Notiuni Introductive Despre Conceptul de Minoritate Etnica

”Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să dețină în comun aceste lucruri. Comunicarea e un mod de a exista al comunității.”

În dreptul internațional încă nu există o definiție exactă sau universală fiind acceptată în a defini conceptul de minoritate națională. Prin minoritate, în general se înțelege ” partea (cea) mai puțin numeroasă a membrilor unei colectivități sau un grup de oameni de aceeași limbă și etnie care se deosebesc de cele ale majorității locuitorilor unui stat.” În lucrarea de față, termenul de minoritate națională definește orice grup bine definit de persoane au cetățenia statului în care locuiesc, fiind în inferioritate numerică față de populația statului care constituie majoritatea. Acest grup menține legături în toate domeniile respectivului stat, deși aceștia prezintă caracteristici etnice, lingvistice, culturale, și sunt animate de voința de păstrare a identității comune a membrilor săi, cu deosebire tradițiile, cultura dar și limba. Minoritatea națională poate fi înțeleasă și prin comunitățile ce pot fi definite ca minortități etnce, presupunând o relație de echivalență logică în pofida emergenței unor noi minorități cauzate de liberalizarea pieței muncii în spațiul european.

”Iubirea de patrie” nu se bazează în întregime pe o moștenire a originii reale, ci pe o memorie fondatoare care rescrie istoria, natura unei națiuni nu poate fi redată doar de ceea ce au indivizii în comun, ci de ceea ce au în

1.1 Abordări conceptuale privind etnia și etnicitatea

Urmărind climatul evoluționist din secolul trecut, este prevăzut un mod de interpretare care se extinde devenind mai categoric la Max Weber, care în viziunea lui, grupurile etnice sunt grupurile sociale bazate pe o ”credință subiectivă”, într-o origine comună, fiind independentă de existența sau nu a unei ”comunități de sânge obiective”.

Contribuția lui Max Weber, privind conceptul de etnie și etnicitate este rezumat astfel de către, Philippe Poutignat și Jocelyne Streiff-Fenart, prin care:

”Definind grupul etnic pe baza credinței subiective într-o origine comună, Weber subliniază că sursa etnicității nu trebuie căutată în faptul de a poseda anumite trăsături, oricare ar fi acestea, ci în producerea, întreținerea și aprofundarea diferențelor, a căror importanță reală nu poate fi evaluată independent de semnificația pe care le-o acordă indivizii în cursul relațiilor lor sociale. După cum Hetcher (1976) subliniază faptul că, grupul etnic din punctul de vedere al lui Max Weber este în mod clar o construcție socială a cărei existență este întotdeauna problematică.

Identitatea etnică (credința într-o viață etnică comună) se construiește într-un tocmai pe baza unei diferențe. Atracția între cei care se simt a fi de aceeași specie este indisociabilă de repulsia față de cei care sunt resimțiți ca fiind niște străini. Această idee implică faptul că nu izolarea creează conștiința apartenenței, ci dimpotrivă, comunicarea diferențelor utilizate de către indivizi pentru a stabili frontiere etnice.

Conținutul comunității etnice este credința într-o onoare specifică: onoarea etnică, prin care stilurile de viață particulare capătă valori pe care se întemeiază pretențiile la demnitate a celor care practică aceste stiluri de viață și disprețul pentru cei care practică obiceiuri străine. Weber subliniază rolul uitării în acest proces de convenționalizare în cursul căruia fortuitul și întâmplătorul devin esențialul”

Termenul de ”etnicitate”, provine din limba greacă ”ethné”, și sensul lui poate fi asemănat cu polisul grecesc (orașul stat). În acest context, conceptul de etnicitate înseamnă populații care nu au o organizare socială și politică complexă ca și polisul grecesc. Sensul originar al acestui concept era mai degrabă referitor la gradul sau nivelul de civilizație și avea conotație peiorativă, deasemenea fiind folosit de-a lungul Evului Mediu, ii desemna pe cei care nu erau creștini sau evrei, ci mai degrabă avea înțelesul de ”păgân” În vocabularul contemporan, intră în uz abia în ultimele decenii ale secolului al IX-lea și primii ani ai secolului al XX-lea, astfel că termenul de popor era considerat a fi un termen prea vag, iar termenele de rasă sau trib erau dificil de utilizat pentru a reda diversitatea culturală a Europei, termenul de națiune era incorect folosit în sensul în care se făcea referire la populațiile diferențiate cultural, deși nu erau mobilizate politic în jurul unui proiect național.

Etnia fiind înțeleasă în contextul statului națiune poate căpăta conotații politice chiar evidente, iar în varianta culturală, estică a proiectului național această comunitate politică era considerată ca o comunitate de origine ce și-a păstrat în timp unitatea cultrală și funcționează ca un cadrul natural al solidarității politice, cei care tind la statutul de națiune, acest termen de națiune fiind folosit ca termen sinonim în contextul de grup etnic.

Până la începutul anilor 1980, termenii ”națiune” și ”naționalism”, au fost considerați termeni naturali, dar în același timp și întocmirea socială ideală, pe lângă acestea societatea este înțeleasă ca fiind un sistem care se bazează pe comunicare și pe principiul solidarității. Societatea nu se poate manifesta altfel decât ca o națiune, iar indivizii trebuie neapărat, sa creadă că aparțin acestei națiuni. Printre altele, națiunea care este înțeleasă ca o comunitate legată sau solidară, fiind conștientă de trecutul, dar și prezentul comun construit.

Pentru Hobsbawm, națiunea este acea comunitate de oameni îndeajuns de tumultoasă, în care membrii sunt aparținători ai unei națiuni sau societăți și poate exista doar în funcție de concepția de ”stat național”. Deasemenea, Gellner definește națiunea în primul rând prin faptul că indivizii aparțin unei națiuni doar dacă împart aceeași cultură, individul aparținând unei culturi aparține în mod evident și aceleași națiuni, iar în al doilea rând indivii pot aparține aceleași națiuni, doar dacă unii ar recunoaște pe ceilalți ca fiind apartenenți ai aceleași națiuni, implicând și recunoașterea unor drepturi dar și obligații mutuale. Anderson consideră o națiune ca fiind o comunitate politică imaginară, care este în același timp ca una limitată și suverană, însemnând că națiunea are frontierele sale, și doar anumite persoane sunt membrii națiunii respective, printre altele fiind suverană în relațiile cu altele și se subînțelege ca fiind o comunitate solidară, indiferent de inegalitățile existente în interiorul națiunii.

Pe baza acestor definiții, se pot deosebi câteva însușiri de bază ale conceptului de națiune, printre care mulți autori sunt de acord cu acestea, și anume: în primul rând nu sunt de acord cu exclusivitatea, prin care doar un număr de indivizi aparțin ”națiunii”, iar ceilalți aparțin altei națiuni; comunitatea, prin care națiunea reprezintă o comunitate solidară imaginară a indivizilor ce dețin conștiința de apartenență a națiunii respective; în al doilea rând este statul, prin care, națiunea fiind ”legată” de ”stat”, aceasta tinde a fi un stat național ”propriu”, indivizii națiunii fiind liberi, doar dacă au statul lor național; în al treilea rând este timpul, națiunea reprezentând un fenomen modern și existând la începutul secolului al XIX- lea.

Caracteristicile despre care autorii nu sunt de acord sunt următoarele: cultura, prin care se consideră că națiunea reprezintă o cultură proprie, din care fac parte limba, obiceiurile, simbolurile, sistemul de valori, dar și trecutul comun pe care aceștia l-au constituit; identitatea, respectivei națiuni în sensul modern îi este precedată forma conștiinței despre apartenența la o etnie sau un grup etnic. Existența unei identități etnice este necesară pentru formarea unei națiuni.

În discursurile politice și populare, înțelesul termenilor ”rasă” și ”etnicitate”, variază foarte mult, astfel încât este greu în a găsi cel mai bun mod de întrebuințare. Evreii din Germania nazistă, erau considerați ca fiind o rasă, ca mai apoi cea mai mare majoritate a scriitorilor considerau ca eu erau doar un grup etnic. În Statele Unite ale Americii, atunci când era vorba despre diferențele etnice se făcea referire la emigranții europeni și americanii albi care erau stabiliți de multă vreme acolo, iar diferențele rasiale se făceau între albi și negri. Mai târziu, cei ce erau considerați ca făcând parte din ”minorități etnice”, erau minoritățile negrilor, mexicanilor, indienilor americani, dar și emigranții Europeni, din America Latină sau din Asia. Pe de altă parte, în Marea Britanie, negrii și asiaticii erau priviți ca fiind ”emigranți”, deși emigranții din Europa, Irlanda și Commonwealth nu erau priviți la fel. Cu timpul, au fost adoptate atitudini pozitive față de cei negri și asiatici, începând să fie priviți și ei ca ”minorități etnice”

Principalele grupuri minoritare sunt grupurile rasile, etnice, de gen și religioase, iar datorită acestor diferențe există tensiuni în societăți, având rol de barieră în calea armonizării relațiilor între grupuri, iar aceste tensiuni pot duce deseori la conflicte, unele fiind chiar violente. Americanul, Richard T. Scaefer consideră grupul minoritar ca fiind un grup subordonat, iar membrii având mai puțină putere asupra propriei lor vieți, față de membrii grupului majoritar.

Unele organizații, ca ONU sau UNESCO au încercat să rezolve problemele lor, iar după anul 1945, biologii și specialiștii în științe sociale au fost aleși pentru a găsi o semnificație științifică a conceptului de ”rasă”, fiind importantă găsirea unei semnificații datorită consecințelor care rezultau folosirea în mod negativ a conceptului.

Extinzând aria de cercetare, biologii au concluzionat că specia umană are origine unică, fiind grupuri care se pot distinge. Astfel s-a realizat o clasificare a grupurilor de ființe umane prin care se pot distinge urmărind unii indici, cum ar fi, culoarea pielii, felul părului sau alți indici, existând condiția ca indivii să fie recunoscuți într-un grup ca fiind diferiți față de restul grupului. Mai târziu s-a considerat, ca fiind superficial gruparea un anumit număr de persoane în funcție de acești indici referitori la partea fizică a unui individ, de aceea diferențele fizice care erau corelate cu deferențele comportamentale sau biologice, respingea ideea de ”rasă”, fiind lăsat în baza sociologilor pentru a explica întelesul termenului.

S-a încercat o sistematizare a termenului ”etnie”, iar o primă categorie de cercetători au pornit de la prezumțiile lui Max Weber, precum că, grupurile umane sunt unite prin credința într-o ascendență comună, asta datorându-se asemănărilor fizice, a obiceiurilor, a culturii dar și a psihologiei specifice, având ca urmare favorizarea coeziunii unui grup, în domeniul politic. Cea de-a doua categorie de cercetători au văzut etnia ca un rezultat al unui mod de viață, fiind caracterizat de limba vorbită, de cultura proprie, dar și a psihologiei. În viziunea lui Richard Molard, etnia este vazută ca o comunitate cu limbă, obiceiuri, credințe și sistem de valori comune, corelate cu spațiul delimitat pe care aceștia îl ocupă. Pentru cercetătorul, Meyer Fortes, clasifică etnia ca fiind un grup de indivizi determinat teritorial, în interiorul căruia există legărui sociale apropiate. Deși semnificațiile conceptuale nu sunt îndeajuns de clar formulate, existând sinonimie între termenii sau conceptele de ”etnie” și ”națiune”, însă cu toate aceste în cultura românească cel mai puternic impact l-a avut conceptul de ”etnie”.

Ideea de ”națiune” (nati, -onis = neam) apare în secolul al XVI-lea în Anglia, iar conceptul modern se naște conform opiniei lui C. Wihtol de Wenden la Valmy, în data de 20 septembrie 1792, în momentul în care Franța a învins Prusia, strigându-se ”Trăiască națiunea”, reprezentând un simbol al apărării cetățenilor, dar și afirmării suveranității naționale

Naționalismul apare între secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, în același timp când se formau și primele națiuni, într-un context al industrializăriiși al constituirii unei societăți moderne, se manifestă și mai târziu, în secolul al XX-lea, după primul război mondial, în urma prăbușirii unor imperii, dar și a sistemului colonial după cel de-al doilea război mondial, în momentul în care unele state din Centrul și Estul Europei, încep să se destrame, după ce comunismul începe să cadă. În urma acestor evenimente, comunitatea de interese naționale a unui popor, desemenea identitatea națională și culturală a acestuia încep să se exprime și să își construiască politici proprii, independente, suverane și egale, în raport cu alte comunități.

Privit ca ideologie, naționalismul accentuează importanța națiunilor în analiza vieții politice, prin promovarea ideei conform căreia ”caracterul național” este elementul necesar în diferențierea indivizilor. Naționalismul, ca doctrină, susține faptul că indivizii trebuie să de-a dovadă de loialitate față de națiunea de care aparțin, deasemenea ar trebui să își subordoneze interesele de clasă, religie și partid, intereselor membrilor grupului național.

Dacă definim ”naționalitatea” cu sensul de națiune, Xenopol, precizează faptul că reprezintă ”reproducerea unei întrupări a realității”. Naționalitățile pot fi deosebite, prin următoarele caracteristici, prin moravuri, obiceiuri, apucături, deasemenea ca și în celelalte cazuri, prin așezarea geografică și prin limba vorbită. Fiind folosite mai des, unii termeni sau unele concepte, precum ”suflet românesc”, a termenului ”neam”, se înțelege faptul că, în viziulea lui Xenopol, ideea națiunii se sprijinea în totalitate pe ideea de etnie, ajungând chiar să le confunde.

Conceptul de națiune este unul variabil, etimologic, termenul provenind din latină ”natio”(naștere), indicând din antichitatea romană, grupul delimitat prin origine. Termenul ”naționes” desemna păgânii și triburile barbare, iar mai apoi prin extinderea semantica, termenul de națiune a cuprins, alături de înțelesul vechi, și sensul de comunitate stabilită pe un anumit teritoriu.