Notiuni Introductive Privind Functia Publica Si Functionarul Public

INTRODUCERE

Lucrarea “Răspunderea juridică a funcționarului public” este semnificativă pentru că în România nu se punea un mare accent pe tema funcționarului public. Importanța temei o constituie obiectul și anume funcționarul public, mai precis răspunderea funcționarului public.

Natura juridică răspunderii funcționarului public este de drept administrativ, distingându-se prin câteva puncte esențiale răspunderea celor ce își desfașoară activitatea în baza unui contract individual de munca: reglementarea strictă și limitativă a abaterilor disciplinare, obligativitatea cercetării prealabile, în lipsa căreia actul de sancționare este lovit de nulitate, procedura disciplinară și căile de atac împotriva actului de sancționare fiind cu totul distincte față de cele reglementate de dreptul muncii.

Am observat că nici în ultimul deceniu și nici anterior, literatura juridică autohtonă nu a fost prea interesată de o analiză amănunțită și nici în profunzime a statutului funcționarului public și mai ales a răspunderii juridice a funcționarului public.

Răspunderea juridică a funcționarului public fie că e disciplinară, penală, contravențională si patrimonială este una dintre problemele majore a statului. În tratarea chestiunilor legate de drepturile și îndatoririle profesionale ale funcționarilor publici care pentru nerespectarea lor duc la răspunderile juridice am fost nevoită să valorific o serie de noțiuni și principii.

În ceea ce privește reglementarea se impun o serie de clarificări și corelări deoarece anumite deficiențe ar putea da naștere unor interpretări diferite și, de aici, la litigii nesfârșite și soluții divergente. Evoluția legislativă conturează tot mai mult un regim juridic special aplicabil funcționarilor publici și implicit, răspunderii disciplinare a acestora.

CAPITOLUL I: NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC

1.Noțiunea funcției publice

Natura relațiilor între stat și societatea civilă care s-au dezvoltat de-a lungul timpului au avut o influență puternică asupra constituirii funcțiilor publice. Așadar odată cu apariția statului care este înzestrat cu o forță de constrângere a apărut si așa numitul aparat administrativ.

În doctrină este definit statul ca fiind: “o instituție ca având ca suport o grupare de oameni așezată pe un spațiu delimitat, capabilă de a-și determina singură propria sa competență și organizată în vederea exercitării unor activități care pot fi grupate în funcțiile: legislativă, executivă și jurisdicțională.”

Funcția publică de stat reprezintă o situație juridică predeterminată normativ comstituită dintr-un complex unitar de drepturi și obligații prin a căror realizare se înfăptuiește competența organului de stat, contribuindu-se la exercitarea puterii publice în conformitate cu atribuțiile ce îi revin autortităților respective

În opinia autorului noțiunea de funcție publică o putem defini ca fiind organizări instituționale abstracte, care însă au menirea de a realiza un triplu scop: să facă, să pregătească, sau să execute actele juridice.

Funcția publică este acea grupare de atribuții, competențe și responsabilități, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înființat în scopul satisfacerii în mod continuu și ritmic, de către funcționarii publici numiți în aceste funcții, a intereselor generale ale societății.

Funcția publică este definită în conceptul său larg ca fiind o situație juridică predeterminată normativ alcătuită dintr-un complex unitar de obligații și drepturi care prin realizarea lor înfăptuiește competența unui stat exercitându-se puterea publică în conformitate cu atribuțiile care revin respectivei autorități.

Din definiția de mai sus putem distinge urmatoarele trăsături ale funcției publice:

funcția publică este predeterminată deoarece ea este reglementată legal, drepturile și obligațiile care alcătuiesc conținutul său sunt stabilite și nu pot fi create, modificate sau șterse de titularul ei sau de alte subiecte de drept,dacă legea nu le-a conferit o asemenea prerogative;

totodată funcția publică este o situație juridică fiind alcatuită dintr-un complex unitar și interdependent de drepturi și onligații ce revin titularului ei. Această situație juridică îi conferă titularului un statut propriu și nu un simplu conținut de raport juridic;

caracterul propriu al funcției publice îi va conferi numai celui investit anume în cadrul unei autorități pentru a-i realiza competența;

funcția publică are un caracter continuu sau de permanență în timp, în intervalul scurs de la investirea și până la dezinvestirea titularului căruia îi aparține;

funcția publică are un caracter obligatoriu, prin îndatorirea exercitării drepturilor și cea de îndeplinire a obligațiilor care fac parte din conținutul său,rezultând astfel că nu poate fi o facultate sau o posibilitate de genul dreptului subiectiv;

exercitarea practică a funcției se poate realiza numai prin îndeplinirea efectivă a tuturor funcțiilor din cadrul unei autorități;

realizarea funcției publice se indeplinește doar prin exercitarea funcției.

2.Funcția publică administrativă

În sensul restrâns administrativ funcția publică este definită: “ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.”

Funcția publică este situația juridică a persoanei fizice – învestită legal, cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice – ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit.

Din definiția dată de Legea privind Statutul funcționarului public prin atribuție înțelegem ca fiind un complex de drepturi și de obligații de care o autoritate dispune pentru a-și realiza sarcinile. Prin responsabilitate înțelegem obligația de a efectua sau îndeplini o sarcină concretă de serviciu, noțiune ce nu are legatură cu răspunderea pentru neîndeplinirea unei obligații legale. Aceste atribuții si responsabilități sunt determinate de către autoritatea publică sau instituția publică în cadrul cărei funcția publică există și se exercită.

Autoritatea publică o putem defini: “ca o formă organizată și exteriorizată de manifestare a puterii publice într-un mod determinat în cadrul unei funcții fundamentale îndeplinite de stat.” și instituția publică: “o formă organizată menită a desfașura activități din domeniul conducerii serviciilor publice sau al efectuării serviciilor publice aflată, de regulă, în subordinea unei autorități publice.”

Funcția publică este guvernată de o serie de principii care le putem regăsi enumerate și în Legea privind Statutul funcționarului public:

Principiul legalității formulat astfel: toate organele statului funcționează în baza unei ordini de drept care trebuie respectată; acest principiu este conscrat și de Constituția României în art.1 alin. 5, care arată ca respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Principiul imparțialității din care rezultă că funcționarul trebuie să asigure derularea raportului administartiv declanșat la cerere sau din oficiu, fără părtinire, nefavorizând nici una din părți, inclusiv pe sine, motiv pentru care au fost reglementate și incompatibilitățile si conflictele de interese.

Principiul obiectivității presupune soluționarea cauzei date cu respectarea adevărului obiectiv, pe baza stării de fapt stabilite corect.

În exercitarea funcției publice, presupune soluționarea cazului dat cu respectarea adevărului obiectiv, resoectiv pe baza stării de fapt corect stabilite și cu respectarea prevederilor legale integral aplicabile situației, astfel încât propunerea, avziul, decizia etc., să fie temeinice și legale.

Principiul transparenței care permite furnizarea tuturor informațiilor necesare si solicitate, utile soluționării cauzei.

Problema transparenței în activitatea administrației este în prezent pusă cu insistență nu numai pentru administrația publică dar și pentru întreaga viață publică din țara noastră.

Principiul eficenței și eficacității are în vedere rezultatul economic al exercitării funcției și rezultatul social scontat, așteptat de individ, colectivitate, respectiv mijloacele folosite și scopul vizat.

Principiul responsabilității care reglementează încalcarea obligațiilor și atribuțiilor încredințate titularului și care duc la răspunderea juridică a acestuia.

În ceea ce privește responsabilitatea socială a funcționarilor publici, acesta a fost definită prin raportarea conștientă la nevoile sociale, la sarcinile pe care le au și pe care le consideră îndatoriri de prim ordin. Prin acești funcționari publici, responsabili social, realizarea sarcinilor de serviciu, rezolvarea cu promptitudine și seriozitate a problemelor cetățenilor reprezintă felul de a fi și scopul existenței lor sociale

Principiul orientării către cetățean care constă în prestarea la termen și în tocmai a serviciului public solicitat.

Un aspect important al acestui principiu constă în asigurarea transparenței decizionale și implicarea cetățeanului în luarea deciziilor, comunicarea informațiilor care au stat la baza luării deciziilor etc.

Principiuul stabilității în exercitare funcției, adică funcționarii nu pot fi destituiți din funcție decât în temeiul legii.

În sensul că funcționarii nu pot fi eliberați sau destituiți din funcție decât în condițiile și cazurile legal și limitativ prevăzute, iar întreruoerea sau suspendarea temporară ori încetarea definitivă a raporturilor de serviciu din motive neimputabile acestora nu determină pierderea drepturilor legal câștigate și nici a calității de funcționar public păstrat în corpul de rezervă.

Principiul selecției funcționarilor, în vederea numirii și promovării care se fac după criteriul competiției deschise, transparenței, meritelor, dar în baza unui concurs sau examen.

3.Noțiunea funcționarului public

Funcționarul public conform Legii privind Statutul Funcționarului Public este persoana care exercită o funcție publică în mod legal.

Funcționarul public apt pentru misiunea încredințată este titularul investit cu înfăpuirea funcției fără de care nu se poate realiza.

Funcționarul public administrativ este acea persoană fizică care face parte dintr-o autoritate sau instituție care a fost legal investită cu o funcție publică executivă, aflându-se în raporturi ierarhice, care este plătită pentru activitatea prestată și fiind încadrată pentru o perioadă de timp nedeterminată.

Statutul reglementeaza și dispoziții prvind numirea funcționarului public, numire ce provine de la conducătorul autorității sau instituției publice sau de către persoana care are competența legală de numire.

Funcționarii publici nu încheie conform legii un contract individual de munca, însă personalul salariat din aparatul propriu al autorității sau instituției publice care efectuează activități de protocol, gospodărire, întreținere și reparații, dar și alte activități care nu țin de exercitarea prerogativelor de putere, încheie un contract individual de muncă conform legislației muncii.

Trăsaturile funcționarului public le regăsim în definițile noțiuni, așadar funcționarul public poate fi cetățeanul român cu domiciliul în România, trăsătură desprinsă din Constituția României, art. 16 alin. 3:”funcțiile și demnitățiile publice civile sau militare pot fi ocupate de persoane care au cetățenie română și domiciliul în țară”. De aici rezultă că funcționarul public nu poate fi un apatrid sau o persoană cu domiciliul în străinatate.

Legea Nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public reglementează o categorie de funcționari publici care beneficează de un statut special și anume:

structurile de specialitate ale Paralamentului României;

structurile de specialitate ale Administrației Prezindențiale;

structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;

serviciile diplomatice și consulare;

autoritatea vamală;

poliția și alte structuri ale Ministerului Administrației și Internelor;

alte servicii publice stabilite prin lege;

4.Regimul juridic al funcționarilor publici

Regimul juridic al funcționarului public constă în condițiile generale ale investirii în funcție și în formarea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu.

Condițiile generale ale investirii în funcție

Regimul juridic al funcției publice este format din totalitatea sau ansamblul normelor juridice care reglementeză funcția publică respectivă și a raporturilor corelative în privința modului de formare, modificare și încetare.

Numai prin investirea unei persoane într-o anumită funcție se formează raportul de serviciu, persoană care o să devină titulara drepturilor și obligațiilor care fac parte din conținutul raportului juridic care s-a format.

Investirea în funcție constă în actul juridic unilateral de putere al unei autorități care prin respectarea condițiilor legale numește o persoană fizică într-o anumită funcție în scopul de a o exercita conform legii.

Condițiile generale pentru exercitarea funcției publice administrative care trebuie îndeplinite cumumlativ conform Statutului:

condiția referitoare la existența cetățeniei române deoarece persoana care este îndreptățită de a presta asemenea activitate să aparțină statului pe care îl reprezintă și cu ale cărui interese se identifică;

vârsta minimă să fie de 18 ani împliniți, la această vârstă persoana este considerată în deplinătatea facultăților mintale. Persoanele care nu au discernământ sau discernământul le este alterat nu pot fi numiți într-o funcție publică. La această vârstă persoana fizică dobândește capacitate de exercițiu deplină,condiție esențială ocupării unei funcții publice;

starea de sănătate corespunzătoare atestată pe bază de examen medical de specialitate este o altă condiție, care vizează atât aspecul fizic, cât și cel psihic al persoanei;

o altă condiție generală este starea de compatibilitate morală stabilită de Statut:” nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea.”

cunoașterea limbii române scris și vorbit este tratată ca o condiție minimală de cultură generală, indiferent de nivel, dar tratată ca o condiție legală deoarce limba oficială a statului este română;

pregătirea profesională de specialitate sau condițiile prevăzute de lege este o altă condiție generală pentru ocuparea unei funcții publice. Pentru această funcție sunt necesare studiile superioare de lungă sau scurtă durată, studii medii, liceale sau post-liceale ori al specializării. Dacă o parte din studiile care o persoană le are la invesirea în funcție se modifică, această modificare v-a duce la eliberarea funcționarului din funcție;

funcția publică se ocupă prin organizarea unui concurs de recrutare. Intrarea în corpul funcționarilor publici se face cu câștigarea acestui concurs;

condiția declarației de avere în condițiile legii constă în obligația prezentării ei la numirea și eliberarea din funcție conducătorului autorității sau instituției din care face parte;

depunerea jurământului de credință reglementat de Statut:” Jur să respect Constituția, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect și fără părtinire legile țării, să îndeplinesc conștiincios îndatoririle ce îmi revin în funcția publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional și să respect normele de conduită profesională și civică. Așa să-mi ajute Dumnezeu.” , jurământ depus în termen de 3 zile de la emiterea actului de numire;

o ultimă condiție se referă la lipsa sau inexistența incompatibilității între calitatea de funcționar public cu orice altă funcție sau deminitate publică, excepție făcând calitatea sau activitatea didactică,literar – artistică sau științifică;

Formarea raportului de serviciu

După ce condițiile de investire în funcție a persoanei fizice au fost întrunite se face operațiunea investirii (investitura) prin numire, rezultând prin aceasta formarea și exercitarea raportului de serviciu pe o perioadă de timp nedeterminată.

Numirea conform opiniei profesorilor Ioan Santai și Vasile Tabără: este un act de drept administartiv individual emis, de regulă, de conducătorul autorității sau instituției publice, fiind o manifestare de voință exclusivă și unilaterală provenită de la acea parte a raportului juridic care încredințează funcția spre exercitare.

Numirea în funcție se face printr-o operațiune des întâlnită cea a concursului sau examenului de specialitate având condiții specifice cum ar fi: vechimea în funcție, notarea cunoștințelor, calficativele profesionale anterior obținute etc.

Actul administrativ de numire în funcție trebuie să conțină temeiul legal al numirii, numele funcționarului public, denumirea funcției publice, data și locul de la care și unde se exercită funcția, drepturile salariale. Forma actului adminitrativ trebuie să fie scrisă, iar în cazul încălcării unor condiții neesențiale de legalitate (avansare înainte de termen, lipsa avizului sau nedepunerea jurământului) atrage problema valabilității actelor și operațiuniilor emise.

Până la apariția Statutului funcționarii publici încheiau și un contract de muncă rezultând astfel că ei deveneau angajați ai instituției respective. Odată încheiat contractul de muncă ei erau supuși regulilor de dreptul muncii.

În prezent conform Statutului, raportul de serviciu al funcționarului public se exercită pe durată nedeterminată cu excepția cazurilor de ocupare a funcției publice pe o durată determinată sau în cazul funcțiilor temporar vacante în condițiile expres prevăzute de lege.

Modificarea raportului de serviciu

Modificarea raportului de serviciu este manifestarea unilaterală de voință a autorității sau instituției publice, care conferă sau retrage atribuții funcționarului, poate conferi o nouă funcție titularului în mod permanent prin redistribuire de personal, sau în mod temporar prin delegare și detașare.

Ca regulă, funcționarul nu poate negocia drepturile și obligațiile ce formează conșinutul raportului de serviciu în care se află și nici modificarea sau schimbarea lor ulterioară, deoarece cu privire la aceste aspecte decide în exclusivitate autoritatea sau instituția publică la care se află.

Modificarea raportului de serviciu are loc prin:

delegare: care se dispune în interesul autorității sau instituției publicea în care se exercită funcția pentru o perioadă de cel mul 60 de zile calendaristice într-un an. Delgarea reprezintă măsura temporară și unilaterală dispusă de conducerea autorității sau instituției și prin care funcționarul subordonat are îndatorirea de îndeplinire a unor activități în interesul, dar în afara, organului din care face parte.

detașare: reprezentând o măsură unilaterală dispusă de conducere pe timp limitat prin care funcționarul public subordonat are îndatorirea de a îndeplini funcția publică în interesul unei alte autoriăți unde urmează să funcționeze și în care se integrează ierarhic, de regulă, într-o altă localitate.

schimbarea compartimentului în care își desfășoară activitatea funcționarului public este o altă modificare. În acest caz se păstrează clasa și gradul avut de funcționarul public.

mutarea în cadrul altui compartiment care poate fi definitivă și care poate fi dispusă de conducătorul autorității sau instituției și poate fi făcută la cererea justificată a funcționarului. Mutarea poate fi și temporară dar dispusă motivat de conducătorul autorității sau instituției publice, în interesul acesteia și pentru cel mult 6 luni.

un ultim caz de modificare este exercitarea temporară a unei funcției publice de conducere.

Suspendarea raportului de serviciu

Suspendarea reprezintă:”o situație de întrerupere (încetare) temporară sau vremelnică a derulării raportului de serviciu legal reglementată și a cărei finalizare are loc fie prin reluarea acestui exercițiu ori prin încetarea definitivă a relației juridice în cauză.”

Suspendarea de drept atunci când funcționarul public se află într-una dintre situații:

este numit sau ales într-o funcție de demnitate publică, pentru perioada respectivă;

este încadrat la cabinetul unui demnitar;

este desemnat de către autoritatea sau instituția publică să desfășoare activități în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituții internaționale, pentru perioada respectivă;

desfășoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea, în condițiile legii;

efectuează stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat;

este arestat preventiv;

efectuează treatament medical în străinătate, dacă funcționarul public nu se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, precum și pentru însoțirea soțului sau, după caz, a soției ori a unei rude până la gradul I inclusiv, în condițiile legi;

se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, în condițiile legii;

carantină;

concediu de materninate, în condițiile legii;

este dispărut, iar dispariția a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă;

forța majoră;

în alte cazuri expres prevăzute de lege;

Suspendarea raportului de serviciu la inițiativa funcționarului public în următoarele situații:

concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condițiile legii;

concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap pentru afecțiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

desfășurarea unei activități în cadrul unor organisme sau instituții internaționale, în alte situații decât cele prevăzute la art. 81 alin. (1) lit. c);

pentru participarea la campania electorală;

pentru participarea la grevă, în condițiile legii;

Cererea prin care un funcționar public solicită suspendarea raportului său de serviciu se va face în termen de 15 zile calendaristice înainte de dara când se solicită suspendarea.

Angajatorul va emite un act prin care va constata sau va dispune suspendarea cerută de funcționar dar în care va menționa temeiul legal al suspendării, durata și efectele acesteia.

Încetarea raportului de serviciu

Ca și formarea are loc de regulă în mod unilateral dar cu respecatarea formalitățiilor procedurale. Manifestarea de voință a funcționarului public nu are relevanță juridică în lipsa hotărârii organului competent.

Încetarea raportului de serviciu conform Statutului art. 84 alin. (1) este în următoarele situații:

Încetare de drept: la data decesului funcționarului public, la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de declarare a morții funcționarului public, etc.

Încetarea prin acordul părților, consemnat în scris.

Încetarea prin eliberare din funcția publică.

Încetare prin destituire din funcția publică.

Încetare prin demisie.

5. Drepturile și îndatoririle funcționarului public

5.1Drepturile funcționarului public

Materia drepturilor funcționarului public este un demers pe cât de dificil, pe atât de interesant în ceea ce privește abordarea analitică. Poziția profesională pe care funcționarul public o ocupă în structura de personal a unei autorități sau instituție, îl obligă pe acesta la atitudini și conduite specifice.

Dintotdeauna un funcționar public, și cu atât mai mult unul înzestrat cu atribuții de conducere, a fost, este și va fi perceput ca fiind “omul autorității” sau “omul administrației” , iar un astfel de statut îl expune pe cel în cauză la o atenție specială din partea celor care cu care vine în contact.

Dreptul la opinie al funcționarilor publici

Conform Statutului funcționarilor publici, art. 27 alin. (1): “dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat”. Același drept al funcționarilor publici este reglementat și în Constituția României, art. 30 alin. (1) de unde reiese faptul că libertatea de exprimare a gândurilor sau a opiniilor prin viu grai sau în scris sunt inviolabile. La rândul său Convenția Europeană a Drepturilor Omului art. 10 stabilește că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.

În același text: dreptul la opinie a funcționarilor publici, mai regăsim drepturi cum ar fi: dreptul funcționarilor publici de a adera la opiniile altora ( dreptul de a se înscrie într-un partid politic, dreptul de a adera la un sindicat, libertatea de conștiință a funcționarilor publici, dreptul funcționarilor publici la exteriorizarea opiniilor lor etc.).

Dreptul funcționarilor publici de a nu fi discriminați

Potrivit art. 27 alin. (2) din statut: “este interzisă orice discriminare între funcționarii publici pe criterii politice, de apartenență sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine socială sau orice altă asemenea natură.”

Același drept îl regasim reglementat și în Constituția României, art.4 alin.(2) și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului art. 14.

Dreptul funcționarilor publici de a fi informați

“Funcționarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut și care îl vizează în mod direct.” conform Statutului art. 28.

Funcționarul public se bucură de dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în privința sa ori a carierei sale de către factorii de decizie competenți, indiferent dacă deciziile au fost luate sau nu în aplicarea Statutului sau a altor norme din materia funcției publice.

În doctrină s-a arătat că această dispoziție este inutilă, întrucât nicio decize care îl privește pe funcționarul public nu produce efecte dacă nu este adusă la cunoștință celui căruia i se aplică.

Dreptul funcționarilor publici la grevă

În termeni generali, greva se constituie într-o întrerupere colectivă și concertată a muncii la care salariații recurg în scopul de a primi satisfacție pentru anuire revendicări ale lor.

Dreptul la grevă a funcționarilor publici este garantat atât de Statut cât și de Constituția României.

Art. 28 al Statutului consfințește dreptul la grevă, conform căruia:”Funcționarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă, în condițiile legii, cu respectarea principiului continuității și celerității serviciului public.”

Exercitarea dreptului la grevă intervine atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eșuat, fiind astfel soluția ultimă, extremă prin care patronatul (administrația) trebuie convins să satisfacă revendicările salariaților. Se impune a se face precizarea că sunt licite doar grevele care-și propun și afirmă interese profesionale, economice și sociale, fiind excluse cele politice.

În cazul funcționarilor publici, una din problemele sensibile legate de exercitarea efectivă a acestui drept, ține de asigurarea, pe perioada derulării unui astfel de conflict de muncă, a continuității serviciului public pe care greviștii îl deservesc.

Dreptul la salariu al funcționarilor publici

Dreptul la salariu al funcționarilor publici se compune din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului, sistemul de salarizare urmează să fie stabilit prin lege specială privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.

Din Legea nr. 284/2010 putem deduce următoarele idei:

funcționarii publici beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază, dacă și în măsura în care își desfășoară activitatea profesională în “condiții periculoase sau vătămătoare”;

acest spor este unul variabil, legea nestabilind un nivel absolut al acestuia, ci doar un prag procentual maxim pe care un atare spor îl poate atinge,raportat la salariul de bază;

că marimea concretă a acestui spor este stabilită de ordonatorul principal de credite sub a cărui autoritate se găsește funcționarul public în cauză;

decizia prin care ordonatorul principal de credite o emite spre a stabili cunatumul propriu-zis al sporului la care este îndreptățit un oarecare funcționar public nu poate fi în mod legitim confecțiomată decât numai dupa consularea prealabilă a sindicatului constituit la nivelul autorității publice în al cărei cadre își desfășoară activitatea funcționarul în cauză.

Dreptul la concediu de odihnă, repaus zilnic și săptămânal

Acest drept are în vedere refacerea forței fizice și a celei psihice a funcționarului, consumată în activitățiile profesionale, dar și asigurarea sănătății celui în cauză. În cazul în care funcționarul se află în perioada concediului de boală, de maternitate sau concediu pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raportul de serviciu nu poate înceta sau nu se poate modifica decât cu acordul funcționarului în cauză.

Timpul de muncă a funcționarului public este de 8 ore pe zi, 5 zile lucrătoare pe săptămână.

Dreptul la pensie și la alte drepturi de asigurări sociale de stat potrivit legii ale funcționarului public

Acest drept reprezintă o formă de retribuire a funcționarului public conferită la încetarea funcției ca urmare a îndeplinirii condițiilor legale referitoare la vârstă,vechime în funcție și stagiul de cotizare.

Dreptul de a beneficia gratuit de uniforma

Pentru anumite categorii de funcții nu doar că există dreptul de a beneficia de gratuitatea uniformei dar este o obligație a funcționarului public de a o purta pe tot parcursul exercitării atribuțiilor.

Dreptul la protecția legii

În timpul exercitării atribuțiilor, funcționarul public beneficează de protecția legii. Se poate spune că protejându-l pe funcționar, autoritatea se protejează implicit pe ea însăși.

Dreptul la despăgubiri

Dacă funcționarul public în momentul îndeplinirii atribuțiilor suferă un prejudiciu material, din culpa autorității sau instituției publice, aceasta din urmă este obligată la plata unor despăgubiri, funcționarul public având dreptul la acestea.

5.2Îndatoririle funcționarului public

Obligația de profesionalism, imparțialitate și inițiativă

Art. 43 al Statutului vorbește despre această îndatorire a funcționarului public și anume: “(1) Funcționarii publici au obligația să își îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici.

(2) Funcționarii publici de conducere sunt obligați să sprijine propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătățirii activității autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și a calității serviciilor publice oferite cetățenilor.

(3)  Funcționarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională și civică prevăzute de lege.

Activitatea politică

Art. 44 din Statutul funcționarilor publici ne vorbește despre această obligație:

“(1) Funcționarilor publici le este interzis să ocupe funcții de conducere în structurile sau organele de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform statutului acestora, ale organizațiilor cărora le este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice sau ale fundațiilor ori asociațiilor care funcționează pe lângă partidele politice.

(2) Înalților funcționari publici le este interzis să facă parte din partide politice, organizații cărora le este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice sau din fundațiile ori asociațiile care funcționează pe lângă partidele politice.

(3) Funcționarii publici au obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizație căreia îi este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice.”

Obligația de responsabilitate și legalitate

Obligația de responsabilitate le revine funcționarilor publici deoarece ei răspund pentru atribuțiile ce le revin din funcția publică, precum și de atribuțiile ce le sunt delegate. Funcționarul public poate refuza în scris dar motivat dispozițiile date de organul ierarhic superior dacă acesta le consideră ilegale. Dacă se ivește o asemenea situație funcționarul public are obligația de a anunța superiorul său.

Obligația de discreție

Exercițiul acestei obligații vizează toate faptele și informațiile de care funcționarul public are cunoștiință și care au legatură cu serviciul său, interese de natură să-i compromită independența.

Obligația de soluționare a lucrărilor cu profesionalism

Această obligație a funcționarilor publici are în vedere faptul că lucrările repartizate unui funcționar trebuie rezolvate în termenele stabilite de către superiori lor. Le este interzis funcționarilor publici să primească direct cereri și să le rezolve sau să vorbească direct cu petenții, cu excepția cazului cand aceste atribuții le sunt stabilite.

Realizarea sarcinilor de serviciu, rezolvarea cu promptitudine și seriozitate a problemelor cetățenilor reprezintă felul de a fi și scopul existenței lor sociale.

Declarația de avere

Declarația de avere reprezintă un act personal, cu caracter irevocabil, care poate fi însă rectificat de către autorul lor. Declarația de avere trebuie să cuprindă toate bunurile proprii ale funcționarului, cât și bunurile comune, sau cele deținute în indiviziune cu alte persoane.

Declarația de avere se depune atât la numirea într-o funcție cât și la încetarea raportului de serviciu de către funcționarul public, în condițiile legii și se actualizează anual, potrivit legii. Această declarație se va prezenta conducătorului instituției sau autorității publice.

Respectarea regimului juridic al conflictelor de interese și incompatibilității

Art. 49 din Statut: “Funcționarii publici au obligația să respecte în tocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii.”

6.Clasificarea funcției publice și categoriilor de funcționari publici

În ceea ce privește această clasificare trebuie să știm că între funcția publică și titular există o stransă legătură indisolubilă, astfel încât clasificare funcției publice reprezintă totodată o clasificare a funcționarilor.

După nivelul atribuțiilor, mai exact a competenței încredințate funcționarului:

funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;

funcții publice corespunzătore categoriei funcționarilor publici de conducere;

funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de execuție;

Înalții funcționari publici la nivel central sunt secretarul general al Guvernului și adjunctul său, dacă nu au rang de ministru , secretarul general și adjunctul său din cadrul ministerelor și alte organe de specialitate ale administrației, precum și inspectorul guvernamental/comisar general.

La nivel teritorial din categoria înalților funcționari publici avem prefectul și subprefectul.

Funcționarii publici de conducere curpind următoarele persoane: secretarul unității administrativ-teritoriale, directorul genera și adjunctul, directorul și directorul adjunct din cadrul ministerelor și al celorlate organe de specialitate ale administrației publice centrale, directorul executiv și directorul executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale organelor administrației publice centrale, șeful servicii și funcții asimilate, șeful de birou și funcții asimilate.

Categoria funcțiilor publice generale de execuție cuprinde următoarele clase:

clasa I-a include consilierii, inclusiv juridici, auditorii, experții, inspectorii și funcții asimilate;

clasa a II-a cuprinde referenții de specialitate și funcții asimilate;

clasa a III-a include referenții și funcții asimilate;

Funcțiile publice sunt structurate pe grade profesionale: superior, ca nivel maxim, principal, asistent, debutant (în cazul auditorilor mai puțin).

Dispozițiile funcționarilor de conducere sunt obligatorii pentru funcționarii de execuție, aceștia din urmă trebuie să de conformeze și să se subordoneze primilor.

După cerințele privind nivelul studiilor absolvite Statutul reglementează următoarele clase necesare ocupării funcției publice:

clasa I-a: funcțiile ce necesită studii universitare de licență sau superioare de lungă durată cu diplomă de licență sau echivalentă;

clasa a II-a: funcțiile ce necesită studii superioare de scurtă durată absolvite cu diplomă sau echivalentă;

clasa a III-a: funcțiile publice ce necesită doar studii liceale/medii absolvite cu diplomă de bacalaureat;

După sfera atribuțiilor încredințate funcționarilor avem:

funcții publice generale care reprezintă ansamblul responsabilităților și atribuțiilor cu caracter general comune tuturor autoritățiilor și instituțiilor pentru a putea realiza compentențele generale.

funcții publice specifice care reprezintă ansamblul responsabilităților și atribuțiilor cu carcater specific unor autorități și instituții publice, în vederea realizării competenței lor specifice.

După vechimea și durata funcției distingem:

Debutanții care sunt persoanele numite în funcții de execuție, care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice de grad profesional debutant și nu îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea unei funcții publice definitive.

Definitivii care sunt debutanții titulari de funcție, persoanele titularizate prin concurs având vechimea minimă în specialitate corespunzătoare funcției publice de 12, 8 și 6 luni corespunzătoare nivelului de studii absolvite și care intră în Corpul funcționarilor publici.

După modul de investire distingem:

funcționari publici;

personalul (auxiliar) din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice care nu exercită prerogativele de putere publică;

După competența teritorială avem:

funcționari centrali sau guvernamentali, respective de stat;

funcționari teritoriali sau locali;

După gradul de strictețe a dispciplinei și modul de subordonare distingem:

funcționari civili;

funcționari militari;

După carcaterul omogen sau neomogen al atribuțiilor putem distinge:

funcții tipice (generale și speciale);

funcții atipice (arhitect, comisar, manager public).

CAPITOLUL II: RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC

1.Conceptul de răspundere administrativă

În domeniul științei dreptului se conturează distincția dintre noțiunile de răspundere și responsabilitate, distincție ce își are originea în tezele filozofice cu privire la delimitarea fenomenului răspunderii sociale față de cel al responsanbilității sociale.

Această delimitare se evidențează sub mai multe aspecte în ceea ce privește dreptul administrativ. În primul rând, responsabilitatea și răspunderea autorităților administrației publice sunt analizate de dreptul administrativ. În al doilea rând, aceste fenomene sunt analizate de dreptul administrativ în legatură cu funcționarii publici. Iar, în al treilea rând, dreptul administrativ se preocupă de cercetarea responsabilității cetățenilor față de normele juridice, respectiv a răspunderii acestora în cazul încălcării lor.

În activitatea pe care o desfășoară, funcționarii publici trebuie sa respecte legile și celelalte acte normative cu caracter legal aplicabile raporturilor sociale în care participă, precum să și îndeplinească obligațiile legale ce le revin din funcția care o exercită.

Încălcarea tuturor acestora, inclusiv a îndatoririlor de serviciu, cu vinovăție, antrenează răspunderea juridică pentru abaterile comise.

Răspunderea juridică “intervine pe terenul răului înfăptuit”, adică în urma săvârșirii unei abateri. Ceea ce este specific abaterilor săvârșite de funcționarii publici e faptul ca ele pot interveni în timpul exercitării funcției, în legătură cu exercitarea acesteia sau, pur și simplu, prin abaterea de la anumite norme care nu au o legătură directă, nemijlocită cu funcția, dar care pun sub semnul întrebării prestigiul funcționarului public.

Dacă funcționarul public respectă prevederile legale și procedurile administrative aplicabile autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea nu se poate angaja răspunderea juridică a acestuia. Dacă funcționarul public suferă un prejudiciu material, în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, din vina autorității publice, aceasta din urmă este obligată să-l despăgubească pe acesta.

Potrivit doctrinei actuale putem vorbi de patru forme ale răspunderii și anume: a) răspunderea administrativ- disciplinara; b) răspunderea contravențională; c) răspunderea patrimonială; d) răspunderea penală.

2.Răspunderea adminitrativ – disciplinară a funcționarului public

Există ca în orice raport juridic, drepturi și obligații din partea subiectelor, încălcarea acestor obligații conducând spre atragerea sancțiunii adminisrativ – disciplinară.

Într-o accepție foarte largă, înțelegem să definim răspunderea administrtiv – disciplinară ca fiind situația determinată de fapta ilicită a funcționariului public de a încălca cu vinovăție obligațiile de serviciu pe care le are conform funcției deținute.

Abaterea disciplinară este încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege.

Statutul enumeră abaterile disciplinare în art.77 alin. 2:

întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;

absențe nemotivate de la serviciu;

nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter;

manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice din care face parte;

desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic;

refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;

încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții privind funcționarii publici, stabilite prin lege;

alte fapte prevăzute prin acte normative speciale;

Abatarea disciplinară a fost definită ca reprezentând fapta săvârșită cu vinovăție de către funcționarul public prin care acesta încalcă obligațiile ce-i revin din raportul de funcție publică sau în legătură cu acesta și care afectează statutul său socio-profesional și moral.

În altă opinie, abaterea disciplinară a fost definită ca abaterea săvârșită, în general, de la îndatoririle de serviciu, din culpa funcționarului public și care nu constituie o infracțiune, fiind sancționată, de regulă, de către organele administrative, iar nu de către instanțele judecătorești.

După cum sunt regelmentate de Statut, abaterile disciplinare le putem clasifica astfel:

după conduita lor: abateri active, comisive (intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal, nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice din care face parte, desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic ); abateri pasive, omisive (întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor, neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor, absențe nemotivate de la serviciu, nerespectarea în mod repetat a programului de lucru, refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu); abateri cu character mixt (încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții privind funcționarii publici, stabilite prin lege);

după obiectul juridic lezat avem: abateri care aduc atingeri direct activității funcționarului public, abateri care vizează în special raportul de serviciu și abateri care aduc atingeri valorilor deontologice ale funcționarilor publici;

după cauza lor distingem următoarele abateri: fapte comise în timpul exercitării îndatoririlor de serviciu, fapte comise în legătură cu exercitarea funcției publice, fapte comise prin încălcarea unor norme care nu au legătură directă, nemijlocită cu funcția publică;

după actul normativ care le consacră: abateri disciplinare consacrate de Statutul funcționarilor publici și abateri disciplinare consacrate în acte normative ce reglementează un anumit aspect, o anumită parte a activității administrative.

Trăsăturile abaterii disciplinare:

atrage o răspundere de drept public;

intervine numai în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturi de drept public;

subiectul activ este un funcționar public, iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituția publică la care acesta este încadrat;

abaterile și sancțiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau, în baza acestora, prin statute speciale;

procedura de constatare, aplicare și contestare a sancșiunilor disciplinare este supusă unor norme speciale.

3.Condițiile răspunderii și principiile de drept

3.1 Condițiile răspunderii administrativ – disciplinară

Condițiile răspunderii sunt în general,cele ale oricărei răspunderi juridice, dar cu anumite particularități.

O primă condiție ar fi ca persoana trasă la răspundere să aibă calitatea de funcționar public.

Asta înseamnă că cel în cauză trebuie să dețină în mod legal atibutul de putere răspunderea intervenind pe toată durata menținerii acestei calități de la investire până la încetarea deținerii funcției pentru cazurile sau cauzele prevăzute de statut. Uneori, chiar abaterea, mai precis aplicarea sancțiunii reprezentând o împrejurare de încetare a raportului de serviciu (în cazul destituirii).

Dacă o persoană este neinvestită sau investită nelegal, ori are altă calitate nefiind subiect calificat nu se află în raport de serviciu, abaterile nu se pot numi abateri disciplinare, ci abateri de alta natură dacă a produs un efect juridic ilegal.

Și funcționarul public detașat sau delegat, va fi subiect al răspunderii disciplinare, dar problematica vizează relațiile sale de serviciu cu autoritatea sau instituția unde acesta își desfășoară activitatea temporar.

A doua condiție a răspunderii administrativ – disciplinară este să existe o abatere disciplinară, fapta ilicită având ca obiect relațiile sociale, ordinea și disciplina serviciului public înfăptuit prin funcția executivă concretă.

Fapta poate fi produsă prin omisiune (inacțiune) sau comisiune (acțiune) încălcându-se astfel o obligație legală ce decurge din norme de comportament, regelementări, dispoziții ierarhice, etc. Fapta trebuie comisă în momentul executării sau în legătură cu atribuțiile de serviciu deoarece comiterea ei în altă împrejurare nu se poate numi abatere disciplinară ci de altă natură.

O a treia condiție ar fi ca fapta comisă să aibă drept consecință perturbarea desfășurării normale a activității publice executive, împiedicându-se astfel derularea ei sau afectând calitatea acesteia, fie de cel în cauză, fie de altul sau de alții. Abaterea disciplinară presupune fapte consumate, nu tentative sau încercări neconsacrate legal.

A patra condiție este raportul de cauzalitate între fapta disciplinară și rezultatul perturbator, în sensul că bunul mers al serviciului public care nu a fost prestat sau s-a prestat în mod defectuos se datorează săvârșirii faptei disciplinare.

Dacă rezultatul produc sau abaterea nu a avut un efect ilicit, nu mai suntem în preajma unei abateri disciplinare ci în prezența unei împrejurări inapte de a produce consecințe sancționatorii sau producătoare de efecte ale altor ramuri de drept.

Vinovăția celui care a produs fapte trebuie să existe este o ultimă condiție a răspunderii disciplinare. Vinovăția a fost definită ca fiind “atitudinea psihică a subiectului față de fapta săvârșită și de rezultatul acesteia”.

Cerința existenței vinovăției este citată și în art. 77 alin. 1 din Statut care definește abaterea discipinară ca fiind: ”Încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a acestora.”

Vinovăția autorului răspunderii poate îmbraca diverse forme, cum ar fi intenția sau culpa, legea nefăcând nici o distincție în acest sens.

3.2 Principiile de drept

Ca orice răspundere juridică și răspunderea disciplinară este guvernată de aceleași principii de drept dar principiile răspunderii diciplinare dobândesc o apilcabilitate proprie formulate în Hotărârea de Guvern nr.1210/2003.

Principul legalității răspunderii constă în faptul că răspunderea disciplinară nu poate opera în alt mod decât în cazurile expres prevăzute de Statut în art. 77 alin. 2 sau în cazurile prevazute de regulamente proprii și cu aplicarea sancțiunilor prevăzute expres în art. 77 alin.3 din Statut.

Răspunderea diciplinară conform acestui principiu nu poate opera decât în scris și în limitele stabilite, conform unei anumite proceduri derulate de organe legal investite.

Principiul răspunderii proprii sau personale prin care răspunderea revine doar celui vinovat de comiterea abaterii, la fel și sancțiunea abaterii. Nimeni nu poate răspunde pentru abaterea comisă, sub nici o formă, deoarece formele de participație cum sunt instigarea, complicitatea, etc. nu au valoare juridică în această materie dacă nu există autorat în comiterea abaterii proprii și distincte.

Principiul răspunderii pentru fapta săvârșită cu vinovăție, deci a răspunderii subiective bazată pe intenție sau culpă, operând prezumția de nevinovăție, ceea ce obligă autoritatea să efectueze cercetări prealabil asupra faptei imputate pentru a dovedi vinovăția celui cercetat. Desigur, forma vinovăției, precum și întinderea ei vor fi determinate la individualizarea și severitatea sancțiunii aplicate.

Principiul unicității răspunderii potrivit căruia funcționarul public care săvârșeste o faptă ilicită i se va aplica o singură sancțiune nu mai multe, sancțiune ce are aceeași natură juridică ca și norma încălcată.

Există și o excepție de la acest principiu și anume aceea când prin aceeași faptă se încalcă norme de drept de natură diferită concomitent cu declanșarea unor forme diverse de răspundere juridică având scopuri diferite.

Principiul celerității sau operativității tragerii la răspundere și a punerii în executare a sancțiunii, însemnând că reacția în urma abaterii trebuie sa fie cât mai apropiată de momentul comiterii, fără amânări sau tergiversări nejustificate.

Principiul justiției sau proporționalității răspunderii în conformitate cu care se impune corelarea răspunderii cu fapta săvârșită sub aspectul gradului și formelor de vinovăție, a repetabilității ei, ori cu întinderea pagubei produse, printr-o corectă și concretă individualizare sau proporționalizare a sancțiunii, deci o corelare a severității răspunderii cu gravitatea abaterii.

Prezumția de nevinovăție prin care funcționarul public nu este considerat vinovat până la momentul când se demosntrează vina acestuia.

Garantarea dreptului la apărare prin care funcționarul public are posibilitatea invocării dovezilor de apărare , audierea lui și asistarea de către un apărător sau de a fi reprezentat.

Contradictorialitatea procedurii, în sensul exprimării cu privire la orice act sau fapt disciplinar sesizat comisiei disciplinare de către cei aflați în divergență de poziții procedurale.

4.Sancțiuniile disciplinare și clasificarea sancțiunilor

4.1 Sancțiunile disciplinare

Sancțiunea disciplinară a fost definită în dreptul francez:”Sancțiunile administrative sunt sancțiunile care au fost instituite pentru asigurarea respectării regulilor ce permit funcționarea servciilor publice, sau vizând activități supuse, prin lege, supravegherii administrative.”

Noțiunea de sancțiune este definită în doctrina occidental în sens larg ca reprezentând toate mijloacele prevăzute de lege pentru asigurarea executării unei legi. În sens restrâns sancțiunea desemnează consecințele prejudiciabile care rezultă pentru autorul faptei din violarea legii. Acesta tinde la restaurarea ordinii violate printr-o compensație echivalentă.

În Legea Nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici nu se definește sancțiunea disciplinară, ci doar arată care sunt acestea în art. 77 alin. 3.

În doctrină s-au identificat mai multe trăsături ale sancțiunilor diciplinare:

au caracter legal, în sensul că nu pot intervene în absența unei dispoziții legale;

intervin ca urmare a săvârșirii unei abateri disciplinare;

constituie un act unilateral al conducerii unității;

sunt măsuri de constrângere;

urmăresc fie înlăturarea unei stări de pericol, fie protecția unor persoane, au unor colectivități ori a unor bunuri, fie ocrotirea unor interese persoanle sau obștești ori prevenirea săvârșirii unor fapte antisociale;

unele sancțiuni au caracter general, adică se aplică tuturor categoriilor de funcționari publici, iar altele au caracter specific, adică sunt aplicabile doar unor categorii de funcționari publici;

au caracter personal;

nu este admis cumulul de sancțiuni disciplinare, funcționarul răspunzând printr-o singură sancțiune aplicată;

4.2 Clasificarea sancțiunilor

Clasificarea sancțiunilor se poate face după mai multe criterii după cum urmează:

După modul lor de consacrare sunt:

sancțiuni generale – prevăzute de Statut;

sancțiuni speciale – cuprinse în statute și regulamente proprii ori speciale cu caracter derogator;

După conținutul lor, pot fi:

nepecuniare – mustrarea scrisă;

pecuniare – diminuarea drepturilor salariale;

mixte – destituirea;

După modul de sesizare al autorului actului de aplicare:

sancțiuni ale conducătorului autorității ori a persoanei care are competența legală de numire în funcția publică, aplicate în mod direct – mustrare;

sancțiuni de la conducătorul autorității sau instituției din care face parte la propunerea comisiei disciplinare – destituirea din funcție;

După influența lor asupra raportului de funcțiune sau de serviciu:

sancțiuni ce nu influențează această relație – mustrare;

sancțiuni care modifică raportul – trecerea în funcție inferioară;

sancțiuni care desfințează raportul – destituirea din funcție;

După durata de timp necesară radierii lor de drept din dosarul propriu al funcționariului:

sancțiuni ce au nevoie de o perioadă de 6 luni – mustrare;

sancțiuni ce au nevoie de o durată de 1 an – trecerea în funcție inferioară;

sancțiuni ce au nevoie de 7 ani – destituirea din funcție;

După jurisdicția competentă să soluționeze calea de atac îndreptată împotriva sancțiunii:

competența conducătorului autorității sau instituției față de sancțiunile propuse de conducătorii de compartimente;

competența Agenției Naționale a Funcționarilor Publici pentru cele aplicate de conducătorul organului, la propunerea comisiei disciplinare, inclusiv sesizarea instanței de contencios administrativ;

După gradul severitate ele, se clasifică în conformitate cu prevederile din Statut (art.77 alin. 3):

începând cu cea mai ușoară – mustrarea;

terminând cu cea mai severă – destituirea din funcție;

5.Categorii de sancțiuni generale

Art.77 alin.3 al Statutui arată următoarele sancțiuni disciplinare:

Mustrarea scrisă (art.77 alin.3 lit.a din Statut) care este prima dintre sancțiunile disciplinare și constă într-o atenționare scrisă a funcționarului public cu consecințe păgubitoare sau negative pentru activitatea structurii sau a autorității din care el face parte cel în cauză cu punerea în vedere că i se vor aplica sancțiuni mai severe în viitor și ajungându-se chiar până la destituirea sa din funcție.

Mustrarea se aplică direct de către conducătorul autorității sau instituției publice, la propunerea conducătorului comparimentului în care funcționează cel în cauză.

Împrejurările care determină aplicarea acestei sancțiuni nu sunt prevăzute de lege dar se apreciază a fi următoarele:

săvârșirea primară a unei fapte grave, cu caracter intenționat sau din neglijență gravă sau crasă;

săvârșirea repetată a unei abateri inițial nesancționate, prescrise, anulate;

convingerea autorității că în viitor nu se va mai repeta abaterea în cauză ori altă încălcare de către cel în cauză;

aprecierea organului că nesancționarea ar fi neîdestulătoare față de gravitatea abaterii;

Mustrarea se radiază de drept din dosarul personal al funcționarului public după trecerea unui interval de 6 luni de la aplicare.

Diminuarea drepturilor salarial cu 5-10 % pe o perioada cuprinsă între o lună și până la 3 luni – art.77 alin.3 lit.b din Statut – este o sancțiune cu caracter patrimonial care se aplică funcționarilor publici pentru perseverența lor în săvârșirea abaterilor disciplinare, după ce au fos sancționați cu mustrare sau pentru comiterea unei abateri mai grave, care necesită o sancțiune proporțională cu gravitatea abaterii.

Suspendarea dreptului de avansare în grade de salarizare sau de promovare în funcția publică pe o perioadă de la un an la trei ani – art.77 alin.3 lit.c din Statut.

Se consideră că această sancțiune este o sancțiune disciplinară tipică pentru funcționarii publici, care au drept la avansare în cadrul dreptului lor de carieră.

Deși nu afectează drepturile salariale prezente și certe, suspendarea afecteză posibile și viitoare drepturi salariale văzute prin prisma blocării temporare a avansării și promovării, cu toate că rămâne, în esență, o sancțiune nepatrimonială și cu caracter provizoriu.

Retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcție publică pe o perioadă de până la un an – art.77 alin.3 lit.d din Statut.

Este o sancțiune cu caracter mixt, atât pecuniar, patrimonial cât și profesional, nepatrimonial, cu efecte mixte prin modificarea unilaterală a raportului de serviciu de către autoritate, fără consimțământul funcționarului.

Retrogradarea pe scara sancțiunilor este penultima, fiind o sancțiune severă, premergătoare destituirii din funcție și care se aplică pentru consecințe deosebite pentru autoritatea sau instituția publică. Menținerea celui în cazuă în instituția sau autoritatea publică este imposibilă față de cpnsecințele extrem de negative și pertubatorii ale faptei.

Nivelul funcției inferioare în care poate fi trecut funcționarul public rămâne la aprecierea exclusivă a conducerii autorității sau instituției publice. Astfel, de exemplu, un funcționar public care deține funcția de director poate fi trecut, pe o anumită perioadă de timp de cel mult un an, în funcția de director adjunct sau în funcția de șef de serviciu.

Destituirea din funcție reprezintă cea mai severă sancțiune disciplinară aplicabilă care conduce la încetarea raportului de serviciu, întrerupând cariera și stabilitatea funcției și funcționarului, cu consecințe deosebite și pentru viitor, deoarece o nouă revenire a acestuia nu se mai poate realiza decât prin concurs și nici de la nivelul inițial avut și atins, datorită motivelor imputabile lui și care l-au exclus din corpul funcționarilor publici.

Această sancțiune disciplinară operează în cazul săvârșirii repetate a unei abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave, sau în momentul când intervine motivul legal de incompatibilitate iar funcționarul nu acționează în așa mod să înceteze acest motiv în termenul legal de 10 zile calendaristice de la apariția lui.

Destituirea din funcție și eliberarea se dispun de conducerea autorității ori a persoanei care are competența de numire în funcție.

Pentru analizarea faptelor disciplinare și propunerea sancțiunilor se constituie comisia de disciplină, organizarea și funcționarea ei fiind stabilite prin hotărâre de guvern.

Cercetarea prealabilă este o etapă premergătoare sancțiunii disciplinare deoarece numai după ce funcționarul este audiat și consemnat în scris și fapta este cercetată se poate aplica sancțiunea, sub sancțiunea nulității dacă unul dintre elemente nu este îndeplinit.

Destituirea din funcție și eliberarea se înscriu în cazierul administrativ al funcționarului și destituirea este supusă radierii după trecerea termenului de 7 ani, iar pentru eliberarea din funcție nu este prevăzut un anumit termen după care acesta se poate radia.

CAPITOLUL III: RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ

1.Noțiunea răspunderii contravenționale

Domeniul contravențiilor constituie fără îndoială un domeniu cu implicații profunde și complexe în viața de zi cu zi a cetățenilor și în practica administrativă a autorităților cu atribuții în materie.

Deși materia contavențiilor are o vechime considerabilă, de-a lungul timpului ceea ce s-a schimbat a fost natura juridică a regimului contravențional.

Răspunderea contravențională a funcționarilor publici intervine în situația săvârșirii de către aceștia a unor contravenții în timpul și în legătură cu atribuțiile de serviciu, cum ar fi bunăoară, nerespectarea disciplinei financiare, nerespectarea normelor privind protecția mediului ambiant etc.

În doctrină se susține că “Specificul acestei răspunderi rezidă în faptul ca gradul de pericol social al abaterilor, deși mai ridicat decât al celor disciplinare, dar mai scăzut decât al celor penale, depășește nivelul local al instituției sau al funcției, trecând și asupra societății în general”.

Răspunderea contravențională a funcționarilor publici se angajează în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legptură cu sarcinile de serviciu. Referitor la această prevedere legală, în doctrină s-a subliniat că este vorba despre o răspundere administrativă – contravențională, având în vedere acele fapte ce constituie contravenții, în cadrul răspunderii administrative a funcționarilor publici, săvârșite în timpul și în legătură cu atribuțiile de serviciu, diferite de cele săvârșite în afara activității profesionale, asemeni oricărui cetățean, care implică o răspundere contravențională potrivit dreptului comun în materie.

Răspunderea contravențională face parte din răspunderea administrative, este forma ei cea mai gravă. Unele sancțiuni contravenționale se aplică de către organelle administrației de stat (avertismentu, amenda) și altele de către organele judecătorești (obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității).

2.Trăsăturile răspunderii contravenționale

Potrivit art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, “constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată ca atare prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București”.

Din definiția de mai sus se desprind următoarele trăsături esențiale ale contravenției:

Fapta să aibă un anumit grad de pericol social.

Legiuitorul a urmărit să arate că sub aspectul periculozității sociale, dată de faptă în materialitatea ei prin valori sociale pe care le vatămă, cât și de periculozitatea autorului acesteia pentru societate, prin atitudinea sa subiectivă față de faptă, conravenția este situată imediat după infracțiune, dar se situează deasupra celorlalte adabteri administrative ori a abetrilor disciplinare.

Pentru a cunoaște gradul de pericol social trebuie să se aibe în vedere și aprecierea urmărilor fapte ilicite, astfesl un grad de pericol social ridicat îl au contravențiile în materie financiară, deoarece acestea protejează valorile importante pentru bunul mers al întregii societăți.

Contravenția este o faptă săvârșită cu vinovăție.

Doar în cazul în care fapta este săvârșită cu vinovăție putem vorbii despre contravenție. Vinovăția sub forma culpei pentru a putea fi sancționată trebuie sa fie regelementată expres în actul normativ care o sancționează și totodată o și reglementează. Așadar, oricare dintre formele vinovăției cu care este săvârșită contravenția se sancționează.

Când fapta este săvârșită cu intenție ne putem referi la:

intenție directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea ori comiterea acelui rezultat;

intenție indirectă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu urmărește ca el să se producă, însă acceptă posibilitatea intervenției lui.

Așa cum contravenția săvârșită cu cele două formele ale intenției, așa și culpa se împarte în două categorii prin care se poate săvârși:

atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă și socotește fără temei că nu se va produce, situație care reperezintă ușurința sau culpa cu previziune;

atunci când subiectul activ al faptei nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă, suntem în prezența neglijenței sau a culpei fără previziune.

Contravenția este o faptă prevăzută și sancționată prin acte normative emise de organele competente.

O persoană poate fi trasă la răspundere contravențională numai dacă fapta comisă este prevăzută și sancționată ca atare în mod expres într-o lege, o ordonanță, o hotărâre a Guvernului sau o hotărâre a autorităților administrației publice locale. Ilicitul contravențional are un spectru mai restrâns de exeprimare prin faptul că, în cazul contravențiilor, este stabilită prin lege exact modalitatea de înfăptuire a activităților ilicite.

Actele normative prin care se stabilesc contravenții trebuie să cuprindă:

a) descrierea faptelor ce constituie contravenție; 

b) sancțiunea care urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea.

În cazul în care se aplică sancțiunea amenzii, actul normativ trebuie să cuprindă

limita minimă și maximă a acestei sancțiuni sau, cote procentuale din anumite valori;

c) pot fi cuprinse și anumite tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagube pricinuite prinsăvârșirea contravențiilor.

În legislația contravențională sunt cazuri în care aceleași acte normative reglementează o contravenție identic sub aspectul elementelor dar sub aspectul sancțiunilor pentru săvârșirea contravenției sunt aspecte diferite. În acest moment se dă șansa contravenientului de a ataca procesul-verbal de contravenție în fața instanțelor judecătorești solicitând anularea acestuia, care prin anularea lui, contravenția săvârșită într-adevăr de contravenient, rămâne nepedepsită.

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 prevede în art. 10 alin.1 că dacă acceași persoană a săvârșit mai multe contravenții, sancțiunea se aplică pentru fiecare contravenție în parte.

În cazul în care contravențiile au fost constatate prin același proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției, sancțiunea contravențională aplicată pentru fiecare contravenție din concursul se cumulează, fără să poată depăși dublul maximului amenzii prevăzut pentru contravenția cea mai gravă, sau maximul general de 300 de ore pentru obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității.

Procesul-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a amenzii contravenționale poate fi atacat la judecătoria în a cărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publică în care este numit funcționarul public sancționat. Întrucât Statutul nu cuprinde dispoziții speciale, procedura soluționării contestației este cea reglementată de Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, care constituie legea-cadru în această materie. Astfel, termenul în care poate fi formulată contestația este de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal, iar contestația ca fi depusă la autoritatea publică din care face parte agentul sancționator, care o va înainta judecătoriei competente sau direct la instanța competentă.

3.Subiectele răspunderii contravenționale

Persoana fizică

Subiecte ale răspunderii contravenționale pot fi atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice.

Profesorul Antonie Iorgovan susține în lucrarea sa: “Teoria răspunderii juridice a conturat, teza subiectului activ al răspunderii juridice – autoritatea socială care atrage la răspundere, aplicând sancțiunile juridice, și teza subiectului pasiv al răspunderii – subiectul de drept asupra căruia se aplică sancțiunile juridice.”

Subiectul contravenției este în toate cazurile și în exclusivitate numai funcționarul public, înțeles nu numai așa cum este el definit în Statutul funcționarilor publici, ci în sens larg, inclusiv a celor aleși și a celor din sfera celorlalte puteri ale statului (legislativă și judecătorească).

Răspunderea contravențională mai poate privi funcționarul public, ca persoana fizică, dar în considerarea funcției publice care o exercită, sau mai privi autoritatea sau instituția publică dar în calitate de persoană juridică. Această clasificare a răspunderii vine din simplu fapt că unele atribuții aparțin în exclusivitate unui anumi funcționar public în timp ce altele pot să aparțină autorității sau instituției publice , ca persoană juridică.

Există și cazul pluralității de fapte, a concursului de contravenții care în opinia profesorilor Santai și Tabără este: “când o persoană comite mai multe contravenții fie prin încălcarea mai multor prevederi ale aceluiași act normativ, fie prin încălcarea prevederilor mai multor acte normative, fără să fi fost sancționat pentru vreuna din ele”.

Între pluralitatea de fapte și subiecții răspunderii contravenționale există o strânsă legătură. Pentru a exista pluralitate de fapte sau concursul de contravenții trebuie îndeplinite condițiile:

fapta să fie săvârșită de aceeași persoană;

persoana să comită mai multe contravenții;

sancțiunea să fie aplicată pentru fiecare dintre fapte dar să fie de aceeași natură;

agentul constatator să constate contravențiile simultan;

contravenția să fie sancționată cu obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității, ori după caz, amendă;

În legătură cu sancțiunea contrvențională a persoanei fizice avem la bază o serie de principii: regula este că poate fi contravenient orice persoană fizică, cetățean român, străin sau apatrid, iar excepția este că nu pot avea calitatea de contraveninți minorii până la 14 ani nu răspund contravențional, minorii între 14 și 18 ani au capacitate de exercițiu restrânsă, care se resfrânge și în domeniul răspunderii lor contravenționale, ei răspund contravențional pe jumătate, în sensul că minimul și maximul amenzii se reduc la jumătate din minimul și maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârșită, iar o ultimp categorie sunt militarii în termen care nu răspund contravențional (procesul – verbal de constatare se trimite comandantului unității din care face parte contravenientul, spre a i se aplica, dacă procesul verbal este întemeiat, măsuri disciplinare).

O altă condiție pentru ca o persoană să poată să fi contravenient este responsabilitatea care presupune capacitatea persoanei de a înțelege caracterul periculos al acțiunilor sale. Aceasta presupune un factor intelectiv care constă în capacitatea persoanei de a înțelege ceea ce face, precum și de a distinge între caracterul periculos al unor fapte și caracterul nepericulos al altor fapte, la fel și un factor volativ reprezentând puterea psihică a unei persoane de a se conduce singură, de a fi stăpână pe propriile sale acțiuni, se consideră că persoanele cărora le lipsesc asemenea însușiri, nu pot fi considerate subiecți ai contravenției întrucât faptele lor nu întrunesc o poziție conștientă, altfel că sancțiunea nu ar fi în măsură să le corijeze. Existența discernământului și a stării de responsabilitate se prezumă dar iresponsabilitatea trebuie dovedită deoarece ea este considerată ca fiind o excepție.

Persoana juridică

Rǎspunderea contravenționalǎ a persoanelor juridice își gǎsesc explicația în faptul cǎ persoanele juridice ca entitǎți distincte, în calitatea de subiect de drept pe care o au, le revin obligații distincte. Art.3, alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 stabilește o derogare de la principiul cǎ sancțiunile contravenționale se aplicǎ persoanelor fizice precizând cǎ „persoanele juridice rǎspund contravențional în cazurile și în condițiile prevǎzute de actele normative care stabilesc și sancționeazǎ contravenții”, iar art. 6 , alin. 1 din același act normativ stipuleazǎ cǎ :„ avertismentul și amenda contravenționalǎ se pot aplica oricǎrui contravenient, persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ.

Persoanele juridice răspund contrevnțional în cazurile și în condițiile prevăzute de actele normative care stabilesc și sancționează contravențiile. Pentru a sancționa o persoană juridică trebuie îndeplinite o serie de condiții:

persoanelor juridice nu li se aplică toate sancțiunile contravenționale prevăzute de lege, ci doar amenda și avertismentul;

persoanele juridice se sancționează contravențional doar dacă actele normative care reglementeză sancțiunile prevăd în mod expres faptul că sancționează și acestă categorie de persoane;

În practicǎ s-a constatat, cǎ în unele cazuri, pentru obligații ale persoanei juridice, agenții constatatori au aplicat sancțiuni contravenționale persoanelor juridice, deși pentru acele contravenții actele normative nu prevedeau aceastǎ posibilitate. S-a apelat la aceastǎ practicǎ deoarece este mai ușor sǎ fie sancționatǎ persoana juridicǎ decât sǎ se stabileascǎ persoana fizicǎ vinovatǎ. Un alt aspect care a dus la sancționarea persoanelor juridice în locul persoanelor fizice a fost cuantumul mare al amenzilor fațǎ de salariul mic al persoanelor fizice vinovate de comiterea faptei ilicite.

Conducerea persoanelor juridice, de regulǎ, este asiguratǎ atât de organele unipersonale (manageri, directori, administratori) cât și organe colective (consiliul de administrație, consiliul director). Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice în art. 3, alin. 2 precizeazǎ cǎ actele fǎcute de organele de conducere în limita competențelor conferite sunt actele persoanei juridice. Alin.3 al articolului menționat aratǎ cǎ faptele ilicite sǎvârșite de organele sale de conducere obligǎ însǎși persoana juridicǎ. Din aceste prevederi rezultǎ cǎ faptele contravenționale ale organelor de conducere sunt contravențiile persoanei juridice.

În situația sǎvârșirii unei contravenții de cǎtre organul colectiv de conducere, iar actul nomativ care prevede și sancționeazǎ contravenția stipuleazǎ posibilitatea sancționǎrii persoanei juridice, acesta este subiectul rǎspunderii contravenționale și în consecințǎ sancțiunea se va aplica persoanei juridice. În cazul în care actul normativ care prevede și sancționezǎ contravenția nu stipuleazǎ posibilitatea sancționǎrii persoanei juridice, în situația sǎvârșirii unei contravenții de cǎtre organul colectiv de conducere, sancțiunea se va aplica fiecǎrei persoane fizice ce compune organul colectiv de conducere. Rǎspunderea contravenționalǎ în aceastǎ situație este o rǎspundere pentru participarea culpabilǎ a mai multor persoane la comiterea unei contravenții, nu o rǎspundere solidarǎ.

Opinia profesorului Antonie Iorgovan în legătură cu cele două subiecte al răspunderii contravenționale este: dacă este vorba de una și aceeași faptă contravențională, atunci , logic, aceasta nu poate avea decât “un autor” , care poate fi o persoană fizică (sau mai multe) sau o persoană juridică. După părerea noastră, sancționarea pentru una și aceeași contravenție a directorului (managerului) unei societăți comerciale, de exemplu, și a societății comerciale (persoanei juridice) este contrară literei și spiritului legii.

4.Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei

O faptă trebuie analizată și în raport de împrejurările în care a fost săvârșită. Ea capătă caracter contravențional prin voința legiuitorului. Tot prin voința legiuitorului faptele ilicite săvârșite în anumite condiții li se pot înlătura carcaterul ilicit și în consecință ele un sunt considerate contravenții și un pot fi sancționate.

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 precizează cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei în art. 11 alin. (1) și (2): “Caracterul contravențional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilității, beției involuntare complete, erorii de fapt, precum și infirmității, dacă are legătură cu fapta săvârșită.”

Față de reglementarea similară din Legea nr. 32/1968, actuala enumerare este mai reușită, atât sub aspectul sustanței, cât și al tehnicii de redactare. Se remarca, în literatura de specialitate, ele sunt aproximativ aceleași cu cele care în dreptul penal înlătură carcaterul ilicit al infracțiunii, prevăzute de art. 44-45 din Codul Penal. De aceea, pentru înțelegerea cauzelor de înlăturare a răspunderii contravenționale, pentru Legea nr. 32/1968 nu o făcea, se spunea că trebuie să recurgem la textele Codului Penal care definesc aceste cauze.

În vechea reglementare a legii nr. 32/1968 erau două categorii de prescripții ale sancțiunilor contravenționale, care pe parcurs au fost preluate și de O.G. nr. 2/2001 și anume prescripția executării sancțiunii și prescripția aplicării sancțiuniilor.

Prescripția executării sancțiunilor contravenționale care conform legii nr. 2/2011 executarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii dacă procesul verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului.

“Ordonanța preia soluția din art. 14 teza I din Legea Nr. 32/1968, simplificând însă textul și reținând doar obligația comunicării procesului verbal: Executarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie dacă procesul verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii.”

În reglementarea vechea a Legii nr. 32/1968 executarea sancțiunii avea un termen de prescripție de un an de la data aplicării sancțiunii contravenționale, în timp ce în O.G. 2/2001 termenul de executare se prescrie în termen de doi ani de la aplicare, ordonanța dublează termenul de prescripție. Termenul prevăzut de Legea nr. 32/1968 curgea chiar dacă contravenientul folosea vreuna din căile de atac, O.G 2/2001 renunțând însă la acest text. Exercitarea unei căi de atac suspenda termenul de prescripție până la soluționarea definitivă a cauzei, acesta începând să curgă după soluționarea acesteia.

O altă opinie despre termenul de prescripție este:”în sensul că termenul de prescripție a executării sancțiunii amenzii curgea, așa cum legea o spunea expres, chiar dacă s-au exercitat căile de atac, amenzile respective nemaiputând fi executate silit.”

Ultimul alineat al articolului 14 din O.G nr. 2/2001 privește prescripția executării închisorii contravenționale:” Executarea sancțiunii închisorii contravenționale se prescrie în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, dacă contravenientul nu a optat pentru prestarea unei activități în folosul comunității.”

Prescripția aplicării sancțiunii contravenționale care potrivit Legii Nr. 32/1968 în primul articol prevedea un termen de general de prescripție de 3 luni, pe când O.G Nr. 2/2001 prevede în articolul 13 alin. (1) un termen de la data săvârșirii de 6 luni.

Dacă fapta s-a stabilit că ea constituie contravenție după ce a fost urmărită ca infracțiune, prescripția aplicării sancțiunii nu curge pe tot timpul în care cauza s-a aflat în fața organelor de urmărire penală ori în fața instanței de judecată, dacă înăuntrul termenului general de prescripție s-a făcut sesizarea. Prescripția operează de la data săvârșirii faptei chiar dacă sancțiunea nu a fost aplicată în termen de un an.

Când fapta simplă se consumă printr-un act al persoanei, care o săvârșește instantaneu deoarece momentul începerii cursului termenului de prescripție este ușor de stabilit.

Dificultăți mari s-au ridicat în practică în cazul contravențiilor ce sunt susceptibile, în mod obiectiv, de mai multe perioade de timp pentru fixarea momentului începerii lor. Este cazul contravențiilor care se perpetuează în timp, îndeosebi contravențiile care rezultă din “încălcarea normelor juridice care permit o anumită acțiune numai cu autorizația prealabilă a administrației de stat, exemplu construirea unui imobil”.

O faptă este analizată de legiuitor și ea are un caracter contravențional datorită legiuitorului, care tot prin voința lui i se poate înlătura caracterul ilicit rezultând că nu sunt considerate contravenții și nu pot fi sancționate.

Cazuri care înlătură caracterul contravențional al faptei:

Legitima apărare care o putem defini ca o cauză de înlăturare a carcaterului contravențional al faptei datorită lipsei de vinovăție. Persoana mai exact funcționarul public care pentru a înlătura un act material, direct și imediat împotriva sa sau a altuia sau chiar împotriva unui interes public, comite o contravenție se află în stare de legitimă apărare. Deci rezultă că cel care comite contravenția pentru a înlătura un act material care l-ar putea prejudicia pe el însuși sau pe altcineva, sau chiar un interes public, ripostează prin săvârșirea unei fapte admisă de lege, acesta acționând fără vinovăție ci acționeză constrâns de necesitatea apărării unor valori sociale care sunt puse în pericol.

Legitima apărare este definită ca fiind “ este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului”

Starea de necesitate este starea în care este pusă o persoană în speță funcționarul public să acționeze fără vinovăție pentru a salva un pericol care nu poate fi înlăturat altfel, cum ar fi integritatea, sănătatea, viața unei persoane, sau chiar a lui, sau un bun material al interesului public. Pentru ca această formă să fie recunoscută de lege trebuie îndeplinite și anumite condiții: pericolul să fie real și nu imaginar; acel pericol să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea acestei infracțiuni; pericolul să fie iminent; prin contravenția săvârșită să nu se producă și alte urmări mai grave decât dacă nu se intervenea; fapta să fie comisp ca urmare a survenirii unui pericol neprevăzut; fapta să fie comisă doar în scopul de a salva valorile arătate mai sus.

În doctrină starea de necesitate este definită “este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane, sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmarea faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”.

Ordinul legii și comanda autorității legale este un alt caz justificativ, prin care se acționează doar prin ordin al legii sau fapta de contravenție se săvârșește la comanda unei autorității legale.

Constrângerea fizică și morală nu constituie caz de comitere a unei contravenții dacă făptuitorul (funcționarul public) a fost constrâns fizic sau psihic, nu a putut rezista constrângerii sau dacă prin amenințarea cu un pericol grav, iar fapta nu putea fi înlăturată decât prin comiterea unei contravenții.

Pentru a putea fi constrângere psihică trebuie îndeplinite condițiile:

pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât săvârșind contravenția;

doar dacă este constrâns psihic funcționarul public să săvârșească o contravenție;

asupra funcționarul public să se exercite un act de constrângere psihică de către o persoană printr-o amenințare gravă.

Și în cazul constrângerii fizice trebuie îndeplinite condiții cum sunt:

fapta să fie sancționată drept contravenție și să fie prevăzută de un act normativ;

constrângerea să fie exercitată de o altă persoană astfel încât funcționarul public să nu își poată exprima liber voința;

constrângerea fizică să fie făcută în așa fel încât funcționarul public să nu îi poată rezista.

Cazul fortuit este un alt caz de înlăturare a caracterului contravențional al faptei prin care o persoană săvârșește o contravenție din cauza intervenției unui eveniment imprevizibil care va duce la producerea rezultatului socialmente periculos. Caracterul contravențional al faptei rezultă tocmai din faptul că persoana nu a avut posibilitatea să prevadă intervenția unui eveniment, care a survenit peste activitatea sa.

Condițiile cazului fortuit sunt:

fapta contravențională comisă să fie prevăzută și sancționată de un act normativ;

rezultatul acțiunii să fie consecința intervenției unui eveniment neprevăzut;

împrejurarea sau evenimentul care a intervenit să nu poată fi prevăzut de făptuitor.

Eroarea de fapt este o altă cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei deoarece făptuitorul (funcționarul public) în momentul comiterii faptei nu cunoștea sau dacă cunoștea, cunoștea greșit existența unei stări de fapt, iar dacă cunoștea acest aspect nu se comitea fapta contravențională.

În doctrina juridică eroarea de fapt este definită ca fiind “reprezentarea greșită de către cel care săvârșește o faptă ilicită, a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare determinată de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor date ale realității. Este vorba deci, fie de o ignoranță (absolută) totală, fie de o ignoranță (relativă) parțială”.

Iresponsabilitatea este vorba de situația în care o persoană (funcționarul public) iresponsabilă va comite o contravenție. Iresponsabilitatea din cauza unei boli psihice constituie și ea o cauză care înlatură caracterul contravențional al faptei. Este iresponsabilă persoana care nu-și poate da seama de acțiunile sau inacțiunile sale.

Constatarea iresponsabilității se face de către medici specialiști în cadrul unor instituții medicale de specialitate. În mod just s-a subliniat că aceștia trebuie să se pronunțe asupra capacității psiho-fizice.

Beția involuntară completă (accidentală) este starea în care funcționarul public independent de voința este incapabilă să înțelegă carcaterul acțiunii sau inacțiunii sale și de a fi stăpân pe ea datorită intoxicației cu alcool.

Starea de beție poate avea mai multe forme:

beția accidentală care nu depinde de voința persoanei;

beția voluntară când persoana a consumat substanțe cu voința lui;

beția completă când perosna nu mai are capacitate de a înțelege și a face faptele sale voit;

beția incompletă când capacitatea persoanei psihofizice sunt slăbite;

beția ocazională când beția este provocată întâmplător ca de exemplu la o petrecere;

beția cronică când persoana consumă frecvent substanțe sau băuturi acoolice și se află într-o stare permanentă de intoxicație;

La fel ca și în celelalte cazuri care înlătură caracterul contravențional al faptei și beția are următoare condiții:

starea de beție să fie completă;

când fapta este comisă, făptuitorul să se afle într-o stare de beție care a fost produsă de substanțe sau de acool;

starea de beție să fie accidentală, involuntară, fortuită;

fapta care a fost comisă să fie prevăzută de lege.

5. Sancțiunile contravenționale

Sancțiunile reprezintă consecințele de ordin represiv pe care trebuie să le suporte persoana care a încălcat regulile juridice. Sancțiunile contravenționale, sunt o categorie a sancțiunilor juridice ce se aplicp în cazul săvârșirii abaterilor contravenționale.

Sancțiunile contravenționale sunt reglementate atât de legea-cadru, cât și de legi speciale contravenționale. Legea nr. 32/1968 stabilea că avertismentul și amenda era în mod limpede reglementate ca sancțiuni contravenționale principale, cu toate consecințele teoretice ce decurgeau dintr-o atare calificare, pe când dispozițiile referitoare la confiscare lăsau posibilitatea mai multor calificări: sancțiune contravențională complementară, sancțiune administrativ disciplinară sau măsură de siguranță.

Sancțiunile contravenționale principale conform O.G. nr. 2/2001 art.5 alin.(2) sunt: avertismentul, amenda contravențională, obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității.

O.G. nr. 2/2001 art.5 alin.(3) reglementează sancțiunile contravenționale complementare și anume: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții; suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizației de exercitare a unei activități; închiderea unității; blocarea contului bancar; suspendarea activității agentului economic; retragerea licenței sau avizului pentru anumite operațiuni sau pentru activități de comerț exterior, temporar sau defintiv; desființarea lucrărilor și aducerea terenului în stare inițială.

Pentru o singură contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravenționalǎ principalǎ. Sancțiunile contravenționale principale nu pot fi cumulate, ele se aplicǎ în funcție de pericolul social al faptei comise, în schimb sancțiunile contravenționale complementare care se aplicǎ în funcție de natura și gravitatea faptei pot fi cumulate cu sancțiunile contravenționale principale. Mai mult, se poate cumula o sancțiune contravenționalǎ principalǎ cu una sau mai multe sancțiuni contravenționale complementare.

Cel a aplicat sancțiunea sau agentul constator are obligația de a comunica procesul-verbal de constatare a contravenției.

Calitatea de agent constator este recunoscută următoarelor subiecte de drept: ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului Administrației și Internelor speciali abilitați; primarul; persoanele împuternicite în acest scop de miniștri și de alți conducători ai autorităților administrației publice centrale, de prefecți, președinți ai consiliilor județene, primari, de primarul general al municipiului București, precum și de alte persoane prevăzute în legi speciale.

Două categorii de acte sunt obligatorii de comunicat și anume:

procesul-verbal de constatare a contravenției și aplicare a sancțiunii care se comunică în termen de o lună de la data aplicării, persoanelor interesate;

înștiințarea de plată, în situația în care contravenientului i s-a aplicat sancțiunea contravențională a amenzii precum li atunci când a fost obligat la despăgubire, se comunică de asemenea persoanelor interesate.

5.1 Sancțiuni contravenționale principale

Avertismentul constă în atenționarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite , însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale. Avertismentul se aplică în formă scrisă atunci când contravenientul nu este de față la constatarea și sancționarea contravenției sau în cazul în care sancțiunea contravențională o aplică altă persoană sau organ decât cel care a constatat-o.

Avertismentul se aplică contravenienților care săvârșesc fapte ilicite cu un pericol social redus. De aceea, ea este considerată sancțiunea contravenționalǎ principalǎ cea mai ușoarǎ.

Avertismentul, ca natură intrinsecă, este o sancțiune morală și intervine în cazurile în care fapta e de mică importanță, de gravitate redusă, iar agentul constatator apreciază că acela care săvârșit-o nu o va mai repeta, chiar fără aplicarea unei amenzi.

Avertismentul are douǎ elemente: unul de atenționare (mustrarea contravenienului pentru fapta sǎvârșitǎ cǎruia i se aratǎ pericolul social al faptei sǎvârșite) și unul de recomandare, ca pe viitor sǎ respecte dispozițiile legale. În cazul în care nu le respectǎ i se va aplica o sancțiune mai gravǎ.

Regimul juridic al avertismentului constă în: aplicarea în cazul săvârșirii unei fapte de o gravitate mai mică; este o sancțiune morală; sancțiunea avertismentului poate fi aplicată și dacă actul normativ contravențional nu-l reglementează expres; intervenția avertismentului materializează problema individualizării pedepsei, adică s epedepsește nu doar pentru că s-a păcătuit, ci să nu se mai păcătuiască (lex punit non solum peccatur, sed non peccatur); iar reglementarea actuală este că avertismentul se poate aplica atât scris, cât și oral.

Art. 7, alin. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, stabilește regula potrivit căreia “avertismentul se poate aplica și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede aceastǎ sancțiune”

Sancțiunea contravențională a avertismentului se poate aplica atât în cazul persoanelor fizice cât și în cazul persoanelor jurdice. În situația în care sancțiunea se aplică persoanelor juridice mustrarea și recomandarea se va adresa organului de conducere sau persoanei vinovate de acțiunea sau inacțiunea ilicită prin care s-a comis contravenția.

Amenda contravențională este o formǎ a rǎspunderii contravenționale cu caracter pecuniar și constǎ într-o sumǎ de bani pe care contravenientul trebuie sǎ o plǎteascǎ când sǎvârșește o contravenție cu un grad mai mare de pericol social. Ea este sancțiunea contravenționalǎ cea mai des aplicatǎ în practicǎ. Cuantumul amenzii este determinat de gradul de pericol social al faptei ilicite. De regulǎ, actul normativ care stabilește și sancționeazǎ o contravențile prevede limita minimǎ și maximǎ a amenzii. Aceste limite ale amenzii, în marea majoritate a cazurilor, reprezintǎ sume fixe. Sunt și unele excepții în care amenda nu este stabilitǎ în sumǎ fixǎ ci în procente.

Individualizarea amenzii se face de cǎtre organul competent sǎ aplice aceastǎ sancțiune, în limitele prevǎzute de actul normativ. La individualizarea amenzii agentul constatator va avea în vedere criteriile de individualizare a sancțiunilor.

Este consacrată posibilitatea ca limitele amenzilor prevăzute în actele normative prin care se regementează contravenții să poată fi reduse sau majorate periodic, prin hotărâre a Guvernului.

Sumele provenite din amenzile aplicate de autoritățile administrației publice locale se fac venit la bugetul de stat dacă sunt stabilite prin lege, ordonanță sau hotărâre a Guvernului și fac venit la bugetul local dacă sunt stabilite prin hotărârile consiliului local.

Unele acte normative, adoptate după Revoluția din 1989, prevăd posibilitatea transformării amenzii contravenționale aplicate în închisoare contravențională, dacă contravenientul un achită amenda în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sancțiunii.

Amenda contravențională se diferențiază de amenda penală prin natura sa juridică, prin autoritatea care o aplică și prin subiectul de drept asupra căruia se aplică.

Obligarea contravenientului la presatarea unei activități în folosul comunității

Această sancțiune a fost prevăzută pentru prima dată de Legea nr. 82/1999. Acum această sancțiune contravențională principală se regăsește în Ordonanța Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancțiunii prestǎrii unei activitǎți în folosul comunitǎții. Ordonanța constituie de fapt actul normativ cadru pentru aplicarea și executarea acestei sancțiuni contravenționale.

Această sancțiune contravențională nu poate depăși durata maximă de 300 de ore și întotdeauna se stabilește alternativ cu amenda, aplicându-se numai prin lege și ordonanță a Guvernului.

Aceastǎ sancțiune se aplicǎ unor fapte contravenționale care au un pericol social ridicat, întotdeauna de cǎtre instanța de judecatǎ. Dacǎ agentul constatator apreciazǎ cǎ amenda este neîndestulǎtoare, și legea prevede ca sancțiune pentru contravenția comisǎ, amenda sau obligarea contravenientului la prestarea unei activitǎți în folosul comunitǎții, acesta trimite procesal-verbal de constatare și sancționare a contravenției judecǎtoriei competente, în a cǎrei razǎ teritorialǎ a fost comisǎ contravenția, în cel mult 48 de ore, pentru a hotărâ ce sancțiune aplicǎ.

Activitatea în folosul comunității se prestează în domeniul serviciilor publice pentru: întreținerea parcurilor și drumurilor, prestarea curățeniei și igienizarea localităților, desfășurarea de activități în folosul căminelor pentru copii și bătrâni, ai orfelinatelor, spitalelor, școlilor, grădinițelor și alte asemenea locuri.

5.2 Sancțiuni contravenționale complementare

Referitor la sancțiunile contravenționale complementare trebuie făcute câteva precizări:

sancțiunea contravenționalǎ complementarǎ poate fi aplicatǎ numai dacǎ este prevǎzutǎ în mod expres de actul normativ care stabilește și sancționeazǎ contravenția respectivǎ și întotdeauna însoțitǎ de o sancțiune contravenționalǎ principalǎ;

art. 9 din Legea nr. 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului finaciar și a Gǎrzii Finaciare prevede posibilitatea luării mǎsurii suspendǎrii activitǎții pe o perioadǎ de panǎ la 6 luni în cazul repetǎrii unor fapte contravenționale cum ar fi: nepunerea la dispoziția organelor de control a registrelor, corespondenței, actelor și bilanțurilor contabile; neprezentarea pentru verificarea a valorilor de orice fel pe care le gestioneazǎ sau le are în pǎstrare și care intrǎ sub incidența controlului. De la apariția actului normativ organelor de control fiscal s-au întâlnit cu numeroase situații în care agenții economici un au pus la dispoziția organelor de control registrele, conrespondența, bilanțurile sau un au prezentat pentru verificare valorile de orice fel pe care le gestioneazp, în mod repetat, însă până în prezent un au aplicat sancțiunea contravențională complementară pe motiv că un au norme metodologice care să stabilească procedura de aplicare a sancțiunii. Această situație denotă lipsă de responsabilitate și voință a organelor fiscale;

metodologia de constatare și aplicare a fiecǎrei sancțiuni contravenționale complementare este prevǎzutǎ în actul normativ care o stabilește. Ordonanța Guvernului nr. 42/1995 pivind producția de produse alimentare destinate comercializǎrii prevede ca sancțiuni complementare retragerea licenței de fabricație;

aplicarea sancțiunilor contravenționale complementare atunci când actele normative le prevǎd, este obligatorie, nu rǎmâne la latitudinea agentului constatator.

Confiscarea are ca scop înlăturarea stării de pericol care ar rezulta din păstrarea lucrurilor supuse confiscării și pe mai departe de către posesorul lor sau urmărește lipsirea contravenientului de lucrurile dobândite ilicit prin săvârșirea abaterii. Constǎ în trecerea în proprietatea statului, fǎrǎ platǎ, a unor bunuri care au legǎturǎ cu contravenția sǎvârșitǎ. Sancțiunea confiscǎrii poate fi luatǎ numai dacǎ ea este expres prevǎzutǎ în actul normativ care stabilește și sancționeazǎ contravenția. Confiscarea, ca sancțiune contravenționalǎ complementarǎ, se ia întotdeauna împreunǎ cu una din cele trei sancțiuni principale.

Dispunerea acestei măsuri este condiționată de săvârșirea unei contravenții, având ca scop înlăturarea stării de pericol care ar rezulta din păstrarea lucrurilor supuse confiscării de către posesorul lor sau lipsirea contravenientului de lucrurile dobândite ilicit prin săvârșirea abaterii.

Prevederile art. 5 alin. 3 lit. a) ale Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, referitoare la mǎsura confiscǎrii, au fost puse de acord cu dispozițiile art. 44 alin. 9 din Constituția României republicatǎ, potrivit căreia: “bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii”.

Din dispozițiile acestei prevederi legale reiese cǎ sunt supuse confiscǎrii:

– bunurile destinate sǎvârșirii contravenției;

– bunurile folosite la sǎvârșirea contravenției;

– bunurile rezultate din sǎvârșirea contravenției.

Sancțiunea confiscǎrii este obligatorie și nu facultativǎ. Dacǎ actul normativ o prevede, agentul constatator, persoana sau instanța de judecatǎ care aplicǎ sancțiunea principalǎ va dispune și sancțiunea complementarǎ a confiscǎrii. Dacă bunurile care au fost destinate, folosite sau rezultate din contravenție nu se gǎsesc, contravenientul va fi obligat la plata contravalorii lor.

În practicǎ s-au întâlnit situații în care unii agenți constatatori au aplicat greșit numai sancțiunea contravenționalǎ a amenzii, fǎrǎ sǎ aplice și sancțiunea confiscǎrii, deși aceastǎ sancțiune era prevǎzutǎ în actul normativ care reglamenta contravenția respectivǎ. Despre aceastǎ mǎsurǎ trebuie sǎ se facǎ mențiunile necesare în procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției.

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 prevede și alte sancțiuni contravenționale complementare și anume: suspendarea și anularea, dupǎ caz, a avizului, a acordului sau autorizației de exercitare a unei activitǎți; închiderea unitǎții; blocarea contului bancar; retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activitǎți de comerț exterior temporar sau definitiv; suspendarea agentului economic; aducerea terenului în starea inițialǎ.

Suspendarea și anularea, dupǎ caz, a avizului, a acordului sau autorizației de exercitare a unei activitǎți

În literatura de specialitate suspendarea este definită ca fiind operațiunea juridică prin care încetează, în mod temporar efectele juridice ale unui act administrativ. Scopul suspendării este acela de a clarifica dubiile ce s-au ivit cu privire la legalitatea sau oportunitatea actului administrativ în cauză. Ca sancțiune contravențională complementară, suspendarea are în vedere atât actul administrativ precum și formalitățile procedurale pregătitoare.

Această sancțiune poate fi dispusă de către emitentul actului, de organul ierarhic superior sau de instanța de judecată și este specifică actelor administrative din categoria autorizațiilor pentru exercitarea unor activități liberale.

Anularea autorizației de exercitare a unei activități este o sancțiune mai severă. Ea poate fi dispusă pe motive de nelegalitate sau inoportunitate, de aceleași autorități publice competente să dispună suspendarea, pentru cauze ulterioare emiterii autorizației.

Despǎgubirile civile

Pe lângǎ aplicarea sancțiunilor contravenționale principale, și dupǎ caz, complementare, în obligațiile agentului constatator revine uneori și sarcina stabilirii despǎgubirilor pentru pagubele pricinuite de contravenient prin fapta sǎvârșitǎ. Prin sǎvârșirea unei contravenții se poate produce și o pagubǎ patrimonialǎ unei terțe persoane. În aceastǎ situație contravenientul va fi obligat sǎ repare prejudiciul cauzat, sǎ despǎgubeascǎ pe cel pǎgubit. Echivalentul în lei al acestui prejudiciu reprezintǎ de fapt despǎgubirile civile.

Aplicare unei mǎsuri contravenționale principale, avertisment, amendǎ, obligarea unor activitǎți în folosul comunitǎții și a uneia sau mai multor sancțiuni contravenționale comlpementare, nu scutește pe contravenient de obligația de a despǎgubi pe terți pentru pagubele pricinuite prin sǎvârșirea contravenției. Despǎgubirile se stabilesc pe baza tarifelor prevǎzute în actul normativ care stabilește și sancționeazǎ contravenția, când este cazul. Prin aceste tarife, legiuitorul a dorit simplificarea procedurii de stabilire a cuantumului despǎgubirilor civile, folosirea unei proceduri mai eficiente decât procedura recurgerii la instatnțele de judecatǎ civile.

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 are puține prevederi referitoare la despǎgubirile civile. În art. 3 alin. 2 se aratǎ cǎ în actele normative prin care se stabilesc contravenții „se pot stabili și tarife de determinare a despǎgubirilor pentru pagubele pricinuite prin sǎvarșirea contravențiilor”.

Determinarea despǎgubirilor, atunci când prin contravenție s-a produs o pagubǎ, o face agentul constatator, dacǎ actul normativ care stabilește contravenția prevede tariful de determinare al acestei despǎgubiri. Agentul constatator poate stabili despǎgubirile pentru pagubele produse de contravenient prin fapta ilicitǎ numai cu acordul expres al prsoanei vǎtǎmate. Despre despǎgubirea stabilitǎ și modul de calcul al acesteia agentul constatator va trebui sǎ facǎ mențiune în procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Dacǎ nu existǎ tarif de evaluare a pagubelor produse prin sǎvârșirea contravenției, partea vǎtǎmatǎ, pentru recuperarea prejudiciului suferit, va trebui sǎ-și valorifice pretențiile potrivit dreptului comun.

Dupǎ constatare faptei ilicite, care constituie contravenție, urmeazǎ o nouǎ etapǎ proceduralǎ, aceea a aplicǎrii sancțiunii contravenționale. Regula generalǎ privind persoana competeantǎ sǎ aplice sancțiunea stabilitǎ de art. 21 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001. Aceastǎ regulǎ aratǎ cǎ în cazul, în care prin actul normativ de stabilire și de sancționare a contravenției nu se dispune altfel, agentul constatator aplicǎ și sancțiunile avertismentului și amenzii, și în condițiile legii, când este cazul și sancțiunile contravenționale complementare. Agentul constatator aplicǎ sancțiuni contravenționale prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției. De la acest principiu unele acte normative derogǎ, prevǎd alte persoane competente sǎ aplice sancțiunile contravenționale, și nu agentul constatator care a constatat contravenția.

Persoana care aplicǎ sancțiunea trebuie sǎ facǎ parte dintr-un organ competent sub aspect teritorial. Procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției este act administrativ, ori un act administrativ emis de o persoanǎ sau organ necompetent este ilegal, nul de drept, iar ilegalitatea nu poate fi acoperitǎ prin confirmarea sa de persoana sau organul competent.

Aplicarea sancțiunii contravenționale a obligǎrii contravenientului la prestarea unei activitǎții în folosul comunitǎții se face întotdeauna de cǎtre instanța de judecatǎ și anume de cǎtre judecǎtoria pe raza cǎreia s-a comis contravenția. În cazul în care legea prevede ca sancțiune obligarea contravenientului la prestarea unei activitǎți în folosul comunitǎții alternativ cu amenda contravenționalǎ, dacǎ agentul constatator aprciazǎ cǎ sancțiunea amenzii este neîndestulǎtoare, înainteazǎ procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției în termen de 48 de ore judecǎtoriei în a cǎrei razǎ teritorialǎ a fost sǎvârșitǎ contravenția pentru aplicarea sancțiunii corespunzǎtoare.

Aplicarea sancțiunilor contravenționale presupune, din partea unei persoane competente o analizǎ temeinicǎ, astfel încât sancțiunea aplicatǎ sǎ fie proporționalǎ cu gradul de pericol social al faptei ilicite. Individualizarea se face în funcție de criterii precum:

– limitele prevǎzute de actul normativ. Sancțiunea stabilitǎ trebuie sǎ fie numai între limita minimǎ și maximǎ prevǎzutǎ de actul normativ;

– modul de sǎvârșire a contravenției și mijloacele folosite de contravenient;

– scopul urmǎrit și urmǎrile produse de contravenție;

– circumstanțele personale ale contravenientului.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, cel care o aplicǎ trebuie sǎ ținǎ seama de circumstanțele personale ale contravenientului, dacǎ acestea se cunosc: starea materialǎ a contravenientului, gradul de pregǎtire culturalǎ și de educație, mediul social din care provine, ocupația, conduita în familie și la locul de muncǎ. Aceste criterii au o valoare relativǎ, întrucât nu se poate ști cu exactitate în momentul sancționǎrii și nici nu este posibil sǎ se facǎ verificǎri de agentul constatator în scopul cunoașterii lor.

– vârsta contravenientului.

Minorii pânǎ la 14 ani nu pot fi sancționați contravențional. Sub aceastǎ vârstǎ minorii sunt considerați cǎ nu au capacitatea necesarǎ de a conștientiza fapta ilicitǎ și urmǎrile acesteia. În cazul contravenților sǎvârșite de minorii care au vârsta între 14-18 ani limita minimǎ și maximǎ a amenzii prevǎzutǎ în actul normativ care stabilește și sancționeazǎ contravenția se reduce la jumǎtate. De asemenea, minorul care la data sǎvârșirii faptei nu avea împlinitǎ vârsta de 16 ani nu poate fi sancționat cu obligarea la prestarea unei activitǎți în folosul comunitǎții.

– atitudinea contravenientului fațǎ de fapta comisǎ este impusǎ de practicǎ .

– recidiva contravenționalǎ nu este prevǎzutǎ de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, însǎ acte normative speciale precum Legea nr. 83/1995 privind unele mǎsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncǎ, reglementeazǎ aceastǎ instituție.

Dacǎ prin sǎvârșirea contravenției s-a cauzat și o pagubǎ materialǎ și existǎ tarif de evaluare a acestei despǎgubiri, persoana împuternicitǎ sǎ aplice sancțiunea stabilește și despǎgubirea, cu acordul persoanei vǎtǎmate. Despre aceastǎ mǎsurǎ va menționa în procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției. Când este cazul, persoana care aplicǎ sancțiunea principalǎ dispune și confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție, acestea fiind prevăzute în procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției. De asemenea va stabili cine este proprietarul bunurilor confiscate și va lua mǎsuri de conservare și valorificare a bunurilor supuse confiscǎrii. În situația în care bunurile supuse confiscǎrii nu se gǎsesc, persoana împuternicitǎ sǎ aplice sancțiunea va confisca contravalorea acestor bunuri.

Art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 stabilește aplicarea principiului legii mai favorabile în cazul succesiunii în timp a mai multor acte normative care reglementeazǎ contravenția în același domeniu de activitate:

– dacǎ prin actul normativ fapta nu mai este consideratǎ contravenție, ea nu se mai sancționeazǎ chiar dacǎ a fost comisǎ înainte de intrarea în vigoare a noului act normativ, iar sancțiunea aplicatǎ dupǎ vechea reglementare și neexecutatǎ pânǎ la intrarea în vigoare a noului act nu se mai executǎ.

– dacǎ sancțiunea prevǎzutǎ în noul act este mai ușoarǎ se va aplica aceasta.

– dacǎ noul act normativ prevede o sancțiune mai gravǎ contravenția sǎvârșitǎ anterior va fi sancționatǎ conform dispozițiilor actului normativ în vigoare la data sǎvârșirii faptei.

Împotriva actelor de constatare a contravențiilor și de aplicare a sancțiunilor se pot exercita căi de atac prin depunea unei plângeri (cale prin care se atacă la judecătorie o hotărâre dată de un organ administrativ cu caracter jurisdicțional, fie un act administrativ în cazuri specificate de legea specială). Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a amenzii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării actului.

Recursul formulat împotriva hotărârii judecătorești prin care s-a soluționat plângerea se poate formula în termen de 15 zile de la comunicare.Deoarece dreptul comun al contravențiilor stabilește și calea de atac a recursului la secția de contencios administrativ a tribunalului, vom interpreta că acesta poate fi exercitat și de către funcționarii publici.

CAPITOLUL IV: RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ

1.Noțiunea de răspundere patrimonială

Răspunderea patrimonială este o formă a răspunderii juridice care are menirea de a restabili situația patrimoniului persoanei vătămate, anterior săvârșirii faptei ilicite care a provocat diminuarea acestuia. Formele răspunderii cuprin raporturile obligaționale în virtutea cărora persoana păgubită (creditorul) are dreptul să solicite persoanei care a păgubit-o (debitorul) să repare paguba pricinuită.

Răspunderea patrimonială a organelor administrative pentru daunele cauzate prin acte administrative prejudiciante, cât și răspunderea patrimonială a funcționarilor publici sunt reglementate prin Legea privind Statutul funcționarilor publici.

Răspunderea patrimonială a funcționarilor publici reprezintă repararea pagubelor produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice, precum și recuperarea sumelor alocate necuvenit funcționarului public se vor face prin emiterea unui ordin sau a unei dispoziții de imputare de către conducătorul autorității sau instituției publice sau prin asumarea unui angajament de plată de către funcționarul public.

Răspunderea patrimonială a organelor administrative pentru daunele cauzate prin actele lor de putere este o formă de răspundere jurdică de natură administrativă ce se deosebește fundamental de răspunderea contravențională și de răspunderea administrativ – disciplinară prin aceea că este o formă de răspundere patrimonială și are un caracter exclusiv reparatoriu.

Cât privește categoriile de acte care legitimează o acțiune în reparații, care să antreneze deci răspunderea administrativ-patrimonială a autorităților publice, nu poate fi vorba decât despre aceleași categorii de acte care pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, indiferent de obiectul acțiunii.

În doctrină s-a relevat că răspunderea patrimonială a funcționarilor publici intrevine în cazul în care aceștia au cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii, fie autorității sau instituției publice din care fac parte, fie unei alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat.

Decretul nr. 31/1954 art. 35 cu privire la persoanele fizice și persoanele juridice prevede că organizațiile cu personalitate juridică răspun atât pentru faptele ilicite, cât și pentru cele licite, săvârșite în exercițiul funcției de funcționarii acestora, pe considerentul că actele lor sunt făcute de însăși persoana juridică. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui care a săvârșit-o, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.

Răspunderea patrimonială a funcționarilor publici este angajată pentru:

pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice;

nerestituirea în termen legal a sumelor acordate necuvenit;

daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorelti definitivă și irevocabilă.

Ipoteza pagubelor produse cu vinovăție patrimoniului propriei instituții, a primit o consacrare patrimonială, iar nu materială, cum e cea de la dreptul muncii, pornind de la o premisă juridică exactă și anume inexistența raportului de muncă, bazat pe contractul aferent, între autoritate și funcționarul său, întrucât raportul de serviciu se bazează pe numirea în funcție care are o natură administrativă, de drept public. Remarcă faptul că între autoritate și funcționarul său, există o relație juridică de serviciu având o natură admnistrativă, nu mai apare însă și o relație de prepușenie, deoarece autoritatea sau instituția publică nu se înființează și organizează, după cum nici nu funcționează având scopuri similare persoanelor juridice.

A doua ipoteză, cea de restituire a sumelor acordate în mod necuvenit nu este neaparat din vina funcționarului, fiind posibilă lipsa oricărei culpe a acestuia, apărând ca vinovat cel ce a dispus plata.

Temeiul restituirii este îmbogățirea fără justă cauză a beneficiarului plăților, printr-un fapt ce sporește patrimoniul altei persoane fără ca pentru acesta să existe un temei juridic,ceea ce obligă la o restituire corespunzătoare proporției nejustificate de mărire corelată cu diminuarea patrimonială a celuilalt.

Ar fi fost util ca, urmând cazurile prevăzute de Codul muncii să se fi lărgit sfera de cuprindere a acestei ipoteze și cu obligația de restituire a plății contravalorii bunurilor ori a serviciilor primite, respectiv prestate fără drept.

În ultimul caz suntem în prezența unei răspunderi delictuale pentru fapta altuia, respectiv a autorității ca și comitent pentru fapta prejudiciantă a funcționarului public față de patrimoniul unui terț.

În ceea ce privește modul de reparare a pagubelor aduse autorității sau instituției publice în primele două situații, aceasta va dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dipoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar, in a treia situație, pe bazu unei hotărâri judecătorești definitve și irevocabile.

2. Condițiile răspunderii patrimoniale

Pentu a antrena răspunderea patrimonială a funcționarului public se vorbește în literatura de specialitate de întrunirea unor condiții:

Autorul pagubei trebuie să aibă calitatea de funcționar public, astfel încât, dacă funcționarul își pierde această calitate sau nu o are, procedura de recuperare a pagubei se va face după dreptul comun sau dreptul muncii.

Fapta ilicită și paguba trebuie să fie produse în exercițiul sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu – deși legea nu prevede această condiție, altfel ne-am afla în situația răspunderii delictuale generate de o infracțiune contra patrimoniului. Dacă paguba a fost produsă în urma unei aplicări a unei dispoziții ierarhice aparent legale, răspunderea reparatorie nu poate să îi revină celui care a executat dispoziția, dar în cazul în care acesta putea să își dea seama de ilegalitate și de consecințe v-a răspunde patrimonial.

Prejudiciul cauzat patrimoniului autorității publice trebuie să conste într-o diminuare a acestuia sau împiedicarea creșterii activului acelui patrimoniu.

Prejudiciul trebuie să fie material, efectiv, direct, real, cert și actual, deoarece orice prejudiciu suferit care e nematerial, viitor, ireal, incert nu v-a antrena răspunderea juridică a funcționarului public.

Între fapta ilicită și prejudiciu trebuie să exite o legătură cauzală deoarece dacă prejudiciul suferit provine din producerea altei fapte ilicite, nu v-a putea opera răspunderea patrimonială ci ar putea fi vorba de o răspundere contractuală.

Vinovăția funcționarului public trebuie să fie sub forma intenției cum este de exemplu dolul, sub forma neglijenței, forma culpei cu previziune sau fără previziune sau sub forma impreviziunii.

Intervenția unor cauze care exclud carcaterul ilicit al faptei, înlătură răspunderea jurdică aferentă dacă se dovedește inexistența vinovăției, ca și exemplu avem, în caz de legitimă apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea fizică sau morală, beția etc.

3. Repararea pagubei

Repararea pagubelor produse cu vinovăție de un funcționar public patrimoniului autorității oublice în care își desfășoară activitatea, obligarea la restituirea sumelor acordate necuvenit ori a daunelor plătite de autoritatea sau instituția publică în calitate de comitent, unor terțe persoane în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se dispune prin emiterea, de către conducătorul autorității publice respective, a unui ordin sau dispoziție de imputare, în termen de 30 de zile de la data constatării pagubei, sau prin asumarea unui angajament de plată sau a hotărârii judecătorești definitive. Actul administrativ individual de imputare trebuie emis în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei și comunicat funcționarului public sub semnătură sau, prin scrisoare recomandată.

Răspunderea patrimonială a persoanelor vinovate de păgubirea patrimonilui poate fi stabilită numai dacă prejudiciul a fost constatat în cel mult 3 ani de la producerea lui din culpă. În cazul restituirii sumelor sau a contravalorii bunurilor, ori serviciilor nedatorate, acest termen este de un an, dacă beneficiarul nu este în culpă.

Constatarea pagubei dă naștere la raporturi juridice, numai dacă:

Prejudiciul este stabilit de organe competente, învestite legal cu acest drept;

Prin actele de constatare se face dovada, fără echivoc, în ceea ce privește mărimea pagubei și persoanele vinovate.

Conducătorii entitățiilor au obligația de a asigura toate măsurile necesare pemntru constatarea daunelor în cadrul termenului de prescripție.

Principalele titluri executorii folosite pentru recuperarea pagubei sunt atât în Dreptul muncii cât și în dreptul administrativ: angajamentul de plată, ordinul sau dispoziția de imputare și hotărârea judecătorească.

Dispoziția sau ordinul de imputare se folosește doar pentru funcționarii publici, se emite de către cel care încadrează în muncă, într-un termen de 60 de zile de la data când a luat la cunoștință de producerea pagubei.

După scurgerea acestui termen, de regulă nu se poate emite o nouă decizie de imputare împotriva altei persoane sau pentru o sumă mai mare. În acest caz, paguba se recuprează de la cei vinovați de pierderea acestui termen, care sunt ținuți să răspundă în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani. Dacă printr-o hotărâre judecătorească se constată producerea unui prejudiciu sau se modifică parametrii unei decizii de imputare, termenul de 60 de zile începe să curgă de la data când hotărârea respectivă nu mai poate fi recurată.

Dovada comunicării deciziei de imputare se poate face prin:

dovada scrisă și datată de către cel obligat la plata;

întocmirea unui proces-verbal cu martori, în cazul în care debitorul refuză primirea deciziei de imputare;

scrisoare recomandată cu confirmare de primire;

notificarea prin intermediul organelor de executare la domiciliu sau la locul nașterii debitorului.

Angajamentul de plată reprezintă faptul că cei vinovați de producerea unei pagube pot să își ia un angajament scris de plată care este un angajament cu titlu executoriu, un act juridic unilateral prin care persoana recunoaște că datorează o sumă de bani și se obligă să o achite.

Angajamentul poate fi obțiunt și după curgerea termenului de 60 de zile, el reprezentând o recunoaștere a creanței de către debitor. Din conținutul angajamentului de plată trebuie să rezulte, fără echivoc, recunoașterea debitului și dorința persoanei de a-l achita, indiferent de forma de redactare.

În cazul în care funcționarul public refuză luarea unui astfel de angajament, autoritatea sau instituția publică va emite dispoziția de imputare , cel târziu în ultima zi a termenului de 30 de zile, calculate de la data constatării pagubei.

Funcționarul nemulțumit poate face plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii contravenționale la judecătoria în a cărei circumscripție teritorială își are sediul autoritatea sau instituția publicp în care funcționarul deține funcția publică.

4. Elementele răspunderii patrimoniale

Pentru a exista răspunderea patrimonială a funcționarului public trebui îndeplinite cumulativ patru elemente:

Prejudiciul (paguba);

Fapta ilicită;

Vinovăția (culpa);

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Prejudiciul care constă fie în diminuarea activului unei unități patrimoniale, ca urmare a unei fapte ilicite ca exemplu: deprecieri de bunuri, cheltuieli nelegale, sustrageri de bunuri, fie prin majorarea pasivului extern al entității respective ca exemolu majorarea obligațiilor față de terți.

Pentru a da naștere răspunderii patrimoniale a funcționarilor, prejudiciul trebuie să fie cert, actual. Prin actele de constatare a pagubei trebuie să se facă dovada întinderii acestui prejudiciu. Prejudiciile viitoare pot fi luate în considerare numai dacă fapta ilicită și păgubitoare a fost în întregime consumată și numai dacă se poate stabili cu certitudine întinderea prejudiciului care se va produce în viitor.

În toate cazurile, când este posibil, la stabilirea prejudiciului se ține seama de uzura reală a bunurilor lipsă sau degradate, reducându-se în mod corespunzător suma de imputat, exemplu: dacă echipamentul de protecție a devenit inutilizabil înainte de expirarea duratei normale de folosință, persoana în cauză primește un nou echipament, dar este obligată să suporte contravaloarea acestuia, diminuată cu valoarea uzurii calculată până la data înlocuirii lui. Această uzură se determină în funcție de raportul dintre durata efectivă și durata normală de folosință a echipamentului înlocuit.

Cazurile exoneratoare de răspundere sunt: riscul normal de serviciu, care poate fi un risc normat sau nenormat, cazul de forță majoră și cazul fortuit, cazuri care operează doar dacă persoana nu a contibuit la producerea acestor evenimente.

Starea de necesitate intervine atunci când două interese legitime sunt în conflict și unul dintre ele trebuie cu necesitate sacrificat.

Fapta ilicită constă în orice acțiune sau inacțiune a salariaților care este potrivnică: sarcinilor de serviciu stabilite prin contractele individuale ed muncă și prin fișele posturilor; ordinii de drept și actelor normative emise în baza legii (ordine, decizii, norme metodologice, normative tehnice etc); îndatoriri profesionale; reguli de conviețuire socială.

Vinovăția care poate îmbrăca mai multe forme: intenția directă și indirectă, ușurința și neglijența. Aceste forme de vinovăție nu prezintă importanță pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, deoarce vinovăția ce mai mică dă naștere la obligația de a repara prejudiciul produs.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu reprezintă selectarea neregulilor din complexul evenimentelor care au dus la producerea prejudiciului, care au fost cele mai esențiale pentru producerea pagubei.

5. Formele răspunderii patrimoniale

Pentru pagubele aduse entităților se poate naște o răspundere patrimonială atât în sarcina autorilor direcți ai prejudiciului, cât și în sarcina altor salariați care au favorizat sau nu au preîntâmpinat pagubele sau au contribuit indirect la producerea acestora.

Răspunderea directă este răspunderea a cărei autori direcți ai prejudiciului au o răspundere individuală unipersonală, iar acest caracter al răspunderii obligă autorii pagubei să repare prejudiciul cauzat de fapte lor singuri.

Categorii de persoane care răspund diferit, în mod unipersonal sunt: gestionarii și persoanele care exercită atribuții de conducere.

Gestionarii care răspund dacă fapta lor nu este infracțiune pentru:

lipsurile efective constatate, degradări de bunuri ca urmare a acțiunilor lor;

nesolicitarea în scris a asistenței tehnice la recepționarea bunurilor, deși acesta era necesară și, ca urmare unitatea a fost păgubită;

primirea de bunuri în cantități inferioare celor înscrise în documentele însoțitoare sau cu vicii aparente, fără să întocmească documente de constatare corespunzătoare în prezența comisiei de recepție, iar când este cazul, în prezența reprezentantului furnizorului, a cărăușului sau a unui delegat neutru;

nesesizarea în scris a conducerii entității asupra condițiilor de gestiune necorespunzătoare, asupra apariției unor riscuri de degradări, sustrageri sau risipă, care nu pot fi evitate numai de către gestionar.

Persoanele care exercită atribuțiuni de conducere sub orice formă, care sunt obligate să asigure condițiile de gestiune, iar neîndeplinirea în mod corespunzător a acestor obligații poate să atragă răspunderea patrimonială individuală, independentă de cea a gestionarilor, în situațiile:

când au dat o dispoziție greșită sau au luat o hotărâre necorespunzătoare;

cand gestionarii au solicitat în scris asistență tehnică necesară pentru recepționarea valorilor materiale intrate în unitate, iar persoane cu atribuții de conducere nu au asigurat-o;

când gestionarii au luat toate măsurile, care depindeau de competența și posibilitățile lor, pentru evitarea degradărilor și sustragerilor și au sesizat în scris organele de conducere despre condițiile de gestiune necorespunzătoare, însă aceștia nu au luat măsurile necesare pentru evitarea degradărilor, deprecierilor sau sustragerilor;

răspund independent și integral persoanele cu funcții de conducere care diminuează patrimoniul prin angajarea cheltuielilor materiale și bănești ale entității publice, prin încheierea de contracte păgubitoare, prin scăderea din contabilitate a unor pagube care trebuiau imputate, prin trecerea pe cheltuieli a unor amenzi și penalități care trebuiau recuperate de la persoanele vinovate prin neasigurarea măsurilor pentru constatarea și recuperarea pagubelor sau a creanțelor în cadrul teremenelor de prescripție.

Răspunderea indirectă pentru pagubele aduse patrimoniului se naște nu numai o răspundere directă în sarcina autorilor prejudiciului, ci și o răspundere indirectă în sarcina persoanelor prin care acțiunile sau omisiunile lor au favorizat sau nu au prevenit prejudiciul.

Această răspundere îmbracă două forme li anume: răsounderea patrimonială subidiară și răspunderea patrimonială solidară.

Răspunderea patrimonială subsidiară face parte din forma răspunderii pentru fapte proprii. Faptele care generează răspunderea subsidiară au un rol secundar față de faptele autorilor direcți ai pagubei. Situații ale răspunderii patrimoniale subsidiare:

pentru plata unor sume, predarea unor bunuri sau prestarea unor servicii necuvenite;

pentru încadrarea sau tercerea unei persoane în funcție de gestionar sau în subordinea gestionarilor fără avziul scris al tututor gestionarilor din gestiunea respectivă.

Dacă a intervenitn prescripția, insolvabilitatea sau dispariția, se stabilește o răspundere patrimonială subsidiară. Executarea creanțelor se face în ordinea arătată:

pentru neorganizarea sau neexercitarea unui control eficient și la termen, prin intermediul căruia s-ar fi putut evita paguba;

pentru neluarea la termen a măsurilor de recuperare a pagubei, favorizându-se prin aceasta păgubirea entității respective;

pentru neluarea în teremen a măsurilor pentru înlocuirea gestionarilor sau a altor persoane, deși au existat sesizări motivate în scris conform cărora aceștia nu își îndeplinesc în mod corespunzător atribuțiile;

pentru nîndeolinirea oricăror atribuțiuni de serviciu prin intermediul cărora se puteau preveni pagubele.

Răspunderea patrimonială solidară a presonalului este specifică dreptului civil, dar în anumite cazuri prevăzute expres în norme legale ea intervine și în condițiile Dreptului administrativ și Dreptul muncii.

Răspunderea solidară constă în obligația mai multor persoane de a acoperi același prejudiciu, iar plata făcută de una dintre ele eliberează pe celelalte persoane de răspundere față de entitatea respectivă. Entitatea păgubită are dreptul să se îndrepte pentru întreaga pagubă, împotriva oricărei dintre persoanele vionvate, fără ca acesta să poată opune principcipiului beneficiului diviziunii. Persoana care a acoperit paguba se poate îndrepta, pe cald de acțiune în regres, împotriva celorlalte persoane vinovate pentru cotele din pagubă ce le revin, stabilite în condițiile răspunderi conjuncte.

Situațiile în care intervine răspunderea solidară:

pentru încadrarea, trecerea sau menținerea în funcția de gestionar sau într-o altă funcție a unei persoane, fără ca aceasta să îndeplinească condițiile legal;

pentru neconstituirea la termen și în condițiile normelor legale a garanțiilor de la gestionari.

Răspunderea juridică a funcționarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legal și procedurile administrative aplicabile instituției unde îsi desfășoară activitatea.

În opinia profesorului I. Alexandru este posibil ca prin exercitarea defectuasă sau neexercitarea funcției să se aducă daune materiale și morale unor persoane fizice sau juridice, caz în care urmează să intervină răspunderea patrimonială a funcționarilor publici dar și a autoritățiilor sau instituțiilor publice din care aceștia fac parte. Organele administrației publice răspund solidar cu funcționarii lor pentru pagubele provocate terților prin fapta funcționarilor. Terții păgubiți au posibilitatea de a cere despăgubiri fie de la funcționarii responsabili de producerea pagubei, fie de la autoritățiile sau instituțiile publice la care funcționarii sunt încadrați.

CAPITOLUL V. RĂSPUNDEREA PENALĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC

1.Noțiunea de răspundere penală

Societatea umană reprezentată prin stat își impune un comportament adecvat structurii sale politice și economice pentru toti membrii societății.

Spre deosebire de reglementarea din Statutul funcționarilor publici, în Codul penal al României noțiunea de funcționar public are o accepțiune mult mai largă. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., „prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferen cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145.

Prin funcționar se înțelege persoana menționată în alin. (1), precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat”.

Tot Codul penal definește și noțiunea de public prin art. 145, astfel:„Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.

După schimbarea Codului penal, intrarea în vigoare a noului Cod penal, termenul de funcționar public acăpătat o nouă accepțiune: art. 175 alin. (1) „funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără remunerație:

exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;

exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;

exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarată ca fiind de utilitate publică, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia”.

De asemenea, potrivit alin. (2), „este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”

Art. 176 definește termenul de „public” astfel: „prin termenul de publi se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică”.

În concepția autorilor care fac distincție între responsabilitatea socială și răspunderea juridică, se arată că responsabilitatea precede răspunderea și chiar o poate elimina. Când sistemul de valori este negat, omul încetează să mai fie responsabil, dar devine răspunzător pentru comportamentul lui.

Răspunderea penală a funcționarului public intervine pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă. Subiectul activ sau făptuitorul trebuie să aibă calitatea specială de funcționar, potrivit nevoilor acestor ramuri de drept, cuprinderea oricărei persoane în categoria funcționarilor dacă a săvârșit un anumit gen de infracțiuni specifice, aflate sub incidența legii penale.

Răspunderea penală a funcționarului public în opinia doamnei profesor V. Vedinaș este pentru toate infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale, este vorba despre infracțiuni precum luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu contra intereselor generale, neglijența în serviciu, păstrarea informațiilor secrete de stat, etc.

Răspunderea penală este una din instituțiile fundamentale ale dreptului penal alături de infracțiunie și pedeapsă. Este o formă a răspunderii juridice ca și răspunderea administrativă, patrimonială și disciplinară. În sens restrâns, răspunderea penală a fost definită ca obligația unei persoane de a suporta o sancțiune penală, o pedeapsă, ca urmare a faptului că a săvârșit o infracțiune. În sens larg, prin răspundere se înțelege nu numai obligația de a suporta o sancțiune ci și dreptul de a aplica o pedeapsă care revine statului prin instanțele judecătorești.

2. Caracteristicile răspunderii penale

Răspunderea penală se caracterizează prin anumite idei de bază, diriguitoare ce se regăsesc în normele de reglementare a răspunderii penale și au un anumit specific raportat la această instituție juridică. În doctrina penală nu există unanimitate cu privire la numărul și cadrul principiilor răspunderii penale. Legat de această problemă s-au conturat următoarele principii ale răspunderii penale:

Principiul legalității răspunderii penale presupune ca determinarea infracțiunilor și a pedepselor să se facă printr-o lege scrisă, fiind excluse categoric dreptul cutumiar din acest domeniu. Regula în discuție fiind scrisă cu valoare de principiu atât în unele legi fundamentale, cât li în codurile penale.

Trăsăturile principiului legalității sunt: este considerat în doctrina penală română ca unul din principiile fundamentale ale dreptului penal; este un principiu de bază al întregii activități de apărare socială împotriva criminalității; face parte din principiile care exprimă ideile fundamentale ale unei societăți la un moment istoric dat; constituie o puternică garanție juridică a drepturilor și libertăților cetățenești; face parte din regulile care călăuzesc și străbat întrgul drept penal; face parte din orientările de bază care călăuzesc atât elaborarea, cât și realizarea normelor penale.

Infracțiune este unicul temei al răspunderii penale adică răspunderea penală se întemeiază pe faptul că infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

Principiul unanismului exprimat în conținutul și condițiile constrângerii care își găsește expresie în condițiile și conținutul constrângerii juridice care intervine în cazul săvârșirii infracțiunii ca și prin prevederea unor exigențe ale legii penale, cărora cetățenii statului nostru li se pot conforma.

Principiul inevitabilității răspunderii penale care dezvăluie faptul că săvârșirea unei infracțiuni atrage inevitabil răspunderea penală în cadrul raportului juridic de răspundere penală.

În viziunea lui Beccaria, inevitabilitatea aplicării pedepsei unui vinovat constituie una din cele mai puternice opreliști pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru că certitudinea unei infracțiuni chiar moderate va impresiona mai mult teama de o pedeapsă mai aspră dar care ar putea scăpa unor alte împrejurări.

Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală este o răspundere concretă pentru o faptă penală concretă și pentru o persoană fizică individualizată.

Individualizarea este de 3 feluri: individualizare legală, individualizare judiciară și individualizare administrativă.

Individualizarea legală o face legiuitorul ținând seama de pericolul social abstract al infracțiunii, acesta fiind determinat de valoarea socială supusă acțiunii penale, prin indicarea speciei sancțiunii și a limitelor sale prin prevederea de pedepse alternative și a celor complementare, prin sancționarea sau nesancționarea tentativei etc.

Individualizarea adminsitrativă se realizează la locul detenției de către administrația acestuia prin adaptarea regimului de executare a pedepselor în raport cu conduita condamnaților.

Individualizarea judiciară o face instanța de judecată ținând cont când soluționeză în concret cauza de criteriile înscris în art. 72 din Vechiul Cod Penal

Principiul prescripției răspunderii penale. Răspunderea penlă menită să restabilească ordinea de drept încălcată, trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii. Răspunderea penală este înlăturată dacă prin prescripție adică prin trecerea unui anumit interval de timp, dacă infractorul nu a fost tras la răspundere în acest interiorul acestui interval. Legea prevede termenele de prescripție în funcție de gravitatea infracțiunii comise care reiese din natura și limitele pedepselor prevăzute pentru aceasta.

Principiul caracterului persoanl al răspunderii penale. Pot fi trase la răspundere numai persoanele care au săvârșit o infracțiune și care sunt vinovate de aceasta. Responsabilitatea penală personală a făptuitorului decurge, în mod obiectiv din săvârșirea infracțiunii, care naște dreptul statului de a aplica pedeapsa și obligația personală a infractorului de a suporta consecințele juridice ale faptei săvârșite.

Durata sau perioada de existență a răspunderii penale nu formează obiectul unei regelementări expres în legislația noastră penală. În literartura juridică, la fel, problema momentului care marchează începtutul, respectiv sfârșitul răspunderii penale nu a fost abordată direct, ci numai indirect, prin intermediul discuțiilor care s-au purtat cu privire la momentul nașterii și stingerii raportului juridic de care, cum s-a văzut, răspunderea este organic legată.

Vorbind de momentul care marchează începutul răspunderii penale în varianta sa pur abstractă, ca expresie a raportului juridic penal de conformare, fără îndoială că acesta coincide cu momentul în care norma de incriminare intră în vigoare. Momentul în care această răspundere încetează coincide cu momentul în care norma de incriminare iese din vigoare, își încetează activitatea.

Pentru a se realiza răspunderea penală trebuie parcurse anumite etape:

Prima etapă pe care răspunderea penală o parcurge este cuprinsă între momentul săvârșirii infracțiunii și cel al începerii urmăririi penale.

O a două etapă este curpinsă din momentul începerii urmăririi penale și până la terminarea acesteia. Această etapă este făcută în forme și condiții amănunțit regelmentate de normele de drept procesual penal.

A treia etapă este din momentul terminării urmăririi oenale și a sesizării instanței de judecată și până în momentul în care hotărârea de condamnare rămâne definitivă.

Etapa următoare, etapa numărul patru este cuprinsă între momentul în care hotărârea de condamnare rămâne definitivă (din momentul începerii executării pedepsei sau a sancțiunii penale) și durează până ce această sancțiune a fost executată.

Ultima etapă a răspunderii penale constă în realizarea răspunderii penale cuprinsă între momentul terminării executării pedepsei și momentul în care care intervine reabilitarea care face să dispară antecedența penală și toate celelealte consecințe ale condamnării.

3. Cauzele care înlătură răspunderea penală

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt:

Cauzele care înlătură răspunderea penală: amnistia, prescripția răspunderii penale și lipsa plângerii prealabile și împăcarea părților;

Cauzele care înlătură consecințele condamnării: grațierea, prescripția executării pedepsei și reabilitarea;

Cauzele justificative:legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații;

Cauzele de neimputabilitate: constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, minoritatea, eroarea de fapt.

Cauzele care înlătură răspunderea penală

Amnistia este un act de clemență al autorității legislative, luat pe cale de lege prin care se înlătură răspunderea penală pentru infracțiuni săvârșite până la data apariției lor. Amnistia se înfățișează ca o instituție complexă ce cuprine atât norme juridice de drept constituțional, cât și norme de drept penal.

Nu vor intra sub incidența amnistiei infracțiunie săvârșite în ziua apariției legii de amnistie sau în ziua prevăzută în lege ca dată a intrătii ei în vigoare.

Felurile amnistiei:

Amnistie generală- caând se acordă pentru orice infracțiune

Amnistie specială – când privește anumite infracțiuni

Amnistie necondiționată – când acordarea ei nu depinde de îndeplinirea vreunei condiții

Amnistia conditionată- atunci când este subordonată îndeplinirii anumitor condiții cu privire la fapta, la persoana infractorului ori la împrejurarile în care au fost comise infracțiunile.

Amnistie înainte de condamnarea definitivă( amnistie proprie)

Amnistie după condamnarea definitivă( amnistie improprie).

Prescripția răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a obligației infractorului de a suporta consecințele penale ale faptei săvârșite, ca efect al trecerii unui interval de timp, anume determinat prin dispoziții legale.

Împlinirea termenului prevăzut de lege are drept consecință aceea că prescripția își produce automat efectul, înlăturând posibilitatea sancțiunilor de drept penal.

Potrivit Noulu Cod Penal, cursul termenului de prescripție se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, dar actul trebuie făcut în conformitate cu dispozițiile legale, să fie, valabil și să fie comunicat, potrivit legii, învinuitului sau inculpatului ori să fie îndelinit în prezența sa.

Lipsa plângerii prealabile în sensul că la infracțiuni cu un grad de pericol mai redus tragerea la răspundere penală să fie lăsată la aprecierea persoanei vătămate, punerea în mișcare a acțiunii penale fiind condiționată de manifestarea de voință a victimei.

Plângerea prealabilă produce efecte in rem, rezultă în caz de participație, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanților, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menține numai cu privire la unul dintre ei. Dacă au fost mai multe părți vătămate, fapta atrage răspundere penală chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menținede către una dintre părțile vătămate.

Așadar rezultă că plângerea prealabilă are un caracter indivizibil și un caracter persoanal.

Împăcarea părților este un act bilateral, o înțelegere intervenită între partea vătămată și infractor cu privire la încertarea procesului penal și înlăturarea răspunderii penale.

Condițiile împăcării:

se poate realiza în cadrul acelor infracțiuni pentru care legea prevede această modalitate;

este un act bilateral, rezultă că intervin între cele două părți;

împăcarea este persoanlă, adică are loc între persoanele care s-au înțeles să facă acest lucru;

nu operează decât în cazul în care a apărut până la citirea acrului de sesizare;

această împăcare trebuie să fie definitivă, nici una din părți să nu dea înapoi, deoarece odată împăcare apărută nu mai poate fi revocată.

Împăcarea operează in personam, adică înlătură răspunderea penală numai față de persoana cu care acesta s-a împăcat.

Cauzele care înlătură consecințele condamnării

Grațierea poate fi acordată individual de către președintele României (art. 94 lit. d ) și constă în iertarea unui condamnat de executarea în total sau în parte a pedepsei ori în comutarea pedepsei într-una mai ușoară sau mai poate fi acordată colectiv, prin lege de către Parlamentul României(art. 73 alin. (2) lit. i ).

Prescripția executării pedepsei prin care se înțele înlăturarea forței executive a unei hotărâri de condamnare prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, fără ca ea să fie executată.

Întrucât stinge executarea pedepsei principale, prescripția produce efecte și asupra pedepselor accesorii, care se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenuli de prescripție a executării pedepsei. Prescripția pedepsei nu produce efecte asupra pedepselor complementare.

Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei constituie, ca și întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, o cauză care lipsește de eficență timpul scurs anterior, făcând să curgă un nou terman de prescripție. Prescripția executării pedepsei se întrerupe prin:

începerea executării pedepsei;

săvârșirea din nou a unei infracțiuni;

sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei.

Reabilitarea care constituie o cauză care înlătură consecințele penale și extrapenale care au rezultate dintr-o condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou de dreptul la egalitate în fața legii.

Reabilitarea de drept opereaza automat in virtutea legii prin simpla indeplinire a conditiilor legale fara ca fostul condamnat sa o ceara si fara a fi necesara vreo constatare formala din partea instantei.

Reabilitarea judecatoreasca este modalitatea principal de obtinere a reabilitarii penale care cere o verificare din partea instantei de judecata.

Cauze justificative

Legitima apărare care o putem defini ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale al faptei datorită lipsei de vinovăție. Persoana mai exact funcționarul public care pentru a înlătura un act material, direct și imediat împotriva sa sau a altuia sau chiar împotriva unui interes public, comite o contravenție se află în stare de legitimă apărare. Deci rezultă că cel care comite contravenția pentru a înlătura un act material care l-ar putea prejudicia pe el însuși sau pe altcineva, sau chiar un interes public, ripostează prin săvârșirea unei fapte admisă de lege, acesta acționând fără vinovăție ci acționeză constrâns de necesitatea apărării unor valori sociale care sunt puse în pericol.

Codițiile legitimei apărări se împart în condiții privitoare la atac și condiții privitoare la apărare.

Condițiile privitoare la atac sunt: să existe un act de atac; actul să fie material; actul să fie direct; actul să fie imediat; actul să fie injust; actul să pună în pericol persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

Condițiile privitoare la apărare: acțiunea de apărare să se materializeze printr-o faptă prevăzută de legea penală; acțiunea de apărare să fie necesară pentru respingerea actului; apărarea să se desfășoare în limitele proporționalității actului.

Starea de necesitate în doctrină este definită: este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane, sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmarea faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

Starea de necesitate este starea în care este pusă o persoană în speță funcționarul public să acționeze fără vinovăție pentru a salva un pericol care nu poate fi înlăturat altfel, cum ar fi un bun material al interesului public. Pentru ca această formă să fie recunoscută de lege trebuie îndeplinite și anumite condiții: pericolul să fie real și nu imaginar; acel pericol să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea acestei infracțiuni; pericolul să fie iminent; prin contravenția săvârșită să nu se producă și alte urmări mai grave decât dacă nu se intervenea; fapta să fie comisă ca urmare a survenirii unui pericol neprevăzut; fapta să fie comisă doar în scopul de a salva valorile arătate mai sus.

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații. Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de acesta.

Faptele săvârșite în exercitarea unui drept ori în îndeplinirea unei obligații impuse de lege sau la comanda autorității legitime nu constituie infracțiune. Ca și celelalte cauze justificative, ordinul legii și comanda autorității legitime înlătură caracterul ilicit al faptei chiar dacă faptele sunt de natură să aducă prejudicii unui drept subiectiv.

Cauze de neimputabilitate

Constrângerea fizică există atunci când o persoană este silită, obligată de o energie fizică externă, căruia nu îi poate opune rezistență, să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Condițiile constrângerii fizice sunt:

să se săvârșească o faptă care este prevăzută de legea penală;

constrângerea fizică exercitată să fie puternică, în sensul că ea paralizează liberatatea de voință și acțiune a funcționarului public respective, care nu poate întreprinde alte măsuri decât săvârșirea faptei;

fapta respectivă a fost comisă datorită unei acțiuni exterioare de constrângere;

Fapta comisă sub imperiul constrângerii fizice nu este infracțiune, deoarece îi lipsește trăsătura esențială a imputabilității și așadar nu atrage răspunderea penală. Această constrângere nu are efecte decât in personam, adică față de persoanele care au fost întradevăr constrânse fizic.

Constrângerea morală constă în exercitarea unei presiuni pe care o persoană o realizează prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, în așa fel încât sub stăpânirea unei temeri grave persoana constrânsă nu-și mai poate dirija în mod liber voința și săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.

Și în cazul constrângerii morale sunt de îndeplinit anumite condiții:

pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât săvârșind infracțiunea;

doar dacă este constrâns psihic funcționarul public să săvârșească o infracțiune;

asupra funcționarul public să se exercite un act de constrângere psihică de către o persoană printr-o amenințare gravă.

Cazul fortuit conform art. 31 din Noul Cod Penal, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Condiții:

trebuie să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală;

funcționarul public să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenția împrejurării care a determinat producerea rezultatului;

fapta săvârșită sa fie rezultatul unei acțiuni sau inacțiuni peste care s-a suprapus însă o anumită împrejurare care a provocat rezultatul periculos.

Iresponsabilitatea. Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le ocntroleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze. Constatarea iresponsabilității se face de către medici specialiști în cadrul unor instituții medicale de specialitate. În mod just s-a subliniat că aceștia trebuie să se pronunțe asupra capacității psiho-fizice.

Eroarea de fapt este o altă cauză a înlăturării răspunderii penale a funcționarului public deoarece acesta în momentul comiterii faptei nu cunoște sau dacă cunoștea, cunoștea greșit existența unei stări de fapt, iar dacă cunoștea acest aspect fapta penală nu se comitea.

În doctrina juridică eroarea de fapt este definită ca fiind “reprezentarea greșită de către cel care săvârșește o faptă ilicită, a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare determinată de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor date ale realității. Este vorba deci, fie de o ignoranță (absolută) totală, fie de o ignoranță (relativă) parțială.

Condiții:

funcționarul public să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;

funcționarul public să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greșit existența vreunei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei respective sau o circumstanță agravantă;

acesta să existe în momentul săvârșirii faptei.

4. Infracțiuni. Sancțiuni prevăzute de legea penală

Răspunderea penală a funcționarului public este pentru toate infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale, este vorba despre infracțiuni precum luarea de mită, dare de mită, primirea de foloase necuvenite, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu contra intereselor generale, neglijența în serviciu, păstrarea informațiilor secrete de stat, etc.

Luare de mită – art. 289

Este infracțiunea ce constă în fapta funcționarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legatură cu îndeplinirea, neîndeplinire, urgentarea ori intarzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legatură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

În privința funcționarilor publici: luarea de mita savarsita de persoana care exercita un serviciu de interes public pentru care a fost investita de autoritatile publice sau care este supusa controlului ori supravegherii acestora cu privire la indeplinirea respectivului serviciu public constituie infractiune numai cand este comisa in legatura cu neindeplinirea, intarzierea indeplinirii unui act privitor la indatoririle sale legale sau in legatura cu efectuarea unui act contrar acestor indatoriri.

Obiectul infractiunii:

Obiectul juridic special: relatiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu care presupune îndeplinirea cu probabitate de către funcționarii publici, precum șu de către ceilalți funcționari a îndatoririlor d serviciu.

Obiectul material: in principiu, nu are.

Subiecții infracțiunii:

Subiectul activ: autor al infracțiunii în forma de baza poate fi funcționarul public.

Subiectul pasiv: autoritatea publică, instituția publică, instituția sau persoana juridică de interes public ori privată în cadrul căreia făptuitorul se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu; este subiect pasiv și autoritatea publică a statului străin, instanța internațională sau organizația internațională în care subiectul activ își exercită serviciul, etc.

Latura obiectivă:

Elementul material: pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase necuvenite de către funcționarul public ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase.

Urmarea imediată: starea de pericol pentru buna desfășurare a raporturilor de serviciu în cadrul unităților, a persoanelor juridice de drept privat, a autorităților publice ale statului străin, a unei instanțe internaționale sau organizații internaționale etc.

Legatura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă: este intența directă și nu interesează sub aspectul infracțiunii mobilul cu care a fost săvârșită fapta.

Pedeapsa:

Pentru forma tip: închisoare de la 3 la 10 ani si interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.

Pentru varianta agravată: închisoare de la 4 la 13 ani și 4 luni și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.

Pentru varianta atenuată: închisoare de la 2 la 6 ani și 8 luni și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.

Dare de mită – art. 290

Este infracțiunea ce constă în fapta unei persoane fizice/juridice de a promite, de a oferi sau de a da, direct sau indirect, bani ori alte foloase unui funcționar public în legatură cu îndeplinirea, neîneplinirea, urgentarea ori intarzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legatură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

Obiectul infracțiunii:

Obiectul juridic special: relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a relațiilor de serviciu.

Obiect material: în principiu, nu are.

Subiecții infracțiunii:

Subiectul activ: autor poate fi orice persoană (fizică/juridică) care are capacitate penală.

Subiectul pasiv: autoritatea publică, instituția publică, instituția sau persoană juridică de interes public ori privat în cadrul căreia persoana mituită se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu; este subiect pasiv și autoritatea, instituția sau persoana (fizică/juridică) în care persoanele mituite prevazute de art. 293, 294 sau 308 NCP își desfășoară serviciul sau exercită o însărcinare de orice natură.

Latura obiectivă:

Elementul material: promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase necuvenite unui funcționar public, în legatură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întarzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

Urmarea imediată: starea de pericol pentru buna desfășurare a raporturilor de serviciu în cadrul unităților, al persoanelor juridice de drept privat, al autorităților publice ale statului străin, al unei instanțe internaționale sau organizații internaționale.

Legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Intenția directă;

Nu interesează sub aspectul existenței infracțiunii mobilul cu care a fost săvârșită fapta.

Formele infracțiunii:

Actele de pregătire sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

Tentativa nu este posibilă, fiind asimilată faptei consumate.

Infractiunea se consumă în momentul promiterii, oferirii sau dării banilor sau a altor foloase necuvenite funcționarului public mituit.

Infracțiunea poate fi comisă în formă continuată, caz în care se epuizează la data comiterii ultimului act de executare.

Pedeapsa:

pentru forma tip: închisoarea de la 2 la 7 ani.

pentru varianta atenuată: închisoarea de la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni.

Nu se pedepsește făptuitorul care denunță fapta de dare de mită mai inainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la această infracțiune; banii sau foloasele necuvenite date după realizarea denunțului nu se confiscă, fiind restituite mituitorului; nu pot fi confiscate sumele de bani puse la dispoziția mituitorului pentru realizarea flagrantului la infracțiunea de luare de mită, acestea restituindu-se organelor de urmărire penală

Abuzul în serviciu – art. 297

Este infracțiunea ce constă în neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea defectuoasă a acestuia de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Obiectul juridic:

Obiectul juridic special: relațiile sociale referitoare la asigurarea desfășurării în condiții optime a activității persoanelor juridice publice/private sau la protecția intereselor legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor venite din partea funcționarilor publici.

Obiect material: nu are.

Subiecții infracțiunii:

Subiectul activ: autor al infracțiunii în forma de bază sau asimilată poate fi funcționarul public.

Subiectul pasiv: general este statul, iar cel special este persoana fizică sau persoana juridică care a suferit o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime prin activitatea infracțională; în ipoteza formei asimilate a infracțiunii subiect pasiv special este cetățeanul român sau străin ori apatridul căruia prin activitatea infracționala i-a fost îngrădit exercițiul drepturilor ori care a fost pus într-o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.

Latura obiectivă:

Elementul material: neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea acestuia în mod defectuos de către un funcționar public sau un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu.

Urmarea imediată: cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, respectiv în cazul formei asimilate vătămarea materială sau morală a dreptului unei persoane prin restrângerea exercițiului acestuia ori prin crearea unei situații de inferioritate.

Legătura de cauzalitate: în cazul formei de bază trebuie să fie dovedită legătura de cauzalitate între acțiunea/inacțiunea tipică și urmarea produsă; în ipoteza formei asimilate legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Pedeapsa:

pentru forma de bază și cea asimilată: închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

pentru varianta atenuată: limitele speciale ale pedepsei pentru forma de bază se reduc cu o treime.

pentru prima varianta agravată: limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

pentru cea de-a doua variantă agravată: închisoarea de la 2 ani și 8 luni la 9 ani și 4 luni și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

Neglijența în serviciu – art. 298

Este infracțiunea ce constă în încălcarea din culpă de către funcționar pulbic a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Obiectul infracțiunii:

Obiectul juridic special: relațiile sociale referitoare la asigurarea desfășurării în condiții optime a activității persoanelor juridice publice/private sau la protecția intereselor legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor săvârșite chiar din culpă de funcționari.

Obiect material: nu are.

Subiecții infracțiunii:

Subiectul activ: autor al infracțiunii în forma de bază poate fi funcționarul public.

Subiectul pasiv: general este statul, iar cel special persoana (fizică/juridică) căreia i-a fost cauzată o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor sale legitime, prin săvârșirea faptei.

Latura obiectivă:

Elementul material: neîndeplinirea uneia sau a mai multor îndatoriri de serviciu ori îndeplinirea îndatoririi de serviciu în mod defectuos de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Urmarea imediată: producerea unei pagube efective și certe în patrimoniul persoanei fizice/juridice, respectiv producerea unei vătămări a drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane fizice/juridice.

Legătura de cauzalitate: trebuie să fie dovedită legătura de cauzalitate între acțiunea tipică și urmarea produsă.

Pedeapsa:

pentru forma tip: închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amenda.

pentru varianta atenuată: limitele speciale ale pedepsei pentru forma de bază se reduc cu o treime.

pentru varianta agravată: limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

Falsul intelectual – art. 321

Este infracțiunea ce constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin pledarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea, cu știința, de a insera unele date sau împrejurări.

Falsul in inscrisuri sub semnatura privata

Este infracțiunea ce constă în falsificarea unui înscris sub semnatură privată, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, respectiv prin atestarea la momentul întocmirii înscrisului a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știința de a insera unele date sau împrejurări, dacă făptuitorul folosește el însuși înscrisul falsificat sau il încredintează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice.

CONCLUZII

În lucrarea „Răspunderea juridică a funcționarului public” am analizat persoana funcționarului public și rolul acestuia în adminstrația publică locală.

Natura juridică a răspunderii funcționarului public este de drept administrativ, distingându-se prin câteva puncte esențiale răspunderea celor ce își desfășoară activitatea în baza unui contrat individual de muncă: reglementarea strictă și limitativă a abaterilor disciplinare, obligativitatea cercetării prealabile în lipsa căreia actul de sancționare este lovit de nulitate, procedura deiciplinară și căile de atac împotriva actului de sancționare finnd cu totul distincte față de cele reglementate de dreptul muncii.

În primul capitol al lucrării am analizat nouțiunea funcției publice și noțiunea funcționarului public prin care am constatat că funcția publică este acea grupare de atribuții, competețe și responsabilități, stabilire potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înfințat în scopul satisfacerii în mod continuu și ritmic, de către funcționarii publici numiți în aceste funcții, a inereselor generale ale societății, iar funcționarul public este persoana autprității sau instituției care este legal incestită cu o funcție publice, aflată în raport de subordonare, plătită penrtru activitatea care o prestează și încadrată pe o perioadă nedeterminată de timp.

În acest prim capitol putem regăsii și principile care guvernează această entitate a funcționarului public și funcței publice: principiul transparenței, principiul obiectivității, principiul eficenței și eficacității, principiul imparțialității etc.

Tot în cuprinsul acestui capitol putem regăsii și regimul juridic al funcționarului publi, prin care acesta este investit în funcție, prin care se formează raportul său de serviciu, prin care se poate sau după caz nu se poate modifica raportul său de serviciu, cazuri în care se poate suspenda raportul funcționarului public și în final încetarea raportului de srviciu. Un subcapitol mai amplu este cel prin care se stabilesc drepturile și obligațiile funcționarului public.

În capitolul al doilea am analizat răspunderea administrativă și răspunderea disciplinară de unde reiese faptul că răspunderea administrativă intervine „pe terenul răului înfăptuit” , adică se aplică numai în cazul săvârșirii unei abateri, abatere care trebuie să intervină în timpul exercitării funcției sau în legătură cu funcția exercitată.

Abaterea disciplinară din analiza făcută este fapta săvârșită cu vinovăție de către funcționarul public prin care acesta încalcă obligațiile ce-i revin din raportul de funcție publică sau în legătură cu acesta și care afectează statutul său socio-profesional și moral.

Următorul capitol este cel al răspunderii contravenționale, o răspundere care intervine în seama funcționarului public în cazul săvârșirii de către aceștia a unor contravenții care să aibă legătură cu serviciu, nerespectarea normelor privind protecția mediului ambiental. Pentru a fi vorba de o răspundere contravențională trebuie îndeplinite anumite condiții cumulativ: fapta să aibă un anumi grad de pericol social, contravenția să fie o faptă săvârșită cu vinovăție, contravenția să fie o faptă prevăzută de acte normative legal emise de organele competente și să fie sancționate tot prin acele acte.

Răspunderea patrimonială este următoarea temă tratată în această lucrare și ea reprezintă repararea pagubelor produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice, precum și recuperarea sumelor alocate necuvenit funcționarului public se vor face prin emiterea unui ordin sau a unei dispoziții de imputare de către conducătorul autorității sau instituției publice sau prin asumarea unui angajament de plată de către funcționarul public. Principalele titluri executorii folosite pentru recuperarea pagubei sunt atât în Dreptul muncii cât și în dreptul administrativ: angajamentul de plată, ordinul sau dispoziția de imputare și hotărârea judecătorească.

Elementele răspunderii patrimoniale sunt:

Prejudiciul

Fapta ilicită

Vinovăția

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Iar formele acestei răspunderi sunt: răspunderea directă și răspunderea indirectă care la rândul ei se împarte în răspunderea patrimonială subsidiară și răspunderea patrimonială solidară a personalului.

În ultimul capitol al acestei lucrări am tratat răspunderea penală a funcționarului public din care am reținut faptul că răspunderea penală a funcționarului public intervine pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă. Subiectul activ sau făptuitorul trebuie să aibă calitatea specială de funcționar, potrivit nevoilor acestor ramuri de drept, cuprinderea oricărei persoane în categoria funcționarilor dacă a săvârșit un anumit gen de infracțiuni specifice, aflate sub incidența legii penale.

Sunt și cazuri care înlătură răspunderea penală a funcționarului public, cauze justificate, cauze de neimputabilitate și cauze care înlătuă consecințele condamnării:

Cauzele care înlătură răspunderea penală: amnistia, prescripția răspunderii penale și lipsa plângerii prealabile și împăcarea părților;

Cauzele care înlătură consecințele condamnării: grațierea, prescripția executării pedepsei și reabilitarea;

Cauzele justificative:legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații;

Cauzele de neimputabilitate: constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, minoritatea, eroarea de fapt.

Înainte de anii 1989 nu se punea foarte mare accent pe tema funcționarului public, mai ales pe răspunderea acestora, însă după trecerea anilor, ani în care poporul român și nu numai, a evoluat, această temă devine una dintre problemele esențiale ale statului, ale autoritățiilor locale etc. Odată cu evoluția din ultimii ani gradul răspunderii crește în continuu deoarece crește și corupția, curajul de a face un fapt ilicit, nu mai există o teamă majoră față de autorități și față de consecințele sau pedepsele care urmează..

BIBLIOGRAFIE

1. Apostol Tofan Dana, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București, 2003

2. Apostol Tofan Dana, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, București, 2004

3. Ioan Alexandru, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005

4. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura Nemira, București, 1996

5. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, volumul II, ediția a III-a restructurată, revăzută și adăugită, Editura All Beck, București, 2002

6. Mocanu-Suciu Ana, Rǎspunderea disciplinarǎ a funcționarilor publici, Editura Techno Media, Sibiu, 2008

7. Negoiță Alexandru, Drept administrativ, Editura Sylvi, București, 1996

8. Nicola Iordan, Drept administrativ, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007

9. Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004

10. Preda Mircea, Drept administrativ, Partea generalǎ, ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2004

11. Prisăcaru I.Valentin, Funcția și funcționarii publici, Editura All Beck, București, 2004

12. Rusu Ioan, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2001

13. Santai Ioan, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura Risoprint, Cluj- Napoca, 2000

14. Santai Ioan, Drept administrativ și știința administrației, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2005

15. Santai Ioan, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura Alma Mater, Sibiu, 2011

16. Santai Ioan și Tabără Vasile, Funcția și funcționarul public, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007

17. Trǎilescu Anton, Drept administrativ, ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2005

18. Vedinaș Verginia, Drept administrativ și instituții politico-administrative, Editura Lumina Lex, București, 2002

19. Vedinaș Verginia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2004

20. Vedinaș Verginia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2006

21. Vedinaș Verginia, Drept administrativ, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2007

22. Vedinaș Verginia, Drept administrativ, ediția a VII-a, Editura Universul Juridic, București, 2012

23. Vedinaș Verginia, Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici– comentată, ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2004

24. Constituția României din 1991, revizuită și republicată în 2003

25. Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată

26. Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, actualizată la data de 27.04.2007

27. Hotărârea Guvernului nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină

28. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007, sem. I, Editura Hamangiu

29. Revista Dreptul

30. Curierul judiciar