Notiuni Teoretice cu Privire la Istoria Scrisului Romanesc
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
NOȚIUNI TEORETICE CU PRIVIRE LA ISTORIA SCRISULUI ROMÂNESC
1.1. Istoria și evoluția scrisului românesc
1.2. Începuturile tiparului românesc
1.3. Scrisul religios, componentă definitorie a culturii vechi românești
CAPITOLUL II
PREZENTAREA TELEGRAFULUI ROMÂN DIN SIBIU 2.1. Sibiul privit ca centru cultural transilvănean
2.2. Istoria „Telegrafului Român” de la apariție până la 1873
2.3. Istoria „Telegrafului Român” de la 1873 până astăzi
CAPITOLUL III
ASOCIAȚII, REUNIUNI ȘI FONDURI CULTURALE MENȚIONATE ÎN „TELEGRAFUL ROMÂN ”DIN SIBIU (1912-1914)
3.1. Aspecte socio–culturale din viața românilor ardeleni prezentate în Telegraful Român din 1912
3.2. Aspecte socio–culturale din viața românilor ardeleni prezentate în Telegraful Român în perioada 1913–1914
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Nu știm dacă noi putem evalua astăzi cu precizie cât de mare este contribuția scrierii ca tezaurizator al formelor de civilizație și cultură ale omenirii, dar suntem siguri că niciodată nu se va afla câte dezvăluiri s-au risipit din cauza lipsei cuvântului scris în acele începuturi ale timpului și câte se vor fi șters odată cu incendierile care au prăpădit atâtea invenții încredințate de geniul omenesc viitorului prin litera așezată pe hârtie.
Referințele bibliografice care stau la baza acestei lucrări sunt lucrări naționale și internaționale, lucrări de statistică națională și internațională, legislație, surse diverse de pe internet. În calitate de suport teoretico-științific au servit rezultatele studiilor și investigațiilor următorilor autori: Berindei Dan, Bianu Ion, și Hodoș Nerva, Bîrsănescu Ștefan, Cardaș Gheorghe, Ciolan N., Ioan și Grecu V., Victor, Chivu Gheorghe, Cotean Ion, Dobre Iane, Voicu Mihai, Gafton Alexandru, Gheție Ion, Mareș Alexandru, Moldovan Sebastin, Munteanu Eugen, Oltean Vasile, Roșca Eusebiu, Simonescu Dan., Buluță Gheorghe., Stăniloae Dumitru, Ștrempel Gabriel, Tordași Mihail, Zamfirescu Dan precum și aparițiile „Telegrafului Român”.
Scopul și obiectivele lucrării.
Scopul lucrării este de a face cunoscute și înțelese conceptele și teoriilor fundamentale ce fac referire la istoria scrisului românesc. Astfel prezenta lucrare tratează problemele fundamentale care exercită modalități de constituire și acționare în ceea ce privește istoria scrisului romînesc Problemele prezentate în lucrare descriu un real interes în abordarea asociațiilor, reuniunilor și fondurilor culturale menționate în „Telegraful Român” din Sibiu (1912-1914).
Volumul și structura lucrării.
Structura lucrării este determinată de obiectivul și sarcinile cercetării. Lucrarea este structurată astfel, introducere, trei capitole, concluzii generale, recomandări și bibliografie.
Cuvinte-cheie la lucrarea cu tema, „Din istoria scrisului românesc: asociații, reuniuni și fonduri culturale menționate în „Telegraful Român” din Sibiu (1912-1914 )”: istorie, scrisul românesc, scrisul religios, tipar, Sibiu, centru cultural, transilvania, viața românilor, Telegraful Român.
Capitolul I denumit „Noțiuni teoretice cu privire la istoria scrisului Românesc” este alcătuit din noțiuni ce evidențiază istoria și evoluția scrisului românesc, începuturile tiparului românesc, iar la finalul acestui capitol sunt prezentate elemente ce prezintă scrisul religios, componentă definitorie a culturii vechi românești.
Scrisul religios, realitate diversă și complexă ce acoperă și ilustrează domenii multiple, de la creația literară până la exegeza științifică de aleasă ținută, de la textul de tip tehnic și administrativ până la publicistică, este în mod indiscutabil o componentă structurală, definitorie a culturii românești.
Capitolul al II-lea denumit „Prezentarea Telegrafului Român din Sibiu” cuprinde aspecte ce evidențiază Sibiul privit ca centru cultural transilvănean, istoria „Telegrafului Român” de la apariție până la 1873, precum și istoria „Telegrafului Român” de la 1873 până astăzi.
Sibiul a fost în Evul Mediu nu numai un oraș comercial și meșteșugăresc cu renumite bresle, ci și un centru cultural, a cărui importanță este prea puțin cunoscută în prezent. Fiecare din publicațiile „Telegrafului Român” a avut un caracter de tribună de luptă pentru drepturi și libertăți naționale, în favoarea românilor transilvăneni. Cât privește conținutul ziarului, se arată în petiția adresată supremului for polițienesc că acesta ar urma să prezinte știri politice, dar se va ocupa mai pe larg de chestiuni industriale, comerciale și literare.
Capitolul al III-lea denumit „Asociații, reuniuni și fonduri culturale menționate în „Telegraful Român” din Sibiu (1912-1914)” cuprinde aspecte socio-culturale din viața românilor ardeleni, oglindite în „Telegraful Român” constituie obiectul a două subcapitole, departajate cronologic, cel de debut numai pentru anul 1912, următorul pentru arcul cronologic 1913-1914.
Telegraful Român este ziarul cu cea mai lungă existență din istoria presei românești și este ziarul cu cea mai lungă apariție din această parte a Europei. Telegraful Român insistă – și nu o singură dată – asupra rolului și importanței Bibliotecii poporale a Asociafiunii, afirmând că este una dintre cele mai utile populației românești din Ardeal și nu numai.
La final sunt redate pe scurt principalele concluzii ale prezentei lucrări urmate de bibliografia care a reprezentat suport pentru elaborarea lucrării.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI TEORETICE CU PRIVIRE LA ISTORIA SCRISULUI ROMÂNESC
1.1. Istoria și evoluția scrisului românesc
Scrierea, cifrele, suportul pentru scriere și uneltele de scris – toate produse ale minții omenești – continuă să ocupe un loc important în toate domeniile de activitate și în toate manifestările culturale și științifice.
Scrierea sau scrisul reprezintă un sistem de comunicare socială cu ajutorul unor semne grafice convenționale prin care sunt reprezentate sunetele sau cuvintele unei limbi. Putem vorbi despre mai multe feluri de scriere, fără a avea pretenția de a prezenta aici, în mod exaustiv, panoul complet al limbilor lumii.
Prin cercetarea originii scrisului în limba română au încercat stabilirea epocii de formare a tradiției grafice românești.
Această formă vitală de comunicare comunitară, în diferitele civilizații răspândite pe Terra, care este scrisul, s-a înfiripat și pe teritoriul țării noastre. Unde și când au început să scrie strămoșii noștri pe plaiurile carpatine de la gurile Dunării și de pe țărmurile Pontului Euxin. Devine cu atât mai important felul cum s-au creat primele cărți și când s-au organizat cele dintâi biblioteci în țările române cu cât înțelegem semnificația proverbului italian conform căruia „Cărțile ca și profesorii ar trebui să fie puține, dar de calitate.”
Pretutindeni în lume cărții i se recunoaște, așadar, rolul de călăuzitor spiritual. De altfel încă în Antichitate Cicero constata importanța celei mai vechi instituții social-culturale a umanității, atunci când afirma că „Biblioteca este acolo unde se dă viață cărții.” De atunci și până astăzi nimeni n-a contrazis adevărul cuprins în cugetarea că în timp ce „Biserica este casa lui Dumnezeu, biblioteca este templul spiritului uman”.
Pentru a înțelege evoluția scrisului pe teritoriul României, vom afla pentru început care au fost primele alfabete folosite în vechea Dacie, întrucât se știe că țara noastră a avut o civilizație a scrisului de o durată bimilenară.
Oricât de greu ar fi astăzi de fixat cu exactitate în timp acel început al transmiterii unor mesaje scrise și al redactării primelor documente, rămâne incontestabilă importanța civilizatoare a scrisului pentru evoluția vieții spirituale de pe aceste meleaguri. Cu ajutorul scrierii, localnicii au luat contact și au creat contacte spirituale cu alte popoare, mai ales cu cele din imediata vecinătate sud-est europeană.
Dacia a fost un leagăn de civilizație, în care scrisul era cunoscut, așadar, cu mult înainte de perioada înfloririi geto–dacice ca stat. Nimeni nu a izbutit până acum să afle cum era scrierea dacică, întrucât pe o anumită treaptă de evoluție ea a dispărut. Chiar dacă nu toți specialiștii domeniului sunt de aceeași părere asupra interpretării lor, săpăturile arheologice efectuate în 1961 la Tărtăria, localitate așezată pe valea Mureșului lângă Orăștie, (județul Alba), au scos la iveală 3 tăblițe de lut ars, cu semne de scris pictografic rudimentar și ideografic: 2 tăblițe au forma dreptunghiulară neregulată, iar una discoidală. Sunt reprezentate astfel niște scene de vânătoare, respectiv un animal ucis, vânătorul mulțumit de fapta sa și ofrandele aduse pentru cutezanța lui. Aceste semne de tip ideografic constituie cea mai veche urmă de scriere pe teritoriul țării, datată în mileniile IV- III î.Hr. Semnele pictografice și ideografice de pe tăblițele de la Tărtăria atestă o scriere „protoliterată”, semănând cu scrisul sumerian de mai târziu, adică din perioada culturii Uruk (3500 – 3200 î.Hr.) și Djendet Nasr (3200 – 3000 î.Hr.), despre care știm că este apreciat drept cel mai vechi din lume. Se acreditează ipoteza unor contacte între cultura sumeriană și cea autohtonă a străbunilor noștri datând de la 2800 – 2750 î.Hr.
Oricare ar fi interpretarea ce li se dă, tăblițele de la Tărtăria sunt în prezent considerate primele urme de scriere protoliterată descoperită până acum în Europa.
Geto-dacii aveau, o limbă proprie, a cărei scriere cu alfabetul creat de preotul dac Deceneu în secolul I î.Hr. nu a lăsat decât sumare urme care să ajungă până la noi. Fragmentele de inscripții, de ștampile descoperite pe cioburi de vase atestă o formă de scriere combinată, alfabetul localnicilor fiind constituit din semne dace, litere grecești și latine.
După cucerirea romană a Daciei din debutul secolului al II lea limba de cultură care se generalizează în noua colonie a imperiului celui mai puternic al Antichității era latina și în mod firesc odată cu ea s-a impus și scrierea cu litere latine. Acum cei ce erau selecționați dintre sclavi să se îndeletnicească cu scrisul, acei scribae, cum latinește se numeau scribii, sau scriptores, după denumirea latinească a scriitorilor, lucrau în tabularium, adică în ateliere plasate în centre comerciale. În Dacia perioadei romane se înmulțesc inscripțiile latine, cele mai multe încrustate în piatră calcaroasă cu scop funerar. După tipic roman, pe asemenea monumente specifice coloniștilor se săpau în ordine: – numele decedatului, -durata vieții lui în Dacia, -uneori cauza morții,- ce precizări testamentare a lăsat colonistul privind obiceiurile de ritual care se cereau respectate, ținându-se cont că în Dacia au sosit oameni din diferite părți ale imperiului, ei aparținând unor culturi și religii diferite.
În Țara Românească alfabetul latin a fost întrebuințat încă din timpul dacilor de către constructorii romani trimiși lui Decebal. În anul 1863 alfabetul latin devine cel oficial și cu acest prilej se adaptează semne diacritice unor litere pentru a se nota sunetele ă, î, ș, ț, care nu existau în limba latină. La noi sunt destul de cunoscute și formele de scriere cu caractere vechi.
Alfabetul chirilic, care derivă din scrierea greacă, a fost conceput în jumătatea a doua a secolului al IX-lea d.Hr. de către Chiril Constantin, împreună cu fratele său Metodiu, fiii unui funcționar bizantin din Salonic.
În timpul lui Petru cel Mare, alfabetul a fost redus la 34 de semne, iar după revoluția din Octombrie a fost din nou supus unei reforme. Cu ambele modificări, acest alfabet este utilizat și de către bulgari, sârbi, muntenegreni.
În Moldova și în Țara Românească alfabetul chirilic a fost folosit din secolul al XIV-lea până în anul 1863, când a fost înlocuit cu cel latin.
Cifrele pe care noi le numim „arabe” spre a le deosebi de cele „latine”, arabii le numesc „indiene” (hindi), pentru că aceștia le-au împrumutat de la indieni. Până în secolul al XIII-lea în Europa occidentală se foloseau cifrele romane, în bizanț cifrele grecești, iar în țările slave cele chirilice. Scrierea cit în jumătatea a doua a secolului al IX-lea d.Hr. de către Chiril Constantin, împreună cu fratele său Metodiu, fiii unui funcționar bizantin din Salonic.
În timpul lui Petru cel Mare, alfabetul a fost redus la 34 de semne, iar după revoluția din Octombrie a fost din nou supus unei reforme. Cu ambele modificări, acest alfabet este utilizat și de către bulgari, sârbi, muntenegreni.
În Moldova și în Țara Românească alfabetul chirilic a fost folosit din secolul al XIV-lea până în anul 1863, când a fost înlocuit cu cel latin.
Cifrele pe care noi le numim „arabe” spre a le deosebi de cele „latine”, arabii le numesc „indiene” (hindi), pentru că aceștia le-au împrumutat de la indieni. Până în secolul al XIII-lea în Europa occidentală se foloseau cifrele romane, în bizanț cifrele grecești, iar în țările slave cele chirilice. Scrierea cifrelor la romani necesită prea multe semne pentru numerele cu o valoare mai mare. Ele se mai folosesc și astăzi pentru numerele mai mici. Primele cifre arabe au apărut în Italia datorită neguțătorilor florentini, generalizându-se în secolul al XVI-lea în occident și în secolul al XIX-lea în orient.
Inscripții latine, descifrate corect și publicate, au venit în ajutorul romaniștilor preocupați să reconstituie limba – mamă, latina populară, din care au derivat limbile romanice moderne. Față de latina clasică scrisă, atât de complexă și de riguroasă în structura ei, latina populară s-a dovedit a fi simplificată la nivelul sistemului fonetic, morfologic și sintactic. Inscripțiile au adus lămuriri și prin cercetarea lexicului latinei populare, în care se găsesc etimoanele multor cuvinte românești.
Un nou alfabet constituit din litere rune, specific migratorilor goți așezați temporar la nordul Dunării, va fi folosit la noi cu începere din secolul al III-lea d. Hr. Se știe că Ulfila, episcopul goților, a tradus Biblia într-un alfabet mixt, compus din litere runice, grecești și latine, dovedind chiar astfel atingerile care s-au produs între culturile și formele de scriere ale diferitelor popoare. La noi runele aduse de migratorii goți au fost probabil perpetuate în forma transfigurată a răbojului românesc, folosit de străbunii noștri în socotelile păstorești și agricole și menținut până astăzi.
Cea mai importantă populație migratoare a fost cea a slavilor, poposită pe meleagurile noastre în secolele V-VI d.Hr. Ei au fost asimilați de populația locală, care le-a impus tipul de cultură latină împământenit pe aceste meleaguri. Abia în a doua jumătate a secolul al IX-lea, când influența culturii bizantino-slave devine dominantă, scrierea cu litere slave câștigă teren. Românii nu au folosit forma glagolitică veche a alfabetului slav, ci pe cea chirilică, în care au scris nu numai texte în limba slavă, cuprinzând inscripții, hrisoave, cronici, cărți de ritual sau beletristică, ci și texte în limba română.
Simțit a fi greoi și chiar impropriu limbii române, prin însăși apartenența acesteia la familia limbilor romanice, alfabetul chirilic va fi înlocuit cu cel latin, printr-un proces treptat. O perioadă de timp s-a recurs la un alfabet de tranziție, în care au apărut primele ediții ale tuturor clasicilor literaturii române.
În afara granițelor țării încă din secolul al XVI-lea s-a folosit sporadic scrierea limbii române cu litere latine.
1.2. Începuturile tiparului românesc
Perioada 1500 a reprezentat debutul tiparului în România, prima tipăritură fiind înregistrată în anul 1508 și a reprezentat o carte religioasă în slavonă, Liturghierul lui Macarie, urmând ca prima carte imprimată în limba română – Catehismul de la Sibiu – să apară în anul 1544. Din păcate, acest valoros exemplar, de mare însemnătate pentru istoria tiparului în țara noastră, s-a pierdut. Prima lucrare tipărită în limba română – și care s-a păstrat – este Evangheliarul Slavo-Român 1551 – 1553, imprimat la Sibiu de Filip Moldoveanu.
Introducerea tiparului, reproducerea în serie a cărților în locul manuscriselor scrise cu trudă și încetineală, a însemnat primele începuturi, depărtate încă, ale dezvoltării culturii. Începutul tipografiei este în istoria tuturor țărilor o dată importantă, de la care pornește, pentru răspândirea civilizației, o perioadă nouă.
De la Coresi, tiparul în românește a intrat în linie dreaptă.
Atunci când apare tiparul românesc, nu înseamnă că se inventează limba, ci ea urma să se desăvâșească. Practic, tiparul a fost laboratorul în care s-au experimentat formele limbii române, până la momentul în care la anul 1688 ea ni se dezvăluia în forma ei cea mai completă. Se vede bine și azi că limba Bibliei de la București este una completă și doar evoluția firească și dinamica proprie fiecărei limbi a produs adaosuri lexicale. În ceea ce privește sintaxa, de la momentul 1688, limba n-a mai suferit modificări. În acest punct, am putea să etapizăm sau să periodizăm istoria tiparului românesc. Neîndoielnic, prima perioadă ce conține mult mai consistent tipar slavon pentru cartea românească, începe prin Macarie, la Dealu, și se încheie la Plumbuita.
Se distinge apoi o perioadă cu caracteristici proprii celor două Principate, Moldova și Țara Românească: în timp ce în Moldova s-a tipărit dintru început numai carte românească, dincolo forma bilingvă a tiparului avea să se mențină încă (textul liturgic în slavă, iar îndrumările tipiconale în română). Aceasta este epoca lui Vasile Lupu și Matei Basarab. După aceștia, tiparul românesc va trece la o formă mult mai deplină, prin Dosoftei, în Moldova, și Antim Ivireanul, în Muntenia. O ultimă epocă, ce contează drept una de biruință deplină a românismului în tipar a fost cea a lui Chesarie și Filaret, când prin apariția Mineielor de la Râmnic (1776-1780), limba română era definitiv intrată în cult. N-a mai rămas decât ca, la 1864, prin reformele lui Cuza să se introducă obligativitatea limbii române pentru cultul Bisericii.
Cartea tipărită în românește a fost destul de variată. Pe de-o parte este cartea liturgică, pe de alta este cartea cu conținut canonic (Pravilele), apoi aceea cu conținut duhovnicesc-misionar-pastoral (precum Răspunsul la Catehismul calvinesc sau diverse Acatiste) și, ceva mai târziu, traducerile din literatura patristică, dar acestea numai după ce limba română căpătase forma ei cea mai deplină, anume după 1688. De aici nu trebuie să se înțeleagă însă, că doar după această dată au început românii să traducă literatură patristică și filocalică. Sunt prea bine cunoscute manuscrisele lui Gavriil Uric, ce conțineau traduceri în slavonă ale unora dintre operele celor mai mari Părinți ai Bisericii (Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Scărarul ș.a.). La 1618, de la Varlaam, starețul Secului, ne-a rămas manuscrisul primei traduceri românești a „Scării” Sf. Ioan Sinaitul.
Sibiului îi va urma Brașovul, centrul fizic al țării, dar și al culturii scrise și tipărite, prin aceea că se va pune un nou început tiparului românesc prin Coresi. Vreme de 15 ani (între 1557-1582), Coresi, împreună cu ucenicii săi, a tipărit nu mai puțin de 35 de cărți, în română (Catehism, 1559, Evanghelie, 1560, Liturghier, Apostol, 1565-1566, Pravila, 1570, Psaltirea, 1570, Liturghier, 1570, Cazania I, 1567-1568 și Cazania II, 1581) și slavonă ceea ce-l situează printre cei mai mari tipografi din Europa. O a treia categorie de cărți tipărite de Coresi au constituit-o cele bilingve, slavo-române (Psaltirea, 1577), în scriere juxta-lineară, adică între rândurile slavone intercalându-se rândurile în traducere românească. Acesta ar fi procesul evolutiv firesc prin care slavona a fost înlocuită de română. Oricum, rolul lui Coresi a fost de maximă însemnătate, iar principiul după care s-a condus a fost: ”întru besearecă, mai vârtos cinci cuvinte cu înțelesul mieu să grăiesc, ca și alalți să învăț, decât un întunearec de cuvinte neînțelese, într-alte limbi”. Și iarăși, important este că tipăriturile coresiene s-au răspândit în toate provinciile românești, solidificând sentimentul de unitate, precum spune și Iorga: ”marele merit al acestor cărți e poate acesta că trecând hotarele, au adunat sufletește, prin viața culturală, pe toți românii laolaltă. Prin ele, mai mult decât prin vechile manuscrise, care circuulau greu și se copiau puțin, nedesăvârșit, s-a întemeiat o viață literară, comună tuturor românilor…”.
Epoca coresiană s-a încheiat odată cu tipărirea de către fiul său, Șerban diiacul, a ”Paliei de la Orăștie” (1582), monument de deosebită importanță literară, nu numai prin efortul făcut de a se traduce nu din ”limba jidovească, grecească și sârbească pre limba română”, ci din maghiară și latină, ceea ce a și imprimat particularități ce reies dintr-o astfel de încercare, ci și prin aceea că pentru prima oară în scrisul românesc, numele nostru etnic se pronunță români, și nu rumâni. Din perspectiva pe care o urmărim, aceea a unității noastre pe toate planurile, faptul are o semnificație aparte prin aceea că ”Cineva a vrut să proclame originea românilor, care se trag din romani. Acest semn de cultură provine de la Șerban, fiul lui Coresi și are, într-o carte tipărită sub stăpânire străină, un înțeles patriotic”.
De aici înainte, tiparul pentru români avea să se mute, deși nu cu totul, în Țara Românească, unde începuse de altfel, la 1508, pentru aproape 80 de ani. Ultima carte cunoscută aici, un Tetraevanghel slavon, fusese tipărită la 1582 de către un meșter Lavrentie, la București, mai precis la Plumbuita. De atunci, până la reapariția tiparului în această provincie dunăreană a trecut mai bine de jumătate de secol. La 1635, sub îndelunga și prolifica domnie a lui Matei Basarab, Câmpulungul devenea sediul noii tipografii trimise de Petru Movilă al Kievului. După numai doi ani, încă o tipografie se năștea la Govora. În 1644, tipografia de la Govora s-a mutat la Târgoviște (1644-1652), mai întâi la Dealu, coborând apoi în incinta mitropoliei, în oraș. Îndreptările de rigoare le făcea aici cumnatul domnului, Udriște Năsturel. De altfel, tipografiile din Țara Românească și Moldova aveau atributul de tipografii domnești, adică erau puse sub directa îndrumare a Domniei.
Printre tipăriturile românești ce ne-au rămas de la Govora se numără ”Pravila” de la 1640, la a cărei traducere din slavonă lucrase Mihail Moxalie de la Bistrița. Nu era vorba decât de o compilație de legiuri canonice și civile aflate într-un manuscris din țară, iar Introducerea era tradusă după un Nomocanon tipărit de Petru Movilă, la Kiev, în 1629.
Aceste informații istorice, împreună cu ceea ce va constitui monumentul limbii literare românești, prin excelență, anume Biblia de la București, vor pune la îndemâna românilor datele necesare argumentării unei istorii comune, exprimată acum într-o limbă a cărei unitate nu mai era o problemă.
Biblia de la București aduna în sine eforturile de până atunci ale cărturarilor Bisericii și nu numai. Textul Vechiului Testament avea la bază o traducere făcută de spătarul Nicolae Milescu, și de a cărei diortosire nu era străin Dosoftei al Moldovei, iar pentru Noul Testament se folosise ediția de la Bălgrad a mitropolitului Ștefan. Evident că ea a putut fi perfectibilă și chiar a căpătat o ediție mai modernă prin Samuil Micu, la 1795, la Blaj.
Însă, „prin amploarea textului, prin circulația mare pe care a avut-o pe întreg teritoriul de limbă românească și prin prestigiul de care s-a bucurat, Biblia de la Bucrești a contribuit la impunerea graiului muntenesc ca bază a limbii literare. Principalele versiuni românești ulterioare ale Bibliei (Samuil Micu, Șaguna, Galaction-Radu) au folosit, într-o măsură mai mare sau mai mică, textul Bibliei lui Șerban Cantacuzino, demonstrând astfel caracterul ei de moment fundamental în istoria limbii literare române, una pentru toți românii”.
De acuma, limba română era capabilă să exprime orice și va putea fi înțeleasă de toți românii. Iar prin eforturile lui Mitrofan, Antim Ivireanul, Damaschin, Chesarie și Filaret, sau în Ardeal, datorită reprezentanților Școlii Ardelene, limba română va căpăta caracter național definitiv și nu va mai fi decât un pas până la înfăptuirea Unirii politice și bisericești, consecință firescă a unității cultural-lingvistice.
Nu mai încape azi nicio îndoială că acțiunea de introducere a limbii române în spațiul oficial a fost una concertată, susținută consecvent de oamenii Bisericii. Rolul lor a fost determinant în progresul limbii și culturii românești, efortul spre afirmarea unității de limbă și neam fiind cel mai vizibil.
1.3. Scrisul religios, componentă definitorie a culturii vechi românești
Scrisul religios, realitate diversă și complexă ce acoperă și ilustrează domenii multiple, de la creația literară până la exegeza științifică de aleasă ținută, de la textul de tip tehnic și administrativ până la publicistică, este în mod indiscutabil o componentă structurală, definitorie a culturii românești. Nu doar, cum s-a crezut multă vreme și cum consideră încă unii exegeți, a vechii noastre culturi, în care cartea bisericească, tipărită și manuscrisă, a fost dominantă, prin numărul textelor ilustrative, prin poziția, prin importanța, prin circulația acestora și îndeosebi prin spiritul, respectiv prin atitudinea pe care ele le ilustrau, ci și, în epoca modernă, când, literatura oficială, în sensul larg al termenului, devenind predominant laică, scrisul religios s-a constituit într-o variantă paralelă a scrisului literar.
Mărturie vie și continuatoare fidelă a vechii noastre culturi scrise, textul religios se impusese, de la mijlocul veacului al XIX-lea, ca un exemplu de continuitate și de stabilitate într-o cultură ce își căuta febril formele moderne. El se dovedise a fi, în aceeași epocă de schimbare rapidă a modelelor culturale și a mentalității, un remarcabil izvor de inspirație, un niciodată epuizat rezervor de mijloace stilistice și un model retoric apreciat adesea de scriitorii cultivați.
Adaptarea sau cel puțin acomodarea cu așteptările intelectualilor veacului (oamenii simpli nu resimțeau, în fond, atât de acut nevoia de schimbare a unui limbaj impus deja prin tradiție) a dus la o treptată și prudentă înnoire, menită să scoată scrisul bisericesc din marginalizarea la care îl condamnase orientarea laică a culturii moderne sau cel puțin să atenueze efectele acestei marginalizări.
Limba însăși, atât sub forma sa elevată, literară, cât și în varianta populară, impunea la rândul ei o asemenea înnoire și actualizare (fonetică și morfologică, pentru că anumite elemente ale structurii fuseseră modificate, deopotrivă lexicală, pentru a ține pasul cu schimbarea de inventar și îndeosebi de semnificații a vocabularului, dar mai puțin sau deloc sintactică). Normele noi au fost acceptate atunci când nu falsificau conținuturi sau structuri relevante din punct de vedere teologic și stilistic. Au rămas de aceea în uzul cărții religioase fonetisme de tipul greșale sau întru, câteva forme iotacizate tipice, uneori lexicalizate, crez, respectiv vie, nominativul pustie sau vocativul etimologic Doamne, participii prezente de tipul îndurat, înfricoșat, lexeme vechi, precum ardere-de-tot, fărădelege, vârtute, sau având sensuri deloc sau puțin cunoscute astăzi, precum călca „a învinge”, horă „adunare” sau sân „golf ; loc de adăpost și protecție”, inversiuni cândva uzuale, de tipul fost-au, sau îmbinări specifice care evocă un regim sintactic arhaic, precum iartă-ne, crede-mi. Iar realități și concepte impuse de lumea și de gândirea modernă, dar și nevoia de comunicare fără restricții majore cu credincioșii au impus utilizarea nu doar în cadrul cărților de lectură bisericească a unor cuvinte aparent incompatibile cu expresia caracteristică scrisului bisericesc. (Ne gândim, spre exemplificare, la neologisme aparent laice, precum chestiune, plagă, a revoca sau spion, acceptate în textul biblic modern).
Marcate, din punct de vedere lingvistic și stilistic, ca elemente definitorii ale limbii române în epoca modernă, aceste substituiri și adaosuri deveniseră necesare într-un scris care nu se putea abandona integral trecutului fără pierderi în plan cultural și, desigur, în plan confesional.
După 1990, scrisul bisericesc a revenit în forță în spațiul public. În haină parțial renovată în veacul precedent pentru componentele sale tradiționale (textele biblice, cărțile de slujbă și de lectură, scrierile cu caracter juridic, administrativ sau tehnic). În formă firesc modernizată, în domeniul dezbaterii dogmatice și în cel al instrucției teologice. Semnificativ pentru recâștigarea de către scrisul bisericesc a statutului de componentă de prim rang a culturii, a luat însă amploare, în structuri și forme în totalitate moderne, stilul publicistic religios, distinct ca preocupări și terminologie, dar nu întru totul diferit de jurnalismul care are ca destinatar și beneficiar cititorul și ascultătorul laic.
Scrisul bisericesc, tot mai prezent în viața cotidiană, diversificat stilistic și ca modalități de manifestare publică, a recâștigat astfel plenitudinea mijloacelor de exprimare și de adecvare specifice unei forme elevate de promovare a culturii românești moderne.
Îmbinare încă insuficient pusă în lumină de vechi și nou, de tradiționalism responsabil și inovare prudentă, scrisul bisericesc actual capătă astfel valențe similare, dar evident superioare celor ilustrate de cartea bisericească în epocile de început ale scrisului în limba română.
Cartea religioasă a parcurs însă, până în deceniile imediat următoare anului 1800, atunci când procesul modernizării de tip occidental și laicizarea deveniseră dominante și în cultura românească, mai multe etape importante într-o evoluție deopotrivă cantitativă și calitativă, care a avut drept consecință acceptarea românei ca limbă oficială nu doar în Biserică, ci și în administrație, în justiție, în știință și în procesul de învățământ.
Secolul al XVI-lea, primul din istoria scrisului religios românesc și implicit din istoria scrisului în limba română, este epoca în care remarcabila unitate a grafiei chirilice (în cadrul căreia sunt înregistrate nu doar valori specifice ale unor semne chirilice, aceleași peste tot, ci și câteva slove create și utilizate exclusiv în spațiul românesc) și o surprinzătoare consecvență în înlocuirea particularităților distinctive ale sursei cu cele ale copistului, respectiv ale tipografului dovedesc nu doar o incipientă conștiință a normei, ci și existența unei fie și timide tradiții literare.
Iar coexistența și nu o dată chiar contaminarea scrierilor canonice cu cele apocrife, ambele difuzate aproape la fel de intens prin copiere manuscrisă, fapt de asemenea semnificativ pentru posibila constituire a unei tradiții, sugerează foarte probabil o acțiune deliberată de atragere spre credință a persoanelor înclinate să promoveze sau să accepte atitudini și tradiții nu totdeauna conforme cu dogmele Bisericii.
Cunoașterea și utilizarea constantă, în circumstanțe diferite, a limbilor oficiale ale Bisericii va fi facilitat, desigur, această evoluție rapidă a formei, a expresiei scrisului în limba română. Calitatea superioară a expresiei lingvistice și stilistice a textelor alcătuite în deceniile premergătoare anului 1600 (ne gândim îndeosebi la Palia de la Orăștie și la cea de a doua Cazanie coresiană) trebuie însă explicată și printr-un atent și repetat exercițiu de utilizare a limbii naționale într-o formă elevată, adecvată deopotrivă slujbei sau traducerii și redactării textelor. Doar astfel putem înțelege forma de excepție a scrisorii alcătuite în 1599, în numele boierilor ce l-au trădat pe Mihai Viteazul, foarte probabil de către mitropolitul de Târgoviște, formă perfect adaptată circumstanțelor de comunicare și abil structurată după toate regulile persuasiunii.
.
.
CAPITOLUL II
PREZENTAREA TELEGRAFULUI ROMÂN DIN SIBIU
2.1. Sibiul privit ca centru cultural transilvănean
Trecutul Sibiului are încă numeroase aspecte și perioade mai puțin cunoscute, în ciuda numărului mare de volume, studii, albume apărute până în momentul de față.
Sibiul a fost în Evul Mediu nu numai un oraș comercial și meșteșugăresc cu renumite bresle, ci și un centru cultural, a cărui importanță este prea puțin cunoscută în prezent. În orașul medieval de pe Cibin încă din 1292 funcționa un spital, care în strada Azilului, nr. 4 este în prezent un azil pentru bătrâni, el fiind primul spital din țară atestat documentar. Tot aici s-a organizat la 1330 cea dintâi bibliotecă de manuscrise, aparținând călugărilor dominicani. După altă jumătate de veac, conform este atestărilor documentare, funcționa o școală catolică, ce putea să fi fost înființată anterior, dar care în 1431 dobândea un local propriu și în 1471 chiar și un internat. La 1494, după ce se ianugurează un nou spital, în locul celui vechi transformat în azil, la Sibiu ia ființă prima farmacie din țară. Un asemenea oraș, deschis inovațiilor culturale cu scop civilizator, nu putea să nu realizeze de la bun început care erau avantajele cărții tipărite de Gutenberg, mai ales că Sibiul comunica permanent cu Apusul. Ca atare de aici vor porni în ultima parte a secolului al XV-lea spre Mantua, cetatea italiană, tineri meșteri care să se inițieze în tehnica și arta tipăririide cărți.
Sibiul de-a lungul timpului a beneficiat de ajutorul financiar al Statului maghiar, dar a știut să-și apere și autonomia față de autoritățile guvernamentale.
Prima tipografie atestată documentar a Transilvaniei a fost instalată în 1528 de către Theobaldus Gryffius din Reutlingen la Sibiu spre a imprima cărți cu litere latine în limba latină, oficială, și în germană, limba sașilor așezați deja de câteva secole în această regiune a provinciei. Desigur că spre a veni în ajutorul românilor ortodocși aici se vor publica și cărți cu litere chirilice, fie slavone , fie românești. Se știe că cea dintâi carte scoasă de sub teasc a fost Gramatica latină semnată de Thomas Gemmarius și tocmai atunci apărută. Datând așadar din 1529, ea va deveni un manual în școala germană a orașului. Un an mai târziu medicul Sebastian Pauschner a scris în limba germană Tratat despre ciumă, pe care tipografia a imprimat-o, dat fiind interesul pe care problema aceasta o stârnea în epocă. Nici-unul dintre exemplarele celor două cărți nu s-a păstrat.
Apariția primelor cărți tipărite în limba vorbită de popor se datorește esențialmente mișcării orășănimii române pentru o cultură proprie, mișcare ce cuprinde întreaga Europă în timp de reformă religioasă.
Era inevitabil ca teritoriul limbii naționale să ofere cărții tipărite o piață mai largă decât cea pe care o constituia elita internațională clerică a cititorilor de latină. Producția de carte a fost o mare aventură din punct de vedere a capitalului și avea nevoie de piețe cât mai întinse.
2.2. Istoria „Telegrafului Român” de la apariție până la 1873
O gazetă anterioară Telegrafului Român a fost „Organul luminării” (ulterior cu nume schimbat în „Organul național”), cu apariție săptămânală, între 1847-1848, la Blaj. Cei care au redactat-o au fost Timotei Cipariu și Aron Pumnul.
Fiecare din publicațiile „Telegrafului Român” a avut un caracter de tribună de luptă pentru drepturi și libertăți naționale, în favoarea românilor transilvăneni. Însă, așa cum am arătat, nici una nu a egalat vârsta Telegrafului Român, socotit pe bună dreptate, „Patriarhul presei românești”.
Evidențiind această particularitate de dăinuire pe o perioadă de mai bine de un secol și jumătate a Telegrafului Român, un erudit istoric remarcă faptul că „puține lucruri au rămas atât de statornice în țara noastră, cum este cazul acestei publicații periodice”. Fie doar și pentru atât, Telegraful Român merită respect și cinstire.
Se apreciază că nu doar în Transilvania, ci și în toată țara și chiar în sud-estul Europei, „Telegraful Român” se plasează în fruntea listei celor mai longevive organe de presă, cu apariție neîntreruptă.
Unul dintre ierarhii care au patronat această publicație și i-au imprimat un spor calitativ (ne gândim aici la vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală), era convins că numai Providența divină a făcut posibilă apariția neîntreruptă până azi a foii șaguniene, supusă pe tot parcursul lungii ei existențe presiunilor dominației străine iar în cea de-a doua jumătate a secolului XX – cenzurii unui regim totalitar.
Cât privește conținutul ziarului, se arată în petiția adresată supremului for polițienesc că acesta ar urma să prezinte știri politice, dar se va ocupa mai pe larg de chestiuni industriale, comerciale și literare. Nu vor lipsi desigur temele de natură religioasă, de spiritualitate creștină, de organizare și viață bisericească din Transilvania, din Principate, din Europa și chiar din toată lumea.
Despre primul redactor al Telegrafului Român se știe că era ardelean de origine (născut în 1805) și că a urmat clasele primare la Sibiu, gimnaziul la Blaj, studiile academice la Pesta. Persecutat pentru fermitatea sa în apărarea celor de un neam cu sine, a fost nevoit să treacă în Țara Românească, în 1827, unde a continuat opera începută acolo, pe plan didactic, de Gheorghe Lazăr. Astfel, trei ani de zile a fost învățător la școala lui Dinicu Golescu, din Golești. În 1831 ajunge profesor la școala publică din Craiova, de unde după doi ani trece ca profesor la Colegiul Sf. Sava din București, iar în 1847 îl aflăm ca revizor general la școlile districtuale. În timpul Revoluției din 1848 s-a remarcat ca cel mai înflăcărat român. Guvernul provizoriu de la București l-a numit prefect al districtelor Ilfov și Dolj. Când rușii și turcii au invadat țara, Aron Florian s-a refugiat la Sibiu. Ocupând ungurii Sibiul, au căutat să pună mâna pe el, motiv pentru care trecu iar în Țara Românească, unde rușii l-au primit cu baionete și l-au aruncat în închisoare. Scăpând de acolo a revenit la Sibiu, unde în 1 ianuarie 1853 a scos la lumină primul număr din „Telegraful Român”. Acesta a fost bărbatul pe care Șaguna l-a găsit vrednic să și-l asocieze în această foarte importantă decizie a sa de a tipări pentru români o foaie, care să le apere drepturile și să-i emancipeze în toate direcțiile.
Împreună cu Aron Florian a alcătuit Șaguna și o „Prenumerațiune la Telegraful Român, gazetă politică, industrială, comercială și literară”. Este vorba desigur de o încunoștințare a opiniei publice despre iminenta apariție a unui ziar și totodată de un apel stăruitor la susținere prin abonamente. Obligatoriu, „prenumerațiunea” trebuia să fie însoțită și de un program editorial de perspectivă, care a fost făcut public, odată cu „prenumerațiunea” chiar în acele zile.
„Prenumerațiunea” va apărea și în „Telegraful Român”, însă abia în nr. 74 din 1887, odată cu necrologul lui Aaron Florian, „redactorul respunzătoriu”.
Sub protecția lui Andrei Șaguna s-a ridicat o întreagă pleiadă de intelectuali ecleziastici, care au prețuit preceptul împletirii inițiativelor din domeniul culturii cu cele atribuite prosperării industriei și comerțului românesc din a doua parte a secolului al XIX-lea.
Iată ce deziderate, cu adevărat hotărâtoare pentru destinul românilor transilvăneni, erau formulate în amintita „Prenumerațiune”, respectiv în programul atașat: „Tendința acestei gazete va fi: a împărtăși poporului român din politică, industrie, comerciu și literatură, idei și cunoștințe practice, potrivite cu timpul și măsurate trebuințelor lui; a-l învăța ca să-și cunoască pozițiunea și drepturile în stat; a-l lumina asupra intereselor care taie în viața privată și publică a lui, și a-i mișca activitatea puterilor fizice și morale; a da direcțiune spiritului lui cătră tot ce contribuie la înaintarea și dezvoltarea sa, și a-l convinge că numai prin îmbunătățirea stării sale materiale și morale poate ajunge la cultură și fericire”.
Titlul ziarului a apărut, dintru început, cu caractere latine. În schimb, materialele așternute în pagini au fost tipărite în chirilică (slove) până în 1863, când grafica chirilică a fost înlocuită cu cea latină.
Dimensiunile inițiale ale ziarului au fost de 40 x 25 cm, pentru ca mai apoi să ajungă la dimensiuni de 50 x 35 cm. Așa s-au păstrat până prin anii optzeci ai secolului XX, când dimensiunile ziarului au fost de 42 x 30 cm, cum sunt și azi.
Timpuriu au început să apară în pagină și ilustrațiile, întâi la capitolul reclame comerciale, iar mai apoi și la celelalte capitole (culturale și religioase), unde s-au utilizat clișee cu portrete, monumente, dar mai ales iconografie. Prin anii optzeci ai sec. XX s-a recurs și la ilustrarea iconografică în culori.
Cât privește cuprinsul primului număr, menționăm că redă „Depeșe (știri, n.n.) telegrafice” din „Transilvania, Monarhia Austriacă, Franția, Țeara Românească, Turcia, Anglia și America”. În numerele următoare se vor adăuga știri și din alte provincii românești sau țări, precum: Moldova, Bucovina, Banatul Temeșian, Rusia, Serbia, Grecia, Ungaria, Prusia, Germania, Elveția, Italia, Lombardia, Belgia, Muntenegru, Boemia și chiar Hina (China) și India.
Conținutul știrilor este de natură politică, militară, economică, administrativă, comercială, culturală și religioasă. Spre exemplificare, menționăm că la prima categorie de știri (cele de natură politică) sunt prezentate legi, decrete guvernamentale, dispoziții privind ordinea și administrația publică, cu un cuvânt tot ceea ce venea în atingere cu drepturile și îndatoririle românilor transilvăneni.
Din sfera industriei și comerțului sunt popularizate, aproape în fiecare număr, invenții tehnice și realizări din aceste ramuri ale economiei, care în foarte multe țări din Europa și America începuseră să ia un remarcabil avânt. Sunt mai mult decât sugestive titluri ca acestea: „Despre zborul (ca vântul, n.n.) ce l-au luat ocupațiunile românești în veacul acesta” , „Aeronautica sau corăbierea în aer”, „Meseriile și folosul lor”, „Românii din Transilvania și meseriile”, „O scurtă istorie asupra comerțului”.
Nu lipsesc știrile care reflectă preocupări din domeniul agriculturii. Iată și aici titluri sugestive: „Despre agricultură sau economia de câmp”, „Societățile agricole”, „Așezămintele sau instituțiile agronomice”, ”Via și vinul”, „Despre însemnătatea și folosul pădurilor”, „Despre apărarea pădurilor”. Scopul urmărit prin toate aceste reflectări de natură economică era acela de a deștepta și în sufletul românilor interesul pentru astfel de îndeletniciri, care singure pot garanta prosperitatea materială și civilizația.
Din compartimente, precum cele ale literaturii, artei, științei și culturii, în general au fost abordate, la început mai modest iar apoi din ce în ce mai consistent, teme culturale, evenimente artistice și științifice, s-au tipărit recenzii la cărți și se publica poezie și proză din creația celor mai cunoscuți oameni de litere români și străini. Amintim și aici titluri precum: „O privire asupra sistemei solare”, „O privire asupra propășirii culturii, științelor și îndeosebi a filosofiei”, „Românul și poezia lui”, „Poezia populară”, „Românul în privința muzicei”, „Românul în privința picturei (zugrăvirei), „Artile sau măiestriele cele frumoase”. Școala românească și educația tinerilor vor constitui o preocupare aflată mereu în atenție. Astfel întâlnim titluri ca acestea: „Educația copiilor”, „Tinerimea noastră și școalele publice”, „Educația femeilor”, „Cum se poate stăvili prin școală degradația timpurie a tineretului”, „Ceva despre școală”, „Despre viața școlii”, „Iubirea învățătorului către învățăceii săi”.
Limba română și naționalitatea vor constitui preocupări mereu reluate în paginile Telegrafului Român. În legătură cu preocupările de natură spirituală, teologică, religioasă trebuie să arătăm că, la început nu erau tot atât de frecvent abordate precum cele de natură politică, economică și cultură, în general. Faptul nu trebuie să surprindă bine știind că secolele de înrobire i-au adus pe români într-o cumplită stare de sărăcie și înapoiere. Ca atare prioritare trebuiau să fie problemele care vizau scoaterea lor dintr-o astfel de stare. Dar nu vor fi excluse cu desăvârșire nici preocupările și problemele de natură religioasă, teologică, bisericească.
După ce am stăruit asupra conținutului publicației șaguniene, a tematicii abordate, să ne raportăm și la denumirea sau titlul ziarului. Referitor la acest aspect, găsim detalii chiar din primul număr și chiar de pe pagina întâi, unde se arată că prin acest titlu de „Telegraf” s-a căutat o integrare într-o tradiție comună centrului și vestului european, unde în țări precum Germania, Franța, Italia, Anglia apăreau gazete cu acest nume de „Telegraf”, ceea ce sugerează izbânda tehnică a transmiterii rapide și de la distanță a știrilor. Spre a deosebi foaia românească de altele, i s-a adăugat substantivului „Telegraf” și adjectivul „român”. Cu această titulatură de Telegraful Român va apărea până în ziua de astăzi.
Un lucru care surprinde răsfoind paginile Telegrafului Român, nu doar din primul an al apariției, ci și din toată perioada șaguniană, este acela că materialele publicate sunt, în general, nesemnate, ceea ce reflectă munca asiduă și aproape exclusivă a redactorilor, menționați nominal doar sub linia ce încheie ultima pagină a ziarului. Dar este mai presus de orice îndoială că peste tot ce s-a publicat în cele două decenii de început ale foii de la Sibiu patronează mintea clar-văzătoare și viziunea autoritativă a mitropolitului Șaguna.
Primul redactor al Telegrafului Român a avut această responsabilitate doar o perioadă limitată de timp. Din cel de-al 8-lea număr (din 28 ianuarie 1853) aflăm că Aaron Florian și-a încheiat pe neașteptate misiunea. Motivația o arată personal într-o casetă pe ultima pagină: „Denumit fiindu prin decretulu înaltului Ministeriu de Justiție coredactor la „Buletinulu legilor imperiului” din Viena, mă simtu îndatoratu a corespunde chiemării ce mi se face și a ocupa postulu ce mi se oferește. Această împrejurare ridică deasupra mea responsabilitatea de redactor alu Telegrafului Romanu, și cu numărul 8 alu foaiei acesteia numele meu înceată de a mai figura în această calitate”.
Editura „Telegrafului” însăși și Tipografia diecezană vin cu o asigurare dată publicului că apariția ziarului va continua fără de nicio problemă și că „se vor sili până în sfârșit a satisface așteptările și dorințele publicului spre a merita încrederea ce li s-a dat”.
În numărul următor (al 9-lea, din 31 ianuarie 1853), din partea aceleiași edituri se dă următorul anunț: „Pentru a putea continua jurnalul acesta, editura a poftitu pe Dl. Dr. Pavelu Vasici ca să primească asuprăși sarcina de redactor respunzătoriu, până atunci până când se va putea afla altul…”.
Rezultă de aici că plecarea lui Aaron Florian a fost intempestivă, iar acceptarea postului de către Dr. Vasici a fost provizorie. Se și adresează „inteligenței” (intelectualității) invitația că dacă s-ar găsi cineva interesat de a prelua o astfel de sarcină, să se adreseze „fie cu gura, fie în scris, spre a afla condițiunile… sub care e de dat postulu de redactor”.
Pedagogul, teologul și militantul pe tărâm politic Onisifor Ghibu (1883-1972), pornind de la unele aspecte sesizate în corespondența lui Aaron Florian cu Ioan Maiorescu, aflat, cum am arătat, la Viena, susține că relațiile personale dintre Șaguna și Aaron „n-au fost totuși dintre cele mai amicale”. Fiind vorba de doi bărbați cu o personalitate puternică, vor fi existat unele puncte de vedere diferite în ce privește rostul pe care îl avea de îndeplinit o gazetă bisericească (și nu numai) precum era „Telegraful Român”. Ioan Maiorescu, care și el avea convingeri diferite de ale lui Șaguna, l-a stimulat pe Aaron Florian să părăsească Sibiul și să plece la Viena, spre a lucra împreună în redacția acelui Buletin de legi.
Tot Onisifor Ghibu ne informează că până la urmă Aaron Florian a regretat plecarea de la Sibiu, deoarece a constatat că șederea la Viena nu i-a fost prielnică, „spre a aduce cine știe ce folos neamului său”. S-a și hotărât să se întoarcă în 1857 la ai săi, dar nu la Sibiu, ci în București, unde va ocupa un post de profesor de istorie, la Universitatea de acolo. De altfel, așa cum am mai spus, el mai avuse o activitate didactică în București și înainte de venirea la Sibiu. Oricum, aportullui Aaron Florian a fost hotărâtor la debutul apariției foii șaguniene. Avea la activ experiențajurnalistică ce și-o dobândise, colaborând la „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, a lui George Barițiu, de la Brașov, la „Curierul Românesc” al lui Heliade Rădulescu, de la București, la gazeta literară „Muzeul Național”, a aceluiași Heliade Rădulescu, din București. Împreună cu un fost coleg (C. Hill) a înființat și redactat, în 1837, tot în București, gazeta „România”.
Târziu, peste ani, când s-a primit vestea decesului său (1887), „Telegraful Român” i-a adus un ultim și binemeritat omagiu, prezentându-l ca pe un „pribegit apostol al românilor”, dar și ca pe un „luceafăr strălucitor pe orizontul literaturii române”.
Așa cum am spus, cel care i-a succedat la redacția Telegrafului Român a fost bănățeanul Dr. Pavel Vasici, medic și scriitor. Acesta a redactat foaia șaguniană începând cu nr. 9, din 31 ianuarie 1853 și până la nr. 33, din 28 aprilie 1856. Nota pe care o va imprima „Telegrafului” va fi aceea a unui organ de presă cu aplecare spre popularizarea cunoștințelor din economie, comerț, științele naturii, artă, pedagogie, medicină și literatură. Așa cum făcuse și Aaron Florian, tot astfel și Pavel Vasici și-a conjugat munca redacțională cu Șaguna, publicând amândoi articole politice inspiratedin știri preluate din ziare străine.
După Pavel Vasici, au urmat doi redactori care au activat un timp foarte scurt, motiv pentru care sunt socotiți redactori interimari. Aceștia au fost: Ioan Bădilă și Visarion Roman. Primul, Ioan Bădilă, a fost profesor la secția pedagogică a Institutului Teologic din Sibiu. Așa cum am spus, el a îndeplinit funcția de redactor doar câteva luni, între 1856-1857. Ca și Aaron Florian, tot astfel a plecat și el în Țara Românească, unde a ajuns profesor de Limba latină la Liceul „Matei Basarab” din București, iar mai apoi la Școala normală, unde a fost și director.
Cel de-al doilea, Visarion Roman, a funcționat și el ca profesor suplinitor, timp de un an, la Institutul Teologic din Sibiu, apoi ca învățător, timp de doi ani, în Rășinari. Activitatea sa deredactor s-a desfășurat între 18 decembrie 1857 și iunie 1858. Sub semnătura sa au apărut câteva articole cu caracter pedagogic. A fost apoi, rând pe rând, bibliotecar-arhivar al ASTREI, notar în Rășinari, corespondent pentru Austro-Ungaria al ziarului „Românul”, întemeiat de C.A. Rosetti, la București. De numele lui se leagă înființarea „Societății de păstrare și împrumut” din Rășinari (1867) și a Institutului de Credit și Economii „Albina”, din Sibiu, al cărui prim director a fost. Pe plan cultural, menționăm că a editat, la Sibiu, între 1860-1865, o revistă pedagogică săptămânală, cu titlul „Amicul școalei”.
2.3. Istoria „Telegrafului Român” de la 1873 până astăzi
Tot la Sibiu a fost editat calendarul (almanahul) „Amicul poporului”, destinat mai ales țăranilor. Împreună cu Ioan Al. Lapedatu, profesor la Gimnaziul ortodox din Brașov, a editat, tot la Sibiu, „Albina Carpaților”, foaie beletristică, științifică și literară, cu ilustrații (1877). Un alt lucru vrednic de reținut este și acela că Visarion Roman s-a numărat între membrii fondatori ai ASTREI, în 1861. Toate aceste merite pe plan cultural-economic au constituit premize ale alegerii sale ca membru al „Societății Academice Române” (1877). Și mitropolitul Șaguna l-a găsit vrednic de a-i încredința responsabilitatea de redactor al Telegrafului Român tot în baza acestor merite personale.
După Visarion Roman urmează un șir de șapte redactori, aparte de categoria interimatului, printr-o durată mai extinsă a activității lor redacționale.
Primul dintre aceștia a fost Ioan Rațiu, paroh în Alba Iulia. De menționat că a participat la un concurs organizat de Șaguna pentru ocuparea acestui post. Motivele avute în vedere la selectarea sa dintre mai mulți candidați au fost: studiile temeinice în Filozofie și Științe juridice, ținută morală pilduitoare, activ pe plan social, strădalnic în jurnalistică și bun patriot.
Tot în răstimpul în care Ioan Rațiu a fost redactor la „Telegraful Român” a avut loc și un eveniment cultural de maximă importanță: înființarea în 23 octombrie/4 noiembrie 1861, la Sibiu, a „Asociațiunii Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român” (ASTRA). Mitropolitul Șaguna s-a implicat, alături de alți intelectuali, în obținerea aprobărilor și mai apoi în organizarea acestei instituții de cultură care s-a dovedit atât de benefică pentru românii transilvăneni. În „Telegraful Român” nr. 39 din 28 sept. 1861 a apărut „Ordinațiunea guvernială” nr. 7993/1861, îndreptată către „Excelența Sa S. Episcop Andreiu Barone de Șaguna, în cauza înființândei „Asociațiuni pentru înaintarea literaturei române și cultura poporului romanu”, prin care ierarhul ortodox de la Sibiu este încunoștințat că în baza statutelor înaintate, împăratul „s-a înduratu preagrațiosu a concede…să se formedia (să se formeze, n.n.) o asotiatiune”.
În numărul imediat următor (al 40-lea din 5 oct. 1861) al Telegrafului Român, Șaguna, care a devenit reprezentantul oficial al intelectualității, a și publicat o „Conchiemare (convocare, n.n.) la Asociațiunea transilvana romana pentru înaintarea literaturei romane și cultivarea poporului romanu”. Erau invitați „toți inteligenții națiunei noastre carii voiescu a fi membrii Asociațiunei, spre a lua parte la inaugurarea și deplina constituire a aceleiași pe data de 23 Octombrie/4 Novembre 1861, aici la Sibiu”.
Într-adevăr, la sorocul stabilit, intelectualitatea românească din Transilvania s-a întâlnit la Sibiu, într-o sală a Seminarului, pentru inaugurarea „ASTREI”. Mitropolitul Andrei Șaguna a ținut o cuvântare care a fost publicată integral în nr. 43 din 26 octombrie 1861. Tot atunci și acolo s-a procedat la alegerea președintelui, în persoana mitropolitului Șaguna, a vicepreședintelui, în persoana lui Timotei Cipariu și a secretarului, în persoana lui George Bariț. De acum încolo ASTRA va fi mereu prezentă în paginile Telegrafului Român.
După încheierea misiunii sale la Sibiu, Ioan Rațiu a ajuns protopop al Tractului Hațeg. Sibiul i-a păstrat vie memoria, dovadă faptul că una dintre străzile centrale îi poartă numele.
În semn de solidaritate cu românii de peste munți, care își vărsau sângele la Grivița, Plevna, Rahova și Vidin, Telegraful Român publica, prin grija lui Nicolae Cristea, stăruitoare îndemnuri către românii transilvăveni de a-i sprijini pe toate căile (prin donații bănești, alimentare șivestimentare), pe frații lor, care înfruntau gloanțele și moartea. Iată cuvinte pline de patetism pe care le putem citi în același număr al Telegrafului Român: „Dacă iubirea frățească ne face să implorăm de la Cel de sus ca frații noștri din România să se întoarcă de pe câmpulu de bătaie, încărcați de izbândă și glorie, aceiași iubire ne impune a veni în ajutoriul acelora care au fost răniți sau au căzutu pentru gloria și viitorul neamului românesc”.
Nicolae Cristea nu putea să-l uite pe cel care ctitorise Telegraful Român, pe vrednicul de pomenire Andrei Șaguna și ca atare, în fiecare zi de 16/28 iunie, consemna în paginile ziarului momentul comemorativ al trecerii sale în veșnicie. Iată, spre exemplu, în ce termeni plini de venerație contura el chipul marelui mitropolit, într-un scurt medalion intitulat: „Comemorarea lui Șaguna”, pe care l-a publicat în nr. 47 din 16/28 iunie 1877 al Telegrafului Român: „Ziua de 16 iuniu este și va rămânea pentru români o zi de jale, căci ea a răpitu loru un bărbat însemnatu și un mare fiu alu națiunii… Andreiu Șaguna! Stămu astăzi la mormântulu teu cu adâncă durere, căci în Tine am pierdutu pe acelu bărbatu care ai luptatu în toată viața cu inima și cu spiritulu pentru biserică, națiune și patrie. Tu erai ocârmuitorulu, care ai condusu corabia poporuluiu de nenumărate ori la limanu! Astăzi, în zile grele, încongiurați fiindu pe periculi din afară și dinlăuntru, privim la spiritulu Tău înaltu și nemuritoriu și dorimu a ne lumina de splendoarea lui pentru a urma învățăturile Tale”.
Din fericire, și după Șaguna, copilul său de suflet, „Telegraful Român”, a continuat să se mențină în existență. Unul dintre redactorii de mai târziu, care a fost marele teolog, dascăl și academician, preot Dumitru Stăniloae, găsea o explicație acestei îndelungate dăinuiri, și anume faptul că „Ziarul a rămas tot timpul în slujba scopului fixat de ctitor”, iar acest scop a fost susținerea intereselor naționale și bisericești ale românilor transilvăneni. Așa a voit să fie și așa a orientat mitropolitul Șaguna ziarul pe care l-a întemeiat: „ca ziar național-bisericesc”. „Sunt sigur, afirma același ilustru redactor, că dacă Biserica ar fi întemeiat un ziar acum 500 de ani, după apariția tiparului (și i-ar fi fixat același scop, n.n.), acesta ar fi dăinuit până azi”. Lupta susținută pentru drepturile politice ale poporului român, pentru aspirațiile sale spre libertate și independență, pentru cultivarea limbii lui, grăite de românii de pretutindeni, pentru păstrarea nealterată a credinței ortodoxe, această luptă a constituit temeiul dăinuirii în timp a Telegrafului Român.
Dificultățile, piedicile, presiunile, pericolele suprimării n-au lipsit niciun moment din lungul traseu istoric al Telegrafului Român. Dar numele întemeietorului său și mai apoi stema pe care Șaguna însuși și-a gândit-o, ca pe o expresie a tresviei în îndeplinirea misiunii sale de arhipăstor al celor pe care „din adâncul lor somn a dorit să-i trezească și spre tot lucrul cel bun să-i povățuiască”, ambele aceste semne proteguitoare (numele și stema) s-au dovedit providențiale pentru „Telegraful Român”.
Instaurarea comunismului a determinat o schimbare, din păcate nu în bine, în situația Telegrafului Român, ca de altfel a întregii Biserici și de fapt a întregului popor român. Spre a exemplifica numai câteva abuzuri care s-au petrecut în viața Bisericii, vom arăta că au fost puși în retragere, cu alte cuvinte scoși din funcție, mai mulți membri ai Sfântului Sinod, pe considerente politice. Au fost desființate unele eparhii și multe dintre școlile teologice. A fost exclusă predarea Religiei în școală. Au fost suprimate mai multe periodice bisericești. Au fost arestați, judecați și închiși mulți slujitori ai altarelor.
O stare de neliniște și teamă s-a instaurat în sufletele tuturor oamenilor. În astfel de condiții, și ceea ce a rămas în funcție din instituțiile bisericești a suferit o limitare strictă a dreptului de manifestare. Regimul cenzurii s-a ascuțit. Așa se face că presa bisericească a sărăcit foarte mult în conținutul ei. Spre exemplu, în anul centenarului – 1953, fiecare număr din „Telegraful Român” nu cuprindea mai mult de 3-4 articole cu conținut religios, restul erau materiale referitoare la lupta pentru pace, la întruniri locale, naționale și internaționale ale partizanilor păcii.
Însuși întemeietorul Telegrafului Român, mitropolitul Andrei Șaguna a fost ostracizat și denigrat. Mitropoliții Ardealului, redactorii care au avut responsabilitatea alcătuirii fiecărui număr s-au străduit totuși să mențină în existență foaia șaguniană și să transmită prin mijlocirea ei adevărurile credinței și apărarea valorilor creștine. Chiar și în vremurile de restriște, când s-a impus ca obligatorie pentru toate publicațiile „o parte a cezarului”, cititorii „Telegrafului” au putut afla în paginile sale adevărurile credinței în Dumnezeu și principiile vieții morale creștine. Oricât de supravegheată și limitată a fost circulația acestei publicații religioase, din perioada comunistă, totuși conținutul ei a reprezentat o „contra-misiune” incontestabilă la ideologia oficială ateistă.
Difuzarea Telegrafului Român s-a făcut dintru început mai ales prin abonamente. În vremurile de restriște și acestea au fost limitate de către autoritatea politică.
Pe bună dreptate, Telegraful Român, a fost numit „amvon de propovăduire a dreptei credinței”, „for călăuzitor al vieții creștine”, „tribună de la care s-au apărat drepturile naționale și religioase ale românilor”, „punte sufletească între români”, „inimă caldă ce a bătut mereu pentru cei mulți și încovoiați de greutățile vieții”, „factor de luptă pentru unitatea națională, politică și religioasă a românilor”.
Cu fiecare număr ce a văzut lumina tiparului, mitropolitul Andrei Șaguna a fost mereu prezent în mintea și inima cititorilor publicației pe care el a ctitorit-o.
CAPITOLUL III
ASOCIOAȚII, REUNIUNI ȘI FONDURI CULTURALE MENȚIONATE ÎN „TELEGRAFUL ROMÂN ”DIN SIBIU (1912-1914)
3.1. Aspecte socio–culturale din viața românilor ardeleni prezentate în Telegraful Român din 1912
Telegraful Român este ziarul cu cea mai lungă existență din istoria presei românești și este ziarul cu cea mai lungă apariție din această parte a Europei. Primul număr a apărut la 3 ianuarie 1853 sub îndrumarea lui Andrei baron de Șaguna, episcop, devenit, din 1864, mitropolit al Ardealulu,i până la trecerea sa la cele veșnice, în 1873. Număr de număr sunt publicate versuri din creația poetică a lui Eliade, Bolliac, Gr. Alexandrescu, Rosetti, Anton Pann, Bolintineanu, ori Asachi, Negruzzi, Alecsandri, C. Negri.
In cuprinsul ziarului au fost consemnate, la vremea lor, și marile evenimente istorice prin care a trecut poporul român: Unirea Principatelor (1859), Independența (1877), Primul Război Mondial și Marea Unire (1918), precum și al Doilea Război Mondial și pierderea Basarabiei și Bucovinei. De la Șaguna și până în prezent, toți mitropolitii Ardealului au fost îndrumatori direcți ai Telegrafului Român. Ei i-au desemnat pe redactori și au vegheat la păstrarea specificului acestei publicații. Desigur, o astfel de temă, ca cea înscrisă în titlu, un atare subiect se pretează la diferite moduri de abordare. Este și motivul pentru care ne-am propus, pentru început, să ne ocupăm de fonduri, de sponsorizări, cu un termen actual, motiv pentru care am reținut un astfel de eveniment legat de biserica din cartierul (cunoscut sub numele de) Josefin din Sibiu.
Activitatea femeilor române a fost nu numai una care nu trebuie neglijată ori omisă din această lucrare, ci dimpotrivă, trebuie subliniată pentru a scoate în evidență preocupările româncelor ardelene din primele decenii ale secolului al XX-lea. Spre exemplu, Adunarea generală a Reuniunii femeilor greco-ortodoxe române din Sibiu, suburbiul Josefin ținută duminică, 3 martie 1912, în sala școlii centrale, avea pe ordinea de zi proiectul înfrumusețării bisericii „din Groapă”. Prezența la adunare a fost bună sau, în termeni de epocă, adunarea a fost bine cercetată din partea membrilor. Mai aflăm, de asemenea, că prezidenta reuniunii, doamna preoteasă Victoria Boiu a deschis adunarea printr-un frumos discurs, iar la respectiva întrunire „a luat parte și comitetul parohial în frunte cu parohul Ioan B. Boiu”.
Din Telegraful Român nr. 8/1912 aflăm nu numai despre eforturile depuse pentru strângerea de fonduri – în acest caz, fonduri pentru ridicarea unei biserici -, ci și despre greutățile, mai mult ori mai puțin obiective, întâmpinate de către inițiatorii proiectului. Astfel, prin intermediul articolului Rugare, „oficiile protopresbiteriale și parohiale, care au primit liste de colecte cu apeluri pentru fondul de zidire al bisericii noi din Mermezeu-Văleni, de la oficiul parohial din respectiva localitate, și care nici după un an nu le-au înapoiat sunt rugate să binevoiască fără amânare a le restitui oficiului parohial cu orice resultat, ca să se poată face darea de seamă. Observ că din 280 apeluri trimise numai aproximativ 11 ni s-au restituit, cu și fără rezultat. Mermezeu-Văleni la 17/30 ian. 1912. In numele bisericei: Ioan Stângă, paroh.”
Un anunț privind o licitație a fost inserat în ultimul număr al Telegrafului „pe anul care face obiectul interesului nostru imediat, licitație având ca scop identificarea firmei capabile să ridice biserica ortodoxă din Călnic, protopopiatul Sebeșului.”
La aproximativ zece zile după Sf. Ioan, zi care încheie sărbătorile de iarnă la români, sărbători care încep cu Crăciunul și se cam încheie în 7 ianuarie, odată cu praznicul Sf. Ioan, redactorii Telegrafului Român anunță că „s-au ivit inițiative – e adevărat, locale – de a închide cârciumile în anumite perioade. Este vorba despre o inițiativă din comuna Peștera-Bran din comitatul Făgărașului, pornită la stăruința și la propunerea bine motivată a preotului paroh. La sugestia acestuia, reprezentanța comunală a hotărât într-o ședință închiderea cârciumelor în duminici și sărbători de la 6 seara până a doua zi, la 6 dimineața. Propunerea nu poate deveni decizie, nu are șanse de aplicabilitate până nu este aprobată la nivel superior – se așteaptă aprobarea comitatului. Autorul articolului din Telegraful Român ține să adauge: laudă se cuvine preotului păstor, care și aici ca și de altă dată, pentru binele poporului, a trebuit să-și audă unele reflexiuni nemulfumătoare din partea unora, dar mai multă laudă se cuvine unora dintre păstorifi, care ascultă glasul preotului păstor.”
La fondul Victor și Eugenia Tordășianu pentru înzestrarea fetelor sărace al Reuniunii meseriașilor români sibieni au mai dăruit: „oaspeții de la nunta coristei Reuniunii, a d-rei Ana Veștemean cu d-ul Francisc Muller, șef monter, fiind nași d-ul Ioan Imbăruș, exped. „Foaiei Poporului” și soția sa Maria, moașă – 4 coroane. Apoi Demetriu Bischin, mașinist de tors lână – 50 bani, Ioan Stanciu, zugraf de case, soția sa Ana și copiiii Ana, Mărioara, Victor, Cornel și Eugenia – 2 coroane, Ioan Imbăruș, învățător – 1 coroană, Gheorghe Lazăr, cul. tip. [culegător tipograf] – 20 bani, Ioan Tatu, paroh la Țichindeal și soția sa Paraschiva, născută Borzea – 2 coroane, Dr. Ioan Dordea, avocat Ocna Sibiului, soția sa Virginica, născută Măcelariu și fiicele Virginica și Zoița – 3 coroane, Ioan Aldea, paroh la Petrilaca – 1 coroană, Nicolae Frâncu, învățăcel lăcătuș – 5 bani.”
După cum se poate observa, lista donatorilor este extrem de diversă. De la meseriași, de genul lui Ioan Stanciu, zugraf de case, ori Demetriu Bischin, mașinist de tors lână, la reprezetanții Școlii și Bisericii, ca Ioan Imbăruș, învățător, Ioan Tatu, paroh la Țichindeal ori Ioan Aldea, paroh la Petrilaca, și până la intelectuali de talia Dr. Ioan Dordea, înrudit prin alianță cu ilustrul nume a vieții naționale și politice ardelenești, cu familia omului politic român Ilie Măcelariu.
În următorul număr al Telegrafului se aduce la cunoștința cititorilor că la același fond „Victor și Eugenia Tordășianu au mai dăruit următorii: Ioan Petrovici, paroh Amnaș, soția sa Maria și copiii lor, Ionel, student jurist la București, Alexandru, student gimnazial la Brașov, Elena și Lucreția – 1 coroană, Constantin Popovici, paroh Burjuc și soția sa Valeria, născută Ghișoiu, aplicând pe băieții din Burjuc, Constantin Stana la pantofărie și Longin Bornemissa la mecanică – 1 coroană, Dr. Ioan Șenches, advocat în Făgăraș, soția sa Luiza, născută Boeru și copiii lor Aurel, Veturia și Ionel – 5 coroane, Dr. Ion Dobre, protopop la Deva, fiul său Ionel – 50 bani, P. Manea, paroh Streza-Cârțișoara – 20 bani.”
De notat faptul că, în acest caz, donatorii majoritari sunt fețele bisericești cu familiile lor. Nu știm pentru ce, spre pildă, un protopop donează 50 bani, dar se prea poate ca donațiile sale să fie unele repetate și în mai multe direcții, motiv pentru care apare aici, la acest fond pentru înzestrarea fetelor sărace al Reuniunii meseriașilor români sibieni cu o sumă modestă.
După cum ușor se poate observa, moneda folosită a fost coroana. Amintim, în context, un articol din același număr al ziarului în discuție, din care aflăm că Dieta ungară, într-una din ședințele sale din ianuarie a. c. a votat proiectul de lege privitor la sporirea mijloacelor de circulație bănești. Se vor bate câteva milioane de piese a 1 și 2 coroane. Unul din paragrafele proiectului de lege, dispune ca „industriașii și comercianfii din Ungaria se pot folosi în socotelile lor destinate pentru public, numai de valută în coroane. Cel care calcă această dispozifie a legii este vinovat de contravenfie și poate fi pedepsit de judecătoria cercuală cu o amendă până la200 coroane.”
Desigur, din moment ce, în cadrul monarhiei dualiste – în cadrul Austro-Ungariei -, Transilvania făcea parte din Ungaria, legea recent promulgată trebuia adusă la cunoștința ardelenilor, iar Telegraful Român și-a asumat respectiva sarcină.
La același fond Victor și Eugenia Tordășianu pentru înzestrarea fetelor sărace al Reuniunii meseriașilor sibieni „au dăruit Valeriu Milea, notar în Tilișca, soția sa Ana, născută Borcea și copiii, Lucia, Valeriu, Felicia și Liviu, la care s-au adăugat alte familii de notari și de preoți parohi, cu familiile lor.”
La rându-i, Victor Roman, inspectorul casei rurale din București – fiul lui Visarion Roman, întemeietorul și primul președinte al Băncii „Albina” din Sibiu – cu scopul de a eterniza memoria în veci a neuitafilor săi părinfi a făcut o generoasă donație. La același Fond a mai făcut „donație d-na V. Boiu, născută Doctor, preoteasă din Sibiu, în scopul amintirii de bună întâlnire cu domnișoara Terezia Stratulescu, directoarea Liceului de fete Mama lui Ștefan cel Mare din Iași și cu domnișoara Eleonora Stratulescu, profesoară din București. Lista donatorilor este, de astă dată, completată cu numele lui Vasile Câmpan, sodal pantofar din Curtici, respectiv Aron Trif, proprietar de tipografie din Iași.”
La fondul Dr. Liviu Bran de Lemeny „pentru ajutorarea elevelor lipsite de mijloace de la școala civilă de fete a Asociafiunii a contribuit familia Crăciunescu, donând 50 coroane.” Este, credem, „nimerit să menționăm că, la un moment dat, un anunț destul de succint ne aduce informații utile privind statutul de proprietate al cabinetului de avocatură Lemeny. Iată-l: Cancelaria advocafia a mult regretatului Dr. Liviu de Lemeny a trecut, prin cumpărare, în proprietatea tânărului și harnicului av. Dr. C. Bucșan din Sibiu.”
De remarcat faptul că fruntașii românilor ardeleni s-au gândit să ofere șanse de perfecționare tinerilor meseriași organizând pentru aceștia un concurs, de felul burselor în străinătate (dar) pentru meseriași. Concursul urma a se da în fața unei comisii a cărei president (președinte) urma să fie Victor Tordășianu, iar Ștefan Duca notar (secretar). Mai întâi sunt enumerate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească orice potențial candidat, dar, pentru a le enumera, ne rezervăm plăcerea de a-i lăsa pe oamenii acelor timpuri – patrioți, nu doar sponsori – să se exprime atât de plastic, atât de concis-europenește și totuși, atât de duios: „subscrisul comitet dă ajutor de coroane 100 acelui tânăr meseriaș care, în scopul înmulțirii și desăvârșirii cunoștințelor sale, este hotărât să ia parte la un concurs de specialitate în străinătate.”
Nici moții nu sunt uitați, astfel că, la Fondul Dr. P. Șpan pentru ajutorarea copiilor de moți aplicați la meserii au (mai) contribuit: Ioan Aleman, inspector silvic din Ilidze (Boznia), cu 2 coroane, Petru Simtion, librar, cu 20 de bani, dar și Lazăr Hedu, maistru zidar, la care s-au adăugat donațiile unor doamne. Pentru prinos aduce calde mulfumiri, în numele „Comitetului Reuniunii sodalilor români din Sibiu”, Victor Tordășianu, Prezident.
În ziua de 8 noiembrie 1911 a fost sfințită școala românească din Șoimuș, arhidieceza Sibiului. Cu acel prilej, domnul asesor consistorial Matei Voileanu a rostit în fafa credincioșilor de acolo vorbirea următoare:
„Școala este casa chemată să lumineze mintea și să încălzească inima tinerimii din comuna aceasta… Am cerut ajutorul lui Dumnezeu, iar după ritualele bisericii noastre am făcut sfinfirea apei și cu ea am stropit școala cea nouă. În continuarea discursului său, vorbitorul a subliniat faptul că, de aici încolo, școala își primește și îndeplinește chemarea, de a oferi copiilor șansa să-și câștige – în viitor – în mod cinstit pâinea cea de toate zilele.”
Școală fără dascăli nu este de conceput, motiv pentru care am zăbovit asupra unui anunț privind un concurs pentru ocuparea postului de învățător la școala greco-ortodoxă din Cucerdea-Română, protopresbiteriatul Târnava.
Salariul anual de la popor este de 300 coroane, ajutor de la stat 700 coroane, cu totul 1000 coroane. Desigur, a mai fost vorba și de unele avantaje materiale precum cuartir liber [pe gratis] în edificiul școalei și un jugăr grădină. Cum învățătorii acelor timpuri erau priviți ca factori culturali stimulativi în viața comunității rurale, anunțul de concurs cuprindea și următoarea precizare: „concurenții… trebuie să se prezinte într-o duminică sau sărbătoare la biserică spre a se cunoaște cu poporul.”
Un alt concurs pentru postul de învățător privește școala confesională ortodoxă română din protopopiatul Geoagiului, concursul urmând a avea loc la treizeci de zile de la anunțul din Telegraful Român. După cum se poate observa, ziarul sibian joacă și rolul unui monitor oficial pentru românimea ortodoxă din Ardeal. Din dorința de a înțelege mai bine situația -comparativ sau nu cu alte cazuri -, dăm mai jos condițiile oferite câștigătorului postului respectiv: „salariu de 600 coroane, lemne și grădină în contravaloare de 50 coroane, cvartir la oficiul școalei, restul de 400 coroane urmând a fi solicitate de la stat pe baza documentelor.”
Problemele școlare i-au preocupat pe românii de pretutindeni. Astfel, „o deputafiune din Oravița și împrejurimi, condusă de deputatul Dr. Josif Siegescu s-a dus în audiență la episcopul Glattfelder din Timișoara și i-a cerut sprijin pentru înființarea unui gimnaziu episcopal la Oravița.”
În Săliștea Sibiului problemele privind școala păreau a fi de altă natură, dar gândite a fi rezolvate tot în folosul obștii, în folosul vlăstarelor românești. Dumitru Banciu, din localitate, și-a prezentat punctul de vedere în fața comitetului parohial din Săliște propunând „înființarea unei școli civile în folosul cel mare economic, cultural și nafional pentru locuitorii Săliștii, jurului, ba chiar și pentru cei din depărtări.”
Fiecare număr al Telegrafului Român are, pe ultima pagină, anunțuri, desigur, ca și astăzi, și în acele timpuri anunțurile se repetau.
Chiar dacă nu intră la capitolul anunțuri/reclame, credem util să menționăm, fie și în treacăt, preocupările românilor ardeleni pentru exploatarea și valorificarea bogățiilor subsolului, căci din același nr. 8/1912 al Telegrafului Român, aflăm că mai multe persoane din Turda au luat legătura cu „consulul danez Fleischer privitor la exploatarea gazului subpământean din Ardeal.”
Tot de la rubrica „Anunfuri” aflăm că pictorul D. N. Cabadaieff, cu studii academice și specializare în pictura bisericească, după ce a pictat aici, în Ardeal, un număr de biserici în mod artistic, „s-a așezat în comuna Săliște din comitatul Sibiului, unde primește comenzi privind diverse aspecte care țin de pictura bisericească, adică: iconostase, steaguri – desigur, prapuri bisericești – icoane singuratice, angajându-se să picteze, de asemenea, biserici întregi. Doritorii sunt invitați să se adreseze pictorului care locuiește, cum am spus, în Săliște, cu mențiunea oarecum exactă a adresei acestuia, str. Vale.”
Nelipsite din paginile Telegrafului Român sunt știrile privind existența în librării – mai precis, în cea a Mitropoliei Ardealului din Sibiu – a cărților în limba română și cu subiect românesc. Spre exemplu, la începutul anului 1912, „cei interesați sunt invitați să achiziționeze un Album de brodării și fesături românești, compus și editat de Minerva Cosma, la prețul de 16 coroane. Spre uzul școlarilor, părinții pot cumpăra, tot de la aceiași librărie arhidiecezană, recuisite de scris.”
Nici informațiile expoziționale nu au fost neglijate în Telegraful Român. Este adevărat, era vorba de expoziții cu un alt scop și aceasta reiese clar din chiar rândurile articolelor. Spre pildă, „s-a deschis o expoziție de industrie caznică românească din colecția Maria Cosma – între 3 și 31 martie 1912, în fiecare zi între orele 10-12 a.m. și 2-4 p. m. – pe strada Schewis (actuala Bulevardul Victoriei) la nr. 15. Taxa de intrare a fost stabilită la o jumătate de coroană – sau k 0,50, cum scrie în articol – iar venitul este destinat pentru școala reuniunii femeilor române din Sibiu.”
Din ultimul număr apărut pe anul 1912, aflăm cum s-au desfășurat sărbătorile Crăciunului la Sibiu. Cum era de așteptat, ceremonia religioasă din catedrala mitropolitană a fost condusă de Î. P. S. Sa Ioan Mețianu, Mitropolitul Ardealului și Arhiepiscopul Sibiului, însoțit de un sobor de înalți ierarhi și de preoți seminariști. A cântat corul mixt, condus de Timotei Popovici. „Predica rostită la finea liturghiei Excelenței sale (a Mitropolitului Ardealului) a fost ascultată cu încordată atențiune de publicul numeros din catedrală. Excelența Sa a împărțit apoi anafora iar corul a cântat „O ce veste minunată”. Ca în toți anii, în ziua primă și a doua de Crăciun a fost masă mare la Excelența sa.”
Telegraful Român insistă – și nu o singură dată – asupra rolului și importanței Bibliotecii poporale a Asociafiunii, afirmând că este una dintre cele mai utile populației românești din Ardeal și nu numai. Datorită acestei instituții, gustul pentru citit s-a dezvoltat în cele mai diverse straturi ale societății românești. Ziarul susține că izbânda ține, în mare parte, de conducătorii naturali ai poporului – preoții, învățătorii și ceilalți fruntași.
Când scriem aceste rânduri – afirmă autorul articolului din Telegraful – aproape opt mii de membri ai Asociafiunii se pot delecta cu două cărți, mai precis cu frumoasa povestire a lui Ercule, care a săvârșit cele douăsprezece fapte mari și Cum să trăim. Prima dintre cele două cărți este inspirată din istoria grecilor, avându-l drept autor pe Petre Ispirescu, iar cea de a doua, a cărei autor nu-l știm, este considerată a fi un adevărat mărgăritar de mare pref pentru făranii noștri. Ea „ne spune cum să mâncăm, cum să pregătim mâncărurile în zilele de dulce și de post și ne vorbește despre primejdiile băuturilor spirtoase.”
În ce privește cărțile sau revistele din Ardeal, Banat sau Bucovina, cu alte cuvinte din ținuturile și zonele românești aflate în cadrul monarhiei Austro-Ungare, prima revistă anunțată în Telegraful Român din 1912 este Luceafărul – revistă literară, artistică și politică – mai precis numărul 4/1912.
Viața spirituală a românilor ardeleni oglindită în paginile Telegrafului Român ar fi incompletă dacă am trece sub tăcere și manifestări culturale de genul concertelor.
La sfârșitul iernii sau începutul primăverii primului an de care ne ocupăm, cu alte cuvinte în 1912, este menționat faptul că „domnișoara Ana Voilean, pianistă de talent și de viitor a oferit un concert în sala Unicum, concert care s-a bucurat de mare succes în fața unui public numeros și ales.”
Nu numai Sibiul s-a bucurat de manifestări concertistice, ci și alte orașe ardelene, cum a fost cazul Alba Iuliei, unde, în 12 februarie 1912, a fost vorba de concert și teatru. Concertul, împreunat cu producția teatrală,. a reușit, pe cum s-a așteptat, atât din punct de vedere moral, cât și material. Este nu doar amintită, ci și lăudată, munca extrașcolară a învățătorului Ilie Mihaiu, care „cu un zel vrednic de toată lauda și recunoștință a instruit corul, fapt care și-a adus roadele sale îmbelșugate… aducând un câștig frumos școalei (568 coroane)„. În continuare, se insistă asupra cântărilor corale Răsunetul Ardealuluiiși Lugojana, ambele de Vidu, executate a capella, care au reușit admirabil.
În privința legăturilor cu țara, cu România, au permis redactorilor Telegrafului să-și țină la curent cititorii cu evenimentele politice, sociale, culturale, academice, religioase sau de suflet din Regatul României. Sunt nelipsite rubricile despre cărți ori reviste venite din țară.
Nici viața religioasă din Regatul României nu-i lasă indiferenți de redactorii Telegrafului Român, lucru, de altfel, explicabil dat fiind profilul ziarului editat la Sibiu, capitala Mitropoliei Ardealului.
Într-un număr din prima jumătate a lunii martie 1912, la rubrica Noutăfi și sub titlul Arhiereu nou, cititorii ziarului sunt informați că Sf. Sinod al Bisericii autocefale greco-ortodoxe din România s-a întrunit la București, săptămâna trecută pentru a face propunerile vizând trei posturi de arhierei pe locuri devenite vacante. „Dintre candidați, trei pentru fiecare scaun de arhiereu, guvernul român a confirmat numai pe unul, pe P(rea) C(ucernicia) Sa Arhimandritul Teofil Mihăilescu, de la Mitropolia din București, iar cu privire la ceilalfi a dispus cercetarea trecutului și activităfii lor de până acuma pentru a se evita ajungerea la demnitatea de arhiereu a celor nevrednici de ea. Opinia autorului știrii este una apreciativă, după cum citim măsură foarte înfeleaptă, caremerită laudă și recunoștința.”
Datorită faptului că perioada care face obiectului nostru este cea cuprinsă între 1912 și 1914, cu alte cuvinte atât cea premergătoare Primului Război Mondial, cât și cea a primei faze a desfășurării acestuia, credem nimerit să selectăm acele informații din Telegraful Român din care aflăm situația existentă într-o țară ca Rusia, unde, prin succesul revoluției bolșevice din 1917, au intervenit schimbări majore în istorie.
Încă din primăvara anului 1912 a fost o mare foamete în Rusia. Știrea nu apare ca fiind una banală, ci este transmisă chiar cu îngrijorare: foametea din împărăția rusească ia proporții tot mai înfiorătoare. În guvernământul (provincia) Samara 9.000 de persoane n-au ce mânca. „Tifosul și scorbutul seceră zilnic multe vieți omenești. Ajutorul din provincile învecinate este tare neînsemnat.”
O interesantă știre este cea intitulată Moștenirea lui Tolstoi. Aflăm astfel că, după moartea lui Lev Tolstoi, s-au ivit mari neînțelegeri între urmașii săi. Văduva sa ar fi dorit să asigure pe seama familiei cea mai mare parte a averii rămase. Fiica sa, Alexandra, însă, conform ultimei dorințe exprimată de contele Lev Tolstoi însuși, ar fi dorit ca pământurile de la Iasnaia- Poliana să treacă, prin cumpărare, în proprietatea țăranilor. În final s-a ajuns la o înțelegere, în sensul că văduva va vinde fiicei sale toate lucrările inedite ale scriitorului pentru suma de 90.000. ruble. În privința celorlalte lucrări ale lui Tolstoi, văduva sa urma să mai primească 150.000 ruble. Între timp, contesa Alexandra a și găsit o editură unde să publice operele tatălui ei, iar cu banii obținuți își propune „să cumpere pământurile în discuție și să le vândă țăranilor la un preț extrem de redus și în condiții de plată extrem de ușoare.”
Toate acestea nu se constituie în informații disparate, din diverse domenii ale vieții socio-culturale a românilor ardeleni, ci constituie nucleul unei analize îndelungate, pe ani de zile, analiză ce presupune aplecarea spre anii imediat anteriori declanșării conflictului care a însângerat o lume întreagă.
3.2. Aspecte socio–culturale din viața românilor ardeleni prezentate în Telegraful Român în perioada 1913–1914
Înainte de a ne rezuma strict la perioada menționată în titlu, credem că se cuvine să facem câteva precizări, care să ne fie repere istorice. La data de 26 sepembrie/9 octombrie 1912 s-a declanșat Primul Război Balcanic, între Bulgaria, Serbia și Muntenegru, pe de o parte, și Imperiul Otoman, pe de altă parte. România s-a declarat neutră.
În iunie 1913, Bulgaria a declarat război Serbiei și Greciei, iar în 27 iunie/10 iulie 1913 – din motive ce țineau atât de situația geopolitică din Balcani, precum și din cele de strategie – România a declarat război Bulgariei. Fără să întâmpine o rezistență serioasă, trupele române s-au apropiat de capitala țării, Sofia, moment în care autoritățile bulgare au cerut pace. Aceasta s-a încheiat la București pe 28 iulie/10 august 1913, între România, Serbia și Grecia, pe de o parte, și Bulgaria, pe de alta. României i-a revenit Dobrogea de Sud. Am amintit acest episod istoric deoarece, datoită faptului că pacea s-a încheiat fără participarea Austro-Ungariei prestigiul acesteia în Balcani a avut de suferit.
Anul 1914 a fost martorul declanșării Primului Război Mondial (1914-1918). În coordonatele declanșării primei conflagrații mondiale, România – care avea un tratat de alianță cu Austro-Ungaria – trebuia să se decidă ce atitudine să adopte. Din acest motiv, la 21 iulie/3 august 1914 a fost convocat, la Sinaia, Consiliul de Coroană, prezidat de regele Carol I, la care au participat membrii guvernului, principele moștenitor, Ferdinand, președinții celor două Camere (Senat și Adunarea Deputaților), foști prim-miniștri și președinții partidelor politice existente în acel moment pe eșichierul politic al țării. Regele, secondat de Petre Carp, a cerut insistent ca România să-și respecte angajamentele față de Austro-Ungaria și Germania, solicitând, în acest sens, acceptul factorilor politici prezenți la acel Consiliu de Coroană pentru intratea României în război alături de Puterile Centrale. Theodor Rosetti s-a pronunțat pentru neutralitate, în schimb, Alexandru Marghiloman și Take Ionescu au preferat neutralitatea armată, punct de vedere acceptat și de I. I. C. Brătianu, Președintele Consiliului de Miniștri. Trebuie spus că Brătianu s-a raliat poziției celor doi în Consiliul de Coroană, după ce avusese negocieri politice cu aceștia. El a fost spijinit de mai mulți fruntași politici, printre care Ion Lahovary și M. Pherekide.
În timpul ședinței a sosit o depeșă care anunța decizia de neutralitate a Italiei, stat aliat, asemenea României, cu Austro- Ungaria și Germania. În fața evidențelor politice și diplomatice nou conturate, „regele Carol I a acceptat neutralitatea armată a României, supunându-se majorității, ca monarh constituțional.”
Înfrângerea armatelor austro- ungare în Galiția, precum și a celor germane pe Marna a întărit curentul în favoare puterilor Antantei, fapt care deschidea posibilitatea eliberării Ardealului și Bucovinei aflate în cuprinsul monarhiei dualiste. Guvernul Brătianu a început să acționeze în secret în acest sens, desigur, cu știrea suveranului, Carol I, iar un prim pas a fost obținerea acordului Rusiei Țariste ca, în schimbul neutralității binevoitoare a României, „să se opună oricărei atingeri a status-quo-ului teritorial în frontierele actuale și să-i recunoască dreptul de a anexa regiunile momarhiei austro-ungare locuite de români.”
Partidul Național Român din Transilvania și-a autosuspendat activitatea în urma îzbucnirii războiului. Sfătuiți de regele Carol I și de I. I. C. Brătianu, ardelenii au luat o linie de conduită politică adecvată momentului și care, pe termen lung, putea asigura realizarea dezideratului național, Unirea. Aurel C. Popovici, care pleda pentru federalizarea monarhiei dualiste pe criterii etnice, program politic prezentat în cartea sa Statele federative ale Austriei Mari, s-a autoexilat în Elveția și a fost de acord ca, pentru moment, să oprească publicarea cărții respective în limba franceză, convins fiind că înfrîngerea Austro-Ungariei deschide posibilitatea Unirii Ardealului cu Țara.
După acordul cu Rusia, guvernul Brătianu și-a propus să prelungească neutralitatea României până în momentul în care situația militară ar fi permis contribuția concretă pentru eliberarea ținuturilor românești intracarpatice și a Bucovinei. Până atunci România avea să primească materialul de război expediat, în vreme ce Antanta iși propunea deschiderea ostilităților în Balcani, creând cadrul adecvat favorabil frondului de est.
În vederea dotării României cu armanent modern în csntități suficirente, s-au făcut comenzi în Italia, Anglia și Franța, plătite pe baza de credite acordate de puterile furnizoare. În noiembrie 1915 s-a înființat, în cadrul Ministerului de Război, Direcția Generală a Munițiilor în vederea fabricării a 30% din munițiile necesare, restul urmând a fi obținut prin import.
Chiar înainte de declanșarea conflictului mondial, în paginile Telegrafului Român – și nu oriunde, nu undeva ascuns, ci chiar pe prima pagină – este criticată politica balcanică a Austro-Ungariei, într-un articol apărut în șase numere consecutive ale gazetei, în care se spune, printre altele, că prin politica lor, oligarhii de la Budapesta nu fac altceva decât să strice legăturile interne ale țării (oricum slabe) prin povocarea de noi nemulțumiri și amărăciuni la popoarele nemaghiare, astfel că, în caz de necesitate, multe corpuri de armată vor trebui să fie reținute în Ungaria pentru „susținerea ordinei”.
Cea mai nouă ispravă oligarhică maghiară este proiectul de înființare a unei episcopii greco-ortodoxe maghiare, acum după ce înființarea episcopiei greco- catolice maghiare a produs cea mai mare amărăciune la slavii și românii din toate țările și a stricat atât de mult monarhiei noastre. Autorul articolului – Georg Fleșiariu maior ces. și reg. în retragere – spune că decizia a produs indignare în presa românească și în cea slavă, iar aprecierile pe care le fac ele sunt atât de aspre de nu se pot reproduce.
Telegraful Român anunță, la începutul anului 1913, că Școala de menaj și industrie de casă din Sibiu își va deschide porțile, prin cursul de primăvară, la 1 februarie.„ Amănunte se pot afla de la direcțiunea școlii, Berggasse (str. Dealului) nr.9.”
De altfel, grija pentru pregătirea nu numai a elevilor, dar și a dascălilor se dovedește a fi de actualitate, căci nu o dată am întâlnit în paginile Telegrafului Român anunțuri privind convocarea unor întruniri ori conferințe în domeniu.
Încă din primul număr pe anul 1913 al Telegrafului Român aflăm că în aproape toate comunele din tractul greco-ortodox al Albei Iulia au început cursurile de analfabefi – de fapt, cursurile de alfabetizare, ca să fie exprimarea corectă. Articolul cu pricina nu numai că exprimă cu mândrie o stare de fapt – ori începutul unei stări de fapt – dar are și rol mobilizator, în sensul că, prin spiritul de admirație pe care își propune să îl inducă cititorilor, se dorește a fi un vehicul al unui exemplu ce trebuie să fie urmat și în alte părți ale Ardealului. Afirmații precum preofimea noastră împreună cu învăfătorii sunt la înălfimea chemării lor sunt și se doresc a fi mesaje pline de miez, mesaje vocaționale, în ultimă instanță.
Este un fapt bine cunoscut acela conform căreia, în perioada dualismului Austro-Ungar, școala și Biserica au fost printre cele mai importante componente în păstrarea ființei naționale a românilor ardeleni. Iată și motivul pentru care inserăm câteva anunțuri de concursuri atât pentru parohiile ortodoxe din spațiul istoric, cât și pentru cele de dascăli la școlile confesionale.
Chiar dacă unele invenții au putut să pară sau chiar au părut simple curiozități, totuși, prin faptul că după un anumit număr de ani au făcut parte din viața transilvănenilor – desigur, în viața unui grup social restrâns dintre aceștia -, considerăm deopotrivă util și benefic să le menționăm, fie și selectiv.
Aflăm astfel că marele inventator Edison, după o lucrare stăruitoare de patru ani, a terminat cea mai nouă invenție a sa, „ chinetefonul", mașinăria nefiind altceva decât fonograful împreunat cu chinematograful: icoana și cuvântul rostit sunt reproduse în același timp. De altfel, la New York s-a și pus problema unor spectacole – „pentru început Faust., ulterior Trubadurul – spectacole care să fie prezentări chinetefonice.”
Sub titlul Iarăși primejduiți, aflăm din Telegraful Român că ziarele clujene de limbă maghiară și cele budapestane se plâng, spre sfârșitul lui 1913, că li se prăpădesc secuii, care părăsesc Ardealul și emigrază în America, dar mai ales în România. În prima jumătate a anului în curs, au păsăsit Ardealul pentru România, 1084 de secui, dintre aceștia întorcându-se numai 159. Din cuprinsul articolului mai aflăm că, de fapt, cu mult mai rău stă lucrul în a doua jumătate a cestui an 1913, „căci numărul secuilor plecafi este de peste 11.000, din care foarte pufini s-au mai întors.”
Spre finalul anului 1913 este anunțată, în paginile Telegrafului o nouă apariție editorială. Este vorba despre Gruia lui Novac, apărută în editura librăriei Șteflea, „o epopee alcătuită din cântecele de vitejie ale poporului român, cu ilustrațiunf.”
Aflăm dintr-un număr al Telegrafului de la începutul anului 1914 că a apărut publicația Ardealul cu următorul cuprins: „Ținuturile de pe Murăș; La izvorul Murășului; Primul defileu al Murășului, Reghinul și Gurghiul; Vioara, Alba Iulia; Pe Sebeș; Orăștia; Al doilea defileu al Murășului; Ținutul de pe Târnave; Publicația cuprinde și multe ilustrații, văzând lumina tiparului la Brașov în anul 1913.”
Sub titlul Băncile și Asociafiunea, ziarul anunță că Biroul central al Asociafiunii, cu alte cuvinte, al ASTREI, a făcut apel către direcțiunea Solidarităfii și către toate direcțiunile băncilor, rugându-le să sprijine propapanda economică a Asociafiunii. Apelurile au următorul conținut:
După cum știfi, Asociafiunea de trei ani a angajat un conferenfiar agronomic, care stă permanent în seviciul institufiunii noastre și cutreieră satele românești din diferite finuturi, finând prelegeri practice din domeniul agriculturii, viticulturii etc. și dând poporului tot felul de sfaturi economice…. Această propagandă economică a conferenfiarului nostru agronomic credem că trebuie apreciată și sprijinită din partea băncilor noastre. În afară de aceasta, Asociafiunea dispune de prea pufine mijloace pentru a acoperi multele cheltuieli împreunate cu activitatea ei multilaterală și e avizată în sprijinul obștei românești,pentru cultura căreia și lucrează.
Cedând băncile în fiecare an o parte din cota lor filantropică, ar pune bază unui fond însemat, din care s-ar putea acoperi cheltuielile menționate în solicitare. În continuare se spune: Vă rugăm deci să binevoifi a îndemna printr-un circular (printr-o circulară] institutele noastre finaciare ca să contribuie în fiecare an la fondul cultural al băncilor, administrat de Asociafiune.
Circulara, emisă în 9 ianuarie 1913 și dată publicității prin intermediul Telegrafului Român pe data de 10/23 ianuarie 1913, poartă semnăturile lui „Andrei Bârseanu, în calitate de președinte al ASTREI, respectiv a lui Octavian Tăslăuanu, în calitate de secretar.”
Rămânând în domeniul financiar-bancar, menționăm faptul că miercuri (12 martie 1914) s-a ținut Adunarea generală ordinară a Institutului de Credit și Economii Lumina din Sibiu. „Au participat treizeci de acționari cu o mie șase acții (acțiuni) și o sută nouăzeci și trei de voturi. Dividentele s-au stabilit la zece coroane de acție și se poate ridica oricând de la cassa institutului.”
Aflăm că „intelighenfia română din Murăș-Ludoș urmează a oferi o serată muzicală cu binevoitorul concurs al teologilor din Blaj la 11 ianuarie 1914 în saloanele hotelului Central din localitate. Începutul precis la 8 ore seara.”
În Telegraful Român de sâmbătă 15/28 martie 1914 este anunțată sărbătorirea domnului Goga. Lectorii articolului sunt informați că banchetul de miercuri seara dat de societatea română din Sibiu, în onoarea marelui nostru poet Octavian Goga s-a datorat succesului extraordinar de mare obținut cu drama Domnul notar. La banchetul respectiv au participat optzeci și patru de persoane, din Sibiu și din afară. Au toastat domnii Lazăr Triteanu, asesor consistorial, și Dr. Ioan Lupaș, protopresbiterul (protopopul) Săliștei. Desigur, răspunsul lui Octavian Goga a fost așteptat cu nerăbdare și a fost de interes pentru audiență. Printre cei care au ținut discursuri a fost și preotul Emil Cioran din Rășinari, locul nașterii lui Goga. Sărbătoritul a primit telegrame de la românii de pretutindeni, care toate au fost cetite și aplaudate sub decursul mese.
Nu lipsesc nici expozițiile de pe agenta publicistică a Telegrafului Român, e drept, într-o vreme când nu se întrevedea dezastrul cauzat de războiul mondial care se apropia. Este vorba despre o înserare privind organizarea unei conferințe la Cluj, convocată de Camera Industrială și de Comerț din Cluj, conferință care avea menirea de a stabili programa expoziției naționale, expoziție ce se va organiza în orașul de pe Someș în 1917. Primul grupaj tematic urma să cuprindă antichitățile istorice, industriale și bisericești ale Ardealului. Grupa a doua va cuprinde dezvoltarea industrială actuală ardelenească, în vreme ce al treilea grupaj tematic urma că prezinte articolele industriale străine, care în viitor se vor produce și în Ungaria. „Cheltuielile expoziționale au fost preconizate la 795 mii de coroane.”
Încă din prima lună a anului 1914 aflăm din Telegraful Român despre situația financiară a României, dovadă a interesului manifestat de gazeta sibiană pentru diversele aspecte din Patria Mamă. Citim că la 1 decembrie anul trecut, situația tesaurului public arată un excedent de încasări de 109 milioane față de cheltuieli. Nu ne putem abține să nu menționăm remarca gazetarului: ce fericită și cât de bine condusă trebuie să fie țara în care se pun la o parte sute de milioane pentru zile negre.
Cum nici ardelenii nu și-au propus să rămână mai prejos decât frații lor din România, gazeta sibiană anunță cu plăcere că, în zilele trecute (primăvara anului 1914) s-a constituit un consorțiu de capitaliști români cu scopul de a cumpăra prima fabrică de bere din Ardeal, a lui Johann Habermann din Sibiu. Ca la această acțiune să poată participa cât mai mulți, consorțiul va înființa o societate pe acțiuni – o societate pe acții, cum scrie în articol – „ar aceste acțiuni se vor semna la Banca Albina din Sibiu, precum și la filialele ei din Brașov, Dumbrăveni, Lugoș, Mediaș, Mureș-Oșorheiu etc.”
De remarcat, doar cu câteva luni înainde de declanșarea Primului Război Mondial, Declarațiile Regelui Carol – declarații apărute în articolul cu același nume în Telegraful Român din aprilie 1914 – în care monarhul României a făcut nu doar unele precizări, dar a și abordat chestiuni care, dacă se adevereau, riscau să aducă un viitor sumbru asupra Europei, din păcate, venerabilul monarh a avut dreptate în multe privințe. Declarațiile suveranului român au fost făcute în fața unui ziarist francez, iar acesta și-a publicat articolul la finele lunii trecute în martie, spicuim cele care ni s-au părut nu doar interesante, ci și sugestive.
Carol I a făcut mai întâi istoricul inființării statului român, accentuând că un popor nu poate să trăiască numai pentru și prin progresul economiei, ci are nevoie de tradifie, pe care monarhul României o vede ca fiind zămislitoare de aspirafii noi.
Regele Carol a mai declarat că trebuie păstrată pacea. Un războiu ar fi un lucru groaznic. Popoarele provoacă uneori curente, contra cărora chiar suveranii sunt neputincioși. „Eu însumi – a continuat regele Carol – am fost martor al marilor silinfe ce regele Bulgariei depunea spre a împiedica ostilităfile înainte de al doilea răboiu balcanic. În România am avut uneori să liniștesc pasiuni nerăbdătoare, și adesea să reprim atari curente.”
Sugestiv ni se pare în context articolul din același număr al Telegrafului Român, publicat după cel apărut în belgianul Le Soir, ce cuprindea o interesantă statistică despre felul cum și-au terminat domniile suveranii din statele balcanice (în articol se vorbeste de suveranii din Orient). Nici unul, susținea motivat ziarul belgian, nu și- a încheiat domnia pașnic. Alexandru Ioan Cuza a pierdut domnia în 1866, Alexandru Battenberg a fost alungat de o revoluție din Bulgaria anului 1886, Danilo, primul principe al Muntenegrului, a fost asasinat la Cattaro în 1861. Aceiași soartă a avut-o și sârbul Mihail Obrenovici, asasinat la Belgrad în 1867. „Primul rege al Greciei, Otto a căzut la 1862 în urma unei revolufiuni. Precizările statistice nu păreau a fi tocmai înveselitoare nici pentru actualul domnitor (principe) al Albaniei Wilhelm de Wied.”
De precizat că suveranul Albaniei din acele timpuri era rudă – nepot – al reginei Elisabeta a României, născută principesă zu Wied, soția regelui Carol. Acesta este și motivul pentru care regele Carol I, în interviul acordat ziaristului francez, interviu sau declarații despre care am pomenit mai sus – a vorbit despre Albania în termeni paterni: simt pentru Albania dragostea nașului pentru finul său.
De altfel, în același număr al gazetei sibiene – cel de joi, 17/30 iulie 1914 – aflăm următoarele: „Din partea ministrului nostru de externe declarația de războiu, compusă în limba franceză, a fost trimisă guvernului sârbesc încă ieri (de fapt, alaltăieri), marți, pe cale telegrafică.”
Inutil să adăugăm că declanșarea primei conflagrații mondiale a adus suferințe unui întreg continent, viețuitorilor unui întreg continent, iar pe plan politic a dus la schimbări majore. Pacea care a urmat – păcile care s-au semnat – au modificat granițele statale și nu oricum, nu arbitrar, ci în conformitate cu principiul democratic al majorității.
CONCLUZII
În Țara Românească alfabetul latin a fost întrebuințat încă din timpul dacilor de către constructorii romani trimiși lui Decebal. În anul 1863 alfabetul latin devine cel oficial și cu acest prilej se adaptează semne diacritice unor litere pentru a se nota sunetele ă, î, ș, ț, care nu existau în limba latină. La noi sunt destul de cunoscute și formele de scriere cu caractere vechi.
Nu mai încape azi nicio îndoială că acțiunea de introducere a limbii române în spațiul oficial a fost una concertată, susținută consecvent de oamenii Bisericii. Rolul lor a fost determinant în progresul limbii și culturii românești, efortul spre afirmarea unității de limbă și neam fiind cel mai vizibil.
Apariția primelor cărți tipărite în limba vorbită de popor se datorește esențialmente mișcării orășănimii române pentru o cultură proprie, mișcare ce cuprinde întreaga Europă în timp de reformă religioasă.
Se apreciază că nu doar în Transilvania, ci și în toată țara și chiar în sud-estul Europei, „Telegraful Român” se plasează în fruntea listei celor mai longevive organe de presă, cu apariție neîntreruptă.
Conținutul știrilor din cadrul „Telegrafului Român” este de natură politică, militară, economică, administrativă, comercială, culturală și religioasă. Din compartimente, precum cele ale literaturii, artei, științei și culturii, în general au fost abordate, la început mai modest iar apoi din ce în ce mai consistent, teme culturale, evenimente artistice și științifice, s-au tipărit recenzii la cărți și se publica poezie și proză din creația celor mai cunoscuți oameni de litere români și străini.
Un lucru care surprinde răsfoind paginile Telegrafului Român, nu doar din primul an al apariției, ci și din toată perioada șaguniană, este acela că materialele publicate sunt, în general, nesemnate, ceea ce reflectă munca asiduă și aproape exclusivă a redactorilor, menționați nominal doar sub linia ce încheie ultima pagină a ziarului.
Se poate observa foarte ușor în cadrul publicațiilor ale „Telegrafului Român” și nu numai, faptul că problemele școlare i-au preocupat pe românii de pretutindeni.
Fiecare număr al Telegrafului Român are, pe ultima pagină, anunțuri, desigur, ca și astăzi, și în acele timpuri anunțurile se repetau.
Nici informațiile expoziționale nu au fost neglijate în Telegraful Român. Este adevărat, era vorba de expoziții cu un alt scop și aceasta reiese clar din chiar rândurile articolelor.
În privința legăturilor cu țara, cu România, au permis redactorilor Telegrafului să-și țină la curent cititorii cu evenimentele politice, sociale, culturale, academice, religioase sau de suflet din Regatul României. Sunt nelipsite rubricile despre cărți ori reviste venite din țară.
BIBLIOGRAFIE
Berindei Dan, – „Cuvânt de cinstire”, Sibiu, TR, nr. 1-4 din 1 și 15 ianuarie 2003
Bianu Ion, și Hodoș Nerva, – Bibliografia Românească Veche, 1508-1830 (în continuare, BRV), vol. I, București
Bîrsănescu Ștefan, – Pagini nescrise in istoria culturii romanesti, sec. X-XVI, București, Editura Academiei, 1971
Cardaș Gheorghe, – Istoria literaturii românești, București, „Revista Liceului Internat din Buftea”, 1939
Ciolan N., Ioan și Grecu V., Victor – Visarion Roman, pedagog social. Studiu introductiv , texte clasice, bibliografie, București, 1971
Chivu Gheorghe, – De la litera la spiritul textului sacru. Mărturia unui Evangheliar manuscris, în Text și discurs religios, II, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2010
Chivu Gheorghe, – Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000
Cotean Ion, – Structura si vechimea limbii române de la origini până la 1860, București, Editura Academiei, 1981
Dobre Iane, Voicu Mihai au ostenit la traduceri, devenind promotorii învățăturii în limba română, ei activând și în complexul de la Șcheii Brașovului, iar Călin Lorinț, Lavrentie, Șerban (fiul său), Marian ș.a au ajutat la tipărire, ei înșiși întemeiând mai târziu tipografii.
Gafton Alexandru, După Luther. – Traducerea vechilor texte biblice, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2005
Gheție Ion, Mareș Alexandru, – De când se scrie românește?, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001
Gheție Ion, – Biblia de la București și procesul de unificare a limbii române literare, în Studii de limbă literară și filologie, II, București, Editura Academiei R.S.R., 1972
Moldovan Sebastin, – „La trecutu-i mare…”, Sibiu, art. 29 în TR, nr. 1-4 din 1-15 ianuarie 2003
Munteanu Eugen, – Lexicologie biblică românescă, București, Editura Humanitas, 2008
Oltean Vasile, – Începuturile învățământului românesc în Șcheii Brașovului, Brașov, 1985
Onisifor Ghibu – Ziaristica bisericească la români. Studiu istoric, Sibiu, 1910
Oțetea Andrei – Istoria poporului român, București, Editura Științifică, 1979
Roșca Eusebiu, – Monografia Institutului Seminarial teologic-pedagogic „Andreian”, al Arhidiecezei gr. or. Române din Transilvania, Sibiu, 1911
Simion Eugen, – prefețe de Camil Mureșanu și Ioan Chindriș, București, Editura Academiei Române, 2005
Simonescu Dan., Buluță Gheorghe., – Scurtă Istorie a cărții românești, București, Editura Demiurg, 1994
Stăniloae Dumitru, – „Perioadele principale ale «Telegrafului Român»”, Sibiu, TR, nr. 13-14/1983
Ștrempel Gabriel, – 500 de tipar românesc, catalogul expoziției cu același nume, București, 2008
Tordași Mihail, – Palia nu s-a abătut de la tiparul ortodox – Istoria Literaturii…, București, ediția a II-a a Academiei RSR, 1970
Zamfirescu Dan, – Contribuții la istoria literaturii române vechi, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981
Dicționar Enciclopedic Român, București, 1962, vol. I, A-C
TR, Sibiu, nr. 74 din 18/30 iulie 1887
TR, Sibiu, nr. 47 din 18/30 iulie 1887
TR, Sibiu, nr. 1 din 4/17 ianuarie 1903
TR., Sibiu, TR., nr. 1, Anul 61, marți 1/14 ianuarie 1913
TR., Sibiu, nr. 2, Anul 62, joi, 9/22 ian. 1914
TR., Sibiu, nr. 3, Anul 61, joi, 10/23 ian. 1913
TR., Sibiu Nr.8, Anul 60, sâmbătă, 21 ian./3 febr. 1912
TR., Sibiu Nr. 10, Anul 60, joi, 26 ian/11 febr. 1912
TR., Sibiu, Nr. 11, Anul 60, sâmbătă, 21 ian./10 febr. 1912
TR., Sibiu Nr. 23, Anul 60, marți 28 febr./12 martie 1912
TR., Sibiu, Nr. 25, Anul 60, sâmbătă, 3/16 martie 1912
TR., Sibiu, Nr. 26/ Anul 60, marți, 6/19 martie 1912
TR., Sibiu, TR., Nr. 27, Anul 60, joi, 8/21, martie 1912
TR., Sibiu, Nr. 29, Anul 60, marți, 13/26, martie 1912
TR., Sibiu, Nr. 30, Anul 60, joi 15/28, martie 1912
TR., Sibiu, TR., nr.36-37, Anul 62, joi, 3/16 aprilie 1914
TR., Sibiu, TR., nr. 74, Anul 62, joi, 17/30 iulie 1914
TR., Sibiu, Nr. 90, Anul 60,sâmbătă, 25 august/7 sept. 1912
TR., Sibiu, nr. 129, Anul 61, sâmbătă 14/27 dec. 1913
TR., Sibiu, Nr. 137, Anul 60, sâmbătă, 29 dec. 1912/ 11 ian. 1913
Conferința Civilizație și cultură. Considerații asupra limbajului bisericesc actual, București, Editura Academiei Române, 1997
Istoria literaturii române, vol. I, București, Editura Academiei, 1964
BIBLIOGRAFIE
Berindei Dan, – „Cuvânt de cinstire”, Sibiu, TR, nr. 1-4 din 1 și 15 ianuarie 2003
Bianu Ion, și Hodoș Nerva, – Bibliografia Românească Veche, 1508-1830 (în continuare, BRV), vol. I, București
Bîrsănescu Ștefan, – Pagini nescrise in istoria culturii romanesti, sec. X-XVI, București, Editura Academiei, 1971
Cardaș Gheorghe, – Istoria literaturii românești, București, „Revista Liceului Internat din Buftea”, 1939
Ciolan N., Ioan și Grecu V., Victor – Visarion Roman, pedagog social. Studiu introductiv , texte clasice, bibliografie, București, 1971
Chivu Gheorghe, – De la litera la spiritul textului sacru. Mărturia unui Evangheliar manuscris, în Text și discurs religios, II, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2010
Chivu Gheorghe, – Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000
Cotean Ion, – Structura si vechimea limbii române de la origini până la 1860, București, Editura Academiei, 1981
Dobre Iane, Voicu Mihai au ostenit la traduceri, devenind promotorii învățăturii în limba română, ei activând și în complexul de la Șcheii Brașovului, iar Călin Lorinț, Lavrentie, Șerban (fiul său), Marian ș.a au ajutat la tipărire, ei înșiși întemeiând mai târziu tipografii.
Gafton Alexandru, După Luther. – Traducerea vechilor texte biblice, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2005
Gheție Ion, Mareș Alexandru, – De când se scrie românește?, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001
Gheție Ion, – Biblia de la București și procesul de unificare a limbii române literare, în Studii de limbă literară și filologie, II, București, Editura Academiei R.S.R., 1972
Moldovan Sebastin, – „La trecutu-i mare…”, Sibiu, art. 29 în TR, nr. 1-4 din 1-15 ianuarie 2003
Munteanu Eugen, – Lexicologie biblică românescă, București, Editura Humanitas, 2008
Oltean Vasile, – Începuturile învățământului românesc în Șcheii Brașovului, Brașov, 1985
Onisifor Ghibu – Ziaristica bisericească la români. Studiu istoric, Sibiu, 1910
Oțetea Andrei – Istoria poporului român, București, Editura Științifică, 1979
Roșca Eusebiu, – Monografia Institutului Seminarial teologic-pedagogic „Andreian”, al Arhidiecezei gr. or. Române din Transilvania, Sibiu, 1911
Simion Eugen, – prefețe de Camil Mureșanu și Ioan Chindriș, București, Editura Academiei Române, 2005
Simonescu Dan., Buluță Gheorghe., – Scurtă Istorie a cărții românești, București, Editura Demiurg, 1994
Stăniloae Dumitru, – „Perioadele principale ale «Telegrafului Român»”, Sibiu, TR, nr. 13-14/1983
Ștrempel Gabriel, – 500 de tipar românesc, catalogul expoziției cu același nume, București, 2008
Tordași Mihail, – Palia nu s-a abătut de la tiparul ortodox – Istoria Literaturii…, București, ediția a II-a a Academiei RSR, 1970
Zamfirescu Dan, – Contribuții la istoria literaturii române vechi, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981
Dicționar Enciclopedic Român, București, 1962, vol. I, A-C
TR, Sibiu, nr. 74 din 18/30 iulie 1887
TR, Sibiu, nr. 47 din 18/30 iulie 1887
TR, Sibiu, nr. 1 din 4/17 ianuarie 1903
TR., Sibiu, TR., nr. 1, Anul 61, marți 1/14 ianuarie 1913
TR., Sibiu, nr. 2, Anul 62, joi, 9/22 ian. 1914
TR., Sibiu, nr. 3, Anul 61, joi, 10/23 ian. 1913
TR., Sibiu Nr.8, Anul 60, sâmbătă, 21 ian./3 febr. 1912
TR., Sibiu Nr. 10, Anul 60, joi, 26 ian/11 febr. 1912
TR., Sibiu, Nr. 11, Anul 60, sâmbătă, 21 ian./10 febr. 1912
TR., Sibiu Nr. 23, Anul 60, marți 28 febr./12 martie 1912
TR., Sibiu, Nr. 25, Anul 60, sâmbătă, 3/16 martie 1912
TR., Sibiu, Nr. 26/ Anul 60, marți, 6/19 martie 1912
TR., Sibiu, TR., Nr. 27, Anul 60, joi, 8/21, martie 1912
TR., Sibiu, Nr. 29, Anul 60, marți, 13/26, martie 1912
TR., Sibiu, Nr. 30, Anul 60, joi 15/28, martie 1912
TR., Sibiu, TR., nr.36-37, Anul 62, joi, 3/16 aprilie 1914
TR., Sibiu, TR., nr. 74, Anul 62, joi, 17/30 iulie 1914
TR., Sibiu, Nr. 90, Anul 60,sâmbătă, 25 august/7 sept. 1912
TR., Sibiu, nr. 129, Anul 61, sâmbătă 14/27 dec. 1913
TR., Sibiu, Nr. 137, Anul 60, sâmbătă, 29 dec. 1912/ 11 ian. 1913
Conferința Civilizație și cultură. Considerații asupra limbajului bisericesc actual, București, Editura Academiei Române, 1997
Istoria literaturii române, vol. I, București, Editura Academiei, 1964
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Notiuni Teoretice cu Privire la Istoria Scrisului Romanesc (ID: 151294)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.