Notiuni Introductive Privind Ambalarea Produselor Alimentare

Capitolul 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND AMBALAREA PRODUSELOR ALIMENTARE

Ambalarea produselor alimentare reprezintă astăzi unul dintre factorii de înnoire care a înregistrat cea mai mare extindere, iar perspectiva pe termen scurt și cea mai îndelungată evidențiază faptul că extinderea înregistrată până în prezent se va menține și amplifica în viitor.

Mărirea sortimentală și cantitativă a producției de alimente ambalate determină o serie de consecințe pe plan social (la nivelul consumatorului, al gospodăriei), dar și pe plan economic (la nivel întreprinderii producătoare de ambalaje sau de produse ambalate și în organizația ce face comercializarea).

Procesele legate de ambalarea produselor au căpătat o mai mare pondere, atât în economia națională cât și în economia unor ramuri ale producției de bunuri materiale. Ca urmare s-a simțit nevoia stabilirii unor strategii globale la scara națională, precum și unor strategii locale la nivelul fiecărei unități, cu ajutorul cărora să se promoveze ambalarea ca proces și pentru asigurarea condițiilor materiale necesarea acestui scop.

Se ridică tot mai mult problema definirii și aplicării în practică a unor tactici și a unor metode și tehnici raționale, eficiente și cu fundamentare științifică în conceperea, fabricarea și în conducerea și organizarea activității în legătură cu ambalajele.[1]

Ambalarea produselor alimentare

Ambalarea este operația, procedeul sau metoda prin care se asigură protecția temporară a produsului în decursul manipulării, transportului, depozitării, vânzării și / sau consumului. Prin ambalaj se înțelege orice tip de recipient sau orice material de învelire și de acoperire, specific ca execuție și ca natură, care protejează produsul împotriva contaminării și modificării calității, utilizat pentru transportul, manipularea, depozitarea și desfacerea produselor de consum.

Ambalajul este considerat astăzi o strategie a întreprinderii în comercializarea produselor sale. De aceea, scopul conducerii în procesul de ambalare este de a dirija activitatea pentru a obține ambalajele corespunzătoare pentru fiecare din produsele ce se intenționează a se comercializa.[1]

Ambalajul are mai multe definiții, precum:

sistem fizico-chimic complex, cu funcții multiple, care asigură menținerea sau, în unele cazuri, ameliorarea calității produsului căruia îi este destinat.

înveliș din materiale și forme diferite în care se ambalează un produs pentru transport sau vânzare.

obiectul destinat să învelească sau să conțină temporar un produs sau un ansamblu de produse pe parcursul manevrării, transportului, depozitării sau prezentării, în vederea protejării acestora sau facilitării acestor operații.

STAS 5845/1-1986, ambalajul reprezintă un “mijloc” (sau ansamblu de mijloace) destinat sa învelească un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura protecția temporară, din punct de vedere fizic, chimic, mecanic și biologic în scopul menținerii calității si integrității acestora, în decursul manipulării, transportului, depozitării si desfacerii până la consumator sau până la expirarea termenului de garanție.

Ambalarea este:

operația de obținere a primului înveliș aflat în contact direct cu produsul;

sistem coordonat de pregătire a mărfurilor pentru transport, distribuție, vânzare cu amănuntul si consum;

cale de asigurare a distribuției la consumatorul final, în condiții optime și cu costuri minime;

funcție tehnico-economică, care urmărește minimizarea costurilor la livrare.

STAS 5845/1-1986, ambalarea este definita ca fiind “operație, procedeu sau metoda, prin care se asigura cu ajutorul ambalajului, protecție temporara a produsului”.

Materialul de ambalare este destinat sa învelească temporar produsul ambalat;

Materialul de ambalaj este folosit pentru confecționarea ambalajelor sau a accesoriilor acestora.

Preambalarea este operația de ambalare a unui produs individual, în absența cumpărătorului, iar cantitatea de produs introdusă în ambalaj este prestabilită și nu poate fi schimbată decât prin deschiderea sau modificarea ambalajului.

Preambalajul înșelator este preambalajul care creează impresia că are o cantitate mai mare decât cantitatea nominală. Astfel, se consideră preambalat înșelător dacă peste 30% din volumul ambalajului nu este ocupat cu produs sau în cazul în care în pachet există produs cu mai puțin de 15% decât cantitățile prevăzute de lege.

Clasificarea ambalajelor

Ambalajul se poate clasifica în:

primar – este ambalajul care intră în contact direct cu produsul (ex. cutii metalice, butelii de sticlă, pungi din polietilenă etc);

secundar – este format din unul sau mai multe ambalaje primare, având rol în transport și distribuție (ex. cutii de carton, navete din material plastic);

terțiar – cuprinde mai multe ambalaje secundare (ex. paleta pentru stivuirea cutiilor sau a baxurilor);

cuaternar – ușurează manipularea ambalajelor terțiare (ex. containere metalice utilizate în transportul aerian, maritim sau feroviar).

individual – cuprinde o singură unitate de produs;

de desfacere – este destinat comercializării produsului și ajunge la consumator împreună cu produsul;

de prezentare – realizează prezentarea produsului alimentar;

de transport – folosește la transportul produselor ambalate (ex. unități de transport paletizat și sau prin intermediul containerelor);

colectiv – cuprinde mai multe unități de produs ambalat (cutii de carton pentru biscuiții ambalați).

Functiile ambalajului

Funcțiile ambalajului sunt dictate de produsul care se ambaleaza si de mijloacele si metodele prin care acesta va fi transportat de la producător la consumator. După scop, ambalajele se clasifică în ambalaje de transport și ambalaje de desfacere. Funcțiile de bază ale ambelor tipuri sunt similare, cu deosebirea că la ambalajul de desfacere se pune un accent deosebit pe funcția de informare și reclamă.

Funcția de protecție și conservare este cea mai importantă funcție pe care trebuie să o îndeplinească ambalajele. Ambalajul trebuie să protejeze conținutul de efectele mediului înconjurător (incidența aerului, prafului, microorganismelor etc) .

Protecția poate fi:

chimică – materializată prin alegerea adecvată a materialului din care este confecționat ambalajul (materiale inerte din punct de vedere chimic sau electrochimic – ex. sticla, materiale plastice) sau prin protecția produsului față de eventualele reacții ce pot avea loc la suprafața de contact a produsului cu aerul, vaporii de apă, praf etc.;

microbiologică – materializată prin realizarea etanșeității perfecte;

biologică – presupune protecția produsului de insecte, rozătoare utilizându-se ambalaje confecționate din sticlă, carton, lemn, materiale textile;

mecanică – presupune alegerea materialului care să protejeze produsul în timpul transportului, depozitării și desfacerii (ex. lemn, carton, materiale plastice);

protecția față de lumina și radiațiile UV – presupune utilizarea unor materiale care să asigure o protecție optimă a produselor (ex. sticla brună sau verde).

Funcția de confort

Autoservirea ca forma de vânzare a produselor, consumul accentuat si concurența au transformat ambalajul într-un “purtător de informație si reclamă”. Societățile actuale de prestări servicii impun ambalajului și îndeplinirea funcției suplimentare referitoare la comoditate sau confort.

Funcția de confort presupune utilizarea unor ambalaje care să ușureze etapele de manipulare, desfacere, depozitare și distribuire a produselor alimentare. Poate fi abordată sub 2 aspecte: porționarea produselor supuse ambalării și, implicit, forma ambalajelor primare. Forma ambalajului primar este corelată cu necesitatea asigurării unui confort consumatorului. Altfel spus, ambalajul să fie ușor de deschis, de procurat și de golit.

Funcția de comunicare și de marketing

Ambalajul are o importantă funcție de comunicare la prezentarea și desfacerea produselor. El are și un dublu rol de promotor al vânzării și de purtător al informației către consumator. Ambalajul reprezintă o interfață cu care consumatorul vine în contact direct, de aceea ambalajul trebuie gândit pentru a atrage cumpărătorii și pentru a declanșa actul de cumpărare. De aceea, ambalajul a fost denumit și "vânzător mut" al produsului, pornind de la următoarele considerente:

• identifică și prezintă produsul și producătorul/distribuitorul;

• stimulează și atrage atenția cumpărătorului;

• informează consumatorul asupra nivelului caracteristicilor de bază ale produsului;

• comunică date legate de modul de utilizare a produsului și a naturii ambalajului.

Ambalajul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

poate contribui la diversificarea sortimentală;

aprecierea calitativă a mărfurilor;

factor psihologic care acționează asupra cumpărătorilor potențiali;

trebuie să atragă atenția consumatorilor;

să prezinte clar produsul și modul lui de întrebuințare;

să prezinte închiderea ambalajului;

să prezinte modul de înlăturare a ambalajului după utilizarea produsului (se returnează, se reciclează).

Este important ca ambalajele să prezinte produsul fără a induce în eroare cumpărătorii prin creerea unor confuzii în legătură cu produsul sau marca. Ambalajul trebuie să asigure un impactul vizual pozitiv.

În privința decorului ambalajului, trebuie să se țină seama de:

importanța acordată numelui sau mărcii, ilustrațiilor, graficii;

informațiile care trebuie precizate: modul de folosire, compoziția;

elementele fundamentale de recunoaștere și de identificare care trebuie păstrate în cazul reînnoirii unui ambalaj.

1.3.4. Funcția de a conține produsul este evidentă datorită necesității existenței ambalajului pentru a putea afirma ca produsul poate fi mutat, schimbat etc.

Pregatirea ambalajelor in vederea ambalarii

Obiectivele principale ale operațiilor sunt:

curățarea mecanică a ambalajelor și obținerea de ambalaje perfect curate;

asigurarea purității microbiologice și / sau a sterilității (în cazul ambalajelor destinate ambalării aseptice).

Condiția de ambalaj perfect curat este îndeplinită atunci când ambalajele sunt acoperite, după efectuarea operației, cu o peliculă uniformă și continuă de apă. Spălarea insuficientă se recunoaște dacă suprafața ambalajelor nu este complet umedă și există asocieri de picături de apă, vizibile în special la ambalajele din sticlã.

Puritatea microbiologicã este realizatã atunci când toate microorganismele prezente pe suprafata ambalajelor sunt distruse si îndepărtate.

Spalarea ambalajelor

Spălarea ambalajelor noi este o operație usoară deoarece impuritățile sunt formate în special din particule de praf provenite din aer, eventual din resturi de paie provenite din ambalajul de transport al ambalajelor noi din sticlă.

O atenție deosebită trebuie acordată condițiilor de depozitare a ambalajelor goale deoarece variațiile de umiditate și temperatură conduc la condensarea umidității pe suprafața ambalajelor, ceea ce favorizează aderarea prafului din aer.

Spalarea ambalajelor reutilizabile se face pentru butelii și borcane din sticlă, butoaie, keg-uri, ambalaje secundare precum lăzile, navetele etc. și este o operație dificilă, mai ales la cele care au depuneri solide și resturi de grăsimi sau au etichete aplicate cu ajutorul unui adeziv cu rezistență mare la umezire.

Pentru reutilizare, ambalajele trebuie curățate, iar etichetele și foliile din aluminiu îndepărtate.

Etapele spălării ambalajelor:

înmuierea și umflarea depunerilor (îndeosebi în cazul ambalajelor reutilizabile);

desprinderea și antrenarea impurităților;

clătirea ambalajelor.

Inmuierea și umflarea depunerilor se face prin:

clătire internă și externă cu apă, acțiune ce îndepărtează impuritățile libere și materialul străin și preîncălzește (temperează) ambalajele din sticlã.

imersia ambalajelor supuse spălării în soluția alcalină din baia de înmuiere și este faza cu durata cea mai lungă dintr-un ciclu de spălare.

efectul de spălare este cu atât mai bun cu cât durata de contact dintre ambalaje și soluția alcalină este mai mare.

prelungirea duratei de contact trebuie evitată datorită atacului corosiv al soluțiilor alcaline (de sodă caustică) asupra materialelor de ambalaj, chiar și asupra sticlei (ambalajele din sticlă pot căpăta un aspect cețos).

Desprinderea si antrenarea impuritãtilor are loc prin:

înmuiere alternată cu scurgere la trecerea ambalajelor prin unul sau mai multe bazine care conțin cantități mari de soluții de spălare.

agitare mecanică a soluției prin recirculare și stropirea ambalajelor cu aceasta ajută la separarea impurităților și a etichetelor de pe ambalaje și la dispersarea lor în soluție.

Clãtirea ambalajelor se face:

prin stropire internă și externă cu jeturi puternice de apă în vederea îndepărtării resturilor de soluție de spălare și a răcirii ambalajelor la temperatura necesară pentru umplerea cu produs.

Se aplică atât la interiorul cât și la exteriorul ambalajelor aflate cu gura în jos în compartimentele de stropire, astfel încât soluția de spălare / apa să se scurgă, antrenând impuritățile / urmele de soluție alcalină.

Presiunea și forma jetului de stropire se alege în funcție de înãltimea ambalajului și de diametrul gurii / orificiului de umplere a ambalajului astfel încât, concomitent cu stropirea să poată fi asigurată și evacuarea apei de spălare, împreună cu impuritățile.

Alegerea sistemului de spălare, a soluției și a temperaturii de spălare depinde de:

gradul de murdărire a ambalajelor;

tipul ambalajului (materialul din care este confecționat, forma, capacitatea, dacă este nou sau reutilizabil etc);

tipul de adeziv folosit la etichetare;

materialul folosit pentru confecționarea etichetei;

duritatea apei folosite pentru spălare;

capacitatea de curățire a mașinii de spălat;

productivitatea liniei / secției de fabricație care determină alegerea unei masini de spălat cu o anumită productivitate.

Efectul de curățare depinde de efectul înmuierii prin îndepărtarea murdăriei ce necesită un timp cuprins între 10 și 30 minute, efectul mecanic al stropirii care are loc prin curățarea recipientelor și clătirea intensă a acestora, temperatura de spălare și agentul de spălare.

Cu cât temperatura de spălare este mai ridicată cu atât este mai rapidă îndepărtarea murdărieri. O spălare bună se face la 60 – 85oC deoarece are loc efectul biologic de curățire.

Ambalajele trebuie încălzite până la temperatura soluției de spălare și răcite la temperatura pe care o au la evacuarea din mașina de spălat.

Temperatura ridicată a soluției de spălare obține efectul de sterilizare a ambalajului, micoorganismele fiind distruse la 80oC de soluția alcalină utilizată ca agent de spălare.

Ambalajele din sticlă se pot sparge la temperaturi ridicate, diferențele de temperatură dintre compartimentele mașinii de spălat nu trebuie să depășească 35oC la încălzire și 25oC la răcire.

Pentru ambalajele din materiale metalice nu sunt necesare mai multe zone de încălzire sau răcire deoarece nu sunt susceptibile la șoc termic.

Agentul de spălare este alcalin, distruge și microorganismele pe lângă înmuierea și dizolvarea murdăriei, excepție pentru ambalajele din aluminiu care nu folosesc soluție alcalină (NaOH) datorită caracterului amfoter al aluminiului.

Efectul chimic al soluției de spălare este corelat cu capacitatea sa de a dispersa impuritățile existente și de a împiedica depunerea lor.

Principalele ingrediente ale soluțiilor de spălare sunt:

soda caustică este cea mai economică și are proprietăți bactericide excelente, este un solvent puternic care atacă rapid impuritățile și saponifică uleiurile și grăsimile.

Dezavantajele folosirii sodei caustice sunt: capacitatea de clătire redusă, are o migrare în exces a sa de la un compartiment la altul, spumează la presiune ridicată, la concentrații ridicate duce la uzura buteliilor, duce la transferul etichetelor în pulpă la concentrații ridicate în cazul etichetelor cu rezistență scăzută la umiditate.

agenții de chelare sunt compuși ce previn formarea crustei, iar la trecerea continuă prin mașina de spălat transportorul de ambalare este încălzit și apoi răcit. Ionii de calciu sunt precipitați de compușii alcalini, ionii carbonici precipită la încălzire sub formă de carbonat și astfel se produc depuneri de CaCO3 pe transportoare ce determină uzura soluției de spălare. Cei mai folosiți agenți sunt: gluconații, polifosfații, organofosfații.

Surfactanții sunt molecule chimice complexe cu o parte hidrofilă sau hidrofobă. Cei mai utilizați sunt agenții de suprafață antispumanți anionici caracterizați de proprietățile de dispersie, emulsionare, înmuiere și clătire bune.

Cerințele unui agent de spășare sunt:

Efect de spălare ridicat;

Capacitate de îndepărtare a murdăriei;

Efect de inhibare sau letal asupra microorganismelor și bacteriilor;

Capacități bune de umezire;

Îndepărtarea rapidă a hârtiei etichetelor;

Capacitate mare de dizolvare a adezivului;

Să nu introducă substanțe toxice în apa reziduală;

Să nu formeze depuneri de crustă; sa nu spumeze; să fie ușor de dozat; cât mai ieftin posibil;

Să nu aibe acțiune agresivă asupra ambalajului.

Proprietățile soluției de spălare pot fi:

Proprietăți bactericide în care capacitatea unei soluții de a distruge microorganismele dăunătoare depinde de compoziția sa, de temperatură și de durata de imersie.

Proprietăți de înmuiere sau de pătrundere care permit contactul soluției cu întreaga suprafață murdară a ambalajului și pătrunderea în depozitele de murdărie. Îndepărtarea rapidă atât a etichetelor din hârtie cât și a celor din folie sub formă de bucăți mari reducând astfeș transformarea acestora în pulpă și fibre, acestea din urmă fiind mai greu de îndepărtat din soluția de spălare.

Proprietăți de clătire – în timpul procesului de clătire impuritățile și urmele de detergent trebuiesc îndepărtate de pe ambalaj. Operația este ușurată prin utilizarea unui detergent cu proprietăți bune de clătire.

Proprietăți de chelatizare – un agent de chelatizare este un compus chimic care se poate combina cu ioni metalici în soluție pentru a forma ioni complexi solubili în apă. La spălarea ambalajului se necesită chelatizarea ionilor de Ca, Fe, Al. Formarea chelaților de Ca2+ și Mg2+ în soluția de spălare este necesară pentru prevenirea depunerii de săruri insolubile de Ca, Mg, depunere care formează un film la interiorul ambalajului și produce o crustă grea pe laturile transportoare, casete, bazine. Crusta poate determina reducerea transferului termic.

Proprietăți de defloculare sau de dispersare – proprietățile soluției de spălare ajută procesul de dispersare prin menținerea particulelor coloidale în suspensie.

Proprietăți de emulsionare – emulsionarea este menținerea particulelor în suspensie prin intermediul unei alte faze lichide. La spălarea ambalajului, această proprietate ajută la îndepărtarea filmelor de ulei de pe suprafețe.

Proprietăți anticorozive – o soluție de spălare bună protejează mașina de spălare sau clătire împotriva coroziunii.

Proprietăți antispumante – spumarea excesivă reduce eficiența procesului de clătire. Depunerile aderente sunt primele răspunzătoare de formare a spumei în mașina de spălat. Frecvent, antispumanții se adaugă în soluția de înmuiere pentru a-i mări eficiența.

Proprietăți de lubrifiere – o soluție de spășare corespunzătoare are și un efect de lubrifiere a reperilor în mișcare ale mașinii de spălat.

Proprietăți de dizolvare și de neutralizare – să fie capabile să solubilizeze unele impurități și să neutralizeze reziduurile acide.

O bună solubilitate – este importantă menținerea concentrației optime a compușilor de spălare deci, este necesară solubilizarea completă.

Igienizarea ambalajelor

În timpul operațiilor tehnologice de fabricare a alimentelor, produsele vin în contact cu suprafețele și cu ustensilele de lucru, care în condițiile neasigurării igienizării corecte, reprezintă, una din principalele surse de contaminare a acestora.

În cadrul măsurilor de igiena, obiectivul igienizării este eliminarea de pe toate suprafețele care vin în contact cu produsele, a reziduurilor organice de proveniență alimentară, care de obicei, înglobează numeroase microorganisme. Igienizarea se realizează prin mijloace mecanice si fizice.

Igienizarea cuprinde două operații complementare, spălarea și dezinfecția, care urmăresc:

din punct de vedere fizic, îndepărtarea tuturor depozitelor organice vizibile de pe suprafețe (prezența de mâzgă dă senzația de lunecos la pipăit);

din punct de vedere chimic, eliminarea tuturor urmelor de substanțe chimice din soluțiile de spălare sau dezinfecție;

din punct de vedere microbiologic, reducerea la maximum a microflorei existente.

Având în vedere necesitatea obținerii unor produse alimentare de calitate, igienizarea devine o componentă a procesului tehnologic căruia trebuie să i se acorde aceeași atenție ca tuturor celorlalte operații.

Pentru stabilirea ritmului și duratei operațiilor de igienizare, a volumului de muncă și a cantității de materiale necesare executării acesteia sunt necesare informații privind viteza de acumulare și cantitatea reziduurilor organice care trebuie îndepartate.

Pentru a avea eficacitate maximă, acțiunea de igienizare trebuie să se desfășoare continuu, cu o intensitate mai mare imediat după oprirea producției.

Durata și modul de executare a igienizării nu trebuie să stânjenească operațiile de producție, dar nici sa fie neglijate.

Sterilizarea ambalajelor

Una dintre cerințele ambalării aseptice a alimentelor este sterilizarea recipientului sau a părții care vine în contact cu produsul și a accesoriului de închidere utilizat. Pentru atingerea acestui obiectiv, în afara efectului de sterilizare asigurat de soluția alcalină cu temperatură de 80 – 90°C, se mai utilizează metode chimice (sterilizare cu apă oxigenată sau acid peracetic), termice (sterilizare cu abur sau aer cald), metode neconvenționale (sterilizare prin iradiere cu radiații ultraviolete, infraroșii, ionizante și impulsuri ultrascurte de lumină) sau metode combinate (de exemplu sterilizare cu aer cald și abur sau cu apă oxigenată și radiații ultraviolete).

Sterilizarea suprafeței ambalajului

Datorită importanței contaminării microbiene inițiale a materialului de ambalaj trebuie luate măsuri ca aceasta să fie cât mai scăzută posibil. Astfel, materialul de ambalaj trebuie produs, transportat și depozitat în medii care să fie cât mai lipsite de microorganisme. În prezent, pentru sterilizarea materialelor de ambalaj destinate ambalării aseptice se utilizează trei procedee, fie individual, fie în combinație: iradierea, tratamentul termic și tratamentul chimic.

Sterilizarea suprafeței ambalajelor prin iradiere

Suprafața materialelor de ambalaj sau a ambalajelor folosite la ambalarea aseptică se poate realiza prin iradiere cu radiații ultraviolete, infraroșii, ionizante sau cu impulsuri ultrascurte de lumină.

Iradierea cu radiații ultraviolete. Eficacitatea sterilizării suprafețelor de contact cu radiații ultraviolete variază, dar iradierea UV-C este privită de unii ca satisfăcătoare la utilizare în sistemele de umplere aseptice, cu asigurarea că materialele iradiate sunt netede, rezistente la UV-C și lipsite de particule de praf pentru a se evita efectul de umbrire a suprafeței. De asemenea, este important ca intensitatea iradierii să fie uniformă și adecvată pentru sterilizarea întregului recipient care poate avea o formă complexă. Este folosită în general numai comercial în combinație cu apă oxigenată.

Iradierea cu radiații infraroșii. Radiațiile infraroșii(IR) sunt transformate în căldură sensibilă la contactul cu suprafața absorbantă, rezultând o creștere a temperaturii suprafeței. Ca și iradierea cu UV, iradierea cu IR este folosită numai pentru suprafețe netede și regulate. Radiațiile IR au fost folosite pentru tratarea interiorului capacelor din aluminiu acoperite cu un lac din material plastic. Datorită posibilității de înmuiere a lacului, temperatura maximă nu trebuie să depășească 140°C.

Iradierea cu radiații ionizante. Tehnicile de iradiere care folosesc radiații γ de Co60 sau Cs139 au fost folosite pentru sterilizarea interiorului recipientelor închise dar goale, în special a celor confecționate din materiale care nu rezistă la temperatura necesară pentru sterilizare sau care, datorită formei lor, nu pot fi sterilizate convenabil prin alte mijloace. Așa sunt pungile confecționate din materiale plastice laminate folosite la ambalarea aseptică de tip pungă în cutie (bag-in-box). Pungile sunt închise în recipiente impermeabile la microorganisme înainte de tratamentul prin iradiere.

Tratamentul cu impulsuri ultrascurte de lumină. Impulsurile ultrascurte de lumină (IUL) sunt produse de o lampă „flash”, efectul lor fiind suficient pentru distrugerea microorganismelor de pe suprafața ambalajului. Pentru sterilizarea materialelor de ambalaj, lampa flash este introdusă în interiorul tubului ce se formează într-o mașină de ambalare prin formare-umplere-închidere în ambalaje din materiale complexe de tip pachet pernă (pilowpack).

Sterilizarea suprafeței ambalajelor prin tratament termic

Sterilizarea cu abur. Pentru sterilizare, aburul saturat este agentul termic cel mai sigur. Cu toate acestea, la utilizarea sa apar următoarele neajunsuri:

în ideea atingerii unor temperaturi suficient de ridicate pentru realizarea sterilizării în timp de câteva secunde, aburul și implicit materialul de ambalaj cu care vine în contact aburul sunt sub presiune, necesitând folosirea unei camere de presiune;

orice aer care intră în camera de presiune împreună cu materialul de ambalaj trebuie îndepărtat, altfel interferă în transferul de căldură de la abur la suprafața ambalajului;

condensarea aburului în timpul încălzirii suprafeței materialului de ambalaj produce condens care poate rămâne în ambalaj, diluând produsul.

În ciuda acestor probleme, aburul saturat sub presiune este folosit pentru sterilizarea ambalajelor / recipientelor din materiale plastice. De exemplu, imediat după ambutisare adâncă, paharele din polistiren și folia pentru capace sunt sterilizate cu abur cu temperatura de 165°C și 600 kPa (circa 6 at), timp de 1,4 s pentru pahare și 1,8 s pentru capace. Pentru limitarea efectului încălzirii asupra suprafeței interioare a paharelor, exteriorul lor este răcit simultan. Aburul suprasaturat s-a folosit în anii ’50 pentru sterilizarea cutiilor metalice din tablă cositorită și aluminiu în procesul de conservare aseptică Martin-Dole. Conform acestui procedeu, cutiile metalice sunt trecute continuu la presiune normală prin abur saturat de 220…226°Ctimp de 36-45 s în funcție de materialul din care sunt confecționate, cutiile din aluminiu având un timp de încălzire mai mic datorită conductivității termice mai ridicate.

Sterilizarea cu aer cald. Căldura uscată sub formă de aer cald are avantajul că temperaturile ridicate pot fi obținute la presiune atmosferică, simplificând astfel problemele legate de proiectarea mecanică pentru sistemul de sterilizare. Aerul cald la o temperatură de 315°C a fost folosit pentru sterilizarea cartoanelor aseptice confecțio nate din mucava / folie de aluminiu / material plastic, caz în care, la suprafața materialului se obține o temperatură de 145°C, timp de 180 s. Cu toate acestea, un astfel de tratament este potrivit doar pentru ambalajele destinate pentru ambalarea produselor acide cu pH <4,5.

Sterilizarea cu aer cald și abur. Pentru sterilizarea suprafeței interioare a paharelor și a capacelor confecționate din polipropilenă, care sunt stabile până la 160°C, s-a folosit un amestec de aer cald și abur. În acest proces aerul cald este suflat în interiorul paharelor printr-o duză, astfel încât baza și pereții sunt încălziți uniform.

Sterilizarea prin extrudare, la confecționarea ambalajelor. Extrudarea este utilizată pentru transformarea granulelor din material plastic (polietilen tereftalat, polipropilenă, polietilenă etc.) în preforme din care apoi se obțin prin suflare recipiente (butelii, flacoane). În timpul extrudării se ating temperaturi de 180…230°C timp de până la 3 min. Cu toate acestea, deoarece distribuția temperaturii în interiorul extruderului este neuniformă și timpul de menținere a granulelor din plastic variază considerabil, nu este posibil să se garanteze că toate particulele vor avea temperatura și durata minim necesare pentru a se obține sterilitatea.

Sterilizarea suprafeței ambalajelor prin tratamente chimice

Sterilizarea cu apă oxigenată. Deși au fost efectuate multe studii asupra distrugerii sporilor rezistenți în suspensie în soluții de peroxid, mecanismul acestei distrugeri nu este pe deplin înțeles. Întrucât soluțiile de apă oxigenată, chiar concentrate, au un efect distructiv insuficient la temperatura camerei, este necesară o temperatură minimă de 80°C și o concentrație minimă de 30% pentru a obține distrugerea în timp de câteva secunde a celor mai rezistenți spori de pe materialele de ambalaj. Întrucât apa oxigenată nu poate fi măsurată corect în produsele alimentare datorită prezenței compușilor reducători care o elimină rapid, verificarea concentrației inițiale trebuie efectuată pe ambalaje umplute cu apă. Deoarece soluția de apă oxigenată nu este capabilă să sterilizeze singură materialul de ambalaj, s-au introdus o serie de metode pentru creșterea eficienței tratamentului prin combinarea cu căldură și / sau energie radiantă sau iradiată:

• Imersie în apă oxigenată: materialul de ambalaj este derulat de pe o bobină și trecut printr-o baie de apă oxigenată cu concentrația 30-33%, stratul de lichid aderent fiind redus la un film subțire, fie mecanic, prin intermediul unor role de strângere, fie cu jeturi de aer steril, apoi uscat cu aer cald.

• Pulverizare cu apă oxigenată: apa oxigenată este pulverizată prin duze în interiorul ambalajelor prefabricate, 30–40% din suprafața interioară acoperindu-se cu picături datorită caracteristicilor hidrofobe ale materialelor plastice, care sunt apoi uscate cu aer cald steril. Rata distrugerii este dependentă de volumul de apă oxigenată(volume mai mari necesitând durate mai mari de uscare) și de temperatura aerului cald. În prezent se urmărește evitarea totală a pulverizării de picături de lichid prin folosirea unui amestec de aer cald de 130°C și apă oxigenată vaporizată

• Tratament combinat: apă oxigenată cu radiații UV și căldură: Pentru sterilizarea materialelor de ambalaj se obișnuiește să se folosească și căldură combinată cu radiații UV și apă oxigenată întrucât se poate reduce concentrația apei oxigenate sub 5%, problemele legate de contaminarea atmosferică cu apă oxigenată și de apa oxigenată remanentă în produs fiind reduse

Sterilizarea cu acid peracetic. Acidul peracetic este un lichid sterilizant produs prin oxidarea acidului acetic cu apă oxigenată. Soluția conținând acid peracetic și apă oxigenată este eficientă împotriva sporilor bacterieni rezistenți chiar la 20°C. Temperatura maximă de lucru este 40°C, pentru aceasta durata sterilizării fiind de circa 5 ori mai scurtă.

Sterilizarea cu oxid de etilenă. Oxidul de etilenă este un gaz toxic care poate penetra materialele poroase, de aceea poate fi folosit doar pentru presterilizarea materialelor de ambalaj pe bază de mucava, în special pentru cartoanele albe preformate care sunt asamblate într-o instalație de umplere aseptică. Din cauza toxicității sale, teancurile de cartoane sunt presterilizate înainte de alimentare în instalația de umplere aseptică pentru a permite eliberarea gazului.

Verificarea procesului de sterilizare

Sterilizarea materialelor de ambalaj se verifică prin inocularea suprafeței materialului, paharului sau capacului cu o concentrație corespunzătoare de microorganisme test urmată de uscarea acesteia. Sistemul este folosit de obicei prin simularea condițiilor comerciale. Recipientele sunt apoi umplute cuun mediu de creștere potrivit, termostatate și urmărită dezvoltarea microorganismelor. Pentru fiecare durată, temperatură sau concentrație a agentului de sterilizare trebuie testate cel puțin100 recipiente. Doi dintre cei mai importanți factori care afectează succesul testelor sunt alegerea microorganismelor indicator și starea fizică a microorganismelor folosite în teste. În alegerea microorganismului indicator trebuie să se țină seama de alimentul care urmează a fi ambalat și de propri etățile sale.

Tehnici de ambalare a produselor alimentare

Consumatorii cer produse cât mai proaspete, noi sau cât mai puțin procesate. Pentru a fi pe placul consumatorului secolului 21, industria alimentară este pregatită să utilizeze tehnologii noi cu dublu scop:

pentru a oferi noi atribute calității, conform cerințelor consumatorului;

pentru a garanta în totalitate siguranța alimentului consumat.

Pe langa metodele tradiționale de conservare – tratamente termice, sărare, uscare – noi metode de producție și de ambalare au apărut cu scopul de a prelungi durata de păstrare a produsului și prospețimea produselor perisabile.

Ambalarea celulară sau tip ”blister” constă în ambalarea produsului sub formă de cașete comprimate utilizate mai ales în industria farmaceutică.

Produsul se așează între două pelicule de material plastic sau una din material plastic și cealaltă din folie metalică, după care se presează din loc în loc cu scopul de a se lipi.

Avantajele utilizării acestei metode de ambalare sunt:

Se realizează pe linii de ambalare automatizate, rezultând o productivitate ridicată;

Se realizează în condiții igienice de ambalare;

Permite transportul, depozitarea și deplasarea în condiții igienice a produselor;

Conduce la prezentarea favorabilă a mărfurilor pe piață.

Ambalarea tip ”aerosol”

Aerosolul este o dispersie de particule solide sau lichide foarte fine, susceptibile de a rămâne timp îndelungat în suspensie în atmosferă. Acesta se folosește în domeniul alimentar, al produselor farmaceutice și în cosmetice, iar materialele din care se confecționează recipientele sunt: tabla cositorită, aluminiul, sticla și materialele plastice.

Recipientul (din metal, sticlă sau material plastic) conține un gaz comprimat, lichefiat și este prevăzut cu un dispozitiv care permite ieșirea conținutului din recipient, sub o formă modificată de spumă, pastă, lichid sau pudră.

Faptul că gazul propulsor intră în contact direct cu produsul ambalat trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Să fie compatibil cu produsul;

Să nu corodeze materialele ambalajului;

Să nu fie inflamabil;

Să nu prezinte riscul unei explozii la presiunea la care se află în recipient.

În cazul gazelor comprimate se utilizează:

Azotul care este inert față de majoritatea substanțelor farmaceutice și alimentare, este inodor, netoxic, insolubil, neinflamabil și incolor.

Dioxidul de carbon este un bun agent propulsor, netoxic, neinflamabil, protejează produsul contra oxidării și nu permite dezvoltarea bacteriilor.

Butanul și propanul sunt netoxice, se combină ușor cu hidrocarburile lichefiate, dar sunt inflamabile și devin toxice.

Se urmărește sterilizarea accesoriilor de ambalare înaintea operației de ambalare, care elimină astfel o posibilă recontaminare în timpul ambalării.

Ambalarea sub vid

Ambalarea sub vid reprezintă o metodă de reducere a riscului de alterare microbiologică precum și de prelungire a duratei de păstrare în condiții de refrigerare.

Această metodă constă în introducerea produsului într-un ambalaj dintr-un material impermeabil la gaze și extragerea aerului din interior cu ajutorul unei pompe de vid. Se evită astfel contactul produsului cu oxigenul, mai ales în cazul duratelor mari de depozitare se pot declanșa reacții de duc la alterarea produsului.

Avantajele ambalării sub vid sunt:

Asigură integritatea produselor sensibile;

Menține o formă regulată, fixă a produsului ambalat.

Ca materiale de ambalare pentru această metodă se folosesc materialele complexe de ambalare și cartonul special impermeabil.

Dezavantajele acestei metode sunt:

Produsele sensibile la presiune pot fi deteriorate sau chiar distruse;

Riscul de a face masa cu folia de ambalaj a produsului;

Deprecierea produselor care conțin grăsimi dacă sunt supuse temperaturii și datorită acesteia duc la topirea grăsimilor.

1.5.3.1. Ambalarea tip Cryovac este o variantă îmbunătățită a ambalării sub vid ce folosește ca materiale de ambalare o folie de plastic specială care are proprietatea de a se contrage în contact cu apa caldă.

Etapele ambalării tip Cryovac sunt:

Umplerea pungilor cryovac cu produsul de ambalat;

Eliminarea aerului din ambalaj prin aspirație;

Răsucirea și închiderea automată cu un clips de aluminiu;

Introducerea ambalajului și produsului timp de o secundă într-un recipient cu apă la o temperatură de 92 – 97oC.

Materialele utilizate la această ambalare trebuie să fie termosudabile, impermeabile, din carton pentru ambalajul exterior și folii din materiale complexe de ambalare.

Aceste folii utilizate trebuie să răspundă cerințelor:

Rezistență mecanică bună;

Protecție împotriva luminii;

Rezistență la acțiunea produselor agresive;

Rezistență la temperatură;

Rezistență bună la străpungere și îndoire (de exemplu combinațiile poliamidă-polietilenă).

Foliile complexe poliamidă-polietilenă rezistente la temperaturi înalte sau joase fără a-și pierde proprietățile inițiale se folosesc pentru produsele ambalate în vid conservate prin sterilizare sau congelare.

Protecția împotriva luminii este cerută în cazul în care produsul se alterează rapid sub influența luminii.

Cea mai bună protecție o asigură foliile complexe care conțin un strat de aluminiu.

Pentru produsele agresive (precum produsele din pește) este necesară o folie de ambalare la care sp nu intervină fenomenul de coroziune în cazul unei depozitări de lungă durată.

Ambalarea aseptică

Ambalarea aseptică poate fi definită ca umplerea unui produs steril comercial în recipiente sterile în condiții aseptice și închiderea recipientelor astfel încât reinfecția este prevenită, cu alte cuvinte o închidere ermetică.

Termenul aseptic implică absența sau eliminarea oricărui organism nedorit din produs, ambalaj sau alte zone specifice, în timp ce termenul ermetic este folosit pentru a indica proprietăți mecanice corespunzătoare excluderii pătrunderii microorganismelor într-un ambalaj și a gazelor sau vaporilor de apă în și din ambalaj.

Termenul steril comercial a fost definit ca absența microorganismelor capabile de reproducere în alimente în condiții de depozitare și distribuție fără refrigerare, aceasta însemnând că absența absolută a tuturor microorganismelor nu este obținută practic.

Există două domenii specifice de aplicare a ambalării aseptice:

ambalarea produselor presterilizate și sterile;

ambalarea produselor nesterile pentru a evita infectarea cu microorganisme.

Ambalarea aseptică se folosește din următoarele motive:

folosirea recipientelor nepotrivite pentru sterilizare în ambalaj;

folosirea avantajului oferit de procesele de sterilizare HTST (high temperature short time) care sunt eficiente termic și, în general, permit obținerea de produse calitativ superioare în comparație cu cele prelucrate la temperaturi mai scăzute timp îndelungat;

prelungirea duratei de valabilitate a produselor la temperaturi normale.

Procedeul HTST este definit ca o sterilizare obținută prin încălzirea produsului la temperatură ridicată timp de câteva secunde până la câteva minute în funcție de valoarea temperaturii.

Procedeul UHT reprezintă o sterilizare termică în flux continuu la o temperatură variind între 130 și 150°C și durata de menținere de 2-8 secunde. Temperatura cea mai ridicată se folosește pentru produsele cu vâscozitate mică, așa cum este laptele, iar cea mai scăzută, pentru produse cu vâscozitate mare.

O problemă asociată cu folosirea procedeelor HTST și UHT este cea a inactivării adecvate a enzimelor. Aceasta este specifică enzimelor vegetale (în special peroxidaze), respectiv proteazelor și lipazelor bacteriene produse de bacteriile psihrotrofe, îndeosebi Pseudomonas sp. Astfel, pe măsură ce temperatura de prelucrare crește, un procent mai mare de enzime supraviețuiesc pentru același efect de sterilizare. Ca o consecință, probabilitatea de deteriorare enzimatică în timpul depozitării produselor prelucrate crește cu creșterea temperaturii la care are loc tratamentul termic. Aceasta poate duce la defecte calitative în timpul depozitării produselor lactate tratate UHT; de exemplu, proteazele pot favoriza apariția aromei amare și a gelatinizării.

Ambalajul aseptic constă dintr-o folie mică, multistratificată care combină cele mai bune caracteristici ale hârtiei, materialului plastic și aluminiului.

Cutiile pentru băuturi sunt alcătuite în procent de 70% din hârtie care oferă rigiditate și rezistență.

Polietilena deține un procent de 24% din cutie și este utilizată pentru etanșarea ambalajului. O folie subțire de aluminiu reprezintă 6% din ambalaj, formând o barieră împotriva aerului și aluminii care pot distruge substanțele nutritive.

Ambalarea cu pelicule aderente

Această metodă folosește un material special numit material peliculogen ce se aplică pe suprafața produsului ce trebuie ambalat, iar după uscare se transformă într-un strat rezistent și impermeabil ce oferă o protecție ridicată. Pentru îndepărtarea stratului de material peliculogen produsul ambalat se introduce în apă caldă.

Ambalarea în atmosferă modificată

Se folosesc tehnicile ”CAP”(controlled atmosphere packaging) și ”MAP” (modified atmosphere packaging).

CAP reprezintă închiderea produsului într-un ambalaj impermeabil la gaz în care gazele de referință ca CO2, O2, N2 și vaporii de apă au suferit modificări și sunt controlate selectiv. Aceasta este o metodă mai puțin întâlnită în practica comercială.

MAP reprezintă închiderea produsului într-un ambalaj în care atmosfera din interior este modificată (în raport cu CO2, O2, N2 și vaporii de apă). Aplicarea acestei metode permite controlul reacțiilor chimice, enzimatice sau microbiene în scopul reducerii sau eliminării procesului de degradare a mărfurilor.

Principalul scop al introducerii azotului care înlocuiește oxigenul este de a reduce oxidarea grăsimilor.

Dioxidul de carbon (CO2) este un agent bacteriostatic si fungistatic care reduce viteza de multiplicare a bacteriilor și mucegaiurilor. Este foarte solubil în apă și grăsimi, de aceea este absorbit de aliment.

Oxigenul (O2) este evitat în procesul ambalării, există cazuri în care este utilizat drept component în amestecul gazos. De exemplu la ambalarea cărnii are rolul de a menține culoarea roșie a cărnii pentru a evita apariția germenilor patogeni.

Temperatura este cel mai important factor care influențează calitatea produselor ambalate în atmosferă modificată.

Ambalarea colectivă și porționată

Ambalarea colectivă permite gruparea într-o singură unitate de vânzare a mai multor produse. Materialele utilizate sunt cartonul și foliile contractibile. Se poate realiza prin gruparea produselor preambalate în hârtie Kraft, celofan sudabil obținând pachete paralelipipedice paletizate.

Ambalarea porționată este procedeul de ambalare în care cantitatea de produs care urmează să fie cuprins în ambalaj este stabilită astfel încât să fie consumată la o singură folosire. Materialele utilizare sunt foliile contractibile, termosudabile din aluminiu sau hârtiile metalizate.

Ambalarea în folii contractibile sau ambalarea tip ”skin” este procedeul de ambalare sub vid prin așezarea lor pe o placă suport plană, urmată de închiderea prin acoperire cu folie transparentă și termosudare.

Folia contractibilă este din material plastic, întinsă în momentul fabricării sale, cu tensiuni interne fixate prin răcire și care în momentul încălzirii revine la poziția inițială. Materialele întrebuințate sunt polietilena termoconductibilă, policlorura de vinil, polipropilena, etc.

Prin acest tip de ambalare se urmărește obținerea unei permeabilități ridicate față de oxigen, ceea ce permite păstrarea aspectului cărnii prin formarea oximioglobinei. Se caracterizează prin ușurința în manipulare, având un impact pozitiv asupra consumatorului.

1.5.6. Alte tehnici de ambalare

Desfacerea alimentelor nu se mai poate concepe astăzi fără un ambalaj care să le protejeze și să le prezinte cât mai atrăgător consumatorilor. Pornind de la ideea că ambalajul are rol de protecție a produsului, de prezentare și de protecție pe parcursul transportului, se remarcă următoarele situații:

produse ambalate în vrac, deci direct în ambalajele de transport: lăzi de lemn sau cutii de carton; această soluție se aplică de exemplu în cazul biscuiților simpli, cu o mare rezistență mecanică.

produse preambalate în porții mari, care se face prin așezarea unor cantități de 0,2 – 1 kg în cutii de carton; se recomandă de exemplu în cazul sortimentelor de biscuiți asortate.

produse preambalate în porții mici de 100 – 200 g – această variantă este cea mai utilizată în momentul de față.

Produsele preambalate se ambalează apoi în ambalaje de transport: cutii de carton sau lăzi de lemn. Materialele de ambalare folosite trebuie să satisfacă anumite cerințe și anume:

să asigure protecția mecanică cât mai bună, (de exemplu biscuiții – în special cei zaharoși și turat dulce sunt puțin rezistenți la solicitări mecanice și șocuri);

să asigure protecția împotriva migrării grăsimilor spre exteriorul ambalajelor, ceea ce ar conferi un aspect neplăcut produsului;

de asemenea, trebuie să constituie o barieră pentru circulația aerului, mirosurilor și altele;

să realizeze o cât mai bună prezentare a produselor, în care sens în primul rând să se preteze la o tratare estetică a formei și elementelor grafice, care să sugereze și să prezinte cât mai fidel sortimentul respectiv, iar în unele cazuri să facă produsul vizibil pentru consumatori.

Cele mai răspândite tehnici de ambalare a biscuiților, tutrtei dulce, a produselor făinoase, etc. sunt:

ambalarea prin învelire – un grupaj de biscuiți de format cilindru sau paralelipiped, se acoperă cu o folie de material, care se lipește pe lungime, se pliază și se lipește la capete;

ambalarea în pungi – se aplică mai ales în cazul sortimentelor neregulate;

ambalarea în cutii – se folosește pentru ambalarea produselor asortate;

ambalarea prin mularea foliei de ambalare sub formă de plic, care se sudează longitudinal și la capete;

ambalarea în cutii și lăzi de lemn – ambalaje de transport.

Toate ambalajele, indiferent de tipul lor trebuie să fie inscripționate cu numele sortimentului și datele privind valoarea nutritivă a produsului, numele producătorului, termenul de valabilitate al produsului și standardul sau norma internă de fabricație.

Aspecte ecologice și reciclarea ambalajelor

Ritmul deosebit de înalt de creștere a consumului de materiale plastice aduce după sine problema acumulării unor mari cantități de deșeuri și implicit necesitatea distrugerii sau valorificării lor.

Funcție de natura lor, starea în care se află, gradul de amestecare și impurificare cu alte substanțe, modalitățile de prelucrare a deșeurilor diferă.

Două obiective determină aceste preocupări:

Volumul tot mai mare de deșeuri acumulat și faptul că spre deosebire de alte materiale sunt greu degradabile de către factorii naturali, creează pericolul poluării cu materiale plastice.

Prin structura lor, masele plastice constituie un rezervor de hidrocarburi care în condițiile crizei mondiale de petrol devine o sursă auxiliară atât de energie cât și de materie pentru petrochimie.

Ponderea ambalajelor față de produsele ambalate este relativ redusă și este firesc ca să se regăsească în aceleași proporții și în reziduuri sau gunoaie.

În aceste condiții, ținând seama de dificultatea separării și sortării materialelor plastice din totalul de deșeuri, două variante sunt luate în considerare:

Depozitarea sau îngroparea în locuri special amenajate (în halde)

Distrugerea prin ardere cu sau fără recuperarea căldurii de combustie.

Probleme generează în acest caz deșeurile din PVC prin degajare de acid clorhidric coroziv și nociv, fosgen sau chiar dioxină.

În cazuri particulare, acolo unde există posibilitatea colecționării și sortării unor cantități mari de deșeuri de mase plastce, sunt aplicate două soluții:

Supunerea lor la procese de degradare pirolitică, când rezultă o serie de produși utilizabili fie ca materie primă pentru petrochimie fie ca atare sub formă de ceruri, uleiuri sau rășini;

Revalorificarea lor ca materiale plastice.

Exigențele ecologice tot mai mari din ultimii ani au dus la apariția ambalajelor (în special folii, pungi, flacoane) confecționate din mase plastice foto și biodegradabile existând tendința ca în unele țări dezvoltate ca Italia și Germania, iar mai târziu în întreaga piață comună europeană, să fie interzisă folosirea de ambalaje nebiodegradabile.

Proprietățile de foto și biodegradabilitate sunt conferite maselor plastice prin adăugarea de regulă în faza de prelucrare a unor concentrate de substanțe active în acest sens.

Dinamica permanentă de perfecționare și dezvoltare a sistemelor de ambalare a produselor agroalimentare cât și posibilitățile aproape nelimitate de dirijare a proprietăților maselor plastice impun o continuă reconsiderare a soluțiilor adoptate.

Strânsa interdependență între proprietățile fundamentale – cele de prelucrare și proprietățile de articol – de utilizare, impun o strânsă conlucrare între cele trei sectoare în a cărei competență intră stabilirea, respectiv dirijarea celor trei categorii de caracteristici, respectiv sinteza de polimeri, prelucrarea și beneficiarii acestor ambalaje.

Pentru ca materialele plastice să-și poată îndeplini rolul ce le revin în conformitate cu tendințele pe plan mondial în domeniul ambalajelor alimentare, condiția esențială o constituie organizarea unei activități de cercetare ofensive în cadrul sectorului alimentar, nu limitat la adoptarea unor materiale existente în țară, ci pe baza investigării corelației celor trei categorii de proprietăți să se procedeze la promovarea noului în acest domeniu de importanță deosebită.

În condițiile actualei dezvoltări a economiei românești atât intern cât și conexiunile cu piața mondială se anticipează o puternică creștere a cererilor de ambalaje atât pentru alimente cât și pentru bunuri de consum, atât cantitativ cât și ca diversitate.

Niveul actual al producției și consumului de ambalaje din mase plastice în lume și perspectivele de creștere în continuare au făcut ca și cantitatea de deșeuri rezultate să crească proporțional. Dacă problema deșeurilor tehnologice este soluționată de fiecare producător în parte în sensul reducerii sau reciclării lor în proces, deșeurile de ambalaje din mase plastice de unică folosință, care spre deosebire de materialele tradiționale recirculabile ( de folosință multiplă) sau biodegradabile (hârtie, carton, lemn) se acumulează continuu ridicând serioase probleme de poluare.

De aceea în țările avansate au fost adoptate reglementări impunând eliminarea lor conform celor ”4 R” și anume:

R1 – Reducerea, vizând raționalizarea produccerii și folosirii ambalajelor;

R2 – Refolosirea lor mecanică după o prealabilă recondiționare. Aceasta este în fapt limitată la unele categorii, prezentând și riscuri: un singur flacon impropriu recondiționat poate duce la otrăviri, intoxicări, îmbolnăviri colective grave;

R3 – Reciclarea are succes în prezent constând în reprelucrarea masei de material termoplast pe care acumulările de deșeuri o reprezintă, constituind în același timp o resursă de materie primă. Aceasta este în fapt condiționată de capacitatea de colectare și separare a unor mari cantități de materiale unitare, de educarea și cointeresarea populației în acest sens. Un exemplu de succes il constituie reciclarea flacoanelor PET care în țările avansate acoperă diferența existentă între producție și consumul de PET;

R4 – Recuperarea prin combustie a energiei acumulate în deșeuri sau prin piroliză pentru recuperarea unor compuși petrochimici utili. Soluția ultimă pentru a fi rentabilă necesită capacități de ordinul sutelor de mii de tone.

Pentru R3 și R4 prezența în deșeuri a PVC este prohibită.

Totalitatea deșeurilor în 1999 în Europa de Vest a fost de 18 milioane de tone, fiind prelucrate prin reciclare 8 milioane de tone. Recuperarea plasticeor în Europa a tins 50% pentru prima dată în 2006, 19,7% prin reciclare și 30,3% prin recuperarea de energie [15].