Notiuni Privind Fiscalitatea. Structura, Trasaturile Si Principiile Privind Sistemul Fiscal

CAPITOLUL II. NOȚIUNI PRIVIND FISCALITATEA. STRUCTURA, TRĂSĂTURILE ȘI PRINCIPIILE PRIVIND SISTEMUL FISCAL

Impozitele sunt cunoscute din antichitate și se presupune, că au apărut în evoluția societății românești, în cadrul primelor formațiuni statale, fiind determinate de necesitățile întreținerii materiale a celor ce executau forța publică, îndeplinind atribuțiile autorităților de conducere statală.

În republicile antice grecești ca și în statul antic roman erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere statală, pentru întreținerea și înzestrarea forțelor armate și de ordine publică, construcția și înarmarea corăbiilor de război, construirea de drumuri, lucrări de utilitate comunală pentru temple și sărbători religioase, ca și pentru distracțiile publice.

În statul antic atenian principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri și alte bunuri. Acesta era urmat de impozitele asupra veniturilor meseriașilor, taxelor pentru vânzarea în piață a produselor agricole, precum și de impozitul extraordinar a veniturilor cetățenilor bogați perceput în timp de război ca o îndatorire de onoare a acestor cetățeni.

Între impozitele din Evul Mediu sunt remarcabile și cele aplicabile în Principatele Române între care șirul mare al dărilor ordinare ce cuprindea birul așezat și perceput sub diferite forme la care se adaugă dările extraordinare și altele. De o importanță majoră este faptul că stabilirea și încasarea acestor dări era de multe ori arbitrară și abuzivă.

Concepția instituirii impozitelor cu „consimțământul contribuabililor” a fost preluată și de legiuitorii din mai multe state contemporane, însă în aplicarea practică a acestei concepții s-a ajuns doar la rezervarea în competența parlamentelor a dreptului de a reglementa impozitele, taxele și alte venituri bugetare.

În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentelor – ca organe reprezentative – de a institui și modifica impozitele a fost dominată de creșterea continuă a cheltuielilor publice în toate statele. În consecință, parlmentele din statele contemporane au fost și sunt de cele mai multe ori forțate de împrumuturi să sporească impozitele, consimțământul cetățenilor la aceste impozite considerându-se exprimat prin votarea legilor referitoare la impozite de către reprezentanții lor în parlamente.

În opinia lui Iulian Văcărel impozitele sunt ”o prelevare a unei părți din averea sau veniturile persoanelor fizice sau juridice la dispoziția statului pentru acoperirea cheltuilelilor sale. Această prelevare se face silit, fără contraprestație și cu titlu nerambursabil.”

Impozitul este parte integrantă a cărui rol se manifestă pe mai multe planuri:

financiar, cel mai important rol, fiind mijlocul principal de procurare a resurselor financiare, esențiale pentru acoperirea cheltuielilor publice;

economic, manifestându-se în măsura în care statul utilizează impozitele ca mijloc de intervenție pe piața economică;

social, care are rol de redistribuire a produsului intern brut, între persoanele fizice și juridice, grupuri sociale și indivizi.

Taxele reprezintă acele obligații bănești pe care trebuie să le achite persoanele fizice și juridice pentru diferite prestații efectuate de autoritățile publice și constă în sumele de bani prevăzute de hotărâri sau ordonanțe guvernamentale. 

Contribuțiile reprezintă preluări obligatorii de către stat de la anumiți contribuabili care beneficiază de unele servicii publice.

O importanță deosebită în cadrul acestor contribuții o au contribuțiile sociale care au o natură existențială, ele fiind suportate de salariați și au destinație specifică servind gestionarea serviciilor de securitate socială.

Conform Codului Fiscal, contribuțiile sociale obligatorii reprezintă ”orice contribuții care trebuie plătite, în conformitate cu legislația în vigoare, pentru protecția șomerilor, asigurări de sănătate sau asigurări sociale”

2.1. Noțiuni privind fiscalitatea

Impozitul reprezintă principala formă de alimentare a fondurilor publice, fiind elementul de bază a sistemului fiscal.

În cadrul finanțelor publice și economico – financiare ale unei țări, fiscalitatea se delimitează ca un sistem de percepere și încasare a impozitelor și taxelor printr-un aparat specializat, precum și ca un ansamblu coerent de surse de drept care reglementează impunerea contribuabililor și fundamentează juridic impozitele și taxele.

În acest sens prezintă interes definiția privind fiscalitatea, așa cum este formulată în dicționarul Larousse: „fiscalitatea reprezintă totalitatea impozitelor și taxelor, a reglementărilor de natură fiscală, precum și a aparatului fiscal ce vin să influențeze direct sau indirect activitatea unui agent economic devenit contribuabil."

Definiția de mai sus nu are un caracter limitativ. În cadrul domeniului fiscal găsim vehiculate mai multe noțiuni. Astfel, este utilizată noțiunea de fisc definit ca administrație în sarcina căreia revin calculul, perceperea și urmărirea plății impozitelor și taxelor datorate statului de către contribuabili. Găsim, de asemena termenul de „fiscal”, care privește fiscul.

Comparând cele două noțiuni putem observa o serie de asemănări privind delimitarea exactă, precum și a fondului și a dormei de desfășurare a activității din domeniul fiscal.

Analizând semnificația lor, aceste noțiuni fac referiri la impozite și taxe care reprezintă, de fapt fundamentul și motivația pe care este construită fiscalitatea.

Impozitele și taxele sunt instituite prin legi sau alte acte normative, bazate pe legi; acestea nu pot lipsi ca elemente de bază la definirea celor trei noțiuni în domeniul fiscal.

Aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, așezarea și perceperea impozitelor și taxelor nu se pot înfăptui fără existența unui mecanism bazat pe tehnici, metode și instrumente specifice desfășurării activității de urmărire și control. În cuprinsul noțiunilor analizate este prezentă și instituția administrației de stat, care stabilește și încasarea contribuțiilor către stat.

Sfera de cuprindere a întregii activități fiscale este dată de sistemul fiscal. Acesta este reprezentat de totalitatea impozitelor și altor venituri pe care statul, prin organele sale specializate, le percepe în baza surselor legislative în urma cărora ia naștere creanța fiscală a statului asupra contribuabililor.

Așezarea și perceperea impozitelor se pot realiza numai prin utilizarea și punerea în funcțiune a unui mecanism fiscal, a unor metode, tehnici și instrumente fiscale, prin aplicarea cărora să fie respectate principiile fiscale.

2.2. Structura sistemului fiscal

Sistemul fiscal este structurat pe trei componente interdependente: impozitele și taxele ca venituri ale statului, mecanismul fiscal și aparatul fiscal.

Impozitele și taxele reprezintă veniturile bugetului de stat care provin de la persoanele juridice și fizice. În momentul încasării lor, impozitele și taxele nu au o afectație specială; după încasarea lor se despersonalizează și sunt utilizate în vederea efectuării cheltuielilor publice pentru realizarea funcțiilor și sarcinilor puterii și instituțiilor sale. Discutate ca venituri ale bugetului de stat, impozitele și taxele stabilite prin lege se împart în două mari categorii: venituri curente și venituri din capital. La rândul lor veniturile curente se grupează în: venituri fiscale și venituri nefiscale.

Veniturile fiscale se compun din veniturile din impozite directe și din impozite indirecte.

Impozitele directe sunt suportate de persoana juridică sau fizică care le plătește în cunoștință de cauză, de regulă au o pondere de 54,3% din totalul veniturilor fiscale (de exemplu impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe dividende, etc.).

Impozitele fiscale se percep cu ocazia vânzării unor bunuri sau prestări a unor servicii. Prin lege în cazul acestor impozite se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportatorului acestora. Ele sunt suportate în general de consumatorul final(de exemplu: accizele, TVA, taxele vamale).

Veniturile nefiscale provin din vărsămintele din profitul net al băncii naționale, regiilor autonome, din venitul realizat de instituțiile publice, taxe consulare, etc. Ponderea lor în totalul veniturilor este foarte mică.

Veniturile din capital cuprind venituri realizate de la întreprinderi de stat, din valorificarea unor bunuri ale acestora, din valorificarea rezervei de stat.

Impozitele și taxele prezintă anumite elemente comune precizate chiar de actele normative care le instituie. Aceste elemente sunt date de:

obiectul impozitului ce stă la baza așezării impozitului (de exemplu , venitul, profitul, prețul sau tariful);

baza de calcul – de regulă obiectul impozitului reprezintă și baza de calcul, dar există și excepții; la impozitul pe clădiri de exemplu, obiectul de calcul îl reprezintă clădirea, baza de calcul, valoarea sau taxele de succesiune;

subiectul impozitul identificat prin persoana fizică sau juridică care deține sau realizează venitul sau profitul;

plătitorul impozitului de cele mai multe ori coincide cu subiectul impozitului. Există și excepții: la impozitul pe salarii, subiectul este salariatul, plătitorul este unitatea la care realizează salariul;

cota (cuantumul impozitului) servește bazei de calcul a impozitului, prin care se determină suma de plată. Ea poate fi fixă sau procentuală. La rândul său cota procentuală poate fi proporțională și progresivă, iar cota fixă este exprimată sub forma unui cuantum aplicată la baza de calcul sau la o parte din aceasta. De exemplu, pentru taxa privind folosirea terenurilor în alte scopuri decât producția agricolă sau silvică se stabilesc cote fixe pe km2 sau m2.

Cota procentuală proporțională rămâne neschimbată în raport de baza de calcul (TVA = 24%), iar cotele procentuale progresive se caracterizează prin faptul că se modifică în funcție de mărimea bazei de calcul.

termenul de plată – intervalul de timp pentru care se plătește impozitul, fiind prevăzut de legislație;

înlesnirile acordate la plată și reglementările legale apar sub formă de scutiri, reduceri, bonificații, amânări sau eșalonări;

drepturile plătitorului de impozite pot fi compensate, atunci când la o scadență s-a plătit o sumă mai mare decât cea normală (plătitorul are dreptul să compenseze suma plătită în plus cu o parte sau integral din suma ce trebuie plătită la scadența viitoare), restituire, atunci când nu este posibilă compensarea, sau contestate, atunci când plătitorul se consideră nedreptățit în urma controlului;

obligațiile plătitorului stabilite prin legi precizează calcularea și vărsarea la termen a impozitelor, organizarea evidenței impozitelor și taxelor din care să rezulte cu exactitate baza de calcul, sumele de plată, modul cum s-au făcut de la buget plățile, prin ținerea contabilității și a tuturor intrărilor și ieșirilor de elemente patrimoniale;

sancțiunile sunt consecința nerespectării termenelor legale de plată a impozitelor sau a neachitării obligațiilor fiscale. Sancțiunile sunt date prin majorări de întârziere sau amenzi contravenționale.

Mecanismul fiscal reprezintă ansamblul de metode și tehnici de impunere privind veniturile fiscale ale statului precum și instrumentele impunerii.

Impunerea constă în identificarea tuturor categoriilor de persoane fizice sau juridice care dețin sau realizează un anumit obiect impozabil, în evaluarea bazei de calcul a impozitului, în determinarea exactă a cuantumului acestuia.

Prin modalitățile de impunere se pot utiliza:

autoimpunerea, este realizată de plătitor în conformitate cu legislația în vigoare;

impunerea directă, prin evaluarea directă a obiectului impozitului de către organele fiscale sau pe baza declarației subiectului impozabil;

impunerea indirectă care are la bază informații colaterale;

impunerea forfetară, ce presupune stabilirea unei sume forfetare de plata pe o perioadă de timp.

Scopul final al activității de impunere îl reprezintă perceperea impozitelor și taxelor datorate.

Pentru ducerea la îndeplinire a impunerii fiscale impozitele și taxele sunt consemnate în documente fiscale, considerate instrumente ale impunerii, care diferă în funcție de conținutul lor și în funcție de modul cum sunt utilizate. Astfel întâlnim declarația de impunere, decontul de TVA, decontul întâlnit la accize, declarația vamală.

Declarația de impunere circulă dinspre plătitor spre organul financiar teritorial astfel plătitorul de impozite informează organul financiar cu privire la realitatea obiectului impozabil și a altor elemente care au în vedere stabilirea sumelor de plată.

Aparatul fiscal decurge din însăși legile care reglementează impozitele și taxele. Statul își îndeplinește sarcinile sale fiscale prin instituții, autorități publice: parlamentul și guvernul.

Activitatea fiscală a statului. cuprinde latura legislativă care se înfăptuiește de către Parlament și cea executivă realizată de Guvern prin instituțiile administrației publice de specialitate în structura cărora se include și aparatul fiscal.

Instituția administrației publice de specialitate prin care guvernul își îndeplinește atribuțiile sale executive în domeniul fiscal este Ministerul Finanțelor. în cadrul acestuia activitatea fiscală este condusă de un ministru în subordinea căruia se află direcții generale, direcții, Garda Financiara si Parlamentul Romaniei prin Curtea de Conturi.

Prin Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat, Ministerul Finanțelor își îndeplinește sarcina stabilită de lege cu privire la realizarea controlului financiar al statului.

Trezoreria finanțelor publice organizată atât la nivel central cât și la nivel local, are sarcina încasării veniturilor bugetare pe baza unei evidențe stricte pe fiecare plătitor, din care să rezulte obligațiile de plată, sumele încasate și debitele rămase de încasat. Acest organ are și obligația să exercite controlul financiar preventiv asupra încasării și termenele stabilite a impozitelor și taxelor datorate de câtre agenții economici și contribuabili, aplicând majorările prevăzute de lege în cazul nerespectării termenelor de plată.

Direcția Generală a Vămilor și unitățile sale vamale de pe teritoriul țării sunt însărcinate cu aplicarea dispozițiilor legale privind taxele vamale și perceperea acestora și a altor venituri cuvenite bugetului de stat în legătură cu activitatea desfășurată de aparatul de control vamal.

La perceperea taxelor și impozitelor își aduc contribuția și alte instituții publice cum ar fi:

instanțele de judecată, tribunalele și judecătoriile care percep taxe de timbru si actele ce intră sub incidența acelor taxe;

notariatele de stat care percep taxe de timbru și de succesiune pentru modificări și autentificări de acte;

primăriile care percep taxe pentru eliberări de titlu de proprietate, autorizații de funcționare și alte acte supuse taxelor de timbru;

organele de Poliție care percep taxe pentru examinarea conducătorilor de autovehicule, eliberarea permiselor de conducere, eliberarea de pașapoarte;

alte instituții publice care asigură în activitatea lor și perceperea de taxe cum ar fi: taxe pentru proiecte de investiții și înregistrarea mărcilor de fabrică, taxe și alte venituri din protecția mediului.

Menirea aparatului fiscal este ca prin impunere să urmărească și să încaseze veniturile bugetare ale statului și să combată evaziunea fiscală. Contribuabilii sunt obligați prin Constituția țării la plata impozitelor și taxelor stabilite prin lege.

Veniturile și cheltuielile realizate trebuie să rezulte din documente justificative și din registre contabile, așa cum prevede legea. Dacă legea nu prevede obligația de depunere a obligației de impunere, contribuabilii răspund de calcularea corectă a impozitelor și a taxelor pe care trebuie să le verse la buget în condițiile prevăzute de lege.

Nerespectarea dispozițiilor legale în domeniul fiscal prin declararea inexactă sub orice formă a valorilor sau prin sustragerea bunurilor de la operații de vămuire în scopul diminuării, acestora, ori al altor obligații fiscale se sancționează potrivit legii. întocmirea incompletă sau necorespunzătoare de documente primare sau evidențe contabile, ori acceptarea unor astfel de documente cu scopul de a împiedica verificările financiar – contabile pentru identificarea cauzelor de evaziune fiscală reprezintă infracțiune și se pedepsește ca atare.

2.3. Trăsături și principii privind sistemul fiscal

În condițiile economiei de piață statul nu mai poate interveni în sistemul privat al economiei prin măsuri administrative. El are însă posibilitatea să utilizeze pârghii economice-financiare potrivit cerințelor politicii sale economice, financiare, monetare, sociale prin care să influențeze activitatea agențiilor economici. Sistemul fiscal prin pârghiile sale oferă posibilități pe care organele statului le poate utiliza în vederea satisfacerii unor cerințe de interes general sau local ca și în conducerea activității economice și sociale.

O primă trăsătură a sistemului fiscal constă în aceea că, prin intermediul său statul își procură resursele necesare finanțării de a căror realizare depinde îndeplinirea funcțiilor sale.

În procesul așezării, urmăririi și perceperii impozitelor aceste pârghii ale sistemului fiscal dau posibilitatea statului ca prin aparatul său specializat să exercite în anumite limite controlul asupra economiei. Acest obiect principal este realizat prin principiile politicii financiare. Volumul impozitelor poate spori, printr-un număr mai mare de plătitori, introducerea de noi impozite sau extinderea bazei impozabile.

Altă trăsătură a sistemului fiscal este universalitatea acestuia, ceea ce presupune ca un impozit să fie plătit de toate persoanele care realizează venituri din aceeași sursă sau dețin același gen de avere și să cuprindă întreaga materie impozabilă.

Așezarea impozitelor trebuie să se facă după criterii unitare pentru toate persoanele fizice si juridice ce posedă același obiect impozabil, fără nici o discriminare de natură socială sau subiectivă. .

Echitatea reprezintă o alta trăsătură a sistemului fiscal și ea presupune echitate socială în materie de impozite fără nici un fel de discriminare între contribuabili.

Se înfăptuiește funcția socială a fiscalității potrivit căruia sunt favorizate categoriile de contribuabili cu venituri mai mici și greutății materiale mai mari ca și agenții economici ca utilizează forța de muncă cu capacitate redusă.