Notiuni Introductive Privind Razboiul Rece 1945 1990

Capitolul I. Obiectivele, originile conceptuale și etapele Ostpolitikului

Problema germană a constituit o majoră sursă de instabilitate în politica europenaă și mondială de peste un secol. Deși a fost soluționată pentru moment de la normalizarea relațiilor dintre Republica Federală Germania și Uniunea sovietică de la începutului anilor 1970, aceasta ar putea să devină în viitor o nouă sursă de tensiuni internaționale.

Relația dintre Germania și Rusia rămâne una dintre factorii determinanți ai securității din estul și vestul Europei în prezent. Prin urmare este esențial să dezbatem și să înțelegem procesul de după și în timpul conflictelor dintre cele două state din perioada Războiului Rece.

Deși problemele politice au dominat evoluția conflictului dintre Ostpolitik-ul Germaniei de vest și Westpolitik-ul sovietic, totuși aspectele economice au jucat în anumite cazuri un semnificativ rol în dezvoltarea destinderii germane – sovietice, care interacționează cu problemele politice.

Prezenta lucrare are ca obiectiv analizarea factorilor determinanți în modelarea politicii externe dintre Republica Federală Germania și Uniunea Sovietică.

În ceea de-a doua jumătate a secolului XX sistemul internațional a fost marcat întrun mod determinat de conflictul est- vest. La finele celui de-al doilea război mondial în sistemul internațional se prefigure o nouă etapă, ceea a bi-polarismului, caracterizată de un system de securitate centrat în jurul a două mari puteri SUA și URSS, al căror obiectiv simultan era atingerea hegemoniei globale. Această tendință s-a dublat de amândouă părțile de afirmarea unui system de ordine social – economic și politico – cultural considerabil.

Nașterea în regim de concurență a unor sisteme de securitate cu forme atotcuprinzătoare a condus la alcătuirea de blocuri politice și militare, unde s-a afirmat tipare de acțiune distinct, dependențe de tip structural și între care, clivajul a fost adâncit de influența ideologică.

Drept urmare, între elementele constitutive ale confruntării est – vest s-au numărat și trăsăturile antagonice ale unei ordini liberale, democratice și cele ale unei comunității comuniste, cu implicații ample la nivel socio – politic.

În contextual bipolarismului s-au format 3 niveluri paralele de interacțiune. Primul nivel a fost caracterizat de raportul dintre SUA și URSS și asumarea rolului acestora de puteri militare mondiale și de forțe conducătoare ale sistemelor de alianțe politice și militare adverse. Cel de-al doilea nivel a avut în vedere raportul dintre statele est – vest europene, marcat de conflictul cu privire la ordinea europeană și definirea rolului Uniunii Sovietice în cadrul Europei. Al treilea nivel a fost reprezentat de conflictul german cu Europa estică, și în acest fel reafirmarea unei chestiuni germane în mijlocul Europei.

Pe acest fundal, la debutul anilor 1960, considerați în istorie, ani deosebit de dinamici, caracterizați de modificări și de semnificative adaptări, s-a prefigurat, la nivel general, un process de apropiere între vest și est care a transformat Războiul Rece în Detente, iar confruntarea a transformat-o în cooperare antagonică.

Criza cubaneză din naul 1962, precedată de ceea a Berlinului în 1958, respective 1961, iminența unui război nuclear, dar și stabilizarea relațiilor dintre cele două mari puteri, SUA și URSS, pe baza conservării pactului nuclear și a interesului comun în nonproliferarea armelor atomice la nivel mondial, au favorizat conturarea unui dialog de destingere, ce a culminat în anul 1975 cu Actul de la Helsinki.

Per ansamblu, acest tip de politică a urmărit crearea unui sitem de relații de reciprocă dependență ăntre state prin încheiere de tratate, acorduri, convenții, integrînd dimensiuni ce au legătură cu sfera politică, ceea a securității de stat, domeniul economic dar și cultural, nu în ultimul rând. Acest tip de politică a reușit să schimbe caracterul conflictului ideologic, dar nu și să pună sfârșit confruntării.

Destinderea s-a abordat în sistemul internațional în mod distinct, ca drept consecință a originilor istorice diferite ale conflictelor, care au dat naștere unor priorități specific, dar și drept urmare a diferențelor ce există la nivelul ordinii sociale și a variatei conceperii a stategiilor de politică externă.

În acest fel, alături de politicile de destindere formulate de URSS și SUA și de termenul multilateral de destindere dezvoltat în cadrul Organizației de Securitate și Cooperare în Europa, s-a impus și cel promovat de Republica Federală Germania, cunoscut în doctrină sub denumirea de Ostpolitik și atribuit mai ales guvernării social – liberale Brandt – Scheel în perioada 1969 – 1974, chiar cu certe antecedente încă din perioada anterioarelor guvernări.

În ianuarie 1967, reluarea relațiilor diplomatice cu România a constituit debutul concret al Ospolitik-ului german.

Guvernul de la Bonn iniția în acest fel o fază nouă conceptuqală a politicii sale externe, renunțând de facto la inflexibila doctrină Hallstein, care până în acel moment împiedicase orice fel de tentativă de destindere concretă și coerentă din partea Bonnului.

Divizarea Germaniei a constituit expresia ceea mai vizibilă a conflictului dintre est și vest. Drept urmare, Ostpolitik-ul german s-a dublat prin Deutschlandpolitk, ce era conceput ca și politică de dialog cu Rebulica Democrată Germania și avea ca obiectiv final desăvârșirea unificării germane. După un sinuos debut și o sinusoidală desfășurare, s-a finalizat odată cu atingerea aceteia în octombrie 1990.

Capitolul II.  Noțiuni introductive privind Războiul Rece: 1945-1990

II.1.Terminologie

În momentul când un conflict între superputerile lumi se termină, întru grad mai ridicat sau nu printrun compromis, de obieci, aceste este urmat de o confruntare nouă.

Astfel s-a întâmplat și la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, despre care istoricii spun că avut ceea mai remarcabilă consecință, și anume „războiul rece”. Iată astfel un concept nou apărut pentru a caracteriza o situație paradoxală a relațiilor de la nivel internațional din ceea de-a doua jumătatea a secolului XX, și anume cei 45 de ani în care umanitatea s-a aflat între o pace ratată și între un război nedeclarat, pentru a utiliza expresia folosită de profesorul I. Ciupercă.

Paternitatea pentru utilizarea conceptului de război rece, imediat după încheirea războiului mondial, revine publicistului și jurnalistului W.Lippman.

La data de 16 aprilie 1947, consilierul pe probleme financiare al Președintelui F.D.Roosevelt, B.M.Baruch, caracteriza starea relațiilor de la nivel internaționale, în cadrul unui discurs rostit la Columbia, drept război rece.

Astfel că nu discutăm despre un conflict propriuzis, ci mai degrabă, de o expresie strategică și diplomatică, dacă l-am cita pe politologul francez J.F.Frevel.

T. Parish în Enciclopedia războiului rece, definește războiul rece astfel: termenul geenral pentru conflictul ideologic, politic,militar și strategic de după anul 1945 dintre aliații occidentali – conduși de SUA – pe de o parte, și URSS și alte țăricomuniste, pe de cealaltă parte.

II. 2.  Cadrul general. Perspectiva asupra războiului rece.  Analiză descriptivă. Periodizare

Acest ciudat fenomen al secolului al XX –lea, în care un conflict politico- militar, ia naștere sără a se face o declarație de război și se finalizează fără a se semna un tratat de pace, își are originiile la sfârșitul celui de al doilea război mondial.

Războiul Rece (1947 – 1991) a constituit o confruntare deschisă non – militară și limitată, ce s-a dezvoltat după cel d-a doilea război mondial între două grupuri de țări ce prezentau sisteme politice și ideologii diametral opuse.

Unul dintre grupuri era alcătuit din URSS și aliații săi, cărora li se mai zicea și Blcoul oriental ori răsăritean, iar cel de-a doilea grup cuprindea SUA și aliații acesteia, denumiți și blocul occidental ori apusean.

La nivel politico – militar a constituit o confruntare între: Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Pactul de la Varșovia.

La nivel economica constituit o confruntare între socialism și capitalism:

La nivel politico – ideologic a constituit o confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile totalitare comuniste.

Din punct de vedere al serviciilor secrete, a constituit o confruntare între serviciile occidentale de „intelligence” și servicile de poliție politică ale regimurile comuniste.

Războiul Rece a dominat politica externă a URSS și a SUA încă din anuș 1947, când s-a utilizat pentru prima dată conceptul, și pînâ la colapsul URSS din anul 1991.

Din punct de vedere al mijloacelor folosite, Războiul Tece a constituit un conflict unde s-au folosit presiunea economicp, manevrele diplomatice, ajutoare selective, propagandă, asasinate, operațiuni militare de mică intensitate dar și iminentul război pe scară înaltă.

Războiul Rece s-a finalizat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste și implicit a URSS, marea putere care s-a confruntat cu SUA, iar umanitatea ce a rămas este dominată de o unică super putere.

„Limitele umanului” (Goethe), ca și cele ale puterii au devenit evidente: După sfârșitul celui de-al doilea război mondial umanitatea a trăit în umbra presantă a unui al treilea război mondial între cele două Superputeri mondiale (SUA -Uniunea Sovietică), cu mijloace de luptă atomice. Sub presiunea amenințării nucleare, cele două Superputeri au încercat să evite confruntările războinice directe, însă chiar și fără un al treilea război mondial, umanitatea este presată de alte două complexe generatoare de pericole – tensiunile Nord-Sud și distrugerea mediului înconjurător.

Ca o desăvârșire a evoluțiilor istorice, cele două Puteri Mondiale au atins un nou echilibru de forțe global. Prin structurile lor ele au fost, respectiv sunt variante de mari dimensiuni ale tipurilor istorice de Mari Puteri – Uniunea Sovietică, ca putere continentală (Asiria, Sparta), SUA, ca putere maritimă (Cartagina, Atena, Veneția); Uniunea Sovietică a fost din punct de vedere teritorial moștenitoarea parțială a celui mai mare imperiu continental al istoriei, Imperiul mongol și a prestigiosului Bizanț; în timp ce SUA este moștenitoarea și continuatoarea celui mai mare imperiu maritim din istorie, cel britanic.

Ca toate structurile imperiale de putere, Puterile Mondiale au reprezentat și structuri de ordine rivale: „Pax Americana” contra „Pax Sovietica”.

Ambele vor cunoaște o creștere de putere după 1945, rămânând singurele Puteri Mondiale și angajându-se în Războiul rece, conceput ca „o competiție a stemelor”.

Originea războiului rece trebuie căutată încă de la victoria revoluției bolșevice și apariția statului sovietic și de la divizarea marilor puteri pe criterii ideologice bine delimitate. S-a adăugat politica agresivă a Kremlinului în anii celui de-al doilea război mondial, concretizată în câteva acțiuni semnificative, în care regulile după care funcționează democrațiile veritabile au fost brutal încălcate. Avem aici în vedere pactul Ribbentrop-Molotov și protocolul adițional secret din 23 august 1939, invadarea Poloniei, la 17 septembrie, și a Finlandei, la 30 noiembrie 1939. Anexarea statelor baltice Estonia, Letonia și Lituania, în iunie 1940, a Basarabiei și a nordului Bucovinei, luna următoare.

Astfel, deși sursele războiului rece au inclus și elemente culturale și ideologice, el se va manifesta ca o luptă pentru supremație între Uniunea Sovietică și Statele Unite. De notat că, potrivit lui Calvocoressi, cei doi protagoniști se temeau unul de celălalt și, în plus, pe parcursul disputei au făcut și calcule greșite.

Vorbind despre cursa declanșată între cele două superputeri, după 1945, trebuie să facem câteva observații, în primul rând, disputa americano-sovietică avea Europa în prim-plan, dar conflictele armate s-au desfășurat în afara bătrânului continent. În același timp, rivalitatea dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică a fost utilizată pentru ocultarea și rezolvarea unor grave probleme interne de care s-au lovit cele două state.

O caracteristică a confruntării, care a preocupat umanitatea, a fost dimensiunea sa nucleară, ce a activat spectrul unei posibile catastrofe planetare. La 25 septembrie 1949, agenția T.A.S.S. anunța detonarea primei bombe atomice sovietice, punând capăt exclusivității americane în acest domeniu. Ulterior, China, India, Marea Britanie, Franța și alte state vor contribui la lărgirea clubului nuclear, implicând creșterea exponențială a riscului.

Dar, deși asistăm la o cursă a înarmărilor fără precedent, subliniem să administrația Statelor Unite era conștientă de faptul că victoria poate fi obținută fără utilizarea directă a forței împotriva Uniunii Sovietice.

Un alt termen devenit clasic pentru războiul rece este, ”cortina de fier”. Paradoxal, el a fost utilizat mai întâi de ministrul nazist al propagandei Joseph Goebbles. Într-un articol publicat în Das Reich, la 25 februarie 1945, acesta profețea că dacă Germania va capitula se va lăsa imediat o cortină de fier. Imediat după încheierea războiului în Europa, la 12 mai, Winston Churchill îi telegrafia noului președinte american Truman pentru a comenta comportamentul sovieticilor în Germania, apreciind că „a fost trasă o cortină de fier în fața Aliaților”.

Fără îndoială însă că termenul a devenit clasic abia după discursul istoric rostit de Winston Churchill la Westminster College, din Fulton, statul Missouri, la 5 martie 1946.

Bineînțeles, luarea de poziție a lui Churchill, deși el nu mai conducea guvernul britanic la acea dată a stârnit replica violentă a lui Stalin. La 14 martie, Pravda îl ataca pe Churchill, comparându-1 cu Adolf Hitler, fapt ce denotă gradul de nemulțumire a Kremlinului.

La începutul lui 1946, factorii de decizie de la Casa Albă erau la curent cu toate abuzurile sovieticilor, cu atât mai mult, cu cât, la 22 februarie George Kennan, însărcinatul cu afaceri al Statelor Unite la Moscova, expedia la Washington o analiză în cinci capitole a concepțiilor și acțiunilor Uniunii Sovietice. Documentul, intrat în istorie drept telegrama cea lungă (8.000 de cuvinte), denunța politica externă rusească, pe care o considera drept o amenințare pe termen lung la adresa civilizației occidentale.

Se pare că, și sub efectul analizei pertinente a lui Kennan, un excelent cunoscător al realităților sovietice, s-au produs reorientarea și radicalizarea politicii externe americane față de Moscova. Încă de la 28 februarie 1946, vorbind la Overseas Press Club, secretarul de stat James Bymes avea să anunțe acest lucru, confirmat și de documentele de arhivă. Astfel, la 14 aprilie, un raport al Consiliului Național de Securitate trecea în revistă căile de acțiune împotriva comunismului, distingând patru posibilități:

continuarea măsurilor în curs, cu proiectele de programe actuale sau actualizate pentru a pune în practică aceste măsuri;

izolarea;

războiul:

o consolidare mai rapidă a puterii politice, economice și militare a
lumii libere mai accelerată decât la punctul a, cu scopul de a atinge, dacă e
posibil, o stare tolerabilă de ordine între state.

Tocmai în vederea consolidării lumii libere, Statele Unite au inițiat programul de reconstrucție a Europei, cunoscut sub numele de Planul Marshall. Era prevăzut un ajutor financiar distribuit prin intermediul Administrației Cooperării Economice, condusă de Paul G. Hoffman. Cele 13 miliarde de dolari erau distribuite către Austria, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia. Luxemburg, Marea Britanic, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Turcia și Germania de Vest, fiind dirijate în special pentru refacerea industriei și agriculturii.

Planul a devenit public la 12 martie 1947, o dată cu discursul rostit de Truman în fața Congresului. Totodată, momentul marchează debutul doctrinei Truman, bazată pe realitatea că lumea era împărțită în două tabere, democrații și opresorii. Concret, președintele cerea un ajutor imediat de 400 milioane dolari pentru Grecia și Turcia, planul fiind votat la l mai.

Aplicarea programului în Europa a avut efecte economice deosebite, înregistrându-se creșteri între 15 și 25% în statele care au beneficiat de prevederile sale. Uniunea Sovietică, secondată de sateliții ei, a respins însă participarea la Planul Marshall, singurul moment de suspans, de scurtă durată însă, oferindu-1 doar Cehoslovacia.

Periodizarea războiului rece rămâne încă o temă de dezbatere pentru specialiști, existând mai multe opinii. Vom apela totuși, din motive didactice, la o astfel de separare pe etape a celor 45 de ani, cu precizarea că limitele lor sunt mobile și că alte opțiuni pot fi luate în calcul

II.2.1 Primul Război Rece: 1945/1947-1969

O primă etapă, numită de unii cercetători ai primului război rece, începută încă înainte de semnarea tratatului de la Paris, durează până la moartea lui Stalin, deci între 1945 și 1953.

A fost o perioadă în care conflictul a izbucnit chiar dacă nu declarat, între superputeri, numeroase dispute armate fiind consemnate pe mai multe continente, în paralel cu primele măsuri legate de aplicarea doctrinei Truman. Pentru a aminti doar câteva exemple, ne vom referi la primul război din Indochina, la 19 decembrie 1946, forțele franceze fiind atacate la Tonkin de comuniștii viet-minh, la blocada Berlinului și la războiul din Coreea.

Cursa atomică a cunoscut, la rândul ei, o derulare spectaculoasă. La 25 septembrie 1949, agenția T.A.S.S. anunța oficial că Uniunea Sovietică a detonat prima bombă atomică de producție proprie, punând astfel capăt monopolului american, în privința pasului următor, bomba cu hidrogen, deși americanii au reușit primul experiment în Insulele Marshall la l noiembrie 1952, după numai câteva luni, la 8 august 1953, Moscova anunța o realizare similară. Se ajunsese, practic, în situația ca ambele superputeri să fie capabile să declanșeze un conflict nuclear cu efecte catastrofale asupra planetei.

În acești primi ani, un eveniment precum criza Berlinului avea să traseze limitele de demarcație dintre cele două blocuri în Europa, dar, în același timp, el elimina posibilitatea conflictelor militare pe bătrânul continent. Altele erau datele problemei în Asia, în Coreea, de exemplu, apelându-se la războiul clasic, momentul fiind considerat pe drept cuvânt crucial. Primul război rece s-a încheiat o dată cu moartea lui Stalin, în martie 1953, dublată de decizia luată de președintele american Dwight Eisenhower de a face pace în Coreea ( 1953) și Vietman ( 1954).

Perioada de după moartea lui Stalin se prezintă sub forma unei etape complicate și sinuoase, care a durat între 1953 și 1969. Evenimentele s-au succedat cu repeziciune, de multe ori în contradicție cu cursul aparent firesc. Au existat momente de relaxare precum „spiritul Genevei" sau cel de la Camp David, generate de negocierile din 1959, după cum totul a alternat cu o politică sovietică riscantă ori cu una pe „marginea prăpastiei" a altor mari puteri.

În această perioadă, Washingtonul și-a consolidat poziția în Orientul Mijlociu. Congresul va adopta o declarație potrivit căreia Orientul Mijlociu reprezintă regiune de interes național de importanță vitală pentru Statele Unite, ceea ce va rămâne în istorie drept doctrina Eisenhower.

S-a ajuns la incidente majore precum au fost cele din 1956 din Ungaria și Egipt sau criza rachetelor cubaneze din 1962.

Criza rachetelor a avut efecte deosebite pentru evoluția raporturilor dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Conștiente de forța de distrugere pe care o puteau desfășura, forță ce putea genera un cataclism nuclear, fără învinși și învingători, cele două guverne au decis să deschidă o linie telefonică directă între Washington D.C. și Moscova, astfel încât destinderea să fie asigurată printr-un dialog permanent între șefii celor două state.