Notiuni Si Trasaturile Esentiale ale Infractiunii
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Noțiuni și trăsăturile esențiale ale infracțiunii
1.1 Noțiunea de infracțiunea
1.2 Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
1.3 Conținutul infracțiunii
Capitolul II. Înlăturarea caracterului penal al faptei
2.1 Preliminarii despre înlăturarea caracterului penal al faptei
2.2 Cadrul cauzelor justificative
2.3 Cadrul cauzelor de neimputabilitate
Capitolul III. Infracțiunea – faptă nejustificată (antijuridică). Cauzele justificative
3.1 Preliminarii
3.2 Legitima apărare
3.2.1 Condițiile atacului
3.2.2 Condițiile apărării
3.2.3 Efectele legitimei apărări
3.2.4 Legitima apărare prezumată
3.3 Starea de necesitate
3.3.1 Condițiile stării de pericol
3.3.2 Condițiile acțiunii de salvare
3.3.3 Efectele stării de necesitate
3.4 Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații
3.4.1 Exercitarea unui drept
3.4.2 Îndeplinirea unei obligații
3.5 Consimțământul persoanei vătămate
3.5.1 Condițiile de valabilitate ale consimțământului persoanei vătămate
3.5.2 Consimțământul persoanei vătămate în cazul faptelor din culpă
3.5.4 Consimțământul prezumat
Capitolul IV. Practică judiciară
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Definiția și trăsăturile generale ale infracțiunii reprezintă unul din punctele în care noul Cod penal aduce o reformă profundă, ducând la reașezarea întregii teorii generale
a infracțiunii în dreptul penal român.
Potrivit art. 15 alin.(1) Noul Cod penal, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Spre deosebire de Codul penal din 1969, noul Cod penal consacră explicit noțiunea de „cauză justificativă”. De asemenea, spre deosebire de Codul anterior care reglementa doar două dintre cauzele justificative (legitima apărare și starea de necesitate), noul Cod penal a consacrat explicit și alte două cauze justificative ce până acum erau considerate cauze extralegale – consimțământul persoanei vătămate și respective exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații, cauze care fac obiectul prezentei lucrării.
Cauzele justificative înlătură numai caracterul antiijuridic (illicit al faptei prevăzute de legea penală, iar nu vinovăția, sub forma imputabilității faptei.
Pentru a se reține existența unei cauze justificative, pe de o parte, trebuie întrunite toate condițiile prevăzute de lege ( elementul obiectiv al cauzei justificative) și pe de altă parte, este nevoie ca făptuitorul să fi conștinetizat că acționeză în aceste condiții (elementul subiectiv al cauzei justificative).
Constatarea existenție unei cauze justificative produce efecte cu privire la faptă ( in rem), care este consideratălicită, fiind pe cale de consecință înlăturat caracterul penal al acesteia.
Pentru că efectele cauzelor justificative se produc in rem, acestea nu vor fi limitate doar la autorul sau coautorii faptei, ci se extend și asupra celorlalți participanți (complici sau insitigatori), fapta acestora fiind de asemenea justificată.
În situația în care se reține existența unei cauze justificative, organelle de urmărire penală, ca urmare a reținerii unui impediment la punerea în mișcare sau la exercitarea acțiunii penale, trebuie să dispună clasarea, iar instanța de judecată dispune achitarea.
Reținerea unei cauze justificative înlătură’ posibilitatea aplicării de pedepse, măsuri educative, măsuri de siguranță, ori a obligării făptuitorului în latura civilă a procesului penal.
Capitolul I. Noțiuni și trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Noțiunea de infracțiunea
Noul Cod Penal a regândit insituția infracțiunii renunțând la vechea definiție dată de art. 17 alin. (1) Cod pen., și prevăzând în art. 15 alin. (1) Noul Cod penal o definiție formală (nu substanțială), ca cea anterioară, potrivit căreia infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei ce a săvârșit-o; astfel, au fost avute în vedere atât definițiile date infracțiuni în Coduri penale europene care conțin o asemenea definiție, cât și concepția tradițională în această materie a dreptului penal român interbelic.
Instituția infracțiunii este intim legată de instituția răspunderii penale, art. 15 alin. (2) Noul Cod penal dispunând că ingracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, pe cale de conscecință, Noul Cod penal a eliminat instiuția înlocuirii răspunderii penale cu răspunderea administrativă în siutația în care se cosntată săvârșirea unei infracțiuni.
Săvârșirea unei infracțiuni nu conduce în toate cazurile la tragerea la răspundere penală a făptuitorului, legiuitorul prevăzând și cauze în este înlăturată răspunderea penală.
Instituția răspunderii penale se află în legătură cu cea a sancțiunilor penale ( pedepse ori măsuri educative), care nu pot să fie aplicate decât dacă a fost săvârșită o infracțiune, iar făptuitorul răspunde penale.
Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Din însăși definiția infracțiuni reies cele trei trăsături esențiale ale acesteia, și anume:
Tipicitatea – prevederea în legea penală;
Antiijuridicitatea – fapta să fie nejustificată (ilicită);
Imputabilitatea – fapta să fie imputabilă
Noul Cod penal a eliminat pericolul social dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, urmând ca pentru infracțiunile care prezintă pericol social extrem de redus și pentru care nu se justifică declanșarea sau continuarea mecanismelor procesului penal, prin aplicarea principiului oportunității, procurorul să poată dispune renunțarea la urmărirea penală ( clasarea în oportunitate, iar instanța, renunțarea la aplicarea pedepsei.
Astfel că, lipsa pericolului social concret al unei fapte nu mai conduce la reținerea lipsei unei trăsături esențiale a infracțiuni.
Deși vinovăția este enumerată de legiuitor printre trăsăturile esențiale ale infracțiuni aceasta nu constituie în fapt o trăsătură esențială diferită, ci elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de incriminare.
Tipicitatea, prevăzută de art. 15 alin. (1) Noul Cod penal drept primă trăsătură esențială a infracțiunii, reiese din principiul legalității incriminării și presupune corespondența dintre fapta concretă săvârșită, direct sau indirect, de o persoană (acțiunea sau inacțiunea comisă cu o formă vinovăție care a determinat o anumită urmare) și elementele de natură obiectivă și subiectivă stabilite de legiuitor în modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare (legi organice sau ordonanțe de urgență ale Guvernului).
O faptă concretă este tipică dacă corespunde modelului absract prevăzut în morma de incriminare de legiuitor, atât sub aspect obiectiv, cât și sub aspect subiectiv. Includerea în cadrul trăsăturii esențiale a prevederii în legea penală și a elementelor subiective din cuprinsul normei de incriminare reiese cu claritate din prevederile art. 16 alin. (1) Noul Cod penal.
Tipicitatea nu face referire doar la comiterea de către autor a unei fapte în formă consumată, ci la comiterea unei tentative incriminate sau la participația penală. În această situație, modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare din partea specială a Noului Cod penal sau de legislația specială cu prevederi penale ori de legile nepenale care conțin și prevederi penale se completează cu modelul abstract (tip) complementar prevăzut de partea generală a Noului Cod penal.
Fapta tipică nu reprezintă mereu o infracțiune, fiind nevoie să fie întrunite și celelalte trăsături esențiale, respectiv antiijuridicitatea și imputabilitatea. Lipsa trăsăturii esențiale a tipicității face inutilă analiza celorlalte două trăsături esențiale.
A doua trăsătură esențială a infracțiunii este antiijuridicitatea. Organele de urmărire penală sau instanța de judecată trebuie să stabilească, prin probe, dacă o faptă tipică este antijuridică, adică ilicită, nepermisă de legea penală sau extrapenală.
În expunerea de motive la Noul Cod penal se reține caracterul antijuridic, nejustificat al faptei prevăzute de legea penală, presupunând că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, altfel spus are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă chiar dacă este prevăzută de legea penală, este tipică, să nu fie ilicită, deoarece săvârșirea acesteia ste permisă de o normă legală.
De exemplu, în situația în care, în legitimă apărare o persoană lovește o altă persoană, fapta va fi tipică, însă este permisă de ordinea jurdică, dacă sunt respectate cerințele limitativ și strict prevăzute de lege.
Altfel spus, legea permite săvârșirea, în anumite condiții a unei fapte prevăzute de legea penală, astfel cum vom observa pe parcursul prezentei lucrări, prin analizarea detaliată a cauzelor justificative.
Imputabilitatea este prevăzută de Noul Cod penal drept cea de-a treia trăsătură esențială a infracțiunii.
Spre deosebire de vechiul Cod unde vinovăția se regăsea atât ca element constitutiv, cât și trăsătură a infracțiunii, în acord cu teoria psihologică a vinovăției, în Noul Cod Penal, ca trăsătură generală a infracțiunii, a fost denumită imputabilitate, fiind astfel distindă de vinovâția – element constitutiv al infracțiunii. Astfel Noul Cod penal prevede vinovăția din perspectiva teoriei normative, ca o imputare făcută unei persoane din partea societății cu privire la încălcarea ordinii juridice prin comiterea unei fapte prevăzute de norma de incriminare.
Imputabilitatea nu este susceptibilă de forme ca vinovăția, organele judiciare putând constata fie existența fie iexistența ei, iar nu diferitele modalități ale acesteia.
Pentru a putea imputa (reproșa) săvârșirea unei infracțiuni unei persoane, este în primul rând necesar ca făptuitorul să fie responsabil, adică sa aibă aptitudinea psihofizică de a înțelege semnificația acțiunilor ori inacțiunilor sale ori a urmărilor acestora (factroul intelectiv) și de a fi stăpână pe ele (factorul volitiv).
Cu toate acestea, chiar și în cazul în care făptuitorul este responsabil, nu se va putea reține imputabilitatea unei fapte tipice și nejustificate decât dacă acesta a cunoscut la momentul comiterii faptei stările, situațiile sau împrejurările de care depinde caracterul ilicit al activității sale și dacă aceasta avea posibilitatea de a se conforma preceptului normei de incriminare.
Altfel spus, reținerea responsabilității făptuitorului nu este suficientă per se pentru a se constata imputabilitatea faptei, ci este nevoie ca acesta să nu fi acționat din eroare ori sub imperiul unui caz fortuit, respectiv a constrîngeri sau a unui exces neimputabil.
Conținutul infracțiunii
Conținutul infracțiunii nu se confundă cu trăsăturile esențiale ale acesteia, care ăși găsesc reflectarea în orice conținut punând în evidență tipicitatea faptei comise.
Conținutul infracțiunii poate îmbrăca două aspecte:
Conținutul legal – cel descris prin norma de incriminare și cuprinde condițiile obiective și subiective în care o faptă devine infracțiune;
Conținutul concret – cel al unei fapte determinate, săvârșite în realitatea obiectivă de către o persoană și care descrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare.
Obiectul infracțiunii. În analiza obiectului infracțiunii, trebuie distins între obiectul juridic și obiectul material.
Obiectul juridic reprezintă valoarea socială și relațiile alcătuite în jurul acesteia, protejate prin norma de incriminare, cărora li se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii (de exemplu: patrimoniul, în cazul infracțiunii de furt, sau relațiile sociale privitoare la buna desfășurare a raporturilor de serviciu, în cazul infracțiunii de luare de mită). Nu există infracțiuni fără obiect juridic.
În funcție de obiectul juridic, poate fi determinat subiectul pasiv al infracțiunii, care este titularul valorii prejudiciate.
Categoriile de obiect juridic al infracțiunii sunt următoarele:
Obiect juridic generic. Obiectul juridic comun unei categorii de infracțiuni, de exemplu, al infracțiunilor contra patrimoniului. Titlurile părții sținutul legal – cel descris prin norma de incriminare și cuprinde condițiile obiective și subiective în care o faptă devine infracțiune;
Conținutul concret – cel al unei fapte determinate, săvârșite în realitatea obiectivă de către o persoană și care descrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare.
Obiectul infracțiunii. În analiza obiectului infracțiunii, trebuie distins între obiectul juridic și obiectul material.
Obiectul juridic reprezintă valoarea socială și relațiile alcătuite în jurul acesteia, protejate prin norma de incriminare, cărora li se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii (de exemplu: patrimoniul, în cazul infracțiunii de furt, sau relațiile sociale privitoare la buna desfășurare a raporturilor de serviciu, în cazul infracțiunii de luare de mită). Nu există infracțiuni fără obiect juridic.
În funcție de obiectul juridic, poate fi determinat subiectul pasiv al infracțiunii, care este titularul valorii prejudiciate.
Categoriile de obiect juridic al infracțiunii sunt următoarele:
Obiect juridic generic. Obiectul juridic comun unei categorii de infracțiuni, de exemplu, al infracțiunilor contra patrimoniului. Titlurile părții speciale a Noului Cod penal sunt relizate în funcție de obiectul juridic generic al infracțiunilor.
Obiectul juridic special este obiectul juridic specific unei anumite infracțiuni sau grup de infracțiuni, de exemplu infracțiunile contra libertății persoanei, care fac parte din titlul infracțiunilor contra persoanei.
Obiectul juridic principal constă în relațiile ocrotite de legea penală ce sunt vătămate sau prejudiciate prin acțiunea principală a unei infracțiuni complexe.
Obiectul juridic secundar, constă în relațiile sociale ocrotite de legea penală care sunt vătămate sau periclitate prin acțiunea secundară a unei infracțiuni complexe (de pildă, în cazul infrațciunii de tâlhărie, obiectul juridic principal îl reprezintă patrimoniul, iar obiectul juridic secundar, viața, sănătatea, integritatea sau libertatea persoanei). Obiectul juridic al unei infracțiuni complexe poate să constea fie în valori juridice de aceeași natură cu cele ce constituie obiectul juridic principal ( de exemplu, în cazul șantajului care absoarbe infracțiunea de amenințare), fie în valori juridice de natură distinctă de cele ce constituie obiectul juridic principal (de exemplu, în cazul infracțiunii de tâlhărie).
Obiectul material este lucrul sau ființa vătămat sau vătămată, pus/pusă în pericol în mod nemijlocit prin acțiunea sau inacțiunea prevăzută de norma de incriminare, de exemplu lucrul sustras prin săvârșirea infracțiunii de furt, corpul persoanei în viață, în cazul infracțiunilor contra vieții și integrității corporale, sau corpul unei persoane decedate, în cazul infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte.
Nu toate infracțiunile au un obiect material. De exemplu, unele infracțiuni de pericol precum infracțiunea de evadare, exsită însă și infracțiuni de pericol ce au un obiect material, ca de exemplu distrugerea.
Subiecții infracțiunii.
Constituie subiect al infracțiuni persoana fizică sau juridică care a săvârșit sau a participat la comitea infracțiunii, respectiv persoana asupra căruia se răsfrânge urmarea infracțiunii.
Subiect activ al infracțiunii este persoana fizică sau juridică care a săvârșit nemijlocit sau a participat la săvârșirea infracțiunii. Prin urmare, va fi subiect activ al infracțiunii nu doar autorul acesteia, ci și coautorii, complicii ori instigatorii, altfel spus, autorul infracțiuni este subiect activ al infracțiunii, însă nu orice subiect activ este și autor al infracțiunii.
Din punctul de vedere al tipicității faptei, orice persoană fizică poate fi subiect activ al infracțiunii, de exemplu, un minor cu vârsta de 13 ani ori o persoană lipsită de discernământ poate să comită o faptă tipică). Aspectele referitoare la aptitudinile psihofizice ale persoanei de a înțelege semnificația acțiunilor sau a inacțiunilor sale ori a urmărilor acestora (factorul intelectiv) și de a fi stăpână pe ele (factorul volitiv).
Persoana juridică poate fi subiect activ al infracțiuni dacă se îndeplinesc condițiile următoare:
Să existe o entitate care are persoanlitate juridică
Persoana juridică să nu fie exceptată de lege de la răspunderea penală ( imunitate de jurisdicție penală a persoanei juridice);
Persoana juridică să fi săvârșit o infracțiune.
Infracțiunea să fie comisă de persona juridică urmare a unei hotărâri adoptate în cadrul acesteia, sau a neglijenței acesteia. Se va avea în vedere comportamentul organelor de conducere (inclusiv cele de fapt) ale persoanei juridice.
Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana titulară a valorii sociale ocrotite penal, împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea și asupra căreia se răsfânge urmarea socilmente periculoasă a infracțiunii. Poatre fi subiect pasiv al infracțiunii persoana fizică, persoana juridică de drept public sau privat, statul, în măsura în care sunt titularii valorii juridice protejate. Chiar și o persoană concepută, dar nenăscută poate fi subiect pasiv al infracțiunii, de exemplu în cazul infracțiunii de întrereupere a cursului sarcinii prevăzută de art. 2012 Noul Cod penal sau de vătămare a fătului, prevăzută de art. 202 Noul Cod penal.
În funcție de subiectul pasiv, distingem infracțiuni cu subiect pasiv general și infracțiuni cu subiect pasiv special.
Sunt infracțiuni cu subiect pasiv general acele infracțiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparține oricărei persoane, astfel că oricine poate fi subiect pasiv. Spre exemplu, în cazul furtului, omorului, amenințării avem infracțiuni cu subiect pasiv general.
Sunt infracțiuni cu subiect pasiv special acele infracțiuni în cazul cărora legea prevede o anumită calitate specială a subiectului pasiv.
Această calitate poate determina însăși existența infracțiunii – în absența ei fapta fiind licită – așa cum se întâmplă în cazul infracțiunii de corupere sexuală a minorilor, sau poate fi cauză de agravare a răspunderii penale, spre exemplu, în cazul infracțiunii de omor comis asupra unei femei gravide.
Conținutul constitutiv al infracțiunii vom discuta despre următoarele:
Latura obiectivă
În cadrul tipicității obiective a infracțiunii trebuiesc analizate: situația premisă, elementul material, urmarea imediată, legătura de cauzalitate precum și locul sau timpul săvârșirii infracțiunii.
Situația premisă presupune existența unei situații de fapt sau de drept, prealabilă săvârșirii actului prevăzut de norma de incriminare și pe care acest act se grefează, de exemplu, existențaexistența unui raport prealabil de detenție, în situația infracțiunii de abuz de încredere, existența unei persoane în viață, pentru săvârșirea unei infracțiunii de omor sau existența unei obligații legale de întreținere, în situația infracțiunii de abandon de familie. Nu toate infracțiunile au o situație premisă.
Elementul material (verbum regens). Constă în acțiunea sau inacțiunea interzisă prin norma de incriminare. Acțiunea poate consta întru singur act de executare, dar și întro pluralitate de asemenea acte. Inacțiunea poate cosntitui element material al unei infracțiuni, doar în siutația în care există o obligație legală sau convențională, generală sau cu caracter special, de a nu rămâne în pasivitate.
Acțiunea este o mișcare a corpului aptă să lezeze valoarea socială protejată de norma penală. Prin mișcare corporală urmează a se înțelege, de regulă, o mișcare a membrelor, dar ea se poate de asemenea concretiza și în cuvinte, într-o schimbare a mimicii etc. Acțiunea poate fi realizată printr-un singur act sau prin mai multe acte de executare. Spre exemplu, o persoană poate fi ucisă printr-o singură lovitură sau prin aplicarea în mod succesiv a mai multor lovituri.
Inacțiunea a fost definită ca nerealizarea unei acțiuni posibile pe care subiectul avea obligația juridică de a o realiza sau ca neefectuarea unei acțiuni așteptate din partea unei persoane.
În funcție de modalitatea de realizare a laturii obiective, infracțiunile se clasifică așadar în infracțiuni comisive, săvârșite printr-o acțiune, și infracțiuni omisive, comise printr-o inacțiune.
La rândul lor, infracțiunile omisive sunt clasificate în literatura de specialitate în infracțiuni omisive proprii și infracțiuni omisive improprii (comisive prin omisiune).
Infracțiunile omisive proprii constau în neîndeplinirea unei obligații impuse de lege, așa cum se întâmplă în cazul nedenunțării, al omisiunii sesizării sau al lăsării fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate. În cazul acestor infracțiuni, inacțiunea ca modalitate de săvârșire este prevăzută explicit de legea penală.
Infracțiunile omisive improprii (comisive prin omisiune) au la bază o incriminare comisivă, dar rezultatul prevăzut de norma de incriminare poate fi în concret produs și printr-o inacțiune, fără ca aceasta să fie expres prevăzută de norma de incriminare. Astfel, ceea ce caracterizează aceste infracțiuni este faptul că subiectul nu împiedică producerea unui rezultat pe care,potrivit legii avea obligația de a-l împiedica. De exemplu: o mamă ia hotărârea de a-l ucide pe noul născut prin neacordarea de hrană. În acest caz, deși textul de lege prevede comiterea faptei prin acțiune – ucidere – în concret ea se poate comite și printr-o inacțiune (în speță,neacordarea de hrană).
În materia infracțiunilor comisive prin omisiune noul Cod penal aduce o modificare extrem de importantă. Codul penal din 1969 se caracteriza prin absența oricărei prevederi legale referitoare la infracțiunile comisive prin omisiune, ceea ce a făcut ca acestea să se bucure doar de recunoașterea pe cale jurisprudențială și doctrinară. Astfel, atât literatura de specialitate cât și practica judiciară admiteau asimilarea inacțiunii cu acțiunea atunci când exista o obligație legală sau contractuală de a acționa.
O asemenea postură era puțin compatibilă cu exigențele principiului legalității incriminării, dat fiind că, deși legea prevedea doar acțiunea ca modalitate de comitere, în anumite situații și inacțiunea putea duce la angajarea răspunderii penale.
De aceea, noul Cod penal a adus o reglementare în materie, stabilind în ce situații inacțiunea este asimilată acțiunii. Potrivit art. 17 N.C.p., infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune, când:
există o obligație legală sau contractuală de a acționa;
autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
Obligația legală sau contractuală de a acționa poate decurge din:
legătură naturală. Este cazul membrilor de familie, între care există obligația reciprocă de a evita producerea unor urmări vătămătoare pentru viața sau integritatea corporală. Suntem, de pildă, în prezența unei obligații legale de a acționa în cazul mamei care trebuie să îl hrănească și să îl protejeze pe noul născut, astfel că dacă ea nu își îndeplinește această obligație, iar copilul decedează vom fi în prezența unei infracțiuni de omor sau ucidere din culpă săvârșită prin inacțiune.
legătură strânsă de comunitate. În acest context este avută în vedere atât „comunitatea de viață”, cât și „comunitatea de risc”, iar obligația de asistență decurge din relațiile de dependență și încredere reciprocă care trebuie să existe în astfel de împrejurări. Se va reține, pe acest temei, existența unei obligații de a acționa în cazul conviețuirii a două persoane, ori în cazul practicării în comun a unor sporturi periculoase (alpinism etc.).
asumarea voluntară a obligației de protecție. Pe această bază se identifică obligația de a acționa în cazul medicului ce trebuie să îl trateze pe pacientul pe care îl are în grijă, în cazul instructorului de înot în privința copiilor care urmează cursurile sub îndrumarea sa, în cazul întreținătorului care și-a asumat printrun contract obligația de întreținere, în cazul bonei care trebuie să aibă grijă de copil în absența părinților etc.
obligația de control asupra unei surse de pericol. Fundamentarea unei obligații legale de a acționa în acest caz pornește de la ideea că cel ce are în stăpânire un bun ce poate prezenta un pericol pentru valorile sociale ocrotite de legea penală este obligat să ia toate măsurile rezonabile pentru a preveni o eventuală lezare a acestor valori. Așa de pildă, deținătorul unui câine care nu utilizează lesă și botniță cu ocazia plimbării acestuia în locuri publice, răspunde pentru vătămarea corporală provocată de câine unei alte persoane.
acțiunea anterioară. Fundamentarea unei obligații de a acționa se poate face și pe baza unei acțiuni anterioare periculoase comise de autor. Astfel, dacă o persoană sapă o groapă în trotuarul din fața porții pentru a remedia o defecțiune la conducta de alimentare cu apă, prin acțiunea sa creează o stare de pericol pentru integritatea fizică a celor care trec prin zonă. În consecință, dacă ulterior lasă groapa nesemnalizată și neacoperită peste noapte iar un trecător cade în groapă, cel care a săpat-o va răspunde pentru vătămările corporale sau decesul victimei.
Urmarea imediată. În doctrină s-a propus utilizarea fie a doi termeni distincți, fie a două sensuri – unul larg și altul restrâns – pentru noțiunea de „urmare”. Astfel, urmarea ar desemna atingerea adusă valorii sociale ocrotite (urmarea în concepția juridică), în vreme ce rezultatul sau urmarea în sens restrâns ar desemna modificarea produsă în realitatea înconjurătoare (urmarea în sens naturalistic). Pe această bază, se poate afirma că urmarea există în cazul oricărei infracțiuni, în vreme ce rezultatul ar fi specific acelor infracțiuni pentru care norma de incriminare prevede necesitatea existenței unei modificări în realitatea exterioară.
Raportul de cauzalitate. Pentru a putea vorbi de o faptă prevăzută de legea penală nu este suficient să se constate că s-a comis o acțiune sau inacțiune dintre cele prevăzute în norma de incriminare și că există rezultatul material prevăzut de aceeași normă. Este în plus necesar să se demonstreze că respectivul rezultat este consecința acțiunii sau inacțiunii, cu alte cuvinte să se constate existența unui raport de cauzalitate între acțiune și urmare. Raportul de cauzalitate nu apare menționat explicit în norma de incriminare, și nici nu se bucură de o reglementare în partea generală a Codului penal. În consecință, noul Cod penal nu aduce modificări în sfera cauzalității și a criteriilor și teoriilor elaborate pentru stabilirea acesteia.
Alte elemente ale laturii obiective. Alături de cele elementele principale prezentate anterior, conținutul infracțiunii, reglementat de norma de incriminare, mai poate conține și alte elemente, privind locul, timpul, modul și mijloacele de comitere a infracțiunii.
Este evident că orice infracțiune se comite într-un anumit loc, la un anumit moment, într-un anumit mod și folosind anumite mijloace. Aceasta nu înseamnă, însă, că elementele menționate fac întotdeauna parte din conținutul legal al infracțiunii, ci doar atunci când ele sunt cerute de norma de incriminare. În acest caz, pentru a vorbi de o faptă prevăzută de legea penală, trebuie constatat că fapta s-a comis în prezența împrejurărilor menționate.
Toate aceste elemente pot apărea fie ca elemente constitutive ale infracțiunii – în absența lor fapta neatrăgând incidența legii penale – fie ca împrejurări care modifică răspunderea penală, de regulă în sensul agravării acesteia. Spre exemplu, locul comiterii infracțiunii, este element constitutiv în cazul infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri – fapta trebuind să fie comisă în public – și respectiv constituie element de agravare în cazul furtului săvârșit într-un mijloc de transport în comun.
De asemenea, distrugerea bunului propriu nu constituie, de regulă, infracțiune, dar dacă aceasta se realizează prin incendiere, explozie sau alte asemenea mijloace și dacă rezultă pericol public, fapta va cădea sub incidența legii penale .
Alteori, modul și mijloacele de comitere a infracțiunii constituie cauze de agravare a răspunderii, așa cum se întâmplă în cazul înșelăciunii comise prin mijloace frauduloase.
Latura subiectivă
În mod obișnuit, în cadrul laturii subiective doctrina română identifică un element principal – elementul subiectiv (vinovăția) – la care se pot adăuga uneori alte elemente – mobilul și scopul infracțiunii.
La rândul ei, vinovăția cunoaște mai multe forme. Sub acest aspect, noul Cod penal aduce o modificare, în sensul consacrării explicite în art. 16 Noul Cod penal, alături de intenție și culpă, reglementate și de art. 19 vechiul Cod penal, a intenției depășite (praeterintenției)
Intenția
Reglementarea formelor intenției consacrată în art. 16 Noul Cod penal este identică cu cea conținută în art. 19 vechiul Cod penal, așa încât nu vom face decât succinte precizări în legătură cu aceasta.
În structura intenției se pot identifica doar două elemente: elementul intelectiv și elementul volitiv.
Elementul intelectiv denumit de legiuitorul nostrum prevedere – se raportează, potrivit definiției din art. Noul Cod penal, doar la rezultatul faptei. În realitate, elementul intelectiv presupune cunoașterea de către autor a tuturor elementelor ce caracterizează fapta prevăzută de legea penală, mai exact a tuturor elementelor de factură obiectivă de a căror întrunire depinde existența infracțiunii. Astfel, în cazul unei infracțiuni de omor, făptuitorul trebuie să știe că acțiunea sa este susceptibilă să producă moartea unei persoane, că victima este o persoană în viață etc.
Elementul volitiv reprezintă poziția subiectivă a autorului față de urmarea asupra căreia poartă factorul intelectiv. Pentru a fi în prezența intenției, este necesar ca autorul să dorească sau să accepte producerea urmării ca rezultat al acțiunii sale.
Existența elementului volitiv se apreciază în raport de elementele obiective ce caracterizează starea de fapt. Spre exemplu, stabilirea intenției de a ucide se face în funcție de instrumentul folosit pentru lezarea victimei, de zona vizată de lovitură, de numărul și intensitatea loviturilor, de starea fizică a victimei, de raportul de forțe între autor și victimă etc. Este important de subliniat faptul că trebuie avută în vedere zona vizată de lovitură și nu zona efectiv lezată.
De pildă, într-o speță s-a reținut că inculpatul a încercat să lovească victima cu sapa în cap, dar aceasta a parat lovitura cu un ciomag, astfel că a fost lovită cu sapa peste mâna cu care ținea ciomagul, fiindu-i retezat un deget. Ulterior victima a decedat ca urmare a unor complicații survenite în evoluția rănii de la deget. Importantă pentru stabilirea elementului volitiv aici este zona vizată de lovitură – în speță zona capului – și nu zona efectiv lezată, care nu conține organe vitale și care nu ar putea releva existența intenției de a ucide. În consecință, se poate spune că în speță inculpatul a acționat cu intenție.
Intenția se prezintă sub următoarele forme:
intenția directă și intenția indirect. În funcție de intensitatea elementului volitiv raportat la urmarea prevăzută de norma de incriminare, este posibilă delimitarea celor două forme principale ale intenției: intenția directă și intenția indirectă (eventuală).
Intenția directă. Intenția directă există atunci când autorul dorește producerea urmării prevăzute de norma de incriminare. Așa se întâmplă atunci când, spre exemplu, autorul împușcă victima în cap de la mică distanță sau îi aplică o lovitură de cuțit în zona inimii ori o lovitură de topor în cap. Intenția directă se va reține chiar dacă producerea rezultatului nu este certă, ci doar posibilă pentru autor, în măsura în care el dorește producerea acestui rezultat. Așa de pildă, dacă victima se află la distanță mare de autor, iar acesta știe că nu este un bun trăgător cu arma, uciderea victimei prin împușcare nu este certă. Cu toate acestea, în măsura în care autorul deschide focul asupra victimei, este posibilă reținerea intenției directe.
Intenția indirectă (eventuală). Există, de pildă, intenție eventuală în ipoteza în care inculpatul, intenționând să protejeze un teren cultivat, împotriva atacului animalelor sălbatice, îl împrejmuiește cu un gard metallic pe care îl conectează la rețeaua de distribuție a energiei electrice. Dacă o altă persoană atinge respectivul gard și decedează, se va reține în sarcina inculpatului o infracțiune de omor comisă cu intenție eventuală. În acest caz, inculpatul a prevăzut două urmări: o urmare certă și dorită, neprevăzută de legea penală – protejarea culturilor agricole – și o a doua urmare, posibilă și prevăzută de legea penală – decesul unei persoane care ar atinge gardul – urmare pe care nu a dorit-o, dar i-a fost indiferent dacă se va produce. Este, însă, posibil ca și urmarea dorită să fie prevăzută de legea penală. Spre exemplu, inculpatul dorește să îi aplice o corecție victimei, dar datorită numărului și intensității loviturilor prevede și acceptă că victima ar putea să decedeze. În acest caz atât urmarea dorită – cauzarea de suferințe fizice victimei -, cât și urmarea acceptată – decesul – sunt prevăzute de legea penală.
Intenția spontană și intenția premeditată
Intenția spontană (repentină). Această formă a intenției se caracterizează prin două elemente principale: hotărârea este luată într-o stare de tulburare sau emoție și ea este pusă imediat în executare. Spre exemplu, inculpatul este lovit cu pumnul de către victimă, cauzându-i-se astfel o stare de tulburare, iar acesta ripostează aplicându-I agresorului o lovitură de cuțit. Omorul comis în aceste condiții va fi caracterizat de o intenție spontană. Intenția spontană este o cauză de atenuare a răspunderii penale și ea apare reglementată atât în partea generală a Codului – intrând în structura circumstanței atenuante a stării de provocare (art. 75 lit. a) Noul Cod penal.) -, cât și în partea specială, de pildă în cazul infracțiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului comisă de către mamă (art. 200 Noul Cod penal.).
Intenția premeditată. Comiterea unei infracțiuni caracterizate de intenție premeditată presupune de regulă și o pregătire a acesteia, indiferent dacă pregătirea îmbracă forma unor acte materiale – procurarea de instrumente – sau intelectuale – culegerea de informații, analizarea tuturor variantelor de comitere etc. Trebuie subliniat, însă, că premeditarea nu este condiționată de efectuarea unor acte de pregătire, căci ea este posibilă și în cazul unor infracțiuni care nu sunt susceptibile de astfel de acte. Spre exemplu, în cazul unei infracțiuni comisive prin omisiune –uciderea noului-născut de către mamă prin neacordarea de hrană – nu este posibilă efectuarea de acte materiale de pregătire, dar ea este posibilă și în cazul unor infracțiuni care nu sunt susceptibile de astfel de acte.
Culpa
În dreptul nostru, potrivit art. 16 Noul Cod penal, care reia conținutul art. 19 vechiul Cod penal, infracțiunea este comisă din culpă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, ori când nu prevede rezultatul deși putea și trebuia să îl prevadă. Legiuitorul român a consacrat astfel o distincție tradițională între două principale forme ale culpei: culpa cu prevedere și culpa fără prevedere.
Culpa cu prevedere. Există culpă cu prevedere atunci când autorul prevede ca o posibilă urmare a faptei sale producerea unei urmări vătămătoare pentru valoarea socială ocrotită, dar consideră că această urmare nu se va produce în concret. Exemplul clasic de culpă cu prevedere îl reprezintă cazul „aruncătorului de cuțite” de la circ, care, în realizarea numărului său, aruncă de la distanță cuțite ce urmează a se înfige într-un panou, cât mai aproape de corpul partenerului său. În acest caz, autorul prevede posibilitatea rănirii partenerului, dar consideră că această urmare nu se va realiza. Dacă totuși urmarea prevăzută survine, vom fi în prezența unei culpe cu prevedere. Și în cazul culpei cu prevedere, la fel ca în situația intenției eventuale, autorul prevede două urmări: o urmare dorită, care poate fi licită sau ilicită și o a doua urmare, pe care nu o dorește, considerând că ea nu se va produce. Spre exemplu, o persoană aflată la vânătoare, vede un animal la distanță mică de un coleg de vânătoare, dar decide să tragă, socotind că va reuși să evite rănirea colegului. Dacă acesta este totuși rănit, fapta va fi comisă din culpă cu prevedere. În acest caz, urmarea dorită – uciderea animalului – poate fi licită (dacă vânătoarea se desfășura legal) sau poate fi o faptă prevăzută de legea penală (dacă, de pildă, autorul nu avea permis de vânătoare), însă urmarea nedorită – rănirea colegului – este întotdeauna prevăzută de legea penală. Criteriul de delimitare a culpei cu prevedere față de intenția eventuală formulat de doctrina noastră pornește de la faptul că în cazul culpei cu prevedere, convingerea autorului că rezultatul nu se va produce se bazează pe anumite împrejurări obiective, pe care însă, în concret, le evaluează în mod eronat. Spre exemplu, conducătorul auto care se angajează în depășire într-o curbă fără vizibilitate, prevede posibilitatea comiterii unui accident în cazul în care un autovehicul vine pe contrasens, dar nu acceptă această posibilitate, bazându-se pe împrejurări cum ar fi: cunoașterea respectivei porțiuni de drum, viteza cu care mașina răspunde la comenzi, experiența sa în conducere etc. Dacă totuși accidentul are loc, în sarcina șoferului se va reține astfel o culpă și nu o intenție eventuală. Dacă însă neproducerea rezultatului nu este o convingere bazată pe astfel de împrejurări de factură obiectivă, ci o simplă speranță, dependentă de hazard, vom fi în prezența unei intenții eventuale.
Culpa fără prevedere. Potrivit art. 16 Noul Cod penal, există culpă fără prevedere atunci când autorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, cu toate că trebuia și putea să îl prevadă. Culpa fără prevedere este singura formă a vinovăției căreia îi lipsește prevederea urmării periculoase. Suntem, spre exemplu, în prezența unei culpe fără prevedere în cazul mamei care iese din casă, uitând în cameră, la îndemâna copiilor mici, un recipient conținând o substanță toxică cu care lucrase anterior. În măsura în care unul dintre copii consumă respectiva substanță și decedează, în sarcina mamei se va reține o culpă fără prevedere, căci nu a prevăzut urmarea, deși putea și trebuia să o prevadă. Potrivit definiției date de Codul nostru penal, pentru a fi în prezența culpei fără prevedere, pe lângă lipsa în concret a prevederii, mai trebuie constatată existența a două elemente: obligația de prevedere și, respectiv, posibilitatea de prevedere. Obligația de prevedere se leagă de existența unei obligații de diligență impuse subiectului, obligație cuprinsă într-un act normativ sau decurgând dintr-o regulă de conduită nescrisă. În ceea ce privește posibilitatea de prevedere, ea se analizează prin raportare la împrejurările concrete în care s-a desfășurat acțiunea și la caracteristicile subiective ale autorului. Se va avea astfel în vedere gradul de pregătire profesională, experiența de viață, anumite caracteristici fizice etc.
Intenția depășită (praeterintenția)
Așa cum am menționat, noul Cod penal consacră explicit această formă mixtă a vinovăției, creată prin combinarea unor elemente aparținând intenției și culpei. Potrivit art. 16 alin.(5) Noul Cod penal, există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
Spre exemplu, autorul aplică victimei o lovitură cu pumnul, iar aceasta se dezechilibrează, cade, suferă o leziune craniană și decedează. Prin urmare, în structura praeterintenției vom avea două forme de vinovăție suprapuse: o intenție, cu privire la rezultatul dorit (lovirea), și o culpă cu privire la rezultatul mai grav, efectiv produs (moartea victimei).
Trebuie subliniat în acest context faptul că pentru a fi în prezența praeterintenției este suficient ca acțiunea de bază să fie prevăzută de legea penală, indiferent de gravitatea ei. Astfel, un simplu act de violență, susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 193 alin.(1) Noul Cod penal, chiar comis în glumă, va intra în structura praeterintenției în măsura în care a cauzat un rezultat mai grav.
Elemente secundare în structura laturii subiective – mobilul și scopul. Scopul infracțiunii nu apare ca element constitutiv decât în situația în care el este prevăzut în mod expres în norma de incriminare, caz în care este numit și scop special.
Scopul, în structura incriminării, poate apărea atât ca element constitutiv al faptei de bază, cât și ca element al formei agravate. Spre exemplu, scopul este un element constitutiv în cazul infracțiunii de furt (art. 228 alin.1 Noul Cod penal) – dacă luarea bunului nu s-a făcut în scopul însușirii, fapta nu va constitui furt – sau în cazul asocierii în vederea comiterii de infracțiuni, căci în absența scopului ilicit, asocierea nu are relevanță penală. Scopul apare, în schimb, ca un element de agravare în cazul omorului comis pentru a înlesni sau a ascunde o altă infracțiune (art. 189 lit.d) Noul Cod penal).
La rândul său, mobilul infracțiunii – reprezentat de elementul care îl determină pe infractor să acționeze – devine un element constitutiv doar atunci când este prevăzut de norma de incriminare. La fel ca și scopul, mobilul poate apărea ca element constitutiv al formei de bază a infracțiunii sau ca o cauză de agravare.
Mobilul constituie element al formei de bază a infracțiunii în cazul abuzului în serviciu (art. 297 alin.(2) Noul Cod penal) – când îngrădirea exercițiului unor drepturi se face pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie – și reprezintă un element de agravare în cazul omorului comis din interes material (art. 189 lit.b) Noul Cod penal).
Capitolul II. Înlăturarea caracterului penal al faptei
2.1 Preliminarii despre înlăturarea caracterului penal al faptei
Legiuitorul a introdus caracterul nejustificat în cadrul trăsăturilor esențiale ale infracțiuni ca urmare a solicitării doctrinei penale și a ținut seama de realitatea obiectivă care confirmă că pot exista fapte concrete ale căror elemente obiective și subiective, deși corespund modelul legal, în anumite condiții, aceste fapte nu constiuie infracțiuni, dacă prin voința legii sunt declarate ca permise de ordinea juridică.
Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, altfel spus are un caracter ilict. Astfel, este posibil ca o faptă deși prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucît săvârșirea ei este permisă de o normă legală.
O altă trăsătură ce înlătură caracterul penal al faptei este caracterul imputabil. Pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca aceasta să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare și să fie nejustificată, ci trebuie să poate fi imputată făptuitorului, adică acestuia îi poate fi reproșată săvârșirea ei.
Noțiunea de imputabilitate nu se confundă cu aceea de responsabilitate și nici cu aceea de vinovăție, chiar dacă uneori sunt sinonime.
2.2 Cadrul cauzelor justificative
Cauzele justificative au fost introduse în noul Cod penal,revenindu-se la prevederile existente la Codul de la 1937, legiuitorul aliiniind legislația penală românească la ceea europeană.
Codul penal român sistematizează diferit aceste acuze în raport cu cele de neimputabilitate, subliniind de asemenea caracterul obiectiv, al primelor cauze, prin aceea că sunt transmise și participanților, și caracterul subiectiv, personal, la celorlalte prin aceea că nu se transmit și asupra participanților (face excepție doar cazul fortuit).
Codul penal actual consacră patru cauze justificative în art. 19 – 22, și anume legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul victimei, cauze pe care le vom detalia pe larg în cadrul capitolului 3 al lucrări.
Prevederile art. 18 alin. (1) Noul Cod penal menționează că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există una dintre cauzele justificative prevăzute de prevederile legale. Instituția cauzelor justificative este legată de instituția infracțiunii prevăzută de art. 15 alin. (1) Noul Cod penal prin care este definit conceptul general de infracțiune.
Cauzele justificative pot fi incidente în cazul săvârșirii unei fapte doar dacă se stabilește că aceea faptă întrunește condiția prealabilă a tipicității – existența concordanței, sub aspect obiectiv, între faptă și modelul legal, deoarece în caz contrariu, este de neconceput de a examina în ce măsură fapta, în condițiile în care s-a comis este sau nu este justificată.
În varianta în care fapta este săvârșită în condițiile vreuneia dintre cauzele justificative, adică permisă de prevederile legale, aceasta nu mai comportă niciodată o judecată sub aspectul existenței vinovăției, pentru că, fiind permisă, nu reprezintă infracțiune și nici o bază a răspunderii penale. Absența sau existența vinovăției nu afectează incidența cauzei justificative.
Prevederea în legea penală a cauzelor justificative corespunde unor realității sociale și juridice evidente.
Prin intervenția unei cauze justificative, a unei norme permisive, are loc o altă evaluare a faptei decât ceea care s-ar desprinde din existența titpicității, a concordanței faptei cu norma incriminatoare; implicit este evaluat în alt mod și atacul sau punerea în pericol a valorii sociale ocrotite de lege – prin norma specializată – , și odată, cu aceasta, a obiectului juridic specific normei de incriminare.
Acest obiect juridic este prevalat de un alt obiect juridic implicit, de o altă valaore socială superioară și care dă expresie intereselor ordinii de drept în totalitatea ei.
Sub acest aspect, cauza justificativă apare ca având o dublă semnificație: pe de o parte, are caracterul unei norme permisive, ecprimând îngăduința ordinii juridice în totlaitatea ei în raport cu o faptă ce corespunde unui model legal determinat, dar, în același timp, are și caracter de ocrotire a valorilor sociale superioare promovate de ordinea juridică în ansamblul său, implicit a relațiilor sociale ce se nasc și se dezvotă în jurul acestei valori.
Spre exemplu, este de interesul ordinii juridice în ansamblul său ca legea să acorde oricărei persoane supuse unei agresiuni fizice, dreptul de a răspunde imediat, cu forța, pentru a îl neutraliza pe agresor, în condițiile stabilite de prevederile legale.
Riposta în astfel de condiții constituie, de asemenea, o manifestare a institnctului de conservare al oricărei persoane supuse unei agresiuni; cel agresat, prin firea lucrurilor va riposta și va încerca să înlăture agresiunea. Tot astfel persoana, care, pentru a înlătura de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel, viața integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său sau al altei persoen, are dreptul să se salveze, chiar prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
O gândire identică stă și la baza celorlalte cauze justificative; astfel exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații exprimă interesul ordinii juridice, în totalitatea sa, de a asigura pe orice cale disciplina în relațiile sociale, de a întări respectul față de prevederile legale, iar consimțământul victimei este justificat de interesul societății de a respecta voința destinatarului legii, atunci când acesta consimte la acțiuni contra unor interese personale strict individuale.
În cazul când fapta comisă în condițiile unei alte cauze justificative se vatămă valori sociale superioare celor apărate sau salvate, ori se încalcă limitele sau condițiile prevăzute de prevederile legale, aceea cauză justificativă nu va opera.
Astfel, conform prevederilor art. 19 alin. (2) Noul Cod penal, fapta comisă în legitimă apărare trebuie să fie proporțională cu gravitatea atacului, sau în baza art. 20 alin. (2) Noul Cod penal prin fapta săvârșită în stare de necesitate să nu se producă urmări vădit mai grave decât cel care s-ar fi putu produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat, sau în situația exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligații, conform art. 21 Noul Cod penal, se cere să fie respectate condițiile și limitele stabilite de prevederile legale, la fel în cazul consimțământului persoanei, se impune ca aceasta să poată dispune în mod legal de valaorea socială lezată ori pusă în pericol, potrivit art. 22 Noul Cod penal.
Normele permisive, adică cele ce consacră cauzele justificative, chiar dacă emană de la legiuitorul penal, acestea trebuie să păstreze incidența în raport cu celelalte ramuri de drept deoarece exprimă cerințele unei ordini juridice superioare, alcătuită din totalitatea ordinilor juridice specializate. De pildă, norma penală care prevede legitima apărare, ca o cauză justificativă, dă expresie unor interese superioare ordinii juridice penale, și anume intereselor comune tuturor ramurilor de drept, de a asigura ordinea juridică, prin permisiunea de a răspunde cu forță la o acțiunea ce utilizează forța fără drept.
Cauzele justificative se pot defini ca fiind acele situații prevăzute de legea penală, în prezența cărora o faptă săvârșită și care corespune modleului legal (normei de incriminare) devine permisivă (ilicită) în raport cu întreaga ordine de drept.
Cauzele justificative se clasifică în cauze justificative generale și speciale.
Cauzele justificative generale sunt cele prevăzute în partea generală și devin aplicabile în raport cu toate normele de incriminare din Codul penal, partea specială și legi penale speciale.
Acestea sunt:
legitima apărare
starea de necesitate
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații
consimțământul persoanei vătămate
Cauzele justificative speciale sunt prevăzute de în partea specială a Codului penal sau în legi penale speciale, iar aplicabilitate lor este limitată doar la faptele pentru care au fost prevăzute. Astfel, sunt considerate cauze justificative speciale de exemplu:
participarea la încăierare a unei persoane ce a încercat să îi despartă pe alții;
întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic;
lipsirea de libertate a unei persoane în condițiile admise de prevederile legale, reprezintă o modalitate specială de cauză justificativă, pentru că pentru a fi infracțiune art. 205 alin.(1) Noul Cod penal cere ca lipsirea de libertate a unei persoane să aibă loc în mod ilegal;
cauza justificativă prevăzută de art. 203 alin. (2) Noul Cod penal când fapta nu constituie infracțiune de lăsare fără ajutor a unei persoane ce se află în dificultate dacă, prin accordarea de ajutor, autorul s-ar expune unui grav pericol privitor la viața, integritatea corporală sau sănătatea acestuia;
cauza justificativă specială prevăzută de art. 272 alin. (2) Noul Cod penal conform căreia nu repezintă infracțiunea de influențare a declarațiilor înțelegerea patrimonială dintre infractor și persoana vătămată, intervenită în situația infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă sau pentru care intervine împăcarea;
cauza justificativă specială prevăzută de art. 277 alin. (4) Noul Cod penal, conform căreia nu constiuie infracțiunea de compromitere a intereselor justiției fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte ori activități vădit ilegale săvârșite de autorități întro cauză penală;
cauza justificativă specială prevăzută de art. 302 alin. 85) Noul Cod penal, conform căreia nu constituie infracțiune de violare a secretului corespondenței fapta comisă:
dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiunii;
dacă surprinde fapte de interes public, ce au semnificație pentru viața societății și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
Pentru a fi incidentă o cauză justificativă trebuie îndeplinite condițiile următoarele:
fapta săvârșită să constituie infracțiune. Dacă fapta săvârșită nu constituie infracțiune, nu se pune problema incidenței cauzelor justificative pentru că nu operează doar în ipoteza săvârșirii unei infracțiuni. Pentru ca fapta să constituie infracțiune, aceasta trebuie să se suprapună unui model legal și să fie îndeplinite toate cerințele de ordin obiectiv și subiectiv.
Fapta să fie săvârșită în prezența vreuneia din cauzele justificative. Pentru ca fapta săvârșită să nu mai constiuie infracțiune, aceasta trebuie să fie săvârșită în prezența unei cauze justificative ale cărei condiții cerute de prevederile legale trebuie să fie îndeplinite întocmai, în momnetul comiterii acesteia. De exemplu, făptuitorul, considerînd că se află în legitimă apărare, acționează în acest sens, dar cuocazia cercetărilor se constată, spre exemplu că atacul nu a fost direct și imediat sau că apărarea nu a fost proporțională cu atacul. În această situație, cauza justificativă, este absolut necesar să îndeplinească toate cerințele impuse de prevederile legale în momentul în care făptuitorul săvârțețte fapta prevăzută de legea penală.
Făptuitorul să cunoscă norma permisivă de care urmează să beneficieze. În doctrină s-a subliniat că nu este suficient ca o cauză justificativă să opereze obiectiv, doar trebuie ca norma permisivă să fie cunoscută de făptuitor și că acesta vrea să acționeze conform prevederilor din norma respectivă, de exemplu cel care se află în legitimă apărarea trebuie să acționeze cu voința de a se apăra sau, în cazul stării de necesitate, cu voința de a se salva. În raport de această susținere, tot în doctrină s-a arătat că este posibil ca autorul faptei ptevăzute de legea penală săvârșită în condițiile unei cauze justificative să se poată afla în eroare. În atare situație, trebuie să se facă diferența între eroarea ce poartă asupra premiselor de fapt ale cauzei justificative sau asupra caracterului permisiv al normei. Dacă eroarea privește premisele de de fapt ale cauzei justificative, de exemplu, autorul crede în mod greșit că apărarea a fost proporțională cu gravitatea atacului, va exista eroare de fapt care poate să înlăture vinovăția, dacă eroarea va purta asupra caraceterului permisiv al normei, de exemplu autorul crede în mod greșit că fapta sa este permisivă, va exista eroare de drept penal. Dacă această eroare de drept penal este invincibilă, va fi înlăturată vinovăția, dacă nu, conform doctrinei, făptuitorul va putea să fie tras la răspundere penală pentru săvârșirea unei infracțiuni din culpă.
Apariția acestei cerințe suplimentare pentru existența infracțiunii nu este întâmplătoare, aceasta corespunde unor realități sociale și juridice evidente.
În societate există nu doar norme care interzic anumite comportamente, sub sancțiunea pedepsei, dar ș norme permisive, adică norme care înlătură caracterul nepermis al unor fapte, chiar dacă sunt descrise întro normă de incriminare.
Coliziunea dintre normele de incriminare (de interdicția sau onerative) și norma permisivă se soluționează cu prioritatea acesteia din urmă, cauzele justificative împiedicând, de exemplu, ca o interdicție (de exemplu aceea de a ucide) să se concretizeze întro obligație juridică.
Normele permisive, spre deosebire de cele de interdicție sau onerative , nu operează doar în cadrul unei ramuri determinate a dreptului, ca de exemplu în dreptul penal, ci își păstrează incidența în raport cu toate ramurile drepturlui.
Aceasta semnifică că normele permisive izvorăsc nu din cerințele ordinii juridice specializate și realizate prin respectare normelor aparținând unei ramuri determinate a dreptului ci exprimă cerințele unei ordini juridice superioare, alcătuită din ansamblul ordinelor juridice specializate.
Numai așa se poate exeplica de ce aceste forme au același efect permisiv în toate ramurile dreptului.
Cerințele ordinii juridice de ansamblu sunt exprimate aparținând unei ramuri determinate de drept, exprimă nu interesele ordinii juridice specializate, de ramură, ci ale ordinii juridice de ansamblu, adică ale tuturor ramurilor dreptului în unitatea lor.
Așa, de exemplu, norma penală referitoare la legitima apărare, deși este înscrisă în Codul penal dă expresie unor interese superioare ordinii juridice penale, și anume intereselor comune tutror ramurilor dreptului, acelea de a asigura ordinea juridică prin permisiunea de a răspunde cu forța la o acțiunea care utilizează forța.
Într-o asemenea viziune, contradicția dintre fapta concretă și ordinea de drept, de ansamblu, denumită antijuridicitate, devine o trăsătură fundamentală a infracțiunii. O atare contradicție există numai în măsura în care fapta concertă așe cărei trăsături corespund unei fapte descrise de norme de incriminare nu beneficiază de o normă permisivă (cauză justificativă) care să înlăture caracterul de infracțiune al faptei, chiar dacă, aceasta corespunde cu nroma de incriminare.
Concordanța faptei concrete cu norma de incriminare se numește în doctrină – tipicitate.în mare majoritate a cazurilor, tipicitatea corespunde cu antijuridicatatea, pentru că, de obicei, ceea ce ordinea juridică specialitzată interzice este interzis și de ordinea juridică de ansamblu.
Există însă și abateri de la această regulă, când tipicitatea nu corespunde cu antijuridicitatea, deoarece o faptă concretă poate să fie tipică, însă intervenind o normă permisivă, expresie a intereselor ordinii juridice de ansamblu, fapta concretă să nu constituie infracțiune și prin urmare să nu coincidă cu antijuridiciitatea.
Sub acest aspect, tipicitatea nu apare decât ca un indiciu de antijuridiicitate, ca o posibilitate de a se identifica cu antijuridicitatea.
Această posibilitate devine realitate doar dacă nu intervine o normă permisivă (cauză justificativă), dacă intervine o atare normă tipicitate rămâne nealterată, însă fapta tipică nu va constitui infracțiune.
Posibilitatea obiectivă a unei neconcordanțe între tipicitate și antijuridicitate a sugerat doctrinei ideea de a considera antijuridicitatea ca o trăsătură esențială diferită, alături de tipicitate și vinovăție, sugestie prleuată în doctrina germană, franceză, italiană, spaniolă etc.
În această viziune, infrațciune nu există sub aspect obiectiv decât dacă fapta tipică este și antijuridică în măsura în care nu a intervenit o normă permisivă (cauză justificativă) care să înlăture obiectiv, caracterul de infracțiune al faptei.
2.3 Cadrul cauzelor de neimputabilitate
Prevederea în legea penală și caracterul nejustificat presupun deci constatarea faptului că o anumită conduită umană, conformă cu cea descrisă într-o normă din partea specială, are caracter ilicit, contravenind ordinii juridice.
Pentru ca autorul acestei conduite să poată fi sancționat, e necesară stabilirea faptului că el este personal răspunzător de comiterea faptei, motiv pentru care la categorile juridice deja analizate, li se adaugă o a altă categorie – imputabilitatea.
Imputabilitatea presupune că autorului faptei i se poate reproșa comiterea acesteia, cu alte cuvinte ea apare ca un reproș făcut autorului pentru alegerea sa de a încălca legea, cu toate că putea să i se conformeze.
Pentru existența imputabilității sunt necesare trei condiții esențiale: responsabilitatea, cunoașterea caracterului ilicit al faptei și exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice.
Fiecare dintre aceste premise poate fi înlăturată în prezența anumitor împrejurări, numite cauze de neimputabilitate.
Noțiunea de cauze de neimputabilitate nu era folosită de Codul penal din 1969, care le includea, împreună cu cauzele justificative, în categoria generală a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.
Spre deosebire de cauzele justificative care produc efecte in rem și se răsfrâng și asupra participanților, cauzele de neimputabilitate produc efecte in personam, cu excepția cazului fortuit care presupune o imposibilitate generală și obiectivă de prevedere.
Ca prim element al imputabilității, responsabilitatea presupune abilitatea subiectului de a adopta o conduit conformă cu exigențele ordinii juridice, altfel spus, capacitatea de a înțelege natura și urmările faptei sale și de a-și dirija conduita în consecință. De aceea, existența responsabilității presupune un anumit grad de maturizare a persoanei umane dar și o stare bio-psihică de natură a-i permite subiectului să cunoască semnificația actului său și să își dirijeze într-un anumit mod conduita.
La fel ca și Codul penal din 1969, noul Cod penal reglementează trei cauze care exclud responsabilitatea: minoritatea, iresponsabilitatea și intoxicația (beția).
Potrivit art. 27 Noul Cod penal nu este imputabilă fapta prevăzută de prevederile legii penale comisă de un minor, care la data săvârșirii acesteia nu îndeplinea cerinețele legale pentru a răspunde penal.
Textul reia dispozițiile art. 50 C.p., singura modificare constând în introducerea noțiunii de imputabilitate.
În acest caz autorul nu îndeplinește condițiile pentru a i se face reproșul privind comiterea faptei, dată fiind insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică, ce nu îi permite să înțeleagă semnificația socială a faptelor sale.
Starea de iresponsabilitate se poate datora, potrivit art. 28 Noul Cod penal. și altor cauze decât o afecțiune psihică. Spre exemplu, o persoană care în timpul somnului rostește cuvinte amenințătoare la adresa altei persoane nu va răspunde pentru o infracțiune de amenințare. Aceste stări, pentru a înlătura imputabilitatea, trebuie să nu fi fost anume provocate de către autor.
Nu se includ în categoria altor cauze acele împrejurări care au fost reținute de legiuitor ca și cauze autonome de înlăturare a imputabilității, așa cum se întâmplă în cazul minorității și intoxicației.
Atunci când iresponsabilitatea se datorează unei boli psihice, ea poate să fie permanentă sau temporară (perioadele de luciditate alternând cu cele de iresponsabilitate), astfel că trebuie constatat pentru fiecare infracțiune în parte dacă starea de iresponsabilitate a fost prezentă la momentul comiterii ei.
În cazul infracțiunilor cu durată de consumare, iresponsabilitatea trebuie să existe pe toată perioada comiterii infracțiunii, în caz contrar autorul răspunzând pentru partea din acțiune comisă în stare de responsabilitate.
Între cele două texte (cel din Noul cod penal și cel din vechiul cod penal) nu există deosebiri de fond, noul Cod penal preferând noțiunea de intoxicație în locul beției pentru
a acoperi și din punct de vedere terminologic întregul conținut al acestei cauze de neimputabilitate.
Într-adevăr, starea avută în vedere de textul legal poate surveni nu doar în urma consumului de alcool, ci și ca efect al consumului de droguri sau de alte substanțe în afara alcoolului și drogurilor, așa cum se întâmplă în cazul administrării unor medicamente susceptibile de a produce un efect similar.
Așa cum rezultă din textul legal, intoxicația involuntară completă este singura formă care înlătură responsabilitatea. Ea survine atunci când subiectul a ajuns în mod involuntar să consume substanțele care i-au provocat această stare, dar și în situația în care subiectul a consumat voluntar substanțele respective, dar s-a aflat în eroare cu privire la natura sau efectele lor.
Pentru a putea constata imputabilitatea, este necesar ca subiectul să fie responsabil, adică să aibă capacitatea de a-și reprezenta semnificația actelor sale. Atunci când imaginea pe care subiectul și-a format-o despre un anumit element nu corespunde realității, ne aflăm în prezența unei erori.
Principala modificare adusă de noul Cod penal în materia erorii privește renunțarea la distincția clasică între eroarea de fapt și eroarea de drept, în favoarea clasificării moderne a formelor erorii în eroare asupra elementelor constitutive și eroare asupra caracterului ilicit al faptei.
Eroarea asupra elementelor constitutive are ca efect, în măsura în care este invincibilă, înlăturarea vinovăției din structura aturii subiective. Într-adevăr, întrucât autorul se înșală în privința unei împrejurări indicate în conținutul infracțiunii, eroarea afectează unul dintre elementele intenției – elementul intelectiv. În absența acestuia nu se mai poate vorbi despre o intenție, astfel că este exclusă răspunderea pentru o faptă intenționată.
Spre exemplu, dacă din neatenție, un vânător trage asupra unei persoane, pe care o confundă cu un mistreț, eroarea sa exclude răspunderea pentru fapta intenționată (omor), dar autorul va răspunde pentru o ucidere din culpă. Dacă însă eroarea ar fi fost invincibilă, cu alte cuvinte dacă nu s-ar fi datorat culpei subiectului, ea ar fi exclus și răspunderea pentru fapta din culpă.
În situația în care eroarea nu poartă asupra unui element constitutiv propriu-zis al infracțiunii, ci asupra unei circumstanțe agravante, circumstanța nu se va reține în sarcina inculpatului. Spre exemplu, în cazul omorului calificat, săvârșit asupra unei femei gravide, dacă autorul nu cunoaște starea de graviditate a victimei, răspunderea sa va fi antrenată pentru un omor simplu (în măsura în care nu sunt incidente alte circumstanțe de calificare).
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei poartă asupra interdicției privind comportamentul în cauză, asupra caracterului său ilegal. În acest caz, autorul este conștient de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, dar consideră că fapta sa este autorizată de ordinea juridică, ceea ce în realitate nu se întâmplă.
Spre exemplu, comite fapta sub imperiul erorii asupra caracterului justificat cel care consideră în mod eronat că aceasta nu este prevăzută de o normă penală, ori că în cazul stării de necesitate nu este necesar ca acțiunea de salvare să fie singura modalitate de a înlătura pericolul.
Potrivit concepției actuale, eroarea asupra caracterului ilicit nu afectează elementul subiectiv al conținutului constitutiv (vinovăția), ci își produce efectele în planul imputabilității.
Eroarea asupra elementelor constitutive și eroarea asupra caracterului ilicit se pot înfățișa atât ca eroare de fapt, cât și ca eroare de drept.
Spre exemplu, în cazul unei infracțiuni de furt, eroarea asupra elementelor constitutive îmbracă forma unei erori de fapt atunci când autorul crede că proprietarul bunului și-a dat consimțământul pentru luarea acestuia, și este o eroare de drept atunci când autorul crede în mod eronat că, potrivit legii civile, bunul se află deja în proprietatea sa.
Tot astfel, în cazul unei legitime apărări, eroarea asupra caracterului ilicit constituie o eroare de fapt dacă autorul crede în mod eronat că se află în fața unui atac, respectiv o eroare de drept în măsura în care el crede că, potrivit legii, nu este necesară proporționalitatea între apărare și atac.
Consacrând eroarea asupra caracterului ilicit, noul Cod penal, spre deosebire de reglementarea anterioară, consacră și eroarea asupra unei norme penale.
Această eroare produce efecte, așa cum arătam, doar în ipoteza în care este invincibilă, astfel încât ea va fi foarte rar reținută în cauză.
Spre exemplu, se poate reține o eroare de drept penal în cazul unei fapte incriminate în ziua precedentă prin ordonanță de urgență și comisă în primele ore de la intrarea în vigoare a textului, când nu exista nicio posibilitate de a lua cunoștință de conținutul acestuia.
Tot astfel, se poate invoca eroarea atunci când autorul este indus în eroare chiar de către un reprezentant al autorității. De pildă, el solicită o autorizație, iar autoritatea competentă să o elibereze îi răspunde că pentru activitatea respectivă nu este nevoie de autorizație. Dacă ulterior va fi urmărit penal pentru infracțiunea de exercitare fără autorizație a activității în cauză, el va putea invoca eroarea de drept. Eroarea nu se reține atunci când comiterea faptei s-a datorat unui sfat greșit dat de avocatul celui în cauză.
Capitolul III. Infracțiunea – faptă nejustificată (antijuridică). Cauzele justificative
3.1 Preliminarii
Antijuridicitatea unei acțiuni sau inacțiuni este formală în măsura în care contrazice preceptul din normă (interdicția conținută în normă) și este materială sau substanțială atunci când acțiunea sau inacțiunea aduce atingere sau pune în pericol interesele individuale sau ale colectivității protejate de drept – în raport cu doctrina germană, caracterul substanțial al antiijuridicității ar exista când s-a adus atingere bunului juridic ocrotit de lege.
Întrucât prin încălcarea bunului juridic se porduce un prejudiciu societății, infracțiunea capătă și caracterul de manifestare socialmente periculoasă.
Este incontestabil că cerințele ordinii juridice de ansamblu se materializează în norme permisive (cauze justificative) prin intermediul legiuitorului. Acesta traduce în viață, în fiecare ramură a dreptului, cerințele ordinii juridice, prevăzând prevederi anume privitoare la cauzele justificative. De aceea, caracterul formal al antijuridicității nu se poate pune la îndoială.
Chestiunea care se ridică este aceea dacă antijuridicitate are un caracter substanțial. Întrun anume înțeles, caracterul formal nu poate să fie despins de un aspect substanțial.
Legiuitorul când incriminează o faptă sau când prevede anumite prevederi permisive, are în vedere atît lipsa pericolului social al faptei, cît și împrejurările care înlătură acest pericol, astfel ca fapta să fie licită ( permisă).
Întrun asemenea înțeles, elementul de substanțialitate al antijuridicității nu are o existență autonomă, pentru că nu poate fi valorificat decât tot în cadrul reglementărilor normei de incriminare. Nu ar putea fi însă admisă teoria acelor autori care, prin recunoașterea unei antijuridictărți substanțiale, ar dori să justifice, invocînd criterii extra sau metajuridice, existența unor cauze justificative dincolo de cele codificate, adică de cele prevăzute explicit de prevederile legale.
Situându-se pe acestă din urmă poziție, unii autorii au conceput ca posibil să se înlăture antijuridicitatea unei fapte și să capete caracterul unei norme permisive și aceea acțiune care a constituit un just mijloc pentru un scop just sau să apere interesele statului sau că ar fi antijuridică orice acțiune în contradictoriu cu normele de civilizație din societate, norme ce derivă din morală, religie, obiceiuri, constituind modul de a simți, de a gândi al unui grup social. Întro epocă determinată, ori ar putea fi justificată orice acțiune socialmente adecvată, adică în acord cu exigențele și obiectivele unui anumit grup social întro perioadă dată.
Antijuridictatea substanțială în acest înțeles trebuie respinsă, pentru cp cauzele justificetive constituind excepții, abateri de la principiile care stau la baza represiunii penale, nu pot fi decât de strictă interpretare,acestea nu ar putea să depășească evaluarea legiuitorului fără pericolul unor interpretări contradictorii și al unor soluții abuzive, contrare legalității.
În doctrina penală s-a ridicat și problema raportului dintre antijuridictate și vinovăție. Această chestiune nu se pune, firește, atunci când a intervenit o cauză justificativă și fapta comisă în aceste condiții este considerată permisă.
O faptă justificativă și o faptă comisă în aceste condiții este considerată permisă. O faptă permisă, lipsind antijuridicitatea, nu comportă niciodată o judecată sub aspectul existenței sau nu a vinovăției, pentru că este permisă, o atare faptă nu este susceptibilă de răspundere penală. Dimpotrivă în situația unei fapte nepermise (ilicite), adică al unei fapte în contradicție și cu ordinea de drept per ansamblu (existând antijuridicitatea), existența vinovăției sub forma intenției sau culpei prezintă importanță pentru stabilirea răspunderii penale a făptuitorului.
Antijuridicitatea exprimă, așadar, poziția obiectivă a faptei în raport cu ordinea juridică de ansamblu, pe când vinovăția, ca trsătură esențială, exprimă nevoia unui proces psihic deterrminat aflat la baza unei fapte prevăzute de lege și care prezintă pericol social.
Vinovăția este un posterius, pentru că se analizează în raport cu o faptă ce a întrunit anterior trăsăturile fundamnetale obiective ale inacțiunii – prevederea faptei în legea penală și pericolul social – , dimpotrivă, dacă aceste trăsături esențiale nu sunt întrunite în fapta concretă, aceasta nu va consitui, pentru acest motiv, o inacțiune.
În totalitatea lor, trăsăturile esențiale obiective condiționează analiza vinovăției – fără existența acestora nu ar putea fi concepută existența vinovăției, pentru că lipsind aceste trăsturi, fapta ar fi permisă de ordinea juridică, ipoteză în care examinarea poziției psihice a subiectului nu și-ar avea nicio justificare.
Dacă fapta concretă nu întrunește cerințele subiective susceptibile să îi atribuie caracterul de infracțiune, dar întrunește cerințele obiective descrise în norma de incriminare, adică este o faptă prevăzută de legea penală și prezintă pericol social, fapta va avea caracter ilicit, putându-se lua împotriva făptuitorului măsuri de siguranță, dacă în fapta concretă s-a relevat starea de pericol a persoanei acestuia.
Sub acest aspect, soluția juridică pe care o impune existența unei cauze justificative nu poate să fie extinsă decât parțial la trăsăturile fundamentale ale infracțiunii, în timp ce neîntrunirea de către fapta concretă numai a cerințelor subiective din norma de incriminare nu schimbă caracterul ilicit al faptei.
3.2 Legitima apărare
Este cauza justificativă care înlătură caracterul penal al faptei constând în apărarea realizată prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, pentru a împiedica un atac material, direct, imediat și injust care pune în pericol persoana celui care se apără, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.
Spre deosebire de vechiul Cod, Noul Cod penal nu asimilează excesul justificat de apărare legitimei apărări, drept cauză justificativă, calificându-l drept cauză de neimputabilitate, în art. 26 Noul Cod penal, sub denumirea de exces neimputabil.
Noul Cod penal renunță la viziunea Codului penal anterior potrivit căreia legitima apărare era întemeiată pe lipsa vinovăției celui care se apără, ca urmare a existenței unei constrângeri morale și a imposibilității acestuia de a își manifesta liber voința, și plasează legitima apărare în rândul cauzelor justificative ce operează in rem.
3.2.1 Condițiile atacului
Condițiile privitoare la atac sunt următoarele:
Să existe un act de atac, adică o acțiune ori inacțiune, periculoasă socialmente, dezlănțiuită de agresor. Există atac atît în cazul unei comportări activ agresive, cât și în cazul unei atitudini pasiv agresive.
Atacul să fie material. Atacul este material când se exercită prin mijloace fizice și este îndreptat contra existenței fizice a unor valori sociale, ca: viața, sănătatea, integritatea unei persoane sau alte drepturi ale acesteia, precum și contra unui interes general.
Nu există atac material în cazul agresiunilor morale, astfel încât persoanele insultate ori calomniate sau funcționarul ultragiat prin cuvinte sau gesturi nu pot invoca legitima apărare dacă folosește acte violente.
Este de subliniat că atacul trebuie să provină mereu de la o persoană fizică. Dacă acesta provine de la un naimal, și pentru înlăturarea acestuia s-a comis o faptă prevăzută de legea penală, suntem în prezența stării de necesitate, care și ea constituie o cauză justificativă
Atacul să fie direct. Manifestarea materială a agresorului trebuie să fie îndreptată cătreo anumită valoare pe care să o pună în pericol în mod nemijlocit. Atacul este direct și în cazul când, deși sub aspect fizic nu are contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol, are în vedere ca acțiune agresivă anume această valoare. De exemplu, agresorul a început să taie cablul care susține schela pe care lucrează un zidar, punând în pericol viața acestuia.
Atacul să fie imediat. Atacul este privit ca fiind imediat ori de câte ori pericolul pe care îl poate produce s-a și ivit (pericol actual) sau este pe punctul de a se ivi (pericol iminent). Caracterul imediat al atacului reiese deci din intervalul de timp foarte scurt ce separă momentul în care atacul a început de momentul ivirii pericolului ce amenință valoarea socială atacată.
Când durata intervalului de timp dintre începerea atacului și ivirea pericolului este atât de mare încât oferă posibilitatea înlăturării acelui pericol prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerat ca imediat, fiindcă acesta nu lasă loc unui pericol prezent, ci creează doar posiblitatea unui pericol care s-ar putea produce ulterior.
La caracterizarea atacului ca imediat va trebui să se țină cont de toate datele concrete ale cazului și în special de natura și intensitatea atacului, de întârzierea și gravitatea pericolului, de posibilitățile existente pentru paralizarea atacului. Dacă fapta prevăzută de legea penală a intervenit după consumarea atacului, reacția făptuitorului are caracterul unei riposte, și nu al unei apărări necesare, în așa fel încât fapta nu constituie infrațciune
Atacul să fie just. Este just atacul ce nu are niciun temei juridic – legal sau de fapt – care să permită sau să justifice această comportare. Atacul este just când legea admite recurgerea la comportarea care este socotită drept atac. De pildă, este justă, deoarece este legală măsura reținerii unei persoane ce a comis o faptă prevăzută de legea penală.
Atacul este injust chiar dacă acțiunea chiar dacă acțiunea agresivă vine din partea unui organ oficial, care își exercită în mod vădit abuziv atribuțiile de serviciu.
Împotriva unui atac dezlănțuit de un iresponsabil se va riposta în stare de necesitate, dacă cel ce rispostează cunoaște starea de iresponsabilitate a agresorului și, deci, va trebui să comită fapta prevăzută de legea penală numai dacă nu va putea înlătura astfel pericolul.
Dacă cel ce face apărarea nu cunoaște starea de iresponsabil al agresorului, el va risposta în legitimă apărare, înlăturând pericolul prin mijloacele pe care le consideră eficiente, nefiind obligat să caute o soluție mai puțin periculoasă. În acest caz, legitima apărare va veni în concurs și cu eroarea de fapt.
Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atact sau un interes general.pentru motivarea acțiunii de apărare, legea impune condiția ca atacul să poată cauza un rău iremediabil sau greu de remediat unor valori sociale importante: persoanei umane, drepturilor sale ori interesului general. De exemplu, se va considera că se pune în pericol grav viața unei persoane, dacă agresorul acționează asupra acesteia cu un cuțit, în scopul de a îi suprima viața. Orice acțiunea împotriva agrsorului într-o asemenea împrejurare va fi considerată legitimă apărare.
Existența pericolului grav se apreciază în funcție de natura atacului, de obiectivul acestuia, de condițiile personale ale celui care a săvârșit fapta în apărare și de toate împrejurările cauzei care ar putea servi la constatarea unei stări de reală constrângere.
În situația prevăzută în art. 19 alin. (3) Noul Cod penal nu este necesară îndeplinirea condițiilor de mai sus, legitma apărarea fiind prezumată, dacă se constată îndeplinirea unor condiții specifice, precum:
pătrunderea în locuință, încăpere, dependințe sau loc împrejmuit ținând de acestea;
pătrunderea să se facă prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemnea mijloace, ori în timpul nopții. Pătrunderea realizată în condițiile de mai sus a fost asimilată prin voința legiuitorului unui atac împotriva căruia făptuitorul va fi constrâns să se apere, săvârșind o faptă prevăzută de legea penală. Legiuitorul a dorit protejarea libertății psihice a persoanei privind viața domestică și proprietatea acesteia, astfel că a prezumat existența legitimei apărări în situația ripostei la pătrunderea în locuința pe care acesta o folosește, bineînțeles, cu respectarea condițiilor apărării ce se vor analiza în continuare. Noul Cod penal limitează sfera spațiilor acoperite de prezumția de legitimă apărare, iar, pe de altă parte, prevede pătrunderea sau încercarea de pătrundere să fi fost săvârșită prin viclenie, violență, efracție sau prin alte asemenea mijloace.
Prin urmare, pentru a se reține legitima apărare prezumată, pătrunderea efectivă sau încercarea de pătrundere fără drept dintr-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea trebuie comisă, fie în timpul zilei, însă numai prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemena mijloace, fie în timpul nopții, indiferent de mijloacele folosite, fapta trebuie comisă după ce întunericul a luat, în mod real, locul luminii.
Trebuie să fie o încercare de pătrundere sau o pătrundere efectivă în aceste spații. O astfel de pătrundere poate să echivaleze cu o violare de de domicliu, existând similitudine între aceste spații și noțiunea de domiciliu prevăzută de art. 224 Noul Cod penal.
Încercarea de pătrundere sau pătrunderea nu trebuie să aibă vreun temei legal.
3.2.2 Condițiile apărării
Condițiile privitoare la apărare sunt următoarele:
Acțiunea de apărare să se materializeze printro faptă prevăzută de legea penală, sub forma actelor pregătitoare ori tentativei (când acest forme ale infracțiunii sunt pedepsite) sau a infracțiunii consumate. În consecință, legitima apărare nu se poate invoca în cazul altor fapte, care nu sunt prevăzute de legea penală, cum ar fi faptele cu caracter administrativ, disciplinar, civil etc.
Acțiunea de apărare să fie necesară pentru respingerea atacului. Un act de apărare este necesar dacă el se desfășoară între anumite limite. Din punct de vedere al momentului săvârșirii actului de apărare, limita necesității este dată de limita pericolului reieșit din agresiune, în sensul că atâta timp cât subzistă pericolul ce poate decurge dintr-un act iminent sau în desfășurare, subzistă și necesitatea înlăturării lui.
În cazul în care acțiunea de apărarea are ca scop înlăturarea actului de atac în pregătire sau răzbunarea unui atac consumat, aceasta se consideră a fi lipsită de necesitate. Întrun caz s-a hotărât că, dezarmând victima de toporul cu care acesta îl atacă – adică punând-o în situația de a nu mai repeta atacul – și lovind-o apoi, cu același topor, făptuitorul nu poate să beneficieze de prevederile art. 19 Noul Cod penal.
Apărarea să se desfășoare în limitele proporționalității atacului. Nu se admite a se folosi mijloace de coerciție mai grave, atunci când împotrivirea sau rezistența individului ar fi putut să fie înlăturată prin mijloace mai facile, mai puțin violente. Deci legea cere ca reacția să fie proporțională cu pericolul creat, adică să existe o oarecare echivalență între fapta săvârșită în apărare și atacul ce a condus la nevoia unei apărări.
3.2.3 Efectele legitimei apărări
Fapta comisă în stare de legitimă apărare prezintă toate elementele unei infracțiuni, aceasta încadrându-se în modelul incriminator dar de către legiuitor. Cu toate acestea, fapta comisă întro asemenea situația se consideră licită, fiind în conformitate cu ordinea de drept. Prin urmare fapta comisă de agent nu va consitui infracțiune așa cum reiese din prevederile art. 19 alin. (1) Noul Cod penal.
Conform Noului Cod de procedură penală, instanța de judecată poate să oblige pe făptuitor la repararea pagubei cauzate prin fapta sa chiar în cazul reținerii ca temei al încetării procesului penal a vreuneia din cauzele justificative ale faptei, conform principiilor stabilite de legea civilă.
3.2.4 Legitima apărare prezumată
Condițiile legitimei apărări prezumate sunt următoarele:
condiții privind atacul: atacul trebuie să constea întro acțiune de pătrundere efectivă sau o încercare de pătrundere fără drept întro locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, săvârșită prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace ori în timpul nopții, realizată de o persoană responsabilă. Pe de o parte Noul Cod penal limitează sfera spațiilor acoperite de prezumția de legitimă apărare, eliminând locurile împrejmuite sau delimitate prin semne de marcare ce nu țin de o locuință, încăpere, dependință, iar pe de altă parte, prevede o ipoteză nouă de aplicare a prezumției, când pătrunderea sau încercarea de pătrundere este săvârșită în timpul nopții, în acest din urmă caz nefiind necesar ca pătrunderea sau încercarea de pătrundere să fi fost săvârșită prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace. Prin urmare pentru a se reține legitima apărare prezumată, pătrunderea efectivă sau încercarea de pătrundere fără drept întro locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea trebuie săvârșită: fie în timpul zilei, însă doar prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace; fie în timpul nopții, indiferent de mijloacele folosite.
condiții privind apărarea: apărarea prin care se respinge pătrunderea sau încercarea de pătrunderea să constiuie o faptă prevăzută de legea penală, apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului; apărarea să fie proporțională cu atacul.
3.3 Starea de necesitate
Potrivit art. 20 alin.2 Noul Cod penal, este în stare de necessitate persoana care ăvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Textul noului Cod penal reia în linii generale reglementarea anterioară conținută în art. 45 alin.2 vechiul C.pen., conform căruia este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc.
La fel ca și în cazul legitimei apărări, pentru a se putea invoca starea de necesitate, trebuie întrunite mai multe condiții, referitoare la starea de pericol și respectiv la acțiunea de salvare.
3.3.1 Condițiile stării de pericol
Condițiile privind starea de pericol sunt următoarele
pericolul trebuie să fie imminent, Caracterul iminent al pericolului presupune că acesta trebuie să fie pe punctul de a produce urmarea vătămătoare pentru valoarea socială protejată. Pentru examinarea caracterului imminent al pericolului, judecătorul trebuie să se plaseze la momentul comiterii acțiunii, evaluând situația așa cum ar fi făcut-o un om obișnuit, cu cunoștințele sale și cu cele de care dispunea autorul, chiar dacă ulterior s-a dovedit că pericolul în realitate nu s-ar fi produs. Dacă la momentul comiterii acțiunii pericolul dispăruse, nu se mai poate reține starea de necesitate. Spre exemplu, în cazul unui naufragiu, se află în stare de necesitate persoana care lovește o altă persoană pentru a-i lua colacul de salvare. Dacă însă, la momentul când aplică lovitura autorul primise deja o vestă de salvare, pericolul iminent pentru viața sa trecuse, astfel că fapta de a lua și colacul de salvare al victimei nu mai este comisă în stare de necesitate.
pericolul să fie inevitabil. Caracterul inevitabil al pericolului presupune că acesta nu ar fi putut fi înlăturat altfel decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală. Cu alte cuvinte, comiterea faptei trebuie să fie singura soluție de a salva valoarea socială amenințată de pericol. În măsura în care pericolul putea fi înlăturat fără a se recurge la o faptă penală, starea de necesitate este exclusă. Așa se pildă, un toxicoman nu va putea invoca starea de necesitate în cazul unui furt comis pentru a-și putea procura doza zilnică, întrucât starea de pericol rezultată din neadministrarea dozei putea fi înlăturată prin prezentarea la un centru de asistență pentru toxicomani. În măsura în care autorul dispune de mai multe posibilități de a înlătura pericolul, dar toate presupun săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, salvarea trebuie să se facă prin comiterea faptei mai puțin grave.
pericolul să nu fi fost creat în mod intenționat de cel care invocă starea de necessitate. Astfel, o persoană care incendiază intenționat imobilul în care se află, nu poate invoca starea de necesitate cu privire la o faptă de ucidere a unei alte persoane, comisă pentru a se putea salva din incendiu. În acest caz, nu este necesar ca autorul să fi dorit provocarea stării de necesitate – în exemplul nostru nu este necesar ca el să fi dorit uciderea persoanei în cauză și să fi provocat incendiul ca pretext pentru aceasta – fiind suficient ca intenția să existe cu privire la urmarea care constituie starea de pericol (în cazul nostru, incendierea). În măsura în care pericolul nu a fost provocat de către cel care invocă starea de necesitate, are mai puțină importanță originea acestuia. Astfel, el poate fi creat de o forță a naturii – spre exemplu, un trăsnet lovește un copac provocând un incendiu, iar pentru a preveni extinderea lui se defrișează o anumită suprafață de pădure –, de acțiunea unui animal – spre exemplu, un cal speriat se îndreaptă în viteză spre un grup de copii, astfel că o persoană care vede de la distanță incident l îl împușcă, – de anumite mijloace tehnice – spre exemplu, sistemul de frânare al unei garnituri de tren de marfă se defectează, așa încât pentru a evita deraierea într-o zonă populată garnitura este aruncată în aer etc.
pericolul să amenințe una dintre valorile arătate în art. 20 alin.2. Potrivit textului menționat, pericolul poate să privească viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general. În ceea ce privește valorile patrimoniale vizate de pericol, textul folosește o formulare generică, referindu-se la „un bun important al său sau al altei persoane”. Importanța bunului este o chestiune de apreciere în concret, dar ceea ce trebuie reținut este faptul că această importanță nu se apreciază numai în raport de valoarea economică a bunului în sine. Spre exemplu, poate fi un astfel de bun important un înscris susceptibil de a fi folosit ca probă într-un proces, sau un înscris care consemnează anumite drepturi ale deținătorului ori îi conferă o anumită vocație (de pildă, un testament olograf).
3.3.2 Condițiile acțiunii de salvare
Pentru a beneficia de justificarea atrasă de starea de necesitate, acțiunea de salvare trebuie să îndeplinească la rândul ei mai multe condiții.
acțiunea de salvare să fie comisă cu intenția de a înlătura pericolul. Am arătat și în cazul legitimei apărări că este necesară nu doar întrunirea în plan obiectiv a condițiilor stării de pericol, ci și constatarea unui element subiectiv, respectiv conștientizarea acestui pericol de către cel care acționează și voința lui de a-l înlătura. În măsura în care autorul prin fapta sa a înlăturat un pericol, fără a avea însă cunoștință de acest lucru, nu se poate reține starea de necesitate. Această condiție nu implică însă inadmisibilitatea reținerii stării de necesitate în cazul infracțiunilor din culpă. Ceea ce impune condiția analizată este ca acțiunea comisă să fie menită să înlăture pericolul.
acțiunea de salvare să fie singura cale de evitare a pericolului. Astfel, dacă o persoană poate scăpa prin fugă de pericol, comiterea unei fapte prevăzute de legea penală nu este justificată. În plus, în măsura în care acțiunea nu era susceptibilă de a înlătura pericolul, ci doar a fost comisă în contextul acestuia, nu se poate vorbi de o stare de necesitate.
acțiunea de salvare să nu producă o urmare vădit mai gravă decât aceea pe care ar fi produs-o pericolul Această condiție reprezintă reflectarea cerinței proporționalității în materia stării de necesitate. Astfel, la fel ca și în cazul legitimei apărări, nu este posibilă sacrificarea unei vieți pentru salvarea unor bunuri sau drepturi patrimoniale. Așa cum s-a subliniat în doctrină, aprecierea condiției proporționalității nu se poate face doar pe baza unei evaluări in abstracto a valorilor sociale aflate în conflict. Astfel, trebuie avute în vedere, pe lângă valoarea intrinsecă a interesului salvat și a celui sacrificat, caracterul reparabil sau ireparabil al prejudiciului cauzat, importanța socială a bunului, șansele reale de salvare a uneia dintre valorile sociale în conflict etc. Legiuitorul nostru a lăsat o marjă de apreciere considerabilă în favoarea celui care invocă starea de necesitate în ceea ce privește aprecierea proporționalității, dat fiind că este exclusă reținerea cauzei justificative doar atunci când fapta a produs urmări vădit mai grave decât urmările probabile ale pericolului.
persoana care a comis acțiunea de salvare să nu fi avut obligația de a se sacrifice. Există anumite profesii sau ocupații care presupun o obligație implicită de a înfrunta anumite riscuri specific exercitării lor. Astfel, un pompier este obligat să suporte riscurile care decurg din stingerea unui incendiu, salvatorii marini sau montani suportă riscurile acțiunilor de salvare, medicul suportă riscul de a cădea victimă unei maladii contagioase etc. Existența unei asemenea obligații de sacrificiu nu implică, însă, excluderea de plano a persoanelor în cauză din sfera de aplicare a stării de necesitate. În primul rând, atunci când intervin pentru salvarea unui terț, ei acționează de regulă în stare de necesitate. Așa de pildă, pompierul care, pentru a salva o persoană dintr-un incendiu, distruge bunuri ale altei persoane, nu va răspunde pentru fapta de distrugere, aceasta fiind comisă în stare de necesitate. Limitarea pe care o impune această condiție este aceea că persoana care avea obligația de a înfrunta pericolul nu va putea invoca starea de necesitate când a acționat pentru a se salva pe sine cu încălcarea obligațiilor care îi reveneau. Așa de pildă, pompierul nu se află în stare de necesitate atunci când provoacă moartea unei persoane pentru a putea să coboare el pe scara de incendiu spre a se salva.
3.3.3 Efectele stării de necesitate
La fel ca și în cazul legitimei apărări, în ipoteza stării de necesitate suntem în prezența unei cauze justificative, care înlătură deci orice posibilitate de aplicare a unei sancțiuni sau a altei măsuri cu caracter penal.
Cu toate acestea, există o diferență importantă față de legitima apărare, în planul răspunderii civile.
În cazul legitimei apărări prejudiciul era produs în dauna atacatorului, adică a celui care a comis o faptă nejustificată. În situația stării de necesitate, prejudiciul se produce de cele mai multe ori în dauna unui terț care nu are nimic comun cu pericolul creat.
De aceea și soluția trebuie să fie diferită.
Așa cum arătam deja, în cazul faptei comise în stare de necesitate persoana care a efectuat acțiunea de salvare a bunului propriu este ținută să îl despăgubească pe terț pentru prejudiciul suferit de acesta în urma acțiunii de salvare.
În ipoteza în care acțiunea de salvare a fost efectuată de un terț, cel în favoarea căruia s-a intervenit va trebui să îl despăgubească pe cel care a suferit prejudiciul, salvatorul neintrând în vreun raport de drept civil cu acesta din urmă.
3.4 Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații
Potrivit art. 21 Noul Cod penal este justificativă fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
Este o cauză justificativă consacrată explicit de noul Cod penal, sub imperiul Codului din 1969, ea constituind o cauză extralegală, astfel că noua reglementare nu are corespondent în dispozițiile acestui cod.
Caracterul său justificativ își are fundamentul în unitatea ordinii juridice, căci nu ar fi de conceput ca o activitate autorizată sau ordonată de o normă juridică să fie considerată ilicită de către o altă normă.
În ceea ce privește exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta își poate avea izvorul atât într-o lege în sens restrâns, cât și în alte acte normative (hotărâri, acte administrative individuale) sau în cutumă.
3.4.1 Exercitarea unui drept
Situațiile justificative prin exercitarea unui drept recunoscut recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege sunt multiple: soldatul care îl ucide pe inamic în timp de război nu comite infracțiunea de omor, la fel magistratul care ordonă efectuarea unei percheziții domiciliare contra voinței locatorului nu săvârșește infracțiunea de violare de domicliu; tot astfel martorul care în cuprinsul depoziției sale relatează fapte ce aduc atingere demnității, reputației unei persoane, nu va răspunde pentru calomnie, dacă cele relatate sunt de natură a contribui la aflarea adevărului în cauza în care este audiat.
Aceeași soluție se impune și în situația unui agent al autorității, care, în condițiile legii, desfășoară activități în cadrul unui grup de infractoric pentru a strânge strânge probe în dovedirea activității infracționale a grupului sau a identificării celor care îl formează ori în cazul agentului autorității care utilizează mijloace de constrângere fizică pentru a respinge actele de violență ale unei mulțimi dezlănțuite.
În aceste cazuri și în altele similare, dreptul recunoscut de lege sau ordinul impus de către aceasta justifică acțiunile menționate, în măsura în care acestea se mențin în limitele necesității care a impus utilizarea lor.
Justificarea faptelor prevăzute de legea penală, care sunt săvârșite din ordinul legii sau când o atare faptă este impusă de lege, este, ala cum s-a observat, dublu fundamentată.
Mai întâi de utilitatea ei socială, chiar dacă întro situație dată fapta ordonată sau permisă de lege ar putea constitui infracțiune, în alte situații, o asemenea faptă devine permisă dacă prin ea se realizează o anumită cerință socială, iar legea o ordonă tocmai din acest considerent.
În al doilea rând, fapta se justifică, pentru că exprimă voința legii care a ordonat-o și nu voința celui care a executat ordinul.
Libertatea autorului faptei este în mod cert afectată, pentru că el este ținut să o execute din ordinul imperativ al legii.
3.4.2 Îndeplinirea unei obligații
Spre deosebire de ipoteza prevăzută în art. 21 alin. (1) Noul Cod penal, care nu poate fi invocată decât de o persoană care este abilitată că execute nemijlocit prevederile legii sau de către o personaă care își exercită anumite drepturi sau oblșigații prevăzute explicit sau implicit de lege, în alin. (2) art. 21 Noul Cod penal este prevăzută situația în care o faptă prevăzută de legea penală este comisă de către o persoană care acționează în baza unei comenzi a unei autorități legitime.
Prevederile prevăzute în art. 21 alin. 82) nu pot fi invocate decât de către o persoană care are statut de funcționar public în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală și se află în fața obligației de a îndeplini un ordin. În acest sens, , jurisprudența interbelică a decis că funcționarul unei societățicomerciale bancare nu poate invoca drept cauză justificativă ordinul superiorilor săi în baza căruia el a comis o fraudă la legea decizelor.
Funcționarii care desfășoară o activitate în cadrul unor persoane juridice de drept privat se află și ei întro relație de dependență în raport cu șefii lor. În ipoteza în care ar săvârși fapte prevăzute de legea penală din dispoziția acestora, vor putea invoca, pentru a fi apărați de răspundere penală, eventual prevederile referitoare la constrângerea morală.
Cu privire la temeiul pe care se fundamentează soluția exluderii caracterului ilicit al faptei săvârșite din ordinul autorității, sunt valabile aceleiași rațiunii, de principiu, pe care le-am dezvoltat mai înainte, referitor la fapta ordonată sau autorizată de lege. S-ar putea adăuga însă unele rațiuni specifice situației în care fapta a fost ordonantă de o autoritate legitimă.
3.5 Consimțământul persoanei vătămate
Suntem și de această dată în prezența unei cauze justificative nou-introduse, dispozițiile art. 22 Noul Cod penal. neavând corespondent în Codul penal din 1969.
Trebuie precizat de la început, consimțământul persoanei vătămate poate îndeplini mai multe funcții. El poate constitui o cauză de înlăturare unui element constitutiv al infracțiunii, atunci când absența consimțământului apare ca un astfel de element.
Spre exemplu, furtul este luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia fără consimțământul acestuia
O altă posibilă funcție a consimțământului, care ne interesează în acest context, constă în aptitudinea sa de a înlătura în anumite cazuri caracterul nejustificat al faptei, cu alte cuvinte de a opera ca și cauză justificativă.
Astfel, consimțământul apare ca o cauză justificativă în cazul acelor infracțiuni prin care se protejează o valoare al cărei purtător este persoana fizică sau juridică subiect pasiv și de care acest subiect poate dispune.
3.5.1 Condițiile de valabilitate ale consimțământului persoanei vătămate
Condițiile de validitate ale consimțământului persoanei vătămate sunt următoarele:
consimțământul trebuie să fie valabil exprimat Aceasta înseamnă în primul rând că titularul valorii sociale ocrotite trebuie să fie o persoană care înțelege semnificația actului său de dispoziție și îl face în cunoștință de cauză. Valabilitatea consimțământului nu este, însă, condiționată de existența capacității de exercițiu din dreptul civil. În acest sens s-a pronunțat și practica noastră judiciară cu privire la delimitarea infracțiunii de viol față de cea de act sexual cu un minor, reținând violul atunci când datorită vârstei victima nu avea reprezentarea actului pe care îl comite, fără a face, însă, vreo referire la capacitatea civilă. Nu există, însă, de regulă, condiții referitoare la forma pe care consimțământul trebuie să o îmbrace, el fiind valabil indiferent dacă a fost exprimat în formă orală sau scrisă. Mai mult, consimțământul poate fi chiar tacit, în măsura în care constă întrun comportament univoc al titularului dreptului. Spre exemplu, de față cu proprietarul unui bun, cineva îl distruge, iar proprietarul nu face nimic pentru a-l împiedica sau dezaproba. Totuși, în anumite cazuri, datorită importanței valorii sociale ocrotite și a riscului comiterii unor abuzuri, consimțământul trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege. Așa de pildă, art. 144 din Legea nr. 95/2006 impune în materia prelevării și transplantului de țesuturi și organe umane o serie de condiții de formă pentru consimțământ. Astfel, acesta trebuie dat în formă scrisă, conform unui model stabilit prin lege, cu avizul comisiei de avizare a donării etc.
consimțământul trebuie să fie actual. Această condiție implică faptul că el trebuie să existe la momentul comiterii infracțiunii – deci să fie exprimat până cel târziu la momentul primului act de executare – și să se mențină pe toată perioada comiterii acțiunii. O ratificare ulterioară a actului comis nu echivalează cu un consimțământ.
consimțământul trebuie să privească o valoare social de care titularul poate dispune. Această condiție constituie nucleul problematicii referitoare la validitatea consimțământului ca și cauză justificativă și, în același timp, principala limită în privința sferei faptelor cu privire la care poate opera. Se consideră ca fiind disponibile acele drepturi care nu prezintă o imediată utilitate socială și care sunt recunoscute de stat în primul rând pentru a asigura confortul individului. Astfel, este exclusă relevanța ca și cauză justificativă a consimțământului în cazul faptelor care aduc atingere unui interes colectiv, așa cum se întâmplă în cazul infracțiunilor contra siguranței statului, contra înfăptuirii justiției, contra sănătății publice etc. Constituie, în schimb, drepturi disponibile majoritatea drepturilor patrimoniale. Astfel, în principiu, orice proprietar poate consimți ca bunul său să fie distrus de o altă persoană. Există, însă, și o excepție. Atunci când legea incriminează distrugerea bunului propriu de către însuși proprietar, consimțământul este ineficient, pentru că proprietarul nu poate transmite altuia un drept pe care nu îl are. În ceea ce privește drepturile intim legate de persoana titularului, situația este mult mai complexă. Se consideră în majoritatea sistemelor juridice actuale ca fiind indisponibil dreptul la viață, eutanasia fiind sancționată și în dreptul nostru. Alte drepturi individuale (sănătate, integritate corporală, libertate, demnitate, onoare) sunt considerate drepturi disponibile în principiu, în măsura în care consimțământul dat nu are ca effect o sacrificare totală a dreptului în cauză sau nu este contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.
consimțământul trebuie să provină de la titularul valorii sociale ocrotite. Spre exemplu, în cazul infracțiunilor contra familiei, consimțământul este lipsit de efecte, pentru că titularul valorii sociale ocrotite este societatea și nu unul dintre soți. De aceea,consimțământul soției pentru încheierea de către soț a unei noi căsătorii nu justifică infracțiunea de bigamie. Cel mai adesea, consimțământul este exprimat personal de către autor, dar nu este exclusă de plano nici posibilitatea exprimării consimțământului printr-un reprezentant. Așa de pildă, proprietarul unui bun poate delega unui administrator dreptul de a consimți la distrugerea acestuia. Există însă și valori sociale intim legate de persoana titularului, în cazul cărora consimțământul nu se poate exprima de o altă persoană. Spre exemplu, consimțământul mamei ca un bărbat să aibă un raport sexual cu fiica sa nu are nicio valoare în lipsa consimțământului personal al fiicei.
consimțământul să fie determinat. Consimțământul nu este valabil atunci când urmările acțiunii consimțite nu pot fi determinate anterior comiterii faptei. Nu este, însă, incompatibilă cu condiția caracterului determinat al consimțământului, efectuarea acțiunii de către un număr nedeterminat de persoane, dacă aceasta a fost voința titularului dreptului. Spre exemplu, proprietarul unei livezi anunță că oricine poate să culeagă fructele rămase în livadă.
În măsura în care aceste condiții sunt reunite, trebuie recunoscute consimțământului persoanei vătămate efecte similar oricărei cauze justificative. Așa fiind, fapta nu va constitui infracțiune. Mai mult, având în vedere că eventualul prejudiciu se
produce în dauna celui care a consimțit la comiterea faptei, nu se va putea angaja nici răspunderea civilă în sarcina celui care a comis acțiunea consimțită.
3.5.2 Consimțământul persoanei vătămate în cazul faptelor din culpă
În situația în care consimțământul este dat în mod valabil pentru comiterea unei fapte tipice cu intenție, însă din culpă se produce un rezultat mai grav decât cel pentru care fusese exprimat consimțământul, făptuitorul va răspunde penal pentru fapta mai gravă comisă din culpă.
De exemplu, în cazul în care două persoane care curtau aceeași fată consimt să își tranșeze rivalitatea printr-o confruntare fizică, iar, în cursul altercației, una dintre persoane îi provoacă din culpă celeilalte o leziune treumatica ce conduce la pierderea vieții acesteia, se va reține cauza justificativă a consmițământului victimei numai pentru urmările intenționate ce au produs vătămări corporale, făptuitorul urmând să răspundă penal pentru ucidere din culpă.
Înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite (cu intenție sau din culpă) cu consimțământul persoanei vătămate, care este astfel justificată (licită), nu pot fi aplicate aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative ori alte sancțiuni de drept penal.
3.5.4 Consimțământul prezumat
Se admite în doctrină că ar exista un consimțământ prezumat în cazuri excepționale, când cel care ar trebui să consimtă s-ar afla întro stare de sănătate precară sau în stare de inconștinență, dacă în raport cu circumstanțele obiective există certirudinea că acesta și-ar fi dat consimțământul, această apreciere are loc ex ante.
De pildă, este prezumat consimțământul când pacientul este inconștient și se pune chestiunea amputării piciorului bolnav sau în cazul în care soția deschide o scrisoare de la oficiul financiar pe numele soțului care lipsea din localitate, pentru a evita pierderea vreunui termen de plată ori dacă o persoană pătrunde întro locuință în lipsa locatarului pentru a lua măsuri contra inundației imobilului.
În toate aceste cazuri operează cauza justificativă a consimțământului, considerându-se că cel în cauză ar fi consimțit cu certitudine la atari atingeri aduse drepturilor sale.
Apelându-se tot la consimțământul prezumat, se soluționează și ipotezele în care interesele în conflict nu aparțin aceleiași persoane, ca în ipoteza prevedentă, ci unor persoane diferite.
De exemplu, este prezumat că proprietarul unei biciclete a consimțit ca amicul său să ia bicicleta pentru a se deplasa urgent întrun loc.
Tot astfel, este prezumat că proprietarul a consimțit ca mai mulți copii să adune fructele căzute din pomii aflați în grădina sa ori ca persoana care a provocat un accident cu un prejudiciu de o valoare diminuată unui vehicul cu ocazia parcării să își lase fără să aștepte pe cel prejudiciat.
Capitolul IV. Practică judiciară
În cadrul prezentului capitol vom prezenta câteva cezuri din practica judiciară referitoare la cauzele justificative pe care le-am dezbătut pe parcursul lucrării. Astfel:
Existența legitimei apărări. Există legitimă apărare dacă inculpatul infirm de picioare a lovit victima cu cuțitul în momentul când aceasta îi aplica lovituri cu pumnii peste față și înceca să îl strângă de gât, după ce mia înainte încercare să îl lovească în cap cu un ciocan, în acest caz, apărarea a fost proporțională cu atacul. Există legitimă apărare dacă inculpatul, apărându-se în fața atacului a șapte persoane a lovit cu briceagul pe unul dintre agresori, chiar dacă cei care atacau nu erau înarmați, sau dacă inculpatul, apărându-se împotriva atacului victimei, aflată în stare de ebrietate – și care se afla deasupra sa – a lovit-o cu pumnii și picioarele, provocând căderea acesteia și lovirea mortală în cap de solul înghețat.
Stare de necesitate. Nu se poate considera că inculpatul, condamnat pentru conducerea unui autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibație de alcool care depășește limita legală, s-a aflat în momentul săvârșirii faptei în stare de necesitate – chiar dacă (așa cum susține acesta) – a efectuat deplasarea pentru a procura medicamente pentru socrul său, bolnav de cancer. Este în stare de necesitate ( se arată în art. 45 vechiul C.pen./art. 20 alin. (2) Noul Cod penal), acela care săvârșește fapta pentru a salva un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat. Socrul inculpatului suferea de o bolaă incurabilă, cu o evoluție lentă și îndelungată, situație în care pericolul nu era nici neprevăzut, nici iminent, iar înlăturarea lui nu era posibilă prin administrarea unor medicamente
Concluzii
Noul Cod Penal a regândit insituția infracțiunii renunțând la vechea definiție dată de art. 17 alin. (1) Cod pen., și prevăzând în art. 15 alin. (1) Noul Cod penal o definiție formală (nu substanțială), ca cea anterioară, potrivit căreia infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei ce a săvârșit-o; astfel, au fost avute în vedere atât definițiile date infracțiuni în Coduri penale europene care conțin o asemenea definiție, cât și concepția tradițională în această materie a dreptului penal român interbelic.
Noul Cod penal a eliminat pericolul social dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, urmând ca pentru infracțiunile care prezintă pericol social extrem de redus și pentru care nu se justifică declanșarea sau continuarea mecanismelor procesului penal, prin aplicarea principiului oportunității, procurorul să poată dispune renunțarea la urmărirea penală ( clasarea în oportunitate, iar instanța, renunțarea la aplicarea pedepsei.
Tipicitatea, prevăzută de art. 15 alin. (1) Noul Cod penal drept primă trăsătură esențială a infracțiunii, reiese din principiul legalității incriminării și presupune corespondența dintre fapta concretă săvârșită, direct sau indirect, de o persoană (acțiunea sau inacțiunea comisă cu o formă vinovăție care a determinat o anumită urmare) și elementele de natură obiectivă și subiectivă stabilite de legiuitor în modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare (legi organice sau ordonanțe de urgență ale Guvernului).
A doua trăsătură esențială a infracțiunii este antiijuridicitatea. Organele de urmărire penală sau instanța de judecată trebuie să stabilească, prin probe, dacă o faptă tipică este antiijuridică, adică ilicită – nepermisă de legea penală sau extrapenală.
În expunerea de motive la Noul Cod penal se reține: caracterul ajtiijuridic (nejustificat) al faptei prevăzute de legea penală. Astfel este posibil ca o faptă deși prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei este permisă de o normă legală.
Cauzele justificative au fost introduse în noul Cod penal,revenindu-se la prevederile existente la Codul de la 1937, legiuitorul aliiniind legislația penală românească la ceea europeană.
Codul penal român sistematizează diferit aceste acuze în raport cu cele de neimputabilitate, subliniind de asemenea caracterul obiectiv, al primelor cauze, prin aceea că sunt transmise și participanților, și caracterul subiectiv, personal, la celorlalte prin aceea că nu se transmit și asupra participanților (face excepție doar cazul fortuit).
Codul penal actual consacră patru cauze justificative în art. 19 – 22, și anume legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul victimei, cauze pe care le vom detalia pe larg în cadrul capitolului 3 al lucrări.
Cauzele justificative se pot defini ca fiind acele situații prevăzute de legea penală, în prezența cărora o faptă săvârșită și care corespune modleului legal (normei de incriminare) devine permisivă (ilicită) în raport cu întreaga ordine de drept.
Cauzele justificative se clasifică în cauze justificative generale și speciale.
Cauzele justificative generale sunt cele prevăzute în partea generală și devin aplicabile în raport cu toate normele de incriminare din Codul penal, partea specială și legi penale speciale.
Acestea sunt:
legitima apărare
starea de necesitate
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații
consimțământul persoanei vătămate
Cauzele justificative speciale sunt prevăzute de în partea specială a Codului penal sau în legi penale speciale, iar aplicabilitate lor este limitată doar la faptele pentru care au fost prevăzute. Astfel, sunt considerate cauze justificative speciale de exemplu:
participarea la încăierare a unei persoane ce a încercat să îi despartă pe alții;
întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic;
lipsirea de libertate a unei persoane în condițiile admise de prevederile legale, reprezintă o modalitate specială de cauză justificativă, pentru că pentru a fi infracțiune art. 205 alin.(1) Noul Cod penal cere ca lipsirea de libertate a unei persoane să aibă loc în mod ilegal;
cauza justificativă prevăzută de art. 203 alin. (2) Noul Cod penal când fapta nu constituie infracțiune de lăsare fără ajutor a unei persoane ce se află în dificultate dacă, prin accordarea de ajutor, autorul s-ar expune unui grav pericol privitor la viața, integritatea corporală sau sănătatea acestuia;
cauza justificativă specială prevăzută de art. 272 alin. (2) Noul Cod penal conform căreia nu repezintă infracțiunea de influențare a declarațiilor înțelegerea patrimonială dintre infractor și persoana vătămată, intervenită în situația infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă sau pentru care intervine împăcarea;
cauza justificativă specială prevăzută de art. 277 alin. (4) Noul Cod penal, conform căreia nu constiuie infracțiunea de compromitere a intereselor justiției fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte ori activități vădit ilegale săvârșite de autorități întro cauză penală;
cauza justificativă specială prevăzută de art. 302 alin. 85) Noul Cod penal, conform căreia nu constituie infracțiune de violare a secretului corespondenței fapta comisă:
dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiunii;
dacă surprinde fapte de interes public, ce au semnificație pentru viața societății și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
Legitima apărarea este cauza justificativă care înlătură caracterul penal al faptei constând în apărarea realizată prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, pentru a împiedica un atac material, direct, imediat și injust care pune în pericol persoana celui care se apără, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.
Potrivit art. 20 alin.2 Noul Cod penal, este în stare de necessitate persoana care ăvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Potrivit art. 21 Noul Cod penal este justificativă fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
Este o cauză justificativă consacrată explicit de noul Cod penal, sub imperiul Codului din 1969, ea constituind o cauză extralegală, astfel că noua reglementare nu are corespondent în dispozițiile acestui cod.
Caracterul său justificativ își are fundamentul în unitatea ordinii juridice, căci nu ar fi de conceput ca o activitate autorizată sau ordonată de o normă juridică să fie considerată ilicită de către o altă normă.
În ceea ce privește exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta își poate avea izvorul atât într-o lege în sens restrâns, cât și în alte acte normative (hotărâri, acte administrative individuale) sau în cutumă.
Suntem și de această dată în prezența unei cauze justificative nou-introduse, dispozițiile art. 22 Noul Cod penal. neavând corespondent în Codul penal din 1969.
Trebuie precizat de la început, consimțământul persoanei vătămate poate îndeplini mai multe funcții. El poate constitui o cauză de înlăturare unui element constitutiv al infracțiunii, atunci când absența consimțământului apare ca un astfel de element.
Spre exemplu, furtul este luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia fără consimțământul acestuia
O altă posibilă funcție a consimțământului, care ne interesează în acest context, constă în aptitudinea sa de a înlătura în anumite cazuri caracterul nejustificat al faptei, cu alte cuvinte de a opera ca și cauză justificativă.
Astfel, consimțământul apare ca o cauză justificativă în cazul acelor infracțiuni prin care se protejează o valoare al cărei purtător este persoana fizică sau juridică subiect pasiv și de care acest subiect poate dispune.
Bibliografie
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Alexandru Boroi, Practica judiciară în materie penală. Drept penal.Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 190 – 200
Alexandru Boroi, Practică juridiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Ctin Sima, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2015
Curtea de Apel București, Secția II-A penală, decizia nr. 1457/1998, în R.D.P nr. 1/2000, p. 148
Florin Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Gheorghe Ivan, Mari – Claudia Ivan, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2013
Lavinia V. Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Mariana Mitra, Drept penal.Partea generală, Ed. Pro Universitaria, București, 2014
Mihail Udroiu, Drept Penal. Partea generală, Ed, C,H,Beck, București, 2014
Mihail Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, București8, 2015
Mirela Gorunescu, Drept penal.Partea generală, Ed. Universul Juridic., București, 2014
Mirela Gorunescu, Ionuț A. Barbu, Mihaela Rotaru, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Noul Cod de procedură penală
Noul Cod penal
Traian Dima, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2014, pp. 135 și urm.
Tudor Amza, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Viorel Pasca, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Bibliografie
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Alexandru Boroi, Practica judiciară în materie penală. Drept penal.Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 190 – 200
Alexandru Boroi, Practică juridiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Ctin Sima, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2015
Curtea de Apel București, Secția II-A penală, decizia nr. 1457/1998, în R.D.P nr. 1/2000, p. 148
Florin Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Gheorghe Ivan, Mari – Claudia Ivan, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2013
Lavinia V. Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Mariana Mitra, Drept penal.Partea generală, Ed. Pro Universitaria, București, 2014
Mihail Udroiu, Drept Penal. Partea generală, Ed, C,H,Beck, București, 2014
Mihail Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, București8, 2015
Mirela Gorunescu, Drept penal.Partea generală, Ed. Universul Juridic., București, 2014
Mirela Gorunescu, Ionuț A. Barbu, Mihaela Rotaru, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Noul Cod de procedură penală
Noul Cod penal
Traian Dima, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2014, pp. 135 și urm.
Tudor Amza, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Viorel Pasca, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Notiuni Si Trasaturile Esentiale ale Infractiunii (ID: 128708)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.