajarea altor state de a se alătura NATO.
Pe plan intern, regândirea sistemului de securitate românesc în deplin acord cu evoluțiile democratice din țara noastră și cu provocările mediului contemporan de securitate presupune angrenarea plenară a tuturor resurselor intelectuale ale organizațiilor din domeniu, ale clasei politice și nu în ultimul rând ale societății civile. Pe plan extern, prin noua etapă pe care o parcurge România , cea a apartenenței reale la comunitatea europeană și euroatlantică, țara noastră își reafirmă, prin prezenta strategie de securitate națională, vocația sa de contribuitor activ, substanțial și predictibil la securitate internațională și regională, de țară cu un profil strategic distinct în cadrul NATO și al Uniunii Europene.
3.2 Calitatea aplicării politicii de Smart Defence în România
Alianța Nord Atlantică a fost proiectată ca o organizație politico-militară cu rolul de a apăra democrațiile din statele noi formate ale Europa din epoca de după al Doilea Război Mondial împotriva agresiunii comuniste reprezentată de capabilitățile militare în dezvoltare ale fostei Uniuni Sovietice. Însă, după prăbușirea comunismului, apărarea teritoriului nu mai este așa importanta pentru Alianță, prioritar a devenit proiectarea stabilității și susținerea intereselor de securitate ale aliaților în alte zone ale lumii. Astfel în ultima perioadă, Alianța a gestionat amenințările la adresa securității sale mai mult în afara granițelor sale, confruntanu-se cu acestea la distanțe strategice, prin stabilizarea unor state și societăți îndepărtate, care în marea lor majoritate nu vor face niciodată parte din Alianță.Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI înregistrează în Europa o perioadă de pace și stabilitate fără precedent datorat formării Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci și o nouă abordare a securității, întemeiată pe soluționarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune . Cu toate acestea, nu toată Europa se bucură de aceste schimbări pozitive, Balcanii spre deosebire de Vest au înregistrat după 1990 o serie de crize, care s-au derulat în contextul reașezărilor geopolitice ce au urmat sfârșitului războiului rece. O caracteristică esențială a acestora a fost aceea că ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor și mai puțin între acestea. În această perioadă forțe militare provenind din Europa au fost trimise în străinătate mai mult decât în orice altă perioadă, inclusiv în regiuni precum Afganistan, Republica Democrată Congo sau Timorul de Est.
Însă în multipolaritatea secolului XXI, UE are destule sanse pentru a deveni una dintre cele mai slabe puteri și, în anumite dimensiuni, cea mai slaba putere. Din punct de vedere militar, UE cheltuiește doar 1,7% din PIB pentru aparare (fața de 3,6% în Rusia și 4% în Statele Unite). Se estimează că în 2050 ponderea economiei UE va reprezenta numai 12% din economia globală, față de 20,3% cea a SUA sau 24% cea a Chinei. Rațiunea acestui potențial declin geopolitic european este în mare măsură demografic: populația UE va scădea cu 30 de milioane, în timp ce populația SUA va crește cu 116 milioane. Nu numai ca o astfel de Europa va fi incapabilă să conducă sistemul internațional, dar ceea ce se trece mult prea usor cu vederea este ca deficitul său de Hard Power va limita semnificativ potentialul de Soft Power. Ideea constituirii unor capacități militare ale comunității europene s-a impus odată cu sporirea preocupărilor în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC), cu al său principal pilon Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA). În acest sens, Uniunea depune eforturi susținute pentru a dispune de capabilități militare credibile și a face față cu succes misiunilor de prevenire a conflictelor și gestionare a crizelor pe întreg mapamondul, în special pe continentul european. Scopul creării acestei instituții era asigurarea securității europei prin propriile forțe, în cazul în care NATO se decide să nu se mai implice. Crearea Forței de Reacție Rapidă a UE, era implementată în colaborare cu NATO, pentru a nu se suprapune cu cea a Alianței, și dispunea de mijloace de informații, planificare, comandă-control, logistică și în caz daca lupta necisita și elemente de aviație și marină. Uniunea Europeană era interesată să se impice în misiuni internaționale pentru gestionarea crizelor și prevenirea conflictelor.
Cheltuielile militare ale Europei se situiază la mai puțin de jumătate din bugetul american al apărării, dar Europa are mai mulți soldați și cuprinde două țări deținătoare de arsenal nuclear. De la sfârșitul războiului rece, Europa s-a străduit să răspundă în mod optim necesității de a combina transformarea industriei tehnologiilor de vârf cu noile tehnologii militare într-un mediu competitiv internațional în continuă schimbare. Se pare că elitele europene au decis să acorde o mai mare prioritate tehnologiilor de vârf, însă proiectelor nemilitare, care ar avea și capacitatea de a produce „externalități politice pozitive substanțiale" sau de a asigura întâietatea europeană pe piețele mondiale în domenii cum ar fi comunicațiile mobile din generația a treia și emisiei digitale audio terestre. Comisia Europeană a căutat de asemenea să folosească, în general, programele și standardele de dezvoltare în beneficiul capacităților industriale proprii în alte domenii decât apărarea și activitățile spațiale – sistemul de telefonie mobilă GSM este, de exemplu, un succes în acest sens. Uniunea Europeană încearcă să-și crească puterea sa și rolul ei pe scena mondială printr-o serie de proiecte europene cum sunt: introducerea monedei unice euro, efortul adoptării noii constituții, planurile de creare a unor agenții de reglare la nivel UE, dezvoltarea CFSP/ESDP, programul de reformă economică de la Lisabona, sistemul de navigație prin satelit Galileo, războiul subvențiilor dintre Airbus și Boeing și altele. Calitatea aplicării politicii de Smart Defence în România.
În ultima perioadă se dovedește că sunt tot mai ridicate cheltuielile la capitolul apărare, însă Smart Defense vine ca o mare provocare în contextul crizei economice. Principiul acestui concept este să cheltuim mai puțin și să realizăm mai mult printr-o cooperare multinațională extinsă. Pentru mulți acest concept înseamnă punerea în comun și utilizarea capabilităților diverselor state membre, pe principiu, că ce nu are un stat să fie completat de un alt stat. Aplicarea în profunzime a conceptului a devenit și mai stringentă odată cu criza financiară, în condiții de austeritate, când vine vorba despre cheltuieli de apărare, inclusiv în ce privește procentul de 2%, pe care ar trebui fiecare stat NATO să-l acorde pentru apărare, lucru care în aproape toate statele europene cel puțin nu se aplică. Patrique Auroy, adjunctul secretarului general al NATO pentru investiții de apărare spunea că: Smart Defence nu înseamnă să cheltuim mai mult, ci să cheltuim mai bine. Tratatul de aderare la NATO, semnat de România, prevedea alocarea a cel puțin 2,38 din PIB pentru apărare, însă anii care au urmat au arătat că acesta a scăzut până la 0,8-0,9% în anul 2011-2012 fapt ce a determinat reduceri semnificative în domniul achizițiilor de echipamente și servicii pentru apărare. România urmărește atingerea standardele armatelor statelor membre NATO și susținerea reformei cu resurse financiare corespunzătoare, conform cadrului financiar de austeritate. De asemenea scopul pe termen scurt și lung este dezvoltarea și menținea unui sector industrial de apărare și securitate capabil să răspundă cerințelor naționale și euro-atlantice.
Prezent la evenimentul organizat de Universitatea Națională de Apărare Carol I, Academia Oamenilor de Știință din România și Centrul de Analiză și Studii de Securitate, în cadrul seminarului Smart Defence and Defence Investment, Ministrul afacerilor externe Titus Corlățean a declarat : „Spațiul euro-atlantic are nevoie de un sector de apărare sustenabil, avansat tehnologic și competitiv la nivel global, iar acesta deziderat nu poate fi atins decât prin convergența și coeziunea politicilor în domeniu ale Aliaților. Apreciez, în acest sens, că principii precum o mai mare transparență, o mai mare deschidere a piețelor pot reprezenta repere importante pentru această dezbatere. În acest context, obiectivul ambițios de transformare a apărării în cadrul NATO necesită o abordare comună a temei politicii industriei de apărare”. Datorită cooperării strânse pe care o are România cu SUA în domeniul apărării anti-rachetă, demnitarul român a subliniat atât utilitatea practică, cât și valoarea de exemplu pe care succesul acestui proiect îl are pentru avansarea conceptului Smart Defence la nivelul NATO, prin înnoirea culturii de cooperare și asigurarea unor beneficii reciproce.
În prezent România participă la 69 de programe Smart Defence și continua să se implice și în alte proiectele de acest tip, pentru că acestea înseamnă mai puține costuri și mai multă eficiență. Președintele român Traian Băsescu aflat la Bruxelles, după întrevederea avută cu secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a declarat că “Legat de Smart Defence, aici vă pot informa că la nivel NATO există 168 de programe, România participă deja la 69 din aceste programe care vizează punerea împreună a resurselor. Mai multe state NATO își pun resursele împreună pentru a-și atinge obiectivele și vom continua să ne implicăm în toate proiectele Smart Defence, pentru că acestea înseamnă mai puține costuri și mai multă eficiență”. De asemenea șeful statului român salută azceastă inițiativa care a apărut la nivel NATO de la preluarea mandatului de actualul secretar general, Anders Fogh Rasmussen, și a declarat, că România susține politica ușilor deschise a NATO și susține ca Alianța să mențină în atenție problematica de securitate a Mării Negre cu toate implicațiile ei, inclusiv cele legate de securitatea energetică. Presedintele țării susține conceptul Smart Defense, iar România este un suporter fara rezerve al implementarii acestei inițiative, dar si al mentinerii usilor deschise pentru intrarea in NATO a unor state din vecinatate, drept exemplu avem Georgia.
Pentru România foarte importanta este securitatea regiunii extinse a Mării Negre, acesta fiind un punct strategic pentru România, dar la fel de important și pentru Alianță, atât pentru securitatea energetică, cât și pentru relația NATO-Afganistan. Iată de ce este important, în opinia României, să fie susținute parcursul euro-atlantic și integritatea teritorială a Georgiei și a Moldovei, să fie respectată nealinierea Ucrainei. România respectă decizia de nealiniere a Ucrainei, însă speră în întărirea cooperării cu această țară pe viitor, desigur, cu respectarea de către partea ucrainiană a valorilor democratice și a drepturilor minoritatilor.
Scutul antirachetă va fi pastrat în Romînia, deși au fost ceva controverse în legatură cu acest subiect, unele voci importante din Statele Unite susținând planul de apărare antirachetă în Europa, care însă nu includea și România, dorindu-se amplasarea interceptorilor în Polonia și a unui radar în Cehia.
Însă inițiativa actuală a președintelui Obama privește instalarea unor interceptori în România și Polonia.Astfel sudul României este deja protejat împotriva oricăror eventuale atacuri cu rachete balistice, în urma deciziei a NATO de operaționalizare a primei faze a scutului antirachetă.
Scopul sistemului de apărare antirachetă este să protejează obiectivele strategice și comunitățile aflate pe teritoriul țărilor NATO, acesta fiind unul defensiv. În ciuda faptului că Rusia se opune vehement acestui proiect, pe care îl consideră o amenițare împotriva securitații sale, Alianța ar trebuie să fie pregătită să copereze cu Rusia într-un mod transparent, pentru ca dezvoltarea sistemului de apărare antirachetă să se desfășoare fără condiționări din partea unor state terțe. În aceste condiții, România trebuie să dea dovadă de transparență totală a informațiilor în raport cu Federația Rusă pe marginea acestui subiect, pentru a crea condiția de încredere. În același timp, România respinge orice soluție prin care un terț din afara NATO ar putea să ridice probleme de legitimitate sau să pună condiții legate de dreptul nostru de a implementa acest sistem de protejare a cetățenilor noștri și a teritoriului României, într-o lume care adesea are accente de nesiguranță. Țara noastră este interesată să continuie dezvoltarea sistemul în parteneriat cu SUA. În aceste condiții, România va fi deplin și permanent protejată numai după intrarea în funcțiune a componentelor sistemului care se amplasează pe teritoriul României.
La rândul său, adjunctul secretarului general al NATO pentru investiții de apărare, Patrique Auroy spunea că: "România a demonstrat că aplică deja conceptul de apărare inteligentă cu adevărat comună prin instalarea pe teritoriul românesc a unor elemente ale scutului antirachetă, care va asigura apărarea teritoriului NATO nu doar o singură țară, la fel în cazul capabilității de transport la distanță strategică sau al Centrului de excelență de la Oradea, pentru pregătirea forțelor speciale".Și Harlan Ullman, de la Consiliul Atlantic, a făcut o precizare cu referire la România și participarea acesteia la inițiativa Smart Defence "Dați-mi voie să folosesc exemplu României, acolo unde unele națiuni nu au capacitatea de a lupta în conflicte de mare intensitate. I-am sugerat ministrului român al apărării să trimită câteva elemente de comandă la trupele americane din Coreea, sau la armata pakistaneză ori la cea indiană sau cea egipteană pentru ca măcar să fie folosite și formate niște aptitudini în această privință". Acesta consideră că apărarea inteligentă este în directă legătură cu o necesară întărire a Articolului 5 al Tratatului NATO privind apărarea colectivă, și a explicat că așa ceva se poate face printr-un sistem plin de imaginație, în care să fie folosite capacitățile deja existente, acolo unde este vorba despre trupe nu foarte numeroase.
Unul din proiectele din conceptului de Smart Defence din cadru NATO la care România face parte este Heavy Air Lift Wing în cadrul Strategic Airlift Capability, prin care 10 state membre sau partenere ale alianței, au acces la trei avioane de transport C-17 Globemaster III.
Tot în cadrul Smart Defence România s-a oferit să dezvolte împreună cu alte state interesate o capacitate de apărare împotriva atacurilor cibernetice, cu ajutorul unor hackeri români, care ar putea fi incluși în programele alianței. Propunerea, luată în derâdere de mulți comentatori români, nu este una care să fie desconsiderată, având în vedere că în zona Asia-Pacific spionajul cibernetic a luat avânt, iar rețele informatice ale NATO reprezintă o tentație atât pentru actorii statali, cât și non-statali. Rămâne de văzut câți white hat hackers români vor fi dispuși să intre într-un asemenea proiect, sau va fi unul pur militar. Aici avem și o declaraței a șefului statului care susține că "Romania ar putea fi un contributor important in conceptul de smart defence, la securitatea cibernetica. Avem atatia hackeri talentati care ar putea fi utilizati pozitiv in sistemul civil de aparare civil sau militar".
Pe lângă implicarea de programe desfășurate sub egida conceptului de Smart Defence România ar dori să includă în cadrul acestuia și achiziția de avioane multirol de către unele state din Sud-Estul Europei. Acesta ar fi soluția, în contextul crizei economice, pentru asigurarea apărării aeriene a spațiului aerian a Croației, României și Bulgariei, care se vor găsi pe termen scurt sau mediu în imposibilitatea apărării propriilor spații aeriene din cauza ieșirii din uz a avioanelor de tip MiG-21. Înlocuirea avioanelor de vânătoare MiG-21 reprezintă o nevoie stringentă pentru România și Croația în special.
Secretarul General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a declarat, dupa o intalnirea cu presedintele Traian Basescu, ca tarile Aliantei trebuie sa gaseasca solutii de a face mai multe cu mai putine resurse pentru a-si asigura securitatea. Securitatea si economia sunt legate spune acesta, și că o politica economica solidă înseamnă o politică de securitate solidă, iar deficitele mari și datoriile mari fac națiunile sa fie vulnerabile. Din cauza lipsei de resurse pentru cheltuilile în domeniul securității, este nevoie de o strategie mai bună pentru cheltuieli, ca să nu afecteze securitatea. Alianța nu se poate lipsi de investirea în securitate, de aici vine și ideea de Smart Defence. Alianța urmărește să impună mai multe proiecte comune ale țărilor Alianței, pentru a reduce costurile. România participă activ la această inițiativă, și ofera un bun exemplu de Smart Defence. Prin participarea la operatiunile C-17 de transport si programul de drone, iar acordul de a gazdui elemente ale scutului reprezinta o contributie mare la securitatea Alianței. Până acuma, Romania s-a dovedit a fi un aliat valoros, cu o traditie militara mândră, iar contribuția ei e importantă în Afganistan, Kosovo și Libia. Odată cu intrarea în NATO, Romania, ca și alte state, are obligația de a participa la misiuni, atât cât posibilitățile îi permite. Devenită membru NATO, România atât în beneficiul securității cât și din obligație va participa la misiunile Alianței, ori de câte ori aceasta o cere.
CONCLUZII
Având ipoteza că noile realități globale au adus cu sine o schimbare a doctrinei de securitate a Alianței, iar prin asta se va produce o schimbare a polilor de putere. Este o perspectivă care arproiectează slăbiciune euro-atlantică și invită oportunismul puterilor regionale cu tentații anti-statu-quo. Principalele inițiative diplomatice ale administrației Obama – intervenția NATO în Libia, regimul sancțiunilor impuse Iranului (cele mai dure din istorie), summitul NATO de la Chicago – au demonstrat că distribuția puterii hard în sistemul internațional se schimbă, în ciuda supremației incontestabile a SUA în domeniul apărării. În schimb puterile emergente, se îndreaptă spre o reorientare a politicii de înarmare – creșterea bugetului alocat sectorului militar, mobilizând, în același timp propriile economii pentru a crește capacitatea de proiecție economică. Ca rezultat al cercetării comprehensiv-analitică am rematcat că statele membre ale UE nu pot acționa de sine-stătător ca actori globali, bazându-se mai mult pe propriile bugete nesigure. Momentan, statele UE trebuie să facă față provocării de a-și pierde relevanța strategică. Or, capacitatea redusă a bugetelor naționale subminează politica smart defence prin incapacitatea de a face față viitoarelor provocări din domeniul apărării. UE ar trebui să profite de oportunitatea oferită de Tratatul de la Lisabona, în cooperare cu politica lansată de NATO a Smart Defence, în vederea reaționalizării propriei apărări.
Care este rolul României în cadrul acestei ecuații? România este implicată deja în 69 din cele 168 de programe desfășurate sub egida conceptului de Smart Defence și ar dori să includă în cadrul acestuia și achiziția de avioane multirol de către unele state din Sud-Estul Europei.
Întâlnirea dintre președintele Băsescu și secretarul general a NATO a mai transmis două semnale politice importante: la nivel regional România dorește menținerea politicii „ușilor deschise” pentru statele din Balcanii de Vest, continuarea dialogului NATO-Georgia, problematica Mării Negre și deschiderea României spre dialogul cu Federația Rusă în consiliul NATO-Rusia, chiar dacă acest ultim gest s-ar putea să nu se bucure de un răspuns pozitiv din partea Moscovei. Este notabil faptul că tema problematicii Mării Negre a fost repusă în discuție de către România, de data aceasta într-un cadru regional mai larg.
Rămâne de văzut cum va fi implementată această agendă de politică externă și de securitate de către statul român în acest. Va fi interesant cum vor fi adecvate mijloacele și resursele disponibile pentru realizarea obiectivelor asumate de diplomația românească în raport cu Alianța.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Noua Cultura de Cooperare Militara. Nato Si Smart Defence. Cazul Romaniei (ID: 107461)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.