Notiuni Teoretice Privind Parteneriatul Strategic

Cuprins

INTRODUCERE

România parcurge un proces istoric unic, de trecere de la falimentara societate de tip comunist, la cea de tip capitalist. Este un proces care a presupus reformarea societății românesti, asumarea valorilor democrațiilor și integrarea sa în structurile instituționale occidentale fundamentale, reprezentate de NATO și UE. Aceste obiective au întrunit unanimitatea de opțiune a societății românesti, dincolo de ideologiile și doctrinele politice partinice. Lor li s-a adăugat o a treia opțiune, instituirea unei relații de parteneriat strategic cu SUA, prima și singura super – putere globală.

Într-o perioadă și într-un cadru istoric național și global excepționale, la 11 iulie 1997, România si SUA lansează această relație cu inedite valențe si semnificații. Excepționalitatea acestora, pe cât de reală, pe atât de discretă, a constituit pentru noi imboldul principal pentru declanșarea și susținerea unui demers științific de developare a acestui act istoric, și sintetizat de lucrarea noastră.

Prezenta lucrare prezintă o realitate care poate inhiba demersul prin dimensiunea redusă a câmpului de cercetare stiințifică românesc circumscris până în prezent acestui fenomen, prin dificultățile de documentare șț perspectiva istorică marcate de caracterul încă activ al relației de parteneriat strategic româno-americane.

Prezenta lucrare își propune atingerea câtorva obiective ambițioase, în ton cu motivația întreprinderii. Astfel, dorim să relevăm aspectele de natură istorică al parteneriatului din intervalul temporal 2007-2013 dar și perioada de dinainte de 2007 și implicațiile sale geopolitice asupra celor doi parteneri si a mediului geopolitic, geoeconomic și strategic circumscris acestora. Ne propunem o developare a resorturilor care au stat la baza deciziei celor două state de a institui o relație de parteneriat strategic și a fundamentelor de natură istorică și doctrinară, politică și de securitate ce au permis operaționalizarea relației. Ne propunem, de asemenea, identificarea și caracterizarea parametrilor funcționali ai parteneriatului, fapt de natură să asigure o mai bună cunoaștere a acestui fenomen.

Capitolul 1.

NOȚIUNI TEORETICE PRIVIND PARTENERIATUL STRATEGIC

Conceptul de parteneriat strategic

Ideea unui instrument numit Parteneriat Strategic existã de mai multã vreme în politica internaționalã, fiind mai degrabã o etichetã de naturã politicã ce indicã o relație mai profundã între doi sau mai mulți actori, fãrã a fi însã o formulã teoreticã clarã la baza acestei etichete.

Un concept denumit Parteneriat Strategic nu a fost definit însã ca atare, de unde și glisarea între o aproximare de naturã teoreticã, o tentativã de definire a genului proxim și diferenței specifice a unui posibil concept cu acest nume și cãderea în abordarea utilitaristã a relațiilor denumite „parteneriat strategic“.

Vedem asumarea epitetului de „strategic“ asociat ideii de parteneriat în activitatea curentã a MAE român mai degrabã conjunctural, parteneriatele fiind numite astfel pentru a marca o apropiere de moment, eventual pentru atingerea unui scop – cazul specific al României fiind parteneriatele „strategice“ pentru susþinerea aderãrii sale la UE, care nu au mai avut aplicabilitate dupã acest moment.În alte cazuri înregistrãm acest atribut asociat unui parteneriat pur și simplu prin abuz de limbaj, o banalã etichetã nouã utilizatã de cãtre politicieni în definirea sau caracterizarea unei relații mai bune, de moment, cu un stat sau altul, sau al unei aspirații pentru îmbunãtãțirea acestei relații. De aici și suma de categorii de „parteneriate strategice“ care au înflorit în diferitele epoci și sub diferiți miniștri de externe sau conducãtori politici fãrã nici o substanțã strategicã a relației definite.

Un Parteneriat Strategic ar trebui sã aibã câteva caracteristici obligatorii: o anumitã adâncime în timp, deci durabilitate pe un termen apreciabil,care sã vizeze obiective finale ce se pot realiza doar în durate mari de timp ți care schimbã cu adevãrat fundamental actorii și raporturile dintre ei, sau mai exact cuantificã în sine o excelentã relație care se vrea dezvoltatã și aprofundatã. Apoi, un asemenea parteneriat trebuie sã fie comprehensiv, în sensul în care ar trebui sã acopere foarte multe domenii de cooperare, practice sã existe formule de apropiere și cooperare în toate domeniile.

Nu am putea numi o relație între doi actori sau un parteneriat sã-l desemnãm drept „strategic“ dacã nu ar avea obligatoriu componenta de securitate/apãrare. Aici apar și primele dileme ale unui asemenea tip de relație,dacã poate fi definit un parteneriat strategic între doi actori care nu sunt aliați sau dacã acest tip de parteneriat antreneazã, în mod obligatoriu, o relație de alianțã.

De principiu nu existã o predeterminare a priori între ideea de aliat și cea de partener strategic, nici incompatibilitate, din contrã, însã sigur ideea de parteneriat strategic implicã relații solide de cooperare în domeniile de securitate și apãrare chiar dacã nu include formule și angajamente reciproce. Invers, dacã doi actori sunt aliați, formula de parteneriat strategic presupune angajamente mai puternice, ce întãresc ideea de alianțã.

În definirea relațiilor de parteneriat strategic, se asumã acoperirea a trei direcții ale relațiilor: securitate/apãrare, economic/cooperare energeticã și cultural,civilizațional,relații people to people. Angajarea tuturor celor trei direcții presupune caracterul comprehensiv al parteneriatului, nu unul unidimensional. În general e greu de acceptat cã poți fi partener strategic pe o singurã dimensiune, și eventual aceasta sã nu includã angajamente de securitate și apãrare.

În realitate, prin abuzul de limbaj sãvârșit în politicã, asemenea cazuri se întâlnesc și avem, în fapt, douã categorii de „parteneriate strategice“, unele propriu-zise, comprehensive, acoperind toate domeniile, parteneriate strategice propriu-zise; și altele care presupun angajamente de sprijin reciproc doar pe o dimensiune, pe o temã, o componentã prevalentã, parteneriate strategice improprii.

Parteneriatul Strategic este un instrument în atingerea unor obiective de politicã externã ce exced buna relație sau cuantificarea profunzimii relației cu un actor. De aceea, ideea unui singur Parteneriat Strategic izolat nu are nimic de a face cu componenta „strategic“ din numele acestui concept.

De obicei, o Mare Strategie conține obiective majore ale actorului în cauzã ºși,în instrumentarul pentru atingerea acelor obiective se aflã și crearea unui system de parteneriate strategice, pentru atingerea unor asemenea obiective. Firește cã nevoia și numãrul de parteneriate strategice ce pot fi susținute de cãtre un stat sunt dependente de nivelul de ambiție al unui actor, de nivelul de resurse și de multitudinea de zone în care acesta își identificã interesele și-și dorește proiectarea forței și a influenței pentru atingerea acestor interese.

Abordarea raționalã și strategicã a utilizãrii instrumentarului oferit de Parteneriatele Strategice trebuie sã implice și formule de tip revista Parteneriatelor strategice, care trebuie sã verifice la intervale de timp regulate situația lor, dacã îndeplinesc și ating obiectivele propuse și prognozate, dacã și cât au livrat. Revista permite și revizuirea și adaptarea Marii Strategii și a instrumentelor de realizare a unei Mari Strategii, respectiv verificã și valideazã sistemul de Parteneriate Strategice utilizate ca instrument de politicã externã pentru atingerea obiectivelor strategice.

Parteneriatul Strategic nu este doar acordul – public, parțial public sau nepublic – încheiat ca urmare a convenirii cuantificãrii unei relații bilateral extrem de apropiate între doi actori, de naturã strategicã. Formula realã e cea datã de modul de funcționare a unui parteneriat strategic, de activitatea așezatã sub aceastã emblemã, de accentuarea cooperãrii și de gradul de instituționalizare a Parteneriatului Strategic. Abia aceastã etapã umple cu conținut și substanțiazã relația de parteneriat strategic. Potrivit abordãrii cognitive – instituționale, consistența relației e datã ulterior de modul de funcționare al parteneriatului strategic și de gradul sãu de instituționalizare.

Dupã adoptarea și ratificarea actului politic – potrivit regulilor interne ale fiecãrui partener – dezvoltarea presupune elaborarea unui plan de acțiuni de concretizare a parteneriatului, a unui road map, un calendar al activitãților care sã dea ritmicitatea relației de Parteneriat Strategic.

Nu în ultimul rând,formula de parteneriat strategic este dublatã cu acorduri de parteneriat sectoriale pe fiecare din componentele Parteneriatului Strategic. Apoi se identificã și convin proiecte strategice care sunt asumate sub Parteneriatul Strategic dintre cele douã pãrți și sunt urmãrite evoluția, aplicarea și eventualele problem pe care le întâmpinã aceste proiecte în structuri de tip Task Force interguvernamental.

În fine, instituționalizarea poate sã îmbrace numeroase formule de instituții specifice, în funcție de obiective, utilitatea, frecvența contactelor – sau formulele de contact permanent și punct de contact – așa cum formulele de cooperare cu geometrie variabilã pot fi constituite în funcție de ingeniozitatea și structurile instituționale ale celor doi actori pentru a face formula de cooperare cât se poate de ritmicã, de consistentã și de puternicã la niveluri de decizie potrivite.

Sistemul de Parteneriate Strategice al României

În cazul României, primele elemente de consens au marcat aderarea la NATO ºi Uniunea Europeanã. Ulterior, se vorbește despre integrare deplinã în Uniunea Europeanã, dar o strategie post-aderare este absentã pe fondul scindãrii profunde a faliei în societate și în lumea politicã. Referințele se iau,în absența unei Mari Strategii, de la Strategia de Apãrare/Securitate emisã de cãtre Președintele României, potrivit Constituției, la maximum 6 luni de la preluarea mandatului și dezvoltatã la nivelul strategiilor sectoriale.

România are însã și aici un handicap, pentru cã validarea formalã a documentului în Parlament nu a mai avut loc, așa încât funcționarea este lesne pusã la îndoialã și legitimitatea documentului în sine e discutatã.

Elementele ce constituie astãzi interesul național sunt cele din Constituția României care nu pot fi modificate prin revizuire, dar și suma de angajamente ale României în raport cu organismele și actorii internaționali, în special cele relative la accesul nostru în NATO și UE – validate prin referendum.Însã ele nu alcãtuiesc pe deplin un proiect, nu marcheazã o viziune, ci doar un sumum de elemente ce calibreazã acțiunea politicã a statului român.

Nevoia de Mare Strategie rãmâne acutã, ca și nevoia de constituire a unui sistem de Parteneriate Strategice ca instrument pentru atingerea obiectivelor Marii Strategii. așa cum devine imperios necesarã organizarea și raționalizarea, recompunerea mozaicului de parteneriate strategice al României pentru asigurarea coerența viziunilor și percepțiilor Parteneriatelor Strategice ale României.

România a reușit sã dezvolte, în ultimii ani, un sistem de parteneriate strategice importante pentru acțiunea noastrã în NATO și Uniunea Europeanã și pentru dezvoltarea politicilor noastre în zonele de interes strategic. Astfel:

Parteneriatul Strategic România – SUA. a 13 septembrie 2011, a fost adoptatã, la Washington, la cel mai înalt nivel, Declarația Comunã privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România și Statele Unite ale Americii. Declarația este primul document politic bilateral care consacrã Parteneriatul Strategic dintre cele douã state, fixând cadrul general al relațiilor bilaterale și stabilind domeniile prioritare ale cooperãrii viitoare. Tot la 13 septembrie 2011, la Washington, a fost semnat, de cãtre ministrul român al Afacerilor Externe și Secretarul de Stat al SUA, Hillary Clinton, Acordul între România și Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apãrare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite. Acordul a intrat în vigoare la 23 decembrie 2011. În ceea ce privește cooperarea economicã, componentã esențialã a Parteneriatului Strategic România – SUA, anul 2011 a fost primul, dupã o lungã perioadã de timp în care soldul balanței comerciale a înregistrat valori pozitive, de 525,3 milioane USD. Schimburile comerciale pe parcursul anului 2011 au depãșit 2 miliarde USD. De asemenea, înființarea Consiliului de Afaceri Româno – American (AMRO), la începutul anului 2013, poate contribui semnificativ la consolidarea dimensiunii economice a Parteneriatului Strategic cu SUA. Lansarea formalã a Task Force-ului creat pentru implementarea Declarației Comune și stabilirea liniilor prioritare de acțiune și a celor mai adecvate mecanisme de materializare a celor aproximativ 130 de proiecte de cooperare româno-americanã aflate în derulare sau avute în vedere pentru a fi dezvoltate în viitor.

Parteneriatul Strategic cu Marea Britanie. În iunie 2003, a fost ridicat nivelul de cooperare bilateralã la cel de parteneriat strategic, prin adoptarea unui document public intitulat „Marea Britanie și România în Europa: Parteneriat Strategic“. Cu prilejul vizitei la Londra a Președintelui Bãsescu, din 6-7 iunie 2011,a fost relansat oficial Parteneriatul Strategic prin convenirea unei Declarații Comune. Dupã semnarea Declarației Comune, dialogul pe teme economice a continuat într-un ritm susținut. Accentul trebuie pus în continuarea pe intensificarea cooperãrii în domeniul Justiției și Afacerilor interne, dar și în alte sectoare.

Parteneriatul Strategic România – Polonia. Relația româno-polonã a fost ridicatã la nivel de Parteneriat strategic la 7 octombrie 2009, prin semnarea declarației de cãtre președinții României și Republicii Polone. Planul de acțiune pentru punerea în practicã a orientãrilor Declarației Comune a fost semnat la 26 octombrie 2010, de cãtre reprezentanți ai guvernelor celor douã țãri (în marja vizitei Președintelui Poloniei la București).Parteneriatul strategic româno-polon funcționeazã în condiții foarte bune, existând premisele pentru implementarea tuturor proiectelor convenite, în special în domeniile politic și de securitate. Se înregistreazã anumite întârzieri și deficiențe în domeniul economic, în special din cauza lipsei de interes manifestatã pânã în prezent de investitorii români fațã de piața polonã. În continuare, accentul trebuie pus pe dezvoltarea dimensiunii economice, a consultãrii în afaceri europene și în chestiuni de securitate și legate de Vecinãtatea Esticã a UE.

Parteneriatul Strategic România – Turcia. Declarația Comunã a Parteneriatului Strategic cu Turcia a fost semnatã la 12 decembrie 2011, cu prilejul vizitei de stat a Președintelui României în Turcia. Parteneriatul strategic româno-turc contribuie la consolidarea raporturilor bilaterale în plan economic și energetic, dar și a cooperãrii într-o serie de alte domenii deja evocate în dialogul româno-turc la nivel sectorial. Parteneriatul strategic româno-turc are obiectivul de a contribui la ancorarea Turciei în UE, contribuind, totodatã, la menținerea soliditãții NATO și, în general, a sistemului transatlantic. Totodatã, va facilita procesul de evaluare și poziționare a României în raport cu contextul regional actual. La 28 august 2012 au fost finalizate negocierile pentru textul Planului de Acțiune pentru implementarea Parteneriatul Strategic dintre România și Turcia. Dupã semnare, dialogul sectorial va trebui intensificat pentru elaborarea și implementarea de proiecte în domenii precum economic, energie,transport, afaceri interne, apãrare, culturã, educație, afaceri sociale, turism etc. De asemenea, trebuie avutã în vedere o cooperare intensificatã în chestiuni legate de regiunea Mãrii Negre, Balcanii de Vest și Orientul Mijlociu.

Parteneriatul Strategic între România și Republica Azerbaidjan. Relațiile cu Azerbaidjan sunt definite în prezent prin Parteneriatul Strategic inaugurat în 2009. Relevante pentru acest statut au fost semnarea Declarației privind stabilirea unui Parteneriat Strategic ( semnat la București, pe 28-30 septembrie 2009) și a Planului de Acțiuni pentru transpunerea în practicã a acestui Parteneriat ( semnat la Baku, pe 18-19 aprilie 2011). Pentru România, elementul cheie al documentului îl constituie capitolul privind cooperarea în domeniul energetic, care vizeazã cooperarea pe proiectul Nabbuco, proiectul PEOP (Constanța – Trieste) sau al terminalului de gaze naturale lichefiate (LNG) de la Constanța. Partea azerã și-a manifestat interesul extinderii activitãții companiei energetice de stat SOCAR pe piața româneascã. Anul 2013 a marcat evoluții încurajatoare în ce privește proiectul Nabucco, gazelor naturale în regiunea Europei Centrale și de Sud-Est. Astfel, în competiția pentru alocarea de gaze naturale azere din câmpul Shah Deniz, au rãmas variantele Nabucco Vest pe ruta Europei Centrale și de Sud Est și TAP pe ruta Italia.

Parteneriatul dintre România și statele Asiei Centrale. Cu Turkmenistan, România are un parteneriat general care se dezvoltã pornind de la dimensiunea unui parteneriat strategic energetic. Documentul care definește aceastã relație este Declarația comunã a președinților României și Turkmenistanului, semnatã la 22 iulie 2009, la Așgabad. Un Plan de Acțiuni pentru transpunerea în practicã a Declarației politice prezidențiale din 2009, cu accent pe consolidarea unui parteneriat energetic ca punct de plecare pentru construirea unui parteneriat consistent, este în curs de negociere cu partea turkmenã, urmând a fi semnat cu ocazia viitoarei vizite a Președintelui României la Așgabad.Relațiile bilaterale româno-kazahe au evoluat gradual într-un parteneriat promițãtor, conform prevederilor Declarației Comune Prezidențiale de Parteneriat și Cooperare din septembrie 2003, cu rezultate deosebite în plan politic și în domeniul economic.

Relația cu Republica Moldova.Parteneriat Strategic pentru integrare europeanã. Relația cu Republica Moldova este o relație specialã, guvernatã de realitatea identitãții comune și a existenței în douã state separate, recunoscute internațional.

Parteneriate și parteneri privilegiați. La nivel european, România a dezvoltat Parteneriatul Strategic cu Franța. La 4 februarie 2008 s-a semnat la București, de cãtre Președintele României, Traian Bãsescu, și Președintele Franței, Nicolas Sarkozy, o „Declarație comunã privind instituirea unui Parteneriat strategic între Franța și România“. Declarația comunã de Parteneriat strategic are în anexã o „Foaie de parcurs“, omologatã în 2008, al cãrei conținut trebuie actualizat. Cu Italia, România a dezvoltat Parteneriatul Strategic Consolidat, semnat de miniștrii Afacerilor Externe la 9 ianuarie 2008. La sfârșitul anului 2011, Italia a anunțat liberalizarea pieței muncii pentru cetãțenii români.

Capitolul 2.

REPERE ALE CADRULUI ISTORIC DE LANSARE A PARTENERIATULUI STRATEGIC DINTRE ROMÂNIA SI SUA

2.1 Relațiile româno-americane: convergențe strategice

România a ales, în urmã cu aproape douã decenii, orientarea strategic a securitãții sale. Din acest punct de vedere, securitatea României se bazeazã pe trei piloni majori:

Parteneriatul Strategic cu Statele Unite ale Americii (semnat în 1997)

Calitatea de membru în Alianþa Tratatului Nord Atlantic – NATO

Calitatea de membru al Uniunii Europene

Despre primul dintre cei trei piloni vom discuta pe parcursul următoarelor capitol ale prezentei teze și anume despre Parteneriatul Strategic cu SUA. Suntem pe deplin conștienți de faptul cã Statele Unite nu sunt actorul care va veni sã soluționeze problemele de securitate ale României.

Dar Parteneriatul Strategic este un instrument esențial pentru dezvoltarea capabilitãților proprii și valorificarea experienței și expertizei SUA în acest domeniu.

Valorificarea maximã a Parteneriatului Strategic necesitã urmãtorii pași:

Relansarea relației cu SUA – atât în conținut, sobrietate și realism cât și prin seriozitate, consecvențã și respectarea angajamentelor asumate.

Adãugarea conținutului de transfer tehnologic. România este situate într-o zonã geograficã ce reclamã ca investițiile în domeniul armamentelor și capacitãþilor sã vizeze o jumãtate de generație tehnologicã în plus și un câștig la nivelul transferului de tehnologie cu utilitate militarã și economicã. Acest imperativ poate fi transpus într-o prioritate a Parteneriatului Strategic.

Valorificarea cooperãrii în cadrul facilitãților militare comune. Prezența acestor facilitãți trebuie valorificatã cu eficiențã maximã din punctul de vedere al transferului și câștigului de expertizã în administrarea operațiunilor, bugetarea, achizițiile și funcționarea integratã la nivel civil – militar, valoare adãugatã ce poate fi dobânditã de Armata românã în cooperarea direct pe teritoriul românesc, așa cum s-a întâmplat în cazul operațiunilor militare externe în care am colaborat.

Introducerea noii dimensiuni a calitãții educației vocaționale. Aceastã dimensiune trebuie inclusã în Parteneriatul Strategic iar dezvoltarea sã reprezinte transferul de know how, organizare, administrare și curiculã în domenii de bazã ale pregãtirii și instruirii în domenii de vârf, prin construirea acestor capabilitãți în România la standardele mondiale cele mai înalte.

NATO reprezintã o alianțã politico-militarã curpinzãtoare, cea mai relevant la nivel global, care oferã posibilitãți majore de consultare cu aliații în domeniul securitãții, o apãrare comunã în fața oricãrui atac extern și o capacitate unicã de descurajare a oricãrei operațiuni împotriva României. Însã nu putem cere NATO sã acopere irațional toate categoriile de amenințãri și riscuri.

O privire realistã ne aratã cã Alianța beneficiazã de capabilitãți unice,dar are resurse limitate, are capacitate de intervenție globalã dar nu poate sã-și asume responsabilitãți la nivelul nevoilor mondiale de securitate.

România trebuie sã facã pasul decisiv pentru a-și valorifica locul, capabilitãțile și contribuțiile în operațiunile externe în cadrul NATO. Din acest punct de vedere, putem sã formulãm câteva obiective realiste:

reprezentarea echilibratã, proporționalã, la toate nivelele de decizie și execuție, a ofițerilor și civililor români, alãturi de ceilalți aliaþi;

crearea unor capabilitãți de nișã, la nivel militar, operațional, diplomatic și de intelligence, ca valori adãugate utile Alianței și recunoscute ca atare;

respectarea strictã, completã și la timp a angajamentelor luate la nivelul Alianței, în contextul pre-aderãrii și perioadei de parteneriat, procesului de aderare dar și ulterior, în timpul funcționãrii ca membru cu drepturi depline.

2.2. Repere ale contextului istoric și geopolitic național și regional al Parteneriatului strategic dintre România și SUA

În acest subcapitol ne propunem să dăm un răspuns la întrebarea: Este acest parteneriat rezultatul firesc al unei evoluții într-o logică de dezvoltare istorică a relațiilor bilaterale, sau este un aspect spontan și accidental în această istorie? Tezele pe care le susținem afirmă convingerea noastră că parteneriatul nu este un moment de evoluție spontan și accidental în relațiile bilaterale. El este un corolar al unei linii de evoluție ascendentă și un moment de început al unui nou capitol al istoriei româno-americane,cel al relației de parteneriat și alianță. Deși în termenii săi formali, parteneriatul strategic nu are un precedent în istoria relațiilor bilaterale, are, însă, un suport istoric real. Ipoteza se sprijină pe existența unui șir de evenimente, presărate în timp și având semnificația de precursori ai parteneriatului lansat în 1997. Sunt evenimente ce exced de o manieră notorie cadrul geopolitic al vremii si diferențele în termini geopolitici între România și SUA.

Analiza este structurată pe două problematici: relevarea convergențelor istorice din relația bilaterală și identificarea reperelor relevante ale contextului istoric si geopolitic național și regional premergător lansării parteneriatului strategic. În spațiul primei problematici, în identificarea și caracterizarea acestor evenimente am avut în vedere trei trăsăsturi caracteristice specifice parteneriatului bilateral, și anume:

caracterul de premiere al acestora, fie în spațiul bilateral, fie în cel sub-regional și regional,

măsura ridicată în care aceste evenimente sunt consecința unui spirit de inițiativă și relaționare liber, de reală autonomie analitică și decizională a părții române

nivelul ridicat al semnificațiilor în plan bilateral și al relevanței si consistenței lor din punct de vedere istoric si geopolitic.

Analiza este structurată pe două perioade temporale, încadrate în intervalul 1859- primele contacte diplomatice bilaterale- și 1989, și intervalul 1990 – 1996- anul schimbării paradigmei de relaționare a României cu SUA, odată cu instalarea Administrației Emil Constantinescu. Vom exemplifica sumar existența acestor evenimente precursor, conform celor trei criterii enunțate.

Prin prisma caracterului de premiere, în intervalul 1859-1989, semnalăm sosirea, la doar două luni de la unirea Principatelor, a primului consul american, Henry Romertze, sau vizita la București a lui Richard Nixon, din august 1969, prima a unui presșdinte american în spațiul comunist european.

Prin prisma celui de-al doilea criteriu semnalăm propunerea românească, încă din zorii istoriei bilaterale și a existenței noastre ca stat modern, pentru un tratat bilateral fondat pe principiile clauzei națiunii celei mai favorizate. Un tratat care,acceptat de SUA ar fi constituit primul gest diplomatic, politic și economic românesc de această anvergură. Apreciem că, semnat, dar neratificart de către partea română, Tratatul din 1881, încheiat în termeni similari celui din 1859 se constituie într-un eveniment-precursor. Lor le adăugăm elementele de compatibilitate între doctrina de politică externă românească, anunțată la 26 aprilie 1964, cu doctrina de construire de punți lansată de presedintele L.M.Johnson, la 23 mai 1964.

Prin prisma celui de-al treilea criteriu, analiza a vizat trei paliere de interes:

evenimente relevante în plan bilateral,

evenimente cu relevanță în plan geopolitic, multilateral

gradul ridicat de susținere populară a acestor evenimente și procese.

Pe primul palier situăm însăși prezența consulului Romertze la Galați, în 1859, demersurile Misiunii Patriotice Naționale de constituire a Legiunii Românilor Americani, în anii Primului Război Mondial, sau natura relațiilor diplomatice bilaterale circumscrise contactelor dintre Corneliu Mănescu și Dean Rusk, din octombrie 1963 și reacția SUA la postura României în cursul evenimentelor din 1964 si 1968.

Pe al doilea palier situăm evenimente precum: semnarea, la 9 decembrie 1960, a programului cultural bilateral, lansarea, în februarie 1964, a Programului de Acțiune pentru România, al Administrației L.B. Johnson,susținerea candidaturii lui Corneliu Mănescu ca înalt demnitar al ONU, în 1967. Triunghiul de relaționare diplomatică SUA-România-R.D.Vietnam, pentru încetarea conflictului din Vietnam, sau susținerea României pentru accederea în FMI, Banca Mondială și GATT în anii 1971 și 1972 completează tabloul.

În spațiul celui de-al treilea palier situăm fenomenul ,,Vin americanii!“, cu variantele sale : ,,Noi mergem în America!“, al ardelenilor de-al lungul secolului al XIX-lea, ,,Noi fugim în America!“, în toată perioada comunistă, ,,Mergem noi în America!“, după 1989, și ,,A venit America la noi!“, după 2005, odată cu instalarea U.S.Army în facilități militare din România.

În intervalul ianuarie 1990 – 29 noiembrie 1996, relaționarea bilaterală în datele ei semnificative s-a derulat pe două canale principale, cel direct si canalul NATO. În primii ani de după decembrie 1989, atenția SUA a fost focalizată pe procesele de reunificare germană, democratizarea Rusiei, ancorarea statelor Grupului de la Visegrad în trena Occidentului și redefinirea sistemului de securitate european și a posturii lor în Europa. Această atitudine, conjugată cu politica oscilantă între Vest și Răsărit, confuză și lipsită de substanță a guvernanților români din perioada 1990-1993, a fost depăsită prin poziționarea fermă a României pe coordonatele NATO și UE, la începutul anului 1994.

În intervalul 1990 – 1996, România a parcurs două faze atitudinale și acționale diferite în raporturile sale cu spațiul occidental, european și american. Concomitent, s-a derulat un proces de clarificări, acomodări și acumulări cantitative și calitative în relațiile României cu vecinii săi, cu SUA și statele și structurile europene occidentale și euroatlantice. Acest proces a amorsat și a susținut apropierea intereselor românești și americane și configurarea lor tot mai concretă. Principalul vector de generare, reprezentare și promovare l-a constituit vehiculul militar, cu obiectivul său principal, de accedere a României în NATO.

Parcursul relației româno-americane în intervalul 1990-1996 a fost condiționat, indubitabil, și de parametrii contextului geopolitic și strategic național și regional-european. Reconfigurarea statală, conflictuală sau consensuală, a spațiului central și est-european excomunist și apariția rapidă a unor noi diferențieri sub-regionale si ne referim la Grupul de la Visegrad, Consiliul Statelor de la Marea Baltică și restul spațiului neintegrat, marchează acest context. Masa critică în relația României cu SUA, în măsură să urce aceste raporturi la nivelul de parteneriat strategic, se va atinge odată cu instalarea Administrației prezidențiale Emil Constantinescu.

Într-un spațiu geopolitic extrem de fluid, greu predictibil și violent, în afara unui sistem articulat și credibil de securitate și cu o orientare pro-occidentală fermă, România găseste resursele pentru a conceptualiza și operaționaliza o relație de parteneriat strategic cu SUA. O parte consistentă și vizibilă a acestor resurse este asigurată de istoria bicentenară a relațiilor sale cu SUA, ramforsată de evenimente și atitudini ce au excedat restricțiilor firești generate de enorma diferență dintre posturile geopolitice ale celor două state. La baza acestora a stat, invariabil, similitudinea sau coincidența temporară de interese, valorile simbolizate și promovate de SUA și năzuința continuă a poporului român spre securitate, libertate și bunăstare. Se pot distinge două dintre specificitățile parteneriatului strategic româno-american. Prima, cu rol determinant, o constituie faptul că actul de instituținalizare nu are format și conținut diplomatic consacrat, parteneriatul fiind lansat printr-o declarație politică oficială și publică, în baza unui gentleman`s agreement. În privința celei de-a doua, remarcăm faptul că partea americană, prin constituirea Comisiei de Acțiune SUA-România, au conceput relația nu numai la nivel interguvernamental, ci și la nivelul neguvernamental, cel al societății civile.

Concluzionând, apreciem că parteneriatul, ca formă de relaționare în sistemul internațional, a fost promovat de SUA începând cu ultima decadă a secolului XX, odată cu dispariția bipolarismului și afirmarea unipolarismului american. Apreciem că relația româno-americană de parteneriat strategic nu este o atitudine politică în contradicție, sau în afara orientărilor doctrinare și strategice de politică externă și de securitate ale celor două state.

Instalată la putere în noiembrie 1996, Administrația prezidențială Emil Constantinescu a schimbat paradigma de relaționare cu SUA, fapt reflectat în lansarea parteneriatului strategic în iulie 1997. Strategia de securitate națională din 1999, Strategia de securitate națională a României – stabilitate democratică, dezvoltare economică durabilă si integrare euroatlantică, aprobată în CSAT, a specificat această relație în prima poziție de importanță ca modalitate de acțiune în domeniul politicii externe pentru asigurarea securității naționale. Programele de guvernare ale celor trei premieri din perioada 1997-2000, Cartea Albă a Guvernului – Armata României 2010-Reformă și integrare Euro-atlantică și Strategia Militară emisă în 2000 au făcut referiri în măsuri diferite la relația strategică cu SUA. Concluzionând, apreciem că orientările indicate de aceste documente și acțiunile politice întreprinse confirmă influența semnificativă pe care a avut-o relația de parteneriat cu SUA asupra doctrinei și practicii de politică externă și de securitate a Statului român în intervalul 1996-2000.

Al doilea mandat prezidențial a lui Ion Iliescu marchează emiterea și aprobarea în Parlament, la 18 decembrie 2001, a Strategiei de securitate națională a României – Garantarea democrației și a libertăților fundamentale, dezvoltare economică și social susținută și durabilă, aderare la NATO și integrare în Uniunea Europeană. Într-o déjà cunoscută notă dubitativă, deși strategia a fost emisă după atentatele de la 11 septembrie 2001 și face trimiteri parcimonioase la parteneriatul cu SUA, ca principală direcție de acțiune în politica externă, și participarea la războiul global antiterorist, ea identifică problematica economică în primul plan al amenințărilor la adresa securității naționale. Realitatea geopolitică și de securitate neacoperită doctrinar va fi susținută de o serie de acte ale CSAT și Hotărâri istorice ale Parlamentului.Concluzionând, putem afirma că în perioada 2000-2004,desi actele doctrinare si de orientare strategică prezidențiale nu ghidează clar conduita Statului român, actele Parlamentului și ale Guvernului suplinesc acest deficit în mod consistent,generând gesturi istorice prin inedit și efecte și invocând clar, explicit, spiritul parteneriatului strategic româno-american.

La 21 decembrie 2004, Traian Băsescu prelua mandatul prezidențial, afirmând încă din seara anunțării rezultatelor scrutinului orientarea fermă a politicii externe și de securitate pe coordonatele așa numitei Axe Washington-Londra-București și ale parteneriatului strategic româno-american. România își menținea integral angajamentele anterioare legate de relația cu SUA și participarea sa la Războiul Global Antiterorist, fără ca Strategia de securitate națională aprobată de CSAT la 29 martie 2007 să fie adoptată de Parlament și fără trimiteri directe, în corpusul său, la parteneriatul cu SUA. Strategia de politică externă prezentată de MAE la 20 ianuarie 2005, va identifica, de altfel, parteneriatul bilateral ca reper esențial și privilegiat de acțiune.

Odată cu invitarea României în NATO și mai ales după integrarea în UE, la 1 ianuarie 2007, poziția parteneriatului strategic româno – American în documentele de securitate și politică externă de orientare strategică se estompează, deși practica politică și realitatea strategică în care se plasează Statul român se mențin pe aceleași coordonate anterioare, nemodificate.

Apreciem acest fapt ca o tendință politicianistă de cosmetizare prin atenuare a percepției României ca pro-americană de către UE și de accentuare a ideii de solidaritate comunitară. Dar acest fapt mai exprimă o realitate inedită în spațiul politic românesc post-decembrist. Ne referim la dihotomia dintre viziunea și politica pro-europeană a Cabinetului C.P.Tăriceanu și cea pro-americană a Administrației prezidențiale. O dihotomie ce va căpăta forme vizibile și va antrena solicitarea unor clarificări de către Executivul american, prin prezența la București a subsecretarului de stat Daniel Fried.

Concluzionând, apreciem că existența și operaționalizarea parteneriatului strategic româno-american a influențat profund orientările strategice, de securitate națională și politică externă ale României în intervalul 1997-2008, plecând de la suprapunerea sau coincidența de interese vitale, semnificative ale celor doi parteneri. Strategiile naționale emise în acest interval sunt inegale în exprimarea influenței parteneriatului cu SUA și a politicii acestora asupra viziunii românesti în speță, dar practica politică oficială a Statului român s-a bazat pe spiritul acestui parteneriat.

Destructurarea sistemului comunist în Europa la începutul ultimului deceniu al secolului XX se producea în condițiile în care politica externă și de securitate națională a SUA era orientată de Directiva nr. 23 din 22 septembrie 1989, a Administrației G.H.W.Bush. Era o directivă concepută pentru o lume și într-o viziune bipolară, orientată spre îngrădirea sistemului comunist, circumspecție în privința evoluției URSS și de exprimare a unui interes special față de Polonia și Ungaria. Prima Strategie de securitate națională americană concepută pentru noul mediu geopolitic regional și global, definit de procesele revoluționare din Europa Centrală și de Est și accederea SUA în postura de unică superputere globală, va fi cea emisă în august 1991. Ea sublinia tratamentul preferențial acordat unor democrații noi din Europa Centrală, punea bazele procesului de redefinire a sistemului militar american dislocate în străinătate, se concentra pe demersurile de reducerea și repatrierea forțelor și dispozitivelor militare convenționale și nucleare ale fostei URSS și nu viza o politică de extindere a NATO.

Instalarea Administrației W.J.Clinton a adus o nouă viziune doctrinară, exprimată de Strategia de securitate națională din februarie 1995 . Începând cu 2001, de-a lungul a două mandate, Administrația G.W.Bush își va structura politica externă și de securitate națională prin două strategii, cea din septembrie 2002 și cea din martie 2006.

Am întreprins analiza fundamentelor doctrinare ale politicii SUA care au permis și susținut postura acestora în cadrul parteneriatului strategic cu România prin prisma a trei grupuri de problematici de interes pentru cercetarea noastră. Acestea sunt:

Strategiile principale de acțiune ale SUA față de Europa și statele europene ex-comuniste;

Politica de extindere a NATO cu noi membrii din spațiul ex-comunist european;

Rolul U.S. Army în materializarea acestor strategii.

În stabilirea acestor trei unghiuri de analiză am avut în vedere trei aspecte:

faptul că scopul principal inițial al relației bilaterale de parteneriat strategic a fost cel de pregătire a României și a structurilor sale militare pentru accederea în NATO;

faptul că, prin datele sale generale istorice si geopolitice, România era parte a grupului de state central și est-europene aflate în tranziția de la societatea de tip comunist, la cea bazată pe valorile, standardele și instituțiile occidentale;

forța faptului că establishmentele militare românesc și american au constituit, cel puțin până în momentul integrării României în NATO,în 2004, principalul obiectiv, canal și pârghie de implementare și operaționalizare a acestei relații strategice bilaterale de parteneriat.

Prin prisma acestor coordonate analitice, cutem trage următoarele concluzii: nicicând establishmentul politic si militar american nu a proiectat vreo strategie specifică pentru România și nu au nominalizat România în aceste documente. Statul român a contat, însă, ca punct de sprijin activ al unor strategii și politici americane. Ne referim la Planul de Acțiune pentru Europa de Sud-Est, din 1998, al Administrației Clinton, având ca pivot parteneriatul strategic româno-american, la materializarea Global Defense Posture Review-2004, prin instalarea unor forțe ale U.S.Army în facilități militare din România, conform Acordului de Acces din 6 decembrie 2005, sau la dezvoltarea și rafinarea politicii externe, de securitate și energetice a SUA în spațiul pontic, prin instituirea de către România a Forumului Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat, sau strategia Axei Washington-Londra-București, promovată de președintele Băsescu.

Într-un mod remarcabil și inedit, recunoscut public de presedintele G.W.Bush, România a contribuit consistent și la calibrarea strategiilor și politicilor americane pentru spațiul lărgit al Mării Negre. Nenominalizarea României și lipsa unei atitudini specifice în strategiile de securitate americane operaționalizate în intervalul 1990-2008 nu este nefirească și nu escamotează o realitate evidentă – convergența și coincidența crescândă a unora dintre intereselor noastre fundamentale, cu unele dintre direcțiile doctrinare și strategice ale SUA în acest spațiu.

Promovarea parteneriatului, inclusiv a celui de anvergură strategică, ca tip și mecanism de relaționare în sistemul internațional, se înscrie în politica externă americană de după 1990. Este mecanismul apreciat ca fiind cel mai adaptat cadrului geopolitic perceput de SUA, pentru susținerea intereselor acestora; în spațiul european, politica SUA de parteneriat este favorizată de factori multipli, precum incapacitatea UE de a coagula o politică europeană de securitate și apărare (PESA) unitară si sustenabilă, atitudinile nuanțate ale celor două aripi continentale, occidentală și răsăriteană, asupra relației transatlantice, și sentimentul unei datorii istorice a statelor central și est-europene față de sprijinul constant al SUA pentru ieșirea lor din spațiul concentraționar ideologic comunist.

Prin postura sa geopolitică, România era vizată direct, dar nu în mod special de viziunile doctrinare americane de după 1990. Extinderea ,,perimetrului de securitate’’ al SUA spre răsăritul continentului european, interesele lor energetice în zona ponto-caspică tot mai structurate și semnificative, derularea Războiul Global Antiterorist și necesitatea controlării poceselor din spațiul asa numit de Z. Brzezinscki, al Balcanilor Globail, și-au găsit fundamentarea în doctrine și strategii de securitate și politică externă ce au compatibilizat tot mai consistent interese esențiale ale SUA, cu interese fundamentale ale României.

Anvergura multidimensională remarcabilă a Parteneriatului strategic bilateral este și expresia acestei realități. Într-un mod remarcabil și inedit, recunoscut public de presedintele G.W.Bush, România a influențat, la rândul său, dincolo de diferențele de date geopolitice față de partenerul său american, atitudinile acestuia. Ne referim la faptul că a contribuit consistent la calibrarea strategiilor și politicilor americane pentru spațiul lărgit al Mării Negre. Mai mult, susținem că însăși acceptarea de către SUA a propunerii românesti pentru instituirea unui parteneriat strategic bilateral, dincolo de ineditul situației, dat fiind postura României în epocă, reprezintă un exemplu de influențare a viziunii și acțiunii SUA în acest spațiu. Dincolo de coincidențele de interese și obiective, de angajamente asumate, inclusiv în teatre de război,România nu a renunțat la orientări doctrinare proprii tradiționale, iar exemplul cel mai notoriu este cel de nerecunoastere a independenței provinciei Kosovo, act susținut în schimb de principalii actori euroatlantici, inclusiv de SUA.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 au generat redefiniri doctrinare și strategice semnificative în spațiul securității naționale și al politicii externe a SUA. În egală măsură, aceste redefiniri au caracterizat și viziunile de securitate si politică externă românesti. Expresia lor a fost atitudinea de membru și aliat de facto al NATO și al SUA, motivată oficial și de existența și spiritul parteneriatului strategic.

Procesul post-decembrist de redefinire geopolitică a solicitat României un efort de relaționare deosebit, în măsură să surmonteze diferențe istorice de integrare sistemică, dezvoltare economică si capabilități. Parteneriatul era apt să servească acestui scop. Nu ne-am propus o decriptare exhaustivă a celor 6 relații bilaterale de parteneriat strategic instituite de România după 1997 – cele cu Italia, Ungaria, Marea Britanie, Spania, Franța și Coreea de Sud. Teza își propune doar să releveze acele elemente de specificitate și noutate aduse de acestea și care, prin comparație, să evidențieze în plus semnificațiile parteneriatului strategic cu SUA.

Vom sublinia, în continuare, specificitățile perioadei 29 noiembrie 1996- 20 decembrie 2000, cea a Administrației prezidențiale Emil Constantinescu. În cadrul acesteia am identificat trei etape de evoluție, respectiv: etapa 29 noiembrie 1996-11 iulie 1997, cea de prefigurare si configurare a parteneriatului, etapa 11 iulie 1997-3 februarie 2000, cea de lansare și operaționalizare a parteneriatului, și etapa 3 februarie 2000-20 decembrie 2000,cea a parteneriatului strategic intensificat. Subliniem faptul că identificarea și nominalizarea primelor două etape a fost stabilită de noi, ea reflectând de o manieră scolastică realitățile istorice analizate.

Direcțiile de acțiune au fost stabilite la reuniunea din 4-5 octombrie 1997, de la Bucuresti, ele menținându-și permanent primordialitatea. Dacă în etapa de lansare a parteneriatului accentul a fost pus pe identificarea și operaționalizarea rapidă și completă a instrumentarului și mecanismului de lucru și mobilizarea resurselor necesare, în etapa intensificată accentul s-a multat pe aspectele economice.

Concluzionând, apreciem că, într-un moment istoric dificil pentru România, Administrația Emil Constantinescu a schimbat modul de concepere și derulare a relației cu SUA, România trecând de la postura de partener al SUA în cadrul Programului Parteneriatului pentru Pace, începând cu 1994, la cea de partener strategic direct, începând cu 11 iulie 1997. Ea este cea care a fundamentat și operaționalizat relația care, în pofida lipsei unui document-cadru oficial, și-a dovedit viabilitatea și eficiența, constituind un moment strălucit în istoria diplomației și vieții politice românesti. În egală măsură, este administrația care a dat credibilitatea deplină posturii românesti în relația bilaterală. Această realitate nu escamotează capacitatea redusă a Parlamentului de a susține și consolida relația pe acest segment și capacitatea redusă a părții române de a susține și dezvolta o structurată componentă civilă a relației. De asemenea, este de relevat capacitatea diminuată de a exploata noile oportunități economice deschise de parteneriatul strategic cu prima superputere globală. Scepticismul și reținerea părții americane pot fi compensate cu răbdarea și tenacitatea sa în susținerea acestei relații și a proceselor subsumate ei.

Perioada celei de-a doua Administrații prezidențiale Ion Iliescu a stat sub semnul și consecințele accederii la Casa Albă a Administrației G.W.Bush și al atentatelor de la 11 septembrie 2001, dar și a realizării principalului deziderat, cel al invitării României în NATO.

Administrația a preluat obiectivele principale și pachetul instrumentar ale Administrației Constantinescu, dezvoltându-le la rândul său, continuitatea fiind, în această privință, și natura atitudinii partenerului american. Etapa parteneriatului strategic intensificat s-a prelungit și în această perioadă, căpătând un plus de substanță. Odată cu invitarea României în NATO, la 21 noiembrie 2002, parteneriatul strategic bilateral intră într-o nouă etapă, Etapa parteneriatului strategic dintre România și SUA, ca aliați NATO.

Principalii actori ai relației rămân cei oficiali, guvernamentali. Prin acte legislative semnificative succesive, de susținere a participării Statului român la Războiul Global Antiterorist condus de SUA, Parlamentul român s-a afirmat ca actor major al dezvoltării parteneriatului strategic cu SUA. Participarea la această campanie a consolidat postura Armatei române, a establishmentului militar și de securitate românesc, de actor principal al relației româno-americane și de instrument activ de politică externă.

Un rol aparte în evoluția proceselor subsumate relației de parteneriat îl vor juca ambasadorii SUA la București, Michael Guest și J.D. Crouch II. Dintre actorii neoficiali credem că este necesar să-l specificăm pe Bruce P. Jackson, om politic american care, alături de Ronald Asmus, s-a implicat direct în dezvoltarea relației strategice româno-americane. Obiectivelor fundamentale inițiale asumate de cei doi parteneri și reconfirmate de noile administrații prezidențiale li s-a adăugat, după 11 septembrie 2001, cel al luptei active împotriva terorismului.

De asemenea, s-au accelerat demersurile de includerea României în planurile SUA de redislocare a dispozitivului său militar global. Pe cale de consecință, și direcțiile de acțiune vor fi conforme acestor obiective și vor fi detaliate în noul Plan de Acțiune al Parteneriatului. Poziționările pro-americane vor aduce România, alături de celelalte state europene ex-comuniste, membre ale UE, sau ale Grupului Vilnius, într-o postură de divergență severă cu o serie de state europene comunitare, precum Franța și Germania, cu o viziune diferită față de cea americană în privința preconizatei campanii militare în Irak. Concluzionând asupra acestei perioade de evoluție a parteneriatului strategic româno – american, apreciem că ea marchează o dezvoltare în amploare și profunzime a relației.

La 21 noiembrie 2002, România era invitată să adere la NATO, îndeplinindu-se astfel, un obiectiv principal al parteneriatului său cu SUA. Este perioada în care și relațiile economice bilaterale vor atinge un vârf, dar eforturile vizând obiectivul reducerii nivelului de corupție și al creșterii transparenței actului de guvernare au avut rezultate îndoielnice.

La 20 decembrie 2004, Traian Băsescu câstiga mandatul prezidențial, iar parteneriatul

strategic româno-american intra într-o perioadă nouă de evoluție. Președintele devenea un promotor activ și vizibil al relației, Armata română își consolida postura de actor activ și semnificativ și apăreau, sau se reactivau actori precum o serie de think-tankuri americane, ca German Marshall Fund of U.S., CSIS, sau Project on Transitional Democracies, dar se vor retrage alti actori semnificativi, precum USAID, în 2007, odată cu integrarea României în UE.

Continuitatea rămâne caracteristica principală a relaționării, inclusiv în privința obiectivelor și a direcțiilor de acțiune, dar, în mod firesc, realitățile geopolitice impun altele noi. Astfel, România vizează în plus includerea sa în Programul Visa Weaver, creșterea capacității de influențare a factorilor de decizie parteneri și creșterea receptivității acestora față de temele prioritare nouă. Partenerul american vizează consolidarea participării României la Războiul Antiterorist Global, la dezvoltarea proiectului Nabucco, un coridor alternativ de transport și aprovizionare cu hidrocarburi din spațiul Caspic, și la susținerea extinderii NATO în spațiul pontic.

Ambii parteneri vor deschide două direcții noi de acțiune concertată. Pe de-o parte, cea vizând democratizarea și integrarea arealului pontic, incluzând o importantă componentă de aprovizionare si securitatea energetică. În acest sens, presedintele Băsescu a lansat strategia Axei Washington-Londra-Bucuresti și, ulterior, Forumul Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat, și a sprijinit ferm intenția americană de a se acorda Ucrainei și Georgiei Planul de Acțiune pentru Aderare, la Summit-ul NATO de la București. SUA au susținut politica pontică românească, și-au instalat dispozitive militare în facilități românesti, au constituit The

Black Sea Trust Fund for Regional Cooperation și au susținut decisiv organizarea Summitului

NATO din 2-4 aprilie 2008, în România.

Capitolul 3.

EVOLUȚIA PARTENERIATULUI STRATEGIC ROMÂNO – AMERICAN ÎN PERIOADA 2007 – 2013

3.1 Evoluția Parteneriatului strategic dintre România și SUA

3.1.1 Fundamentele teoretice ale Parteneriatului strategic dintre România si SUA

Parteneriatul Strategic nu este doar acordul – public, parțial public sau nepublic – încheiat ca urmare a convenirii cuantificării unei relații bilaterale extrem de apropiate între doi actori, de natură strategică. Formula reală e cea dată de modul de funcționare a unui parteneriat strategic, de activitatea așeazată sub această emblemă, de accentuarea cooperării și de gradul de instituționalizarea Parteneriatului Strategic. Abia această etapă umple cu conținut și substanțiază relația de parteneriat strategic. Potrivit abordării cognitiv instituționale, consistența relației e dată ulterior de modul de funcționare al parteneriatului strategic și de gradul său de instituționalizare.

După adoptarea și ratificarea actului politic – potrivit regulilor interne ale fiecărui partener – dezvoltarea presupune elaborarea unui plan de acțiuni de concretizare a parteneriatului, a unui road map, un calendar al activităților care să dea ritmicitatea relației de Parteneriat Strategic. Nu în ultimul rând, formula de parteneriat strategic este dublată cu acorduri de parteneriat sectoriale pe fiecare din componentele Parteneriatului Strategic. Apoi se identifică și convin proiecte strategice care sunt asumate sub Parteneriatul Strategic dintre cele două părți și sunt urmărite evoluția, aplicarea și eventualele probleme pe care le întâmpină aceste proiecte în structuri de tip Task Force interguvernamental.

În fine, instituționalizarea poate să îmbrace numeroase formule de instituții specifice, în funcție de obiective, utilitatea, frecvența contactelor – sau formulele de contact permanent și punct de contact – așa cum formulele de cooperare cu geometrie variabilă pot fi constituite în funcție de ingeniozitatea și structurile instituționale ale celor doi actori pentru a face formula de cooperare cât se poate de ritmică, de consistentă și de puternică la niveluri de decizie potrivite. Formulele operaționale directe și imediate de tip 2+2, la nivelul secretarilor de stat ai MAE și MApN sunt cele mai flexibile și penetrante pentru substanțierea rapidă a unui Parteneriat Strategic.

Dacă e să discutăm natura și modul de finalizare – respectiv de concretizare, de instituționalizare, a Parteneriatelor Strategice ale României, concluziile unei eventuale reviste sunt similare unui pahar pe jumătate. Suntem, e adevărat, în fazele incipiente de instituționalizare a unui număr mare de parteneriate strategice, dar și într-un efort de raționalizare al acestora. Astfel, jumătatea plină a paharului este că majoritatea Parteneriatelor Strategice s-au dezvoltat, au ajuns la formule funcționale și la instituții, substanța fiind dată în special de numărul mare și profunzimea sistemului de consultări, reuniuni bilaterale și formulei de atingere a obiectivelor ambelor părți.

În jumătatea goală a paharului vom găsi eșecurile și dezamăgirile aferente unora dintre formulele de cooperare și relații bilaterale denumite Parteneriate Strategice. În unele formate au apărut dese blocaje, întârzieri în formularea de răspunsuri, convocarea de reuniuni sau amânări ale unor formate instituționale, salturi cu suișuri și coborâșuri în relație. E, poate, o formulă naturală, realitatea nu e niciodată lină și constantă. Există însă și alte categorii de modificări, de schimbări ce au afectat relațiile strategice stabilite – nu discutăm aici coerența modului de realizare sau dacă au reflectat în mod real o relație gata substanțială.

Astfel, chiar dacă nu putem califica în sens propriu drept „surpriză strategică” o evoluție negativă într-o relație de parteneriat strategic, manifestarea, la un moment dat, a unor acțiuni neprietenoase, utilizarea partenerului strategic drept cobai, țintă sau subiect pentru promovarea și validarea unor interese interne înguste, sacrificarea practic a parteneriatului strategic pe altarul unor interese de moment, conjuncturale, ale unei puteri politice sau alteia, din rațiuni politice sau electorale, este echivalentă unei surprize strategice în studiile de securitate. Este adevărat că înrăutățirea relației bilaterale și recursul la asemenea problematici ce situează părțile în formulă confruntanțională erau previzibile și, probabil, existau și avertismentele, deci surpriza în termeni absoluți, nu exista, însă ruptura relației strategice crează dificultăți pe termen lung, dacă relația e parte a unui instrumentar elaborat și sofisticat, a unui sistem de parteneriate strategice menit să ducă la atingerea obiectivelor de politică externă a unui actor. Am pledat întotdeauna pentru nevoia ca, în perioadele actuale de austeritate, să existe formule integrate de definire a unei Mari Strategii, convenită și acceptată de către întreaga clasă politică a unui stat și care să stea la baza acțiunilor oricărui tip de actor, indiferent de proveniența sau orientarea sa politică și indiferent de poziția în eșafodajul instituțional al unui stat. Acest fapt dă coerența și consistența acțiunilor de politică externă, securitate și apărare ale unui stat. Firește că direcții strategice de dezvoltare urmează a fi elaborate pe baza nivelului de ambiție, resurselor și obiectivelor acestei Mari Strategii integrate, defalcată ulterior pe strategii sectoriale, abordarea fiind fundamental transpartinică.

Întemeierea pe obiective strategice ce pot fi atinse în timp, cu direcții de acțiune de urmărit și durabilitatea alegerilor și opțiunilor, stabilite prin consens – fără a evita aici formula de revistă, de revizuire și ajustare a Marii Strategii – este posibilă și concomitent cu acceptarea formulei și definirii interesului național. Iar aici dezbaterea este largă în privința definirii interesului național și cuantificării lui în documente.

Astfel, interesul național e rezultatul consensului politic? Al consensului elitelor? Al opiniilor exprimate de experți? Sau este rezultatul sumei de opțiuni a populației, verificabile pe baza sondajelor de opinie? Firește că toate induc elemente obligatorii, dar interesul național este formulat de elite și de experți, explicat și îmbrățișat de către politicieni, de obicei în formă consensuală, apoi împărtășit și dezbătut public pentru a fi susținut de către populație. Interesul național are un caracter peren și durabil, pe termen lung, dar are și formule de instituționalizare clare.

În cazul României, primele elemente de consens au marcat aderarea la NATO și Uniunea Europeană. Ulterior, se vorbește despre integrare deplină în Uniunea Europeană, dar o strategie post- aderare este absentă pe fondul scindării profunde, a faliei în societate și în lumea politică. Referințele se iau, în absența unei Mari Strategii, de la Strategia de Apărare/Securitate emisă de către Președintele României, potrivit Constituției, la maximum 6 luni de la preluarea mandatului și dezvoltată la nivelul strategiilor sectoriale. România are însă și aici un handicap, pentru că validarea formală a documentului în parlament nu a mai avut loc, așa încât funcționarea este lesne pusă la îndoială și legitimitatea documentului în sine e discutată.

Elementele ce constituie astăzi interesul național sunt cele din Constituția României care nu pot fi modificate prin revizuire, dar și suma de angajamente ale României în raport cu organisemele și actorii internaționali, în special cele relative la accesul nostru în NATO și UE – validate prin referendum. Însă ele nu alcătuiesc pe deplin un proiect, nu marchează o viziune, ci doar un sumum de elemente ce calibrează acțiunea politică a statului român.

Nevoia de Mare Strategie rămâne acută, ca și nevoia de constituire a unui sistem de Parteneriate Strategice ca instrument pentru atingerea obiectivelor Marii Strategii. Așa cum devine imperios necesară organizarea și raționalizarea, recompunerea mozaicului de parteneriate strategice al României pentru asigurarea coerența viziunilor și percepțiilor Parteneriatelor Strategice ale României.

O viziune a Sistemului de Parteneriate Strategice ale României, formulată în urmă cu mai mulți ani, ar cuprinde următoarele direcții strategice, aferente unui profil strategic de stat euro-atlanticist, care percepe nevoia consolidării relației transatlantice și a menținerii prezenței americane angajată în securitatea Europei, un jucător în echipă cu valoare adăugată, cu un nivel de ambiție ce se calibrează pe interese strategice în Regiunea Mării Negre Extinse, a Balcanilor de vest și elemente în spațiul Orientului Mijlociu – Africa de Nord (MENA), acolo unde avem nișe relaționale și unde putem sprijini aliații din NATO și partenerii din UE.

Direcțiile forță ale Sistemului de Parteneriate Strategice au fost deja formulate iar o construcție pe dimensiunea Parteneriatelor Strategice se desfășoară deja de circa 15 ani – mai exact din 1997, când a fost lansat Parteneriatul Strategic cu SUA. Liniile forță conțin:

„Axa” SUA-Marea Britanie-România, formulată poate nefericit și direct, dar care s-a concretizat și instituționalizat în parteneriate strategice ale României cu cele două state abia în 2011 în documente concrete semnate, dar fără a se impune și formula trilaterală aferentă.

Coloana vertebrală euro-atlantică Nord- Sud. Este o componentă geopolitică clasică ce vorbește despre o componentă de putere maritimă (sau aliată cu aceasta) ce desparte două puteri continentale – Germania și Rusia. În principiu, Europa Centrală și de Est are o înclinație istorică spre a considera relația euro-atlantică drept indivizibilă de propria soluție de securitate și apreciază că transatlanticismul nu e exploatat suficient și că Statele Unite trebuie menținute angajate ca parte a soluției de securitate pentru Europa. Lucrurile sunt în schimbare și nuanțare, dar rămân elemente de cooperare și formule de parteneriat strategic cu Polonia și Turcia și, în viitor, Suedia. Linia spre sud continuă cu relația strategică cu Israel și țările Golfului.

Coridorul Strategic Est-Vest. Spre Asia Centrală – o formulă de acces și relaționare a statelor din Asia Centrală la zona euro-

atlantică prin intermediul Caucazului de Sud – Georgia și Azerbaidjan. Și aici construcția este virtuală și în curs, și depinde de evoluțiile din Georgia și de dorința și acceptul construcției coridorului cu ceilalți parteneri.

Se înregistrează și o formulă geopolitică în sens contrar, ostilă acestor instrumente și constructe, respectiv Arcul de pătrundere în regiunea europeană și euroatlantică prin Balcanii de Vest. Aici dezbaterea și competiția, care ajunge uneori și la forme de confruntare, cuprinde Rusia, Ucraina, Republica Moldova (cu capul de pod Transnistria), România, Serbia și Muntenegru. Orientarea euro-asiatică a acestui arc, în termeni de principii, valori, lipsa regulilor, economie de clan dereglementată, este contrară orientării europene și euroatlantice.

După cum am putut vedea, într-un asemenea desen, România se află pe direcțiile acestor trei proiecte a căror suprapunere poate fi definitorie pentru soarta țării noastre în viitor, pentru securitatea, stabilitatea și prosperitatea ei și a cetățenilor ei. Aici se desenează marea confruntare geopolitică în zona României.

3.1.2 Fundamentele doctrinare, politice si de securitate ale Parteneriatului strategic dintre România si SUA

România și Statele Unite ale Americii (Statele Unite) împărtășesc o istorie comună de legături strânse între popoarele noastre, un angajament către democrație, o relație strategică durabilă, precum și voința de a răspunde provocărilor și amenințărilor comune. Legături puternice și profunde leagă popoarele României și Statelor Unite prin relații culturale, economice și științifice. Acest Parteneriat Strategic reflectă cooperarea excelentă și în extindere între țările noastre pentru promovarea securității, democrației, oportunităților oferite de economia de piață și a schimburilor culturale.

De la lansarea sa, în anul 1997, Parteneriatul strategic cu SUA a constituit un reper important al politicii externe a României, dar și un mechanism avansat de consolidare a raporturilor în domeniile de interes major, circumscrise acestuia – strategic și militar, economic, securitate regional, riscuri convenționale, etc..

Dezvoltarea continuă a unui Parteneriat Strategic durabil și pe termen lung consolidează securitatea României și a Statelor Unite, precum și a spațiului euro-altantic. Piatra de temelie a cooperării noastre este reprezentată de solidaritatea consacrată în articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, care prevede că un atac armat împotriva unuia sau mai multora dintre statele member ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) va fi considerat un atac armat împotriva tuturor membrilor săi. România și Statele Unite recunosc importanța consolidării securității lor individuale și colective prin conlucrarea în cadrul NATO, al Organizației Națiunilor Unite, al altor organizații internaționale,în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite și cu dreptul internațional.

Cooperarea strânsă, subsumată Parteneriatului, în plan strategic și militar, a fost determinantă pentru atingerea unuia dintre obiectivele majore de politică externă ale țării noastre, respective aderarea la NATO, în anul 2004. Demnarea, în anul 205 a Acordului bilateral privind activitățile forțelor SUA staționate pe teritoriul României ,,Accordul de acces,, , care confer cadrul unei interacțiuni complexe între forțele armate ale celor două state, precum și negocierile în curs privitoare la amplasarea, pe teritoriul României, a unor component ale sistemului American de apărare anti – rachetă în Europa, sunt de asemenea, reflectări ale relației de Parteneriat strategic între cele două state.

Cooperarea foarte bună cu SUA se extinde, deasemenea, către nenumărate alte zone de interes. Dialogul cu SUA are, de pildă, o important component regional, urmărind realizarea obiectivelor de politică externă ale țării noastre, în regiunea extinsă a Mării Negre și în zona Balcanilor de vest. Asigurarea securității energetic, sprijinirea eforturilor de reform democratic și ancorarea fermă a statelor din regiune pe calea integrării europene și euro – atlantice sunt câteva exemple în acest sens.

Lupta contra terorismului, a criminalității transfrontaliere și pentru asigurarea funcționalității mecanismului de control al exporturilor strategice constituie, la rândul lor, component importante ale Parteneriatului. Un rezultat palpabil îl constituie înființarea Centrului SECI pentru combaterea criminalității transfrontaliere. SUA au jucat de asemenea, un rol determinant în lansarea, în 2004, de către România, a primei inițiative de cooperare la Marea Neagră cu privire la securitatea frontierelor – Black Sea Border Security Initiative – , sprijinind, totodată, finalizarea în iulie 2009, a procesului de returnare din România în Federația Rusă a combustitbilului nuclear uzat. România a fost inclusă, de asemenea, în proiectul ,, Second Line of Defense,, al SUA – program al Departamentului Energiei al SUA destinat întăririi capacității guvernelor terțe de a detecta, descuraja și stopa traficul illegal cu material radioactive.

Cooperarea în domeniul securității între România și Statele Unite este robustă. Precizăm faptul că România și Statele Unite au ajuns la un acord privind amplasarea în România a elementelor Sistemului din Europa al Statelor Unite de Apărare împotriva Rachetelor realizat printr-o Abordare Adaptivă în Etape, care reprezintă o contribuție extrem de valoroasă la dezvoltarea capabilității NATO de apărare împotriva rachetelor balistice. În acest context, la 3 mai 2011, România și Statele Unite au anunțat selectarea bazei aeriene de la Deveselu ca loc de amplasare a facilității antirachetă, reafirmând astfel angajamentul ambelor state pentru apărarea antirachetă. Se anticipează ca amplasarea sistemului să aibă loc în orizontul de timp al anului 2015. România și Statele Unite salută decizia NATO din noiembrie 2010 de a dezvolta o capabilitate de apărare împotriva rachetelor care să ofere acoperire și protecție depline pentru toate populațiile, teritoriile șforțele NATO din Europa. Facilitatea de la Deveselu este o componentă important a acestei capabilități.

România și Statele Unite cooperează, de asemenea, în mod mai extins și cu success în domeniul securității, inclusiv prin intermediul Task Force East, prin oferirea posibilității Comandamentului European al Statelor Unite și serviciilor acestuia de a desfășura în mod periodic unități în România, pentru a conlucra cu partenerii români, prin realizarea eficientă de exerciții de antrenament cu forțele armate din regiunile Europei Centrale și Mării Negre. Această cooperare s-a realizat pe baza Acordului între România și Statele Unite ale Americii privind activitățile forțelor Statelor Unite staționate pe teritoriul României, semnat la București la 6 decembrie 2005.

România și Statele Unite au realizat, de asemenea, un parteneriat eficient atât în plan bilateral, cât și în contextul operațiunilor NATO, cum ar fi Misiunea de Antrenament NATO în Irak, Forța Internațională de Asistență în domeniul Securității în Afganistan, Kosovo Force (KFOR), Operațiunea Unified Protector în Libia, precum și în alte operații, cum ar fi Operațiunea Enduring Freedom sau Operațiunea Iraqi Freedom. Statele Unite apreciază aprobarea de către România a solicitării Statelor Unite de a utiliza baza aeriană de la Mihail Kogălniceanu și portul Constanța ca punct logistic central pentru tranzitul materialului militar al SUA înspre și dinspre Afganistan și alte zone de operațiuni. Ambele state sunt încredințate că o astfel de cooperare aduce beneficii reciproce pe termen lung relației noastre în domeniul securității și întărește Alianța NATO.

Continuăm să susținem oportunitățile pentru creșterea comerțului și investițiilor, a cooperării între comunitățile de afaceri și dezvoltarea cooperării industriale și tehnologice mai aprofundate.

Președintele Obama a andosat legislația co-inițiată de un număr de membri ai Congresului care va reforma modul în care statele se califică pentru Programul Visa Waiver, pentru a asigura că aliații săi puternici primesc aprecierea corespunzătoare. Această legislație prevede ca statele candidate la Programul Visa Waiver să se angajeze la o cooperare antiteroristă intensificată cu Statele Unite. Astfel că se așteaptă ca România să îndeplinească acest obiectiv.

În contextul adoptării Declarației Comune privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI, s-a decis constituirea unui Grup de lucru (Task Force)[1] pentru implementarea principiilor convenite în cadrul acestui document. Prima reuniune a Task Force-ului româno-american a avut loc la 31 octombrie 2012. Cu acel prilej, a fost convenită crearea, în cadrul acestuia, a unui grup de lucru pe probleme consulare, inclusiv chestiunea vizelor și a unui grup de lucru pe probleme economice și comerciale.

Grupul de lucru pe probleme consulare, inclusiv chestiunea vizelor are, ca obiectiv principal, identificarea modalităților celor mai adecvate pentru facilitarea accesului României în programul Visa Waiver, în special din perspectiva reducerii semnificative a ratei de refuz al solicitărilor de viză din partea cetățenilor români. Reuniunea de lansare a acestui grup de lucru a avut loc la 31 ianuarie 2013. Următoarele reuniuni au avut loc la: 25 aprilie 2013, 9 august 2013, 14 noiembrie 2013, și 16 ianuarie 2014 și 17 iunie 2014.

Grupul de lucru pe probleme economice și comerciale urmărește aprofundarea dimensiunii economice a Parteneriatului Strategic România-SUA, atât sub aspectul consolidării prezenței investiționale americane în România, cât și al creșterii volumului schimburilor comerciale bilaterale. Acest grup de lucru are, de asemenea, ca obiective identificarea ariilor comune de interes în domeniul economic și facilitarea interacțiunii directe între partenerii români și americani. Reuniunea de lansare a grupului a avut loc la 5 iunie 2013. Cu această ocazie, a fost decisă crearea unui grup de lucru dedicat securității energetice. Acest grup a fost lansat la 9 iulie 2013.

La 14 noiembrie 2013, a avut loc a doua reuniune a Task Force-ului româno-american pentru implementarea Declarației Comune privind Parteneriatul Strategic România – SUA. La această reuniune, au participat, în premieră, membrii celei de-a doua misiuni economice anuale în România a Consiliului de Afaceri Americano – Român (AMRO). La aceeași dată, au avut loc și reuniuni ale celor trei grupuri de lucru: probleme consulare, inclusiv chestiunea vizelor, probleme economice și comerciale, precum și a grupului de lucru dedicat securității energetice.

De asemenea, la 29 aprilie 2014 s-a desfășurat o sesiune de lucru pe teme politico-militare și de securitate a Task Force-ului România-SUA pentru implementarea Declarației Comune.

La 8 septembrie 2014, a avut loc a treia reuniune a Task Force-ului româno-american pentru implementarea Declarației Comune privind Parteneriatul Strategic România – SUA. La această reuniune au participat membrii celei de-a treia misiuni economice anuale în România a Consiliului de Afaceri Americano – Român (AMRO). Reuniunea Task Force a fost precedată de reuniunea grupului de lucru pe probleme economice și comerciale.

Ministrul afacerilor externe, Titus Corlățean, a avut la data de 27 februarie 2013,  la Roma, o întrevedere cu noul secretar de stat al SUA, John Kerry, cu ocazia  reuniunii ministeriale informale a șefilor diplomațiilor din statele membre NATO și UE, la care au participat și Înaltul Reprezentant al UE pentru politica externă și de securitate comună, Catherine Ashton, și secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen.

Întrevederea a reprezentat primul contact între șefii celor două diplomații după preluarea funcției de secretar de stat de către John Kerry, la 1 februarie 2013. Discuțiile au relevat stadiul excelent al relației bilaterale, ai cărei parametri sunt definiți prin „Declarația Comună de Parteneriat Strategic pentru secolul XXI între România și Statele Unite ale Americii” din septembrie 2011, precum și oportunitățile de viitor ale interacțiunii bilaterale. Secretarul american de stat a reconfirmat sprijinul pentru consolidarea Parteneriatului Strategic dintre cele două state.

Ministrul Titus Corlățean a reafirmat locul privilegiat pe care relația cu Statele Unite îl ocupă în politica externă a României. În acest sens, a fost subliniată importanța concretizării unei agende relevante de contacte politico-diplomatice la nivel înalt pentru anul 2013, atât la Washington, cât și la București, pentru a dinamiza și aprofunda Parteneriatul Strategic dintre cele două țări. Secretarul de stat american a exprimat disponibilitate în acest sens.

În cadrul discuțiilor a fost trecut în revistă și stadiul procesului de punere în aplicare concretă a Acordului bilateral privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA din România, din 2011, care se desfășoară conform calendarului convenit, ministrul român informându-l pe omologul său despre evoluțiile procesului de pregătire a Bazei de la Deveselu, inclusiv cele din perioada următoare, astfel încât facilitatea de apărare antirachetă să devină operațională la orizontul anului 2015.

Parametrii Parteneriatul strategic dintre România si SUA

Urmărind viziunea comună a unui Parteneriat Strategic mai extins și mai profund, România și Statele Unite au identificat următoarele domenii și parametrii de cooperare:

Sistemul Statelor Unite de apărare împotriva rachetelor balistice și capabilitatea NATO de apărare antirachetă, recunoscând că acest sistem contribuie la apărarea României și a Statelor Unite, precum și a aliaților europeni ai NATO, și întărește stabilitatea regională;

Dezarmarea, neproliferarea și controlul armamentelor;

Combaterea terorismului și gestionarea altor riscuri și amenințări emergente,prin consolidarea schimburilor de informații;

Cooperarea în cadrul NATO, inclusiv prin îmbunătățirea interoperabilității și a cooperării în domeniul echipamentelor de apărare și al materialelor conexe;

Cooperarea regională și stabilitatea, inclusiv în Europa de Est și în Balcanii de Vest, inclusiv prin îmbunătățirea cooperării NATO-UE, întărirea instituțiilor euro-atlantice și căutarea de soluții pentru conflictele înghețate;

Comerțul și investițiile, inclusiv prin facilitarea contactelor între comunitățile de afaceri, în paralel cu reafirmarea angajamentului pentru principiile pieței, statul de drept, un mediu de afaceri sănătos, transparență și integritate publică;

Securitatea energetică, inclusiv asigurarea diversității surselor și rutelor de transport, cum este Coridorul Sudic, dezvoltarea rețelelor inteligente, studierea surselor neconvenționale de energie, inclusiv gazul de șist, precum și urmărirea surselor alternative de energie curată și liberalizarea piețelor în vederea atragerii de noi investiții în sectorul energiei;

Democrația și statul de drept, drepturile omului și buna guvernare, inclusiv prin susținerea fermă a acestor valori în regiune, în statele Parteneriatului Estic: Republica Armenia, Republica Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina, și promovarea reformelor și consolidarea democrației în aceste țări. În plus, acțiunea noastră comună în sprijinul Comunității Democrațiilor și calitatea noastră de membri în Consiliul

Drepturilor Omului al ONU reprezintă inițiative valoroase;

Educația, cercetarea și contactele interumane, facilitate prin schimburi ale persoanelor din mediul profesional, ale investitorilor, vizitelor de afaceri și cercetători din domeniul academic și științific;

Știința și tehnologia, inclusiv susținerea continuă pentru diversificarea contactelor între comunitățile academice și științifice;

Factori de influențare-modelare a evoluției Parteneriatului strategic dintre România si SUA.

Evoluția Parteneriatului, este caracterizată de următori factori de influențare și modelare:

La 13 septembrie 2011, a fost adoptată, la Washington, la cel mai înalt nivel, Declarația Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România și Statele Unite ale Americii. Declarația este primul document politic bilateral care consacră Parteneriatul Strategic dintre cele două state, fixând cadrul general al relațiilor bilaterale și stabilind domeniile prioritare ale cooperării viitoare

Tot la 13 septembrie 2011, la Washington, a fost semnat, de către ministrul român al afacerilor externe și secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton, Acordul între România și Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite. Acordul a intrat în vigoare la 23 decembrie 2011.

În ceea ce privește cooperarea economică, componentă esențială a Parteneriatului Strategic România – SUA, anul 2011 a fost primul, după o lungă perioadă de timp, în care soldul balanței comerciale a înregistrat valori pozitive, de 525,3 milioane USD. Schimburile comerciale pe parcursul anului 2011 au depășit 2 miliarde USD. De asemenea, înființarea Consiliului de Afaceri Româno – American (AMRO), la începutul acestui an, poate contribui semnificativ la consolidarea dimensiunii economice a Parteneriatului Strategic cu SUA.

Lansarea formală a Task Force-ului creat pentru implementarea Declarației Comune și stabilirea liniilor prioritare de acțiune și a celor mai adecvate mecanisme de materializare a celor aproximativ 130 de proiecte de cooperare româno-americană aflate în derulare sau avute în vedere pentru a fi dezvoltate în viitor.

3.2 Semnificații geopolitice ale Parteneriatului strategic dintre România si SUA

Plecând de la considerentul că un unghi semnificativ de analiză a realităŃilor istorice si

a resorturilor acestora îl poate oferi geopolitica, am dedicat acest capitol al tezei developării

semnificaŃiilor geopolitice ale parteneriatului strategic dintre România si SUA. Am orientat

cercetarea noastră pe trei direcŃii de interes, respectiv: (i) geopolitica parteneriatului strategic

bilateral, (ii) implicaŃiile relaŃiei asupra profilului geopolitic si strategic post-decembrist al

României si (iii) implicaŃiile geopolitice si strategice ale parteneriatului asupra relaŃiilor

României cu UE.

În privinŃa primei direcŃii de cercetare, am apreciat utilă, într-o primă instanŃă,

justificarea necesităŃii unei analize de natură geopolitica a relaŃiei si a implicaŃiilor sale în

problematicile de interes ale României. În acest sens considerăm că există elemente ale

ambientului geopolitic căruia îi apaŃinem care sunt consecinŃa directă a politicii de parteneriat

a României cu SUA si care îndrituiesc analize de tip geopolitic, astfel: România, stat membru

al UE, al NATO si partener strategic al SUA este în postura de limes răsăritean al sistemului

euroatlantic, la confluenŃa cu spaŃiul ex-sovietic; existenŃa facilităŃilor militare ale SUA în

România, având ca unul dintre efectele majore si includerea României în dispozitivul militar

global american si, implicit, în geopolitica acestora; implicarea militară activă a României în

teatre de război de pe alte continente, gestionate integral sau parŃial de către SUA. Am găsit

necesar si ne-am propus să răspundem la întrebarea dacă relaŃia de parteneriat cu SUA are

valenŃele unei certe si semnificative anverguri geopolitice, fapt ce ar justifica un asemenea tip

de analiză. Teza pe care o susŃinem este că relaŃia are această anvergură si vom prezenta o

parte dintre aceste argumente. Astfel, prin însăsi poziŃionarea geografică, prin geografia sa si

datele demografice, economice si startegice, România are o pondere geopolitică intrinsecă

certă în spaŃiul sud-est european, pontic si regional-european. Desi principalele obiective ale

parteneriatului bilateral au vizat spaŃiul, realităŃile si procesele de reformare românesti,

interacŃiunea directă cu prima si singura superputere globală excede cadrul politic si strategic

bilateral. Aceasta se produce prin efectul direct asupra posturii Statului român, de membru

deplin al NATO si al UE, actor activ în teatre de război de pe alte continente si parte a

dispozitivul strategic global american, elemente cu impact substanŃial asupra spaŃiului si

proceselor sub-regionale adiacente României si, punctual, chiar asupra celor regionale si

globale. Faptul că relaŃia strategică bilaterală constituie elementul de rezistenŃă, recunoscut si

afirmat, al Planului de acŃiune al SUA pentru stabilizarea si reformarea spaŃiului sud-est

european si că acestuia i s-a alăturat, la scurt timp, politica de parteneriat a SUA cu statele

baltice, susŃine în plus teza afirmată. Proximitatea României de vastul si convulsionatul spaŃiu

al Orientului Mijlociu Extins, în care SUA au interese si derulează politici de nivel geopolitic

amplifică, de asemenea, dimensiunuea semnificaŃiilor geopolitice ale relaŃiei acestora cu

România. Într-o a doua instanŃă a demersului nostru am considerat necesar să analizăm în ce

măsura acest parteneriat este de nivel strategic, sau nu si apreciem că sunt întrunite condiŃiile

acestui atribut. ArgumentaŃia se desfăsoară de la însăsi acceptarea si promovarea permanentă

si de către ambii parteneri a acestui nivel al relaŃiei lor si continuă cu natura, importanŃa si

amploarea temporală a relaŃiei, a obiectivelor asumate, resurselor alocate, acŃiunilor derulate

si efectelor obŃinute. Postura geopolitică unică a partenerului american completează

argumentaŃia. Tabloul primei direcŃii de cercetare a fost întregit de sublinierea unor aspecte

20

istorice ale posturii geopolitice a spaŃiului românesc. Istmul ponto-baltic a jucat un rol istoric

notoriu de frontieră răsăriteană a arealului european. PoziŃionarea noastră în acest istm a

generat pentru arealul românesc o alternanŃă continuă a rolurilor geopolitice pe care a fost

chemat să le joace. Ne referim la alternanŃa funcŃiilor de limes răsăritean european, al

dispozitivului imperial roman, sau al crestinătăŃii asediate de Imperiul Otoman, cu cea de

spaŃiu ocupat si inclus, golit de relevanŃă geopolitică, în dispozitivul comunist european, si

funcŃia de stat tampon, neinclus în vreun dispozitiv geopolitic si strategic, în perioada 1990-

1997. Această alternanŃă a determinat trei tipologii specifice de manifestare politică, si

anume: (i) fie România a promovat axe de cooperare si alianŃe pe relaŃia Vest-Est, fie (ii)

comportamentul nostru politic a luat forma unor interacŃiuni confuze, destructurate, fie (iii)

am adoptat politici defensive, construite pe structuri sub-regionale tri-, sau multilaterale.

Remarcăm faptul că pe parcursul secolului XX, România a interacŃionat cu geopolitica

SUA în câteva momente istorice excepŃionale. Ne referim la implicaŃiile Tratatului de la

Trianon, atât de mult influenŃat de doctrina wilsoniană a autodeterminării popoarelor si la

postura României în geopolitica containment-ului spaŃiului comunist si cea de linkage, a

secretarului de stat Kissinger. Concluzionând, apreciem că relaŃia româno-americană de

parteneriat strategic are valenŃe geopolitice certe si semnificative, cu efecte extinse si în plan

sub-regional si regional european.

O a doua direcŃie de interes a constituit-o determinarea implicaŃiilor parteneriatului

strategic româno-american asupra profilului geopolitic si strategic al României de după 1997.

Din punct de vedere metodologic apare ca dificilă realizarea unei distincŃii clare între efectele

programelor subsumate parteneriatului cu SUA si cele ale procesului general de tranziŃie a

României. Cauzele sunt multiple si amintim, de exemplu, faptul că parteneriatul acoperă,

practic, întregul spectru de relaŃionare bilaterală si faptul că, pe linie militară, practic, relaŃia

strategică a debutat structural încă din 10 octombrie 1993, odată cu constituirea Grupului

Bilateral de Lucru pe Probleme Militare. Considerăm că elementul politic ce stă la baza

creerii acestui nou profil geopolitic este consolidarea opŃiunii aderării României la NATO.

Urmarea directă a acestei atitudini a fost decizia suverană ca România să acŃioneze ca

membru si aliat de facto al NATO si al SUA, atât în criza iugoslavă, cât si în campania

antiteroristă globală, fapt ce a determinat iesirea României din postura de stat tampon si

poziŃionarea sa ca limes răsăritean al spaŃiului euroatlantic. Analiza a fost structurată pe două

perioade, cea dintre 1997 si 2004, si cea dintre 2004 si 2008.

Referitor la primul interval, apreciem că parteneriatul strategic cu SUA a marcat

postura geopolitică a României în următoarele privinŃe: (i) a constituit cadrul sistemului de

securitate naŃională, chiar dacă aranjamentul nu prevedea acordarea de garanŃii formale de

securitate statului român. Era un suport informal, complex, compus din elemente precum

apartenenŃa noastră la Programul Parteneriatului pentru Pace, si postura noastră de stat

nominalizat la integrarea în AlianŃă ; (ii) asumarea posturii de membru si aliat de facto al

NATO si al SUA, o atitudine politică unilaterală excepŃională, dincolo chiar si de vreo

precizare doctrinară, si (iii) translatarea României din postura de stat tampon într-o zonă gri,

neintegrată, a continentului european, spre cea de limes oriental euroatlantic. Procesul a

demarat la 26 ianuarie 1994, odată cu aderarea la Programul PfP, a urmat lansarea

parteneriatului strategic bilateral, la 11 iulie 1997, decizia Summit-ului NATO de la Madrid,

din 1999, de nominalizare a României pentru următorul val de extindere a AlianŃei, discursul

presedintelui G.W.Bush din 15 iunie 2001, de la Universitatea din Varsovia si Hotărârea din

19 septembrie 2001, a Parlamentului român de adoptare a posturii de membru de facto al

NATO. Cercetarea s-a ocupat si de aspecte privind transformarea frontierei răsăritene a

României, de natură si semnificaŃie strict interstatală, în frontieră cu semnificaŃii geopolitice

mai ample, ea definind acum noua limită a spaŃiului euroatlantic, si, în egală măsură, de

repoziŃionarea României ca operator la flancul sudic al istmului ponto-baltic. Concluzionând, apreciem că, spre deosebire de perioada 1997-2001, după 11 septembrie 2001, România trece

de la statutul de beneficiar absolut al parteneriatului cu SUA, la cel de sponsor al relaŃiei si

furnizor net si efectiv de servicii si beneficii pentru partenerul său.

În intervalul 2004-2008, relaŃia strategică cu SUA a dus la consolidarea posturii

geopolitice a României în spaŃiul pontic, în condiŃiile în care întreg acest spaŃiu era, după

1990, în plin, dar lent proces de redefinire geopolitică si strategică. Considerăm că

parteneriatul româno-american a constituit (i) suportul conceptual si acŃional al strategiei de

politică externă si de securitate a Axei Washington-Londra-Bucuresti si susŃine conceptul

Forumului Mării Negre pentru Dialog si Parteneriat, si (ii) a asigurat suportul includerii

României în sistemul global de baze militare americane, după 2005. Am întreprins o cercetare

extinsă a conŃinutului si implicaŃiilor strategiei Axei în trei planuri de interes: în planul

politicii externe românesti, cel al politicii de securitate naŃională si cel al politicii de securitate

energetică. Cercetarea noastră asupra rolului relaŃiei strategice cu SUA în privinŃa dislocării

unor elemente ale U.S.Army în facilităŃi permanente în România a fost concentrată pe trei

paliere zonale de interes, (i) cel naŃional, (ii) palierul sub-regional pontic si cel regionaleuropean,

si (iii) pe palierul global. Concluziile decelate confirmă ramforsarea garanŃiilor de

securitate obŃinute de România, alături de apartenenŃa sa la NATO, confirmă ridicarea acestui

spaŃiu la rang de zonă strategică, geopolitică si geoeconomică relevantă în secolul XXI si

favorizează procesele de ecologizare politică si strategică a zonei de reziduurile vechii epoci.

A treia direcŃie de cercetare a vizat implicaŃiile parteneriatului româno-american

asupra relaŃiilor României cu Uniunea Europeană. Analiza s-a concentrat pe aceleasi două

intevale temporale, reperul datei de 1 ianuarie 2007, de aderare la UE fiind extrem de

apropiat, iar evenimentele produse până la momentul finalizării analizei neavând o relevanŃă

suficient definită. În mod necesar am Ńinut cont de o serie de realităŃi. Astfel, anul 2004

reprezintă atât data aderării noastre la NATO, cât si încheierea, la 17 decembrie , a

negocierilor de aderare la UE ; UE nu are încă în organigramă funcŃia de ministru de externe

si nu dispune de o doctrină de politică externă si de securiate comună, ca fundament a unei

PESA consacrate ; nu există nicio poziŃionare comună a membrilor săi pe aceste problematici.

Din această cauză, în referirile la UE am specificat si grupul de state membre,sau structura UE

faŃă de care concluzionăm evenimentele si procesele ce reflectă implicaŃiile parteneriatului

româno-american. De o manieră evidentă, relaŃionarea a fost influenŃată de două categorii de

factori. Pe de-o parte de factori obiectivi, ce Ńin de logica si ritmul proceselor, unice în felul

lor, de reformare structurală a unei societăŃi, sau de interesele naŃionale primare si perene ale

noilor democraŃii europene. Pe de altă parte, de factori subiectivi, ce Ńin de personalităŃile care

au conceput si condus aceste procese, sau care Ńin de evenimente si procese colaterale.

Remarcă, de asemenea, faptul că cele două procese parcurse de România, de accedere în

NATO si de integrare în UE s-au derulat paralel si defazat temporal, ca moment de demarare,

finalizare si durată de evoluŃie. Cu toate acestea, între ele există o legătură puternică si

complexă, generată de setul de valori, interese si idealuri comune, specifice democraŃiilor

euroatlantice si de faptul că ambele procese implică aceleasi state si aceleasi personalităŃi. De

asemenea, subliniem că ambele procese s-au desfăsurat, de facto, nu la nivel individual, de

stat, ci la nivel de grupuri de state , constituite pe criterii geografice, geopolitice si de

similitudini istorice.

În intervalul 1997-2004, exigenŃele de reformare solicitate de candidatura la NATO se

identifică, pe segmenele politic si economic, cu cele solicitate de UE. Nu există contradicŃii

sau dizarmonii conceptuale între cele două procese, există complementaritate si

consensualitate, iar obiectivele asumate de către România si SUA în cadrul parteneriatului lor

strategic vizează direct sau indirect ambele procese. Atentatul de la 11 septembrie 2001 si

poziŃionarea ulterioară a SUA au marcat profund ansamblul geopolitic global si, implicit pe

cel european. S-a materializat cel mai pesimist scenariu euroatlantic, cel simbolizat de

22

sintagma Vechea Europă, contra Noua Europă, scenariu în care si România a fost inclusă.

Neobisnuita axă Paris-Bonn-Moscova, opusă viziunii americane în privinŃa Irakului, a generat

confuzie si nemulŃumire în spaŃiul ex-comunist. Au urmat Scrisoarea din 5 februarie 2003, a

celor zece state membre al Grupului Vilnius, incluzând România, consecutivă Scrisorii a opt

state comunitare, din 30 ianuarie 2003. În plus, România a acceptat si semnarea unei excepŃii

pentru cetăŃenii americani la jurisdicŃia CurŃii Penale InternaŃionale. Toate aceste gesturi au

creea dizarmonii în relaŃioanea Statului român, nu cu UE, ca instituŃie, ci cu un grup de state

comunitare, incluzând si nucleul-motor franco-german.

Intervalul 2004-2004 debutează cu instalarea AdministraŃiei prezidenŃiale Traian

Băsescu si este marcat de consolidarea si dezvoltarea relaŃiei româno-americane de parteneriat

strategic pe trei direcŃii: cea de continuare a angajamentelor asumate în campania antiteroristă,

de finalizare a demersurilor privind Acordul de Acces al SUA la facilităŃi militare în România

si afirmarea axei Washington-Londra-Bucuresti. Desi s-a afirmat menŃinerea priorităŃii

integrării la termen în UE, o serie de gesturi ale Bucurestiului au antagonizat, din nou, cu

poziŃionarea unei părŃi din statele comunitare cu rol major. Ne referim la presupusele zboruri

si închisori ale CIA în spaŃiul românesc si asa numita Scrisoare a celor sase ambasadori la

Roma ai unor state aliate, inclusiv a celui român, referitoare la politica Italiei faŃă de

problematica irakiană. România va îndeplini acquis-ul comunitar, iar la 1 ianuarie 2007, se va

integra în UE.

Concluzionând analiza dedicată implicaŃiilor geopolitice ale parteneriatului strategic

româno-american asupra relaŃiilor României cu UE si în cadrul UE, vom sublinia câteva

aspecte semnificative. Astfel, apreciem că relaŃia cu SUA redă substanŃă aserŃiunii ,,România,

stat de necesitate europeană” si mai mult, ,,de necesitate euroatlantică” pe limesul răsăritean

al acestui spaŃiu. La cumpăna dintre secolele XX si XXI, postura geopolitică a României este

legată de problematica acută si complexă a spaŃiului extins al Mării Negre si de prezenŃa SUA

în acest areal. Parteneriatul strategic cu SUA a susŃinut postura României de furnizor a unei

contribuŃii semnificative la articularea unei strategii euroatlantice pentru spaŃiul sud-est

european. În siajul aceleiasi relaŃii cu SUA, România a parcurs drumul de la consumator de

securitate, la cel de furnizor de securitate. În mod cert, SUA au asumat parteneriatul strategic

cu România dincolo de niste realităŃi ce constituiau bariere clare, de ordin de mărime,

compatibilitate si capabilităŃi de natură politică, economică si militară, în calea realizării

acestui act. În mod just, România a apreciat că securitatea spaŃiului euroatlantic este

indivizibilă, iar dilema euratlantism-europenism este falsă, în condiŃiile în care SUA sunt nu

numai aliatul si partenerul nostru strategic, dar sunt aliatul si partenerul strategic si al Europei

comunitare, între cele două maluri ale Atlanticului nefiind incompatibilităŃi si divergenŃe

esenŃiale si ireductibile.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE