Notiuni Introductive de Medicina Complementara

Noțiuni introductive de medicină complementară

Medicina complementară și alternativă cuprinde domenii în continuă dezvoltare și transformare ce provoacă numeroase controverse întrucât, deși pacienții par să caute din ce mai frecvent soluții problemelor de sănătate în această direcție, mediile științifice le resping, deoarece principiile lor sunt, în general, greu de verificat, iar personalizarea și individualizarea lor fac dificilă validarea științifică prin studii dublu-orb contra placebo, sudii necesare recunoașterii științifice oficiale. Ratele de prevalență ale folosirii de-a lungul întregii vieți ale acestor metode terapeutice variază între 3 și 25% în studii internaționale.

Ghidul de față își propune să fie util în luarea deciziilor privind metodele terapeutice complementare atât ca terapeuți, cât și din postura de pacienți, nerecomandând nici o metodă, terapie sau medicament ci ajutând informarea despre ce putem aștepta de la un tratament medical clasic sau de la unul complementar.

Intr-o lume din ce în ce mai sufocată de artificial, alimente, medicamente și materiale de sinteză, reacția de apărare a omenirii prin recursul la natură și valori, cunoștințe și terapii tradiționale nu este nefirească. Ceea ce, însă, diferă substanțial de aplicarea inițială a acestor metode este incredibila viteză de circulație a informației în epoca actuală, oferindu-ne acces la metode terapeutice tradiționale din întreaga lume, de multe ori, din păcate, aplicate cu un grad semnificativ de superficialitate.

Din acest punct de vedere, pacienții din România sunt oarecum avantajați de nivelul înalt de educație medicală (studii universitare) impus de legislație pentru a putea practica majoritatea terapiilor complementare. Există, însă, numeroși terapeuți fără studii medicale, în special în domeniul bio-energo-terapiilor. In Elveția, de exemplu, până la 70% din populație au recurs sau recurg la metode terapeutice complementare, aplicate de aproximativ 17000 terapeuți dintre care 2000 sunt medici.

Termenul “medicină complementară” cuprinde o multitudine de metode diagnostice, terapii și medicamente utilizate de medici, naturopați, terapeuți și ca auto-medicație. Majoritatea acestor metode au o lungă tradiție, unele dintre ele chiar milenară, majoritatea însă nu sunt cercetate științific pentru a se explica “de ce” și “cum” funcționează dar faptul “că” funcționează poate fi singurul care să explice atracția și fidelitatea unui procent ridicat de pacienți față de aceste metode. Această rată înaltă de prevalență a utilizării medicinei neconvenționale poate că nu este complet srăină și de un grad atractiv de mister sau exotism atribuibil unora dintre terapii, dar acest entuziasm are o explicație și în creșterea conștientizării responsabilității indivizilor pentru propriul sine și pentru propria sănătate.

Incă de la începutul acestui demers informativ doresc să-mi subliniez preferința pentru termenul de medicină “complementară” și nu “alternativă” pentru menținerea permanentă a atenției concentrate asupra ideii că orice metodă terapeutică poate fi eficientă numai atunci când indicația ei este bine aleasă, rolul terapiilor complementare fiind cel de a ajusta inconvenientele medicinei clasice și nu de a înlocui medicina clasică în orice situație sau patologie. De exemplu, mi se pare improbabil a exista vreo terapie complementară eficientă în cazul unei fracturi osoase cu deplasare, în afară de redresarea și contenția ortopedică clasică a fracturii, aceasta putând, însă, beneficia intens de terapii complementare pentru grăbirea vindecării plăgii, consolidarea calusului osos și reducerea ingestiei de analgezice de sinteză.

Există, însă, și situații în care metodele terapeutice complementare pot chiar înlocui cu succes tratamente clasice, al căror efect poate fi inconstant sau doar simptomatic. De exemplu, tratamentul clasic al alergiilor, cu excepția desensibilizării (care este o terapie de lungă durată, având la bază același principiu “cui pe cui se scoate” din homeopatie), are doar efect simptomatic, ce încetează la scurt timp după oprirea medicației, în timp ce homeopatia sau acupunctura pot duce la remisia pe durate mult mai lungi sau chiar definitivă a simptomelor.

Termenul de “medicină alternativă” este utilizat mai frecvent în literatura europeană pentru a desemna metodele aplicate de terapuți non-medici , în timp ce “medicina complementară” se referă mai frecvent la metode aplicate de specialiști absolvenți ai facultăților de medicină.

In general, medicina academică sau clasică se deosebește de majoritatea metodelor terapeutice complementare printr-o abordare diferită: medicina clasică este esențialmente axată pe simptome și modificările organice survenite în organism, în timp ce medicina complementară se concentrează asupra cauzei maladiei, asupra istoricului și mediului de viață al pacientului, asupra vulnerabilităților și punctelor “tari” ale fiecărui individ. Ea încearcă să vindece bazându-se mai ales pe resursele proprii ale individului, în acest scop concentrându-se pe echilibrarea organismului și favorizarea creșterii conștientizării și a responsabilității personale, ajutând pacienții să-și vindece propriile dureri și maladii.

Toate metodele medicinei complementare pleacă de la conceptul omului văzut ca un întreg, fiecare dinte ele, în modalitatea sa proprie, încearcă să analizeze ființa umană în întregimea sa. Această viziune asupra persoanei în totalitatea sa, pe care medicina prezentului pare să o fi pierdut, datorită supraspecializărilor și fragmentărilor competențelor specialiștilor pe organe și aparate, cu neglijarea viziunii unității biologice și psiho-somatice, această viziune holistică este caracteristică terapiilor complementare.

Eroarea o reprezintă gândirea limitată că medicamentul, remediul sau metoda terapeutică pe care știm să le folosim reprezintă unicul sistem de vindecare posibil. Dar adevăratul remediu este intotdeauna cunoașterea, inteligența noastră, precum și orice terapie care nu se opune mecanismelor de vindecare biologică ale organismului uman – care sunt, fără îndoială, cele mai inteligente.

Platon scrie în “Carmide”: “Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descântec. Eu [Socrate] l-am învățat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se spune că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] greci aveau dreptate să cuvânteze așa cum v-am arătat adineauri. Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul și iată de ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg [ca dintr-un izvor] ca de la cap la ochi; Trebuie deci – mai ales și în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului.” Aceasta este o declarație dacică străveche a unei abordări medicale holistice care indică necesitatea de a privi persoana în întregime, corp și minte, mai degrabă decât un simptom local specific.

Urgențele, problemele acute grave și maladiile cu prognostic letal sunt, în primul rând, de competența medicinei clasice. Miracolele nu sunt mai frecvente în domeniul medicinei complementare decât în cazul medicinei academice, iar competența și responsabilitatea pacientului sunt deseori foarte importante în cazul medicinei complementare.

MEDICINA COMPLEMENTARA IN EUROPA

Proiectul CAMbrella, finanțat de Uniunea Europeană, analizează situația medicinei complementare și alternative (MCA) în Europa anului 2012. Denumirea proiectului încearcă să sugereze armonizarea “sub aceeași umbrelă” a informațiilor asupra cunoștințelor existente cu necesitățile cercetării în acest domeniu.

Comisia Europeană a luat decizia finanțării unui asemenea proiect din cauza lipsei unei evaluări exacte a MCA în Europa, afirmație valabilă în majoritatea țărilor UE (27 țări) și asociate UE (12 țări), exceptând Marea Britanie, Elveția și Norvegia.

Definiția Medicinei Complementare și Alternative (MCA), conform acestui proiect: MCA reprezintă o varitate de sisteme și terapii medicale bazate pe cunoștințele, abilitățile și practicile derivate din teorii, filosofii și experiențe utilizate pentru menținerea și îmbunătățirea sănătății, precum și pentru prevenirea, diagnosticarea, ameliorarea sau tratarea îmbolnăvirilor fizice sau mentale.

Termenii utilizați la nivel mondial pentru definirea MCA, a metodelor și procedurilor MCA, variază enorm. O anumită metodă, procedură sau terapie poate fi considerată parte a MCA într-o țară, în timp ce în altele, poate să nu fie asociată cu MCA ci cu un stil de viață normal, cu medicină convențională , psihologie sau filosofie (de exemplu, medicina antroposofică – în Elveția consultațiile beneficiază de contribuția casei de asigurări de sănătate, în timp ce în alte țări europene a pătruns doar ca un curent filosofic). Prin rapiditatea circulației informației în era internetului, metode terapeutice abia cunoscute în urmă cu câțiva ani sunt de notorietate publică, tot mai frecvent căutate de pacienți. Dealtfel, nu putem uita nici faptul că în multe state europene și fizioterapia era considerată în anii ’80 o metodă terapeutică alternativă, în timp ce astăzi face parte integrantă din sistemul medical oficial, convențional.

Există numeroși termeni utilizați ca sinonimi pentru MCA, alături de termeni din afara literaturii științifice, cum ar fi, de exemplu, “medicină bazată pe experiență”, “medicină holistică”, “medicină naturistă”, “medicină tradițională” sau “medicină centrată pe persoană”.

Există foarte multe clasificări ale numeroaselor discipline și metode terapeutice cuprinse de MCA și stabilirea unei ierarhii este un demers imposibil, motiv pentru care urmează enumerarea, în ordine alfabetică, a celor mai importante discipline MCA în UE:

acupunctura

homeopatia

medicina antroposofică

medicina naturistă (aromaterapia, fitoterapia, nutriția, suplimentele alimentare, kinetoterapia, consilierea stilului de viață și psihologică)

medicina tradițională chineză

terapiie manuale (chiropractica, masajul, osteopatia, reflexoterapia)

UE a decis că organizarea și relementarea asistenței medicale este o responsabilitate națională, în timp ce produsele medicinale sunt reglementate la nivel european.

Deși diversitatea legislativă permite o mai largă paletă de opțiuni privind aspectele îngrijirilor prin metode terapeutice complementare și alternative, aceeași diversitate împiedică semnificativ eforturile de a stabili condiții previzibile și unitare de tratament și cercetare în MCA la nivelul întregului continent.

In ceea ce privește atitudinea cetățenilor europeni față de medicina complementară, aceasta este în mare măsură pozitivă, deși nu s-au efectuat studii consistente la nivel continental. Studiul CAMbrella a arătat că aceștia ar dori acces la furnizori de servicii medicale complementare și/sau alternative mai ample și mai diverse, că ar avea nevoie de o informare accesibilă și de încredere privind MCA și că ei solicită reglementarea transparentă a practicării MCA și perfecționarea terapeuților ce aplică aceste metode, conducând la concluzia necesității încurajării cercetării în acest domeniu.

Studiul amintit evidențiază fitoterapia ca fiind cea mai frecvent utilizată metodă medicală complementară iar problemele de sănătate vizate sunt cel mai frecvent cele musculo-scheletale.

Din punctul de vedere al furnizorilor de servicii medicale complementare, în Europa nu există o abordare unitară. Deși educația și certificarea în diferite practici MCA sunt supuse reglementărilor internaționale, naționale și chiar regionale, există o mare lipsă de coerență în pregătirea, certificarea și practicarea MCA.

Furnizarea serviciilor medicale complementare și alternative în Europa (27 țări UE + 12 non-UE) este susținută de peste 150 000 medici licențiați cu certificări MCA postuniversitare și peste 180 000 practicieni certificați fără studii medicale superioare, ceea ce ar corespunde lunui număr de 65 furnizori de servicii medicale complementare (35 terapeuți și 30 medici) la 100 000 de locuitori, comparativ cu 95 medici generaliști la 100 000 locuitori.

Acupunctura este metoda cel mai frecvent aplicată (53% dintre terapeuți), cu 80 000 medici și 16 000 practicieni non-medici cu pregătire în acest domeniu (în medie, la nivel european, 21 terapeuți/100 000 locuitori), urmată de homeopatie (27% – 45 000 medici, respectiv 4 500 non-medici, în medie 11 homeopați la 100 000 locuitori). Aceste două discipline sunt, ambele, dominate de medici, în timp ce fitoterapia și terapiile manuale sunt aplicate aproape în exclusivitate de terapeuți non-medici (fitoterapia – 6,5 terapeuți/100 000 locuitori).

Același studiu concluzionează și faptul că Europa se află mult în urma continentelor precum America de Nord, Asia și Australia în ceea ce privește nivelul investițiilor în medicina complementară și alternativă, precum și integrarea rezultatelor cercetării în politici și legislație sanitară. De asemenea, conducătorii acestui amplu studiu european subliniază necesitatea înființării unei instituții similare NIH (National Institutes of Health) din Statele Unite ale Americii, care să evalueze atât cercetarea cât și standardele de calitate, indepedent de influențe regionale sau industriale.

Medicina antroposofică

Medicina antroposofică integrează medicina convențională cu o abordare antroposofică a ființei umane. Antroposofia este definită de dicționarul Webster ca “o filosofie bazată pe teoriile lui Rudolf Steiner (1861-1925) ce susține că, în virtutea unei metode de auto-disciplină prescrise, poate fi obținută o experiență cognitivă a lumii spirituale”. Abordarea antroposofică debutează cu un diagnostic clinic convențional, dar include în evaluarea pacientului, pe lângă dezechilibrele fizice, și o dimensiune psihologică, mentală și spirituală. Este vorba, ca și în cazul majorității metodelor medicale complementare, de o abordare holistică a pacienților, ce oferă terapii specifice adaptate principiilor antroposofice, utilizând atât produse medicinale convenționale, cât și antroposofice. Metodele terapeutice alese și produsele medicinale prescrise sunt individualizate, cu intenția de a iniția un proces de “dezvoltare” individuală, prin întărirea capacității naturale de auto-vindecare a pacientului.

Medicina antroposofică privește îmbolnăvirea ca pe o consecință a unui proces îndelungat; analiza acestui proces este de o importanță majoră în evaluarea specifică a situației fiecărui individ, precum și în alegerea metodei terapeutice aplicate. Se pune accentul pe abordarea multi-disciplinară optimă, cu implicarea responsabilității și participării active a pacienților în luarea deciziilor și în aplicarea lor.

Fizioterapia antroposofică oferă , pe lângă exercițiile fizice convenționale, un tip de masaj special denumit “terapie prin masaj ritmic”, menit să influnțeze fluidele organismului, pentru susținerea capacității de auto-vindecare a acestuia. Oferă pacientei/pacientului un control ameliorat asupra corpului său, îndreptând dezechilibre rezultate din stres sau boli, susținând și refăcând armonia și procesul de vindecare a organismului. Numeroase forme de hidroterapie au fost introduse pentru completarea acestui tip de masaj.

Terapia euritmică, denumire provenită din limba greacă (eu=normal, armonios, rhytmos=ritm), include mișcări ce crează o legătură între mișcările exterioare ale corpului și forțele interne, mentale și curative, ale organismului uman. Medicina antroposofică a aplicat cu succes terapia euritmică încă din anul 1920. Diferite exerciții vizează circulația, respirația, metabolismul, echilibrul și mobilitatea generală, precum și capacitatea mentală și emoțională a individului, astfel încât pacienta/pacientul să poată experimenta și exprima sentimente și emoții, cu scopul de a regla manifestări ale corpului ce au fost tulburate de dezechilibre. Terapia euritmică implică verbalizare, gesturi și muzică, traducându-le într-o formă unică de mișcare. Euritmia poate fi aplicată ca terapie complementară în afecțiuni acute, cronice sau degenerative ale sistemului nervos, cardio-vascular, musculo-scheletic sau în afecțiuni metabolice, în tulburări de dezvoltare sau dizabilități ale copiilor, precum și în domeniul patologiei psihosomatice și psihiatrice. Ea se aplică în spitale, clinici, centre de îngrijire, centre terapeutice, școli și grădinițe, bazându-se pe rezultate tot mai ample și încurajatoare ale cercetării științifice în acest domeniu.

Acupunctura

Metodă terapeutică milenară (peste 3000 ani) și parte integrantă a medicinei chineze, acupunctura s-a născut în valea fertilă a fluviului Galben și de acolo s-a răspândit în tot imperiul Chinez, apoi în toată Asia, înflorind cu precădere în Coreea și Japonia, ajungând în secolul al XXVII-lea și la hotarele Europei, pentru ca astăzi să fie cea mai frecvent aplicată metodă terapeutică alternativă/complementară în lumea occidentală.

Bazele acestei științe au fost puse pe vremea Impăratului Galben (770-220 înainte de Christos) prin „Internal Clasic of Medicine” NEYJING – cea mai veche carte de medicină cunoscută până în zilele noastre. Prima carte de specialitate despre etiologia, patogeneza, simptomele bolilor în Medicina Tradițională Chineză  aparține lui Cao Yuanfang din timpul dinastiei SUI (518-618) și se numește „Tratamentul cauzelor și simptomelor diferitelor boli”.

Medicina Tradițională Chineză ia în considerare anumite aspecte ale corpului uman care nu au semnificație pentru medicina modernă.

Câteodată, Medicina Tradițională Chineză poate trata boli pentru care medicina alopată nu are soluții și, de asemenea, reversul este valabil, mai ales în acele cazuri care necesită intervenții chirurgicale și echipament tehnologic nou.

Acupunctura este o artă a vindecării al cărei spirit este legat de concepțiile cosmogonice chineze și a cărei tehnică se bazează pe aplicarea cu mare exactitate a unor ace metalice în puncte precise ale corpului uman, în conformitate cu legi care relevă aceste străvechi concepții chineze. Bazele acestei tehnici sunt reprezentate de două noțiuni elaborate și verificate prin observații aprofundate, milenare:

Noțiunea de energie: T’chi (qi), inclusă în ideea de unitate, bază a filosofiei și medicinei chineze, energie care guvernează universul – macrocosmos și reflexia sa, omul – microcosmos, și care se manifestă sub două forme alternative și complementare: energia Yang, pozitivă și energia Yin, negativă, a cărei sursă ar fi, probabil, polarizarea originală și permanentă a principiului Ta Hi (marea acuitate primitivă care nu este neantul dar înglobează ființa și neființa, materia și spiritul) și a cărei acțiune se desfășoară în cadrul unei mari legi fundamentale, regula celor Cinci Elemente (lemn, foc, pămant, metal,apă, regulă pe care o putem considera astăzi ca o concepție premonitorie a ecologiei și prima tentativă de aplicare practică a acesteia). Sistemul celor cinci elemente este autoreglat (fiecare element controlează funcționarea celorlaltor patru).

Existența zonelor cutanate particulare pe care le numim puncte, dar pe care chinezii le denumesc Tsing (în traducere exactă “puțuri”), ele fiind mai degrabă zone decât puncte în sensul geometric al termenului. Aceste puncte sunt repartizate în traiecte liniare pe corpul uman: “meridiane” în termeni occidentali, “King” la chinezi.

Din yin și yang se naște qi, energia vitală care, în mod normal, la omul sănătos, circulă liber prin organism de-a lungul meridianelor, canale virtuale ce leagă organele și țesuturile din vecinătatea lor cu un ansamblu de puncte legate funcțional de organul respectiv. Sunt descrise 12 meridiane principale, de fiecare parte a corpului, 6 yang și 6 yin. Zece dintre ele sunt corelate cu 10 organe iar două dintre ele au atribuite funcții speciale: Triplul Reîncălzitor (yang) responsabil de asimilarea energiilor și Maestrul Inimii (yin) ce controlează circulația sângelui și funcționarea sistemului nervos vegetativ. Atașate meridianelor principale există meridiane secundare, ce distribuie energia în tot corpul.

Dacă energia vitală, qi, circulă liber prin tot corpul, organismul funcționează corespunzător, dar orice tulburare a unui meridian poate afecta sănătatea. Pentru a remedia aceste tulburări, acupunctorul dispune de 670 de puncte situate pe meridiane și peste 1500 de puncte în afara meridianelor, acționate simptomatic. Prin aplicarea acelor speciale, fine, în aceste puncte, se eliberează, se stimulează sau se împiedică fluxul energetic în meridianele corespunzătoare sau la nivel local și regional.

La nivelul punctelor de acupunctură descrise se mai pot aplica și alte tehnici terapeutice, în afara acelor de acupunctură:

moxibustia – moxele sunt obiecte care pot fi încălzite pentru a furniza căldură – energie yang, în cazul încetinirii circulației energiei ,

ventuzele, mai frecvent de sticlă dar pot fi și din bambus, sunt destinate eliminării energiilor impure, utilizate în afecțiuni reumatice, infecții dermatologice, astm bronșic sau infecții respiratorii. Terapeutul crează vid în interiorul ventuzei prin introducerea unui băț cu un tampon de vată cu alcool căruia îi dă foc iar după aplicarea pe locul adecvat, răcirea aerului din ventuză îi reduce volumul

sângerarea se face cu un ac cu secțiunea triunghiulară, la nivelul, micilor vase subcutanate, metodă utilizată mai ales în cazul algiilor cronice de-a lungul coloanei vertebrale

ciocanul “floare de prun” este un fel de bătător cu mâner flexibil și cu numeroase proeminențe fine pe ambele fețe, cu care terapeutul lovește rapid pielea pe traiectul meridianelor superficiale, tehnică utilă în special în probleme musculo-ligamentare

presopunctura, masajul, punctelor de acupunctură sau de-a lungul meridianelor este utilă mai ales în cazul pacienților care se tem de ace sau de înțepături.

electroterapia – aplicarea unui curent electric de mică intensitate la nivelul punctelor de acupunctură, tehnică utilă în anestezia stomatologică sau în sindroame dureroase cronice

Numărul ședințelor de acupunctură și al punctelor tratate într-o ședință variază în funcție de patologie, de pacient și de medic. Acele, fiind de unică folosință, exclud riscul transmiterii eventualelor infecții. Grosimea lor variază între 0,25 și 0,4 mm iar lungimea este diferită, în funcție de profunzimea punctelor ce trebuie acționate, în medie 2,5 cm. Riscul de infecție fiind practic nul în cazul folosirii responsabile, unice, a acelor, singurul risc al aplicațiilor corecte ale acelor de acupunctură rămâne formarea, în cazul lezării unor vase sangvine, a unor mici hematoame ce se resorb în câteva zile.

Medicina tradițională chineză mentionează existența a 365 de puncte.

Când apare un dezechilibru aceste puncte sunt dezactivate, întrerupând circulația energiei în corp și afectând organul corespunzător merdianului pe care este situat. Fiecărei afecțiuni îi corespunde blocarea energetică a anumitor puncte. 

În timpul inteparii punctul începe să transmită un flux de informații bidirecțional: energetic către organul afectat și pe circuitul sistemului nervos către creier, care „comandă” organului afectat să înceapă procesul de vindecare. 

Organizația Mondială a Sănătății a elaborat, în 1975, o listă ce conține cele 40 de boli tratabile prin acupunctură, dintre care amintim: afecțiunile reumatismale (discopatie cervico-dorso-lombară, poliartrită scapulohumerala, gonartroze, artralgii diverse), afecțiunile cardiovasculare (aritmii cardiace, arterite, hipertensiune arterială), afecțiunile oftalmologice (blefarită), afecțiunile digestive (gastroduodenită, colicile biliare, colicistitele cronice), diabetul zaharat, enterocolitele, hemoroizii, afecțiunile ORL, nevralgiile, afecțiunile genitale (dismenoree, hipermenoree, hipomenoree, climaxul, impotența sexuală), incontinență urinară și alte afecțiuni: odontalgii, spasmofilie, urticarie, zona Zoster, obezitate. 

De asemenea, acupunctura mai este folosită și pentru: combaterea stresului, controlul greutății, adicții, renunțarea la fumat, amețeli și vărsături secundare chimioterapiei sau altor terapii intensive, dureri dentare, algii postoperatorii, etc 

În cazul hipertensiunii arteriale, de exemplu, ședintele de acupunctură ameliorează răspunsul la tratamentul alopat. 

Prin acupunctură se poate crește toleranța la efort și se poate îmbunătăți circulația periferică a persoanelor ce, constituțional, au deficite subclinice de circulație periferică, aceia dintre noi care au mereu mâinile și picioarele reci, fără ca testările să arate modificări biologice sau oscilometrice semnificative. Nu este o boală propriu-zisă, ci simptome pe care acupunctura reușește să le amelioreaze. 

Mai răspund bine la acest tip de tratament tulburările menstruale și cele de menopauză, impotența și frigiditatea. 

Contraindicațiile acupuncturii:
-nu este indicată femeilor însărcinate (este interzisă înțeparea anumitor puncte) 
-nu este indicată bolnavilor de cancer nu se înțeapă direct tumora dacă aceasta este situată la suprafață) 
-nu se înțeapă rănile 
-în cazul bolilor de piele, nu se înțeapă suprafața afectată, excepție făcând vitiligo.

O parte deosebit de interesantă a acupuncturii, prin numeroasele puncte cu rol terapeutic semnificativ, este auriculoterapia, tratarea bolilor prin acțiuni fizice – înțepare, presiune, curent electric, câmp magnetic, radiație luminoasă – aplicate asupra unor puncte precise de pe pavilionul urechii. Această metodă originală, care ajută la stabilirea unui diagnostic dar și în tratament, a luat naștere prin munca doctorului Paul Nogier (1908-1996), medic homeopat și acupunctor din Lyon, care și-a dat seama că la nivelul pavilionului auricular există o proiecție inversă a organismului și în 1951 a formulat bazele auriculoterapiei.

Auriculoterapia consideră că întregul corp este reprezentat, în mod simetric, pe pavilioanele urechilor și că toate organele și țesuturile corespund câte unui punct al urechii, fiind descrise 200 de puncte de auriculoterapie pe fiecare ureche. Dacă organismul este sănătos, pe pavilioanele auriculare nu este detectabil niciun punct. Dacă survin dereglări, punctele respective devin detectabile în zona corespunzătoare a urechii, fie pe partea afectată, fie pe partea opusă sau pe ambele părți. Acțiunea terapeutică asupra punctului respectiv permite tratarea organului corespunzător. In încercarea de a explica modul de acțiune al stimulării acestor puncte asupra organelor și sistemelor au fost formulate mai multe ipoteze dar niciuna nu a fost confirmată.

Conform medicinei tradiționale chineze, transmiterea se face prin meridiane, toate având ramificații spre pavilioanele urechilor. Anumiți practicieni s-au referit la transmiterile pe cale nervoasă, pavilioanele urechilor fiind bogat inervate. La momentul actual, auriculoterapeuții sunt mai curând de părere că ar fi vorba despre eliberarea de endorfine și/sau de neuromediatori, ca și în cazul acupuncturii clasice.

Auriculoterapia poate fi utilă în caz de reumatism, sciatalgii, alte nevralgii, dorsalgii, migrene, dismenoree sau zona zoster, dar și în tulburări ale căilor respiratorii (astm bronșic, bronșite cronice, rinosinuzită cronică etc.), tulburări digestive (colite, tulburări de tranzit intestinal), tulburări de dinamică sexuală, sindrom premenstrual, afecțiuni alergice (respiratorii, cutanate), tulburări nevrotice (insomnie, anxietate).

Renunțarea la fumat poate fi o altă utilitate interesantă a auriculoterapiei și mulți terapeuți o utilizează și pentru a favoriza pierderea surplusului de greutate.

Contraindicațiile auriculoterapiei sunt tulburările majore de personalitate (detectarea și tratarea punctelor poate fi foarte neplăcută, chiar dureroasă, putând să provoace reacții imprevizibile, administrarea concomitentă a corticoizilor și neurolepticelor și blocajele vertebrale. De asemenea, auriculoterapia nu este indicată în tratamentul bolilor grave, al afecțiunilor maligne sau al insuficiențelor endocrine majore, dar poate fi aplicată pentru tratamentul tulburărilor asociate sau pentru ameliorarea durerilor (cu scop paleativ).

In cazul femeilor însărcinate, se impune multă prudență și experiență. In majoritatea țărilor europene, numai medicii licențiați au voie să practice auriculoterapia. In România nu există studii postuniversitare de atestare în auriculoterapie.

In auriculoterapie, demersul diagnostic cuprinde o anamneză detaliată, un examen clinic general și examenul pavilionului auricular, inițial pentru determinarea eventualelor leziuni macroscopice, apoi pentru determinarea punctelor de tratat. Această determinare se face fie cu un instrument numit “palpator de presiune”, un fel de sondă cu resort, ce este deplasat pe suprafața pavilionului auricular, menținând o presiune constantă. Punctele ce corespund organului afectat sunt dureroase. Punctele de tratat pot fi determinate și cu ajutorul unui “detector de puncte”, un dispozitiv electronic cu doi electrozi, dintre care unul este ținut în mâna pacientului și cu al doilea, terapeutul explorează urechile. Trecând prin dreptul unui punct patologic, aparatul emite un microsemnal electric.

Tratamentul auriculoterapic se face prin două sau trei puncte de partea unde sunt tulburările, mai rar pe partea opusă, folosind ace sterile, eventual folosind o stimulare electrică foarte slabă asupra acelor. Se pot aplica și așa-numitele “ace semipermanente”, ce pot fi asemănătoare unor mici pioneze cu vârful de 1-1,5mm sau unui mic harpon plat, protejate printr-un mic pansament adeziv. Aceste ace rămân pe punctul de tratat până se elimină de la sine, sub efectul cicatrizării (de la câteva zile la 2-3 săptămâni). Aceste ace semipermanente trebuie stimulate de mai multe ori pe zi prin presiune.

Ca și în alte tipuri de terapii, după prima ședință de auriculoterapie poate să apară o agravare temporară, a simptomelor.

O variantă a auriculopuncturii este masajul auricular. Este un tratament la care se recurge în primă instanță pentru a atenua, de exemplu, o durere, în așteptarea diagnosticării cauzei și a aplicării tratamentului curativ. Masajul auricular este practicat adesea de către fizio- și kinetoterapeuți pentru a calma durerile reumatismale sau artrozice. Pentru aplicarea acestuia e necesar un instrument cu vârful rotunjit (cam ca gămălia unui ac) și o hartă a punctelor de auriculoterapie. Se explorează cu răbdare pavilonul auricular de partea pe care se află durerea, încercând detectarea unui punct sensibil la o presiune moderată. Se va masa punctul respectiv cu mișcări reduse, circulare; durerea va spori în prima parte a tratamentului, apoi se va reduce și va dispărea la nivelul pavilionului, cu ameliorarea concomitentă la nivelul organului bolnav. O atenție deosebită trebuie acordată evitării introducerii vreunui obiect ce ar putea leza timpanul, în conductul auditiv.

FITOTERAPIA

Plantele medicinale sunt specii vegetale, cultivate sau spontane, care prin compoziția lor chimică au proprietăți farmaceutice și sunt folosite în terapeutica umană și veterinară.

Fitoterapia, tratamentul cu ajutorul plantelor medicinale, este metoda terapeutică cea mai răspândită în lume. Ea se bazează pe medicina populară iar terapiile tradiționale din toate continentele apelează adesea la ea. Sunt utilizate diferite părți ale plantelor, împreună sau separat, de la rădăcini până la flori, inclusiv scoarța, semințele sau mugurii (gemoterapia). Fitoterapia folosește plantele su formă de extracte integrale, spre deosebire de medicina alopată, care recomandă doar unele substanțe extrase din plante.

Valorea terapeutică a plantelor medicinale are la bază relația dintre structura chimică a substanțelor active, numite și principii active, și acțiunea lor farmacodinamică pe care o exercită asupra elementelor reactive ale organismului. Faptul că majoritatea plantelor medicinale au o compoziție chimică complexă începând de la 2-3 compuși până la 30-40 substanțe chimice identificate în unele plante, cum ar fi speciile genurilor Digitalis, Vinca Claviceps, Papaver etc., explică și proprietățile farmacodinamice multiple ale unor plante. Lucrurile se complică atunci când avem de-a face cu amestecuri de plante cunoscute sub denumirea de "ceaiuri medicinale" sau "specii medicinale" sau amestecuri de tincturi, de pulberi de plante, sau alte forme farmaceutice complexe.

Fiind primul “sistem medical” al omenirii, fitoterapia este, probabil, la fel de veche ca omenirea însăși. Studiul etno-botanic al unui sit de acum 370 000 de ani a permis identificarea a 14 plante medicinale, a căror prezență acolo nu poate fi atribuită hazardului. In ceea ce privește primele dovezi ale folosirii în scop medical a plantelor, acestea datează de acum 62 000 de ani, fiind descoperite în mormântul neanderthalian Shanidar IV (în Kurdistanul irakian). China, India, Egiptul, Grecia sau Roma – toate civilizațiile antice cunoșteau virtuțile medicale ale plantelor. In Evul Mediu, grădinile cu plante medicinale s-au înmulțit. Aportul medicinei arabe (punte către medicinele orientale), descoperirea mirodeniilor, cunoașterea unor plante noi (ceai verde, cafea, cacao, tutun, roșii, vinete, cartofi) și a unor practici de pe alte continente, aduse, începând cu secolul al XVII-lea de expedițiile științifice sau geografice, au îmbogățit farmacopeea occidentală.

Cu toate acestea, fitoterapia rămâne dezavantajată prin dificultatea de a obține și de a conserva produse de calitate. Concentrația în principii active a plantelor depinde de natura solului, de modul de cultivare, de climă, iar păstrarea lor cere anumite condiții speciale. Plantele rare sunt scumpe și se epuizează rapid. Pe de altă parte, de îndată ce chimia descoperă tehnologia necesară, oamenii de știință produc prin sinteză principiile active ale plantelor.

Fitoterapia (din grecescul “phyton” – plantă și “therapeia” – terapie, cură), așa cu este practicată în cultura occidentală, poate fi considerată și medicină alopată, deoarece tratează boala prin opusul ei (tratament simptomatic) și prescrie plante pentru proprietățile lor antibiotice, antiinflaamatoare, antialgice, antiemetice, antispastice etc. și/sau stimulatoare (ale cicatrizării, ale imunității etc.)

Spre deosebire de medicina oficială, convențională sau alopată, care folosește unele principii active izolate pentru a trata, fitoterapia utilizează ansamblul principilor active dintr-o plantă. Numeroasele ei tipuri de molecule acționează astfel sinergic, permițând astfel reducerea dozelor de principii active, deci și a efectelor secundare, fără a le reduce eficiența. Acțiunea conjugată a principiilor active scoate uneori în evidență proprietăți pe care nici un constituent al plantei nu le deține. Astfel, eucaliptul sau geraniumul (priboi sau palaria cucului) au efect antidiabetic, deși nici uneia dintre moleculele care le constituie nu li se cunsoc asemenea proprietăți.

Utilizarea plantelor medicinale are rădăcini străvechi în terapiile populare din lumea întreagă. Deși lumea occidentală a uitat, în mare măsură, beneficiile “leacurilor băbești”, există încă numeroase populații pe care deseori le considerăm mai puțin civilizate, dar a căror legătură cu mijloacele terapeutice vegetale rămâne strânsă, oferindu-le posibilitatea vindecării rapide și blânde.  Omul, încă din zorii existenței sale, la început din instinct, apoi din intuiție și experiență, iar mai târziu printr-o abordare științifică, rațională, a folosit și continuă să folosească, în scopul vindecării sau ameliorării bolilor, plantele medicinale.
Numai în România cresc aproximativ 3600 de specii de plante cu proprietăți medicinale confirmate, dintre care cam 400 prezintă valoare oficinală ridicată . 

Plantele medicinale ascund în ele puteri tămăduitoare datorate unor substanțe denumite principii active. În diferite extracte, aceste principii active se dovedesc a a avea virtuțivindecătoare.

Conceptul de "principiu activ" a apărut după 1570, când cărturarul și practicianul Paracelsus a arătat că în plantele medicinale, doar o anumită parte a compoziției acestora (cca. 0,5g la 1 kg) prezintă efecte curative asupra organismului. Mai târziu, aceste principii active au fost clasificate după structura lor chimică (alcaloizi, glicozizi, fenoli, uleiuri volatile, etc.).

În plante, pe lângă principiile active, mai coexistă diverse energii. Energia  plantelor medicinale și influența tămăduitoare a acesteia asupra omului sunt elemente încadrate de către scepticii moderni, în rândul "fabulațiilor". Totuși, cel puțin în parte, electromagnetismul terapeutic al vegetalelor a fost dovedit, începând cu descoperirile soților Kirlian, care la sfârșitul anilor 50 din secolul trecut,  au demonstrat că plantele posedă un câmp bioenergetic.

Fotografia Kirlian se bazează pe un procedeu simplu. Prin interferențele dintre două plăci fotografice și un curent de mare voltaj, un organism viu lasă o urmă, o amprentă, diferită de forma vizibilă cu ochiul liber, care evidențiază un halou, o aură de natură bioenergetică.

Biocurenții organismelor vegetale au fost puși în evidență și prin alte metode. Astfel, în 1966 Cleve Backster, inventatorul detectorului de minciuni, a reușit să măsoare parametrii bioenergetici de care dispun plantele. Măsurătorile au pus în evidență chestiuni uluitoare, care sugerează capacități empatice și telepatice. Astfel, plantele, considerate de către mulți ca fiind ființe lipsite de sentimente și de gândire, reacționează  chiar și numai la intenția de vătămare. Mai mult, ele suferă suferă când alte plante din preajmă sunt agresate.
Cercetările mai noi demonstrează că plantele au memorie și reacționează la factorii stresanți într-un mod asemănător organismelor superioare.

Fig. Aura plantelor

Bioenergia plantelor l-a preocupat și pe omul de știință maghiar Albert Szent Gyorgyi, laureat al premiului Nobel, descoperitorul vitaminei C. El considera că bioenergia provine din starea de excitație a fotonului din molecula de clorofilă, excitație ce se convertește într-o energie ce se va redistribui în toate organele plantei.

Deși este greu de demonstrat pe deplin în prezent, pare mai mult decât probabil că bioenergia din plante contribuie, cel puțin în parte, la reușita fitoterapiei. Nu trebuie uitat însă faptul că energia emisă la recoltarea unei plante medicinale poate fi și negativă. Ceea ce se știe din bătrâni, și anume că plantele tămăduitoare nu trebuie culese de către oricine și în orice stare de spirit, pare să aibă un fundament solid, existând deja dovezi științifice în acest sens.

Numeroase medicamente moderne sunt produse pornind de la modelul chimic al substanțelor active din plante (Aspirina – acidul salicilic din salcie sau Digoxin – cel mai important cardiotonic – din digitala vegetală, chinina, cochicina, ergotamina, silimarina, aminofilina, atropina, cafeina, curara, efedrina, ipecacuana, rezerpina, vinblastina, morfina și toți derivații de opiacee, etc.). Tot mai multe fabrici de medicamente, în urma cercetărilor de piață și a preferințelor publicului suprasaturat de medicamente de sinteză chimică, se întorc la știința populară a plantelor medicinale.

Fitoterapia poate fi utilă în majoritatea bolilor curente, cum ar fi tulburări:

neurovegetative: anxietate moderată, insomnie, spasmofilie, depresie ușoară

circulatorii: insuficiență venoasă, hemoroizi, insuficiență circulatorie cerebrală, hipertensiune arterială moderată, edeme de diferite cauze

funcționale digestive, hepatice, colecistice, respiratorii

cutanate: acnee, eczeme, psoriazis, urticarie

urinare: cistite

ginecologice: sindrom premenstrual, tulburări legate de menopauză

infecțiile virale acute

dureri reumatismale

migrene

Contraindicațiile fitoterapiei nu sunt numeroase, dacă se respectă indicațiile și dozele corecte. Totuși copiii foarte mici, femeile însărcinate și persoanele în vârstă pot avea contraindicații stricte în utilizarea anumitor plante. Există și incompatibilități ale fitoterapiei cu terapii alopate (de exemplu, sunătoarea nu se administrază persoanelor care fac tratament pentru SIDA).

Fitoterapia nu este indicată cu intenție curativă în bolile grave, dar poate duce la alinarea suferinței și în asemenea situații.

Un alt posibil risc al fitoterapiei provine din ideea preconcepută a multor oameni că tot ceea ce este “din plante” sau “natural” nu poate fi decât benefic și sănătos dar numeroase plante pot fi toxice, chiar otrăvitoare. De asemenea, în fitoterapie dozele optime se apropie deseori de cele toxice, motiv pentru care respectarea dozelor corecte este esențială. In cazul autoadministrării fitoterapiei (idee nerecomandabilă dar foarte larg răspândită), este preferabilă evitarea plantelor cu potențial toxic (tuia, arnica, pelin, ulei esențial de salvie), respectarea strictă a dozelor din prospect și solicitarea consultului medical în lipsa ameliorării simptomelor în 24-48 ore.

In cazul culegerii plantelor medicinale, este esențială o cunoaștere temeinică a acestora, unele plante toxice fiind foarte asemănătoare cu altele inofensive (de exemplu, cucuta și pătrunjelul). Locurile de recoltare poluate pot reprezenta alt risc pentru sănătate, în cazul consumului plantelor medicinale afectate.

AROMATERAPIA

Aromaterapia este o ramură a fitoterapiei, ce se bazează pe utilizarea uleiurilor esențiale, concentrate de arome naturale ale plantelor medicinale, obținute în urma distilării. Această metodă terapeutică și-a dovedit eficiența în multiple patologii dar trebuie aplicată cu prudență, deoarece uleiurile esențiale sunt substanțe extrem de active și pot fi periculoase. Ca și în cazul medicamentelor alopate, efectele și toxicitatea uleiurilor volatile sporesc odată cu creșterea dozei.

Posologia ideală este aproape de limita toxicității; în general, este de o picătură (rareori 2 picături) de două sau de 3 ori pe zi.

Ca și medicina clasică, aromaterapia tratează bolile cu ajutorul substanțelor antiinflamatoare, antivirale, antimicotice etc., dar în loc să utilizeze molecule de sinteză, folosește molecule naturale, volatile și aromatice, ale anumitor plante. Toate țesuturile plantelor aromatice (frunze, lemn, floare, tijă etc.) produc substanțe aromatice, în proporții foarte reduse. Acestea sunt extrase din glandele plantelor printr-un proces de distilare cu ajutorul vaporilor de apă. Uleiurile esențiale sunt produsele rezultate prin aceste extracții.

Deși sunt denumite uleiuri, ele nu conțin materii grase. Cu toate acestea, sunt liposolubile, ceea ce le permite să fie ușor absorbite prin piele și mucoase.

Aromaterapia poate fi utilă în caz de:

migrene, dureri dentare

tulburări nevrotice (anxietate, insomnie)

tulburări circulatorii, digestive, respiratorii

tulburări de menopauză

Uleiurile esențiale pot fi perscrise ca adjuvante terapeutice sau pentru atenuarea efectelor secundare ale altor tratamente. De exemplu, uleiul esențial obținut din arborele de ceai este folosit în aplicații cutanate pentru a preveni sau a trata arsurile provocate de radioterapie. Anumite uleiuri esențiale (precum uleiul esențial de cimbru) sunt folosite în tratamentul infecțiilor virale sau micotice, având o acțiune directă asupra agenților patogeni.

Similar antibiogramei din medicina clasică, în cazul unei infecții cronice sau recidivante sau al unor pacienți care nu reacționează conform așteptărilor la aromaterapie, aromaterapeutul poate recomanda o aromatogramă. Se recoltează produsul bacteriologic, se însămânțează pe mediul de cultură și se aplică discuri impregnate cu diferite uleiuri volatile cu proprietăți bactericide, măsurându-se după 2-4 zile efectul fiecărui ulei esențial asupra dezvoltării germenilor patogeni (zona de inhibiție).

Uleiurile esențiale sunt contraindicate bebelușilor și copiilor, dacă nu sunt prescrise de un pediatru aromaterapeut.

O mare parte dintre uleiurile esențiale sunt contraindicate femeilor însărcinate, din cauza riscului de a provoca naștere prematură sau efecte teratogene. De exemplu, după utilizarea uleiului esențial de salvie s-a constat apariția cu frecvență crescută a unor malformații cardiace. Acest ulei esențial, ca și altele bogate în cetone, compuși foarte activi dar cu potențial toxic asupra sistemului nervos, pot declanșa și crize de epilepise. In cazul persoanelor cu antecedente familiale sau personale de neoplasm mamar, sunt conrtraindicate uleiurile esențiale ce conțin compuși similari hormonilor estrogeni (uleiul esențial de salvie, hamei, anason etc.). De asemenea, orice reacție alergică la un ulei esențial, îl contraindică. Multe uleiuri esențiale au contraindicație a fi administrate pe cale cutanată, fiind alergene, iritante sau fotosensibilizante, în timp ce altele nu pot fi utilizate pe cale internă, din cauza toxicității lor.

Uleiurile esențiale pure sunt comercializate după numeroase controale de calitate. Ele sunt prezentate în flacoane de sticlă colorată. Inainte de utilizare, se diluează cu ulei de migdale pentru masaj, cu miere sau sirop de arțar pentru utilizarea internă sau cu apă caldă pentru baie. Aromaterapia mai poate utiliza uleiuri esențiale preparate sub diferite forme: soluție alcoolică, gelule, capsule gastrorezistente, capsule oleoaromatice, tablete sublinguale, supozitoare sau ovule, soluții uleioase, gel sau cremă ca unguent sau pentru masaj, ulei pentru baie sau soluții pentru aerosoli.

Uleiurile esențiale de calitate costă destul de mult, din cauza cantității mari de plante necesare și a manoperei scumpe. De exemplu, pentru obținerea unui litru de ulei esențial, trebuie distilate cam 4 tone de petale de trandafir de Damasc (aproximativ producția unui hectar cultivat cu trandafiri), 12 tone de melissa citronella, 7 kg de muguri florali de cuișoare și sucul a 3000 de lămâi.

Durata curelor aromaterapice este redusă, cel mult 12 zile.

GEMOTERAPIA

Gemoterapia este noua fitoterapie care utilizează țesuturile embrionare ale plantelor (aflate in faza de diviziune celulară), numite și țesuturi meristematice sau meristeme, pentru detoxifiere celulară și implicit pentru refacerea funcționalității celulare. Termenul de gemoterapie este uneori folosit și pentru terapia cu cristale brute, neprelucrate (geme) sau prelucrate, terapie la care, în ghidul de față, ne vom referi ca și “cristaloterapie”.

Probabil ca ne amintim cu toții de clasicul sirop din muguri de brad pe care bunica îl pregătea primăvara pentru a-l avea pregătit în cazul tusei nepoțeilor! Chiar dacă tehnologia nu era aceeași, principiul utilizării țesuturilor vegetale tinere a fost intuit de medicina populară, sursă a multor rețete reactualizate în medicina modernă integrativă.

Țesuturile vegetale embrionare sunt mugurii, mladițele, amenții, radicelele, seva, în care se află concentrată întreaga energie vitală și principiile active necesare dezvoltării întregii plante. Prin folosirea acestor țesuturi vegetale s-a născut o resursă terapeutică nouă, cu rădăcini în trecutul îndepărtat, definită și studiată în plan clinic și experimental de dr. Pol Henry în 1950.

Plantele, ca orice ființe vii, trec prin toate stadiile creșterii celulare, dar, spre deosebire de animale, la care evoluția celulară urmează faze progresive de la embrion până la moarte, la plante există în toată perioada vieții adulte grupuri de celule embrionare, care pot asigura creșterea și regenerarea permanentă. Aceste celule sunt efectorii unei stări de embriogeneză infinită și indefinită, ce reprezintă o caracteristică esențială a plantelor perene.

Originalitatea gemoterapiei constă în căutarea în lumea vegetală a acestor grupări de țesuturi embrionare pentru a le folosi în scop terapeutic, în timp ce fitoterapia tradițională nu le acordă o atenție deosebită și nu le consideră a avea o valoare terapeutică specială. Organitele vegetale în stare de creștere, de exemplu mugurii, sunt bogați în special în principii active și hormoni vegetali care reglează creșterea plantei și nu se mai regăsesc în părțile adulte. De aici și caracteristicile diferite ale produselor: gemoterapicele nu au niciodată proprietăți de inhibare ci acționează mereu ca stimulante, reechilibrante, drenante, anti-oxidante și detoxifiante ale țesuturilor, organelor și aparatelor, pe diferite căi metabolice.

Extractele gemoterapice acționează profund, la nivel celular, fiind fabricate după o rețetă stabilită în urma unor studii farmaceutice recunoscute la nivel mondial, rețetă care prevede un raport plantă/solvent de 1:200. Planta este prelucrată în stare proaspătă, imediat după recoltare. Prin tipul de extracție glicero-alcoolic se păstrează conținutul integral al fitocomplexului.

Concentrația alcoolică a extractelor gemoterapice este de 18%, cu excepția câtorva extracte cu concentrație alcoolică de 33%.

Cantitatea de alcool din extractele gemoterapice nu împiedică recomandarea acestora și în afectări ale funcției hepatice, la copii, persoanelor insărcinate sau celor care conduc autovehicule. Extractele gemoterapice mai poartă și denumirea generică de "macerat glicerinic" sau "produs gemoterapic".

Notatia MG=D1 de după denumirea latină a plantei înseamnă: macerat glicerinic (MG) – forma farmaceutică specifică gemoterapicelor, diluat 10% (D1) prin tehnica homeopată.

Extractele gemoterapice sunt ambalate în flacoane din sticlă pentru a menține în timp caracteristicile produsului.

Compoziția chimică a meristemelor este diferită de cea a părților adulte ale plantei: conțin în principal compuși sub formă de precursori ("celule stem" vegetale), dar și compuși care se acumulează și nu se mai transformă pe parcursul procesului de diferențiere a țesuturilor. Au un conținut bogat în factori de creștere, enzime, proteine, aminoacizi, vitamine și săruri minerale, mult mai mare decât al părților adulte ale plantei.

Gemoterapicele nu prezintă toxicitate intrinsecă sau extrinsecă, putând fi prescrise la copii, bătrâni și femei însărcinate și nu au reacții adverse și contraindicații (există totuși unele atenționări: pentru extractele gemoterapice din Arin alb si Arin negru, cu efect galactofug sau extractele cu efect tonic asupra sistemului nervos, care nu trebuie administrate decât în prima parte a zilei, etc. )

Extractele gemoterapice sunt ușor de administrat, individualizând doza în picături sau ml, în funcție de vârstă și tipul afecțiunii tratate. Durata administrării gemoterapiei variază de la o săptămână, în afecțiuni acute, la 1-2 luni sau mai mult, în programele de detoxifiere.

HOMEOPATIA

Homeopatia are la bază terapia printr-un remediu capabil să provoace într-un organism sănătos o stare similară simptomelor bolii sale. Termenul de homeopatie are etimologie grecească (homoios = asemănător și pathos = boală). Homeopatia aplică un principiu terapeutic străvechi – similia similibus curentur – asemănătorul tratează asemănătorul, utilizat încă de pe vremea lui Hipocrate, care a scris că “natura organismului omenesc poate fi înțeleasă numai ca un întreg” și că “maladia este provocată de asemănători și tot prin administrare de asemănători revine bolnavul din starea de boală în starea de sănătate.

Deși erau cunoscute deja în antichitate, Hipocrate este cel care afirmă în scrierile sale că bolile au trei căi de vindecare:

singure

prin metoda contrariilor (la care apelează alopatia)

prin metoda similitudinii (care stă la baza homeopatiei)

Tot Hipocrate este cel care descrie două modalități, cunoscute în timpul său, în care poate fi privită ființa umană:

materialistă, în care doar corpul (trupul) este abordat de terapeut

idealistă, în care trupul și mintea (spiritul) constituie un întreg, prilejuind o interpretare holistică a ființei umane.

Ideea de tratament prin metoda similitudinii a fost preluată de Samuel Hahnemann, medic și chimist german, născut în 1755 la Meissen. Descrisă de Scoala Hipocratică, care afirma că unele substanțe care pot provoca maladii pot să le și vindece, această idee își găsise deja o confirmare deosebită în vremea lui Hahnemann, în 1796, când Jenner face prima vaccinare. Acesta a constatat că persoanele care au contractat “vaccina”, o maladie a vacii asemănătoare cu variola dar benignă la om, sunt imunizate împotriva variolei.

Intre 1790 și 1805, Hahnemann a testat peste 60 de remedii, apoi, când a fost sigur de principiul pe care l-a descoperit, l-a prezentat lumii medicale, spunând: “Cred că am descoperit un sistem care va aduce succese marcante. Il prezint astăzi în fața voastră, stimați colegi, și vă îndemn, în numele adevărului, să îl investigați, în mod onest și fără prejudecăți.”

Din păcate, medicii vremii au reacționat extrem de nefavorabil, cu multe critici și nemulțumiri la adresa sistemului propus de Hahnemann, fără măcar vreo sugestie de a investiga sau de a testa noua metodă. Se propunea administrarea unui medicament, în doze mici, conform principiului similitudinii, și este greu de înțeles de ce contemporanii săi au primit atât de nefavorabil aceste idei, confirmând cuvintele lui Platon: “O minte obișnuită nu respinge nimic mai cu îndârjire decât punerea la îndoială a noțiunilor sale adânc înrădăcinate”. Din păcate, aceest lucru rămâne valabil și astăzi, când homeopatia continuă să stârnească dispute, mai ales în privința mecanismului de acțiune al dozelor mici, infinitezimale.

In 1796 Hahnemann a publicat “Eseu despre un nou principiu pentru descoperirea calităților curative ale substanțelor medicinale”, certificatul de naștere al homeopatiei, pe care o definește ca o metodă farmacologică în slujba unei practici terapeutice prin care i se administrează pacientului ca medicament o substanță susceptibilă a provoca unui individ sănătos o asemănătoare (“homoios”) suferință (“pathos”).

In 1810 Hahnmann editează prima ediție a “Organon”, intitulată și “Arta de a vindeca”, în care expune o serie de concepte și reguli la care a ajuns prin observație clinică deosebit de atentă și minuțioasă. Aceasta este urmată de alte cinci ediții, cea de-a șasea postumă, datorată lui W. Boericke, păstrătorul acestui mauscris. Această ultimă ediție, tradusă și în limba română sub titlul “Organon al artei vindecării”, tratează atât bolile acute, cât și pe cele cronice. De fapt, despre bolile cronice, de care Hahnemann a fost obsedat ani de zile deoarece observase că în pofida tratamentelor corecte, anumite secvențe simptomatice reapăreau la intervale variate de timp, va scrie în tratatul “Bolile cronice”, publicat în 1828. Pentru a sublinia importanța figurii întemeietorului homeopatiei în istoria medicinei, îl cităm pe James Krauss care, în prefața de la “Organon” din 1921, afirmă că Hahnemann este una dintre cele patru figuri epocale din istoria medicinei. El consideră că Hipocrate, Observatorul, a introdus arta observației clinice drept bază necesară pentru diagnosticul patologiei, Galen, Răspânditorul, a făcut cunoscute, cu competență, învățăturile lui Hipocrate în lumea medicală, Paracelsus, Atacantul, a introdus analiza fizică și chimică în practicarea medicinei și Hahnemann, Experimentatorul, a descoperit sursa simptomatică atât a diagnosticului patologic, cât și a celui terapeutic, conferind astfel caracter șttințific practicii medicale.

Hahnemann, în prefața “Organon”-ului din 1833, spune: “Homeopatia este un sistem medical absolut simplu, întotdeauna fixat pe principiile sale ca și pe practica sa” și, ca atare, legile de bază care definesc homeopatia, sunt:

Principiul similitudinii. Administrarea unei substanțe în doză ponderală unui om sănătos determină apariția anumitor simptome. Substanța care la omul sănătos este capabilă să producă o anumită simptomatologie, conform principiului similitudinii, va fi capabilă să facă această simptomatologie a omului bolnav să dispară, dacă ea este administrată în diluție infinitezimală. Acest principiu a fost demonstrat de Hahnemann prin experimentare pe propriul organism. El și-a provocat simptomatologia malariei administrându-și coajă a arborelui cinchona și făcând să dispară aceste simptome prin administrarea de diluții foarte înalte realizate din aceeași substanță.

Principiul diluției mari sau infinitezimale decurge din observația că asupra unui organism bolnav au efect diluțiile mari și foarte mari. Diluția infinitezimală nu are efecte contrarii, ca în terapia alopată, prin anularea simptomelor, ci, prin modificarea reactivității organismului, îl determină să îndepărteze singur simptomele bolii. Folosirea diluțiilor înalte este lipsită de pericolul reacțiilor adverse și totodată permite utilizarea unor substanțe foarte active (altfel considerate adevărate otrăvuri) al căror efect agresiv, toxic, dispare tocmai prin diluții succesive, păstrând doar efectul benefic.

Principiul dinamizării. Inițial, Hahnemann a diluat doar substanțele terapeutice, reducând astfel toxicitatea agenților terapeutici, dar cu reducerea proporțională și a efectului curativ, ulterior, însă, a completat tehnica de producere a medicamentelor homeopatice, conferind energie cinetică prin agitare sau “sucusiune”, diuțiilor seriate. Această combinație a diluțiilor seriate cu sucusiuni a denumit-o “potențare” sau “dinamizare”, observând amplificarea efectului terapeutic, odată cu creșterea diluției și dinamizării substanței terapeutice, simultan cu anularea efectului toxic. Acțiunea terapeutică crește chiar și dincolo de punctul în care nu mai rămâne nici măcar o moleculă din substanța originară în soluție. Expunerea la soare, căldură peste 40°C, precum și asocierea cu menta sau camforul, inactivează diluțiile homeopatice dinamizate.

Principiul individualizării pornește de la constatarea că aceeași substanță, în aceeași diluție și doză, poate avea efecte variabile la pacienți diferiți. De aceea, anamneza homeopată este foarte analitică, amănunțită, încercând să stabilească exact biotipul uman și să găsească acel remediu a cărui patogenezie (tablou clinic) se suprapune perfect acestui biotip.

Principiile amintite se aplică întotdeauna tuturor cazurilor, dar în grade diferite, ce depind de severitatea cazului, dar și de alți factori. Modul concret, precis în care se manifestă simptomele la o anumită persoană depinde de forța sau slăbiciunea mecanismelor de apărare ale organismului, așa-numita “forță vitală”, descrisă de Hahnemann. Este nevoie de un raționament performant și de multă experiență din partea homeopatului, raționament care, după G. Vithoulkas, mare homeopat contemporan și formator al unei generații de mari homeopați, are o importanță crucială.

Remediile homeopate sunt diluții dinamizate din tincturi mamă, cu originea în cele 3 regnuri: vegetal, mineral și animal.

Hahnemann a considerat ca apa (apa este solventul universal, organismul uman conținând peste 65% apă) și alcoolul sunt substanțe inerte și le-a folosit pentru diluarea remediilor, pornind de la tinctura mamă (concentrația inițială). Prin amestecarea unei părți din substanță cu 99 părți de apă sau alcool 70% și dinamizarea de 100 ori se obține prima diluție homeopată centezimală, 1CH (1CH=1:100). O parte din acest amestec se diluează încă o dată cu alte 99 de părți de apă, obținându-se astfel a doua diluție, 2CH. Procesul se repetă pentru obținerea diluțiilor din ce în ce mai înalte. Astfel, diluțiile folosite mai frecvent în practica medicală pot fi mici (5CH, 7CH, 9CH, 15CH), medii (30 CH, 200CH) sau înalte (1M, 10M, 50M).

Principala critică adusă homeopatiei de către lumea medicală este faptul că diluțiile homeopate peste 12CH nu mai conțin practic nici o moleculă de substanță activă, numărul acestora situându-se sub numărul lui Avogadro.

Numărul lui Avogadro reprezintă numărul de molecule dintr-un mol de substanță (indiferent de substanță), adică 6,023 x1023 molecule/mol. Legea lui Avogadro afirmă că o substanță nu poate fi diluată la infinit. Incepând cu diluțiile homeopate 11 și 12 CH, numărul de molecule din soluție este cuprins între 10-22 și 10-24 moli/l, situându-se, deci, sub numărul lui Avogadro, ceea ce înseamnă că nu mai există nicio moleculă de principiu activ în soluție.

Cu toate acestea, neuromediatorii din organism acționează la o concentrație de 10-10 moli/l, echivalentul unei diluții homeopate de 5CH. Ce se întâmplă însă pentru diluțiile homeopate de la 15CH în sus? Cum acționează aceste diluții ultramoleculare? Dintre toate principiile homeopatiei, cel al diluțiilor înalte este cel mai combătut.

Cum acționează totuși homeopatia? Deoarece medicamentul homeopat este dinamic, nu material, tipul de tulburare asupra căruia acționează trebuie să fie de aceeași natură: boala este în primul rând o tulburare în plan dinamic, afirma Hahnemann. In om, ca și în celelalte ființe vii, există o forță dinamică denumită “forță vitală” care însuflețește corpul material, este în permanență supusă schimbărilor și influențelor externe și are capacitate de adaptare. Dezechilibrul apărut prin reducerea acestei forțe este considerat cauza îmbolnăvirilor. Tratamentul homeopat stimulează forța de apărare a organismului, forța vitală, implicit sistemul imunitar, aflat în strânsă conexiune cu sistemul neuro-endocrin. Prin diluție și dinamizare succesivă acțiunea terapeutică a remediului homeopat crește, este potențată.

Scepticii consideră homeopatia ca fiind rezultatul auto-sugestiei, al efectului placebo, dar remediile homeopate sunt administrate cu mult succes (poate mai mult decât în cazul adulților) copiilor și animalelor, obținând vindecarea bolilor. Prima și cea mai controversată teorie ce a încercat să susțină științific homeopatia a fost cea a imunologului francez Jaques Benveniste: teoria memoriei apei. El afirma că moleculele de apă în care sunt diluate tincturile mamă preiau informația și energia substanței cu care au venit în contact.

Tot în sprijinul teoriei doctorului Benveniste sunt și actualele studii ale medicului și biofizicianului japonez Masaru Emoto. Utilizând un microscop optic ultraperformant, el a fotografiat moleculele de apă după înghețare. El a observat că moleculele de apă înghețată au forme diferite, funcție de mediul în care se află sau de informația care le este transmisă.

Cu toate acestea, nu s-a putut descrie cu exactitate mecanismul prin care acționează medicamentele homeopate. Se poate ca legile fizicii actuale, cu toate progresele fizicii cuantice, să nu fie suficiente pentru descrierea fenomenului sau să nu avem încă aparate suficient de sensibile și performante pentru a evidenția fenomenele care au loc.

Lipsa argumentelor nu a împiedicat, însă, popularitatea homeopatiei (peste 35% din populația Franței se tratează homeopat, procentul fiind și mai mare în Anglia, Belgia sau Germania).

Studii clinice multicentrice viitoare, medicina bazată pe dovezi precum și noile descoperiri ale fizicii moderne (teoria haosului, nanoparticulele etc.), asociate cu tehnologii performante, vor elucida, probabil, misterul, dar indiferent de rezultatele acestor cercetări științifice, vindecarea este cea care are importanță, atât pentru pacient, cât și pentru medic.

Medicamentele homeopate nu sunt toxice pentru organism, ele nu determină reacții adverse sau efecte secundare. Așa-numitele agravări care pot apărea în homeopatie după administrarea remediului corect nu sunt reacții adverse sau efecte secundare, ci reacții de detoxifiere, exteriorizări ale problemelor mai profunde, în calea lor spre eliminare. Pot apărea erupții cutanate, transpirații abundente, episoade febrile, scaune diareice, catar nazal sau alte reacții ce sunt, de fapt, manifestarea creșterii forței vitale și a reactivității organismului, ce devine capabil de autovindecare.

Entomoterapia

Insectele au fost considerate de mult timp o sursă de substanțe cu efecte pozitive asupra organismului uman. Entomologii studiază insectele, ce numără aproximativ 1,5 milioane de specii, un număr mult mai mare decât al plantelor (aproximativ 300 000). Interesul oamenilor de știință față de aceste viețuitoare a fost susținut datorită dimensiunilor lor, corelate cu o organizare perfectă a unor sisteme de coexistență, reacție și apărare la condițiile variate ale mediului. Din timpuri străvechi se știe că cele mai simple insecte pot atât dăuna omului, cât și vindeca. In medicina populară se foloseau insecte pentru cicatrizarea plăgilor, atenuarea durerilor, reglarea funcției glandelor sexuale sau creșterea capacității de apărare imunologică a organismului. Aceste rețete vechi își găsesc astăzi aplicabilitate practică, cercetările științifice moderne dovedind faptul că insectele posedă capacități uimitoare de vindecare. Studiul biochimic al organismelor insectelor a evidențiat faptul că produse ale insectelor precum peptide, hormoni, feromoni și alte substanțe biologic active în cantități minime, la diferite stadii de dezvoltare, oferă o protecție împotriva factorilor nocivi, contribuind astfel la crearea de noi medicamente de origine entomologică.

Până acum erau folosite doar câteva produse ale insectelor, precum  mierea, ceara, veninul, lăptișorul de matcă și propolisul. In acest moment putem vorbi despre o schimbare radicală a situației: peste 30 de preparate bazate pe extracte din anumite specii de insecte sunt omologate in urma cercetărilor efectuate la Centrul Stiintific Aplicativ "Insect Farm" din București.

Cercetătorii consideră că în viitor insectele vor deveni materie primă de bază pentru obținerea multor substanțe biologic active. Baculovirusurile, specifice Lepidopterelor, sunt vectori favorabili pentru obținerea recombinațiilor, putând produce diverse substanțe biologic active, utilizate deja pentru obținerea unor serii de vaccinuri, interferon și insulină de o calitate superioară. Există însa posibilitatea obținerii acestor substanțe prin extragerea lor direct din organismul insectei. In mod obișnuit, insectele au patru stadii de dezvoltare – ou, larvă, pupă și adult – pe parcursul cărora apar deosebiri majore din punctul de vedere al compoziției lor chimice. 

Insectele sunt deosebit de rezistente la infecțiile bacteriene, iar pentru combaterea acțiunii agenților patogeni, ele au mecanisme celulare și umorale, imunitatea înnăscută fiind predominantă față de cea dobândită. In urma detectării bacteriei, este activată o cascadă genetică foarte complexă, finalizată cu sinteza unor peptide antibacteriene și eliberarea lor în hemolimfă. Insectele pot elimina rapid infecția microbiană prin producerea unei varietăți de molecule imunologic active, peptide și polipeptide antibacteriene și/sau antimicotice.

Datele din literatură ne confirmă că sistemul imun al insectelor, deși diferă de cel uman, poate să-i fie, în anumite situații, superior, prin mecanismele și consecințele activării lui. Astfel, analiza imunologică a pacienților cu infecții virale, tratați cu preparate entomologice, a arătat o activare a celulelor NK (natural killer), determinând ca organismul să combată infecția, să limiteze diseminarea ei și să reducă efortul sistemului imunitar al organismului.

In acest context, produsele entomologice reprezintă o orientare nouă a industriei farmaceutice, un domeniu interesant de studiu experimental și clinic, pentru obținerea și implementarea în medicină a produselor obținute din insecte.

Produsele farmaceutice entomologice au la bază insecte care sunt crescute si hranite in mediu steril. Cele mai multe tratamente se adresează, in prezent, infecțiilor cu virusurile hepatitei A, B, C, și D, procesul terapeutic durând de la câteva zile până la 6-12 luni.

Chiropractica

Chiropractica sau chiropraxia este o tehnică terapeutică bazată pe realinierea vertebrelor deplasate, prin manipularea coloanei vertebrale și a bazinului, este o terapie care funcționează prin corectarea problemelor articulațiilor, în special ale coloanei vertebrale, bazându-se pe relația dintre impulsurile nervoase, oase și mușchi.

Astfel, orice deplasare osoasă care limitează capacitatea conductoare a nervilor va provoca un dezechilibru care se manifestă ca boală.

Terapia are la bază principiul potrivit căruia corpul se poate vindeca atunci când sistemul osos este corect aliniat, iar sistemul nervos funcționează normal. Așadar, chiropractica își propune să restabilească sănătatea prin intermediul manipulării oaselor, în special la nivelul coloanei vertebrale. Cand oasele coloanei nu sunt în poziție corectă, teoria spune că transmisiile nervoase sunt perturbate, acest lucru determinând apariția durerilor de spate, dar și ale altor zone. 

Metoda a fost descoperită de Daniel Palmer, un cetățean canadian, magnetoterapeut interesat de frenologie și spiritualism, care a susținut că a vindecat de surzenie un angajat prin simpla reașezare a câtorva oase ale coloanei vertebrale. Pornind de la această reușită, Palmer și-a dedicat întreaga atenție studiului coloanei vertebrale. El a descoperit că ea îndeplinește cel puțin două funcții fundamentale pentru corpului uman: înconjoară și protejează măduva spinarii, un element-cheie al sistemului nervos și servește ca sprijin pentru un număr mare de mușchi, fiind formată dintr-o serie de oase și numeroase articulații. In urma acestor prezumții, el a pus bazele chiropracticii, susținând, fără dovezi științifice clare, că așezarea necorespunzătoare a vertebrelor și, prin aceasta, blocarea nervilor, cauzează nu doar afecțiuni ale sistemului musculo-scheletal, dar și ale altor organe și sisteme. Palmer a utilizat conceptul de “subluxații” la nivel teoretic, nu ca termen medical, pentru a încerca să explice poziția defectuoasă a vertebrelor.

Primul examen chiropractic include o investigație completă a coloanei vertebrale și anamneza pacientului. Terapeutul va analiza zona dureroasă prin observare și palpare. De asemenea, în unele cazuri, se vor realiza anumite analize pentru a exclude o cauza infecțioasă sau alte probleme de sănătate care pot necesita un alt tip de tratament. 

Chiropractica diferă de osteopatie prin modul de manipulare, mișcările nefiind rapide, iar forța este minimă, pentru a nu avea un efect traumatic. Terapeutul își dirijează forța aproape la fel cum ar face-o mușchii, căutând poziția optimă pentru a așeza la loc osul deplasat. Scopul manevrelor este acela de a debloca un anumit segment vertebral, după care se încearcă întărirea anumitor grupe musculare prin intermediul tehnicilor întâlnite în chineziologia aplicată.

Tratamentul este împărțit, de obicei, în 3 etape. Primele ședințe au loc la distanțe scurte de timp și au ca scop ameliorarea imediată a durerii. In cea de-a doua etapă, ședințele au rolul de a continua procesul de vindecare și de a preveni recidiva. In ultima etapă, ședințele se realizează cu scopul de a menține starea de sănătate a pacientului. Numărul de ședințe chiropractice variază de la pacient la pacient, în funcție de situație. In caz de afecțiuni cronice grave sau care sunt determinate de alte probleme de sănătate, tratamentul va fi unul de lungă durată.

Chiropractica este una dintre terapiile alternative cel mai aspru criticate de comunitatea științifică, în primul rând pentru că se bazează pe concepte și principii inventate de fondatorul său, însă argumentele aduse de adepți, dar și de oponenți sunt numeroase. Câteva argumente pro:

nu există riscul efectelor secundare chimice medicamentoase

chiropractica susține vindecarea cauzei bolii, nu doar a simptomelor, prin înlăturarea “subluxațiilor”, oferind astfel corpului posibilitatea de a se auto-vindeca

relația terapeutică este foarte importantă și se investește mult în atenția și timpul acordate pacientului, în ascultarea problemelor sale de sănătate și în a-l face să se simtă cât mai confortabil în cursul ședinței de chiropractică

ședințele și tratamentul oferit de chiropracticieni sunt, de obicei, mai ieftine decât medicamentele, tratamentele și procedurile sau intervențiile chirurgicale convenționale.

Argumente contra chiropracticii sunt:

nu există un consens între chiropracticieni privind detectarea “subluxațiilor” sau modul corect de aliniere a vertebrelor, de aceea există riscul ca același pacient să aibă parte de tratamente și manipulări ale coloanei complet diferite de la un terapeut la altul

conceptele de bază ale chiropracticii nu au fundament științific confirmat. Cercetările medicale nu au dovedit existența “subluxațiilor” și nici medicii chirurgi sau radiologi nu au evidențiat aceste “defecțiuni” la nivelul coloanei vertebrale

Chiropracticienii nu au putut demonstra că împiedicarea unui impuls nervos să ajungă la destinație ar putea cauza boli. Funcționarea organelor este determinată de o combinație de factori hormonali, circulatori, chimici, psihici, etc.

Această tehnică poate fi foarte eficientă în caz de dureri de spate, scolioze, nevralgii, nevrite, dislocări, dureri articulare, hernie a discului intervertebral. De asemenea, chiropractica este folosită pentru a atenua artrita, reumatismul, migrenele, esofagita, gastrita, durerile de piept, amețelile și acufenele. Mai mult, dismenoreea, indigestia si infertilitatea ar putea fi ameliorate ca urmare a îmbunătățirii fluxului energetic după tratament. Este puțin probabil ca această metodă, corect aplicată, să fie dăunatoare, dar există numeroase situații cu evoluție nefavorabilă după tratament chiropractic inadecvat. In cazul anumitor boli precum cancer, fracturi, boli infecțioase sau neurologice, tratamentul chiropractic este contraindicat.

Cromoterapia

S-a demonstrat științific că toate lucrurile și ființele au o vibrație proprie. Aceste vibrații au o anumită frecvență. Același lucru este valabil în cazul afecțiunilor care ne tulbură organismul, fie că sunt virale, bacteriene, parazitare sau fungice. Toate au vibrație proprie, unică.

Cromoterapia se bazează pe principiul conform căruia culorile, organele, funcțiile vitale și energia sunt în relații de corespondență, fiecare culoare având o forță energetică ce acționează în felul său propriu asupra corpului, emoțiilor și spiritului, principiu provenit din medicina tradițională a mai multor popoare. Vibrațiile emise de culori pot stimula organismul, pot influența starea noastră și chiar pot avea efecte curative. Cromoterapia modernă se bazează pe vechea artă a utilizării culorilor și a luminii în tratarea afecțiunilor sau bolilor de orice fel. Practicanții cred că prin utilizarea culorilor din mediul nostru este posibilă îmbunătățirea calității vieții și a sănătății.

Primele forme ale acestei terapii includeau utilizarea cristalelor colorate sau a luminii solare. Există o varietate de opțiuni la îndemână și multi practicanți combină utilizarea cromoterapiei cu alte terapii complementare precum aromoterapia, masajul, cristaloterapia și yoga.

Prin aplicarea cromoterapiei, corpul uman absoarbe lumina care este formată din spectrul de culori. Fiecare culoare din spectru are o anumită frecvență, lungime de undă și energie asociată ei. Culorile pe care le absorbim au efect asupra sistemului nervos, sistemului endocrin și a eliberării de hormoni sau a altor substanțe din corpul uman. De asemenea, pot afecta energiile mai subtile ale chakrelor (cele șapte centre energetice ale corpului uman). Acestea pot afecta și nivelul mental, cel emoțional, precum și starea fizică a omului. Un corp suferind emană vibrații neechilibrate, în special culori închise, neclare sau linii agresive de culoare. Cromoterapeuții încearcă restabilirea armoniei acestor vibrații. De exemplu, dacă cineva se plânge de oboseală sau lipsă de energie, acesta trebuie sa facă o "baie" de culoare pentru o scurtă perioadă de timp. Cea mai potrivită pare a fi culoarea roșie, deoarece crește vitalitatea și stimulează circulația sangvină.

Se știe că rozul temperează, albastrul calmează și ajută asimilarea cunoștințelor, în timp ce portocaliul tinde să ne înveselească. Unii cromoterapeuți spun că anumite culori se potrivesc în anumite situații și ne sfătuiesc asupra utilizării acestora în decorarea locuinței și a biroului.

Limbajul psihologic al culorilor este ușor de învățat. De exemplu, culorile calde – galben sau portocaliu – produc excitație nervoasă și fericire, cele reci – albastru sau indigo – calmează nervii. Verdele are o acțiune revigorantă și fortifiantă, este culoarea renașterii anuale a naturii și favorizează luarea deciziilor, depășirea îndoielii.

Simptomele afecțiunilor sunt un semn al lipsei sau utilizării nepotrivite a culorii și luminii, de către celulele și organele corpului uman. Acest lucru poate fi cauzat de factori precum modul de viața, condițiile de mediu, etc. Această lipsă de echilibru poate fi corectată prin utilizarea selectivă a frecvențelor culorilor. Formele prin care se transmit frecvențele culorilor către corp sunt numeroase.

Terapeuții susțin că partea vizibilă a spectrului de culori poate afecta mintea și corpul, deopotrivă. Ei iau în considerare aura energetică umană – reprezentată printr-un așa zis "ou" de energie – energia emanată de corpul uman, pe care doar puțini dintre noi o pot observa direct, cu ochiul liber.

Cromoterapeuții vor lua în considerare istoricul medical și starea prezentă de sănătate a unei persoane, pentru a observa aura prin concentrare. Ei cred că fiecare organ, parte a corpului, stare emotională sau mentală corespund unei anumite culori. Observând culorile din aura fiecăruia, ei pot utiliza culorile respective pentru remedierea afecțiunilor.

Culorile sunt utilizate de multă vreme în practica medicală convențională pentru tratarea icterului de care suferă nou-născuții, dar și a altor afecțiuni. Numeroase probleme, inclusiv cele legate de condițiile stresante de viață, cum ar fi: insomnia, anxietatea, astmul, devieri de comportament, depresia etc., pot fi tratate astfel. Cromoterapia poate fi utilă și în recuperarea după operații sau boli grave. De asemenea, ajută la creșterea nivelului creativ și în procesul de învățare. Culorile pot fi folosite aproape în toate cazurile (pentru toate afecțiunile), alături de tratamentul medical clasic, cromoterapia fiind, probabil, utilă, mai ales din punct de vedere al stărilor mentale, o dispoziție bună, optimistă, fiind deja unanim acceptată ca premisă importantă a vindecării mai facile.

Tratamentele cromoterapice pot lua forme variate:

Concentrarea luminii pe zona afectată

Utilizarea anumitor alimente colorate în dietele noastre produce anumite reacții în corp. De exemplu, carotenul (îl găsim în morcovi și cartofi dulci) are culoarea portocalie și se află în compoziția vitaminei A. Aceste alimente ar trebui utilizate pentru a menține sănătatea pielii, a mucoaselor etc.

Consumul de "apă de curcubeu" – Apa se păstrează într-un recipient colorat și expusă la soare. Culorile recipientului își alătură energiile cu cele ale apei și în momentul consumului, ne “îmbibăm” cu aceste energii.

Lumina albă trecută prin filtre colorate este direcționată către părți ale corpului sau către întregul corp.

Imbrăcămintea colorată – anumite culori ale îmbrăcăminții filtrează lumina, iar corpul o absoarbe.

Cromoterapia nu ne afectează negativ și poate fi folosită în special ca tratament adjuvant. Fiecare culoare din spectru vibrează pe o banda proprie și fiecare parte din corpul uman rezonează la o culoare proprie. Dacă nu ne simțim bine, suntem bolnavi sau prost dispuși, putem utiliza culorile pentru a armoniza vibrațiile și restabili echilibrul. Prin restabilirea echilibrului "corpului energetic", putem crea armonia corpului fizic.

Tratamentul cromoterapic se desfășoară în întuneric sau în semiobscuritate. Terapeutul aplică fasciculul luminos al unui bec colorat (lampă cu halogen) fie asupra întregului corp (rareori), fie asupra rădăcinii nasului (ochii rămânând închiși sau protejați cu ochelari speciali), fie asupra unei zone reflexogene (așa-numita reflexo-cromie).

Terapeutul va ajusta frecvența și intensitatea culorilor utilizate pe parcursul tratamentului, în funcție de starea pacientului. De regulă, aplicarea luminii colorate durează trei minute (la copii, un singur minut), fiind urmată de aplicarea culorii complementare (30 secunde la adulți, 10 secunde la copii). Fiecare ședință durează aproximativ o oră, fiind necesare, în medie, șapte ședințe săptămânale.

Inainte de ședințele de cromoterapie este necesară îndepărtarea oricăror urme de creme, loțiuni, parfumuri, coloranți sau geluri. După ședință, pacientul trebuie să rămână întins în întuneric aproximativ o jumătate de oră sau să-și ferească de lumină zona tratată, prin acoperirea cu o țesătură neagră, opacă.

Electroterapia

Deși electroterapia face parte din procedurile de balneofizioterapie utilizate de peste 20 de ani, considerată fiind atunci o “terapie complementară”, astăzi este considerată o tehnică medicală convențională, cu tarif compensat prin casa națională de asigurări de sănătate.

Electroterapia constă în stimularea anumitor zone ale corpului cu un curent electric de foarte slabă intensitate, tehnică utilizată mai ales pentru alinarea durerilor cronice și pentru creșterea tonusului muscular.

Curenții electrici au efecte diferite în funcție de frecvența lor: curenții de joasă frecvență (mai mică sau egală cu 20Hz) au proprietăți analgezice. Nervii care transmit durerea sunt stimulați prin intermediul electrozilor așezați pe piele, această stimulare blocând senzația dureroasă. Această tehnică poartă denumirea de neurostimulare electrică transcutanată (TENS).

Curenții cu frecvență medie (60-200 Hz) sunt utilizați pentru electrostimularea musculară, fără efect analgezic. Microimpulsurile simulează un influx nervos aplicat unui mușchi, provocându-i o contracție, tehnică utilă pentru tonifierea musculară.

Electroterapia este utilă în ameliorarea durerilor cronice (sciatalgii, nevralgii faciale, dureri în membre fantomă sau dureri postoperatorii (cicatrici dureroase), dar și în ameliorarea tonusului muscular și combaterea contracturii musculare.

Este strict contraindicată electroterapia purtătorilor de proteze sau dispozitive metalice (stimulator cardiac, orteze, dispozitive intrauterine din cupru) și femeilor însărcinate.

Studiile arată că electroterapia este utilă în combaterea durerii, deși nu tratează cauzele ei. Pentru cei a căror durere răspunde bine la electroterapie, există și aparate de electrostimulare ce pot fi folosite la domiciliu, a căror achiziționare și utilizare este bine a nu fi făcută decât la indicația și după recomandările medicului.

Fasciaterapia

Fasciaterapia este o metodă de masaj blând și profund, ce acționează asupra fasciilor, membrane ce acoperă și unesc toate elementele anatomice ale corpului: mușchii, oasele, viscerele, creierul, nervii, măduva osoasă etc. Prin mișcări precise, terapeutul poate calma durerile și poate ajuta pacientul să-și conștientizeze propriul corp.

Fiind foarte elastice dar și rezistente, fasciile funcționează ca o curea de transmisie, făcând legătura între abdomenul inferior și torace, ceafă și cap, haluce și genunchi și așa mai departe. Sistemul fasciilor ne ajută să percepem corpul omenesc în întregul său, într-o dinamică a țesuturilor vii interdependente.

Prin natura lor, fasciile sunt foarte sensibile la stres, atât fizic cât și psihic. Ele absorb traumatismele și le dispersează, apoi se relaxează. Dacă stresul este persistent sau traumatismele se repetă (inclusiv prin îmbătrânire), fasciile nu se mai relaxează și apare o tensiune care duce la tulburări precum dureri cronice, oboseală cronică, pregătind terenul afecțiunilor propriu-zise. Prin masaje și/sau presiuni asupra zonelor respective, terapeutul deblochează zonele tensionate, astfel încât fasciile să-și regăsească mobilitatea naturală, lăsând energia să circule liber.

Pe lângă efectul terapeutic intrinsec, fasciaterapia ajută și la dezvoltarea percepției asupra propriului corp, prin creșterea progresivă a conștientizării importanței senzațiilor fizice.

Fasciaterapia a apărut în Franța, la începutul anilor ’80, prin activitatea osteopatului și kinetoterapeutului Danis Bois, actualmente profesor universitar, conducător de studii la Universitatea Modernă din Lisabona. In anii 1980-1990, Christian Carini, specialist în fasciaterapie, a completat această tehnică cu fasciapulsologie, care urmărește armonizarea fluxurilor limfatice și venoase. In anii următori, Danis Bois a extins și mai mult domeniul fasciaterapiei, cu așa-numita somato-psihopedagogia, disciplină ce asociază o abordare manuală derivată din fasciaterapie, o abordare gestuală (gimnastică senzorială) cu discuții în care pacienții își exprimă senzațiile resimțite. Somato-psihopedagogia permite o mai bună gestionare a relațiilor dintre corp și minte (utilă în somatizare, stres, anxietate). In Franța, activitatea fasciaterapeuților este susținută prin asigurările sociale de sănătate.

Studiile clinice efectuate asupra efectelor fasciaterapiei sunt tot mai numeroase și rezultatele lor, mai optimiste. In 2007, un studiu condus de Scoala Superioară de Fasciaterapie Seine-en-Marne în colaborare cu cercetători de la Inserm, asupra pacienților stresați sau cu hipertensiune arterială, a demonstrat că ședințele de fasciaterapie ameliorează circulația sângelui în artere și poate combate astfel hipertensiunea arterială.

Tehnica Bowen, elaborată de australianul Thomas Bowen (1916-1982), metoda constă dintr-o manipulare specială a țesuturilor prin presiuni și destinderi în puncte precise. Deoarece este ghidată de intuiție, este dificilă definirea bazelor sale teoretice. Ea se bazează mai ales pe două concepte importante:

organismul are propriile mecanisme de autovindecare, ce pot fi reactivate

există o energie vitală care trebuie să circule liber în corp, pentru menținerea sănătății

Conform practicienilor, tehnica Bowen ar fi eficientă pentru a reduce perioada de convalescență după boli, după intervenții chirurgicale, traumatisme, pentru ameliorarea durerilor musculo-scheletale (inclusiv cele din fibromialgie), pentru ameliorarea unor tulburări digestive (constipație, diaree), respiratorii (rinosinuzite, alergii) și genitale (dismenoree), dar și pentru enurezis nocturn la copii.

Această terapie este indicată în cazul durerilor musculare și articulare: lombalgii, sciatalgii, fibromialgie, dureri reumatice, algii posttraumatice, fiind de altfel integrată programelor de îngrijiri speciale destinate sportivilor de performanță, pentru tratamentul entorselor, tendinitelor și întinderilor musculare sau ligamentare.

Fasciaterapia mai este aplicată pentru ameliorarea migrenelor, sinuzitelor, tulburărilor digestive, sindromului oboselii cronice, dezechilibrelor hormonale sau nevrozelor, permițând și prevenirea unor tulburări legate de îmbătrânire: reducerea supleței și mobilității corpului, tulburări de echilibru și de memorie. Si femeile însărcinate pot beneficia fără riscuri de fasciaterapie, pentru calmarea disconfortului legat de modificările fizice specifice: lombalgii, constipație sau probleme circulatorii. Moașele utilizează această tehnică în ședințele de pregătire a nașterii, pentru a întări percepția relației dintre mamă și bebeluș prin atingere și gimnastică senzorială. Eficiența metodei a fost confirmată și pentru copii cu scolioză, tulburări de somn sau alimentație, având și un efect calmant asupra celor anxioși, instabili sau agitați.

Contraindicațiile fasciaterapiei constau în traumatisme acute severe cu fracturi sau alte afecțiuni severe, acute.

Drenajul limfatic

Sistemul limfatic are o mare importanță în buna funcționare a organismului nostru. Dacă el nu și-ar face conștiincios datoria, am cădea mult mai ușor pradă infecțiilor de tot felul.

Spre deosebire de alte tipuri de masaj, drenajul limfatic este mai mult decât un răsfăț, este o procedură medicală, utilă pentru:

• stimularea circulației venoase și limfatice
• eliminarea celulitei
• menținerea unei circulații sănătoase
• prevenirea varicelor
• eliminarea edemelor post-operatorii
• eliminarea edemelor post traumatice
• prevenirea tromboflebitei
• eliminarea obezităii
• detoxifiere
• este ideal pentru tratamentul limfedemelor cu diferite etiologii

Limfa este captată în țesuturi de capilarele limfatice, iar circulația limfei se face dinspre țesuturi spre sânge prin intermediul valvelor, prin contracția mușchilor netezi ai peretelui vascular, trecând prin stații intermediare – ganglionii limfatici. După ce a fost filtrată, ea este evacuată și direcționată spre inimă.

Limfa este colectată în canalul toracic și marea venă limfatică ce deversează limfa în sânge, la nivelul venelor situate la baza gâtului.

Limfa drenează mediul intern, jucând rolul de supapă de preaplin.

Circulația limfatică este menținută de contracția mușchilor scheletici; de asemenea, debitul circulator al limfei este modificat în funcție de jocul presiunilor toracice negativă/pozitivă, determinate de ciclul inspir-expir. Sistemul cardio-vascular participă la această circulație prin transmiterea vibrațiilor/pulsațiilor prin contiguitate, contribuind la progresia limfei.

Favorizarea vărsării finale a limfei în circulația venoasă este realizată de contracțiile mușchilor netezi din pereții canalelor limfatice, care joacă și rol de pompă, atrăgând limfa din periferie, prin presiunile negative create. Circulația limfei este, totuși, mult mai lentă decât cea sanguină.

Activitatea fizică ameliorează circulația limfei și drenajul substanțelor nocive. Menținerea pentru perioade lungi de timp a poziției așezat, poziția incorectă pe scaun, sedentarismul, stresul prelungit, depunerile celulitice, tulburările de circulație periferică, afecțiunile pulmonare, cardiace, renale și endocrine sunt câțiva dintre factorii care pot afecta circulația limfei în organism.

Există trei factori principali care influențează circulația limfatică:

– propriul mecanism de contracție al vaselor mari limfatice. Acțiunea reflexă a acestei contracții este facilitată de o stimulare de întindere;

– modificările în presiunea intratoracică ce apar în timpul respirației, care cresc fluxul limfatic. 

Prin drenaj limfatic se elimină deșeurile din metabolismul celular, ajutând și la menținerea echilibrului hidric și electrolitic al spațiilor interstițiale. Substanțele sunt transportate prin vasele precolectoare și, apoi, prin cele colectoare, spre circulația sanguină, după preluarea în capilarele limfatice. 

Limfedemul reprezintă acumularea de lichid limfatic în spațiile interstițiale, mai ales în țesutul adipos subcutanat, crescând astfel dimensiunea segmentului afectat, cel mai frecvent pe brațe sau gambe, reprezentând, astfel, o disfuncție a sistemului limfatic, având loc o colecție anormală, excendentară, de proteine tisulare, cu edem, inflamație cronică și fibroză.

Există două tipuri principale de limfedem:

– limfedemul acut, care durează mai puțin de 6 luni și este tranzitoriu. Acesta apare de obicei prin secționarea vaselor limfatice după intervenții chirurgicale. Poate apare la aproximativ 6 săptămâni după tratamentul chirurgical, ca urmare a unei flebite sau limfangite acute, în urma drenajului chirurgical sau după imobilizarea membrului;

– limfedemul cronic, care este mai frecvent și mai dificil de tratat. Este, de obicei, insidios și neasociat cu eritem. Această formă dispare frecvent la 18-24 de luni după intervenția chirurgicală; dacă intervalul de timp este mai mare se pune problema unei eventuale recidive tumorale.

Limfedemul poate apărea în următoarele circumstanțe: imobilizare segmentară, infecții sau leziuni ale vaselor limfatice, postchirurgical sau prin recidiva unei tumori sau extensia acesteia către ganglionii limfatici. Alte cauze: hipoalbuminemie determinată de diabetul zaharat, insuficiența cardiacă, hipertensiunea arterială, insuficiență renală sau ca urmare a unui aport scăzut al proteinelor în organism prin anorexie, depresie, vărsături, anxietate, diaree, afecțiuni intestinale sau prin pierderi de proteine (hemoragii, drenaj chirurgical, ascita). 

Diagnosticul de limfedem se pune pe existența următoarelor simptome și semne:

– eritem și creșterea temperaturii locale;

– senzația de greutate la nivelul segmentului afectat;

– senzația de “piele strânsă”;

– durere, mai mult sau mai puțin importantă, atât local dar și cu iradiere (de exemplu, durere în umăr, omoplat);

– înțepături și furnicături;

– edemațierea regiunii afectate;

– scurgerea de lichid limfatic la nivelul tegumentului.

 Sunt cunoscute 3 grade ale limfedemului :

– gradul I (spontan reversibil): edemul apare la presiunea tegumentului și scade la elevația membrului ;

– gradul II – presiunea degetelor. Se instalează fibroza, marcând debutul edemațierii membrului. Dispariția edemului nu mai depinde de elevația segmentului afectat;

– gradul III (elefantiazis), în care edemul este ireversibil, dimensiunile membrului afectat fiind foarte mari, iar țesutul este fibrotic, dur.

Drenajul limfatic manual este indicat în:

– afecțiuni de origine circulatorie: insuficiență venoasă, insuficiență limfatică, varice – ulcer varicos, celulită, edem ciclic idiopatic, sindrom Meniere,

– edeme posttraumatice și postoperatorii din fracturi, entorse, hematoame, algodistrofie, limfedemul brațului postmastectomie;

– nevralgii (trigemen, facial, intercostală);

– sechele după accident vascular cerebral;

– afecțiuni respiratorii: astm, bronșită, mucoviscidoză sau infecții (gripa, sinuzita);

– afecțiuni reumatismale: cervicalgii, sindrom dureros lombar, periartrită scapulo-humerală, coxartroza, gonartroza;

– afecțiuni ale sistemului nervos (tulburări motorii cerebrale);

– stres, migrene, insomnie.

 Efectele drenajului limfatic:

– creșterea, la nivelul zonei corticale a ganglionilor limfatici, a numărului de limfocite, cu rol în sinteza anticorpilor și stimularea proceselor imunitare.

– accelerarea resorbției lichidelor și macromoleculelor în exces din interstițiu, prin capilarele limfatice și stimularea peristaltismului vaselor limfatice, ce determină resorbția edemelor;

– favorizarea regenerării tisulare, prin creșterea producției de limfocite și prin eliminarea edemului interstițial, care încetinește microcirculația.

Rolfing asociază manipularea cu exercițiile fizice pentru a repoziționa corpul pe axa sa centrală și a-l ajuta să-și regăsească percepția gravitației.

Termenul “Rolfing” vine de la numele creatoarei sale, biochimista americană Ida Rolf (1896-1976), care a descoperit rolul fasciilor în postura corporală. Stresul, povara anilor, posturile incorecte etc. determină contracturi ale țesuturilor și organelor, ceea ce afectează alinierea normală a corpului. Rolfing-ul este tehnica (sub licență) pe care ea a conceput-o pentru a realinia corpul.

Pentru a întinde fasciile în toate sensurile și a le face mai suple, practicianul face gesturi viguroase de apăsare și de fricțiune. Aceste manipulări pot fi dureroase, dacă există contracturi vechi și profunde.

Rolfing-ul se adresează persoanelor de orice vârstă, fiind util pentru corectarea posturii vicioase, pentru ameliorarea durerilor osteo-musculare cronice, celor care au dificultăți în obținerea relaxării, a detensionării, precum și celor care exercită activități fizice intense și doresc să-și îmbunătățească performanțele.

Metoda Hellerwork este o terapie manuală descrisă de către americanul Joseph Heller în anii 1980-1990. Metoda se bazează pe principiile Rolfing de mai sus, la care se adaugă dialogul între terapeut și pacient.

Numită și integrare structurală, această metodă combină masajul tisular profund, educarea mișcărilor corporale și dialogul verbal, cu scopul de a realinia structura corpului pentru sănătatea generală, ameliorarea posturii și reducerea stresului mental și fizic.

Floriterapia (Remediile florale Bach)

Floriterapia utilizează elixire florale foarte diluate ce acționează asupra stărilor emoționale ale individului, cu scopul de a ameliora viața psiho-afectvă și relațională, a favoriza starea de bine, prevenirea îmbolnăvirii și stimularea vindecării.

Medicul englez Edward Bach, creatorul acestei terapii din anii 1930, a descris 38 de stări de spirit negative, pe care le-a clasificat în 7 categorii de stări emoționale, care ar împiedica persoanele să trăiască viața din plin. Celor 38 de stări emoționale negative le corespund 38 de elixire pe bază de flori, menite să transforme o emoție negativă într-una de calitate, de exemplu, ura în bună-voință, ceea ce ar duce la descoperirea “plenitudinii” ajutând la vindecarea bolilor. Elixirele nu tratează direct bolile ci acționează doar asupra gândurilor negative, înlesnind ameliorarea suferințelor sau însănătoșirea.

Edward Bach (1886-1935) și-a dedicat viața descoperirii unei metode de vindecare simple, aplicabile tuturor bolilor. S-a concentrat în mod special pe imunologie, apoi a făcut studii în domeniul bacteriologiei. Devenind conștient că aceeași boală nu este întotdeauna vindecată prin același tratament, el a dedus că personalitatea pacientului are mai multă importanță în evoluția bolii, decât simptomele. Atitudinea pacientului în fața vieții i s-a părut elementul determinant în eficacitatea unei terapii, teorie pe care Bach a verificat-o asupra lui însuși, în 1917, când a fost diagnosticat cu cancer, prognosticul vital fiind limitat la doar trei luni. Obsedat de ideea de a nu-și putea termina opera, și-a dedicat tot timpul studiului, zi și noapte, constatând o ameliorare a sănătății și a stării sale generale. Acest fapt l-a condus la concluzia că un centru de interes captivant, un țel precis sunt factori de fericire și stimulente importante în combaterea bolii. Intre anii 1920 și 1930, el a studiat homeopatia și plantele; din ce în ce mai convins că natura poate oferi remedii eficace, el a elaborat primele trei remedii florale. In paralel, observarea pacienților săi i-a permis elaborarea teoriei asupra grupelor psihologice. Intre 1930 și 1935, a inventariat 38 de stări sufletești negative, ce reprezintă originea bolilor și a ales 37 de flori care să le corespundă. Al 38-lea elixir este o apă de izvor foarte pură, recunoscută pentru proprietățile sale terapeutice (Rock Water). A publicat mai multe broșuri, printre care Vindecă-te singur și Cei 12 vindecători și alte remedii. A murit în noiembrie 1935, conștient că și-a îndeplinit misiunea: descoperirea unui sistem terapeutic coerent, fără pericole și la îndemâna tuturor.

Elixirele florale se utilizează mai ales pentru a preveni bolile prin ameliorarea stării de indispoziție, acționând astfel asupra gândurilor negative, care slăbesc sistemul imunitar. Remediile florale Bach sunt utile în completarea tratamentelor bolilor cronice precum artroza, hipertensiunea arterială sau alergiile, ameliorarea tulburărilor psiho-afective sau comportamentale moderate.

Există și un al 39-lea elixir, remediul de urgență, destinat tratării stărilor de șoc fizic sau psihic .

Unii producători propun noi elixire, prezentate la fel ca și cele propuse de Bach și adaptate, după cum susțin aceștia, suferințelor societății moderne: stres, toxicomanii, disconfort, pierdere a reperelor, a valorilor, individualism etc., dar cele 38 de elixire clasice acoperă perfect și aceste situații.

Un avantaj semnificativ al remediilor florale Bach este lipsa efectelor secundare, alegerea greșită a remediului fiind lipsită de consecințe negative semnificative. Pacienții care urmează deja tratamente alopate le vor continua în paralel cu remediile florale, fără a exista incompatibilități între acestea.

La începutul tratamentului cu remedii florale poate fi resimțită o ușoară agravare temporară, dar acest lucru se întâmplă rar și este tranzitoriu.

In general, nu există terapeuți specializați în prescripțiile doctorului Bach, acesta concepându-și remediile astfel încât acestea pot fi autoadministrate. Unii medici, naturopați, kinetoterapeuți sau psihoterapeuți, le prescriu ca o completare a tratamentului lor.

Din punct de vedere al studiilor științifice asupra eficienței remediilor florale Bach, elixirele neconținând substanțe detectabile, nicio teorie științifică nu le poate explica acțiunea. Ca urmare, cercetătorii le atribuie eficiența efectului placebo, dar susținătorii metodei explică acțiunea lor printr-un mecanism de rezonanță a vibrațiilor, ca și în homeopatie: remediul ar normaliza variațiile câmpului electromagnetic al anumitor celule ale organismului.

Cele 38 de elixire ale doctorului Bach sunt comercializate sub formă de tinctură sau de esențe, în flacoane de 10 ml. Pornind de la aceste tincturi, pacienții își pot prepara amestecul personalizat. Elixirele sunt disponibile și sub formă de granule.

Geloterapia

Metodă terapeutică mai puțin cunoscută, fiind mai degrabă o stare de spirit decât un tratament propriu-zis, terapia prin râs sau geloterapia a fost totuși inclusă în categoria terapiilor alternative sau, mai degrabă, complementare. Acționând atât asupra psihicului, cât și asupra unor funcții ale organismului, ședințele de râs ajută la menținerea sau restabilirea sănătății, cu condiția să râdem cel puțin 10 minute pe zi.

Râsul produce o serie de procese în organism, dintre care unul foarte interesant este eliberarea de endorfine, substanțe ce favorizează eliberarea de stres și cu efect antialgic demonstrat științific, efect esențial pentru calmarea tensiunilor musculare.

De asemenea, râsul favorizează producerea de limfocite T și de imunoglobuline (anticorpi), cu rol preponderent în funcționarea sistemului imunitar. Mișcările declanșate de râs antrenează contracția a 15 mușchi faciali, a diafragmului și a mușchilor abdominali, determinând un masaj ce ameliorează digestia și tranzitul intestinal.

In timpul râsului, presiunea și viteza de circulație a sângelui cresc, amplificând și schimburile respiratorii de 4 ori, ameliorând semnificativ oxigenarea tisulară. Ca urmare, geloterapia poate ajuta și în cazul tulburărilor de somn, a celor sexuale sau a tulburărilor vasospastice induse de stres.

Există cluburi pentru râs care organizează ședințe de râs colectiv, conduse de un animator care predă tehnica yoga a râsului. Această metodă, inventată de un doctor indian, constă dintr-o serie de exerciții inspirate din yoga, exerciții aparent ciudate la prima vedere, dar fiecare exercițiu are o funcție precisă; de exemplu, “râsul leului” mobilizează limba și relaxează gâtul iar “cocktailul de râs” este foarte euforizant. In cursul ședinței se fac și exerciții de gimnastică, precum și pauze de respirație și de meditație.

Există, totuși, și contraindicații pentru crizele debordante de râs: ptozele viscerale, glaucomul, herniile abdominale, hipertensiunea arterială sau afecțiunile cardiace decompensate, crizele de hemoroizi, după intervenții chirurgicale abdominale sau în cursul sarcinii cu risc.

GIMNASTICA BLȂNDĂ

Acest termen cuprinde mai multe tehnici corporale, precum metodele Feldenkrais, Pilates, Mézières sau Yoga. Ele constau din exerciții fizice lente, ce ajută la conștientizarea propriului corp, contribuind la reperarea tensiunilor musculare și la eliminarea lor.

Gimnastica blândă acționează asupra tensiunilor musculare, nervoase sau psihice, prin posturi efectuate mai ales la sol.

Fără a viza un efort fizic susținut, tehnica urmărește destinderea rigidităților și atenuarea disconfortului prin întinderi blânde, mișcări lente, repetate și exerciții de respirație. Astfel, coloana vertebrală redevine suplă, articulațiile își regăsesc mobilitatea iar mușchii, tonicitatea.

Cele trei componente fundamentale ale corpului – capul, toracele și abdomenul – sunt reconectate, premisă indispensabilă pentru recuperarea unității fizice pierdute sau uitate. Sunt conștientizate și celelate părți ale corpului precum spatele, brațele, picioarele sau ochii.

Pentru a fi eficentă, gimnastica blândă cere perseverență și concentrare. Repetiția induce o anumită memorie organismului și cu cât practica este mai regulată, cu atât ameliorarea este mai durabilă. Absența unor obiective de performanță și lipsa ideii de competiție, de comparație, ușurează practicarea perseverentă, contribuind la redescoperirea posibilităților fizice ale oricui.

In cazul unor tensiuni dureroase sau rigidități, gimnastica blândă sprijină procesul de restructurare a corpului și de control al consecințelor stresului, combate acumularea depozitelor lipidice în cazul alimentației hipercalorice prin creșterea ratei metabolismului și ameliorează starea de spirit prin descărcarea de endorfine în cursul efortului muscular moderat.

Toate persoanele, cu excepția celor cu patologii grave, avansate, pot practica gimnastica blândă.

Analizele globale făcute de diverse studii au permis demonstrarea, cu o marjă de eroare redusă, impactul pozitiv al exercițiilor fizice moderate și repetate asupra prevenirii bolilor cardiovasculare și a accidentelor vasculare cerebrale (invers față de practicarea sportului intensiv), asupra obezității, a diabetului zaharat de tip II, precum și asupra osteoporozei.

Studii mai puțin concludente au demonstrat un efect pozitiv asupra prevenirii anumitor forme de cancer, în special a celui de colon.

Metoda Feldenkrais

Metoda Feldenkrais constă în executarea unor mișcări atipice, ușoare (exerciții care se fac fără efort), pentru a elibera mușchii de tiparele lor și, astfel, a dezvolta conștientizarea propriului corp și a favoriza performanța fizică și mentală.

De origine rusă, Moshe Feldenkrais (1904-1984) și-a început cariera ca fizician și inginer. După ce s-a rănit la genunchi, a început să fie preocupat de mișcare, punându-și toate cunoștințele de fizician, dar și pe cele de practicant al artelor marțiale (avea centura neagră la judo) în slujba cercetării funcționării corpului omenesc. După ce s-a stabilit în Israel, și-a pus la punct metoda de redobândire a mobilității corpului și de schimbare a obiceiurilor ce ne împiedică să vedem toate opțiunile ce ni se oferă.

Principiile metodei Feldenkrais se bazează pe dezvoltarea unor tipare, a unor gesturi și posturi pe care la repetăm reflex, fără să ne dăm seama, tipare care conduc treptat la pierderea libertății corpului nostru. Acesta are tot mai puține posibilități de a lupta împotriva durerii sau pentru a stăpâni spațiul. Această metodă permite dezvoltarea altor tipare, nefixate, cu posibilitatea de a fi alese în funcție de fiecare situație, activitate, perioadă a zilei sau atitudine. De fapt, este vorba de a deveni conștient de libertatea de mișcare prin deprinderea unor mișcări neobișnuite. Altfel spus, metoda oferă posibilitatea de a redescoperi extraordinara paletă de gesturi pe care corpul nostru le poate face, paletă redusă la minimum prin obiceiuri greșite, precum și reunuțarea la posturi pe care le-am adoptat inconștient pentru a evita dureri cotidiene. Corpul își regăsește flexibilitatea și toate posibilitățile de evoluție iar conștiința de sine se ameliorează.

Această metodă este utilă pentru redobândirea supleței umerilor, gâtului, șoldurilor și bazinului, pentru atenuarea durerilor provocate de posturi vicioase (în caz de artroză și tulburări musculo-scheletale) sau pentru a facilita o readaptare funcțională. Metoda Feldenkrais este indicată și pentru redobândirea controlului asupra corpului, foarte utilă, de exemplu, pentru dansatori sau actori.

Metoda Feldenkrais nu presupune un efort fizic special, fiind accesibilă tuturor, femei și bărbați, tineri sau bătrâni.

Metoda Mézières

Metodă de reeducare globală a corpului bazată pe exerciții de întindere ritmate de respirație, această tehnică a gimnasticii blânde a fost concepută de kinetoterapeuta Françoise Mézières în 1947. Metoda se bazează pe ideea că mușchii, solicitați de efort, se retractă spontan, fenomen deosebit de marcat mai ales pe lanțul muscular kinetic posterior, de la degetele de la picioare, de-a lungul tălpilor, până la baza craniului, fapt ce accentuează curburile fiziologice ale coloanei, provocând tensiuni și generând dureri.

Plecând de la aceste constatări, Françoise Mézières a descris tehnici de întindere care redau lungimea fiziologică a lanțurilor musculare, având ca urmare combaterea durerilor de spate, a durerilor articulare sau tendinoase.

Sursa retracțiilor și a contracturilor nu este doar efortul fizic susținut ci și posturile cotidiene adoptate pentru adaptarea la mediul înconjurător (poziția la lucru, în mașină, la televizor). Pentru a face față stresului, corpul reacționează adoptând reflex poziții de apărare împotriva durerii. Aceste reflexe, descrise ca “reflexe antalgice”, imprimă corpului dezechilibre ce ar sta la originea unor maladii.

Françoise Mézières a observat că în cadrul lanțurilor musculare mușchii sunt interdependenți, adică un mușchi al brațului este legat de o serie întreagă de mușchi ai spatelui iar cauza unei dureri se poate afla la distanță de locul dureros; ca urmare, ea a conceput exerciții care pun în mișcare lanțurile musculare în totalitatea lor, solicitând corpul în ansamblu.

Respirația joacă un rol important în cadrul acestei metode, din cel puțin două motive esențiale: permite păstrarea stării de destindere a corpului și intervine în funcționarea mecanică a coloanei vertebrale.

Metoda Mézières poate fi un adjuvant eficient în durerile de spate provocate de anomalii ale coloanei vertebrale, fie ele dobândite în copilărie, în cursul creșterii sau prin accidente. De asemenea, poate atenua unele probleme respiratorii și consecințele stresului, dar poate acționa și preventiv, pentru problemele enumerate sau recidivele lor.

Exercițiile metodei Mézières sunt contraindicate în perioadele cu inflamații sau infecții acute și, din cauza necesității coordonării mișcărilor și a concentrării asupra efectuării lor corecte, nu este indicată copiilor mici.

Pilates

Metoda Pilates reprezintă un antrenament fizic care asociază tehnici de respirație cu exerciții relaxante, controlate, cu scopul tonifierii mușchilor mai slabi și relaxării celor prea tensionați. Combinând elemente de yoga și stretching, această metodă limitează stresul și oboseala, conducând la o stare fizică și mentală ameliorate.

Această metodă cuprinde peste 500 de exerciții care se practică la sol sau cu ajutorul unor aparate speciale (Reformer, Cadillac), exerciții ce au drept scop tonifierea corpului în zona trunchiului și destinderea părții superioare a corpului (ceafă și umeri), conducând la reechilibrarea posturii generale. Particularitatea acestei metode constă în stimularea concentrării asupra fiecărei mișcări și, în cadrul fiecărei mișcări, asupra fiecărei părți a corpului și chiar a fiecărui mușchi. Aceste exerciții ce solicită concentrarea mentală asociată cu o respirație profundă și controlată pot conduce la o stare similară celei din cursul meditației, favorizând detașarea de lumea înconjurătoare și, astfel, facilitând conștientizarea corpului.

Joseph Pilates, întemeietorul acestei metode, s-a născut în Germania în 1880 și în cursul Primului Război Mondial, lucrând ca infirmier la un spital din Anglia, a pus la punct o metodă pentru prevenirea distrofiilor musculare ale soldaților răniți sau imobilizați. După terminarea războiului s-a stabilit în SUA a continuat perfecționarea acestei metode, a deschis o sală de antrenament în New York, având drept clienți mai ales sportivi, dansatori și actori. In anii 1980, metoda Pilates a fost aplicată de numeroase staruri de cinema, ca apoi să se răspândească mult în America și în Europa.

Aplicarea metodei Pilates este indicată pentru corectarea tulburărilor de postură, redobândirea supleței corpului și a mișcărilor acestuia, pentru atenuarea durerilor provocate de tendinite, dureri articulare sau a lombalgiilor sau pentru combaterea tensiunii sau rigidității din zona umerilor, a cefei și spatelui.

In cazul durerilor cronice, în special al lombalgiilor, exercițiile metodei Pilates trebuie începute doar după o examinare medicală atentă și sub îndrumarea unui instructor experimentat.

Nu au fost întreprinse studii științifice asupra metodei Pilates deci nu există confirmări statistice ale valorii sale terapeutice, dar majoritatea practicienilor susțin că astfel de exerciții de întindere, practicate cu regularitate și blândețe, sunt benefice.

Yoga

Disciplină completă de antrenare a corpului și, totodată, a spiritului, Yoga se bazează pe o serie de poziții sau posturi, exerciții respiratorii și tehnici de concentrare. Are numeroase variante, asociate cu diferite interpretări, dar toate urmăresc o conștientizare superioară a corpului și creșterea vitalității. Yoga nu este o simplă gimnastică, ci o întreagă filosofie conform căreia omul este rezultatul asocierii cât mai armonioase între corp, suflet și spirit. Este un sistem complet ce privește toate aspectele existenței, determinându-i pe adepții săi să-și însușească o anumită disciplină de viață.

Există foarte multe școli și curente de yoga. In Occident, în mod curent, prin “yoga” sunt denumite anumite tehnici (posturi și tipuri de respirație) ce provin din hatha yoga. Unele școli de yoga sunt foarte exigente, impunând stăpânirea instinctelor și a dorințelor, uneori chiar castitatea, moderația în privința hranei sau interdicția totală de a mânca alimente precum carnea. Alte curente, precum yoga tantrică, nu impun astfel de restricții, ci doar să fii prezent la ceea ce faci, indiferent sub ce formă.

Tehnicile yoga se bazează pe o concepție energetică asupra lumii vii și fac parte din arsenalul preventiv al medicinei ayurvedice. Conform acestei concepții, corpul omenesc conține canale energetice subtile (nadi), comparabile cu meridianele din acupunctură. Aceste canale, în număr de 72 000, (după unele texte chiar 300 000), includ trei canale deosebit de importante: Ida (vehiculează energia de polaritate lunară), Pingala (vehiculează energia de polaritate solară) și Shushumna (leagă energiile Pământului și ale cerului), amintite și la capitolul medicinei ayurvedice.

Aceste nadi alimentează centrele-releu energetice, chakrele (“centre” sau “roți” în sanscrită), care ar “alimenta” energetic organele cu care sunt conectate. Chakrele, asociate și diferitelor glande ale sistemului endocrin (glandele suprarenale, sexuale, hipofiza, tiroida, timusul și glanda pineală), sunt dispuse de la baza trunchiului (perineu) până în vârful capului, pe axa coloanei vertebrale, fiind reprezentate sub forma unor flori de lotus (padmas). Chakrele, în număr de șapte, sunt asociate fiecare unei culori:

muladhara, situată în mijlocul perineului – roșu;

swadhisthana, la nivelul uterului la femei sau al prostatei, la bărbați – portocaliu;

manipura, aflată la două degete deasupra ombilicului – galben;

anahata, la nivelul plexului solar – verde;

vishuddha, la nivelul tiroidei – albastru;

ajna, puțin deasupra sprâncenelor, spre hipofiză, în interiorul craniului – indigo;

sahasrara, în vârful craniului, legat de glanda pineală – violet.

Practica yoga poate fi benefică în cazul celor stresați, ce duc o viață agitată și au probleme de concentrare, hiperemotivitate, fiind indicată și copiilor. Fiind o disciplină a vieții, este recomandabilă și celor sănătoși, favorizând o îmbătrânire frumoasă, întrucât contribuie la prevenirea osteoporozei, patologiei cardiovasculare și degenerative. Yoga ajută și la depășirea stării de sevraj în cazul pacienților cu dependențe, fiind și o bună pregătire pentru naștere a viitoarelor mame.

Yoga nu are contrandicații în ansamblu, dar unele posturi pot solicita excesiv anumite regiuni anatomice sau organe, motiv pentru care este necesară, cel puțin la începutul practicii, îndrumarea unui instructor experimentat, ce trebuie informat exact despre toate problemele medicale existente.

Literatura medicală de specialitate abundă în studii asupra eficienței practicii yoga în ameliorarea mai multor afecțiuni: insomnia, probleme psihice, epilepsia sau dependențele au beneficiat statistic semnificativ de aportul acestei metode. Un studiu publicat în 2005, efectuat asupra a 300 de femei însărcinate care practicau zilnic yoga, a demonstrat o scădere a riscului de naștere prematură, o greutate superioară a bebelușilor la naștere și o rată inferioară a incidenței hipertensiunii arteriale de sarcină. Totuși, aceste studii nu îndeplinesc criteriile cerute studiilor clinice științifice din cauza imposibilității aplicării metodei “dublu-orb contra placebo”.

Gimnastica holistică

Gimnastica holistică este o cale de înțelegere a faptului că toate părțile corpului sunt interconectate. Ea vizează conștientizarea de sine prin mișcare și respirație. Cu ajutorul exercițiilor, practicanții vor descoperi că pot să respire fără să forțeze, pentru a ajunge la ceea ce se numește “respirație ternară” (expirația este urmată de o apnee scurtă), unul dintre elementele fundamentale ale gimnasticii holistice.

Sedințele se desfășoară în grup și specialistul explică gesturile ce trebuie executate, fără să le arate. Le revine practicanților misiunea de a le reconstitui, permițând reperarea mai rapidă a blocajelor care împiedică efectuarea perfectă a exercițiilor. Gimnastica holistică face apel exclusiv la mișcări lente, uneori cu ajutorul unor instrumente precum mingi sau pernuțe și vizează dezvoltarea armoniei corporale.

Tehnica Alexander

Principiul acestei tehnici este conștientizarea faptului că mintea (nu coloana vertebrală) conduce corpul și, ca urmare, este posibilă deblocarea proastelor obiceiuri posturale și gestuale prin concentrarea asupra lor.

Această tehnică a fost creată de un actor shakespearean, Frederick Matthias Alexander (1869-1955), care a devenit afon și a fost obligat să renunțe la profesia sa. Pentru a-și redobândi vocea, a pus la punct o metodă prin care, ghidat de atingerea și cuvintele specialistului, practicantul învață să execute toate gesturile cotidiene reducând la minimum tensiunile acumulate în axa cap-gât-trunchi. Mișcările corpului devin astfel mai ample, mai agile.

Cercetările clinice au dovedit o anumită eficacitate a acestei metode asupra ameliorării respirației și a mobilității persoanelor în vârstă.

Haptonomia

Haptonomia nu este o metodă sau o tehnică terapeutică ci este arta acompanierii pacientului sau pacientei, având ca unealtă principală contactul tactil. Ea se adresează în special femeilor însărcinate, dar poate fi utilă ca adjuvant în îngrijirea persoanelor cu traume psihice sau a celor în vârstă.

Cuvântul “haptonomie” vine din grecescul hapto – “intru în contact” și nomos – “lege”. Este vorba despre crearea unei legături prin atingere, prin contactul cu pielea, în scopul oferirii pacientului încrederea și securitatea afectivă necesară pentru a se putea dezvolta. Creatorul haptonomiei, Frans Veldman, a mai denumit-o și știința afectivității.

In 1942, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, medicul olandez Frans Veldman a asistat la o execuție și a observat că în cursul acelui eveniment traumatizant, el și toți ceilalți martori s-au apropiat spontan unii de alții. El a experimentat atunci, dincolo de dramatismul situației, că atingerea celorlalți îi dă sentimentul profund al legăturii cu umanitatea și că această legătură este inalterabilă. Pornind de la această constatare, a devenit conștient de importanța atingerii în afectivitate și de rolul capital al pielii ca organ de comunicare.

Haptonomia se adresează viitorilor părinți, învățându-i cum să ia contact și să aibă o relație mai bună cu bebelușul lor. Aceste gesturi pot fi utile și în momentul nașterii, tatăl va putea atenua durerile mamei iar aceasta își va putea îndruma copilul, bebelușul fiind ajutat cu un important sentiment de securitate.

In cazul necesității unui tratament psihoterapeutic, haptopsihoterapeutul poate ajuta pacientul să se elibereze, să-și relaxeze blocajele, devenind mai receptiv la efortul terapeutului.

Chiar dacă unii medici sunt interesați de abordarea haptonomică, mai ales pentru a pregăti o naștere sau în cadrul îngrijirilor paliative, sunt foarte puține dovezi științifice ale eficienței sale: o asemenea abordare este, într-adevăr, foarte dificil de estimat conform criteriilor standard ale studiilor clinice.

Hidroterapia

Proprietățile terapeutice ale apei sunt cunoscute din antichitate, fiind utilizate de mii de ani pentru a purifica, revitaliza și tonifia organismul, ajutând și la atenuarea unor dureri. Hidroterapia este o metodă terapeutică alternativă naturală ce folosește apa sub diferite forme și la diferite temperaturi (lichidă, vapori, gheață).

Apa exercită efecte asupra a numeroase aparate și sisteme, dar mai ales asupra circulației sanguine, efecte ce variază în funcție de temperatura apei. La nivelul tegumentului există receptori termici ce semnalează în permanență sistemului nervos central temperatura periferică, acesta coordonând declanșarea mecanismelor de încălzire sau de răcire, astfel încât temperatura corpului să se mențină la 37 °C. Modificarea fluxului sangvin în cursul acestor mecanisme de adaptare stă la baza hidroterapiei. Printre cele mai frecvente tehnici de hidroterapie sunt băile, dușurile sau împachetările.

Exercițiile fizice făcute în apă sunt benefice deoarece, conform principiului lui Arhimede, efortul muscular este mai redus și presiunea asupra articulațiilor este semnificativ scăzută. Ca urmare aceste exerciții facilitează ameliorarea mobilității, atenuând durerea. Chiar și în lipsa exercițiilor, a mișcării, scufundarea favorizează decontractarea și relaxarea. Este recunoscută științific eficiența acestor exerciții fizice acvatice în scopul recuperării funcționale după entorse, luxații sau contuzii. Exercițiile acvatice lente, pentru întinderea mușchilor și mobilizarea articulațiilor, sunt benefice și adecvate și persoanelor mai în vârstă, în condițiile confortului termic corespunzător.

Unele patologii impun, totuși, precauții sau sunt chiar contraindicații pentru gimnastica acvatică: bolile cardiace decompensate sau unele boli dermatologice (infecții micotice, virale sau bacteriene, inclusiv din cauza riscului de diseminare a patologiei).

Numeroase aplicații ale hidroterapiei se pot utiliza și la domiciliu:

Baia călduță (între 26 și 35 °C) are efect calmant.

Baia caldă (între 35 și 40 °C) este cea mai relaxantă, dar trebuie evitată în cazul bolilor cardiovasculare severe precum angină pectorală instabilă, infarct miocardic mai recent de 3 luni, insuficiență cardiacă sau flebite/tromboflebite acute.

Băile calde în imersiune parțială nu au contraindicații. Băile calde la picioare pot preveni evoluția unei rinofaringite acute virale incipiente (guturai).

Dilatațiile și durerile provocate de varice pot fi combătute cu dușuri reci ale picioarelor.

Stropirea cefei cu apă rece poate calma cefaleea din migrenă.

Impachetările calde ale regiunii abdominale pot calma durerea în dismenoree, cele ale pieptului pot calma tusea în cursul bronșitei iar împachetările reci ale picioarelor ajută la reducerea febrei.

Inhalațiile pot contribui la remisia unor simptome de guturai sau sinuzită, mai ales dacă se adaugă în apa fierbinte uleiuri volatile precum cel de eucalipt.

In cazul sciatalgiilor, al lombalgiilor sau al bronșitei cronice se pot aplica împachetări cu flori de fân. Ele se găsesc sub formă de extracte sau săculeți ce se încălzesc la vapori înainte de aplicarea pe zona afectată, ce va fi apoi acoperită cu un prosop.

Balneoterapia cuprinde tratamentele și îngrijirile efectuate în băi, disponibile mai ales în centrele de talasoterapie sau în curele termale, dar poate fi făcută și acasă.

Baia cu hidromasaj este ideală pentru activarea circulației venoase. Orientarea jeturilor creează curenți de apă orientați pe direcția circulației venoase și repartiția anatomică a acestora are efecte similare reflexoterapiei. Baia cu bule masează și calmează, fiind utilă în edeme sau celulită.

Băile alternative calde/reci pot fi eficiente în tulburările circulatorii venoase și arteriale ale membrelor inferioare. Se scufundă picioarele timp de trei minute într-o baie caldă, apoi un minut într-o baie rece, de trei ori la rând, această metodă nefiind recomandată, însă, persoanelor cu tulburări cardiace decompensate.

In curele termale, hidroterapia utilizează proprietățile vindecătoare ale apelor de izvor, în timp ce talasoterapia folosește pentru hidroterpie apa de mare.

Sauna și hammamul sunt tehnici care utilizează vaporii de apă pentru a ajuta relaxarea și a induce o stare generală bună, prin combaterea anxietății și a stresului, favorizând eliminarea de toxine și celule moarte și atenuând durerile cauzate de artroză.

In interiorul cabinelor de saună, aerul este uscat (umiditate între 3 și 20%) și cald (80-90 °C), în timp ce la hammam aerul, mai puțin cald, este saturat de umiditate.

O ședință de saună durează cam o oră și jumătate: începe cu un duș cald, urmat de uscarea cu prosopul, intrarea în cabină pentru a transpira; după fiecare intrare în cabină – trei în total, de durată variabilă în funcție de temperatura saunei și confortul individual – se clătește corpul cu un duș călduț, urmat de odihnă câteva minute. Ultimul repaus va fi mai lung, cam 20 de minute.

La hammam, ședința durează tot o oră și jumătate, incluzând o curățare profundă a pielii și o odihnă de aproximativ 20 de minute.

Sedințele de saună și hammam se fac înainte de masă sau după digestie, cu cel puțin 3 ore înainte de culcare.

Sauna și hammamul au numeroase contraindicații medicale: insuficiența venoasă periferică, flebite, boli cardio-vasculare decompensate sau severe, epilepsie, depresie, hipotensiune arterială, litiază renală, stări febrile sau afecțiuni inflamatorii musculare sau articulare.

Hipnoza

Hipnoza este o tehnică aplicată de anumiți terapeuți pentru a-și aduce pacienții într-o stare specifică a conștiinței – starea hipnotică, comparabilă cu somnambulismul, situată între veghe și somn, stare în care subconștientul este foarte sensibil la sugestie. In hipnoză, pacienții pot fi ajutați în rezolvarea unor probleme cum ar fi dependențele, dacă se aplică în asociere cu alte metode medicale, motiv pentru care încadrăm hipnoza în rândul metodelor terapeutice complementare.

Starea disociată a conștiinței, între conștient și inconștient, permite hipnotizatorului să acționeze direct asupra psihicul pacientului și să-i dea ordine pe care subiectul le execută fără să-și dea seama. Aceste ordine pot fi date cu scop terapeutic, precum o sugestie directă de genul “nu mai fuma”, sau, conform hipnozei tradiționale, aceste ordine permit înlocuirea gândurilor inconștiente negative, nefaste, cu condiționări pozitive, conștiente.

Unii psihoterapeuți utilizează hipnoza pentru vindecarea problemelor psihice. Ridicând barierele conștiinței, ei pot identifica traumele care sunt la originea multor suferințe psihice, conștientizarea ajutând la rezolvarea cauzelor acestora.

Pe lângă dependența de tutun, hipnoza mai poate ajuta la rezolvarea dependenței de alcool sau a tulburărilor de comportament alimentar.

Există spitale unde hipnoza este aplicată cu succes pentru reducerea sau chiar renunțarea anesteziei și analgeziei medicamentoase, în cursul intervențiilor chirurgicale și postoperator.

Hipnoza este contraindicată în cazurile cu psihoze severe sau patologii grave, decompensate. O atenție deosebită trebuie să atragă anumite secte care utilizează procedee similare hipnozei în scopul persuasiunii, convingându-și aspiranții să le rămână fideli sau să le doneze sume de bani, prin repetarea afirmațiilor în cursul meditațiilor dirijate. Aceste practici pot fi instrumente puternice de manipulare mentală.

Numeroase studii clinice au evaluat eficiența hipnozei, mai ales în domeniul anesteziei stomatologice și al sevrajului tabagic. Un studiu publicat în 2007, cuprinzând peste 200 de femei în cursul pregătirii pentru mastectomie, demonstrează eficiența hipnozei în creșterea calității trezirii din anestezie și a evoluției postoperatorii. In schimb, este dificil de demonstrat eficiența hipnozei în renunțarea la fumat, studiile efectuate fiind puțin numeroase și efectuate pe un număr prea redus de subiecți, pentru a avea o semnificație statistică certă.

Metoda Coué sau autosugestia este bazată pe principiul că putem acționa asupra subconștientului nostruprin gânduri pozitive. Creatorul acestei tehnici, Émile Coué (1857-1926), era numit de americani “vânzătorul de fericire”. Farmacist la Nancy (în Franța), Coué recomanda repetarea de 20 de ori pe zi, ca pe o litanie: “în fiecare zi sunt din ce în ce mai bine, din toate punctele de vedere”. Această “poezie” nu trebuia spusă oricând ci, de două ori pe zi, dimineața și seara, adică în acea stare la limita între somn și veghe. Coué considera că fraza pătrunde treptat în subconștient și acționează asupra acestuia.

Hipnoza ericksoniană (după psihiatrul american Milton Erickson, 1901-1980) are la bază ideea că subconștientul nu poate urma orbește orice fel de sugestie, ci doar pe cele care corespund nevoilor sale. Partizanii acestei metode au convingerea că hipnoza permite activarea, stimularea subconștientului, care cuprinde toate soluțiile pentru rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm.

Metoda Silva (americanul José Silva), pusă la punct în anii 1940-1950, se bazează pe comparația reacțiilor creierului uman între starea de veghe și cea de somn și combină gândirea pozitivă, relaxarea, meditația, autosugestia și vizualizarea. Ea are drept scop controlarea mai bună a mentalului pentru a deveni mai performant, mai pozitiv, mai încrezător și mai eficace, printr-o gestionare îmbunătățită a stresului. Metoda este aplicată exclusiv grupurilor, în cursul unor stagii plătite, care durează 36 de ore. Organizația care predă metoda Silva este considerată sectă în rapoartele Comisiei Europene din 1999. Stagiile sunt organizate în exclusivitate de membri ai acestei organizații, care funcționează după un sistem piramidal: organizatorii de stagii varsă un procent din sumele percepute responsabililor locali care, la rândul lor, trimit fonduri structurii-mamă din Statele Unite. In pofida recomandărilor Comisiei, această metodă este larg folosită în continuare în mediile de formare din întreprinderi.

Kineziologia

Disciplină dezvoltată din medicina energetică din China, kineziologia are la bază ideea că stresul împiedică libera circulație a energiei vital prin meridiane și orice blocaj energetic se traduce printr-o slăbiciune musculară specifică. Prin testarea tonusului muscular, terapeutul identifică și apoi rezolvă blocajele. De exemplu, dacă meridianul stomacului este cel afectat, pacientul se poate plânge de simptome gastrice, acompaniate de un sentiment de frustrare, iar afectarea meridianului stomacului ar putea fi depistată printr-o slăbiciune a mușchiului pectoral mare, la nivel subclavicular.

Kineziologia a fost inventată în anii 1960, în Statele Unite ale Americii. Un chiropractician, doctorul George Goodheart, descoperă, îngrijind o persoană cu un umăr deplasat din cauza unei hipotonii musculare, că mușchiul slăbit pare să aibe legătură cu o problemă dintr-o altă parte a corpului. Interesându-se despre meridianele energetice, element cheie în medicina chineză, Goodheart elaborează teste musculare pentru a stabili corelații între mușchi, meridiane și organe. El a reușit să amelioreze starea sănătății pacienților săi înărind un mușchi al cărui răspuns la testul muscular era slab, prin stimularea manuală a punctelor energetice.

Pentru investigarea corpului și depistarea naturii, localizării, intensității, evoluției și originii blocajelor energetice, terapeutul utilizează o serie de teste care evaluează tonicitatea mușchilor, apoi presează punctele aflate în legătură cu mușchii slăbiți. Testarea musculară urmărește măsurarea energiei circulante, nu a forței musculare. In final, terapeutul indică exerciții de coordonare sau de autosugestie pozitivă pentru a reactiva libera circulație a energiei vitale în organism.

Kineziologia poate fi utilă în tratarea tulburărilor de postură, migrenelor, tulburărilor vizuale (strabism, tulburări de acomodare și/sau convergență), alergiilor (mai ales alimentare), dificultăților de învățare, anxietății, fobiilor, unor tulburări de comportament, combaterea dependențelor de orice fel, în pregătirea nașterii, a competițiilor sportive sau pentru gestionarea stresului și emotivității excesive.

Nu există contraindicații absolute ale kineziologiei, totuși testul muscular nu este recomandat în cazul unei intervenții chirurgicale, a unui traumatism recent sau în caz de dureri puternice în zona investigată. Kineziologia nu stabilește diagnostice medicale, nu tratează boli organice și poate înlocui terapia convențională, fiind doar un tratament adjuvant.

Kineziologia educativă are ca scop favorizarea comunicării dintre emisferele dreaptă și stângă ale creierului, pentru ameliorarea vorbirii, a scrierii, vederii, auzului și memoriei.

Conform acestei teorii, fondate în 1983 de către Paul și Gail Dennison, jumătatea dreaptă a creierului ar fi cea a reflexelor și înclinațiilor artistice, în timp ce emisferul stâng corespunde gândirii logice și vorbirii. Dacă există o emisferă dominantă, pot apărea dificultăți de învățare iar testele musculare servesc la depistarea dominanței uneia dintre emisfere. Pentru susținătorii kineziologiei educative, capacitatea de memorare și cea de a gestiona stresul ar putea fi eliberate prin simple mișcări musculare și de gimnastică.

Luminoterapia

Luminoterapia constă în expunerea pacienților la o lumină albă artificială pentru a compensa lipsa de expunere la lumina naturală și afecțiunile care decurg de aici, în special depresia sezonieră și tulburările de somn cauzate de dereglarea ceasului biologic intern.

Lumina este transformată în ochi în impulsuri electrice care ajung și în hipotalamus, ce are și rolul de a coordona ritmurile corpului care depind de alternanța zi-noapte (temperatură, ritm cardiac, activitate motorie, veghe, stare de spirit, activități cognitive etc.). Lumina activează producția de serotonină, hormon vitalizant, care împiedică producția cerebrală excesivă de melatonină, hormonul somnului. Atunci când lumina naturală lipsește, scade sau apare cu un decalaj, ritmurile biologice se dezorganizează. Expunerea la o lumină artificială specială declanșează producția hormonilor adecvați momentului respectiv și ajută astfel organismul să-și reia ritmul normal.

Lumina utilizată în luminoterapie este o lumină albă puternică, fără radiații ultraviolete sau infraroșii. Nu este comparabilă cu lumina galbenă a becurilor clasice sau cu cea a lămpilor pentru bronzat. De obicei, nu se diferențiază clar luminoterapia de fototerapie, dar aceasta din urmă este o terapie pe bază de ultraviolete (UV) A sau B, utilizată în dermatologie pentru tratarea pruritului sau a psoriazisului.

Tulburarea sezonieră a stării de spirit (TSS), ce afectează 10% dintre bărbați și 20% dintre femei, este indicația predilectă a luminoterapiei. Aceasta mai poate fi utilă în tulburările de somn legate de tulburarea ritmului noapte-zi, în stările depresive ușoare, în oboseala cronică sau în limitarea efectelor stresului. Tulburările cauzate de toleranța precară a schimbării fusului orar, precum și de lucrul în schimbul de noapte sau în spații închise, fără lumină naturală, pot, de asemenea, fi ameliorate prin luminoterapie.

Sedințele de lumioterapie sunt contraindicate în patologiile oculare severe (cataractă, glaucom, degenerescențe maculare), în tulburările psihice severe și în timpul tratamentelor care sporesc sensibilitatea ochilor la lumină.

In 2005, luminoterapia a fost recunoscută oficial de către asociațiile psihiatrice americane ca un tratament de primă intenție al tulburării sezoniere a stării de spirit. Studiile clinice au demonstrat o eficacitate comparabilă cu cea a medicamentelor antidepresive.

Magnetoterapia

Această metodă utilizează câmpurile magnetice sau electromagnetice care, plasate în locurile dureroase, pot atenua suferința pacienților. Pe lângă atenuarea durerilor, magneții ar favoriza cicatrizarea plăgilor, consolidarea fracturilor, dar și combaterea consecințelor stresului, precum migrena sau insomnia.

Magnetoterapia este contraindicată femeilor însărcinate și persoanelor care poartă proteze sau dispozitive metalice (stimulator cardiac).

Rezultatele studiilor asupra acțiunii antialgice a magneților permanenți, comercializați pe scară largă, sunt contradictorii. In schimb, s-a demonstrat că magneții pulsatili, mai puternici și utilizați doar în cadru medical, favorizează vindecarea fracturilor și atenuează simptomele artrozei.

Masajele de conștientizare a corpului

Aceste masaje se bazează pe explorarea simțului tactil. Permițând pielii să-și regăsească toate capacitățile senzoriale, ele induc o stare de destindere reconfortantă. Aceste masaje sunt inspirate din practica atingerii, folosită spontan pentru a alina micile disconforturi cotidiene precum durerile de cap sau stările tensionate, fiind aplicate în mod curent de medicina populară pentru a ușura convalescența.

Terapeuții fac o mișcare blândă care, atingând epiderma fără a exercita presiune, nu acționează asupra terminațiilor nervoase implicate în perceperea durerii, ci doar asupra celor tactile. Mișcările se fac în rezonanță cu respirația, care tinde să se calmeze pe parcursul ședinței, contribuind la relaxarea pacientului.

Aceste masaje contribuie la creșterea încrederii în sine, activează circulația sângelui și a limfei, pot atenua durerile, depresia, anxietatea (de aceea este o metodă interesantă pentru pacienții neoplazici) sau consecințele stresului.

Masajele de conștientizare a corpului nu sunt recomandate în cazul bolilor de piele, în prezența plăgilor sau contuziilor și după intervenții chirurgicale recente. In cazul antecedentelor patologice cardiace, de embolii, flebite sau diabet, se recomandă consultarea medicului înainte de a începe aceste ședințe.

Există mai multe variante de masaj de conștientizare a corpului:

Masajul californian, pus la punct în anii 1980 în California, acesta presupune o mare apropiere între maseur și pacient. Este cel mai senzual dintre masajele de conștientizare a corpului

Masajul hawaiian (Lomi-Lomi) este foarte asemănător cu cel californian dar cuprinde și masajul feței și folosește o mare cantitate de uleiuri și loțiuni.

Metoda metamorfică, elaborată de către reflexologul naturopat englez Robert St John, pornește de la principiile reflexoterapiei, care stabilește o corespondență între părțile corpului și anumite zone ale labei piciorului sau mâini. Ea utilizează fricțiuni circulare lejere pe zonele reflexogene corespunzătoare coloanei vertebrale (marginea interioară a tălpii picioarelor) și capului. Această atingere lentă și repetată ar elibera toate tensiunile fizice și emoționale acumulate în coloana vertebrală în timpul vieții fetale

Masajul suedez, elaborat la începutul secolului al XIX-lea de către suedezul Per Henrik Link, este mai variat și mai dinamic decât cel californian. El utilizează mai multe gesturi și calități ale atingerii, combinând blândețea cu fermitatea.

Masajele energetice

Masajele energetice își au originea în medicinile tradiționale orientale. Ele își propun, printr-o atingere viguroasă și precisă a corpului, să-l pună în armonie cu spiritul și cu universul. Unele au scop terapeutic, altele doar obținerea unei stări de bine.

Masajul thailandez și masajul ayurvedic provin din India. Cel thailandez provine din cel ayurvedic, călugării budiști indieni aducându-și știința în Thailanda în urmă cu 2500 de ani. Sunt masaje terapeutice, precedate de o evaluare a constituției ayurvedice (sau prakriti) a persoanei, care constă în stabilirea raportului relativ, specific fiecărei persoane, dintre cele trei forțe (sau dosha: vata, pitta și kapha), care guvernează corpul. Prakriti dezvăluie raporturile dintre corp, modul de viață și mediul în care trăiește persoana; dacă aceste raporturi nu sunt echilibrate, poate fi suspectată o maladie, a cărei natură poate fi definită de terapeut, care găsește și cea mai bună modalitate de a o rezolva prin masaj. Pentru a formula un diagnostic, terapeutul formulează o serie de întrebări precise asupra modului de viață al pacientului, apoi va face un examen clinic, cu examinarea atentă a pulsurilor (care corespund diferitelor dosha).

O ședință de masaj thailandez durează între o oră și jumătate și două ore și jumătate, se recomandă pacientului să poarte haine lejere și în prima etapă se stabilește un diagnostic energetic printr-un lung masaj al tălpilor. Masajul propriu-zis, deosebit de viguros, de-a lungul sen-urilor, liniile energetice ale corpului (care nu se suprapun peste meridianele acupuncturii). Terapeutul își folosește mâinile, coatele, antebrațele, și chiar picioarele în aplicarea acestui masaj iar ședința se încheie cu o serie de întinderi.

Masajul ayurvedic durează circa o oră, se face cu mult ulei, prin presiuni în punctele energetice, întinderi, mișcări învăluitoare, frământări sau alte gesturi succedate într-o ordine foarte precisă. Se practică și masarea capului, cu uleiuri călduțe, prin mișcări care destind stratul fin de mușchi care acoperă capul și ameliorează circulația sangvină.

Masajul tui na este unul dintre cei cinci piloni fundamentali ai medicinei tradiționale chineze. Principiul său este apropiat de cel al acupuncturii: a face să circule energia în corp, de-a lungul meridianelor, dar și al marilor căi sanguine, nervoase și osteomusculare. El cuprinde peste 200 de gesturi codificate.

Sedința de masaj tui na durează între o jumătate de oră și o oră. Fiecare masaj diferă de la o ședință la alta și de la un pacient la altul, pentru că depinde de starea din momentul respectiv a pacientului. Inceputul ședinței este stabilirea unui bilanț energetic din care fac parte obligatoriu examinarea limbii și a pulsului, întrucât ele furnizează informații despre starea actuală și despre posibila evoluție a acestei stări. Terapeutul observă postura, comportamentul pacientului și se interesează de modul de viață și de alimentație al acestuia, toate aceste informații conducând la decizia dacă masajul este necesar sau la alegerea componenței acestuia.

Masajul tui na cuprinde peste 300 de gesturi executate cu ajutorul mâinilor pumnilor, antebrațelor, coatelor, uneori și al genunchilor, picioarelor și chiar a capului. Combinația de gesturi, lovituri și întinderi este foarte precisă.

Masajul amma, de origine japoneză (din secolul al VIII-lea) împărtășește principiile teoretice ale tui na. Terapeutul aplică gesturi foarte exact codificate în combinații complexe ((numite kata). Apropiat de shiatsu, inspirat însă din chiropractică și din masajul suedez, masajul amma este o abordare holistică a corpului, orientată către relaxare.

Sedința durează cam o oră, pacientul purtând haine lejere. Sedința este ritmată de o kata, adică de o serie de 20 de gesturi și de loviri practicate în aproximativ 140 de puncte, echivalente punctelor din acupunctură. Sedințele seamănă între ele deoarece se execută serii complete de gesturi și sunt atinse toate punctele, dar la fiecare ședință, terapeutul își ajustează ritmul și intesitatea gesturilor în funcție de starea energetică a pacientului.

Yumeiho® este o metodă terapeutică bazată pe acțiuni manuale efectuate asupra întregului corp în vederea păstrării sau ameliorării stării de sănătate; cuprinde circa 100 de manevre care se efectuează asupra întregului corp al pacientului.

Această terapie este cunoscută și sub denumirea de “Metoda de îndreptare a coxalelor, masaj și presopunctură” sau “Masaj special Oriental Saionji”, însă denumirea originală este terapia Yumeiho®. Aceasta constă în aplicarea metodică a unui ansamblu complex de procedee manuale și exerciții fizice, în scopul restabilirii echilibrului funcțional al organismului uman, astfel fiind eliminate sau ameliorate o gamă variată de tulburări care pot genera atât îmbolnăviri acute cât și suferințe cronice.

Deși este o metodă concepută pentru a fi aplicată preponderent în scop preventiv, se numește totuși terapie Yumeiho deoarece țelul principal al acesteia este tratarea sau diminuarea cauzelor tulburărilor funcționale care, în timp, pot genera suferințe cronice. De asemenea, Terapia Yumeiho poate fi aplicată și în scopul prevenirii sau încetinirii evoluției suferințelor deja prezente.

Procedeele terapeutice manuale, aplicate în scop profilactic sau corectiv în cadrul terapiei Yumeiho, constau în: tehnici de manipulare osteo-articulare și gimnastică mio-articulară pasivă; procedee de puncto-terapie (în principiu similare celor utilizate în presopunctură și reflexoterapie); tehnici și procedee speciale de masaj; elemente de stretching (întinderi, elongații); metode de corectare respectiv echilibrare a posturii, ale mersului și staticii; exerciții de optimizare a biomecanicii aparatului locomotor, etc. Exercițiile fizice practicate în cadrul terapiei yumeiho constau în: gimnastică specială numită Yumeiho Taiso, însoțită de tehnici de respirație, metode de relaxare, etc.

Medicina ayurvedică

Medicină tradițională indiană are un caracter profund holistic și nu concepe individul separat de mediul său de viață. Curativă, dar mai ales preventivă, medicina ayurvedică cuprinde numeroase domenii: alimentație, igienă corporală, stil de viață, spiritualitate etc. și dispune de foarte multe remedii.

Ayurveda (dela ayur însemnând “viață” și veda, “cunoaștere”) are în centru principiilor sale ideea că omul este alcătuit din aceleași elemente și animat de aceleași forțe ca și universul. Aceste elemente: eter, aer, foc, apă și pământ, se află la originea tuturor organismelor vii și sunt mereu în mișcare:

eterul corespunde organelor cavitare (cavitate orală, fose nazale, stomac etc.);

aerul corespunde mișcărilor din corp (în special mișcărilor musculare) și gazelor;

focul corespunde diverselor procese fiziologice (metabolism, digestie, gândire) și secreției biliare, cu rol în digestia alimentelor;

apa corespunde circulației fluidelor corporale (secreții mucoase, plasmă, salivă, urină etc.);

pământul corespunde structurii solide a corpului (oase, dinți, cartilaje etc.).

Cele cinci elemente se combină și din interacțiunea lor rezultă cele trei forțe ale energiei vitale numite dosha. Fiecare persoană este o combinație în proporții variabile a celor trei dosha. De echilibrul lor depinde starea de sănătate: dacă o dosha devine predominantă, armonia, echilibrul lor se tulbură, declanșând o serie de perturbări în corp și spirit. Rolul medicinei ayurvedice este de a păstra această armonie.

Conform filosofiei ayurvedice, combinația unică a celor trei dosha care alcătuiesc fiecare ființă umană îi determină personalitatea, forța sau slăbiciunea psihologică, precum și capacitatea intelectuală:

dosha vata controlează toate fluidele care sunt în mișcare în organism: sângele, aerul, influxul nervos etc. Personalitățile dominate de această forță au o siluetă zveltă, un caracter creativ și impulsiv și pot suferi de insomnie și stări de neliniște.

dosha pitta intervine în transformările chimice ale corpului (digestie, metabolism). Persoanele de tip pitta se bucură de o rezistență fizică mai mare, dar cad mai ușor victimă furiei și reacțiilor pasionale.

dosha kapha controlează mecanismele și fluidele care permit diferitelor elemente ale corpului să funcționeze coordonat, unitar, de exemplu lichidul sinovial, sistemul imunitar sau glandele endocrine. Personalitățile dominate de kapha au o constituție mai robustă, cu tendință la îngrășare, lentoare, obezitate și dislipidemie.

O latură importantă a medicinei ayurvedice este utilizarea plantelor medicinale, prescrise mai frecvent ca amestecuri de plante. De exemplu, amestecul numit Amrit Kalash poate fi foarte util în susținerea imunității, fiind și bun antioxidant, dar prepararea remediilor se face în concordanță cu dosha fiecărui pacient.

Remediile ayurvedice nu sunt doar de origine vegetală ci pot fi și din surse animale sau minerale. Moscul, secreție uleioasă glandulară puternic mirositoare a unui cerb de pe platourile înalte din Himalaya, este util în calmarea convulsiilor iar macerațiile de scorpion sunt utilizate împotriva înțepăturilor de scorpion, conform principiului tratamentului similimum, ce stă la baza homeopatiei.

Practicienii ayurveda utilizează în terapii și minerale, de exemplu remediile bhasma, pe bază de metale și minerale incinerate, sau pietre prețioase sau semiprețioase, recomandate a fi purtate în contact cu pielea, cusute în haine sau puse la macerat în soluții alcoolice (tincturi-mamă), din care se prepară granule. Dealtfel, conform anumitor istorici, este posibil ca Samuel Hahnemann, întemeietorul homeopatiei, să se fi inspirat din modul de preparare a granulelor ayurvedice pentru a pune la punct propria sa metodă de preparare a granulelor homeopate.

Cristalele așzate pe centrele energetice ale organismului (chakre) au rolul de a le deschide, facilitând astfel circulația liberă a energiei vitale (prana).

Remediile ayurvedice se administrează pe cale orală, nazală, anală sau cutanată, fiind preparate sub formă de pudră, pastă, plante uscate pentru infuzie sau decoct, granule, pilule, uleiuri pentru masaj, vin, dulceață sau pastă de dinți.

Masajul ayurvedic se face cu ulei cald, cu rolul de a stimula canalele și punctele energetice ale corpului, asemănătoare celor din acupunctură. Masajul ayurvedic se face mereu către inimă.

Tratamentul ayurvedic combină, de obicei, un regim de viață echilibrat, regim alimentar, o cură de purificare (panchakarma), remedii ayurvedice, masaje, asociate posturilor de yoga zilnice.

Cura de purificare panchakarma (cinci acțiuni) este indicată la începerea terapiei ayurvedice, fiind un procedeu depurativ ce elimină toxinele din corp. Acesta include, după o săptămână de regim alimentar, o spălătură intestinală, o purgație, vărsături provocate, un tratament nazal și o sudație prin băi cu aburi. Această cură drastică durează între trei și șapte zile și este însoțită de masaje cu ulei cald, toate aceste procedee fiind efectuate sub supravegherea unui terapeut experimentat. După această cură, se recomandă o perioadă de refacere de o săptămână.

Medicina ayurvedică este recomandabilă mai ales pentru prevenirea bolilor, pentru păstrarea echilibrului fizic și mental. Poate fi utilă și pentru alergii, dureri cronice, reacții la stres, depresie moderată, tulburări digestive (de exemplu, sindromul colonului iritabil) sau hormonale.

Remediile ayurvedice nu sunt deloc recomandabile ca automedicație, ele fiind foarte active, pot avea efecte secundare nedorite, chiar toxice, mai ales cele care conțin pudre minerale (pot conține metale grele). Ca urmare, tratamentele ayurvedice trebuie urmate exact după prescripțiile specialistului ayurvedic experimentat. In India, pentru practicarea medicinei ayurvedice este necesară o diplomă obținută prin studii ce durează șase ani. In majoritatea țărilor europene, medicina ayurvedică nu este predată sau recunoscută și, ca urmare, o practică persoane fără pregătire medicală, cu riscuri semnificative, mai ales în cazul patologiilor severe.

Studiile clinice nu pot evalua cu exactitate și semnificație statistică terapiile ayurvedice întrucât tehnicile sunt numeroase, interdependente și individualizate, făcând imposibile studiile dublu-orb, cu placebo (ca și în cazul homeopatiei). Totuși, mai multe laboratoare ale industriei farmaceutice cercetează remediile tradiționale din plante medicinale. Astfel, Bacopa monnieri este studiată pentru acțiunea sa în stimularea memoriei, în posibilul beneficiu al pacienților cu maladie Alzheimer. La fel, Mucuna pruriensis, utilizată în mod tradițional pentru calmarea tremorului din boala Parkinson, sau Gymnema Sylvestre, ce determină scăderea glicemiei (acțiune confirmată prin studiile efectuate asupra șobolanilor).

Medicina dentară holistică

Această abordare medicală complementară se bazează pe ideea că o problemă dentară este manifestarea unui dezechilibru general și că orice intervenție asupra dinților influențează ansamblul organismului. Ea acceptă utilizarea doar a materialelor biocompatibile în tratamentele dentare și impune să se aibă permanent în vedere legătura dintre dinți, restul corpului și dimensiunea psihologică a pacientului.

Conform medicinei dentare holistice, dinții de sus, responsabili de ocluzie (apropierea corectă a dinților la închiderea gurii), sunt fiecare în relație cu o anumită zonă a corpului: măselele de minte corespund picioarelor, incisivii, capului, caninii, umerilor și așa mai departe. Mai mult, fiecare dinte ar corespunde unui organ. Această proiecție a corpului omenesc pe bolta palatină se numește omul-palatin.

Tratamentele stomatologice (obturarea unei carii, aplicarea unei coroane etc.), modificând presiunea dintre arcadele arcadele dentare, pot provoca tulburări fiziologiei organelor corespunzătoare. De exemplu, contactul inoportun provocat de o coroană dentară incorect aliniată pe primul molar poate determina o congestie a bazinului, zonă a corpului asociată acestui dinte. La rândul ei, această congestie poate determina alte tulburări precum probleme ale șoldului sau ale vertebrelor lombare. Invers, dentiștii holiști consideră că pot rezolva unele probleme de sănătate precum durerile cronice dorsale prin corectarea ocluziei.

Unic prin morfologie, prin rolul său mecanic, locul implantării, momentul și circumstanțele creșterii sale, fiecare dinte este în legătură cu o parte a personalității noastre. De exemplu, molarii, largi și solizi, asigură stabilitatea ocluziei maxilarelor: deteriorarea lor ar fi legată de angoasa pierderii siguranței și a reperelor familiare. Dacă ne aflăm frecvent în situații în care ne simțim într-o poziție slabă, am avea tendința spre retracții ale gingiilor. Cariile ar semnifica probleme prin carențe afective: o problemă la dinții de sus, în stânga și jos, în dreapta, ar fi legată de o problemă afectivă în relație cu mama, în timp ce problemele de sus, în dreapta și jos, în stânga, cu tatăl. Carența afectivă ar duce la perturbarea formării țesutului dentar, favorizând apariția cariilor.

Dentiștii holiști nu folosesc în tratamentul stomatologic materiale care nu sunt biocompatibile, precum amalgamul dentar cu mercur, a cărui siguranță este pusă la îndoială deja de peste o sută de ani, fiind interzis în Suedia, Germania, Norvegia sau Australia. Suprafața amalgamului eliberează constant atomi de mercur, mai ales când mâncăm sau scrâșnim din dinți. Acumularea mercurului în organe poate determina tulburări renale sau neurologice, dar studiile arată că amalgamele dentare degajă între 3 și 17 micrograme de mercur pe zi, în timp ce pragul toxicității este de 346 micrograme pe săptămână.

Medicina holistică dentară nu recomandă nici administrarea de fluor pentru a preveni cariile, considerând apa potabilă suficient fluorizată, apreciind ca fiind mai mare riscul de fluoroză (dinți pătați, casanți, oase mai fragile), decât cel al deficienței de fluor.

Nici o publicație științifică nu a evaluat comparativ stomatologia holistică față de cea clasică, în ceea ce privește îngrijirea dentară. Nici eficiența rezolvării problemelor generale de sănătate prin corectarea ocluziei nu a fost demonstrată prin studii științifice concludente.

Medicina populară

Acest termen cuprinde numeroase practici religioase, magice sau empirice, având în comun recurgerea la credință și recurgerea la metode străvechi, bazate pe experiență, nu pe știință. Medicina populară a existat mereu, în toate civilizațiile și în toate culturile.

Ea nu încearcă să pună diagnostice sau să emită teorii, precum medicina convențională sau cele tradiționale, ci are moduri proprii de a privi individul în totalitatea sa, în relație cu mediul său, în încercarea de a-i reda armonia.

Foarte puțin întâlnită în societățile bogate, în țările sărace medicina populară furnizează majoritatea îngrijirilor. In Africa, medicina populară reprezintă, de fapt, norma, fiind aplicată în 80 % din cazurile tratate, la nivelul întregului continent. Acest procent ajunge la 100% în zonele rurale sau în țările cele mai sărace.

Spre deosebire de medicina populară, medicinele tradiționale precum medicina ayurvedică sau medicina tradițională chineză sunt medicine savante, care se învață în perioade lungi de studii teoretice și practice. Aceste sisteme tradiționale sunt complexe, asociind medicina preventivă și curativă cu filosofia de a trăi în armonie cu ceilalți și cu natura.

Medicina tradițională chineză

Străveche și complexă, medicina tradițională chineză asociază acupunctura, farmacopeea chineză, nutriția, masajul tui na, taiji quan și qi gong. Terapie, filosofie și artă de a trăi totodată, medicina tradițională chineză servește menținerii sau dobândirii sănătății, a stării de bine și a îmbătrânirii frumoase. Este o medicină energetică și holistică, ce privește pacientul ca pe un întreg și îl analizează mai profund decât nivelul simptomelor. Fiind o medicină practică, ea se aplică în special pentru păstrarea sănătății.

Concepția medicinei tradiționale chineze despre om, sănătate și boală este adesea derutantă pentru occidentali, cu atât mai mult cu cât termenii folosiți se referă la realități diferite. De exemplu, atunci când vorbește despre rinichi, medicina tradițională chineză desemnează un ansamblu de funcții care depășesc cu mult noțiunea noastră de rinichi anatomic.

Această abordare susține (ca, dealtfel, și fizica cuantică modernă) că totul în Univers este energie (qi), de la piatra cea mai dură până la gândirea cea mai subtilă, energie ordonată prin două forțe: yin și yang. Ideograma yang reprezintă lumina soarelui, yin fiind non-lumina. Aceste două polarități opuse sunt în mod esențial complementare. Ele sunt relative (un yin moderat este yang în raport cu un yin mai marcat), interdependente (unul nu poate exista fără celălalt), echivalente (sunt la fel de importante), într-un permanent schimb și transformare (yang devine yin, yin se transformă în yang). In Univers, yang este reprezentat de către cer iar yin, de Pământ. Cu cât energia este mai materializată, este mai yin, cu cât este mai puțin materială, mai subtilă, este yang.

Pentru chinezi, viața este ciclică. Energiile circulă constant între cer și pământ, iar organismul uman face parte din acest întreg: câtă vreme energiile urmează legea lui dao (tao), omul este sănătos, în starea sa naturală. Atunci când intervine un dezechilibru, apare boala.

Farmacopeea chineză pune strict în aplicare principiile generale ale medicinei tradiționale chineze, căci urmărește să armonizeze, în mod individualizat, energia pacientului. Ea utilizează mai ales remedii de origine vegetală (peste 5000 de specii vegetale), dar și minerală și animală. Remediile sunt prescrise în funcție de persoana care este tratată, de terenul specific și de caracteristicile energetice. Pentru medicina tradițională chineză, acțiunea vindecătoare a plantelor este legată de cele cinci elemente (foc, pământ, metal, apă, lemn), precum și de polaritatea yin și yang. Ele sunt grupate în funcție de culoare, natură (caldă, rece, neutră), de gust (acru, amar, dulce, picant, sărat), de configurație (formă, textură, umiditate), de proprietățile lor (de dispersare, consolidare, purgație, tonifiere etc.).

Rolul medicinei tradiționale chineze este predominant preventiv, pentru întărirea rezistenței naturale a organismului și prevenirea îmbătrânirii. Mai poate fi utilă în patologia alergică (eczemă, alergie, astm), tulburări funcționale respiratorii, digestive, circulatorii sau infecții recurente, la dfierite niveluri. De asemenea, medicina chineză are soluții eficiente pentru tulburările de somn, cele menstruale, pentru grăbirea recuperării după nașteri sau ajustarea lactației.

Farmacopeea chineză împarte remediile (conform Tratatului plantelor fundamentale al împăratului Shennong, cel mai vechi tratat de fitoterapie cunoscut), în trei categorii de droguri:

ierburile tonifiante, curente și inofensive, fortifică energia vitală, protejează de boli și previne îmbătrânirea

drogurile propriu-zise (vegetale, animale sau minerale) sunt folosite pentru a lupta împotriva bolilor, dar nu sunt lipsite de toxicitate

plantele veninoase, otrăvitoare, sunt rezervate cazurilor grave și administrate cu prudență, doar de către terapeuți experimentați.

Această clasificare își păstrează actualitatea, deși farmacopeea a evoluat continuu de-a lungul secolelor.

Nu există contraindicații generale ale medicinei tradiționale chineze, dar fiecare remediu este indicat fiecărui pacient în mod individualizat, într-un anumit context. In Occident, remediile farmacopeei chinezești nu sunt recomandate în cazul afecțiunilor grave, ci doar ulterior, pentru tratarea simptomelor reziduale, a efectelor medicației administrate, creșterea rezistenței și redobândirea imunității organismului.

Nutriția energetică

Parte importantă a medicinei tradiționale chineze, nutriția energetică are principii specifice: contrar nutriției occidentale, dieta nu este stabilită pornind de la un număr sau cantități zilnice ideale de calorii, proteine, vitamine sau minerale, ci ia în considerare calitatea energetică a alimentelor, în întregul lor, ținând mult mai mult cont de metodele de conservare, de preparare și de fierbere a alimentelor, acestea modificând proprietățile energetice ale alimentelor.

In bolile lungi sau cronice, nutriția completează sau continuă tratamentul început prin farmacopee.

Reguli ale nutriției energetice chineze:

consumarea, în cantități mici, a multor alimente diferite, care se completează, ținând cont și de propriul temperament energetic;

trebuie mâncat încet, mestecând bine fiecare înghițitură;

alegerea alimentelor și a modului de preparare trebuie adaptată anotimpului;

primăvara, energia se exteriorizează; sunt preferabile alimentele mai dulci, de natură călduță și ascendentă: lăstarii tineri, legumele proaspete, carnea slabă, pasărea, peștele, plantele aromatice de sezon;

vara, energia se exteriorizează la maximum. Alimentele recomandate sunt de natură caldă, cu gust dulce și picant: carnea roșie și albă, peștele slab, legumele, mirodeniile, spanacul, salatele, morcovii, anghinarea, vinetele, castraveții, porumbul, ridichile, caisele, curmalele, smochinele, fructele roșii, kiwi, piersicile. In schimb, înghețatele și băuturile de la frigider reprezintă, pentru medicina energetică, o absurditate dăunătoare sănătății;

între sezoane (august) există o perioadă de armonizare a energiilor înaintea fazei de interiorizare. Trebuie mâncat fără excese, optând pentru moduri de preparare ușoare și rapide;

toamna, energia se interiorizează, trebuie consumate alimente mai hrănitoare, cu gust acid sau amar, de natură proaspătă și cu acțiune descendentă: cereale, rădăcinoase (sfeclă, morcovi, țelină), leguminoase, fructe, carne roșie și albă, vânat, organe, pești și crustacee, brînzeturi (chiar și grase);

iarna, energiile sunt complet interiorizate. Se consumă mai ales alimente de natură yin și rece, cu gust sărat și amar: carne roșie tare (vacă, oaie, cal), vânat, organe, ouă, brânzeturi fermentate, pește gras, crustacee, fructe de mare, cereale și paste alimentare, feculente, leguminoase, oleaginoase (nuci, alune, migdale, arahide, măsline), sfeclă, țelină, ciuperci, varză și spanac. Citricele sunt indispensabile.

Feng shui

Acest termen înseamnă vânt și apă. Această artă chineză multimilenară are ca scop optimizarea circulației energiei (qi) în mediul înconjurător, pentru a ne favoriza starea de bine, fericirea și prosperitatea. Armonizând energiile din atmosferă, din sol și din corp, această disciplină poate contribui la păstrarea sau redobândirea sănătății. Feng shui se bazează pe ideea că Pământul conține energii care intră în rezonanță cu energiile vitale ale omului. Schimburile energetice cu mediul sunt constante, condiționându-ne echilibrul. Dacă aceste schimburi sunt blocate sau perturbate, sănătatea poate fi afectată.

Medicina tibetană

Medicina din Tibet cuprinde elemente din medicina ayurvedică, cea tradițională chineză și din budismul tantric. Este o medicină holistică ce tratează omul bolnav și pe cel sănătos, luați în ansamblul Universului.

Conceptul central al budismului tantric este faptul că totul în Univers este solidar cu totul: o acțiune oarecare provoacă efecte care privesc întreaga lume, de unde și importanța unei vieți trăite în conformitate cu dharma, legea universală a iubirii dezinteresate și a compasiunii, pentru prevenirea maladiilor.

Sănătatea rezultă din echilibrul armonios al celor trei umori (vânt, bilă și salivă), buna funcționare a celor cinci chakre și a numeroaselor canale (nadi), printre care cele trei canale ale vieții: Ida, Pingala și Shushumna, prin care circulă eneragia și fluidele, descrise în yoga tantrică.

Cauzele bolilor sunt excesele de orice fel, dezechilibrele alimentare, tulburările climatice, accidentele, dar și spiritele nefaste, însă etiologia subtilă a bolii ține de karma persoanei, sumă a faptelor sale trecute, prezente și viitoare. O karma rea favorizează una sau mai multe dintre cele trei otrăvuri: lăcomia, ura sau furia și trândăvia (asociind ignoranța și lenea). Aceste trei otrăvuri alterează sănătatea prin tulburarea celor trei umori.

Terapeutul stabilește diagnosticul prin examinări multiple: luarea pulsului, examenul amănunțit al urinei și stabilirea horoscopului. Terapiile ce pot fi aplicate după stabilirea diagnosticului sunt variate: chirurgie, farmacopee (plante, substanțe de origine animală sau minerală), moxibustie, emisii sangvine, ventuze, dietă, sfaturi de igienă de viață, masaje, hidroterapie, dar și asceză spirituală și meditație.

Medicina tibetană, una dintre cele mai vechi sisteme medicale, utilizează mii de plante medicinale, repertorizate în lucrări ilustrate.

Meditația

Practică foarte veche, meditația constă în eliminarea a tot ceea ce poate împiedica corpul să ajungă la o stare de relaxare profundă și spiritul, la o stare de conștientizare crescută. Scopul ei este regăsirea unui contact senin cu senzațiile corpului și cu propriile emoții și dobândirea echilibrului general.

Prin concentrarea asupra respirației sau a altui element, meditația conduce la crearea unui spațiu de liniște care favorizează relaxarea corpului și destinderea spiritului. Intelectul, mintea, care de obicei domină și controlează viața noastră, este pus în repaus, permițând concentrarea asupra percepțiilor senzoriale. Spiritul devine astfel destul de relaxat pentru a fi receptiv la gândurile și imaginile care îl străbat, fără a se atașa de ele, dar și cu detașarea de realitatea exterioară.

Un studiu german publicat în 2007 a demonstrat că psihoterapeuții care practică meditația sunt mai eficienți în munca lor decât ceilalți psihoterapeuți.

Dintre numeroasele moduri de a medita aplicate în toată lumea, două sunt mai larg răpândite:

meditația transcendentală, dezvoltată în anii 1960 de către yoghinul indian Mahrashi Mahesh, constă în șederea cu ochii închiși și repetarea, timp de 15-20 de minute, a mantrei transmisă de către instructor. Mantra este o secvență sonoră al cărei înțeles nu este obligatoriu a fi înțeles pentru a fi eficientă. Recitarea rugăciunilor, practicată în numeroase religii ale lumii, este foarte apropiată de această formă de meditație.

meditația cu suport mental sau meditația bazată pe conștiință constă din vizualizarea unui element, a unei culori sau a unei alte imagini sau, dimpotrivă, persoana care meditează se străduiește să nu vizualizeze nimic și să observe detașat curgerea gândurilor sale. Aceste tehnici se regăsesc în meditația Vipassana, meditația zen sau în meditația de conștiință deplină.

Meditația poate fi utilă în compensarea consecințelor vieții stresante, ale evenimentelor traumatizante, poate aduce alinare în bolile cronice dureroase.

In general nu există contraindicații absolute pentru practicarea meditației, dar persoanele fragile din punct de vedere psihic pot suferi agravarea unor depresii sau a unor episoade schizofrenice; totuși, aceste ipoteze nu au fost confirmate prin studii științifice. In cazul epilepsiei este necesară multă precauție deoarece meditația modifică activitatea electrică cerebrală și ar putea favoriza apariția crizelor.

Mezoterapia

Această terapie constă din injectarea, la nivelul zonei bolnave, a unor mici doze de medicamente de origine sintetică sau naturală. Inițial concepută pentru combaterea durerii, această tehnică este frecvent utilizată astăzi în medicina estetică, pentru combaterea celulitei sau a ridurilor.

Mezoterapia stimuleză vindecarea mezodermului, incluzând pielea, țesutul conjunctiv și țesutul adipos.

Prin mezoterapie medicamentele fiind injectate în locul care trebuie tratat, ele parcurg un drum foarte scurt în organism, evitând o parte dintre efectele secundare ale medicamentelor, de exemplu pe cele gastrice sau hepatice și, aplicând doza terapeutică necesară direct în locul vizat, evită concentrațiile circulante mult mai mari necesare pe cale generală, pentru a atinge aceeași concentrație în zona bolnavă.

Proloterapia

Proloterapia este tot un tratament care stimulează corpul să-și vindece zonele dureroase. Injecțiile implică utilizarea substanțelor care stimulează proliferarea fibroblaștilor, mai ales la joncțiunile dintre oase, ligamente și tendoane, fiind injecții periostale (la joncțiunile os-ligament și os-tendon). Proloterapia se aplică și în articulații, pentru stimularea reparației structurilor intraarticulare, precum meniscuri sau cartilaje. Substanțele injectate prin proloterapie pot fi zaharuri (dextroză), glicerină, masă trombocitară sau celule stem.

Naturopatia

Fiind o asociere a mai multor căi terapeutice precum fitoterapie, nutriție, masaje, igienă de viață (diete, cure sezoniere, posturi, exerciții fizice etc.), naturopatia are o viziune profund holistică asupra sănătății, asumându-și un scop curativ, preventiv dar și educativ. Naturopatia propune un demers activ, care implică direct pacientul și îl consideră factor determinant al sănătății sale.

Baza teoretică a naturopatiei este centrată pe vitalism, doctrină care pune în prim-plan existența unui principiu vital care guvernează viața. Naturopații îl asimilează puterii vindecătoare a naturii, care ar fi compromisă de medicina modernă. Naturopatia se bazează pe capacitatea de autovindecare a persoanei, cu condiția ca forța sa vitală să fie suficientă. Ea tratează persoana în integralitatea sa, stimulându-i imunitatea prin mai multe mijloace: homeopatie, fitoterapie, diete, hidroterapie, drenaj, relaxare și cu remedii naturale de origine vegetală, minerală sau animală.

Naturopatia nu consideră organele bolnave cauze ale bolii, ci consecințele unor probleme aflate la distanță. Pentru vindecarea reală, durabilă, ar trebui tratate cauzele și nu simptomele maladiilor. In viziunea naturopată, cauzele bolilor ar fi:

eliberarea de către medicamente a unui mare număr de toxine în organism;

alimentația prea dulce, prea grasă sau prea bogată în gluten;

consumul insuficient de vitamine și minerale;

o candidoză endemică (colonizarea cronică a intestinului cu Candida ca urmarea a tratamentelor cu antibiotice și/sau a consumului regulat de lapte);

alinierea vertebrală incorectă

dezechilibrul energiei vitale.

Naturopatia propune igienizarea modului de viață, cu scopul de a favoriza autovindecarea, ajutând ameliorarea alergiilor, infecțiilor cronice sau bolilor degenerative, cu reducerea intensității și/sau a frecvenței crizelor. Acest tip de terapie mai poate grăbi recuperarea după boli acute, fiind și un adjuvant util în depășirea oboselii cronice sau a problemelor ponderale.

Nu există contraindicații absolute ale naturopatiei dar anumite indicații precum posturile drastice, de exemplu, nu pot fi prescrise copiilor, femeilor însărcinate sau celor vârstnici.

Postul are ca scop relaxarea, punerea în repaus a organismului. Unii oameni îl practică vreme îndelungată, mai ales din convingere religioasă, dar naturopații îl prescriu o dată sau de două ori pe an. Această terapie de recuperare trebuie aplicată după anumite reguli și, chiar dacă este de scurtă durată (24 de ore), este necesar a fi făcută sub supravegherea unui medic, mai ales în cazul pacienților cu diabet zaharat, hipoglicemie sau hipertensiune. Posturile ar trebui limitate la două pe an: o abstinență alimentară mai frecventă perturbă inutil organismul și expune la dezechilibre și carențe, mai ales în proteine, săruri minerale și vitamine.

Cura sezonieră constă din impunerea unui regim de crudități, cu eliminarea din dietă a grăsimilor saturate și/sau hidrogenate, zahărului rafinat, alimente al căror consum excesiv este răspunzător de proliferarea a numeroase boli grave în societatea modernă. Cura constă în consumul alimentelor vegetale crude, regeneratoare și protectoare (prin vitamine, oligoelemente), aduse de fructele și legumele de sezon, eventual însoțite de extracte de plante specifice. Practicată de 2-4 ori pe an (începând cu echinocțiile și solstițiile), cura sezonieră utilizează anumite plante cu rolul de a stimula și curăța organele excretoare, intestinul și colonul, aparatul urinar, ficatul și colecistul, pancreasul, plamânii și pielea. Drenajul nu are doar rolul de a elimina deșeuri, ci și de a stimula funcționarea organelor purificatoare.

Pe lângă fructele și legumele de sezon și plante, cura sezonieră mai poate include cereale, ulei de măsline și verdețuri proaspete.

Ionizarea aerului

Naturopatia, în abordarea sa holistică, privește omul în mediul său, ținând cont și de calitățile aerului respirat, iar ionii din atmosferă ne pot influența semnificativ sănaătatea și starea de bine. Ionii sunt atomi sau molecule care au un surplus (ionii negativi, anioni) sau un deficit de electroni (ionii pozitivi, cationi). Ionii apar sub acțiunea radiațiilor solare sau cosmice.

Ionii pozitivi sunt mai numeroși înainte de furtuni, în orașele poluate, în apartamentele închise sau supraîncălzite, praful, aparatele electrocasnice sau încălzirea centrală contribuind la formarea lor. Prezența ionilor pozitivi în exces contribuie la apariția cefaleei, oboselii, depresiei, iritabilității și a unei senzații apăsătoare.

Ionii negativi sunt mai frecvenți după furtuni, în preajma valurilor mării sau oceanului sau a apelor de munte. Aerul încărcat cu ioni negativi are un efect de stimulare și reechilibrare a organismului, dar în mediul urban, poluat, numărul ionilor negativi este foarte redus. Pentru compensarea acestui deficit s-au fabricat aparate de ionizare negativă a aerului, aparate ce filtrează aerul și produc anioni, dar în lipsa acestor aparate, dușul este un bun mijloc de încărcare a aerului cu anioni.

Pacienții cu astm, bronșită cronică, sinuzită, alergie rino-sinusală și mai ales cei cu congestie nazală pot beneficia de aeroionizarea negativă, prin rărirea și reducerea intensității crizelor. Insomnia, depresia, cefaleea de tensiune sau din migrenă pot fi alte indicații ale ionizării negative a aerului, dar nu există studii clinice științifice acceptate, care să dovedească statistic semnificativ efectele terapeutice ale aeroionizării negative.

Apiterapia

Cuprinzând terapiile prin toate produsele obținute de la albine, apiterapia este o parte importantă a naturopatiei. Datorită aportului de vitamine, minerale și zaharuri, mierea este un aliment foarte bogat din punct de vedere nutrițional. Mierea, propolisul, polenul și lăptișorul de matcă sunt deosebit de apreciate de medicina populară și de naturopatie pentru numeroasele lor efecte terapeutice, în special antiseptice.

Mierea este fabricată din nectarul florilor, cules de albinele foratoare. Depus în stup, este aspirat și apoi evacuat de albinele lucrătoare, ale căror salivă și sucuri digestive îl transformă încet în miere.

Efectele terapeutice ale mierii diferă în funcție de florile al căror nectar este cules. Astfel, mierea de eucalipt, de pin, de levănțică sau de mărăcine este indicată pentru tratamentul afecțiunilor respiratorii, mierea de salcâm are efect laxativ, cea de păducel, portocal sau tei este sedativă iar cea de mărăcine și de brad, diuretică. Mierea conține aproape 80% zaharuri, mai ales glucoză și fructoză, fiind o bună sursă de energie, utilă atât în astenii acute sau cronice, cât și pentru fortificarea organismului afectat de guturai sau gripă. Ea este foarte bogată și în săruri minerale (mai ales de potasiu), în concentrație ce poate fi apreciată după culoarea mierii: cea mai închisă la culoare conține mai multe minerale decât cea deschisă la culoare. Mai conține vitamine (mai ales din grupul B) și enzime de tipul celor digestive (amilaza). Inhibina desemnează un grup de substanțe din miere care au efect de inhibare a dezvoltării bacteriilor.

Antioxidanții conținuți în miere (mai ales flavonoide) ajută la prevenirea bolilor cardiovasculare și degenerative.

Mierea trebuie consumată cu precauție în cazul predispoziției spre carii dentare, în hiperglicemie sau diabet, dislipidemii, dar și în alimentația copiilor sub un an deoarece ar putea conține spori de microorganisme periculoase la această vârstă sau urme de pesticide, medicamente sau alte substanțe cu care au fost stropite florile.

Propolisul este o rășină protectoare din mugurii unor copaci (castan necomestibil, salcie). Bogat în substanțe active (flavonoide, minerale, oligoelemente, vitamine), el are proprietăți bactericide, antiseptice și cicatrizante. Albinele produc propolis ca mijloc de apărare împotriva microbilor, a mucegaiurilor, pentru mumificarea într-un înveliș a intrușilor stupului, care sunt omorâți de albine (cum ar fi alte insecte sau șoareci), proces ce nu permite putrezirea lor. Propolisul mai este folosit (de către albine) pentru căptușirea pereților stupului cu un strat lucios, etanș, care nu permite formarea curenților de aer. Acțiunea sa este antimicotică, bactericidă și bacteriostatică, fapt ce previne îmbolnăvirea albinelor.

Polenul conține vitamine B și minerale (calciu, clor, cupru, fier, magneziu, mangan, fosfor, potasiu și seleniu, cu rol major în reglarea imunității și în reacția inflamatorie.

Lăptișorul de matcă este secretat de albinele lucrătoare pentru a hrăni larvele și reginele; această secreție este foarte bogată în vitamine B (în special B5), în minerale și oligoelemente. El are efecte semnificative în combaterea oboselii, asteniei, tulburărilor menstruale și în grăbirea vindecării infecțiilor respiratorii acute.

Argila

Rocă sedimentară compusă în cea mai mare parte din silicat de aluminiu, argila este frecvent recomandată de naturopați, pentru proprietățile ei absorbante și adsorbante (care fixează substanțe toxice și ajută la eliminarea lor), dar și antiseptice și cicatrizante. Există multe tipuri de argilă cu proprietăți diferite, dintre care trei sunt recomandate în terapii:

caolinul

argila albă (atapulgita, de culoare albă-gri) și

argila verde.

Utilizarea argilei este atât pe cale generală, cât și locală. Inainte de utilizarea argilei pe cale orală este necesară consultarea unui medic sau a unui naturopat cu experiență deoarece există unele contraindicații, precum antecedentele de ocluzie intestinală sau constipația severă. O indicație frecventă a administrării orale a argilei este patologia gastrică, exercitând un efect de tamponare a hiperacidității gastrice și stimulând producerea de mucus în stomac și elasticitatea acestuia.

Argila trebuie administrată cu precauție și persoanelor care iau medicamente, din cauza riscului de a le fixa și elimina, iar curele prea lungi trebuie evitate din cauza riscului de eliminare excesivă a fierului și zincului, cu apariția anemiei.

Tratamentul local cu argilă este recomandat în problemele articulare, împachetările cu nămol de argilă fiind prescrise în numeroase stațiuni termale și de talasoterapie, pentru atenuarea durerilor reumatismale.

Mai beneficiază de tratamentul cu argilă în aplicații locale afecțiunile dermatologice hiperseboreice (argila verde) sau cele hipotrofice (argila albă). Argila albă este folosită și ca talc pentru bebeluși, cu rolul de a absorbi transpirația și de a le menține pielea uscată.

Nutriția și regimurile alimentare

Nutriția se referă la atudiul raporturilor dintre alimentație și sănătate, analizând obiceiurile alimentare și conținutul porțiilor pacienților și stabilind dacă aportul în apă și substanțe nutritive (proteine, lipide, glucide, minerale, vitamine și oligoelemente) îi permite organismului funcționarea optimă.

Fie că este vorba de menținerea greutății, slăbire, îngrășare sau păstrarea sănătății, nutriția oferă numeroase informații și indicații adaptate fiecărui caz. Alegerea alimentelor, calcularea unui aport echilibrat și variat, care să acopere nevoile energetice dar și funcționale ale individului, trebuie să contureze un regim strict adaptat fiecărui pacient, un regim nepotrivit putând fi chiar periculos.

Primul sens al termenului “nutriție” este arta de a ne hrăni echilibrat, pentru o viață bună și îndelungată. Destinată restabilirii echilibrului alimentar, nutriția este un element esențial în prevenție: numeroși factori alimentari intervin în declanșarea bolilor.

Nutriția modernă este preocupată în special de valoarea nutritivă a alimentelor, de impactul modului de preparare a hranei asupra acestei valori, dar și de alte aspecte practice. Numeroasele informații recente din acest domeniu permit conturarea regimurilor alimentare personalizate, în funcție de caracteristicile fizice, de antecedentele patologice dar și de aspecte psihologice, de gusturile, de obiceiurile culturale, religioase și de modul de viață al pacienților. Regimul înseamnă schimbarea alimentației obișnuite a unui individ, în scop terapeutic sau pentru îndeplinirea anumitor nevoi.

Oligoterapia

Această terapie urmărește să echilibreze organismul printr-un aport de minerale și metale prezente în mod normal în cantități foarte mici în corp, dar indispensabile funcționării normale a organelor. Este vorba de aluminiu, argint, arsenic, mangan, cobalt, sulf, zinc și alte elemente. Biologia umană este caracterizată prin numeroase procese biochimice de sinteză sau degradare, procese care, în marea lor majoritate, au nevoie de un catalizator (enzimă) pentru o desfășurare fiziologică. Catalizatorii favorizează reacții între două substanțe care, în lipsa lui, nu s-ar combina sau ar face-o foarte lent. Enzimele sunt molecule organice complexe care, pentru a fi active, au nevoie de un cofactor, adică de unul sau mai mulți atomi de metal (în principal fier, magneziu, zinc, cupru, mangan, nichel, cobalt etc.). De exemplu, transferul de oxigen din aerul pulmonar către celule și eliminarea dioxidului de carbon sunt asigurate de hemoglobină, pigment conținut de hematii, dar hemoglobina nu este activă decât în prezența ionilor de fier, cu rol de cofactori. Oligoelementele joacă rolul de cofactori ce intervin în transformarea și asimilarea alimentelor, transferul de energie, respirația celulară, eliminarea deșeurilor, apărarea imunitară și regenerarea țesuturilor.

Pentru o bună funcționare, organismul ar trebui să conțină cam 700 mg oligoelemente/kilogram corp. Menținerea acestui nivel normal se face printr-o alimentație variată și echilibrată.

Oligoterapia poate fi utilă pentru prevenirea infecțiilor sau în patologii funcționale, fără afectări organice: spasmifilie, alergii, migrenă, tulburări de som, tulburări funcționale intestinale. In cazul tulburărilor mai grave, oligoterapia are rol adjuvant, asociat terapiei convenționale, cu care este perfect compatibilă.

Contraindicațiile oligoterapiei sunt patologiile acute, evolutive sau severe. Deși oligoelementele se administrează în doze catalitice, adică în cantitați infime, deci lipsite de toxicitate sau risc de interacțiune cu alte tratamente concomitente, sunt situații în care pot fi tolerate mai greu:

la începutul terapiei, manganul poate reactiva o alergie;

iodul poate provoca reacții la cei alergici;

cobaltul poate provoca amețeli ce dispar la oprirea administrării;

cuprul poate determina manifestări spastice.

Studii științifice recunoscute s-au făcut doar asupra unora dintre oligoelemente dintre care, de exemplu, cuprul, căruia i s-a confirmat eficiența. Există, însă, și studii care concluzionează că oligoterapia este placebo.

Organoterapia

Făcând parte din categoria bioterapiilor (terapii ce folosesc remedii obținute din organisme vii), organoterapia tratează organul sau țesutul bolnav prin administrare de extracte de organe sau țesuturi animale omoloage, conform principiului identității – un țesur sănătos tratează același tip de țesut, bolnav.

Elementele provenite din organul sau țesutul sănătos, diluate și dinamizate prin metode similare remediilor homeopatice, ajută la reglarea (stimularea sau inhibarea) funționării organului sau țesutului bolnav, tipul de acțiune al organoterapicului depinzând de diluție (4-5 CH cu efect stimulator, 7 CH cu efect modulator și 9 CH sau mai mult, cu efect inhibitor).

Preparatele organoterapice sunt supuse unor controale veterinare și sanitarea foarte stricte și, ca urmare, nu există riscul transmiterii infecțiilor prin intermediul lor.

Organoterapia este utilă în afecțiunile recidivante ale căilor respiratorii superioare sau în cazul astmului bronșic, infecțiilor urinare sau genitale recidivante, precum și dismenoreei, cu recomandarea de a fi asociată unei terapii personalizate a terenului, cum ar fi homeopatia, gemoterapia, fitoterapia sau acupunctura sau unui tratament alopat.

Organoterapia are o singură contraindicație absolută, și anume cancerul în evoluție; nu se administrază organoterapicul corespunzător unui organ afectat de un neoplasm netratat.

Nu există studii clinice recunoscute care să ateste prin rezultate statistic semnificative eficiența organoterapiei în tratamentul bolilor cronice organice.

Osteopatia

Terapie manuală de diagnostic și tratament, osteopatia aplică atingerea și manipularea întregului sistem musculo-scheletic pentru a remedia limitarea mobilității diferitelor structuri ale organismului: oase, articulații, mușchi, tendoane, ligamente și organe. Prin recuperarea unității funcționale a organismului, osteopatia mărește capacitatea de auto-vindecare a acestuia. Având atât rol preventiv, cât și curativ, ea urmărește restabilirea raporturilor armonioase între structurile corpului, raporturi ce influențează toate funcțiile organice (circulatorii, neuro-endocrine, digestive).

Osteopatul caută leziunile, adică zonele corpului unde reacțiile fiziologice sunt perturbate. Aceste perturbări, ce pot fi determinate de accidente, poziții defectuoase sau stres psihic,

Ozonoterapia

Presopunctura

Psihoterapia

Qi gong

Reflexoterapia plantara, palmară

Reiki

Sărurile Schussler

Shiatsu

Sofrologia

Taiji quan

Talasoterapia

Terapia neurală

Terapia prin artă

Terapia energetică

Terapia prin joc

Terapia prin joc este o formă de consiliere sau psihoterapie ce folosește jocul pentru a comunica cu și a ajuta oamenii, în special copiii, în prevenirea sau rezolvarea provocărilor psihologice cu care aceștia se confruntă. Terapia prin joc contribuie la o mai bună integrare socială, creștere și dezvoltare.

Terapia prin joc se adresează mai ales copiilor cu vârste cuprinse între trei și șaisprezece ani și le oferă acestora o cale de a-și exprima experiențele și emoțiile, prin intermediul unui proces natural, auto-ghidat și auto-vindecator. Cele mai multe dintre experiențele și gândurile copilului sunt exprimate prin joc, de aceea jocul devine un vehicul important pentru ei în procesul de a se cunoaște și accepta pe ei înșiși și pe ceilalți.

Joaca terapeutică este diferită de joaca cu prietenii, colegii, frații sau părinții, deoarece relația terapeutică oferă un cadru specific, în care copilul experimentează schimbarea, învață despre alegeri, responsabilitate și își exprimă dificultățile emoționale sau conflictele interioare, într-un mediu securizant și empatic. De-a lungul sesiunilor de joacă, terapeutul începe să identifice temele, nevoile și maniera în care copilul face față realității prezente sau trecute. In timp, terapeutul îl ajută pe copil să înteleagă, să dea un sens util jocului sau, să exerseze și alte modalități de a face lucrurile.

In cadrul terapiei prin joc, copilul are ocazia să reintre în contact cu resursele sale, să recâștige încrederea în sine, în ceilalți sau în viață, prin intermediul relației calde și hrănitoare cu terapeutul său.

Terapia prin joc este “un timp special” de joacă pentru copil, iar timp de 50 de minute, copilul este primit de către terapeut cu empatie, acceptare necondiționată, disponibilitate, grijă și atenție.

Pot beneficia de terapie prin joc acei copii care:

–          Sunt agresivi fizic cu alți copii sau adulți

–          Sunt retrași, anxioși și temători

–          Au mutism selectiv – refuză să vorbească

–          Sunt țintele ironiei, atacurilor celorlalți copii

–          Refuză să meargă la școală sau lipsesc de la școală

–          Au încalcat legea: furt etc.

–          Au suferit abuzuri fizice, sexuale sau emoționale

–          Au trecut prin divorțul sau separarea părinților

–          Au dificultăți de atașament

–          Au trecut printr-o traumă (pierderea unui membru din familie, accident, asistare la scene violente etc.)

–          Au o tulburare diagnosticată (ADHD, autism, sindrom Asperger, tulburare de alimentație, tulburare reactivă de atașament, sindrom opozant etc.)

Terapia prin joc poate fi susținută individual sau în grup. Instrumentele folosite în terapia prin joc sunt:

Vizualizarea creativă

Joaca la tava cu nisip

Lucrul cu povești

Drama  – jocuri de rol

Marionete și măști

Arta – pictat, desenat, modelat, cântat

Dansul și mișcarea

Studiile clinice au demonstrat științific beneficiul terapeutic al ludoterapiei, această abordare fiind aplicată de mai mulți ani în spitale și centre medicale pentru copii din toată lumea occidentală.

Terapia prin muzică

Termalismul

Tomatis