Noțiuni introductive [631424]
1
Noțiuni introductive
Cetatenia – introducere
În cuprinsul acestei lucrări ne propunem să analizăm cetățenia sub toate aspectele ei de la
reglementarea internațională, europeană până la modalitatea în care se poate dobândi și pierde
precum și deciziile date de Curțile internaționale în aspectele legate de cetățenie aduse în fața lor.
Numele instituției cetățeniei evocă o lungă tradiție, fiind derivat din latinescu civitatem
ce înseamnă în limba română, cetate. Termenii de cetățenie și cetățean au fost extinși dincolo de
cetate, adică de stat, astfel la întreaga planetă sau, au fost reduși la o localitate sau la o simplă
instituție; de adăugat, în plus, că termenul cetățean este folosit și în alte sensuri, mai largi sau mai
restrânse pentru care sunt termini mai adecvați: persoană, resortisant, supus, cetățean activ.
Complicația se mărește în cadrul unui studiu comparativ, care trebuie să se refere și la
corespondențele din alte limbi. În limbile neolatine occidentale au păstrat mai mult înțelesul de
“cetățean activ ”1.
Normal este ca o ființă umană să aparțină unei societăți, unui stat, deoarece omul nu
poate supraviețui decât în cadrul social constituit sub formă de stat. De asemenea, un stat nu
poate exista decât dacă are o populație stabilă, aș adar cele două instituții sunt strâns legate între
ele. Pentru a ajunge să analizăm termenul de cetățenie mai întâi trebuie să vorbim despre
populație ca parte componentă a cetățenilor.
Prin populație se înțelege totalitatea cetățenilor care se regăsesc pe teritoriul unui stat și
se supun regulilor acestuia (naționali, străini, apatrizi) având fiecare un regim juridic special
calității proprii, stabilit ă de statul care își exercită suveranitatea asupra acelui teritoriu. Este
vorba despre înpărtășirea unui s entiment comun de apartenență în cadrul unui grup, ideea
fundamentală fiind enunțată de principiul naționalității efective2.
Populația statului a fost definită, în sens larg, ca fiind totalitatea persoanelor care trăiesc
pe teritoriul statului, indiferent de cetățenie. Potrivit unei opinii din doctrina dreptului
constitu țional, indiferent de sensul dat noțiunii de populație, ceea ce este definitoriu pentru
1 B. B. Berceanu, Cetățenia, Monografie juridică , Editura All Back, București 1999, pp. 2 -3.
2 M. Floroiu, Concepte de drept international public , Editura didactică și pedagogică R.A București, 2013, p. 59.
2
aceasta din punct de vedere al dreptului constitutional este elementul cetățeniei1. Dacă acceptăm
sensul larg al acestei definiții, se înțelege că populația unui stat cuprinde toți indivizii care trăiesc
pe teritoriul său. Din punct de vedere juridic, această definire prezintă însă un dublu
inconvenient. Pe de o parte, este prea largă pentru a include și străinii domiciliați într -un stat, dar
care nu au renunțat la cetățenia de origine și care nu pot fi considerați ca “elemente constitutive”
ale statului, iar, pe de altă parte, exclude cetățenii proprii, instalați în alte țări, dar care continua
să partici ple la viața politică a statului de origine. Deci, populația, ca element constitutiv al
statului, cuprinde masa indivizilor legați de stat prin cetățenie. Ea cuprinde totalitatea cetățenilor
unui stat din care majoritatea lor covârșitoare locuiesc pe terit oriul acelui stat, dar o parte dintre
ei se află în alte state. Alături de cetățenii proprii, pe teritoriul unui stat se pot afla și străini, fie
pe o bază, în general permanent precum cetățeni ai altor state, apatrizi, refugiați, fie în mod
temporar precu m turiști, oameni de afaceri etc2.
Cetățenia implică o formație politică autonomă, un număr de persoane fizice determinate,
dreptul acestora de a beneficia de ordinea de drept a acelei formații – drepturi fundamentale, și de
a participa, cât mai direct, la constituirea acestei ordini, la activitatea de stat – drepturi politice,
cum și obligația ce corespunde acestui drept, soldul acestora, principial pozitiv, fii nd susceptibil
de fluctuații te mporare, o conștiință colectivă, o prezumție de atașament afectiv la societatea
creatoare de stat, conștiință care justifică existența statului și apartenența la el, constituirea și
menținerea lui, egalitatea principială a cetățenilor în fața ordinii de drept, superioritatea
principială a condiției cetățenilor în raport cu străinii, o superioritate relativă și limitată.
Cetățenia e așadar și drept și obligație și egalitate și inegalitate și necesitate și aspirație și unitate
și pluralitate3.
Legătura dintre cetățean și statul de origine, oriunde s -ar afla acesta este dec isă prin
intermediul dreptului international, de asemenea, bipatridia și apatridia, sunt și ele reglementate
prin documente internaționale, arătându -se astfel importanța acesteia pentru comunitatea
europeană și ordinea juridică internațională.
În doctrină s-a pus în discuție dacă persoana fizică are calitatea de subiect al dreptului
internațional. S -a concluzionat că acesta este doar un “beneficiar mediat” al unor norme și nu
1 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice , Editura Lumina Lex, București, 2001, p. 344.
2 R.M. -Besteliu, Drept Internațional, Introducere în dreptul Internațional Public (citat în continuare Drept
Internațional…(3) , Editura All, București, 1999, p. 147.
3 B. B. Berceanu, op.cit., pp. 55 -56.
3
subiect activ creator și destinatar al normelor de drept internațional1. Noi îmbrățișăm această
concluzie deoarece, persoana fizică nu ar putea merge în fața unor instanțe internaționale dacă
statul a cărui cetățean este nu ar fi parte a reglementărilor ce se consideră a fi încălcate.
Cetățenia exprimă apartenența unei persoane la statul respectiv, fiind păstrată și
prelungită oriunde s -ar găsi cetățeanul. Cetățenia este un drept al persoanei, nimeni neputând fi
deposedat în mod arbitrar de cetățenia sa. Discriminarea între cetățeni, indiferent de modul de
dobândire, nu este permisa2.
Legătura dintre cetățean și stat există încă de pe vremea dreptului roman, dar Revoluția
franceză din perioada 1789 – 1799, va perfecționa noțiunea de cetățenie prin Adunarea Națională
cu drepturi constituante ce a emis Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului în augus t 1789.
Acest document a inspira t un număr mare de texte similare în diferite țări, fiind prezentă în
Convenția Europeană a Drepturilor Omului semnată la Roma în 4 noiembrie 1950.
Definirea cetățeniei este un prim pas în abordarea ac estei problematici, mulți autori au
definit acest termen din prismă personală, cu toate acestea, trăsăturile definitorii ale cetățeniei
sunt regăsite în toate aceste definiții. Unele probleme cu privire la populație fac obiectul
cooperării internaționale s pre exemplu drepturile omului, protecția diplomatică și consulară,
apatridia și biapatridia, regimul juridic al străinilor și situația refugiaților.
În perspectivă subiectivă, cetățenia exprimă calitatea juridică a unei persoane fizice, a
unui om, de a fi element, membru a unui stat calitate din care derivă celelalte drepturi
constituționale. În perspectivă obiectivă, cetățenia exprimă, în mod corespunzător, raportul
juridic fundamental dintre individ și stat – statului revenindu -i dreptul și obligația de a îl face pe
individ participant activ la propria sa menținere și dezvoltare și de a îl cointeresa să rămână un
astfel de participant3.
Cetățenia reprezintă legătura politică și juridică permanentă între un cetățean și un stat,
din care rezultă drepturile și obligațiile fiecăruia, fiind extinsă și în afara teritoriului unui stat,
datorită caracterului său permanent și indisolubil4.
Un fenomen specific regiunilor federale din Europa de Est a fost reprezentat de diferitele
categorii de cetățenii/naționalități . Uniunea Sovietică, Iugoslavia și Cehoslovacia. În momentul
1 Pentru o analiză a acestei problematici a se vedea R.M. Besteliu, Drept Internațional …(3) , pp. 143 -146.
2 A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional Public, Sinteze, Editia 8, Editura C H Beck, București 2015, p. 147.
3 B.B. Berceanu, op. cit. , p. 54.
4 M. Floroiu, op. cit. , p. 59.
4
înființării Federației Cehoslovace, în 1969, cetățeniile/naționalitățile cehe și slovace au fost
introduse paralel cu cea cehoslovacă, care inițial fusese singura naționalitate1.
Raportul de cetă țenie este permanent în timp, apărând odată cu nașterea omului și, în
principiu, dispărând odată cu dispariția fizică a acestuia și nelimitat în spațiu, el subzistând
oriunde s -ar găsi o persoană, în statul de origine, pe teritoriul altui stat, pe mare, în aer, sau
cosmos2.
Important de menționat este și faptul că, un stat este obligat să trateze cetățenii străini
care locuiesc în interiorul teritoriul său în conformitate cu standardul normal al națiunilor
civilizate. Această obligație implică un drept univ ersal deținut de toți indivizii dintr -un anumit
teritoriu în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale. Este foarte important ca aceste
drepturi să fie respectate indiferent dacă vorbim de proprii cetățeni sau nu. Obligația de a
respecta aceste drepturi nu depinde de reciprocitate între două sau mai multe state3.
Așadar, prin cetățenie se determină poziția pe care o are o persoană în cadrul societății în
care este integrat, participând la viața socială, juridică și politică. Dar, așa cum am menționat
anterior, cetățenia este importantă și atunci când persoana se află în afara țării de origine,
deoarece cetățenia constituie un raport în timp și în spațiu; odată devenit cetățean, el rămâne în
această poziție oriunde s -ar afla. Protecția diploma tică ce poate să i se acorde unui cetățean este,
de asemenea, extrem de importantă4.
În România, instituția cetățeniei este reglementată de legea numărul 21/1991 privind
cetățenia română cu modificările și completările ulterioare.
Cetățenia – instituție a dreptului internațional
1 Legea nr. 165/1968 privind stabilirea unei distincții formale între naționalitatea (federală) cehoslovacă și cea a
fiecăreia dintre cele două republici care formează Federația a deschis calea pentru adoptarea de către cele două
republici a propriilor legi privind cetățenia respectiv Legea nr. 206 / 68 al Consiliului național slovac și Legea nr.
39/69 a Consiliului Național ceh.
2 V. Crețu, Drept Internațional Public , Editura Fundației România de mâine, București 1999, p. 69.
3 A se vedea în acest sens: Diplomatic Protection and Individual Rights: A Complementary Approach , Volume 57,
online, January 2016, p. 8.
4 Pentru o detaliată perspectivă a protecției diplomatice a se vedea: J. R. Dugard, Special Rapporteur, First report on
diplomatic protection, Diplom atic Protection , Agenda item 6, Document A/CN.4/506 and Add. 1, 7 March and 20
April 2000 .
5
„Orice om are dreptul la cetățenie” și „nimeni nu poate fi lipsit, în mod arbitrar, de
cetățenia sa, nici de dreptul de a -și schimba cetățenia”1. O definiție a cetățeniei o regăsim în
Cauza Nottebohm2 dată de Curtea Internațională de Justiție ce menționează că cetățenia este “o
legătură juridică având la bază un fapt social de atașament, o legătură reală de existență, interese
și sentimente, alături de existența unor drepturi și obligații reciproce”.
Reglementarea internațională a problematicii cetățeniei a avut un impact major pentru
comunitatea internațională, statele semnatare ale documentelor internaționale fiind astfel obligate
să respecte aceste reglementări, preocupandu -se în mod constant de resp ectarea principiilor
fundamentale ale omului și ale cetățeanului.
Meritul legiferării la nivel internațional rezidă din impactul pe care îl produce această
opera de normativizare la nivel mondial, ea servind ca promotor eficient la nivelul întregii
comunit ăți internaționale, când statele sunt obligate sau în orice mod influențate, să includă în
legislația lor principii nou formate la acest nivel, cu caracter progresist, care au ca scop să
conducă aceste reglementări în direcția nediscriminării și a îmbogăți rii conținutului drepturilor
omului, a umanizării reglementării din domeniul cetățeniei3.
Chiar dacă problema cetățeniei este reglementată de legislația internă, ea privește direct
ordinea internațională. Suveranitatea statului în determinarea resortisanți lor săi nu înseamnă,
desigur, absența tuturor constrângerilor raționale. Competența legislativă a statului cu privire la
naționalitate nu este absolută. Diferitele autorități care au stabilit principiul libertății statului au
afirmat de asemenea existența unor limite pentru această libertate4.
1 Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 15.
2 Nottebohm era un cetățean german care își avea reședința de mai mulți zeci de ani în Guatemala. Imediat după
începerea celei de -a doua conflagrații mondiale, acesta a primit cetățenia statului Lichtenstein, un stat cu care nu
avusese decât contacte margin ale. Ulterior, Guatemala a continuat să îl trateze ca fiind străin de statul german în
acest fel determinându -l să caute protecție diplomatică din partea micuțului stat, Lichtenstein. Acesta din urmă a
adus în fața Curții Internaționale de Justiție o cauză în care problema principală era dreptul său de a urmări și cere
remedii internaționale. Curtea a subliniat că cetățenia este un subiect pe care fiecare stat și -l stabilește în cadrul
orânduirii sale interne prin legile sale. Totuși, acolo unde statul urmă rește să exercite protecția diplomatică asupra
cetățenilor săi, problema cetățeniei capătă aspecte internaționale. Ca urmare, instanța a fost obligată să revizuiască
cetățenia acordată lui Nottebohm cu ajutorul naturalizării, în dorința de a determina dacă conexiunea reală dintre
cetățeanul în cauză și statul Liechtenstein în perioada de dinainte, din timpul și după momentul naturalizării a fost
suficient de apropriată, preponderentă și efectivă în legătură cu orice contact care ar fi putut exista între el și orice alt
stat.
3 Liber Amicorum, Quo vadis, România? (un punct de vedere) , Editura Junimea, Iași, 2011, p. 19.
4 S-a hotărât că și în privința aspectelor care nu au fost reglementate de dreptul internațional, dreptul unui stat de a
își exercita puterea de apreciere poate fi restrâns de obligațiile pe care le -ar fi putut avea față de alte state, astfel
încât competen ța sa să fie limitată de normele dreptului international. Comentariul la articolul 2 al proiectului de
convenție privind cetățenia din 1929, elaborat de Școala de drept Harvard, afirmă că puterea unui stat de a -și conferă
cetățenia nu ar fi nelimitată.
6
Dreptul internațional reglementează, în domeniul cetățeniei, opozabilitatea cetățeniei
dintre state, având în vedere faptul că acordarea cetățeniei unui anumit stat este o chestiune ce
ține de dreptul intern.
Așa cum am menționat anterior, cetățenia reprezintă apartenența unei persoane la un stat1,
legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Această
legătură implică integrarea persoanei în sânul colectivității statale respectiv e, fiind o legătură de
loialitate, determinată de afinități etnice, culturale, religioase. Cetățenia se referă la toți membrii
comunității statale respective, fără deosebire de origine etnică statul având obligația să -i
protejeze pe toți în egală măsură și să le asigure drepturile și libertățile implicate de statutul de
cetățean potivit reglementărilor constituționale din fiecare stat2.
Existența mai multor state, recunoașterea statelor între ele ca atare, posibilitatea
raporturilor dintre cetățenii unor st ate diferite, duc la două principii de drept international. Cel
dintâi, principiul ca statutul implicat de o cetățenie3 să fie recunoscut de toate statele, ceea ce
generează disciplina dreptului internațional privat, în care legi străine vin în concurență cu legea
autorității care judecă sau în concurență între ele. Al doilea principiu universal, formulat dar
neconcretizat, ca fiecare om să aibă o cetățenie și numai una, principiu menit pe de o parte să
înlăture situațiile de dublă cetățenie sau de apatridi e, deopotrivă de dăunătoare ordinii de drept
internaționale, iar pe de altă parte să asigure fiecărui om dreptulla condiția de cetățean, ceea ce
implică o oarecare unificare în reglementarea modului de dobândire și de pierdere a cetățeniei,
materie aparțin ând dreptului international public4.
Impactul normelor dreptului internațional în domeniul cetățeniei are o importanță
deosebită în cazurile de succesiune de stat, “naturalizarea colectivă” generează numeroase
probleme5. Funcția de drept internațional est e cel mult delimitată de competența statului
precedent de a reține anumite persoane ca resortisanți ai săi și de către statul succesor pentru a le
1 Cetățenia nu se confundă cu naționalitatea care definește apartenența la un anumit grup etnic.
2 D. Mazilu, Drept Internațional Public , Editura Lumina Lex, București, 2001, p. 273.
3 Cu condiția ca acea cetățenie să aibă la bază principiul efectivității ace steia. Pentru o analiză a principiului
naționalității efective a se vedea: Liber Amicorum, op. cit. , p. 41 și următoarele.
4 B. B. Berceanu, op. cit. , p. 62 -63.
5 Având în vedere numărul de persoane, uneori întreaga populație, afectată de schimbare. Comple xitatea și urgența
acestor probleme variază în funcție de natura schimbării teritoriale, transferul teritoriului, secesiunea, dizolvarea
unui stat sau unirea statelor, și modul prin care se realizeaza acesta fie pașnic sau nu. În aceste cazuri se pune
întrebarea dacă este posibil ca o autoritate internațională, sau cel puțin regulile la care fac obiectul statelor, să joace
un rol în alocarea persoanelor între diferitele state pentru a împiedica apatridia sau conflictele pozitive.
7
revendica ca fiind proprii1. Exemplul cel mai frecvent citat în acest sens este cazul Nottebohm, în
care Curt ea Internațională de Justiție a declarat că: un stat nu poate pretinde ca normele
referitoare la dobândirea cetățeniei pe care le -a stabilit astfel au dreptul la recunoașterea de către
un alt stat, cu excepția cazului în care acesta a acționat în conformit ate cu acest obiectiv general
de a face legătura juridică de cetățenie cu realitatea legăturii individuale cu statul care își asumă
apărarea cetățenilor prin mijloace de protecție față de alte state2. Concluzia necesară este că
funcția dreptului internațio nal cu privire la naționalitate este, în principiu, o funcție negativă.
Așadar, cetățenia reprezintă apartenența persoanei la un anumit stat, fiind păstrată și
prelungită oriunde s -ar afla cetățeanul. Cu toate că un stat nu poate să conteste altui stat dre ptul
de a stabili prin norme proprii regimul juridic al cetățeniei sale, acesta nu poate fi obligat să
recunoască sau să accepte consecințele unor asemenea reguli, dacă principii generale sau norme
de drept international sunt nerespectate.
În dreptul internațional statele s -au preocupat să reglementeze problemele legate de
cetățenie3, cu titlu de exempu menționăm Convenția privind statutul persoanelor fără
cetățenie din 1954, Convenția privind unele probleme referitoare la conflictul de legi în materie
de cetățenie de la Haga din 1930, Convenția asupra cetățeniei de la Montevideo din
1933, Convenția asupra cetățeniei femeii de la Montevideo din 1934, Convenția asupra cetățeniei
femeii măritate de la New York din 1958, Convenția asupra reducerii cazuri lor de pluralitate de
cetățenii și asupra obligațiilor militare în caz de pluralitate de cetățenii de la Strasbourg din 1963
dar și Convenția europeană asupra cetățeniei de la Strasbourg din 1997. Documentele mai sus
amintite reglementează în mod direct problema cetățeniei, dar în afara acestor documente, o altă
serie de reglementări internaționale au atins această problematică. Cu titlu de exempu
menționăm: Convenția asupra drepturilor politice ale femeii din 1952, Convenția asupra tuturor
1 Dreptul internațional nu poate prevedea ca astfel de persoane își schimbă cetățenia, fie în mod automat, fie prin
supunere. În timp ce, pe de o parte, impune restricții asupra categoriilor de persoane a căror cetățenie este
revendicată de statul succesor, pe de altă parte, datorit ă caracterului restrictiv al funcționării sale, dreptul
internațional "nu poate să dicteze statului precedent dacă este sau nu este obligată să mențină aceste persoane ca
resortisanți". Prin delimitarea competenței statelor de a -și acorda cetățenia cetățen ilor, dreptul internațional permite"
un anumit control al atribuțiilor exorbitante ale statelor de naționalitate, prin privarea lor de o mare parte a efectului
lor internațional .
2Document: – A/CN.4/467, First report on State succession and its impact on th e nationality of natural and legal
persons, by Mr. Vaclav Mikulka, Special Rapporteur Topic: Succession of States with respect to
nationality/Nationality in relation to the succession of States Extract from the Yearbook of the International Law
Commission: – 1995, vol. II(1); Downloaded from the web site of the International Law Commission
(http://www.un.org/law/ilc/index.htm ). ,p.168.
3 Pentru o amănunțită analiză a se vedea: B. B. Berceanu, op. cit. , pp. 228 – 238.
8
formelor de discriminare față de femei din 1979, Convenția privind consimțământul la căsătorie,
vârsta minimă pentru căsătorie din 1968 precum și cele două Pacte internaționale privind
drepturile civile și politice și drepturile economice, sociale și politice.
Societa tea internațională s -a preocupat și continua să se preocupe și de reglementarea
apatridiei și de reducere a acesteia. La nivel mondial numărul apatrizilor este mare, iar această
problemă trebuie să fie rezolvată cât mai curând posibil, având în vedere că a ceste persoane au
nevoie de o protectie a unui stat, protecție care să cuprindă toate aspectele nu numai cele
referitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Trebuie să conștientizăm și faptul că dreptul internațional nu poate remedia în mod direct
deficiențele legislației interne a statelor, adică nu poate înlocui legislația internă care să indice
cine sunt și cine nu sunt cetățeni ai unui stat. Nu există îndoială că, Curtea Internațională de
Justiție îl consideră că Nottebohm este un cetățean al Liech tensteinului, în conformitate cu legea
internă a țării respective cu toate acestea, principiul efectivității acestei cetățenii nu există. Prin
urmare, funcția dreptului internațional este, în primul rând, să delimiteze competența statelor sau,
cu alte cuvi nte, să elimine, în ceea ce privește statele terțe, consecințele abuzive exercitate de un
stat asupra competenței sale legislative în ceea ce privește cetățenia.
Având în vedere mențiunile Curții Inter -Americane pentru Drepturile Omului, în timp ce
conferi rea și reglementarea cetățeniei intră în jurisdicția statului, acest principiu este limitat de
cerințele impuse de dreptul internațional pentru protecția drepturilor omului. Problema principală
în acest caz nu este dacă statul își exercită puterea discreți onară în sfera competenței sale
teritoriale sau personale, ci dacă o face în conformitate cu obligațiile sale internaționale în
domeniul drepturilor omului. Cu toate acestea, normele internaționale nu afectează validitatea
legislației naționale și eficacit atea ei în cadrul statului.
În cuprinsul prezentei lucrări vom aduce în discuție reglementările internaționale și cum
acestea sunt sau nu aplicate în practică, problemele apărute precum și posibile rezolvări.
Importanța cetățeniei și conflictele de cetăț enii
Fără o cetățenie, individual nu ar avea o protecție din partea unui stat, așadar cetățenia
este un element foarte important atât pentru individ cât și pentru statul a cărui cetățean este.
9
Pe teritoriul unui stat se pot afla proprii cetățeni dar și cetățeni străini dar și apatrizi, în
mod permanent sau temporar, ei având un regim juridic diferit de cel al cetățenilor. Aceste
regimuri juridice sunt determinate în temeiul jurisdicției teritori ale a statului, cu respectarea unor
principii generale: regimul juridic al cetățenilor proprii să nu aducă atingeri grave drepturilor
fundamentale ale omului, regimul străinilor să nu aducă prejudicii acestora sau statului lor de
origine. Un alt aspect str âns legat de problematica populației este protecția diplomatică, adică
regimul cetățenilor statului aflați pe teritoriul altor state1.
Menționăm și faptul că hotărârea Curții Internaționale de Justiție în cazul Nottebohm a
fost criticată pentru că nu a fur nizat niciun criteriu prin care să se stabilească efectivitatea
legăturii unui individ cu un stat. S -a afirmat, în special, că Curtea a transferat cerința unei
legături efective din contextul dublei cetățenii într -o situație care implică doar o singură cet ățenie
și că nu ar trebui să se considere că o persoană care avea doar o singură cetățenie nu are dreptul
să se bazeze pe protecție împotriva unui alt stat, deoarece nu ar avea o legătură efectivă cu statul
de cetățenie, ci numai cu un stat terț. Comisia d e conciliere italiano -americană, în cazul lui
Flegenheimer, în 1958, a mers mai departe și a spus că nu era în puterea sa să respingă efectele,
la nivel international, unei cetățenii conferite de un stat, chiar fără sprijinul principiului
efectivității, cu excepția cazurilor de fraudă, neglijență sau erori grave2.
Aducem în discuție și faptul că cetățenia interesează conflictul de legi , deoarece este
punctul de legătură a normei conflictuale referitor la starea și capacitatea persoanei fizice. Există
o legătură între condiția juridică a străinului și conflictul de legi, deoarece numai în măsura în
care străinului i se acordă un anumit volum de drepturi poate apărea conflictul de legi asupra
legii după care aceste drepturi se exercită3.
Cetățenia reprezin tă cea mai importantă condiție, fără îndeplinirea căreia statul protector
nu-și poate legitima interesul și nici calitatea de a face demersuri – „prima și cea mai importantă
regulă”. Singura bază juridică care autorizează un stat să ceară de la altul îndep linirea unei
conduite prescrise de dreptul internațional cu privire la persoane este legătura de cetățenie.
1 B. S. Guțan, L. M. Crăciunean, Drept international Public , Ediția a 2 -a, Editura Hamangiu, 2014, p. 97.
2 Astfel, articolul 84 din Tratatul de la Versailles a afirmat că “cetățenii germani care au reședința obișnuită pe
oricare dintre teritori ile recunoscute ca făcând parte din statul cehoslovac vor obține ipso facto cetățenia ceho –
slovacă…”. Dar, așa cum s e subliniază adesea, ” deși reședința obișnuită este testul cel mai satisfăcător pentru a
determina competența statului succesor de a -și im presiona naționalitatea asupra unor persoane anume, nu se poate
afirma cu siguranță că este singurul test admis în dreptul internațional “ .
3 În legătură cu interdependența condiției juridice a străinului și conflictul de legi, se vedea I. P. Filipescu, Drept
Internațional Privat , Editura „Actami”, București, 1999, p. 216.
10
Protecția diplomatică reprezintă cea mai importantă consecință a cetățeniei individului. Cu
excepția unor circumstanțe speciale, statul nu poate să acorde protecție sau să susțină plângerea
unui individ care nu posedă cetățenia sa, legătura de cetățenie fiind condiția esențială a protecției
diplomatice. Persoana fizică sau juridică trebuie să aibă cetățenia, respectiv, naționalitatea
statului care exe rcită protecția, începând din momentul când ea a făcut obiectul actului ilicit și
până în cel în care se exercită protecția. Practica anuală a protecției diplomatice este complicată
de faptul că, în timp ce protecția diplomatică constituie o chestiune de d rept internațional,
cetățenia intră în competența dreptului național. Această implicație internațională face ca legile
statului referitoare la cetățenie să fie în concordanță cu principiile și normele dreptului
internațional, adică statul nu are dreptul ab solut de a determina cetățenia persoanei fizice.
Instituția cetățeniei, în reglementarea sa actuală nu mai este o instituție care să aparțină în
exclusivitate dreptului constituțional al statului național. În aceeași ordine de idei, este
menționată argumen tația că cetățenia servește drept obiect de studiu pentru mai multe discipline
juridice, cum ar fi: dreptul internațional public și privat, dreptul familiei, dreptul civil etc. Pentru
a concilia această divergență, și anume cetățenia ca act național să pro ducă efectul internațional
al protecției diplomatice, Curtea Internațională de Justiție a aplicat teoria cetățeniei efective,
făcând apel la factori extra -legali1. De aceea, John R. Dugard remarcă faptul că normal ar fi să
existe o legătură „efectivă sau o riginală” între individ și statul de naționalitate, nu numai acolo
unde individul posedă o singură cetățenie, dar și în cazul dublei cetățenii ori pluricetățeniei2.
Situația juridică specială a persoanei fizice este reprezentată de cetățenie, situație ce
rezultă din apartenența acelei persoane la un anumit stat, conferindu -i deplinătatea existenței și
exercițiul drepturilor și obligațiilor prevăzute de Constituția și legile statului respectiv3.
O consecință a legislațiilor naționale ale statelor prin necoor donare între acestea privind
problematica cetățeniei a dus la dubla sau multipla cetățenie. Din cauza diversității criteriilor ce
1 S-a spus că legătura de cetățenie trebuie să fie reală și efectivă. Curtea Internațională de Justiție a respins astfel în
cauza Nottebohm prin decizia din 1955 plângerea statului Liec htenstein, hotărând că acordarea cetățeniei de către un
stat unei persoane nu este suficientă pentru ca acea persoană să obțină protecția acestui stat în fața Curții. În cele din
urmă contactele lui Nottebohm cu statul Liechtenstein au fost atât de margina le, încât au încălcat standardul normal
de conexiune. Aserțiunile Liechtensteinului de protecție diplomatică au fost considerate invalide în aceste
circumstanțe. În această cauză recunoașterea internațională a fost căutată pentru o cetățenie pentru care nu a existat o
reală conexiune între individ și statul în cauză.
2 Revista Universul Juridic , numărul 10, D. Mazilu, Rolul Cetățeniei – Condiție general a protecției diplomatice,
octombrie 2015 , p. 65.
3 D. Ș. Paraschiv, R. G. Paraschiv, G. Paraschiv, Drept internațional public , Editura Pro Universitaria, București,
2014, p. 59.
11
stau la baza atribuirii sau retragerii se ajunge ca o persoană să aibă în același timp, două sau mai
multe cetățenii iar unele persoane nicio cetățenie. În cazurile de dublă cetățenie nu se pun
probleme mari. Situația este mult diferită în cazul cedării de teritorii unde este posibil ca
populației să i se impună cetățenia statului succesor sau li se acordă cetățenia ca principiu, dar se
recunoaște un drept de opțiune pentru cei care rămân pe teritoriul cedat și, de obicei, statele în
cauză încheie acorduri pentru soluționarea cazurilor de dublă cetățenie. Dubla cetățenie
practicată în cazul unei minorități naționale comasată masiv într-o zonă de frontieră, poate
conduce la campanii de obținere a autonomiei, de secesiuni și de rupere din teritoriul statului
respectiv1.
Prin rapoartele cu privire la responsabilitatea statală prezentate de către Raportorul
Special al Comisiei de Drept Internațional, F.V. Garcia Amador a fost adoptat principiul
cetățeniei efective. Articolul 21 aliniatul 4 al celui de -al treilea raport cu privire la răspunderea
statelor prevede că „în caz de dublă cetățenie sau pluricetățenie dreptul de a înainta o recl amație
îi aparține doar statului cu care străinul are cele mai strânse sau reale legături juridice sau de altă
natură”.
O altă situație ce poate apărea în practică este reprezentată de apatridie2, iar Convenția
europeană asupra cetățeniei , menționează, încă de la început, ca unul dintre scopurile ei este
evitarea, pe cât posibil, a cazurilor de apatridie și reafirmă ideea că „fiecare persoană are dreptul
la o cetățenie”. Această reglementare a atras consecința reglementării potrivit căreia un stat nu
poate retrage cetățenia cetățenilor săi decât în anumite situații.
Cetățenia este extrem de importantă deoarece ea reglementează statutul unei persoane
oriunde aceasta se află, drepturile și obligațiile pe care le are în societate sunt indisolu bil legate
de calitatea de cetățean al unui anumit stat. Îm brățisăm principiul efectivității cetățeniei
considerând că fără acesta instituția cetățeniei și -ar pierde din scopul ei, spre exemplu l egislația
României privind cetățenia permite doar cetățenilor români să ocupe funcții publice civile și
militare3.
1 A se vedea în acest sens situația Kurdistanului Irakian, cel mai recent teritoriu în care a apărut această situație.
2 Un apatrid, nu se bucură decât de unele drepturi ce sunt legat e de existența ființei umane, dar în nici un caz, de
drepturile politice care țin de guvernarea societății la a cărei constituire participă și, prin aceasta, se află într -o stare
de inferioritate.
3 A se vedea în acest sens art. 2 din legea nr. 21/1991 pri vind cetățenia română cu modificările și completările
ulterioare.
12
Necesitatea respectării normelor de Jus Cogens în reglementările privitoare la
cetățenie
Caracterul imperativ al principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional
este determinat, în primul rând de valorile pe care le apără. Tocmai de aceea, jus cogens , a
prezentat și prezintă un interes deosebit în dezbaterile internaționale, inclusiv în deliberările
Comisiei de Drept Internațional a Națiunilor Unite, precum și în cercetările efectuate de cei mai
reputați specialiști în materie1.
Conceptul de jus cogens , ca normă imperativă a dreptului international, pe care statele și
celelalt e entități ce formează societatea internațională nu o pot ignora, nu este menționat în
articolul 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție, datorită faptului că este un concept nou,
încă necunoscut în momentul redactării Statutului. Conceptul a fo st, însă, consacrat, de
Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor internaționale. Astfel, jus cogens definește
norma juridică fundamentală, imperativă, de la care statele nu pot deroga, fiind o garanție a
protecției ordinii publice internaționale. A cesta este compus din elemente normative superioare,
care dau naștere unei ierarhii a normelor internaționale. Pentru a putea fi incluse în această
categrie, normele juridice trebuie să fie unanim acceptate și recunoscute ca atare de către
comunitatea inte rnațională, pentru a se putea impune ulterior, indiferent de acordul statelor2.
Cele mai importante valori ale societății internaționale sunt protejate prin normele
imperative ale dreptului international. Protejarea valorilor se realizează prin respectarea
principiilor și normelor internaționale. Normele imperative au caracter juridic făcând parte din
dreptul international reglementând raporturile dintre state și alte subiecte ale acestuia. Cât
privesc izvoarele normelor imperative, acestea sunt reprezentat e atât de tratate multilaterale
generale cât și cutuma, ele având un caracter universal.
În Convenția de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor normele imperative sunt
denumite ca norme acceptate și recunoscute de comunitatea internațională a state lor în
ansamblul său, ca norme de la care nu este permisa, nicio derogare și care nu pot fi modificate
decât printr -o normă a dreptului international general având același caracter3. De asemenea,
1 D. Mazilu, op. cit. , p. 234.
2 M. Floroiu, op. cit. , p. 14.
3 Aurel Preda -Mătăsaru, Tratat de drept internațional Public , Editura Lumina Lex, București 2002, p. 62.
13
Convenția de la Viena prevede că în cazul diferendelor cu pr ivire la normele imperative,
competentă este Curtea Internațională de Justiție.
Unul din principiile generale ce guvernează instituția cetățeniei este cel potrivit căruia
cetățenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu a fost formulat de Curtea
Permanentă de Justiție Internațională în cauza Decretele cu privire la cetățenie, din Maroc și
Tunisia. Curtea, căreia i se solicitase de către Consiliul Ligii Națiunilor să dea aviz consultativ în
această problemă, a statuat: “(…) întrebarea dac ă o anumită problemă este sau nu, în mod
exclusiv, în competența statulu i, este esențialmente o problem ă relativă, care depinde de
evoluțiile și dezvoltarea relațiilor internaționale. Astfel, în actualul stadiu al dreptului
international, problemele legate de cetățenie sunt, în opinia Curții, în principiu, în domeniul
rezervat”. Statul are, asadar, puterea discreționară în această privință, atât în ceea ce privește
reglementarea cetățeniei, cât și în privința acordării sau pierderii cetățeniei. Cu toate ace stea, pot
exista anumite limite, impuse de dreptul internațional, nu în privința stabilirii conținutului
normativ al noțiunii de cetățenie, ci în cea a opozabilității acesteia altor state: “dacă alte state,
subiecte de drept internaț ional, nu pot contesta unui alt subiect de drept internațional dreptul de a
stabili legi și reguli proprii privind cetățenia, ele nu sunt însă obligate de a recunoaște și accepta
consecințele unor asemenea reguli”. Atunci când prin aceste reguli sau prin aplicarea lor sunt
încăl cate principiile dreptului internațional, efectele exercitării jurisdicției statului în materie de
cetățenie pot fi respinse, celelalte state, în virtutea criteriului efectivității cetățeniei: ”un stat nu
poate pretinde ca regulile astfel stabilite de el s ă fie recunoscute de un alt stat, decât dacă acestea
sunt conforme cu scopul general de a face să concorde legătura juridică a cetățeniei cu legătura
efectivă a individului cu statul respectiv”1. Așadar, nu sunt opozabile conform dreptului
internațional ac ele situații de cetățenie fictivă, acordată unor persoane care nu au nicio legătură
efectivă cu statul respectiv și nici eventualele reglementări ale cetățeniei bazate pe discriminări
de orice fel cum ar fi din raționamente rasiale, entice, religioase sau de altă natură.
Convențiile internaționale încheiate cu privire la cetățenie precum și jurisprudența Curții
Internaționale de Justiție ne arată că problematica cetățeniei este inclusă ca normă imperativă a
dreptului internațional.
1 R. M. Beșteliu, Drept Internațional, Introducere în dreptul internațional public (citat în continuare Drept
internațional … (1) , Editura All Educational, București, 1997, p. 149.
14
Declarația Drepturilor om ului și a cetățeanului, încă din preambulul ei, menționează că
„Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea Nationala, considerând că ignorarea,
uitarea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirilor populare și al e
corupției guvernelor, au decis să expună, într -o declarație solemnă, drepturile naturale,
inalienabile și sacre ale omului, astfel încât această declarație să le amintească fără încetare
drepturile si îndatoririle lor; astfel încât actele puterii legisla tive și cele ale puterii executive,
putând fi oricând comparate cu scopul oricarei instituții politice, să fie prin urmare mai
respectate; astfel încât cererile cetățenilor, fondate de acum înainte pe principii simple și
incontestabile, să se fondeze pe re spectarea Constituției și a fericirii tuturor. În consecință,
Adunarea Națională recunoaște și declară, în prezența și sub auspiciile Fiintei Supreme,
drepturile următoare ale omului și cetățeanului.1”
Mai mult decât atât, toate reglementările internaționale în materie de cetățenie nu permit
derogarea de la dreptul internațional imperativ. Rezervele sunt premise dar în anumite limite și
clar stabilite în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, principiile fundamentale ale drepturilor
omului și ale cetățeanului au caracter imperativ în ordinea juridică internațională. Așadar fără o
respectare strictă a normelor de jus cogens în reglementările privitoare la cetățenie nu am avea
un stâlp de protecție la nivel internațional și toată ordinea juridică internațională ar dispărea.
Fiecare stat este format din cetățeni, astfel nici statul nu poate exista fără cetățeni așadar
reglementarea acestei problematici prin norme de jus cogens este necesară pentru comunitatea
internațională.
1 Preambulul Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului.
15
Capitolul I – Convenția Europeană cu privire la cetățenie și cetățenia Uniunii
Europene
1.1. Convenția Europeană cu privire la Cetățenie
Importanța reglementării la nivel european manifestată de state precum și la reducerea
cazurilor de pluralitate de cetățenii și a apatridiei, a condus la apariția Convenției Europene cu
privire la cetățenie.
Acest document semnat de către Consiliul Europei și celelalte state semnatare este o
dovadă a interesului manifestat la nivel european acestei problematici, precum și necesitatea de a
promova cooperarea internațională între autoritățile naționale ale statelor semnatare responsabile
de problemele cetățeniei.
Scopul adoptării, de către statele membre ale Consiliului Europei și de către celelalte
state semnatare, este canalizat, așa cum se precizează în preambulul său, spre rezolvarea mai
multor probleme precum evitarea discriminării în problemele relative la cetățenie, evitarea
cazurilor de apatridie, găsirea soluțiilor corespunzăt oare consecințelor pluralității de cetățenii –
precum ar fi, rezolvarea problemei stagiului militar obligatoriu în cazul resortisanților care
posedă mai multe cetățenii, problema drepturilor și a îndatoririlor resortisanților deținători ai mai
multor cetăț enii – cooperarea internațională efectivă între autoritățile naționale responsabile de
problemele în materie de cetățenie. Toate aceste obiective trebuie realizate prin prisma
16
principiului potrivit căruia “în problema cetățeniei trebuie avute în vedere atâ t interesele legitime
ale statului cât și cele ale indivizilor”1.
Încă de la începutul Convenției se definesc termeni precum cetățenie, pluralitate de
cetățenii, copil și drept intern, pentru a nu exista nici un fel de diferențiere în interpretarea
acestor termeni.
În cadrul Convenției Europene cu privire la cetățenie, termenul de cetățenie înseamnă
legatura juridicã dintre o persoana, menționându -se foarte clar că nu se referă la originea etnică a
persoanei. Termenul de copil, folosit în cuprinsul Convenției, are în vedere persoana până la
vârsta de 18 ani, făcând excep ție situația în care vârsta majoratului este împlinită mai înainte în
baza dreptului care îi este aplicabil. De asemenea, referirile ce se fac la termenul de drept intern
în cuprinsul acestui document, are în vedere toate tipurile de dispoziții enunțate în cadrul
sistemului juridic național, în special Constituția, legile, reglementările, decretele, jurisprudența,
regulile cutumiare și practica, precum și regulile ce decurg din instrumentele internaționale
obligatorii2.
De as emenea, Convenția stabilește pri ncipiile ce trebuiesc urmărite de către fiecare stat
parte la Convenție și anume, fiecare persoană are dreptul la o cetățenie, evitarea apatridiei,
nimeni nu poate fi, în mod arbitrar, privat de cetățenia sa precum și faptul că nici căsătoria, nici
desface rea căsătoriei între un cetățean al unui stat parte și un străin, nici schimbarea cetățeniei
unuia dintre soți în timpul căsătoriei nu pot avea efect de plin drept asupra cetățeniei celuilalt soț.
Principiul nediscriminării joacă un rol esential și în pro blematica cetățeniei, acesta este
menționat și în cadrul Convenției cu privire la cetățenie, cerând statelor ca în reglementările
interne să nu fie incluse practici care să constituie o discriminare bazată pe sex, religie, rasa,
culoare sau originea națion ală ori etnică.
Astfel, o lege de obținere a cetățeniei bazată pe criterii de discriminare rasială, religioasă
sau politică, ori prin încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului, va putea fi considerată
ilicită din punct de vedere al regulilor de dre pt internațional și neopozabilă altor state, după cum
acordarea în mod abuziv a cetățeniei de complezență, fictivă, unor indivizi care nu au o legătură
efectivă cu statul respectiv, este considerată, potrivit unei hotărâri a Curții Internaționale de
1 B. S. Guțan, L. M. Crăciunean, op. cit. , pp. 98 – 99.
2 A se vedea in acest sens capitolul 1, art. 2 din Conventia Europeana cu privire la Cetatenie din 6 noiembrie 1997.
17
Justiț ie dată într -o speță celebră1 ca încălcând un principiu fundamental în materie de cetățenie
respective cel al efectivității acesteia2.
Convenția aduce în discuție și dobândirea cetățeniei, menționându -se că aceasta se
dobândește de plin drept a de către co pii, în cazul în care unul dintre părinți are în momentul
nașterii acestor copii cetățenia acestui stat parte, sub rezerva excepțiilor care pot fi prevăzute în
dreptul intern pentru copii născuți în străinătate. Cu privire la copii a căror filiație este st abilită
prin recunoaștere, prin hotărâre judecătorească sau printr -o procedură similară, fiecare stat parte
poate să prevadă că acel copil dobândește cetățenia sa conform procedurii determinate de dreptul
sau intern; nou -nascuții găsiți pe teritoriul său s au, care altfel ar fi apatrizi.
O altă situație, reglemenată prin Convenție, este cea referitoare la dobândirea cetateniei
de către copii născuți pe teritoriul unui stat semnatar, care nu dobândesc la naștere o alta
cetățenie. Această cetățenie trebuind a fi acordată de plin drept, la naște re; sau ulterior, copiilor
care au rămas apatrizi, prin cerere adresată, conform modalităților prevăzute de dreptul intern al
statului parte, autorității competente de către copilul respectiv sau în numele sau. Aceasta c erere
poate fi condiționată de domiciliul legal și obișnuit pe teritoriul sau într -o perioada ce nu
depășește 5 ani.
O ală obligație a statelor Consiliului Europei și a celorlalte state semnatare ale Convenției
este cea cu privire la reglementarea, în drep tul sau intern, pentru persoanele care domiciliază în
mod legal și obișnuit pe teritoriul sau, posibilitatea unei naturalizari, impunându -se o limită
maximă de 10 ani ce o pot adopta statele, ca și perioadă de domiciliu în vederea naturalizării.
De asemene a, Convenția vorbește și despre alte persoane față de care ar trebui să se
faciliteze obținerea cetățeniei3.
Articolele 7 și 8 din Convenția Europeană cu privire la Cetățenie vorbesc despre
pierderea acesteia ce poate avea loc de plin drept sau la inițiat iva unui stat parte, binențeles,
1 Cazul Nottebohm din 1955.
2 V. Crețu, op. cit. , p. 70.
3 Art. 6 punctul 4 din Conventia Europeana cu privire la Cetatenie din 6 noiembrie 1997, menționează faptul că:
.”Fiecare stat parte trebuie să faciliteze în dreptul sau intern dobândirea cetățeniei sale de către următoarele
persoane: a) sotii cetățenilor s ăi; b) copiii unuia dintre cetățenii săi, care fac obiec tul excepției prevăzute la art. 6
paragraful 1 litera a); c) copii, în cazul în care unul dintre părinți dobândește sau a dobândit cetățenia sa; d) copiii
adoptați de unul dintre cetățenii săi; e) persoanele născute pe teritoriul său și care domiciliază ac olo în mod legal și
obișnuit; f) persoanele care domiciliază pe teritoriul său în mod legal și obișnuit, într -o perioada care începe înaintea
vârstei de 18 ani, perioadă ce trebuie determinată de dreptul intern al statului parte în cauză; g) apatrizii și r efugiații
recunoscuți care domiciliazã în mod legal și obișnuit pe teritoriul sau”.
18
respectându -se excepțiile prevăzute1 precum și la inițiativa persoanei, în acest din urmă caz,
trebuind a fi respectată condiția ca persoana respectivă să nu devină apatridă. Cu toate acestea,
Convenția dă posibilitatea sta telor să prevadă în dreptul intern faptul ca doar cetățenii care
domiciliază în mod obișnuit în strãinătate pot renunța la cetățenia lor.
Capitolul patru al Convenției este consacrat procedurilor referitoare la cetățenie respectiv
examinarea, hotărârea, dr eptul la o cale de atac, cheltuieli administrative2. Cel de -al cincilea
capitol fiind consacrat pluralității de cetățenii.
Rezerva formulată de România asupra dispozițiior art. 17 paragraful 1, în sensul că:
“Cetățenii români cu domiciliul în România, car e mai au o altă cetățenie, se bucură pe teritoriul
României de aceleași drepturi și au aceleași obligații ca și ceilalți cetățeni români, în
conformitate cu prevederile Constituției României”.
Cât privește succesiunea statelor și cetățenia, Conven ția Europ eană cu privire la cetățenie
acodă o atenție sporită pentru a se evita apatridia. Convenția menționează obligația statelor de a
respecta principiile preeminenței dreptului, regulile în materie de drepturi ale omului și
principiile menționate în Convenție. În caz de succesiune a statelor, Convenția obligă statele să
țină seama de legatura reală și efectivă3 dintre persoana respectivă și stat, de domiciliul obișnuit
al persoanei respective în momentul succesiunii statelor, de voința persoanei respective și de
originea teritorială a persoanei respective atunci când se va pronunța asupra acordării sau
păstrării cetațeniei.
De asemenea, Convenția menționează posibilitatea statelor de a reglementa problemele
referitoare la cetățenie prin acord încheiat între ele și, dacă este cazul, în relațiile lor cu alte state
1 Convenția Europeană cu privire la Cetățenie prevede că: “Un stat parte nu poate să prevadã în dreptul său intern
pierderea cetățeniei sale de plin drept sau la inițiativa sa, cu excepția următoarelor cazuri: 1. a) dobândirea voluntară
a unei alte cetățenii; b) dobândirea cetățeniei statului parte ca urmare a unui comportament fraudulos, prin informații
false sau prin ascunderea unui fapt pertinent din partea solicitantului ; c) angajarea voluntara în forțe militare str ăine;
d) comportament care aduce un prejudiciu grav intereselor esențiale ale statului parte; e) absența oricărei legături
efective între statul parte și un cetățean care domiciliază în mod obișnuit în străinăt ate; f) atunci când s -a stabilit, pe
perioada minorității unui copil, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dreptul intern care antrenează
dobândirea de plin drept a cetățeniei statului parte; g) adoptarea unui copil atunci când acesta dobândește sau are
cetățenia străină a unuia sau a ambilor părinți adoptivi ai săi. 2. Un stat parte poate să prevadă pierderea cetățeniei
sale de către copiii ai căror părinți pierd cetățenia sa, cu excepția cazurilor prevăzute de literele c) și d) ale paragr. 1.
Totuși copiii nu își pierd cetățenia dacă cel puțin unul dintre părinții lor păstrează această cetățenie. 3. Un stat parte
nu poate să prevadă în dreptul său intern pierderea cetățeniei sale în temeiul paragr. 1 și 2 ale acestui articol dacă
persoana în cauz ă devine astfel apatrid, cu excepția cazurilor menționate la paragr. 1 lit. b) al acestui articol.”
2 A se vedea în acest sens articolele 10 – 13 din Conventia Europeana cu privire la Cetățenie din 6 noiembrie 1997.
3 Enunțându -se încă o dată principiul ef ectivității cetățeniei, principiu de bază în acest domeniu.
19
implicate prin respectarea principiilor consacrate. Cât privește situația persoanelor aflate pe acel
teritoriu, Convenția vorbește despre principiile ce trebuiesc a fi respectate de fiecare stat parte1.
Modalități de executare a obligațiilor militare precum și dispensa sau scutirea de obligații
militare ori de serviciul civil de înlocuire sunt subiecte atinse de Convenția cu privire la
Cetățenie, stabilindu -se cadrul general pentru state în reglementările interne.
Ceea ce desprindem din reglementările cuprinse în Convenția Europeană cu privire la
cetățenie este faptul că aceasta nu favorizează pluralitatea de cetățenii2.
În conformitate cu dispozițiile art. 25 din Convenție, România a formulat o declarație
prin care a exclus de la aplicarea Capitolului VII al Convenției care reglementează modalitățile
de executare a serviciului militar3. România este ținută să aplice dispozițiile acestei Convenții
numai în raport cu statele părți, de la 1 mai 2005, data int rării în vigoare a Convenției4.
Convenția Europeană cu privire la cetățenie nu aduce atingere dispozițiilor de drept intern
și instrumentelor internaționale obligatorii, care sunt sau vor intra în vigoare, în baza cărora
drepturi suplimentare sunt sau vor fi acordate persoanelor, în domeniul cetățeniei. De asemenea,
Convenția nu impiedică aplicarea acesteia asupra reducerii cazurilor de pluralitate de cetățenii și
asupra obligațiilor militare în caz de pluralitate de cetãțenii, din anul 1963, și a protocoal elor sale
sau a altor instrumente internaționale obligatorii5, în relațiile dintre statele părți legate prin aceste
instrumente. Aceste mențiuni au fost inserate în cuprinsul articolului 26 ce vorbesc depre efectele
acesteia.
România, prin Legea 396/2002 p entru ratificarea Convenției Europene asupra Cetățeniei
a formulat rezerve cu privire la aplicarea articolului 6 paragraful 4 literele e, f și g, articolul 8
paragraful 1, precum și art. 17 paragraful 1. Aceste rezerve se referă la: “cu privire la aplicare a
art. 6 paragraful 4 lit. e), f) și g) din convenție: „România își rezervă dreptul de a acorda
1 Art. 20 din Conventia Europeana cu privire la Cetatenie din 6 noiembrie 1997 prevede: “Principiile privind
persoanele care nu sunt cetățeni : 1. Fiecare stat parte trebuie să respecte următoarele principii: a) cetățenii unui stat
predecesor care domiciliază în mod obișnuit pe teritoriul a cărui suveranitate este transmisă unui stat succesor, a
cărui cetățenie nu au dobândit -o, trebuie sa aibă dreptul să rămână în acest stat; b) persoanele menționa te la litera a)
trebuie să beneficieze de egalitate de tratament cu cetățenii statului succesor în ceea ce privește drepturile sociale și
economice. 2. Fiecare stat parte poate să excludă persoanele vizate la paragr. 1 din funcțiile din administrația publi că
investite cu exercitarea puterii publice”.
2 Pentru o detaliere a acestui aspect a se vedea Liber Anticorum, op. cit. , p. 26 și următoarele.
3 Cu toate că, la momentul ratificării, România a exclus de la aplicare acest capitol al Convenției, acesta nu
înseamnă o excludere definitivă. Statul român va putea reveni asupra acestei decizii anunțând Secretarul General al
Consiliului Europei despre acest aspect.
4 B. S. Guțan, L. M. Crăciunean, op. cit. , p. 101.
5 În măsura în care aceste instrumente sunt compatibile cu Convenția Europeană cu privire la cetățenie.
20
cetățenia sa persoanelor născute pe teritoriul său din părinți cu cetățenie străină și persoanelor
care domiciliază, în mod legal și obișnuit, pe teritoriul său , inclusiv apatrizilor1 și refugiaților
recunoscuți, la cerere, cu respectarea condițiilor prevăzute în legislația internă.“. Cu privire la
aplicarea art. 8 paragraful 1 din convenție: „România își rezervă dreptul de a permite renunțarea
la cetățenia sa, d acă persoana solicitantă întrunește condițiile prevăzute în legislația internă“ . Cu
privire la aplicarea art. 17 paragraful 1 din convenție: „Cetățenii români cu domiciliul în
România, care mai au o altă cetățenie, se bucură pe teritoriul României de acele ași drepturi și au
aceleași obligații ca și ceilalți cetățeni români, în conformitate cu prevederile Constituției
României“2.
1.2. Cetatenia Uniunii Europene
Toate persoanele ce au cetățenia unuia din statele membre ale Uniunii Europene, au de
asemenea, cetățenia Uniunii Europene. Asta înseamnă că în timp ce sunt cetățeni ai statului lor
de origine, cu drepturile și obligațiile pe care le implică cetățenia, sunt de asemenea, cetățeni ai
Uniunii Europene, cu drepturi și îndatoriri suplimentare. C etățenia Uniunii Europene nu
înlocuiește cetățenia națională ci se adaugă la aceasta.
Nu se creează, totuși, un caz de dublă cetățenie în ipoteza acordării cetățeniei Uniunii
Europene. Avem un caz de cetățenie multiplă, într -adevăr, dar nu din categoria cl asică,
cunoscută, a două fenomene paralele similar care se află în opoziție și se resping reciproc.
Cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene și cetățenia Uniunii Europene sunt
complementare între ele și nu identice, spre a se exclude una pe alta3.
Prin intermediul Tratatului de la Roma din 1957 s -a stabilit ideea libertății de mișcare –
posibilitatea oamenilor de a se mișca liber în afara granițelor naționale. Tratatul de la Maastricht
a construit acest principiu și a stabilit patru drepturi care sunt deschise tuturor resortisanților
statelor membre ale Uniunii Europene. Unii susțin că ideea de cetățenie europeană este mai
1 Din păcate, România nu are o procedură de stabilire a apatridiei asa cum este cazul Republicii Moldova și Spaniei
de exemplu.
2 Legea nr. 396/2002 pent ru ratificarea Convenției Europene asupra Cetățeniei adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie
1997 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 490 din 09.07.2002.
3 Liber Anticorum, op. cit , p. 32.
21
profundă decât aceasta, că face parte din încercările mai largi de creare a unei identități europene
unificată1.
La începutul anil or 1970, statele membre și -au exprimat intenția de a construi “o
comunitate de drept și democrație care să meargă până la nevoile individului păstrându -și bogata
varietate a culturilor naționale” prin adoptarea Declarației privind Identitatea Europeană. Pr imul
ministru Belgian, Leo Tindemans, ce a primit însărcinarea, în cadrul Conferinței summitului de
la Paris din 1974, să examineze cum ar putea fi consolidate drepturile cetățenilor, a elaborat un
raport care a promovat protecția drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană, drepturile
consumatorilor pentru cetățenii europeni și protecția mediului. Stabilirea unor drepturi europene
comune a fost avută în vedere pentru a aduce "Europa aproape de cetățenii săi" și pentru a creea
un sentiment de identificare cu Uniunea în ansamblul ei2.
Reformele ulterioare de la începutul acelui deceniu3 au dat un impuls pentru ideea de
cetățenie comună europeană. De fapt, ele au redeschis concepțiile stabilite privind apartenența la
comunitate și migrația intracomunitară de la matricea de reglementare a statelor membre. În anii
1970, statele membre s -au opus relaxării cerinței cetățeniei naționale în favoarea dreptului de
vot, forțând astfel Comisia să -și îndrepte atenția de la drepturile politice la instituirea consiliilor
consultative locale pentru lucrătorii migranți din statele membre gazdă. La mijloc ul anilor 1980,
raportul Adonnino a susținut acordarea drepturilor electorale locale și a dreptului de vot la
alegerile pentru Parlamentul European în statul membru de reședință. Proiectul Tratatului privind
Uniunea Europeană, propus de Parlamentul Europea n în 1984, a recomandat chiar înființarea
oficială a cetățeniei Uniunii Europene, acest lucru se baza pe cetățenia statului membru. Ea a
reiterat credința lui Spinelli că cel de -al doilea război a "deschis calea spre transformarea
europeană unită”. Deși nu a avut un impact instituțional formal, proiectul de Tratat a furnizat
resurse normative și ideaționale importante, care ar fi utilizate la Maastricht și în afara acestuia.
Într-adevăr, dispozițiile din proiectul Tratatului privind cetățenia Uniunii, activ itatea Comitetului
1 Un simbol al acestei identități este steagul european ad optat în anul 1985 ce este reprezentat prin 12 stele de aur pe
un fundal albastru, de asemenea, Uniunea are un imn oficial, “Oda bucurie” din sinfonia a IX -a a lui Beethoven. Cu
toate acestea, Tratatul de la Lisabona nu a făcut o trimitere specifică la un drapel și imn oficial.
2 European Commission, Co-creating European Union Citizenship Policy review, European Union , 2013 – The
Origin of European Union Citizenship , p. 20.
3 Cum ar fi primele alegeri directe în Parlamenul European în 1979, introducerea unui pașaport unic în 1981,
perspectiva abolirii controalelor la frontiera internă, împreună cu proiectul de directivă al Comisiei privind reședința
resortisanților comunitari pe teritoriul statelor membre gazdă din 1979 și propunerea sa de a acorda drepturi
electorale locale resortisanților comunitari care locuiesc în statele membre gazdă.
22
Adonnino a dus la hotărârea Comisiei de a extinde domeniul de aplicare personal al liberei
circulații dincolo de actorii economici activi și adoptarea formală a celor trei directive din 1990.
Fără acestea este foarte puțin probabil ca ce tățenia Uniunii să fi fost introdusă prin Tratatul de la
Maastricht. Acestea din urmă au adăugat încă trei drepturi la drepturile de liberă circulație și de
ședere existente1.
Tratatul privind Uniunea Europenă, cunoscut ca Tratatul de la Masatricht din 199 2 intrat
în vigoare la 1 noiembrie 1993, prevede instituția cetățeniei Uniunii, stabilind faptul că „orice
persoană ce deține cetățenia unui stat membru este un cetățean a Uniunii”.
Partea a doua a Tratatul este rezervată problematicii cetățeniei, aceasta oferând fiecărui
cetățean a unei țări membre ale Uniunii Europene dreptul de liberă circulație și ședere oriune în
Uniunea E uropeană – libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de
cetățenie între lucrătorii statelor membre, în cee a ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și
celelalte condiții de muncă , dreptul de a candida și vota la alegerile europene și locale din statul
în care își are reședința, la asistență și protecție diplomatică de către ambasadele și consulatele
celor lalte state membre precum și dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și de a se
adresa Ombusmanului European orice plângeri privind neregulilie administrative ale Uniunii
Europene2.
În acest scop, s -a stabilit un set clar de drepturi deschise tu turor resortisanților statelor
membre ale Uniunii Europene și așteaptă cu nerăbdare un moment în care aceste drepturi ar
putea fi extinse în continuare. Rezidenții Comunității Europene au purtat deja un simbol al
identității europene comune începând din 19 88 când primele pașapoarte de culoare burgundă au
fost emise de toate statele membre în încercarea de a se standardiza documente de călătorie în
zonă. În 1999, ideea de cetățenie a câștigat un alt impuls, atunci când Curtea de Justiție a hotărât
că cetățen ia Uniunii Europene ar trebui să fie „statutul fundamental al resortisanților unui stat
membru”. Tratatul de la Lisabona din 2007 a consolidat ideea stabilită în cadrul Tratatului de la
Maastricht3.
1 European Commission, Co-creating European Union Citizenship Policy review, European Uni on, 2013 – The
Origin of European Union Citizenship , p. 2.
2 Tratatul privind Uniunea Europeană, cunoscut sub numele de Tratatul de la Mastricht din 1992, partea a 2 -a.
Acesta poate fi accesat pe pagina:
https://europa.eu/european -union/sites/europaeu/files/docs/body/treaty_on_european_union_en.pdf sau art. 20 din
Tratatul consolidat.
3 Civitas Institute for the Study of Civil Society 2015 , pag 1 .
23
O manifestare concretă a abordării bazate pe drepturile o mului și a orientării către
cetățeni, care a început să se înrădăcine în noul mileniu, este directiva din 2004 privind dreptul
cetățenilor și membrilor familiilor acestora de a se mută și de a locui în mod liber pe teritoriul
statelor membre1. De asemenea, aceasta a conferit un sens concret principiului că reședința
cetățenilor Uniunii Europene în alte state membre generează așteptări legitime și drepturi. În
acest sens, acesta a stabilit un drept necondiționat de ședere permanentă pentru cetățenii Uniunii
și familiile acestora care au avut reședința în statul membru gazdă pentru o perioadă continuă de
cinci ani2.
Există păreri pro și contra în ceea ce privește cetățenia Uniunii Europene, argumentele
pro sunt cele referitoare la acordarea cetățenilor Uniunii Europene de drepturi concrete de care
beneficiază toți ideea de cetățenie a Uniunii Europene contribuie la o apropiere a popoarelor din
Europa, acest aspect susținând pacea și înțelegerea pe continent precum și faptul că principiul
cetățeniei europene înc urajează oamenii să se deplaseze în interiorul Uniunii pentru studii sau
muncă.
Părerile contra sunt bazate, în principal, pe faptul că cetățenia a fost mult timp legată de
identitatea națională. O parte importantă a modului în care oamenii se definesc în raport de țara
în care trăiesc iar acest lucru nu poate fi transformat prin intermediul unui Tratat. De asemenea,
părerile contra vorbesc despre o lipsă de sens a cetățeniei europene în sensul că deși există
similitudini între identitățile statelor europen e, există și diferențe seminificative. Un ultim aspect
contra se referă la faptul că simbolurile cetățeniei UE ar fi un mijloc de a contesta simbolurile
identității naționale3.
Comisia Europeană monitorizează implementarea și aplicarea, de către statele me mbre, a
Uniunii Europene drepturile cetățenești prevăzute de Tratat. De asemenea, informează cetățenii
Uniunii Europene cu privire la drepturile lor4.
Uniunea Europeană are datoria de a proteja cetățenii ei care se confruntă cu privarea sau
diminuarea dre pturilor lor pe teritoriul Uniunii, indiferent dacă au trecut frontierele naționale sau
1 Directiva a remediat abordarea fragmentară a drepturilor de liberă circulație care existau înainte de Tratatul de la
Maastricht prin includerea și revizuirea directivelor existente și prin modificarea Regulamentului nr. 1612/68 al
Consiliului.
2 European Commission, Co-creating European Union Citizenship Policy review, European Union , 2013 – The
Origin of European Union Citizenship , p. 25.
3 Civitas Institute for the Study of Civil Society 2015 , p. 2.
4 Report European Union Citizenship, Flash Eu robarometer 430, Fieldwork October 2015 Publication March 2016,
p. 2.
24
nu. Această datorie este intensificată atunci când deciziile de expulzare colectivă împotriva
cetățenilor Uniunii Europene sunt luate de un stat membru, cum ar fi cazul etnicilor romi.
Într-un studiu realizat pentru a se vedea dacă termenul de "cetățean al Uniunii Europene"
este cunoscut, majoritatea respondenților din 16 state membre1 au declarat că știu ce înseamnă
acest termen. Cea mai mare proportie fiind din Spania cu 72 %, Italia 64 %, România 63 %,
Polonia și Slovacia 62 %, Ungaria 61 % și Irlanda 60 %. Din celelalte state membre2, un număr
foarte mic de respondenți au declarant că știu ce înseamnă acest termen. Cel mai mic număr a
fost în Letonia unde doar 28% din respondenți au declarant că știu ce înseamnă cetățenia Uniunii
Europene, urmată de Olanda cu 30%, Croația 31%, Austria (35%) și Belgia.
În tabelul de mai jos pot fi regăsite rezultatele studiului realizat3.
Cetățenia Uniunii Europene a fost întotdeauna o instituție experimentală deoarece actorii
politici și -au imaginat -o acum mai mult de cincizeci de ani și au lucrat timp de zeci de ani pentru
a o face reală. Instituțiile europene au contribuit în mod esențial la formarea acesteia. În fiecare
etapă a Un iunii problematica de dezvoltare a cetățeniei în afara celei anterioare, a fost constantă
de-a lungul deceniilor. Cetățenia Uniunii Europene există astfel pentru a deschide opțiuni pentru
1 Ungaria, România, Italia, Polonia, Spania, Finlanda, Suedia, Slovacia, Irlanda, Portugalia, Grecia, Cipru,
Luxemburg, Malta, Solvenia și Marea Britanie.
2 Bulgaria, Estonia, Denmarca, Franța, Croația, Germania, Cehia, Letonia, Lituania, Olanda, Belgia și Austria. În
cadrul acestei statistici Germania a fost exclusă datorită modificării apărute în traducere.
3 Report European Union Citizenship, Flash Eurobarometer 430, Fieldwork October 2015 Publication March 2016,
p. 12.
25
cetățenii acesteia prin neutralizarea restricțiilor și satisfacerea nevoilor lor, aceasta fiind singura
ei realitate și fundamentul tendinței sale spre viziune.
Pentru a înțelege în profunzime situația cetățeniei Uniunii Europene în întreaga Uniune și
pentru a evalua impactul acesteia asupra vieții de zi cu zi a cetățenilo r europeni, precum și
necesitatea unor măsuri suplimentare, în 2015 Comisia a realizat o consultare dedicată și două
sondaje privind cetățenia UE, dintre care unul pe tema drepturilor electorale. De asemenea, au
fost organizate evenimente cu principalele p ărți interesate, în special cu Parlamentul European și
cu Comitetul Regiunilor. S -a primit feedback și direct din partea cetățenilor și a părților
interesate din Uniunea Europeană. De la consacrarea cetățeniei Uniunii Europene pentru prima
dată în Tratatul de la Maastricht, în urmă cu douăzeci și cinci de ani, s -au înregistrat progrese
semnificative în asigurarea caracterului efectiv al drepturilor cetățenilor Uniunii în practică. În
prezent, două treimi dintre europeni se consideră cetățeni ai Uniunii Euro pene, chiar mai mulți în
rândul generațiilor tinere1.
Contrar orientării constituționaliste actuale din statele europene datând de la adoptarea, în
Franța, în 1789, a Declarației drepturilor omului și cetățeanului, cetățenia Uniunii Europene nu
este strâns legată de garanția de a beneficia de drepturile fundamentale. Articolul 6 din Tratatul
Uniunii Europene prevede, în mod clar, că Uniunea recunoaște drepturile prevăzute în Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și că aderă la Convenția european ă pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, însă nu precizează statutul juridic al
cetățeniei Uniunii2.
Uniunea și -a stabilit priorități pentru anul 2018 în toate aspectele ce privesc aspecte
legate de cetățenii ei3.
Consideram că reglementarea cetățeniei Uniunii Europene a adus un plus resotisanților
țărilor din Europa, aceasta dovedindu -și eficacitatea. Cu toate acestea, trebuie observat că o parte
din cetățenii Uniunii Europene nu cunosc ce înseamnă cetățenia Uniunii sau ce drept uri și
obligații au în calitatea lor de cetățeni ai UE. Acest din urmă aspect ne conduce la ideea că, ar
trebui realizată o informare permanentă cu privire la aceste aspecte ce sunt foarte importante.
1 Comisia Europeană, Raportul din 2017 privind cetățenia Uniunii Consolidarea drepturilor cetățenilor într -o
Uniune a schimbărilor democratice , p. 8.
2 Cetățenii Uniunii și drepturile lor – Fișe tehnice UE – 2018, p. 4, poate fi accesat și pe pagina:
http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/home.
3 Pentru studiul priorităților a se vedea: Raportul din 2017 privind cetățenia Uniunii Consolidarea drepturilor
cetățenilor într -o Uniune a schimbărilor democratice a comisi ei europene .
26
Este posibil ca cetățenia Uniunii Europene ar putea ave a o valoare mai limitată și relativă în 2020
și după aceea. Viitorul conține întotdeauna o multitudine de posibilități și riscuri, schimbări și
șanse. Nu există o cale liniară pe care să se poată progresa, nici o formă complet determinată de
contemplare și , ocazional, progresul este împiedicat de provocări neprevăzute și crize. Este de
sperat ca elitele politice din statele membre ale Uniunii Europene să evite calea ușoară a
populismului și a politicii electorale și să -și asume responsabilități clare.
Capitolul II – Moduri de dobândire a cetățeniei
Dobândirea de drept a cetățeniei are loc atunci când, prin simpla producere a unui fapt
material juridic, persoana devine cetățean, fără a mai fi nevoie de intervenția vreunui organ de
stat1. În dreptul comparat, reglementările privind dobândirea de drept a cetățeniei se subsumează
la două mari sisteme consacrate respectiv jus soli și jus sanguinis.
România aplică sistemul jus sangvini, iar legislația română prevede că cetățenia se
dobândește în trei modu ri și anume, prin naștere, prin adopție sau la cerere.
2.1. Prin naștere
În general, cetățenia este dobândită prin naștere, în funcție de sistemul legislativ al
fiecărui stat, aceasta poate fi acordată în baza a două sisteme respectiv dreptul sângelui sau
dreptul solului dar, sunt și state ce ce îmbină cele două criterii. În cele ce urmează ne propunem
să analizăm această situație.
Prin naștere, cetățenia se dobândește ca efect al acestei cauze naturale indiferent de voința
persoanei respective. Există, în principal, două sisteme juridice plecând de la criteriul “dreptului
1 B. S. Guțan, L. M. Crăciunean, op. cit., p. 101.
27
sângelui” sau cel al “dreptului solului” . După “dreptului sângelui”, noul născut primește
cetățenia părinților săi, indiferent de țara în care se va naște, iar după “dreptul solului”, va primi
cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște, indiferent de cetățenia părinților1.
Sistemul de dreptul solului, a fost criticat în doctrină, deoarece poate crea o ruptură între
cetățenia copilului și cetățenia părinților săi: atunci când părinți i nu au cetățenia statului unde s -a
născut copilul, este puțin probabil ca acesta să dorească să rămână cetățean al unui stat de care nu
este atașat prin legăturile de familie2.
Unele state – Suedia, Japonia, Franța, Filipine – au adoptat principiul “jus s anguinis”
copilul dobândind prin naștere cetățenia părinților. Argentina, Paraguay și alte state din America
Latină au adoptat principiul “jus soli”. Sunt și state – Marea Britanie, Statele Unite ale Americii
– în care se aplică un sistem mixt, accentul p unându -se pe “jus soli”3.
Cu toate acestea, în practică sunt deseori întâlnite probleme. Spre exemplu, legea
cetățeniei din Cuba, care prevede că va primi cetățenia acestui stat copilul care are măcar unul
din părinți cetățean cubanez, cu toate acestea, se mai impune și condiția ca acesta să fie
înregistrat la autoritățile cubaneze, aici neintrând reprezentanțele diplomatice și consulare ale
acestui stat, în maxim trei luni. Pe site -ul ambas adei Cubei din Spania și Canada se explică faptul
că inregistratea nașterii unui copil din părinți cubanezi din afara teritoriului nu face ca acel copil
să devină cetățean cubanez4.
O altă situație ce nu atrage neapărat cetățenia părintelui este cea în care mama nu poate
da cetățenia copilului său. Există o disponibilitat e crescândă și un angajament din partea statelor
de a lua măsuri pentru a atinge egalitatea de gen în legile privind naționalitatea5. În ultimii ani au
fost întreprinse reforme în țări precum Sri Lanka (2003), Egipt (2004), Algeria (2005), Indonezia
(2006) , Irak și Sierra Leone (reforma parțială în 2006)6, Maroc (2007), Bangladesh (2009),
1 A. P. Mătăsaru, op cit , p. 176 și Ion Diaconu, Tratat de drept intenațional public , Volumul II, Editura Lumina Lex,
București 2003, p. 105 și următoarele.
2 B. S. Guțan, L. M. Crăciunean, op. cit. , p. 101.
3 D. Mazilu, op. cit. , p. 274 și V. C., op.cit. , p. 70.
4 Pentru o detaliată analiză a acestui aspect a se vedea U.S. Citizenship and Immigration Services, Office of the
Director (MS 2000), Washington, DC 20529 -2000, Policy Memorandum, No vember 21, 2017 accesând
www.refworld.org
5 În multe cazuri, elementele discriminatorii ale legilor anterioare privind naționalitatea au fost “moștenite” de noile
state la scurt timp după ce și -au obținut independența față de fostele puteri coloniale. În unele cazuri, aceste legi
naționale nu au fost revizuite de atunci.
6 În urma reformei din 2006, legile din Sierra Leone prevăd că un copil născut în Sierra Leone după 1971 bândește
cetățenia acestui stat prin naștere dacă tatăl său, mama sau orice bunic s -au născut în Sierra Leone și este o persoană
de origine “negru africană”. Totuși, copii născuți în străinătate dobândesc cetățenia acestui stat în funcție de
28
Zimbabwe (2009), Kenya (2010)1, Tunisia (diferențe rămase în 2010), Yemen (2010), Monaco
(2005, 2011) și Senegal (2013)2. În multe cazuri, reforma legii a fost realizată p rin simpla
extindere la femei a dreptului de a conferi cetățenilor copiii lor, care anterior fuseseră acordată
numai bărbaților3.
Legea din Qatar nu permite mamelor să le confere cetățenia copiilor lor, fără excepție,
chiar dacă aceasta ar duce la apatridie. Legea din Kuweit permite, de asemenea, numai taților să –
și confere cetățenia lor copiilor în toate circumstanțele. Dacă o mamă din Kuwait are un copil cu
un tată necunoscut sau a cărui paternitate nu a fost stabilită, persoana în cauză poate aplica în
vederea obținerii cetățeniei Kuwaitului. În astfel de cazuri, cetățenia se acordă prin decret în baza
recomandării discreționare a ministrului de interne4. Legea cetățeniei din Liban permite numai
bărbaților libanezi să le confere cetățenia copiilor lor în toate circumstanțele. Femeile pot conferi
cetățenia doar în cazul în care copilul este născut în afara căsătoriei și acesta este r ecunoscut de o
mamă ce are cetățenie libaneză. Legile privind cetățenia din Iordania, Libia, Arabia Saudită și
Emiratele Arabe Unite nu permit femeilor resortisante căsătorite cu cetățeni străini să -și
transmită cetățenia copiilor lor. Cu toate acestea, el e permit resortisanților femeilor să le confere
cetățenia copiilor lor în anumite circumstanțe, cum ar fi în cazul în care părinții sunt necunoscuți,
apatrizi, de naționalitate necunoscută sau nu este stabilită filiația5.
În Irak, deși Constituția irakiană din 2005 stabilește egalitatea de gen prin faptul că
prevede că cetățenia poate fi transmisă atât de bărbați cât și de femei prin descendență, legea
privind cetățenia din Irak din 2006 limitează capacitatea femeilor irakiene de a conferi cetățenia
copiilo r născuți în afara țării. Pentru astfel de nașteri, copilul unei mame irakiene poate aplica
pentru cetățenia irakiană în termen de un an de la atingerea majoratului, cu condiția ca tatăl
descendență dacă tatăl lor este cetățean din Sierra Leone. Cu toate acestea, legea privind cetățenia din Sierra Leone
conține o garanție care conferă cetățenia Sierrei Leone ori cărui copil născut a unei mame din Sierra Leone, care nu a
dobândit altă cetățenie.
1 Deși legile privind naționalitatea pot fi complexe, reformele care încorporează egal itatea de gen pot fi adesea
realizate prin modificări relativ simple ale formulării dispozițiilor legislative relevante. Acest lucru poate fi văzut în
recenta reformă a Constituției din Kenya în 2010. Conform Constituției anterioare din Kenya din 2001, mam ele și
tații kenyeni ar putea conferi cetățenia kenyană copiilor lor născuți în Kenya în egală măsură, dar numai tații
kenyeni ar putea conferi naționalitate copiilor născuți în străinătate. Constituția din Kenya din 2010 s -a referit la
aceasta, folosind u rmătoarea formulă: O persoană este cetățean prin naștere dacă în ziua nașterii persoanei,
indiferent dacă nașterea are loc în Kenya sau nu, dacă fie mama sau tatăl persoanei este cetățean.
2 Senegal a modificat legislația privind naționalitatea în 2013, le gea modificată precizează în mod clar că: Un
descendent direct al unui senegalez este senegalez.
3 Backgraund Note on Gender Equality Nationality Laws and Statelessnes 2014 , published at 7 March 2014, p. 2.
4 Cu toate acestea, aceasta este o măsură extraor dinară care apare rar în practică.
5 Backgraund Note on Gender Equality Nationality Laws and Statelessnes 2014 , published at 7 March 2014, p. 3
29
copilului să fie necunoscut sau apatrid, iar copilul să locuiască în Irak în momentul depunerii
cererii.
În Siria, mamele pot conferi naționalitate doar dacă copilul s -a născut în Siria și nu a fost
stabilită filiația față de tată în raport cu copilul.
Legile din Somalia nu permit mamei să -și confere cetățenia copiilor lor, în conformitate
cu Legea cetățeniei somaleze din 1962, numai bărbații pot transmite cetățenia.
În Madagascar, mamele au posibilitatea de a conferi cetățenie numai copiilor născuți în
căsătorie, în cazul în care tatăl este apatrid sau de naționalitate necunoscută. Copii născuți de
mamele din Madagascar și tați străini pot solicita cetățenia Madagascanului până când copii
ajung la majoritat, același lucru se aplică și copiilor născuți în afara căsătoriei, atunci când
persoana care stabilește filiație cop ilului este din Madagascar, iar celălalt părinte un cetățean
străin.
Patru state africane – Burundi1, Liberia2, Sudan3 și Togo4 – au consacrat principiul
egalității de gen în noile Constituții, dar nu au reformat dispozițiile relevante ale legilor
cetățeni ei. În principiu, dispozițiile constituționale prevalează asupra legii privind cetățenia în
fiecare stat. Cu toate acestea, deoarece legile privind cetățenia tind să fie mai specifice și
orientate spre practică, autoritățile administrative ar putea, mult m ai probabil, să aplice
1 De exemplu, în Burundi, Codul Național al cetățenilor din 2000 nu permite mamelor să transmită cetățenia copii lor
decât atunci când se stabilește filiație maternă, atunci când sunt născuți în afara căsătoriei din tați necunoscuți sau
dacă sunt respinși de tatăl lor. Acest lucru este în contradicție cu articolul 12 din Constituția statului Burundi din
2005 care gar antează egalitatea bărbaților și femeilor din Burundi în materie de naționalitate.
2 În Liberia, Legea privind străinii și cetățenia din 1973 permite copiilor născuți în Liberia să obțină cetățenia
liberiană la naștere. Copiii născuți în străinătate din ma me liberiene sunt totuși excluși de la dobândirea cetățeniei
liberiene. Aceste dispoziții sunt incompatibile cu articolul 28 din Constituția din Libia din 1986, care stabilește că
orice copil care are un părinte care era cetățean liberian la momentul naște rii dobândește cetățenia, cu condiția ca
persoana să renunțe la orice altă cetățenie după ce a ajuns la majorat. În timpul reuniunii ministeriale din decembrie
2011, Liberia a promis să modifice prevederile relevante ale Legii străinilor și cetățeniei pent ru a le aduce în
conformitate cu Constituția.
3 În Sudan, Actul de cetățenie din 1994 prevede că toți copii născuți în Sudan, ale căror strămoși de sex masculin
locuiau în Sudan începând cu anul 1956, dobândesc naționalitatea sudaneză prin descendență. Dup ă 1994, legea
prevede cetățenia copiilor născuți dintr -un tată care a fost un cetățean sudanez prin descendență. Legea a fost
modificată în 2005 pentru a permite unui copil născut dintr -o mamă sudaneză să dobândească cetățenia sudaneză
prin naștere, urmând un proces de naturalizare. Aceste prevederi din Legea din 1994 sunt în contradicție cu articolul
7 din Constituția interimară din Sudan care garantează că “fiecare persoană născută dintr -o mamă sau tată sudanez
are dreptul inalienabil de a se bucura de na ționalitate și cetățenie sudaneză”. După crearea Statului Independent din
Sudanul de Sud, Republica Sudan și -a modificat legislația privind naționalitatea în 2011, dar nu a modificat
secțiunile relevante ale Actului din 1994. Constituția interimară sudanez ă rămâne în vigoare până când Sudanul
adoptă o constituție permanentă.
4 În Togo, în timp ce Legea cetățeniei din 1978 conține o garanție pentru acordarea cetățeniei copiilor născuți pe
teritoriul său, care nu pot pretinde cetățenia altui stat, permite num ai mamei să -și confere cetățenia copiilor dacă
tatăl este apatrid sau de naționalitate necunoscută, contrar articolului 32 din Constituția din 1992 care acordă
cetățenia togoleză copiilor născuți din tați sau mame togoleze.
30
dispozițiile vechi ale acestor legi decât să se uite la garanțiile constituționale ale egalității de
gen1.
Patru țări din Asia mențin legi care nu oferă mamelor drepturi egale cu bărbații pentru a
le conferi cetățenia copiilor lor. Î n Brunei Darussalam2 și Republica Islamică Iran, numai tații pot
să confere cetățenia copiilor lor în orice împrejurare.
În Malaezia, copiii născuți în țară, fie având mame sau tați malaiesieni dobândesc în mod
automat cetățenie malaiesiană. Dobândirea cet ățeniei Malaeziei în cazul unui copil născut în
afara acestui teritoriu dintr -o mama cetățean al acestui stat este la discreția guvernului federal
prin înregistrarea la un consulat al Malaeziei sau la Departamentul de înregistrare națională din
Malaezia.
În ceea ce privește Nepalul, copii născuți din tați nepalezi dobândesc cetățenia nepaleză
în toate circumstanțele. Copiii născuți în Nepal din mame nepaleze și tații cetățeni străini pot
solicita cetățenia prin naturalizare, cu condiția să aibă domiciliul permanent în Nepal și să nu fi
dobândit cetățenia străină a tatălui său3.
În Caraibe sunt trei state care nu permit femeilor să confere cetățenia copiilor lor în
aceleași condiții ca și bărbații. În Bahamas, copiii născuți în țară, fie că tatăl sau mama es te
cetățean din Bahamas, dobândesc cetățenia Bahamiană. Cu toate acestea, copii născuți în
strainătate primesc cetățenia acestui stat numai dacă tatăl este cetățean al acestui stat, femeile
neputând transmite cetățenia. În Suriname, resortisanții bărbați ș i femei acordă naționalitate
copiilor născuți pe teritoriul lor, dar copiii născuți în străinătate dobândesc cetățenia acestui stat
doar dacă tatăl are cetățenia Surinamă4.
Cât privește situția din România, articolul 2 din legea cetățeniei române prevede c ă:
“copiii născuți pe teritoriul României, din părinți cetățeni români, sunt cetățeni români.” De
asemenea, sunt cetățeni români cei care: “a) s -au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă
numai unul dintre părinți este cetățean român; b) s -au născu t în străinătate și ambii părinți sau
numai unul dintre ei are cetățenia română”. Referitor la copilul găsit pe teritoriul statului roman,
1 Backgraund Note on Gender Equa lity Nationality Laws and Statelessnes 2014, published at 7 March 2014, p. 5.
2 Brunei , oficial Statul Brunei, este o țară insulară situată pe coasta insulei Borneo din Asia de Sud -Est. Statul
Brunei este situat în nordul Insulei Borneo /Kalimantan , pe țărmul Mării Chinei de Sud .
3 Rapoartele cu privire la această situație menționează că, până în prezent, nu există cazuri cunoscute de copii care să
dobândească cetățenia prin acest proces de naturalizare.
4 Backgraund Note on Gender Equality Nationality Laws and Statelessnes 2014, published at 7 March 2014, p 6.
31
legislația națională menționează că este considerat cetățean român, până la proba contrarie, dacă
niciunul dintre păr inți nu este cunoscut.
Așadar, reglementările fiecărui stat sunt important de luat în considerare atunci când un
copil se naște. După cum putem observa, nu ar trebui automat să considerăm că un copil primește
la naștere cetățenia părinților. Există o prezu mție relativă a faptului că părinții, atât mamele cât și
tații, pot da cetățenia copiilor lor. În România, la momentul la care se înregistrează nașterea unui
copil a cărui părinți sunt cetățeni străini se prezumă că acesta va primi cetățenia părintelui, da r
fără a exista o analiză concretă a situației1. Posibil ca după același principiu să se funcționeze și
în alte state, aspect ce poate atrage situațiile de apatridie.
2.2. Prin naturalizare
Cetățenia se mai poate dobândi și prin naturalizare la cererea p ersoanei interesate, printr –
un act administrativ al statului, cu îndeplinirea condițiilor stipulate în legislația națională a
fiecărui stat. această situație este cuprinsă în majoritatea legislațiilor naționale a statelor lumii.
2.2.1. Adoptie
O formă de dobândire a cetățeniei prin naturalizare este întâlnită în cazul adopțiilor.
Prin înfiere/adopție copilul poate căpăta cetățenia înfietorului, dacă nu a avut o altă
cetățenie sau a avut cetățenia unui stat strain. În caz de conflict între legea statului c elui înfiat și
legea statului înfietorului, copilul înfiat dobândește de regulă cetățenia statului pe teritoriul
căruiase află2.
De obicei, dobândirea cetățeniei prin adopție are condiții specifice de îndeplinit în ceea ce
privește vârsta3.
De exemplu, un copil care nu are încă 12 ani și care a fost adoptat de un cetățean suedez
primește în mod automat cetățenie suedeză în momentul adoptării. Dacă copilul a fost adoptat ca
urmare a unei decizii luate în Suedia sau într -o altă țară nordică sau dacă copilul a fost adoptat ca
urmare a unei decizii luate în străinătate și aprobată în Suedia de către Autoritatea Suedeză
1 Spre exemplu prin examinarea legislației țării de origine sau adrese făcute către reprezentanțele diplomatice sau
consulare a statelor respective.
2 V. Crețu, op. cit. , p.71.
3 M. Floroiu, op. cit , p. 60.
32
pentru Adopții Internaționale adopția este valabilă în conformitate cu legislația suedeză. Adopția
trebuie să fi fost decisă sau aprobată după 30 iunie 1992. Un copil care a împlinit vârsta de 12 ani
înainte de adopție poate deveni cetățean suedez prin cerere.
În cazul Ucrainei, legea privind cetățenia menționează că un copil, care este străin sau
apatrid și care este adoptat de un cetățean ucraine an sau de către soți unde unul este cetățean
ucrainean și celălalt apatrid, va fi cetățean al Ucrainei din momentul în care decizia privind
adopția intră în vigoare, indiferent dacă acesta are resedința permanenă în Ucraina sau în
străinătate1.
În cazul Ro mâniei, legea cetățeniei prevede că cetățenia română se dobândește de către
copilul cetățean străin sau fără cetățenie prin adopție, dacă adoptatorii sunt cetățeni români2. În
cazul în care adoptatul este major sau a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul
acestuia. Legislația română face vorbire și de situația în care adopția se face de către o singură
persoană, iar aceasta este cetățean roman menționând faptul că minorul dobândește cetățenia
adoptatorului. În situația în care adopția se face de către soțul cetățean român al părintelui firesc
sau adoptiv, cetățean străin, ori de către persoana de cetățenie română care se află într -o relație
stabilă și conviețuiește cu acest părinte în condițiile prevăzute de Legea nr. 273/2004 privind
procedur a adopției, republicată, cetățenia minorului va fi hotărâtă, de comun acord, de către
adoptator și părintele cetățean străin3.
2.2.2. Căsătorie
O altă modalitate de dobândire a cetățeniei, cuprinsă în anumite legislații naționale din
anumite state, este prin căsătorie.
De principiu cetățenia nu se dobândește și nu se pierde ca efect al căsătoriei. Totuși
problema se pune întrucât legislația unor state prevede, ca efect al inegalității juridice
tradiționale a femeii cu bărbatul, că femeia dobândește prin căsătorie din oficiu cetățenia
bărbatului4.
1 Law of Ukraine on the citizenship of Ukraine , Consolidated version incorporating amendments introduced by the
law of 16 June 2005, Article 11. Acquisition by Children of the Citizenship of Ukraine due to Adoption.
2 În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetă țean român, cetățenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de
comun acord, de către adoptatori. În situația în care adoptatorii nu cad de acord, instanța judecătorească competentă
să încuviințeze adopția va decide asupra cetățeniei Legea nr. 21/1991 privind c etățenia româ nă.
3 În situația în care aceștia nu cad de acord, instanța judecătorească competentă să încuviințeze adopția va decide
asupra cetățeniei minorului, ținând seama de interesele acestuia. Minorului care a împlinit 14 ani i se cere
consimțământul.
4 V. Crețu, op. cit., p.71.
33
Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei1 stabilește, în
cuprinsul articolului 9 că “…Ele vor garanta îndeosebi că nici căsătoria cu un străin, nici
schimbarea cetățeniei soțului în timpul căsătoriei nu o vor face apatridă și nici nu o vor obliga să –
și ia cetățenia soțului…”.
În privința dobândirii cetățeniei prin căsăto rie, a fost consacrat principiul opțiunii soției,
în scopul eliminării oricărei discriminări față de femei. Există încă state care conferă actului
căsătoriei efectul dobândirii cetățeniei soțului, spre exempu legea siriană, în materie, arată că
“cetățenia siriană se poate obține și prin căsătoria unei femei străine cu un bărbat sirian, fără a se
impune condiția renunțării la cetățenia anterioră”, în mod similar statuând și legea tailandeză și
cea iraniană. Există și sisteme de drept unde cetățenia poate fi dobândită, prin căsătorie, numai
de către acele femei care prin căsătoria cu un strain îsi pierd propria cetățenie, cum este spre
exempul cazul Turciei sau al statului Costa Rica2.
Statul roman nu a pr evăzut o astfel de posibilitate de dobândire a cetățeni ei române.
Așadar, prin căsătorie, în anumite state, se poate dobândi o nouă cetățenie, de obicei, în aceste
cazuri, persoana va avea o dublă cetățenie.
2.2.3. Redobândire sau reintegrare/repatriere
Un alt mod de dobândire, frecvent întâlnit, este prin red obândire sau
reintegrarea/repatriere, adică revenirea la cetățenia anterioară.
Se poate reveni la vechea cetățenie dacă fostul cetățean se repatriază ori dacă femeia
măritată și -a pierdut cetățenia obținută prin căsătoria cu un străin iar ulterior divorțea ză3.
Legislația română prevede posibilitatea redobândirii cetățeniei române de către
persoanele ce au avut această cetățenie și pentru descendenții lor. Procedura este una
simplificată, aceștia trebuind doar să facă dovada faptului că au fost cetățeni româ ni sau sunt un
descendent al unui cetățean roman și cunosc limba română.
Așadar, cetățenia română se poate acorda și persoanelor care au pierdut această cetățenie,
precum și descendenților acestora până la gradul II inclusiv și care cer redobândirea ei, cu
păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în
1 Adoptată și deschisă spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 34/180 din 18
decembrie 1979. Intrată în vigoare la 3 septembrie 1981, conform dispozițiilor articolului 27(1). România a ratificat
Convenția la 26 n oiembrie 1981 prin Decretul nr. 342, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 94
din 28 noiembrie 1981.
2 B. S. Guțan, L. M. Crăciunean, op. cit. , p. 102.
3 V. Crețu, op. cit. , p.71.
34
străinătate. Această reglementare este aplicabilă și în cazul apatrizilor, foști cetățeni români și
descendenților acestora până la gradul II inclusiv. La cerere , persoanele care au fost cetățeni
români, dar au pierdut cetățenia română din motive neimputabile lor sau cărora această cetățenie
le-a fost ridicată fără voia lor, precum și descendenții acestora până la gradul III, pot redobândi
sau li se poate acorda c etățenia română, cu posibilitatea păstrării cetățeniei străine și stabilirea
domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în străinătate .
Cât privește redobândirea cetățeniei române de către unul dintre soți, aceasta nu are nicio
consecință asupra cetă țeniei celuilalt soț. Soțul cetățean străin sau fără cetățenie al persoanei care
redobândește cetățenia română poate cere acordarea cetățeniei române în condițiile legii privind
cetățenia în România. Referitor la cererea privind dobândirea cetățeniei român e de către copilul
care nu a împlinit vârsta de 18 ani, aceasta va fi depusă odată cu cererea prin care părinții săi ori,
după caz, părintele său solicită redobândirea cetățeniei române1.
Soluționarea cererilor de redobândire a cetățeniei române se face pr in ordin al
președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie, pe baza raportului conținând propunerea
motivată a Comisiei pentru cetățenie. Copilul minor dobândește cetățenia română la data emiterii
ordinului președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie, în cazul în care copilul devine
major în timpul procesului de soluționare a cererii, acesta va depune jurământul.
Un caz aparte este întâlnit în legislația privind redobândirea cetățeniei Ungariei, legislație
ce se aplică și etnicilor unguri din România. Problemele practice ce apar influențează
seminificativ ordinea juridică dintre cele două state2.
2.2.4. Prin opțiune – în cazul transferului de teritoriu de la un stat la altul pentru
persoanele ce locuiesc pe teritoriul transferat
În diverse momente ale desfășurării relațiilor internaționale apar noi state, unele state se
regrupează ori dispar, teritoriul unor state pot suferi schimbări, în sensul măririi sau micșorării
lor. Chestiunea succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări t eritoriale indiferent dacă
acestea conduc la apariția unor noi state, la schimbări majore în natura unui stat sau la simple
1 În cazul în care numai unul dintre părinți solicită r edobândirea cetățeniei române este necesar consimțământul
celuilalt părinte, precum și al copilului care a împlinit vârsta de 14 ani. Copiii minori dobândesc cetățenia română
odată cu părinții sau, după caz, cu unul dintre ei. În cazul în care minorul nu a dobândit cetățenia română, părinții
sau, după caz, părintele care a obținut cetățenia română pot/poate depune o cerere privind dobândirea cetățeniei
române de către minor. A se vedea în acest sens: Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română cu modificăril e și
completările ulterioare.
2 Pentru o analiză detaliată a acestei situații a se vedea: Liber Anicorum, op. cit. , p. 52 și următoarele.
35
transferuri de teritorii de la un stat la altul1. În astfel de situații apar diverse probleme precum cea
a cetățeniei, noul stat își va impune cetățenia sa.
Așadar un alt mod de dobândire a cetățeniei este opțiunea în cazul transferului de teritoriu
de la un stat la altul pentru persoanele ce locuiesc pe teritoriul transferat.
În perioadele în care se admitea cucerirea și anexarea de t eritorii, se aplica regula potrivit
căreia persoanele aflate pe teritoriul anexat deveneau, ipso facto, cetățeni ai statului cuceritor,
pierzând vechea cetățenie. Pe măsura afirmării principiul naționălităților și a dreptului popoarelor
de autodeterminare s-a impus instituția opțiunii constând în manifestarea de voință a persoanelor
care locuiesc pe teritoriul transferat de a -și alege cetățenia unuia din cele două state. Numeroase
tratate privind transferal de teritorii, încheiate în a doua jumătate a secol ului XIX, ca și tratatele
de pace din 1919 – 1920 și 1947 au prevăzut dreptul de opțiune, respectiv de alegere a uneia din
cele două cetățenii, din aceasta decurge obligația persoanei optante de a -și fixa domiciliul în
statul a cărui cetățenie a ales -o2.
Cu toate acestea, în practica statelor putem să amintim și situații care nu se circumscriu
întocmai acestui drept de opțiune și ne referim aici, cu caracter exemplificativ, la cazul
transferului către Republica Populară Chineză a fostelor colonii engleză ș i respectiv, portugheză,
Hong Kong și Macau. Dacă în cazul fostei colonii portugheze Macau, a cărei transfer s -a produs
în 1999 cetățenii au beneficiat de dreptul de opțiune între cetățeniile portugheză și chineză, în
cazul Hong Kong -ului populația din fos ta colonie britanică, transferată în 1997, nu a fost
consultată ci, prin intermediul British Overseas Territories Act (2002) li s -a permis cetățenilor să
păstreze cetățenia britanică și să o dobândească și pe cea chineză, însă li s -a creat situația unor
cetățeni britanici de categoria a II -a, prin restricționarea dreptului de a sestabili în Marea
Britanie. Această practică pare să nu fi rămas cu totul izolată sau cel puțin a produs anumite
efecte în ceea ce privește problema cetățeniei în fostele colonii, O landa anunțând public în anul
2005 intenția de a aplica același tratament unor persoane considerate “problematice” din Antilele
Olandeze, respectiv lipsirea acestora de dreptul de a se stabili în Olanda. Din punct de vedere al
drepturilor omului, s -a consi derat că atitudinea Marii Britanii, în cazul Hong Kong -ului, este o
violare a principiului non -discriminării3.
1 R. M. Beșteliu, Drept Internațional, Introducere în dreptul internațional Public, Editura All, București, 1998 (citat
în continuare Drept Internațional (2) , p. 109.
2 A. P. Mătăsaru, op. cit. , p. 177.
3 B. S. Guțan, L. M. Crăciunean, op. cit. , p. 102.
36
Este larg acceptat faptul că, ca și în cazul naturalizării în general, trebuie să existe o
legătură suficientă între statul succesor și persoanel e pe care acesta le pretinde ca resortisanți în
virtutea succesiunii, iar suficiența legăturii ar putea fi dacă statul succesor a încercat să exercite o
jurisdicție asupra acelor persoane în împrejurări nedisponibile de dreptul internațional sau a
încercat să le reprezinte diplomatic. O astfel de legătură poate avea, în cazurile de succesiune de
stat, caracteristici speciale. Fără îndoială, teritoriul, atât din punct de vedere social, cât și legal,
nu trebuie privit ca un gol, teritoriul, cu excepții geogra fice evidente, înseamnă populație,
grupuri etnice, modele de loialitate, aspirații naționale, o parte a umanității sau unul este tolerant
la metaforă, un organism1.
Așadar, considerăm că principiul efectivității cetățeniei trebuie să opereze și în cazul
transferului de teritoriu de la un stat la altul pentru persoanele ce locuiesc pe teritoriul transferat.
În general, transferul sau strămutarea de populații ce are loc prin Convenții fără transfer de
teritorii este însoțită, adeseori, de dreptul de opțiune a l persoanelor respective.
2.2.5. Prin acordare – naturalizare în sens restrâns
În acest din urmă caz, cetățenia se dobândește la cererea persoanei interesate, cetățenia
acordându -se de autoritățile administrative din fiecare stat responsabile conform legislațiilor
naționale în vigoare din acel stat.
Legile diferitelor state conțin condiții pentru acordarea cetățeniei cum ar fi o perioadă de
ședere pe teritoriul respectiv, o bună moralitate, mijloace de existență, și altele; uneori sunt
condiții discrim inatoare pe motive politice, rasiale, religioase. Este cunoscută și cetățenia de
onoare care se conferă cetățeanului unui alt stat, pentru merite deosebite față de umanitate sau
față de statul care o conferă2.
Referitor la cetățenia de onoare, legea privin d cetățenia din Qatar prevede această
posibilitate. În textul legii se menționează faptul că se acordă cetățenia qatareză celor care “au
oferit o mare contribuție țării sau care posedă competențe speciale cerute de stat sau studenți care
prezintă capacităț i științifice promițătoare”. În onorarea acestor categorii, aceștia sunt scutiți de
prevederile articolului 2 care stabilește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească solicitanții
1 Document: – A/CN.4/467, First report on State succession and its impact on the nationality of natural and legal
persons, by Mr. Vaclav Mikulka, Special Rapporteur Topic: Succession of States with respect to
nationality/Nationality in relation to the succession of States Extract from the Yearbook of the International Law
Commission :- 1995, vol. II(1); Downloaded from t he web site of the International Law Commission
(http://www.un.org/law/ilc/index.htm ), p.170.
2 A. P. Mătăsaru, op. cit. , p. 177.
37
de cetățenie din Qatar și articolul 18, care interzice combinarea cetă țeniei qatareze cu orice altă
naționalitate. Legea în acest sens acordă cetățenia qatareză unei persoane naturalizate care își
păstrează, de asemenea, naționalitatea inițială1.
În România, articolul 8 din legea cu privire la cetățenie prevede că cetățenia română se
poate acorda, la cerere, persoanei fără cetățenie sau cetățeanului străin care a contribuit în mod
deosebit la protejarea și promovarea culturii, civilizației și spiritualității românești, cu
posibilitatea stabilirii domiciliului în țară sau cu m enținerea acestuia în străinătate.
Posibilitatea dobândirii cetățeniei ca efect al șederii prelungite pe teritoriul unui alt stat
este reglementat de majoritatea statelor lumii.
Pentru ca un străin să obțină cetățenia română ca efect al șederii prelungite, acesta trebuie
să îndeplinească următoarele condiții2:
a) s-a născut și domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deși nu s -a născut
pe acest teritoriu, domiciliază în condițiile legii pe teritoriul statului român de cel puțin 8 ani3
sau, în cazul în care este căsătorit și conviețuiește cu un cetățean român, de cel puțin 5 ani de la
data căsătoriei;
b) dovedește, prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate față de statul român, nu
întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de drept sau a securității naționale și declară că
nici în trecut nu a întreprins asemenea acțiuni4;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existență decentă, în condițiile
stabilite de legislația privind regim ul străinilor;
e) este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate
pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român;
1 A se vedea în acest sens articolul 6 din Qatari nationality law , poate fi accesată la www.ecoi.net sau pe
www.refword.org.
2 Articolul 8 din Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română cu modificările și completările ulterioare.
3 Termenele pot fi reduse până la jumătate în următoare le situații: a) solicitantul este o personalitate recunoscută pe
plan internațional; b) solicitantul este cetățeanul unui stat membru al Uniunii Europene; c) solicitantul a dobândit
statut de refugiat potrivit prevederilor legale în vigoare; d) solicitantu l a investit în România sume care depășesc
1.000.000 de euro. De menționat este și faptul că dacă cetățeanul străin sau persoana fără cetățenie care a solicitat să
i se acorde cetățenia română se află în afara teritoriului statului român o perioadă mai mar e de 6 luni în cursul unui
an, anul respectiv nu se ia în calcul la stabilirea perioadei.
4 În situația în care persoana care a solicitat acordarea sau redobândirea cetățeniei române este cercetată într -o cauză
penală, Comisia, dacă nu există alte motive p entru respingerea cererii, poate dispune suspendarea procedurii de
acordare sau redobândire a cetățeniei române până la finalizarea acelei cauze.
38
f) cunoaște limba română și posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație
româneas că, în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială;
g) cunoaște prevederile Constituției României și imnul național.
Modalitatea în care se consideră a fi împlinită perioada de sedere se calculează diferit în
cazul studenților străini. De aseme nea, legislația națională română prevede perioada maximă în
care persoana poate părăsi teritoriul pentru a se putea lua în considerare ca ședere.
Capitolul III – Pierderea cetățeniei
Așa cum cetățenia poate fi dobândită, aceasta se poate și pierde, in majoritatea statelor
lumii pierderea cetățeniei se realizează prin renunțare sau retragere. De asemena, reglementările
interne, în majoritatea statelor, prevăd că nu poate fi retrasă cetățenia dobândită prin naștere iar
în situația renunțării, majoritat ea statelor solicit persoanei să aducă dovezi că urmează să
primească o altă cetățenie. Această din urmă situație este menită să reducă cazurile de apatridie.
Pierderea cetățeniei poate avea loc de drept în situația adopției unui minor de către
cetățeni st răini1.
De asemenea, sunt state unde se poate pierde cetățenia și în alte condiții față de cele
amintite anterior. Un exemplu în acest sens este Serbia, în a cărei legislație este menționat faptul
că cetățenia Republicii Serbia poate fi pierdută prin renun țare, retragere, dobândire a cetățeniei
unui alt stat membru sau prin tratatele internaționale2.
Cetățenia română se pierde prin retragere, aprobarea renunțării la cetățenia română și în
alte cazuri prevăzute de lege.
3.1. Renuntare
1 D. Ș. Paraschiv, R. G. Paraschiv, G. Paraschiv, op. cit. , p. 59.
2 A se vedea în acest sens: Law of citizenship of Republic of Serbia , Part three ,Termination of citizenship of the
Republic of Serbia, article 27, Published in "Official Gazette of the Republic of Serbia" No. 135/04, Belgrade, 2008.
39
Pierderea cetățeniei prin renunțare se face la cererea persoanei interesate. Este vorba
despre renunțarea voluntară, la care o persoană recurge, de obicei, în cazul în care este interesată
să obțină o altă cetățenie – este vorba de acele țări în care nu poți dobândi o altă cet ățenie, dacă
ești cetățean al altei țări. Renunțarea, la cerere, implică o procedură determinată. Persoana în
cauză trebuie să facă o cerere expresă, în formă autentică. Aceste exigențe procedurale urmăresc
să garanteze exprimarea voinței libere a persoane i în cauză de a recurge la o asemenea decizie1.
Renunțarea are un efect strict personal, neprivind și pe membrii familiei2. O excepție în
acest caz este în cazul minorilor atunci când există acordul părinților3.
De exemplu, legea cu privire la cetățenie di n Bulgaria prevede că renunțarea părinților de
cetățenie bulgară eliberează, de asemenea, de la cetățenia bulgară copii lor sub vârsta de 14 ani
numai în cazul în care cererea se face și pentru ei. Pentru renunțare la cetățenie în cazul copiilor
de la 14 l a 18 ani, va fi de asemenea necesar consimțământul lor. Dacă numai unul dintre părinți
a solicitat renunțarea la cetățenia bulgară, copii pot fi eliberați numai dacă celălalt părinte și -a dat
consimțământul. Nu este necesar consimțământul părintelui dacă a cesta a fost privat de
drepturile părintești4.
Cetățeanul bulgar care locuiește permanent în străinătate poate renunța la cetățenia
bulgară dacă a dobândit cetățenia străină sau există informații despre procedura deschisă pentru
obținerea cetățeniei străine.
Renunțarea la cetățenia română este posibilă, fiind reglementată de legea privind
cetățenia română. Legislația în vigoare prevede că pentru motive temeinice se poate aproba
renunțarea la cetățenia română5 persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani și care nu este învinuită
sau inculpată într -o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală, nu este urmărită
pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din țară sau, având astfel de debite, le achită
1 D. Mazilu, op. cit. , p. 275.
2 V. Crețu, op. cit. , p.72.
3 B. S. Guțan, L. M. Crăciunean, op. cit. , p. 103.
4 Art. 20 și 21 din Legea privind cetățenia bulgară. Law for the bulgarian citizenship , prom. SG. 136/18 Nov 1998 ,
amend. SG. 41/24 Apr 2001 , suppl. SG. 54/31 May 2002 , amend. SG. 52/29 Jun 2007 , amend. SG. 109/20 Dec
2007 , amend. SG. 74/15 Sep 2009 , amend. SG. 82/16 Oct 2009 , amend. SG. 33/30 Apr 2010.
5 Pierderea cetățeniei române prin aprobarea renunțării nu produce niciun efect asupra cetățeniei soțului sau copiilor
minori. Cu toate acestea, în cazul în care ambii părinți obțin aprobarea renunțării la cetățenia română, iar copilul
minor se află împreun ă cu ei în străinătate ori părăsește împreună cu ei țara, minorul pierde cetățenia română odată
cu părinții săi, iar dacă aceștia au pierdut cetățenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul
minor care, pentru a domicilia în străinăt ate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut cetățenia română pierde
cetățenia română la data plecării sale din țară. Copilul minor, încredințat prin hotărâre judecătorească părintelui care
are domiciliul în străinătate și care renunță la cetățenie , pierde cetățenia română la aceeași dată cu părintele căruia i –
a fost încredințat și la care locuiește, cu condiția obținerii acordului celuilalt părinte, cetățean român.
40
ori prezintă garanții corespunzăt oare pentru achitarea lor sau a dobândit ori a solicitat și are
asigurarea că va dobândi o altă cetățenie.
3.2. Retragere
Dacă pierderea cetățeniei prin renunțare este un act de voință al personei, în cazul
retragerii, vorbim despre voința statului ce a acordat -o și nu despre voința persoanei ce a
dobândit -o. Pierderea cetățeniei prin retragere are loc printr -o hotărâre judecătorească, adoptată
ca o sancțiune împotriva cetățeanului respectiv. Instanța judecătorească este în măsură să adopte
o asemenea ho tărâre în cazul în care persoana sancționată a săvârșit fapte grave, de natură
penală. Instanța pronunță retragerea cetățeniei dacă pentru faptele săvârșite legea prevede
“sancțiunea retragerii cetățeniei”. Asemenea reglementări au și un caracter preventiv , punând în
gardă persoanele care au dobândit cetățenia unui stat să aibă o conduit corectă, dacă doresc să
rămână cetățeni ai statului respectiv.
În unele sisteme de drept retragerea cetățeniei, în cazuri temeinic motivate, se poate face
și de către o au toritate executivă. Actul emis de autoritatea executivă respectivă trebuie să
întrunească condițiile stipulate în lege, altfel este “un act arbitrar”1.
Retragerea cetățeniei se poate face numai pentru persoanele care au dobândit această
calitate prin natur alizare, nu și pentru cele care au dobândit cetățenia prin naștere2.
Spre exempul, cetățenia bulgară poate fi retrasă dacă persoana a folosit date sau fapte
false, dacă acestea au stat la baza acordării acesteia. În această situație trebuie să existe un or din
al unei instanțe prin care să se declare că acele date sau fapte sunt false. Un alt motiv pentru
retragerea cetățeniei este acela în care persoana a ascuns date sau fapte care, dacă ar fi fost
cunoscute, ar fi fost motive pentru refuzul de a dobândi ce tățenia bulgară. De asemenea,
legislația bulgară menționează și faptul că revocarea naturalizării unuia dintre soți nu va revoca
naturalizarea celuilalt soț și a copiilor, decât dacă cetățenia bulgară a fost dobândită pe baza
acelorași date sau fapte false sau ascunse3. Și legislația Ungariei conține astfel de reglementări
atunci când vorbește despre retragerea cetățeniei acestui stat4.
1 D. Mazilu, op. cit. , p. 275.
2 V. Crețu, op. cit. , p.72.
3 Art. 22 -23 din Legea privind cetățenia bulgară cu modificările și completările ulterioare.
4 A se vedea secțiunea a 9 -a din Act LV of 1993 on Hungarian Citizenship , Promulgated on 15 June 1993,
Amended: by subparagraph a) Section 72 of Act CCI of 2011. In force: as of 1. 01. 2012.
41
Cetățenia română se poate retrage persoanei care: aflată în străinătate, săvârșește fapte
deosebit de grave prin care vată mă interesele statului român sau lezează prestigiul României; sau
aflată în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile
diplomatice sau cu care este în stare de război; sau a obținut cetățenia română prin mijl oace
frauduloase; sau este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le -a sprijinit, sub orice
formă, ori a săvârșit alte fapte care pun în pericol siguranța națională. Un element important de
menționat este cel referitor la faptul că cetățenia română nu poate fi retrasă persoanei care
a dobândit -o prin naștere. De asemenea, important este și faptul că retragerea cetățeniei române
nu produce efecte asupra cetățeniei soțului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetățenia.
Capitolul IV
Conf lictele de cetățenie
Situațiile în care, datorită lipsei de uniformitate între legislațiile mai multor state privind
acordarea și pierderea cetățeniei, un individ are mai multe cetățenii sau nu are nicio cetățenie,
poară denumirea de conflicte de cetățeni e1.
În acest sens o serie de documente internaționale au fost adoptate, spre exemplu
Convenția de la Haga din 1930 cu privire la anumite chestiuni referitoare la conflictele de legi în
materia cetățeniei, Convenția de la Strasbourg din 1961 privind reducerea cazurilor de pluralitate
de cetățenii și obligațiile militare în caz de pluralitate de cetățenii, Convenția privind cetățenia
femeii măritate din 1957, Convenția europeană privind cetățenia din 1997, Convenția de la New
York din 1954 privind stat utul apatrizilor și Convenția din 1961 pentru reducerea cazurilor de
apatridie. Cu toate acestea, avem cazuri multiple de persoane ce au dublă sau multiplă cetățenie
precum și persoane apatride, situația fiind cu atât mai dificilă cu cât nu toți apatrizii sunt
recunoscuți ca atare.
S-a dorit crearea unui Tribunalal ONU pentru judecarea conflictelor de cetățenie, dar
având în vedre numărul mic de țări ce au aderat la Convențiile în cuprinsul cărora era stipulat
acest aspect, demersul nu a fost realizat până în prezent.
1 B. S. Guțan, L. M. Crăciunean, op. cit. , p. 103.
42
În continuare ne propunem să analizăm atât conflictul pozitiv cât și cel negativ de
cetățenie, vom aduce în discuție și tările ce permit sau nu dubla cetățenie precum și situațiile
speciale din anumite state care permit dubla cetățenie sub anum ite condiții expres prevăzute de
legislația națională aplicabilă.
4.1. Bipatridia si multipatridia
Conflictul pozitiv de cetățenie dă naștere la pluricetățenie , cea mai frecventă fiind dubla
cetățenie sau bipatridia . În mare parte, statele ocupă o poziție negativă față de dubla cetățenie,
deoarece aceasta poate conduce la unele situații nedorite și, de unele ori, complicate. Astfel,
exercitarea protecției diplomatice poate fi îngreunată, situație care a dat naștere în practica
internațională la stab ilirea, așa -zisei, „cetățenii dominante”. Pentru a depăși conflictul pozitiv de
cetățenii, au fost adoptate un șir de Convenții pentru evitarea sau reglementarea dublei sau
multiplei cetățenii. Dintre acestea putem numi Convenția de la Haga din 1930, cu pr ivire la
anumite chestiuni referitoare la conflictele de legi în materia cetățeniei, Convenția de la
Strasbourg din 1961, privind reducerea cazurilor de pluralitate de cetățenii și obligațiile militare
în caz de pluralitate de cetățenii, Convenția privind cetățenia femeii măritate din 1957 și, mai
recent, Convenția europeană privind cetățenia din 19971.
De la 1 ianuarie 2014 cetățenilor cehi li se permite dubla sau multipla cetățenie în
conformitate cu tendința dominantă din Uniunea Europeană, Republica Ceh ă nu va mai insista
asupra naționalității unice2.
Următoarele țări recunosc dubla cetățenie3: Africa de Sud, Albania, Algeria, Argentina,
Armenia, Angola, Antigua, Australia, Barbados, Bangladesh, Belize, Belgia, Bolivia, Brazilia,
Canada, Cape Verde, Chile, Columbia, Costa Rica, Cipru, Republica Cehă, Danemarca,
Dominica, Elveția, Filipine, Republica Dominicană, Timorul de Est, Ecuador, Egipt, Fiji,
Finlanda, Franța, Ghana, Grecia, Grenada, Honduras, Hong Kong, Ungaria, Islanda, Irak,
Irlanda, Israel, Italia, Coasta de Fildeș, Jamaica, Iordania, Kenya, Liban, Letonia, Libia,
Luxembourg, Macedonia, Maldive, Malta, Mauritius, Mexic, Maroc, Marea Britanie, Nauru,
Noua Zeelandă, Palau, Pakistan,
1 C. Vrabie, I. Dănoiu, Cetățenia ca punct de legătură în materia statutului personal , p 168.
2 A se vedea în acest sens: Czech Citizenship legislation , New Czech nationality legislation has taken effect on 1
January 2014. The long title of the new act is “Act No. 186/2013 concerning the nationality of the Czech Republic
and amending certain acts”; the short title is “Czech Nationality Act”.
3 Informație găsită și preluată de pe site -ul https://flagtheory.com/dual -citizenship/ .
43
Palestina, Panama, Paraguay, Peru, Portugalia, România, Rusia, Samoa, Serbia, Sri Lanka, Sf.
Kitts și Nevis, St. Lucia, Sudan, Suedia, Siria, Statele Unite ale Americii, Trin idad, Tunisia,
Turcia, Tuvalu, Uruguay, Vanuatu, Zambia.
Următoarele țări nu permit dubla cetățenie1:
Andora, Azerbaijan, Arabia Saudită, Bahamas, Bahrein, Belarus, Botswana, Bhutan,
China, Cuba, Congo, Djibouti, Emiratele Arabe Unite, Etiopia, Haiti, Indi a, Indonezia, Insulele
Solomon, Iran, Japonia, Kazahstan, Kuwait, Kârgâzstan, Laos, Macau, Malaesia, Insulele
Marshall, Micronesia, Monaco, Mongolia, Mozambic, Myanmar, Nepal,Coreea de Nord, Oman,
Papua Noua Guinee, Qatar, San Marino, Singapore, Slovacia, Elvetia,Tadjikistan, Thailanda,
Tonga, Turkmenistan, Ucraina, Uzbekistan, Venezuela, Vietnam, Yemen. Zimbabwe.
Țările care permit dublă cetățenie în anumite circumstanțe2:
Afganistanul recunoaște dubla cetățenie numai pentru cei care au dobândit o nouă
cetățenie după ce au fugit din țară din cauza instabilității politice sau ca urmare a bobândirii unei
noi cetățenii prin căsătorie3. Austria nu permite dubla cetățenie, cu excepția celor care dobândesc
două cetățenii la naștere și a celor care, prin lege, nu pot renunța la cetățenia națională. Austria
are, de asemenea, un program de cetățenie economică care acordă cetățenia celor care fac o
investiție directă de 10 milioane de euro sau mai mult.
Din punct de vedere tehnic, Bosnia permite dublă cetățenie, însă legile sale limitează
dubla cetățenie numai pentru țările cu care are un acord bilateral.
Bulgaria permite dubla cetățenie numai pentru cetățenii nativi, iar cei care au renunțat
anterior la cetățenia lor au voie să o redobândească. Cu toate acestea, cetăț enii ce doresc să
obțină cetățenia acestui stat trebuie să renunțe la toate celelalte cetățenii4.
Coreea de Sud recunoaște dubla cetățenie dar numai pentru cei care au primit cea de -a
doua cetățenie la naștere și au declarat înainte de vârsta de 22 de ani intenția lor de a rămâne sud –
coreeni.
1 Informație găsită și preluată de pe site – ul https://flagtheory.com/dual -citizenship/ .
2 Informație găsită și preluată de pe site – ul https://flagtheory.com/dual -citizenship/ .
3 Cetățenii afgani care se căsătoresc cu un cetățean străin nu trebuie să renunțe la cetățenia lor afgană decât dacă
acest lucru este cerut de țara soțului lor.
4 Unele țări, totuși, nu permit multipla cetățenie, de exemplu adulții care au dobândit cetățenia bulgară și japoneză
prin naștere trebuie să declare, până la vârsta de 22 de ani, la Ministerului Justiției, cetățenia pe care doresc să o
păstreze.
44
Țara nu permite adulților să obțină alte cetățenii. Cu toate acestea, străinii care devin cetățeni
sud-coreeni în cadrul programului de investitori imigranți își pot păstra cetățenia primită la
naștere.
Croația recu noaște dubla cetățenie pentru toți etnicii croați care devin cetățeni prin
naștere sau descendență. Acești cetățeni sunt considerați doar de autoritățile croate ca fiind
croați. Cu toate acestea, cetățenii ce doresc să primească cetățenia acestui stat treb uie să renunțe
la toate celelalte cetățenii.
El Salvador recunoaște dubla cetățenie pentru cei care dobândesc cetățenia salvadoriană
la naștere. Totuși cetățenii ce doresc să obțină cetățenia din El Salvador trebuie să renunțe la
celelalte cetățenii.
Eritreea nu acceptă dubla cetățenie, dar se pot face aranjamente speciale pentru cetățenii
nativi care dobândesc o cetățenie străină și doresc să o păstreze.
În cazul Estoniei, aceasta nu recunoaște dubla cetățenie, din punct de vedere tehnic, însă
legea aceste ia prevede, de asemenea, că cetățenia dobândită la naștere este inalienabilă și nu
poate fi luată fără consimțământ. Cetățenilor naturalizați li se poate permite, de asemenea, să -și
mențină cetățeniile existente, dar își vor pierde pașaportul estonian dacă vor dobândi cetățenia
într-o altă țară.
Dubla cetățenie este recunoscută în Georgia, dar numai dacă președintele consideră că o
persoană prezintă un interes national și i -o acordă.
Și în Germania dubla cetățenie este permisă dar numai în anumite circustanțe – dacă
cealaltă cetățenie este cea a unei alte țări din Uniunea Europeană sau a Elveției. Cetățenii non –
UE și non -elvețieni trebuie, de obicei, să renunțe la vechea lor cetățenie dacă doresc să devină
cetățeni germani1.
În Guatemala dubla cetă țenie nu este recunoscută, dar țara are acorduri de bipatridie cu
unele țări din America Centrală și de Sud. Guyana acceptă dubla cetățenie numai în situația în
1 Există excepții pentru cetățenii țărilor care nu permit renunțarea la cetățenia lor de exemplu, Argentina, Bolivia,
Brazilia, Costa Rica. În cazul cetățenilor brazilieni este posibil să renunți la cetățenia acestui stat printr -o cerere
adresată consulatului brazilian în situația în care a fost dobândită, în mod voluntar, o altă cetățenie. Nu este necesar
acest lucru în țările unde se aplică jus soli care permit renunțarea numai dacă cetățenia a fost dobândită involuntar
prin naștere la părinții care nu sunt cetățeni: Republica Dominicană, Ecuador, Guatemala, Honduras, Mexic,
Nicaragua, Uruguay, sau dacă procesul de renunțare este prea dificil, umilitor sau scump de exemplu Afganistan,
Algeria, Angola, Cuba, Er itreea, Iran, sau, rareori, în cazuri individuale, dacă renunțarea la vechea cetățenie
înseamnă dezavantaje enorme pentru persoana în cauză.
45
care aceasta a fost obținută prin căsătorie. Liechtensteinul permite dubla cetățenie acelor
persoane prin descendență. Cu toate acestea, cei ce doresc naturalizarea trebuie să renunțe la
celelalte cetățenii.
Lituania acceptă dublă cetățenie în circumstanțe limitate, cum ar fi cetățenii minori care
primesc dublă cetățenie la naștere.
În cazul Republi cii Moldova, dubla sau multipla cetățenie este permisă în următoarele
condiții:
1. copii care au dobândit automat la naștere cetățenia Republicii Moldova și cetățenia
altui stat;
2. cetățenii săi care posedă simultan cetățenia altui stat atunci când cealaltă cetățenie este
dobânditî automat prin căsătorie;
3. copii, cetățeni ai Republicii Moldova, care au dobândit cetățenia altui stat prin adopție;
4. dacă rezultă din prevederile acordului internațional la care Republica Moldova este
parte;
5. dacă re nunțarea sau pierderea cetățeniei unui alt stat nu este posibilă sau nu poate fi
solicitată în mod rezonabil;
6. în alte cazuri prevăzute de prezenta lege1.
Muntenegru permite în prezent dubla cetățenie numai cu țările cu care are un acord
bilateral, în pr ezent Macedonia este singura țară care a semnat acest acord. Din punct de vedere
tehnic, Namibia nu permite, dubla cetățenie, însă legea acesteia prevede, de asemenea, că acelora
care au devenit cetățeni prin naștere sau descendență nu li se poate retrage cetățenia decât prin
consimțământ. Cu toate acestea, persoanele ce doresc să primească cetățenia namibiană trebuie
să renunțe la toate celelalte cetățenii.
Țările de Jos acceptă dublă cetățenie pe o bază limitată, inclusiv pentru cei care obțin
cetățenia s trăină la naștere și pentru cetățenii naturalizați care beneficiază de o scutire de
obligația de a renunța la toate celelalte naționalități.
Nicaragua nu acceptă dublă cetățenie, cu excepția persoanelor din țările din America
Centrală și a națiunilor cu ca re are acorduri de dublă cetățenie. Cât privește situația din Nigeria,
dubla cetățenie este recunoscută numai pentru cetățenii nigerieni prin descendență.
1 Pentru o analiză detaliată cu privire la situația din Republica Moldova, a se vedea Livia Zaporojan, Evoluția
reglementărilor legale privind pluralitatea de cetățenii în Republica Moldova Revista Națională de drept, numărul
12 din 2014.
46
Norvegia nu permite dubla cetățenie, cu excepția celor ce primesc dublă cetățenie la
naștere, cei car e primesc cetățenia într -o altă țară fără a aplica pentru aceasta, cum ar fi prin
căsătorie, și cei care nu pot renunța la cealaltă cetățenie.
În timp ce în Polonia nu este permisă dubla cetățenie, țara tolerează deținerea mai multor
cetățenii dar consider a că dubla cetățenie este doar poloneză. Cu toate acestea, acești cetățeni se
vor confrunta cu sancțiuni pentru exercitarea cetățeniei străine, ceea ce presupune identificarea
ca cetățeni străini în fața autorităților poloneze.
Seychelles permite dubla cet ățenie pentru cetățenii nativi care dobândesc cetățenia
străină, muncind în străinătate sau prin căsătoria cu un străin.
În general, Slovenia, permite cetățenilor cu dublă cetățenie să obțină un al doilea
pașaport. Cu toate acestea, cei care doresc să devi nă cetățeni ai acestui stat pot fi obligați să
renunțe la celelalte cetățenii.
Dubla cetățenie este permisă în Spania, dar cetățenii care dobândesc o a doua cetățenie
trebuie să informeze guvernul despre intenția lor de a rămâne cetățeai spanioli în termen de trei
ani. Cetățenii proveniți din țările Iberoamericane, Andora, Filipine, Guineea Ecuatorială și
Portugalia sunt scutiți de această cerință. Persoanele care doresc să se naturalizeze trebuie totuși
să renunțe la toate celelalte cetățenii, cu excepția cazului în care aceștia sunt cetățeni ai unei țări
Iberoamericane, Andorra, Filipine, Guineea Ecuatorială sau Portugalia.
Sfântul Vincent și Grenadines – Sfântul Vincent permite dubla cetățenie pentru cei care
dobândesc cetățenia altei țări prin naștere, c ei care se nasc în St Vincent din părinți străini, sau
cei care s -au căsătorit cu cetățeni străini sau naturalizați.
Taiwanul permite cetățenilor săi să dețină dublă cetățenie, dar acestor cetățeni le este
interzis să dețină majoritatea funcțiilor publice din țară. Cetățenii ce doresc să se naturalizeze
trebuie totuși să renunțe la celelalte cetățenii.
În Tanzania nu este recunoscută dubla cetățenie cu excepția cazului în care femeia
dobândește o a doua cetățenie prin căsătorie.
Cazurile de bipatridie sunt de natură să creeze complicații în relațiile dintre state. De
aceea s -a încercat reglementarea cazurilor de conflicte ale legilor asupra cetățeniei; s -a încercat
astfel încheierea unor convenții multilaterale dar fără rezultate, datorită ciocnirii de inter ese între
țările de emigrație. S -au încheiat o serie de convenții bilaterale, prin care se stabilesc unele
47
norme pentru evitarea dublei cetățenii. Asemenea convenții sunt repuse în discuție astăzi fiecare
țară fiind preocupată să -și apropie emigrația1.
Bipatridia a generat unele complicații și în privința exercitării drepturilor și obligațiilor
persoanei în cauză, în raport cu unul sau altul din statele al căror cetățean este. În cazul protecției
diplomatice se ridică problema de a ști care din cele două st ate o exercită. Comisia de Drept
Internațional a Națiunilor Unite a dezbătut două proiecte de Convenții pentru restrângerea și
eliminarea dublei cetățenii, dar nu a fost posibilă ajungerea la un acord2. Cu toate acestea,
considerăm că principiul efectivită ții cetățeniei trebuie avut în vedere în toate cazurile.
4.2. Apatridia
Conflictul negativ se referă la apatridie , adică la situația când o persoană, ca urmare a
renunțării la cetățenia originară nu dobândește cetățenia nici unui stat. Apatridia poate lua naștere
și ca urmare a nepotrivirii legislațiilor diferitor state în materia cetățeniei, fapt ce nu permite de a
încadra persoana respectivă în nici unul din câmpurile de acțiune al acestor legi. Astfel, copii
unor apatrizi pot deveni și ei apatrizi dacă se nasc pe teritoriul unui stat care nu aplică principiul
jus soli . Pentru a reduce sau chiar a elimina consecințe le negative ale apatridiei au fost elaborate
și adoptate, sub auspiciile Organizției Națiunilor Unite, unele Convenții speciale, cum ar fi
Convenția de la New York din 1954, privind statutul apatrizilor și Convenția din 1961 pentru
reducerea cazurilor de a patridie3.
Apatridia este un fenomen complex, ce trebuie analizat în funcție de circumstanțele în
care poate apărea. Fenomenul apatridiei apare de regulă în contextul migrației, situație în care se
poate pierde sau persoana poate fi privată de propria cetă țenie, fără a dobândi cetățenia unei alte
țări reședința. O altă categorie de apatrizi este cea a celor care nu au trecut niciodată frontierele
statului gazdă și se află în "propria lor țară"4, țara în care s -au născut sau în care au legături
sociale. Situ ația acestor persoane aflate in situ , în țara în care dețin un drept de rezidență pe
termen lung, este considerată a fi rezultatul unor lacune legislative. Diferența de tratament în
oferirea cetățeniei, la nivel global, generează apatridie. Dacă unele stat e oferă cetățenie conform
1 A. P. Mătăsaru, op. cit. , p. 178.
2 D. Mazilu, op. cit. , p. 276.
3 C. Vrabie, I. Dănoiu, op.cit. , p 169.
4 United Nations High Commissioner for Refugees, Handbook on protection of stateless persons , p. 10, Geneva,
2014.
48
principiului ius soli, alte state aplică principiul ius sanguinis1. În funcție de statul în care se
aplică principiul ius sanguinis , aceasta poate cunoaște variații, precum ius sanguinis a matre –
persoana care se naște dobândește naționalitatea mamei sau a reprezentantului legal sau ius
sanguinis a patre – persoana care se naște dobândește naționalitatea tatălui sau a reprezentantului
legal.
Persoanele considerate a fi apatride de facto2 sunt acele persoane care deși au o
naționalitate, aceasta nu -și produce efectele. În acest context, apatridia de facto se poate referi la
oricine nu este în măsură să -și dovedească naționalitatea sau a cărui naționalitate este fie
contestată, fie ineficientă. Există numeroase grupuri de oameni în întreaga lume care sunt, legal,
cetățeni documentați ai unei țări, dar nu există totuși o țară pe care ei o pot numi patrie și, prin
urmare, ei nu pot fi considerați fără cetățenie, dar asimilați unor persoane cu o cetățenie fără
efecte. Aceste persoane nu și -au pierdut, în mod oficial, legăturile legale cu țara ce le -a oferit
documente, dar nici nu pot primi protecție din partea acesteia, întrucât suveranitatea este
contestată ori nereglementată la nivel mondial3.
O altă cat egorie de apatrizi sunt cei aflați în "țara lor proprie "4. În acest context,
apatrizilor le este recunoscut dreptul de a intra pe teritoriul statului, de a rămâne și de a dezvolta
legături speciale cu statul5. Această categorie de apatrizi nu prezintă legături cu alte state, acest
lucru fiind generat de o politică de integrare în societate. Faptul că aceste persoane sunt apatrizi
în "propria lor țară " este adesea o reflectare a discriminării în elaborarea și aplicarea legislației
privind naționalitatea . O parte dintre apatrizi sunt lipsiți de naționalitatea statului, în ciuda
faptului că s -au născut și au locuit numai în acel stat; alții își pierd cetățenia din cauza
apartenenței la o parte a comunității religioasa, etnică, culturală.
Persoanele fără ce tățenie au drepturi reduse, ele sunt supuse jurisdicției statului pe
teritoriul căruia se află. Aceste persoane au unele drepturi decurgând din raporturile de drept
1 Parlamentul European, Practices and Approaches in EU Member States to Prevent and End Statelessness,
http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2015/536476/IPOL_STU(2015)536476_EN.pdf , accesat în
14 februarie 2018.
2 United Nations High Commissio ner for Refugees, Handbook on protection of stateless persons , Geneva, 2014, p.
58.
3United Nations High Commissioner for Refugees, Hugh Massey, Legal and protection policy research UNHCR
and De Facto Statelessness , Geneva, 2010.
4 United Nations High Comm issioner for Refugees, Handbook on protection of stateless persons , Geneva, 2014,
p.57.
5 Această categorie de apatrizi include apatrizii aflați de mult timp într -un stat, precum și apatrizii a căror
naționalitate a fost ridicată cu încălcarea dreptului internațional sau cărora le -a fost refuzată naționalitatea unui stat
care a dobândit prin anexare statul sau regiunea dintr -un stat în care aceste persoane aveau reședința obișnuită.
49
civil, dar spre deosebire de străini care beneficiază, de pildă, de protecție diplomatică, persoanele
fără cetățenie nu beneficiazăde o asemenea protecție1.
Alte state au inițiat recent discuții pentru a -și reforma legile privind cetățenia sau pentru a
schimba legile și reglementările pentru a atenua impactul asupra copiilor și familiilor de
legislația inegală privind naționalitatea. Viitorul referendum constituțional din Bahamas va lua în
considerare recomandările Comisiei Constituționale, conform cărora Constituția să fie reformată
pentru a asigura egalitatea între femei și bărbați în materie de cetățenie. Bahrain ia în considerare
un proiect de lege care ar permite mamelor din Bahrein să -și confere cetățenia copiilor lor într -o
gamă mai largă de circumstanțe. Iordania ia în considerare legislația care să permită copiilor și
soților străini ai femeilor iordaniene accesul la reședința legală, la educație, la sănătate și la
ocuparea forței de muncă2.
Africa a înregistrat în ultimii ani numeroase reforme ale legilor privind cetățenia care au acordat
drepturi egale femeilor și bărbaților în ceea ce privește acordarea cetățeniei copiilor lor. Mai
multe state din Africa mențin dispoziții legislative care nu fac încă acest lucru, dar sunt în curs de
revizuire a acestora din perspectiva egalității de gen. Opt țări din Africa nu oferă mamelor
drepturi ega le ca părinți pentru a le conferi cetățenia copiilor lor, ceea ce duce la un risc de
apatridie pentru acești copii. Legile din Guineea și Mali tratează, de asemenea, femeile în mod
diferit în ceea ce privește acordarea de naționalitate copiilor lor. Cu toa te acestea, domeniul de
aplicare al circumstanțelor excepționale în care femeile au voie să le transmită cetățenia sau
faptul că legile privind naționalitatea conțin garanții generale împotriva apatridiei înseamnă că,
în ciuda caracterului discriminatoriu al acestor legi naționale, copiii sunt totuși protejați
împotriva apatridiei. În Benin, deși copiii pot dobândi naționalitate de la mamele lor, în cazul în
care tatăl este cetățean străin, acești copii au voie să renunțe la cetățenia Beninului în termen de 6
luni de la atingerea majoratului3.
Siria are o măsură de salvgardare pentru a preveni apatridia în rândul copiilor născuți pe
teritoriu, dar nu este clar dacă acest lucru este pus în aplicare în practică. De asemenea, statul
sirian a recunoscut un număr mare de apatrizi de origine palestiniană ce se află pe teritoriul său.
Sri Lanka prezintă unul dintre cele mai bune exemple despre cum reforma juridică și
politică, combinată cu o campanie de cetățenie, poate rezolva o situație ce dura de mult timp,
1 D. Mazilu, op. cit. , p. 277.
2 Backgraund Note on Gender Equality Natio nality Laws and Statelessnes 2014 , published at 7 March 2014, p. 2.
3 Backgraund Note on Gender Equality Nationality Laws and Statelessnes 2014 , published at 7 March 2014, p. 4
50
reduc ând cazurile de apatridie în timp scurt. Este vorba de etnicii tamili aflați pe teritoriul acestui
stat1.
Conform Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, naționalitatea conferă
oamenilor un sentiment al identității și, mai important, le permite să -și exercite o gamă largă de
drepturi. În ciuda legilor internaționale legate de achiziția, pierderea, sau renunțarea la cetățenie,
aproximativ 12 milioane de oameni din toată lumea nu au identitate națională în ziua de azi –
între cele 12 milioa ne de apatrizi din lume se numără grupul Rohingya din Burma, anumite
triburi din Thailanda, populația Bidoon din Statele din Golf, precum și grupuri de romi din
Europa. Apatridia există din diverse motive inclusiv conflicte legislative, transfer de teritorii,
legislația privind căsătoria, practicile administrative, discriminarea, lipsa unui certificat de
naștere, de naționalizare și renunțare. Apatridia are un impact ter ibil asupra vieții indivizilor,
posesia naționalității este esențială pentru participarea deplină în societate și este necesară pentru
a beneficia de drepturile omului. Adesea apatrizii nu pot obține documente de identitate; pot fi
deținuți pentru că nu au cetățenie; li se poate nega accesul la educație și la servicii de sănătate,
sau pot fi împiedicați să -și găsească un loc de muncă. Uneori, persoanele făra cetățenie pot fi și
refugiați, dar cele două categorii sunt diferite.
Din 1995, UNHCR are mandat să lucreze cu guvernele pentru a preveni apariția
apatridiei, pentru a rezolva cazurile care survin și pentru a proteja drepturile apatrizilor. În țările
din Europa Centrală, cazurile de apatridie sunt relativ puține în comparație cu nivelul mondial
însă cif rele sunt destul de ridicate. În lipsa unor statistici actualizate de către guverne, se
estimează că un număr de 1000 de persoane apatride trăiesc in Polonia cât și în Slovacia. În
Slovenia unde anumite persoane și -au pierdut statutul legal în 1991, la dec lararea independenței
țării, numărul apatrizilor este încă necunoscut2.
UNHCR publică o serie de documente de bune practici pentru a ajuta statele să ajungă la
obiectivele propuse în cadrul Campaniei de a pune capăt apatridiei în decurs de 10 ani, campanie
începută în 2014 și va dura până în 2024. Înaltul Comisar al Națiunilor Unite a declarant, în 2015
că în țările în care locuiesc cele mai numeroase 20 de grupuri de persoane apatride (Myanmar,
Coasta de Fildeș și Thailanda), cel puțin 70.000 de copii apat rizi se nasc în fiecare an.
1 Pentru o imagine aprofundată a acestei situații poate fi consultată acțiunea 1 din P lanul Global al UNHCR de
reducere a cazurilor de apatridie – Action 1, Resolving Existing Major Situations of Statelessness , The UN Refugee
Agency, pp. 4 -8.
2 https://www.unhcr.org/ro/pe -cine-ajutam/apatrizi.
51
Au existat și există un număr foarte mare de persoane apatride dar, de asemenea, sunt și
foarte multe persoane în cazuri similare apatridiei sau nu sunt recunoscuți ca atare pentru a putea
intra sub auspiciile Convențiilor inter naționale. De exempu, România nu are o procedură de
stabiliere a statutului de apatrid. Sunt mai multe state ce au asemena proceduri, de exemplu
Republica Moldova1 și Spania, dar și foarte multe state care nu au și nici nu se văd progrese în
acest sens.
Prin legea numărul 362/2005 pentru aderarea României la Convenția privind statutul
apatrizilor, adoptată la New York la 28 septembrie 1954, statul român a formulat rezerve la
această Convenție2.
S-a constatat că fenomenul de apatridie este des întâlnit în co ntextul migrației
persoanelor. Când un solicitant depune atât o cerere de protecție internațională, dar și o cerere de
recunoaștere a calității lui de apatrid, este foarte important ca ambele să fie evaluate, întrucât
ambele tipuri de statut pot fi recunos cute în mod explicit3. Acest lucru se datorează protecției
recunoscute refugiaților prin Convenția din anul 1951 a Înaltul Comisariat pentru Refugiați al
Națiunilor Unite, ce prevede un set mai mare de drepturi la nivel național față de cea din
Convenția d in 1954. Cu toate acestea, în cazul în care forma de protecție internațională
încetează, fără ca persoana în cauză să fi dobândit o naționalitate, ea trebuie să poată beneficia de
recunoașterea statutului de apatrid. Există situații în care un individ poat e fi atât apatrid, conform
Convenției din 1954, cât și refugiat, în conformitate cu Convenția din 1951, iar în aceste condiții
un apatrid refugiat trebuie să beneficieze de protecția ambelor convenții.
4.3. Refugiații și persoanele strămutate
1 Pentru o analiză a situației privind apatridia precum și procedura de recunoaștere a apatrizilor in Republica
Moldova, se poate consulta: Raportul analitic privind situația persoanelor apatride în Republica Moldova, elaborat
de Olesea Cotoman, Maria Vremi ș și Iulian Popov, Chisinău 2017.
2 Cu privire la aplicarea articolului 23 din Convenție: „România își rezervă dreptul de a acorda ajutor public doar
apatrizilor care sunt și refugiați, în înțelesul Convenției din 28 iulie 1951 privind statutul refugiațilo r și al
Protocolului din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților sau, după caz , în condițiile legii naționale “ 2. Cu
privire la aplicarea articolului 27 din Convenție: „România își rezervă dreptul de a elibera documente de identitate
doar acelor apa trizi cărora le -a fost acordat de către autoritățile competente dreptul de a rămâne pe teritoriul
României permanent sau, după caz, pentru o perioadă determinată, în condițiile legii naționale.“ 3. Cu privire la
aplicarea articolului 31 din Convenție: „Rom ânia își rezervă dreptul de a expulza un apatrid aflat legal pe teritoriul
ei, în condițiile legislației în vigoare, atunci când a săvârșit o infracțiune“. A se vedea în acest sens legea nr.
362/2005 pentru aderarea României la Convenția privind statutul a patrizilor, publicată în Monitorul Oficial numărul
1146 din 19.12.2015.
3 United Nations High Commissioner for Refugees, Handbook on protection of stateless persons , Geneva, 2014, p.
31.
52
De obicei, țara de origine acordă cetățenilor săi protecție în cazul în care drepturile
acestora au fost încălcate de către alte state. Principala caracteristică a refugiaților constă tocmai
în faptul că aceștia nu pot sau nu doresc protecția statului a cărui cetățea n este. Pe plan
internațional primele preocupări cu privire la refugiați au existat după primul război mondial
când au avut loc mari deplasări de persoane, dincolo de granițele țărilor de origine.
La acest moment problema refugiaților este pe agenda forurilor internaționale având în
vedere situația numărului mare de refugiați din Siria, Irak, Yemen și alte asemenea state. Fiind
o problemă din cele mai complexe pe plan internațional, refugiații s -au aflat, și continuă să se
afle în atenția forurilor mo ndiale. La începutul secolului XX, problema refugiaților a devenit de
interes pentru comunitatea internațională care, din motive umanitare, a început să își asume
responsabilitatea de a proteja și asista refugiații.
Înaltul Comisariat promovează încheierea și ratificarea unor convenții internaționale
pentru protecția refugiaților, urmărind aplicarea acestora prin acorduri speciale între guvernele
statelor, pentru reducerea numărului persoanelor care au nevoie de protecție și pentru
îmbunătățirea situației r efugiaților1.
Există dovezi care sugerează că mișcările masive de populație se produc astăzi pe o
scară mai largă și într -o perioadă de timp mai scurtă decât în anii precedenți. Această tendință a
apărut în timpul fugii unui număr de aproximativ un milion de kurzi, irakieni după războiul din
Golful Persic; în timpul deplasării interioare și exterioare a peste patru milioane de persoane în
perioada conflictului din fosta Iugoslavie, a exodului de peste un milion de ruandezi după
genocidul din 1994, precum și a mișcării a peste două milioane de persoane deplasate din și
spre Liberia2.
Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați remarcă că „deplasările forțate
ale minorităților inclusiv tacticile de repopularizare folosite pentru a susține pretenții teritoriale
sau de autodeterminare, au devenit o caracteristică abominabilă a lumii contemporane”.
Problema distincției dintre migrație forțată și migrație voluntară este legată de o
dificultate conceptuală, aceea de a diferenția între mișcările de popula ție „planificate” și cele
„spontane”. Intersant este faptul că, Comisia de Drept Internațional a definit practica „deportării
1 R.M. Beșteliu, Drept Internațional Public vol.1 (citat în continuar e … Drept Internațional … (4) , Ed. All Back,
București 2005, p. 134.
2 Conform unor estimări, aproape toată populația rurală din Liberia a fost deplasată într -un moment sau altul după
începutul conflictului din 1989.
53
arbitrare sau transferul cu forța a populației” drept „o crimă împotriva umanității” în proiectul
Codului de conduită privind crim ele împotriva păcii și umanității.
România a aderat la Convenția privind statutul juridic al refugiaților, precum și la
Protocolul din 1967 referitor la statutul refugiaților1.
În România sunt șase Centre Regionale de Proceduri și Cazare pentru solicitanți i de azil
în București, Giurgiu, Galați, Rădăuți/Suceava, Somcuta Mare/Maramureș și Timișoara unde
solicitanții de azil sunt cazați dacă nu au resurse financiare în acest sens. În baza unui acord
tripartit între Guvernul României, Organizația Internațional ă pentru Migrație și Înaltul
Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, la Timișoara se află un Centru în regim de
urgență, dar trebuie amintit faptul că acestora nu li se aplică legislația în domeniul azilului și nu
urmează această procedură, ei urm ând a fi transferați către alte state. În baza cotelor de relocare
stabilite la nivelul Uniunii Europene, România a primit solicitanți de azil aflați în Grecia și
Italia, la Galați fiind aduși primii astfel de solicitanți.
Copii născuți din părinți refugia ți pot deveini apatrizi, iar multe situații de acest gen au
fost raportate. De asemenea, în cazul persoanelor strămutate pot exista astfel de cazuri având în
vedere ca de cele mai multe ori acești copii nu sunt înregistrați, aflându -se în posibile cazuri d e
apatridie. Situația se poate complica dacă, în urma conflictului se stabilește independența acelei
părți de teritoriu și dacă noile guverne vor acorda sau nu cetățenia către aceste persoane, de
asemenea, trebuie avută învedere legislația privind cetățeni a din acel teritoriu și dacă persoanele
în cauză se încadrează în acele dispoziții legale. Ceea ce dorim să subliniem este că în aceste
situații nu putem prezuma că persoanele strămutate sau refugiații vor primi automat cetățenia
statului pe care se află s au a părinților în cazul unui nou născut.
În România, persoanele recunoscute cu protecție internațională își păstrează propria
cetățenie și mai apoi, dacă îndeplinesc condițiile pot aplica și pentru cetățenia română. În cazul
lor perioada de timp de rezide nță este mai restrânsă decât în cazul străinilor aflați pe teritoriul
României veniți în alte scopuri.
1 Prin Legea nr. 46 din 4 iulie 1991, p ublicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 17 iulie 1991. La acest moment legea
122/2006 privind azilul în România, modificată ultima data în decembrie 2015 reglementează situația acestora
coroborată cu Ordonanța 44 din 29 ianuarie 2004 privind integrarea s ocială a străinilor care au dobândit o formă de
protecție (protecție internațională) sau un drept de ședere în România, precum și a cetățenilor statelor membre ale
Uniunii Europene și Spațiului Economic European, document ce va suferi modificări în următoa rea perioadă.
54
Capitolul V
Cetățenii străini
În cele ce urmează vo m aduce în discuție situația străinilor, aceștia fiind sunt acele
persoane ce se află pe un anumit teritoriu al unui stat dar nu sunt cetățeni ai acelui stat. Printre
aceștia sunt incluși și apatrizii, persoanele cu protecție internațională și solicitanții de azil.
Regimul juridic al fiecărei categorii este diferit în fiecare stat, în funcție de legislația națională.
La nivelul Uniunii Europene exista regulamente și directive care vin în sprijinul uniformizării
legislațiilor statelor membre.
Regimul străinil or reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor străinilor pe teritoriul
statului de reședință, stabilite prin legea națională a acestui stat și prin convențiile internaționale
încheiate între state1.
Ca o dovad ă a preocupării internaționale cu privi re la migrație, peste 180 de țări membre
ale Organiza ției Națiunilor Unite sunt așteptate în 10 -11 Decembrie 2018 la Marrakech (Maroc)
să aprobe un pact care reglementează migrația la nivel mondial. Documentul a fost denunțat deja
de Ungaria, Austria, Bulgaria, Cehia, Polonia, Australia, Israel, și Statele Unite ale Americii,
state ce sunt conduse, la acest moment, de guverne antimigrație. Franța și Germania sunt state ce
1 M. Floroiu, op. cit. , p. 61.
55
promovează intens acest Pact. Trebuie menționat faptul că acest document nu este u n tratat
internațional și nici constrângător din punct de vedere juridic. Documentul enunță zece principii
directoare, în principal suveranitatea națiunilor, caracterul neconstrângător al documentului în
materie de drept internațional, dar și angajamentul în favoarea universalității drepturilor omului.
Continuă cu 23 de obiective pentru o migrație sigură, ordonată și reglementată. Printre ele
figurează reducerea factorilor structurali ai migrație ilegale, consolidarea căilor pentru o migrație
sigură, ordona tă și reglementată, lupta transfrontalieră împotriva traficului de ființe umane,
ameliorarea cooperării în gestionarea frontierelor, sporirea protecției pentru copii și femei,
precum și garantarea accesului la serviciile de bază. Pactul reafirmă dreptul su veran al statelor de
a își defini politicile naționale în privința migrației și dreptul de a își gestiona acest domeniu în
funcție de competența lor, binențeles cu respectarea dreptului international.
Documentul prevede combaterea problemelor structurale care provoacă fluxurile de
migranți, elemente cuprinse în obiectivele 2 și 10, și ameliorarea coordonării în gestionarea
frontierelor. Totuși, susține migrația legală, indispensabilă în numeroase regiuni ale lumii din
cauza evoluțiilor demografice și solic itărilor de pe piața muncii.
Legislația română, definește străinul ca fiind persoana care nu are cetățenia română,
cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European ori
cetățenia Confederației Elvețiene1.
Legea străinilo r în România2 prevede, ca străinii care locuiesc legal în România se bucură
de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi, precum și
de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care România este part e. Străinii aflați legal
în România se pot deplasa liber și își pot stabili reședința sau, după caz, domiciliul oriunde pe
teritoriul României. Străinii care locuiesc legal în România și părăsesc temporar teritoriul statului
român au dreptul de a reintra p e toată durata valabilității permisului de ședere. Pot beneficia de
măsuri de protecție socială din partea statului, în aceleași condiții ca și cetățenii români, numai
străinii cu reședința sau domiciliul în România.
Străinii cărora li s -a eliberat un docu ment de către Inspectoratul General pentru Imigrări
au dreptul de a verifica datele personale înscrise în acesta și, când este cazul, să solicite
corectarea sau eliminarea unor date care nu corespund realității. Studenții/elevii străinii cuprinși
1 Art. 2 din Ordonanța de urgență nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România cu
modificările si completările ulterioare.
2 Oronanța de urgență nr. 194 din 12 decembrie 2002 cu modificări le și completările ulterioare, art. 3 și 4.
56
în învăță mântul de toate gradele au acces, fără restricții, la activitățile școlare și de instruire în
societate.
Referitor la obligații, articolul 4 din legea străinilor în România menționează faptul că pe
timpul șederii în România străinii sunt obligați să respec te legislația română; nu pot organiza sau
finanța pe teritoriul României partide politice ori alte organizații sau grupări similare acestora și
nici nu pot face parte din acestea, nu pot ocupa funcții și demnități publice și nu pot iniția,
organiza sau par ticipa la manifestații ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau
securității naționale1. Străinii aflați pe teritoriul României sunt obligați să respecte scopul pentru
care li s -a acordat dreptul de a intra și, după caz, de a rămâne pe teritoriu l României, să nu
rămână pe teritoriul României peste perioada pentru care li s -a aprobat șederea, precum și să
depună toate diligențele necesare pentru a ieși din România până la expirarea acestei perioade.
Capitolul VI
Azilul, expulzarea și extradarea
Cât privește azilul, pe lângă Convenția de la Geneva din 1951 și Protocolul de la New
York din 19672 există o serie de acorduri, convenții și alte instrumente regionale referitoare la
refugiați, în special în Africa, în cele două Americi și în Europa. Aces te instrumente regionale
se referă la chestiuni precum acordarea azilului, documentele și facilitățile de călătorie, altele
conțin o definiție a noțiunii de „refugiat” sau a persoanelor ce pot beneficia de azil.
Dreptul de azil este reglementat prin dreptu l intern, dar, așa cum am amintit anterior,
există reglementări în dreptul internațional. Statele pot semna ș i ratifica Convenția de la
Geneva și Protocolul de la New York cu anumite rezerve. Un exemplu în acest sens este
reprezentat de Turcia ce a mențin ut limitarea în timp regăsită în Convenție ce se referă la
refugiații din Europa. Deși statul turc găzduiește un număr mare de refugiați din Siria și Irak,
precum și din alte state, aceștia nu pot fi recunoscuți ca refugiați.
În America Latină, problema az ilului diplomatic și teritorial este tratată într -un număr de
instrumente regionale incluzând Tratatul de drept penal internațional de la Montevideo din
1 Alin. (2) al art. 4 a fost modificat de art. 42, Titlul II din Ordonanța nr. 25 din 26 august 2014, publicată în
Monitorul Oficial nr. 640 din 30 august 2014, prin înlocuirea sintagmei "siguranță naționale" cu sintagma "securitate
națională".
2 Prin Legea nr. 46/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 17 iulie 1991, România a aderat la Convenția
privind statutul refugiaților semnat la Geneva în anul 1951 și la Protocolul adițional Convenției privind sta tutul
refugiaților semnat la New York în anul 1967.
57
1889; Acordul asupra extrădării de la Caracas din 1911; Convenția privind azilul de la Havana
din 1928; Convenția asupra azilului politic de la Montevideo din 1933; Convenția asupra
azilului diplomatic de la Caracas din 1954 și Convenția asupra azilului teritorial de la Caracas
din 1954 dar și Declarația de la Cartagena din 1984.
Un instrument regional și m ai recent este Convenția ce guvernează aspectele specifice
ale problemelor refugiaților din Africa, adoptată de Adunarea șefilor de stat și de guvern ai
Organizației Unității Africane, la 10 septembrie 1969. Această Convenție care reglementează
aspectele p articulare ale problematicii refugiaților în Africa, este de o importanță majoră. Ea
conține o definiție lărgită a termenului de refugiat și prevederi importante care se referă „inter
alia” la azil (articolul II), repatriere voluntară (articolul V), ca și la interzicerea activităților
subversive ale refugiaților (articolul III). De asemenea, mai prevede (articolul VIII) că în
Africa Convenția va fi complementul efectiv regional al Convenției Organizației Națiunilor
Unite din 1951, cu privire la statutul ref ugiaților.
În Europa au fost adoptate, sub egida Consiliului Europei, mai multe documente
referitoare la refugiați, cele mai semnificative fiind: Acordul cu privire la desființarea vizei
pentru refugiați din 1959; Acordul cu privire la transferul responsab ilității pentru refugiați din
1980; Rezoluția cu privire la azilul acordat persoanelor aflate în pericol de a fi persecutate din
1967; Recomandarea cu privire la armonizarea procedurilor naționale referitoare la azil din
1981; Recomandarea cu privire la p rotecția persoanelor nerecunoscute oficial ca refugiați prin
Convenția din 1951 din 1984; Reglementarea Nr. 1404/71 cu privire la securitatea socială a
muncitorilor migranți; Convenția de la Dublin din 1990 care menționează criteriile ce se vor
aplica pent ru stabilirea statului membru căruia îi revine responsabilitatea de examinare a
cererilor de azil, atunci când solicitantul a trecut printr -unul sau mai multe state membre ale
Comunității Europene; Acordul de la Schengen din 1985 semnat de către țările Ben elux,
Germania și Franța, care conține criterii similare cu cele ale Convenției de la Dublin, în
contextul desființării progresive a controlului de frontieră între țările Comunității; și alte
prevederi de interes pentru refugiați.
Prin azil, în dreptul internațional se înțelege dreptul unui stat suveran de a acorda
intrarea și stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în țara lor pentru
58
activitatea politică, științifică, religioasă care nu este în concordanță cu normele juridice
interne, contravine ordinii de drept a statului respectiv1.
La nivelul Uniunii Europene operează trei tipuri de proceduri pentru examinarea unei
cereri de azil și anume procedura normală sau ordinară, cea accelerată – în cazul cererilor
evident nefondate și cea la frontieră. Legislația europeană privind standardele cu privire la
procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat, menționează
condițiile în care se vor analiza cererile, de către statele membre, în una din cele trei
proceduri.
În cadrul politicilor de justiție, libertate și securitate, Uniunea Europeană a subliniat
relevanța măsurilor luate în ceea ce privește controlul frontierelor externe, azilul și migrația,
prevenirea și combaterea infracționalității, în contextu l drepturilor și libertăților fundamentale
ale omului.
În România, legea care guvernează azilul este legea 122/2006 privind azilul în România
cu modificările și completările ulterioare.
Corespunzător dreptului statului de a stabili condițiile de intrare a străinilor, este dreptul
statului de a refuza unui străin continuarea șederii pe teritoriul național și, ca urmare, de a
recurge la expulzarea sa. Prin expulzare se înțelege obligația străinului de a părăsi teritoriul
statului unde își are reședința. Cât p rivesc condițiile de exercitare a dreptului statului de a
expulza străini, dreptul internațional impune anumite limite2. Aceste limite sunt strâns legate
de drepturile fundamentale, interzicându -se statelor expulzarea unei persoane într -un anumit
teritoriu unde ar putea fi supus la tortură, tratamente inumane sau degradante sau la pedeapsa
cu moartea sau executarea unei astfel de pedepse.
Statul care adoptă măsura expulzării nu este obligat să dea explicații statului a cărui
cetățeni vor fi expulzați asupr a motivelor ce au stat la baza acestei decizii, el o poate face de
curtuazie3. De asemenea, străinul nu poate reveni în țara de unde a fost expulzat decât după
anularea ordinului prin care s -a dispus măsura expulzării sau, dacă a obținut cetățenia acelui
stat ceea ce în practică, este puțin probabil.
1 D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, Drept Internațional Public , Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București
1994, p. 139.
2 R. M. Beșteliu, op. cit. Drept Internațional … (2) , p.155.
3 A. P. Mătăsaru, op. cit. , p. 188.
59
Legea română prevede modalitatea în care se va efectua expulzarea precum și
posibilitatea suspendării acestei decizii. Așadar, expulzarea se efectuează de către
Inspectoratul General pentru Imigrări prin îndepă rtarea sub escortă a străinului. Dreptul de
ședere al străinului încetează de drept la data începerii executării pedepsei accesorii sau
complementare în funcție de situație.
Expulzarea se suspendă în perioada în care Inspectoratul General pentru Imigrări
constată incidența următoarelor situații:
a) străinul poate fi îndepărtat sub escortă numai către un stat față de care există temeri
justificate că viața îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau
degradante;
b) starea de sănătate a străinului face imposibilă realizarea îndepărtării sub escortă;
c) dacă străinul este învinuit sau inculpat într -o cauză penală și magistratul dispune
instituirea măsurii interdicției de părăsire a localității sau a țării; sau a fost condamna t prin
hotărâre judecătorească rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă privativă de libertate.
În aceste cazuri organele competente din cadrul Ministerului Afacerilor Interne vor pune în
aplicare măsura de a nu permite ieșirea de pe teritoriul Româ niei1.
Cât privește extrădarea, aceasta este o modalitate de terminare a șederii unor străini de
pe teritoriul unui stat, în cazurile în care aceștia sunt autorii unor infracțiuni de drept comun,
precum și unor crime împotriva păcii și umanităț ii. Extrădar ea este considerat ă un act de
asistență juridică între state, întru cât prin a ceasta se realizează transferul unui străin către
autoritățile statului în care este urmărit sau condamnat pentru o faptă incriminată de legile
acelui stat2. În privința propriilo r cetățeni, de obicei, nu operează extrădarea, același lucru se
aplică și în cazul dezertorilor, autorilor crimelor politice.
Din punct de vedere al dreptului internațional, extrădarea se realizează pe baza unor
convenții internaționale, bilaterale sau mul tilaterale3. Extrădarea unei persoane poate fi cerută
de statul a cărui cetățean este, de statul pe teritoriul căruia s -a produs infracțiunea sau de către
statul lezat4.
1 Art. 99 și 100 coroborate cu articolul 15 din Ordonanța de urgență nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul
străinilor în România cu modificările si completările ulterioare.
2 R. M. Beșteliu, op. cit. Drept Internaț ional … (2) , pp.155 – 156.
3 De exemplu Conveția interamericană de extrădare din 15 februarie 1982 și cea dintre statele membre ale
Consiliului Europei din 13 decembrie 1957.
4 A. P. Mătăsaru, op. cit. , p.189.
60
Un caz controversat de extrădare este cel din 2018 când autoritățile din Republica
Moldova au extrădat șapte cetățeni turci, profesori de la Liceul moldo -turc Orizont către
Turcia, fiind suspectați de legături cu o grupare islamistă. Cu toate acestea, parte din cetățenii
turci erau solicitanți de azil la momentul la care s -a dispus extrăd area, iar conform
instrumentelor internaționale în materie de refugiați, la care Republica Moldova este parte, nu
permite acest lucru atâta timp cât nu s -a luat o decizie de respingere a cererilor de azil. În
viitor este posibil să vedem o decizie a Curtii Europene a Drepturilor Omului în acest caz. Din
media se desprinde idea că acuzațiile aduse acestor profesori sunt empirice, bazându -se pe o
declarație a unui cetățean turc, fără alte dovezi în acest sens. Vom vedea care va fi reacția
comunității internaț ionale cu privire la această situație. Este de notorietate ceea ce se întâmplă
cu oponenții politici ai guvernului de la Ankara, existând rapoarte credibile cu privire la
supu nerea la tortură, tratamente in umane și degradante în închisori și la dispariții forțate ale
oponenților politici.
Considerăm necesar să reamintim că statele, conform dreptului internațional, nu pot
expulza sau extrăda persoane în state unde, sunt indicii temeinice, că aceștia vor fi supuse la
acte contrare drepturilor fundamentale ale omului.
Așadar, azilul, expulzarea și extrădarea sunt alte instituții ce interesează comunitatea
internațională. Solicitanții de azil în România au o serie de drepturi și obligații menționate în
legea special ă, în situația în care sunt recunoscuți cu prot ecție internațională, aceștia au
aceleași drepturi sociale ca și cetățenii români, neavând drepturi politice. În situația în car e
cererile de azil le sunt respi nse, aceștia vor fi îndepărtați de pe teritoriu sau, în situația în care
nu se poate realiza ace st lucru, aceștia pot primi tolerarea rămânerii pe teritoriul României. De
la primirea protecției internaționale începe să curgă termenul în vederea naturalizării.
61
Capitolul VII
Cazul Genovese impotriva Maltei a Curtii Europene a Drepturilor Omului1
În cadrul acestui capitol vom studia cazul Genovese împotriva Maltei, unde Curtea
Europeană a Drepturilor Omului s -a pronunțată în data de 20 septembrie 2011. In acest caz, se
aduce în discuție posibila încălcare a articolului 14 corob orat cu articolul 8 al Convenției în
situația unui cetățean britanic, cetățenie maternă, născut în afara căsătoriei, având tată maltez ce
nu l-a recunoscut, în acest sens, existând o hotărâre prin care s -a stabilit paternitatea.
La data de 24 septembrie 2 009, cetățeanul britanic, Dl. Ben Alexander Genovese2 în
temeiul Articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale, a sesizat Curtea, îndreptată împotriva Maltei. Reclamantul a susținut că a fost
defavorizat de prevederile legii malteze privind dobândirea cetățeniei prin descendență, în baza
statutului acestuia de copil nelegitim3. În data de 9 februarie 2010, Curtea a stabilit că cererea
este admisibilă și temeinică.
1 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Genovese împotriva Maltei; Cerere nr. 53124/09; Hotărâre din
11 octombrie 2011, Strasburg, Definitivă la 11.01.2012, Hotărâre definitivă în conformitate cu Articolul 44 § 2 al
Convenției Europene a Drepturilor Omului – European Court of Human Rights web site.
2 Reclamantul în acest caz
3 Dreptul maltez intern relevant: Legea Cetățeniei din Malta, Capitolul 188 al Legislației din Malta, în măsura
relevanței acesteia, prevede următoarele: Secțiunea 5 „(2) O persoană născută în afara Maltei la sau după data
62
Cu privire la situația reclamantul ui, acesta s-a născut în anul 1996 în Scoția, locul în care
a fost înregistrata nașterea și locuiește în Hamilton. Acesta s -a născut în afara căsătoriei și este
fiul unei mame britanice și al unui tată maltez. Paternitatea acestuia din urmă a fost stabilită atât
pe cale judiciară, cât și științifică. Dl. G., tatăl reclamantului, de cetățenie malteză, a refuzat să
își recunoască fiul sau să păstreze relațiile cu acesta.
Mama solicitantului a înaintat o cerere de acordare a cetățeniei malteze fiului acesteia. La
data d e 4 septembrie 1996, Înalta Comisie malteză a informat -o pe mama reclamantului asupra
faptului că, întrucât aceasta nu este cetățean maltez, iar tatăl reclamantului nu a fost încă declarat
ca fiind cetățean maltez în certificatul de naștere al reclamantulu i, reclamantul nu are dreptul la
cetățenia malteză. Aceasta a fost informată că cetățenia va fi acordată numai dacă tatăl maltez își
recunoaște fiul în certificatul de naștere al reclamantului. Prin urmare, mama reclamantului a
intentat acțiune în justiție în Scoția împotriva bărbatului maltez cu care aceasta a avut o relație,
pentru ca acesta să fie declarat tatăl reclamantului în certificatul de naștere al acestuia. În baza
intrării în aplicare (21 septembrie 1964) va fi considerată a fi devenit sau că va deveni cetățean al Maltei la data
nașterii acestuia sau acesteia: (b) în cazul unei persoane născute la sau după data de 1 august 1989, dacă la data
nașterii persoanei respective, tatăl sau mama acestuia sau acesteia este cetățean al Maltei …” Secțiunea 17 „(1) În
prezenta Lege – (a) orice trimitere la tatăl unei persoane, în legătură cu o persoană născută în afara căsătoriei și
nelegitimă, va fi interpretată ca o trim itere la mama persoanei respective; …” Prin intermediul Legii din anul 2007,
următoarele sub -secțiuni au fost adăugate la secțiunea 5 a Legii Cetățeniei din Malta: „(3) O persoană născută în
afara Maltei la sau după data intrării în vigoare, care dovedeș te că este descendentul în linie directă al unui
ascendent născut în Malta, cu unul dintre părinți născut tot în Malta, va avea dreptul, în baza depunerii unei cereri
conform reglementărilor, după depunerea jurământului de credință, de a fi înregistrată ca cetățean al Maltei: Cu
condiția ca în perioada în care persoana respectivă este minoră, orice persoană care deține autoritate asupra
minorului conform legii, să poată depune o cerere de înregistrare a minorului respectiv ca cetățean al Maltei. (4)
Orice a scendent conform prevederilor sub -articolului (3), al cărui deces survine înainte de data de 1 august 2007, și
care, dacă nu ar fi survenit decesul acestuia, ar fi avut dreptul de a dobândi cetățenia malteză conform acestui articol,
va fi considerat a fi d obândit cetățenia respectivă în scopurile sub -articolului (3). (5) Dacă oricare dintre părinții unei
persoane care depune o cerere de înregistrare ca cetățean al Maltei în temeiul sub -articolului (3) trăiește la data de 1
august 2007 (în scopurile prezentu lui articol, denumit „părinte relevant”), iar părintele relevant este, de asemenea,
un descendent în linie directă al unui ascendent născut în Malta, cu unul dintre părinți născut tot în Malta, persoana
respectivă nu va avea dreptul de a fi înregistrată ca cetățean al Maltei în temeiul sub -articolului (3) decât dacă
părintele relevant a dobândit în orice moment cetățenia malteză conform prezentului articol sau conform articolului
3; așadar, oricare asemenea părinte relevant al cărui deces survine înainte de data de 1 august 2010, și care ar fi avut
dreptul de a dobândi cetățenia respectivă în temeiul sub -articolului (3) sau al sub -articolului (3) al articolului 3, va fi
considerat a fi dobândit cetățenia respectivă în scopurile sub -articolului respectiv.(4) Dacă oricare dintre părinții
unei persoane care depune o cerere de înregistrare ca cetățean al Maltei în temeiul sub -articolului (3) s -a născut la
sau după data de 1 august 2007 (în scopurile prezentului articol, denumit „părinte relevant”), iar părintele relevant
este, de asemenea, un descendent în linie directă al unui ascendent născut în Malta, cu unul dintre părinți născut tot
în Malta, persoana respectivă nu va avea dreptul de a fi înregistrată ca cetățean al Maltei în virtutea sub -articolului
(3), dec ât dacă părintele relevant a dobândit în orice moment cetățenia malteză conform prezentului articol. (5)
Persoana care depune o cerere de înregistrare ca cetățean al Maltei în temeiul sub -articolului (3) va avea dreptul de a
fi înregistrată ca cetățean al Maltei dacă decesul părintelui relevant survine după data de 31 iulie 2010, iar părintele
relevant a depus o cerere și ar fi avut dreptul la acordarea cetățeniei malteze conform prezentului articol sau în
temeiul articolului 3.”
63
unui decret, instanțele din Scoția au declarat că Dl. G., cetățean maltez, este ta tăl biologic al
reclamantului. În consecință, certificatul de naștere al reclamantului a fost modificat pentru a
reflecta paternitatea stabilită.
Potrivit Guvernului maltez, între timp mama reclamantului a fost informată că, în ciuda
declarării pe cale jud iciară a Dlui. G ca find tatăl reclamantului, reclamantul tot nu ar fi eligibil
pentru acordarea cetățeniei1. Având în vedere acest ultim aspect, mama reclamantului a înaintat
din nou o cerere2 pentru acordarea cetățeniei malteze fiului acesteia. Cererea acesteia a fost
respinsă pe motiv că cetățenia malteză nu poate fi acordată unui copil nelegitim în cazurile în
care mama copilului nelegitim nu are cetățenie malteză, iar tatăl acestuia are cetățenie malteză3.
În așteptarea hotărârii menționate anterior, în anul 2002, mama reclamantului, în nume
propriu și pentru reclamant, în calitate de curator ad litem al acestuia, a formulat recurs
constituțional, acuzând că prevederea menționată era discriminatorie și contrară atât Constituției
malteze, cât și Convenț iei. În data de 25 ianuarie 2006, Tribunalul Civil, a constatat că
prevederile sus menționate încălcau Constituția malteză, deoarece discriminau reclamantul prin
neacordarea cetățeniei malteze. În schimb, acesta s -a abținut de la luarea unei decizii cu pri vire la
compatibilitatea prevederilor cu Convenția.
În data de 18 iulie 2006, în instanța de apel, Curtea Constituțională a infirmat sentința
pronunțată în primă instanță în ceea ce privește compatibilitatea prevederilor cu Constituția. Cu
toate acestea, a retrimis cauza la Tribunalul Civil pentru stabilirea compatibilității prevederilor
respective cu Convenția. La data de 4 noiembrie 2008, Tribunalul Civil, în virtutea jurisdicției
constituționale a acestuia, a hotărât că secțiunea 17(1)(a) a Legii Cetățen iei din Malta era nulă
vis-á-vis de reclamant, întrucât aceasta încălca drepturile acestuia potrivit Articolelor 8 și 14 ale
Convenției. Acesta a hotărât că, în circumstanțele cauzei, problema paternității avea legătură cu
viața privată, dacă nu cu viața d e familie, și că reclamantul a fost discriminat pe motivul nașterii
sale, al statutului acestuia de copil nelegitim, și al sexului părintelui de cetățenie malteză al
acestuia.
1 În temeiul secțiunii 5(2) (b) și 17(1)(a) a Legii Cetățeniei din Malta, potrivit căreia copiii născuți în afara căsătoriei
sunt eligibili pentru acordarea cetățeniei malteze numai dacă mama este de cetățenie malteză.
2 În virtutea secțiunii 5(2)(b) a Legii Cetățeniei din Malta.
3 Decizie luată în temeiul secțiunii 17(1)(a) a Legii Cetățeniei din Malta. Întrucât reclamantul nu s -a născut în
interiorul căsătoriei, ca urmare a aplicării Articolului 17(1)(a), orice trimitere la „tată” din secțiunea 5(2)(b) a fost
considerată ca o trimit ere la mamă. În virtutea unei hotărâri pronunțate la 27 februarie 2003, Tribunalul Civil (Prima
Cameră) din Malta a declarat, de asemenea, că Dl. G. este tatăl biologic al reclamantului, și a dispus plata unei
alocații de întreținere în sarcina acestuia.
64
La data de 27 martie 2009, în instanța de apel, Curtea Constituțională a infirma t sentința
pronunțată în primă instanță. Luând notă de modificările aduse în anul 2007, Curtea a considerat
că hotărârea pronunțată de aceasta trebuia să se limiteze la parametrii cererii premergătoare
acesteia. Conform deciziei acesteia, dreptul de cetățe nie nu era un drept substanțial reglementat
de Convenție. Acordarea sau refuzul acordării cetățeniei nu ar facilita sau nu ar crea obstacole
pentru viața familială a reclamantului, întrucât tatăl acestuia a refuzat categoric orice contact cu
reclamantul. M ai mult decât atât, deoarece Convenția nu obligă niciun Stat să permită
soțului/soției de cetățenie străină să locuiască pe teritoriul acestuia, nu se poate spune că Statul a
fost obligat să acorde cetățenie unui neresortisant.
Presupusa încălcare a artic olului 14 coroborat cu articolul 8 al Convenției:
Reclamantul a susținut că a fost defavorizat de prevederile legii malteze privind
dobândirea cetățeniei prin descendență, contrar prevederilor Articolului 14 al Convenției
coroborat cu Articolul 8, care, în măsura relevanței acestora, au următorul conținut: Articolul
8:„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său
și a corespondenței sale.”; Articolul 14:„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscut e de
Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare,
limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o
minoritate națională, avere, naștere sau orice al tă situație.”
Guvernul a contestat acest argument.
Admisibilitatea
Obiecțiile preliminare
Guvernul a afirmat că în anul 2007, legea conform căreia reclamantul era eligibil pentru
acordarea cetățeniei, a suferit modificări. Cu toate acestea, reclamantul nu a depus cererea.
Guvernul a mai afirmat că mijloacele invocate de reclamant în cadrul procedurilor interne s -au
concentrat pe „viața de familie”, și nu pe „viața privată”1.
1 În măsura în care aceste mijloace invocate pot fi considerate ca echivalând cu obiecții în ceea ce privește
statutul de victimă și respectiv neepuizarea căilor de recurs interne, Curtea reține următoarele: În primul
rând, fapt confirmat de Curtea Constituțională, domeniul de aplicare al cererii are legătură cu eligibilitatea
reclamantului pentru acordarea cetățeniei în perioada anterioară modificărilor din anul 2007. În consecință,
faptul că reclamantul nu a depus o cerere pentru acordarea cetățeni ei în urma modificărilor, care au fost puse
în aplicare, după mai mult de zece ani de la data depunerii inițiale a cererii pentru acordarea cetățeniei, nu
influențează în niciun fel cererea actuală. În al doilea rând, referitor la mijloacele invocate în fa ța instanțelor
de judecată interne, Curtea consideră că reclamantul a formulat o plângere în temeiul Articolului 14
coroborat atât cu aspectul privat, cât și cu aspectul familial al Articolului 8, în fața instanțelor de judecată
interne adecvate, în fond ș i în conformitate cu cerințele formale ale legislației naționale. Având în vedere
65
Aplicabilitatea
Guvernul a afirmat că faptele aferente cauzei nu intrau în sfera d e aplicare a Articolului 8,
întrucât nu a existat nicio viață de familie conform interpretării acesteia din jurisprudența Curții,
și anume existența în practică a legăturilor personale strânse între reclamant și tatăl acestuia.
Realitatea biologică nu a fo st suficientă pentru constituirea vieții de familie. Mai mult, nu a
existat niciun impediment juridic pentru dezvoltarea vieții de familie. Fiind un cetățean al
Uniunii Europene, reclamantul a putut vizita Malta în mod liber și nelimitat, a putut locui și, de
asemenea, a putut lucra în această țară. Și mai important, Guvernul a afirmat că cetățenia și
naționalitatea nu sunt drepturi reglementate de Convenție, și prin urmare1 articolul 14 nu a putut
fi aplicat.
Reclamantul a afirmat faptul că circumstanțele cauzei intrau în sfera de aplicare a „vieții
private”, indiferent de lipsa dorinței tatălui de a dezvolta o relație cu acesta. În practică, cetățenia
ar permite reclamantului să petreacă o perioadă de timp nelimitată în Malta, pe care acesta ar
putea să o dedice promovării și consolidării relației cu tatăl acestuia. Faptul că reclamantul este
cetățean al Uniunii Europene nu influențează în niciun fel faptele aferente cauzei, dearece acest
lucru nu i -a permis reclamantului să dobândească cetățenia malteză. D irectivele UE relevante au
creat o serie de drepturi de ședere aflate sub rezerva condițiilor și formalităților și nu pot fi
comparate cu cetățenia propriu -zisă.
Luând act de faptul că reclamantul și -a bazat cererea pe Articolul 14 al Convenției,
coroborat cu Articolul 8, Curtea reafirmă că noțiunea de „viață de familie”, menționată în
Articolul 8, nu se limitează doar la relațiile bazate pe căsătorie, ci poate cuprinde și alte legături
„familiale” de facto. S -a constatat că aplicarea acestui principiu se p oate extinde în egală măsură
și asupra relației dintre tații naturali și copiii acestora, născuți în afara căsătoriei. Mai mult,
Curtea consideră că Articolul 8 nu poate fi interpretat doar ca protejând „viața de familie”, fapt
stabilit deja, ci acolo unde circumstanțele garantează acest lucru, acesta se va extinde și asupra
relației posibile care se poate dezvolta între un tată natural și un copil născut în afara căsătoriei.
Factorii relevanți în această privință includ natura relației dintre părinții natu rali și interesul
demonstrabil și angajamentul tatălui natural față de copil atât înainte, cât și după naștere.
cele mai sus amintite, obiecțiile preliminare ale Guvernului au fost respinse. Guvernul a contestat acest
argument.
1 Conform sentinței pronunțate în cauza Familiei K. Și W. împotriva Olandei (nr. 11278/84, decizia Comisiei din 1
iulie 1985, Decizii și Rapoarte (DR) 43, p. 216.
66
Curtea a reafirmat, de asemenea, faptul că noțiunea de „viață privată” reprezintă un termen larg,
nesusceptibil la o definiție exhaustivă. Aceasta acoperă integritatea fizică și psihologică a unei
persoane. Prin urmare, aceasta poate viza multiple aspecte ale identității psihice și sociale ale
persoanei respective. Cu toate acestea, prevederile Articolului 8 nu garantează un drept de
dobândire a unei anumite naționalități sau cetățenii. Totuși, Curtea a afirmat anterior că nu se
poate exclude faptul că un r efuz arbitrar al acordării cetățeniei ar putea ridica o problemă în
anumite circumstanțe, în temeiul Articolului 8 al Convenției, ca urmare a impactului refuzului
respectiv asupra vieții private a persoanei.
Cu privire la a rticolul 14, Curtea reafirmă fapt ul că acesta doar completează alte
dispoziții de fond ale Convenției și ale Protocoalelor la aceasta. Acesta nu are o existență
independentă, întrucât acesta are efect numai în legătură cu „exercitarea drepturilor și
libertăților” protejate de aceste preve deri1. Aplicarea Articolului 14 nu presupune în mod necesar
încălcarea unuia dintre drepturile substanțiale protejate de Convenție. Este necesar, dar și
suficient, ca faptele aferente cauzei să intre „în sfera de aplicare” a uneia sau mai multor Articole
ale Convenției2.
Interzicerea discriminării consacrate în Articolul 14 se extinde dincolo de exercitarea
drepturilor și libertăților pe care Statele au obligația de a le garanta conform Convenției și
Protocoalelor la aceasta. Aceasta se aplică, de asemenea, și pentru drepturile suplimentare care
intră în sfera generală de aplicare a oricărui articol al Convenției, pe care Statul a hotărât în mod
voluntar să le prevadă. Acest principiu este bine înrădăcinat în jurisprudența Curții3.
Reclamantul argumentează c ă refuzul acordării cetățeniei l -a împiedicat să petreacă o
perioadă nelimitată de timp în Malta, pe care ar fi putut -o dedica dezvoltării unei relații cu tatăl
biologic al acestuia. Totuși, Curtea a reținut faptul că nu există în prezent o viață de famili e între
reclamant și tatăl acestuia, care nu a manifestat nicio dorință sau intenție de a -și recunoaște fiul
sau de a construi sau menține o relație cu acesta. Curtea afirmă că, în aceste circumstanțe, nu se
poate spune că refuzul acordării cetățeniei a ac ționat ca un impediment pentru stabilirea vieții de
1 A se vedea Sahin împotriva Germaniei [GC], nr. 30943/96, European Court of Human Rights 2003 -VIII.
2 A se vedea Abdulaziz, Cabales și Balkandali împo triva Regatului Unit, 28 mai 1985, Seria A nr. 94; Karlheinz
Schmidt împotriva Germaniei, 18 iulie 1994, Seria A nr. 291 -B; și Petrovic împotriva Austriei, 27 martie 1998,
Rapoarte 1998 -II.
3 A se vedea cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali, Stec și Alții împotriva Regatului Unit (dec.) [GC], nr.
65731/01 și 65900/01, European Court of Human Rights 2005 -X; și E.B. împotriva Franței [GC], nr. 43546/02,
European Court of Human Right 2008.
67
familie sau că ar fi avut în alt mod un impact asupra dreptului reclamantului la respectul față de
viața de familie1.
Legislația malteză a acordat în mod expres dreptul la cetățenie prin descendență și a
stabilit o procedură în acest sens. În consecință, Statul, care și -a depășit obligațiile prevăzute în
articolul 8 prin crearea dreptului respectiv, – o posibilitate disponibilă pentru acesta în temeiul
articolului 53 al Convenției – se va asigura că drept ul este garantat fără discriminare în sensul
articolului 14.
Plângerea principală formulată de reclamant este aceea că, în exercitarea unui drept
acordat conform dreptului intern, acesta a fost discriminat, inter alia, din cauza statutului acestuia
de copi l nelegitim. Acest concept este acoperit de Articolul 14 al Convenției2, prin urmare,
articolul 14 al Convenției, coroborat cu articolul 8, este aplicabil în prezenta cauză. În aceste
circumstanțe, Curtea respinge obiecția preliminară ridicată de Guvern. D e asemenea, Curtea mai
reține faptul că cererea nu este nefondată în mod manifest în temeiul articolului 35 § 3 al
Convenției. Aceasta a mai luat notă de faptul că aceasta nu este inadmisibilă în virtutea niciunor
alte motive. Prin urmare, aceasta va fi de clarată admisibilă.
Fondul
Reclamantul a afirmat că a fost discriminat în raport cu exercitarea drepturilor acestuia
potrivit articolului 8, din cauza statutului acestuia de copil nelegitim și/sau din cauza sexului
părintelui maltez al acestuia. Într -adevă r, dacă părinții reclamantului ar fi fost căsătoriți, acesta ar
fi intrat sub incidența parametrilor secțiunii 5(2)(b) a Legii Cetățeniei din Malta. Cu toate
acestea, din cauza nelegitimității sale, acesta nu a intrat în sfera de aplicare a prevederilor
respective. Mai mult, dacă mama reclamantului ar fi fost malteză, reclamantul ar fi putut obține
cetățenia; nu a reușit acest lucru, deoarece tatăl acestuia era maltez. Reclamantul s -a aflat într -o
situație analogă cu orice alt copil al cărui tată este malte z și al cărui mamă este străină, și care
îndeplinea toate criteriile prevăzute în secțiunea 5(2)(b), și asemenea acestora, reclamantul ar fi
devenit cetățean maltez dacă nu ar fi avut statutul de copil nelegitim.
1 Cu toate acestea, așa cum Curtea a observat mai sus, chiar și î n absența vieții de familie, refuzul acordării
cetățeniei poate ridica o problemă în virtutea articolului 8, din cauza impactului asupra vieții private a unei persoane,
concept care este destul de vast pentru a viza aspecte ce țin de identitatea socială a unei persoane. În timp ce dreptul
la cetățenie nu este ca atare un drept reglementat de Convenție, și în vreme ce refuzul acordării acestuia în prezenta
cauză nu a fost de așa natură încât să dea naștere încălcării articolului 8, Curtea consideră că impact ul acestuia
asupra identității sociale a reclamantului l -a adus în sfera generală de aplicare a articolului respectiv.
2 A se vedea Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979, Seria A nr. 31, și Inze împotriva Austriei, 28
octombrie 1987, Seria A nr. 126.
68
Acest statut a reieșit din certificatul de naștere al reclamantului, și indiferent dacă tatăl
acestuia l -ar fi recunoscut în mod voluntar sau dacă ar fi existat o hotărâre judecătorească în
acest sens, reclamantul nu ar fi fost eligibil pentru acordarea cetățeniei, pe motivul statutului
acestuia.
Guvernul maltez a afirmat că, întrucât cetățenia nu este un drept acoperit de Convenție,
tratamentul diferențiat având la bază statutul nelegitim nu ar putea încălca articolul 14 al
Convenției1. Guvernul a afirmat faptul că o distincție pe baza legitimităț ii este necesară, deoarece
copiii născuți în interiorul căsătoriei au o legătură cu părinții acestora, rezultată din mariajul între
părinți, în timp ce această legătură lipsește în cazul copiilor născuți în afara căsătoriei. Într –
adevăr, în vreme ce identi tatea mamei este întotdeauna sigură, situația este diferită în ceea ce
privește identitatea tatălui. Așadar, realitatea socială în aceste cazuri justifică în mod obiectiv
tratamentul diferențiat al copiilor biologici nelegitimi ai căror tați sunt maltezi f ață de cel aplicat
copiilor ai căror mame nu sunt malteze. În ultimul rând, Guvernul a afirmat că dacă reclamantul
nu ar fi fost într -o situație analogă și că, având în vedere marja de apreciere a Statului, Curtea ar
trebui să respingă plângerea formulată de reclamant.
Curtea reafirmă faptul că, în scopurile Articolului 14, o diferență de tratament este
discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, și anume, dacă nu urmărește un
scop legitim sau dacă nu există o relație rezonabilă de pr oporționalitate între mijloacele utilizate
și scopul dorit a fi atins. Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în
evaluarea dacă și a măsurii în care diferențele dintre situații în alt mod asemănătoare justifică
tratamentul juridic d iferit; domeniul de aplicare al acestei marje variază în funcție de
circumstanțe, de obiect și de context.
Curtea reafirmă faptul că este necesară interpretarea Convenției în lumina condițiilor actuale2.
Chestiunea egalității între copiii născuți în interi orul și în afara căsătoriei era, la data sentinței
pronunțate în cauza Inze, din anul 1987, deja o problematică importantă în Statele Membre ale
Consiliului Europei. Astăzi, după douăzeci și trei de ani, prin urmare, este clar că legislația
1 Asemenea oricărei distincții bazate pe sex, potrivit Guvernului, această protecție se aplică doar persoanelor care
reclamă faptul că au fost discriminate, comparativ cu alte persoane de sex opus. În prezenta cauză, reclamantul nu a
fost eligibil pentru nați onalitatea malteză din cauza sexului acestuia, iar distincția legală bazată pe sexul părintelui
acestuia a fost o condiție aplicabilă indiferent de sexul reclamantului. De asemenea, Guvernul a mai afirmat că nu
există o distincție între recunoașterea volun tară a unui copil și o hotărâre judecătorească, deoarece chiar dacă tatăl
este recunoscut în certificatul de naștere, copilul nu ar fi eligibil pentru acordarea cetățeniei pe motiv că acesta sau
aceasta este nelegitim.
2 A se vedea, inter alia, cauza E.B î mpotriva Franței.
69
internă a State lor Membre ale Consiliului Europei a evoluat și continuă să evolueze, împreună cu
instrumentele internaționale relevante în acest domeniu.
De asemenea, Curtea observă faptul că, în căutarea bazei comune pentru normele de
drept internațional, aceasta nu a făcut niciodată deosebire între sursele de drept în funcție de
situația dacă acestea au fost sau nu semnate sau ratificate de Statul pârât1. Astfel, în cauza
Marckx împotriva Belgiei, privind statutul juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, Curtea
și-a bazat interpretarea pe două convenții internaționale din anul 1962 și respectiv din anul 1975,
pe care Belgia, asemenea altor State Părți la Convenție, nu le ratificase încă la momentul
respectiv. În acest context, chiar dacă Malta nu a ratificat Con venția Europeană din anul 1975,
Curtea reafirmă faptul că este necesară prezentarea unor argumente hotărâtoare față de ceea ce
pare a fi o diferență arbitrară de tratament, pe motivul nașterii în afara căsătoriei, acest lucru fiind
considerat compatibil cu Convenția2.
Curtea reține faptul că reclamantul se afla într -o situație analogă cu alți copii ai căror tați
au naționalitate malteză, și ale căror mame au naționalitate străină. Singurul factor distinctiv,
care l -a făcut neeligibil pentru dobândirea cetățeniei, a fost că acesta s -a născut în afara
căsătoriei.
Argumentul adus de Guvern pentru justificarea acestei distincții a fost legătura dintre copiii
născuți în interiorul căsătoriei cu părinții acestora, rezultată din mariajul părinților, legătură c are
nu există în cazurile copiilor născuți în afara căsătoriei. Cu toate acestea, articolul 14 al
Convenției protejează exact această distincție, bazată pe o asemenea legătură. Statutul unui copil
nelegitim derivă din faptul că părinții acestuia sau aceste ia nu erau căsătoriți la data nașterii
copilului. Prin urmare, această distincție are la bază un statut interzis de Convenție, cu excepția
justificării obiective a acestuia în alt mod. Curtea reține faptul că singurul motiv diferit oferit de
Guvern este re prezentat de realitatea socială a acestor cazuri, și faptul că, în vreme ce identitatea
mamei este întotdeauna sigură, identitatea tatălui nu este întotdeauna sigură. Curtea nu poate
accepta acest argument. Într -adevăr, fapt recunoscut de Guvern, chiar și în situațiile de tipul
prezentei, unde tatăl este cunoscut și numele acestuia este înregistrat în certificatul de naștere, fie
în mod voluntar, fie prin hotărâre judecătorească, distincția rezultată în temeiul prevederilor
Legii Cetățeniei a persistat.
1 Demir și Baykara împotriva Turciei [GC], nr. 34503/97, 12 noiembrie 2008.
2 A se vedea, mutatis mutandis, cauza Inze.
70
În consecință, Curtea a constatat că nu au fost furnizate argumente rezonabile sau
obiective pentru justificarea unei asemenea diferențe de tratament cu privire la reclamant, în
calitate de persoană născută în afara căsătoriei.
Prin urmare, a existat o încălc are a Articolului 14 al Convenției coroborat cu Articolul 8.
În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu este necesar să examineze dacă a existat, de
asemenea, o discriminare bazată pe sexul părintelui maltez al reclamantului. Curtea declară, în
unanimi tate, cererea admisibilă și hotărăște, cu șase voturi la unu, faptul că a existat o încălcare a
Articolului 14 coroborat cu Articolul 8 al Convenției.
Opinia contrară :
În ceea ce privește chestiunea separată a admisibilității, judecătorul Valenzia
mențione ază faptul că a votat pentru, deoarece a fost de părere că dacă reclamantul ar fi dovedit
că încălcarea articolului 14 poate fi pusă în legătură cu articolul 8, acesta ar fi obținut un rezultat
favorabil la plângerea formulată. Cu toate acestea, după exami narea fondului, acesta a considerat
că situația era diferită, așa că a votat împotriva hotărârii referitoare la încălcarea articolului 14
coroborat cu articolul 8.
Acesta consideră că în prezenta cauză nu se pune problema încălcării articolului 14 pe
motiv ul distincției bazate pe statut – un copil născut în interiorul căsătoriei, deosebit de un copil
născut în afara căsătoriei. Este acceptat faptul că doar un refuz arbitrar al acordării cetățeniei
poate constitui o problemă conform articolului 8. În această cauză, caracterul arbitrar a fost
stabilit în temeiul articolului 14. Cu toate acestea, acest articol nu poate fi considerat în mod
individual și necesită ancorare la un drept reglementat de Convenție, mentionează judecătorul.
Articolul 8 protejează „viaț a de familie”, dar în această cauză nu se pune problema vieții de
familie, întrucât aceasta este inexistentă, fapt confirmat de părți, de vreme ce Dl. G exclude orice
tip de contact cu reclamantul și cu mama acestuia1. Reclamantul, însă, nu a fost împiedic at în
niciun fel să dezvolte o relație cu Dl. G sau să solicite drepturi ereditare. Această relație nu
depinde de acordarea cetățeniei către reclamant. S -a evidențiat, de asemenea, faptul că, în calitate
de cetățean al Uniunii Europene, reclamantul are lib ertate de mișcare și beneficiază de alte
1 Judecătorul mai afirmă și faptul că în lipsa evidentă a vieții de familie conform articolului 8, însă, Curtea a declarat
că refuzul acordării cetățeniei în prezenta cauză poate ridica o problemă în temeiul acestui articol din cauza
impactului acestui lucru asupra vieții private a reclamantului, concept suficient de vast pentru a acoperi aspecte ce
țin de identitatea socială a acestuia. Totuși, Curtea nu definește identitatea socială și nici nu explică modul în care
cetățenia definește identitatea reclamantului. Conceptul de viață privată este atât de vast, încât înglobează totul, chiar
și aspecte de drept public. Ref uzul acordării cetățeniei are întotdeauna un impact în mod general asupra unei
persoane, așadar acesta nu poate constitui în mod individual motivul pentru afectarea identității sociale.
71
drepturi, cum ar fi dreptul de a locui și de a lucra în Malta. În prezent nu există niciun obstacol
pentru ca acesta să solicite acordarea cetățeniei ca urmare a unei modificări legislative.
Învățământul gratuit de care reclamantul dorește să beneficieze în Malta prin obținerea cetățeniei
malteze este, de asemenea, disponibil în țara în care acesta s -a născut.
Judecătorul consideră că reclamantul nu a furnizat nicio probă prin care să evidențieze
modul în care neacor darea cetățeniei malteze i -a afectat viața privată și a avut un impact asupra
identității sociale a acestuia. Acest efect este presupus și este luat ca atare de către Curte. S -a luat
notă de faptul că reclamantul s -a născut în anul 1996 și că mama acestuia a demarat procedurile
la Înalta Comisie din Malta încă din anul 1996. Procedurile constituționale au început în Malta în
anul 2006, când reclamantul avea vârsta de nouă ani. Nicăieri în cadrul procedurilor nu există
nicio probă sau revendicare formulată c u privire la modul în care reclamantul a fost afectat. Prin
urmare, faptele aferente acestei cauze nu justifică utilizarea exagerată a acestui concept de către
Curte. Sfera personală are anumite limite, și în timp ce anumite măsuri luate de un Stat pot afe cta
dezvoltarea personalității unui individ, acest lucru nu înseamnă că toate aceste măsuri vor fi
considerate ca o imixtiune în viața privată a acestuia. Aceasta este situația în prezenta cauză.
Asadar, reglementarea cetățeniei în diverse state și situația concretă a unui anumit om,
poate conduce la cauze menite a fi judecate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În
cazul mai sus amintit, Curtea constata încălcarea articolului 14 corobor at cu articolul 8 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
72
Capitolul VIII
Hotararea Curtii de Justitie a a Uniunii Europene (Rottman)1
Hotărârea ce o vom analiza are ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Bundesverwaltungsgericht (Germania),
prin decizia din 18 februarie 2008, primită de Curte la 3 aprilie 2008. Cererea de pronunțare a
unei hotărâri preliminare privește interpretarea dispozițiilor Trata tului CE referitoare la cetățenia
Uniunii Europene. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Rottmann,
pe de o parte, și Freistaat Bayern, pe de altă parte, în legătură cu retragerea de către acesta din
urmă a naturalizării recla mantului din acțiunea principală.
Reclamantul din acțiunea principală s -a născut la Graz/Austria și era inițial, prin naștere,
resortisant al Republicii Austria. În 1995, și -a schimbat domiciliul la München/Germania după
ce a fost audiat de Landesgericht f ür Strafsachen Graz2 în cadrul unei anchete în privința sa
declanșate din cauza unor bănuieli, pe care le respinge, referitoare la desfășurarea, în exercitarea
profesiei sale, a unor înșelăciuni în formă agravată cu caracter profesional. În februarie 1997,
Landesgericht für Strafsachen Graz a emis în privința reclamantului, din acțiunea principal, un
1 Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, 2 martie 2010 , Janko Rottmann î mpotriva Freistaat Bayern,
primită de Curte la 3 aprilie 2008.
2 Tribunalul regional în materie penală din Graz.
73
mandat de arestare național. Acesta a solicitat cetățenia germană în februarie 1998. Cu ocazia
procedurii de naturalizare, a omis să menționeze faptul că făcea obiectul urmăririi penale în
Austria. Documentul de naturalizare, cu data de 25 ianuarie 1999, i -a fost eliberat la 5 februarie
1999. Naturalizarea reclamantului, din acțiunea principal, a avut ca efect pierderea cetățeniei
austriece1. În august 1999, aut oritățile orașului München au fost informate de autoritățile
municipale din Graz că reclamantul, din acțiunea principală, făcea obiectul unui mandat de
arestare emis în acest din urmă oraș.
Pe de altă parte, în septembrie 1999, ministerul public austriac a informat autoritățile
orașului München, între altele, cu privire la faptul că reclamantul din acțiunea principală fusese
deja urmărit în iulie 1995 în fața Landesgericht für Strafsachen Graz. În considerarea acestor
împrejurări, Freistaat Bayern, a decis să retragă cu efect retroactiv naturalizarea prin decizia din
4 iulie 2000, pentru motivul că acesta din urmă ascunsese că făcea obiectul unei instrucții
judiciare în Austria și, prin urmare, obținuse în mod fraudulos cetățenia germană. Retragerea
naturali zării obținute în Germania nu este încă definitivă, întrucât reclamantul din acțiunea
principală a formulat o acțiune în anulare împotriva acestei decizii2.
1 Reglementarea austriacă: În conformitate cu articolul 27 alineatul (1) din Legea privind cetățenia (Staatsbür –
gerschaftsgesetz, BGBl. 311/1985, denumită în continuare „StbG”): „Persoana care dobândește o cetățenie străină la
cererea sa, ca urmare a unei declarații sau a consimțământului său expres, pierde cetățenia austriacă, cu excepția
cazului în care dreptul de a o păstra, pe aceasta, i -a fost acordat în mod expres.” O autorizare de a păstra cetățenia
austriacă presupune, în conformitate cu articolul 2 8 alineatul (1) punctul 1 din StbG, ca menținerea acesteia să fie în
interesul Republicii Austria datorită unor prestații pe care persoana în cauză le -a furnizat deja sau pe care acest stat
membru le poate aștepta din partea acesteia sau având în vedere co nsiderente speciale de care trebuie să țină seama.
Din observațiile guvernului austriac reiese că, din perspectiva dreptului austriac, pierderea unei cetățenii străine
dobândite prin naturalizare, indiferent dacă aceasta intervine ex nunc sau ex tunc în or dinea juridică a statului de
naturalizare, nu se concretizează automat în redobândirea cu efect retroactiv a cetățeniei austriece de către persoana
interesată care a pierdut cetățenia austriacă în urma dobândirii acestei cetățenii străine. În opinia acelui ași guvern,
într-o asemenea situație, cetățenia austriacă poate fi obținută din nou numai printr -o decizie administrativă și în
măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute în acest sens la articolul 10 și următoarele din StbG.
Articolul 10 din Stb G, în versiunea care a intrat în vigoare la 23 martie 2006, prevede: „(1) Cu excepția unor
prevederi contrare din prezenta lege federală, cetățenia poate fi acordată unui străin numai … dacă are reședința în
mod legal și fără întrerupere pe teritoriul fede ral de cel puțin zece ani și dacă s -a stabilit aici de cel puțin cinci ani;
dacă nu a suferit nicio condamnare executorie la o pedeapsă cu închisoarea aplicată de o instanță națională sau
străină pentru una sau mai multe infracțiuni comise cu intenție, […] ; dacă nu a suferit nicio condamnare executorie
la o pedeapsă cu închisoarea aplicată de o instanță națională pentru un delict financiar; dacă nu fost declanșată nicio
procedură penală împotriva sa în fața unei instanțe naționale [pentru] o infracțiune com isă cu intenție sau un delict
financiar care poate fi sancționat cu o pedeapsă cu închisoarea; (2) Cetățenia nu poate fi acordată unui strain: […] 2.
dacă a suferit mai mult de o condamnare executorie pentru o infracțiune admisnistrativă gravă de o gravita te
specială, […] (4) Condiția prevăzută la alineatul (1) punctul 1, [ca și] obstacolul în calea acordării menționat la
alineatul (2) punctul 2 […] nu [sunt] aplicabile 1. unui străin care are reședința pe teritoriul federal și care a avut
cetățenia fără în trerupere pe o perioadă de cel puțin zece ani și a pierdut -o altfel decât prin retragere […].
2 Reglementarea germane: Articolul 16 alineatul (1) din Legea fundamentală germană prevede: „Cetățenia germană
nu poate fi retrasă. Pierderea cetățeniei nu poate interveni decât în temeiul unei legi și, atunci când intervine
împotriva voinței persoanei interesate, numai dacă această persoană nu devine astfel apatrid.” Articolul 8 din Legea
74
Statuând ca instanță de apel, Bayerischer Verwaltungsgerichtshof – Curtea Administrativă
a landului Bavaria, prin hotărârea din 25 octombrie 2005, a hotărât că retragerea naturalizării
reclamantului din acțiunea principală, întemeiată pe articolul 48 aline atul (1) prima teză din
Codul de procedură administrativă al landului Bavaria, este compatibilă cu dreptul german, chiar
dacă această retragere trebuia să aibă drept consecință, odată devenită definitivă, apatridia
persoanei interesate.
Cererea de recurs a reclamantului din acțiunea principală, cu care
Bundesverwaltungsgericht, Curtea Federală Administrativă, este în prezent sesizată, este
îndreptată împotriva acestei hotărâri din 25 octombrie 20051.
În hotărârea sa, Bayerischer Verwaltungsgerichtshof a ar ătat că, în situația în care, ca
urmare a retragerii unei naturalizări obținute prin fraudă, o persoană devine apatridă, cu
consecința pentru aceasta că pierde cetățenia Uniunii, este suficient, pentru a respecta rezerva
formulată de Curte în Hotărârea din 7 iulie 1992 Micheletti și alții, potrivit căreia statele membre
trebuie să își exercite competența în materie de cetățenie cu respectarea dreptului Uniunii2, ca
privind cetățenia (Reichs – und Staatsangehörigkeitsgesetz), în versiunea apl icabilă până la 31 decembrie 1999,
prevedea: „Un străin care s -a stabilit pe teritoriul german poate, la cererea sa, să fie naturalizat de landul pe teritoriul
căruia are reședința atunci când: […] nu îndeplinește condițiile de expulzare prevăzute la artic olul 46 alineatele (1) –
(4) și la articolul 47 alineatul (1) sau (2) din Legea privind resortisanții străini [(Ausländergesetz)], acolo unde s -a
stabilit, a găsit o locuință independentă sau un loc de muncă […]”. Potrivit dispozițiilor din dreptul german
referitoare la cetățenie aplicabile în acțiunea principală, naturalizarea unui străin depindea în principiu de renunțarea
la sau de pierderea cetățeniei pe care o avea la data respectivă. Articolul 48 alineatele (1) și (2) din Codul de
procedură administrati vă al landului Bavaria (Bayerisches Verwaltungsverfahrensgesetz) are următorul cuprins: „(1)
Un act administrativ ilegal poate, chiar dacă a rămas definitiv, să fie retras, în tot sau în parte, cu efect pentru viitor
sau retroactiv. […]; (2) Un act adminis trativ ilegal prin care se acordă o prestație bănească unică sau cu caracter
regulat sau o prestație în natură divizibilă sau un act care constituie condiția acesteia nu poate fi retras atât timp cât
beneficiarul se întemeiază pe existența respectivului ac t administrativ și încrederea sa este considerată demnă de
protecție în urma comparației cu interesul public al unei retrageri. […] Beneficiarul nu poate să invoce această
încredere […], [dacă] a obținut actul administrativ prin fraudă, amenințări sau coru pție, [dacă] a obținut actul
administrativ oferind indicații în esență false sau incomplete, [dacă] avea cunoștință de nelegalitatea actului
administrativ sau a ignorat -o dintr -o neglijență gravă. În [aceste] situații […], actul administrativ este, în prin cipiu,
retras cu efect retroactiv.”
1 Instanța de trimitere arată că naturalizarea dobândită în mod fraudulos de reclamantul din acțiunea principală era
ilegală de la început și putea, așadar, să fie retrasă de autoritățile germane competente în cadrul put erii lor de
apreciere. Aceasta precizează că, în temeiul prevederilor pertinente din dreptul austriac, reclamantul din acțiunea
principală nu îndeplinește în prezent condițiile pentru a redobândi imediat cetățenia austriacă.
2 Dreptul Uniunii: Declarația n r. 2 privind cetățenia unui stat membru, anexată de statele membre la Actul final al
Tratatului privind Uniunea Europeană, are următorul cuprins: „Conferința declară că, ori de câte ori Tratatul de
instituire a Comunității Europene face referire la resorti sanții statelor membre, problema dacă o persoană are
cetățenia unui anume stat membru este soluționată numai prin referire la legislația națională a statului membru în
cauză. […]”. Potrivit secțiunii A din Decizia șefilor de stat și de guvern reuniți în ca drul Consiliului European de la
Edinburgh din 11 și 12 decembrie 1992 privind anumite probleme invocate de Danemarca cu privire la Tratatul
privind Uniunea Europeană: „Dispozițiile părții a doua din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care
prive ște cetățenia Uniunii, acordă resortisanților statelor membre drepturi și măsuri suplimentare de protecție, astfel
75
importanța drepturilor conferite ca urmare a acestei cetățenii a Uniunii să fie luată în cons iderare
de autoritatea competentă germană în exercitarea puterii sale de apreciere1.
În schimb, instanța de trimitere consideră că importanța și întinderea acestei rezerve formulate în
Hotărârea Micheletti și alții, nu au fost clarificate încă în jurispru dența Curții. Curtea ar fi dedus
din această rezervă numai principiul potrivit căruia un stat membru nu poate să restrângă efectele
unei atribuiri de cetățenie de către un alt stat membru prin impunerea unei condiții suplimentare
pentru recunoașterea acest ei cetățenii în vederea exercitării unei libertăți fundamentale prevăzute
de Tratatul CE. În opinia instanței de trimitere, nu este suficient de clar dacă statutul de apatridie
și pierderea cetățeniei Uniunii dobândite în mod legal anterior, în legătură cu retragerea unei
naturalizări, este compatibilă cu dreptul Uniunii, și în special cu articolul 17 alineatul (1) CE.
Instanța de trimitere apreciază că cel puțin este posibil ca Republica Austria, în calitate de
stat membru al cetățeniei de origine a reclam antului din acțiunea principală, să fie ținută2 să
interpreteze și să aplice dreptul său național sau să îl adapteze astfel încât să evite ca persoana
respectivă să devină apatridă atunci când, la fel ca în acțiunea principală, această persoană nu a
fost a utorizată să își păstreze cetățenia de origine ca urmare a dobândirii unei cetățenii străine.
În aceste împrejurări, Bundesverwaltungsgericht a hotărât să suspende judecarea cauzei și
să adreseze Curții două întrebări3.
cum se prevede în partea respectivă. Acestea nu înlocuiesc în niciun fel cetățenia națională. Problema dacă o
persoană are sau nu are cetățen ia unui stat membru este soluționată numai prin referire la dreptul național al statului
membru respectiv.”
1 În opinia acestei instanțe, a presupune existența, în dreptul Uniunii, a unei obligații de a nu retrage o naturalizare
obținută în mod fraudulos a r avea drept consecință să se aducă atingere, în esența sa, puterii suverane a statelor
membre, recunoscută de articolul 17 alineatul (1) CE de a stabili normele de aplicare a dreptului lor privind
cetățenia.
2 În temeiul principiului loialității față de Uniune și cu luarea în considerare a valorilor înscrise în Convenția privind
reducerea cazurilor de apatridie, precum și la articolul 7 alineatul 1 litera b) din Convenția europeană asupra
cetățeniei.
3 „1) Dreptul comunitar se opune consecinței juridice a pierderii cetățeniei Uniunii Europene (precum și a
drepturilor și a libertăților fundamentale care sunt asociate acesteia) care rezultă din faptul că retragerea, într -un stat
membru (Republica Federală Germania), a unei naturalizări obținute prin fraudă, retragere care este, în sine, legală
în conformitate cu dreptul [acestui stat membru], are drept consecință că persoana în cauză devine apatrid, deoarece,
asemenea reclamantului [din acțiunea principală], ea nu redobândește cetățenia [unui alt stat membru (Republica
Austria)] pe care o avea la origine, în considerarea dispozițiilor aplicabile ale legislației [acestuia din urmă]?
2) În cazul unui răspuns afirmativ, statul membru […] care a naturalizat un cetățean al Uniunii Europene și
intenționează să proce deze la retragerea [acestei] naturalizări [deoarece aceasta a fost] obținută în mod fraudulos
trebuie să nu procedeze astfel dacă sau atât timp cât această retragere […] ar avea drept consecință pierderea
cetățeniei Uniunii (precum și a drepturilor și a li bertăților fundamentale care sunt asociate acesteia), sau statul
membru […] al cetățeniei inițiale este ținut, pentru a respecta dreptul comunitar, să interpreteze, să aplice sau chiar
să adapteze legislația sa națională astfel încât să evite o asemenea co nsecință juridică?”
76
Cu privire la prima întrebare și la prima parte a celei de a doua întrebări
Prin intermediul primei întrebări și a primei părți a celei de a doua întrebări, care trebuie
examinate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle, în esență, dacă dreptul Uniunii, în
special articolul 17 CE, se opune ca un stat membru să retragă unui cetățean al Uniunii cetățenia
acestui stat membru dobândită, în mod fraudulos, prin naturalizare, în măsura în care această
retragere ar priva persoana interesată de statutul său de cetățean al Uniunii și de benef iciul
drepturilor care sunt asociate acestuia prin faptul că ar deveni apatrid, întrucât dobândirea
cetățeniei acestui stat membru prin naturalizare a determinat, cu privire la persoana în cauză,
pierderea cetățeniei statului membru de origine.
Toate guver nele care au depus observații la Curte, precum și Freistaat Bayern și Comisia
Comunităților Europene arată că normele referitoare la dobândirea și la pierderea cetățeniei intră
în competența statelor membre. Câteva dintre acestea deduc din aceasta că o dec izie de retragere
a naturalizării precum cea în cauză în acțiunea principală nu ține de dreptul Uniunii. În acest
sens, fac trimitere la Declarația nr. 2 privind cetățenia unui stat membru, anexată de statele
membre la Actul final al Tratatului UE.
Guvernu l german și guvernul austriac arată de asemenea că, la data deciziei de retragere a
naturalizării reclamantului din acțiunea principală, acesta era un resortisant german, cu reședința
în Germania, căruia i -a fost adresat un act administrativ care provine d e la o autoritate germană.
În opinia acestor guverne, susținute de Comisie, este vorba, așadar, despre o situație exclusiv
internă, care nu are nicio legătură cu dreptul Uniunii, acesta neputând fi aplicat pentru simplul
fapt că un stat membru adoptă o măs ură față de unul dintre resortisanții săi. Împrejurarea că, într –
o situație precum cea din acțiunea principală, persoana interesată și -a exercitat dreptul de liberă
circulație înainte de naturalizarea sa nu va putea constitui, prin ea însăși, un element
transfrontalier care poate avea un rol în ceea ce privește retragerea naturalizării respective.
În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, definirea
condițiilor de dobândire și de pierdere a cetățeniei intră, în conformit ate cu dreptul internațional,
în competența fiecărui stat membru.
Desigur, Declarația nr. 2 privind cetățenia unui stat membru, anexată de statele membre
la Actul final al Tratatului UE, precum și Decizia șefilor de stat și de guvern reuniți în cadrul
Cons iliului European de la Edinburgh din 11 și 12 decembrie 1992 privind anumite probleme
invocate de Danemarca cu privire la Tratatul UE, care erau destinate să clarifice o problemă
77
deosebit de importantă pentru statele membre, și anume delimitarea domeniului de aplicare
ratione personae al dispozițiilor din dreptul Uniunii care fac referire la noțiunea de resortisant,
trebuie luate în considerare în calitate de instrumente de interpretare a Tratatului CE, în special
pentru a determina domeniul de aplicare ratione personae al acestuia din urmă.
Cu toate acestea, faptul că o materie ține de competența statelor membre nu împiedică
faptul că, în situații care intră sub incidența dreptului Uniunii, normele naționale în cauză trebuie
să respecte acest din urmă drept1.
Este evident că situația unui cetățean al Uniunii, care, precum reclamantul din acțiunea
principală, se confruntă cu o decizie de retragere a naturalizării adoptată de autoritățile unui stat
membru ce îl plasează, ulterior pierderii cetățeniei unui alt stat membru pe care o avea la origine,
într-o situație care poate determina pierderea statutului conferit de articolul 17 CE și a drepturilor
care îi sunt aferente, ține, prin natura și prin consecințele acesteia, de dreptul Uniunii. Astfel cum
a arătat în repetate rânduri Curtea, statutul de cetățean al Uniunii are vocația de a fi statutul
fundamental al resortisanților statelor membre2.
Articolul 17 alineatul (2) CE asociază statutului menționat obligațiile și drepturile
prevăzute de Tratatul CE, printre care acela de a invoca articolul 12 CE în toate situațiile care
intră în domeniul de aplicare ratione materiae al dreptului Uniunii.
Astfel, statele membre trebuie, în exercitarea competenței lor în materie de cetățenie, să
respecte dreptul Uniunii3. În a ceste împrejurări, este de competența Curții să se pronunțe asupra
întrebărilor preliminare adresate de instanța de trimitere, care privesc condițiile în care un
cetățean al Uniunii poate, ca urmare a pierderii cetățeniei sale, să fie lipsit de această cal itate de
cetățean al Uniunii și, așadar, să fie privat de drepturile care îi sunt asociate. În această privință,
instanța de trimitere ridică în esență problema rezervei formulate de jurisprudența Curții, potrivit
căreia statele membre trebuie, în exercita rea competenței lor în materie de cetățenie, să respecte
1 A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 1998, Bickel și Franz, C -274/96, Rec., p. I -7637, punctul 17
(referitoare la o reglementare națională în materie penală și de procedură penală), Hotărârea din 2 octombrie 2003,
Garc ia Avello, C -148/02, Rec., p. I -11613, punctul 25 (referitoare la norme naționale cu privire la numele unei
persoane), Hotărârea din 12 iulie 2005, Schempp, C -403/03, Rec., p. I -6421, punctul 19 (referitoare la norme
naționale privind fiscalitatea directă) , precum și Hotărârea din 12 septembrie 2006, Spania/Regatul Unit, C -145/04,
Rec., p. I -7917, punctul 78 (referitoare la normele naționale care stabilesc titularii dreptului de a alege și de a fi ales
la alegerile pentru Parlamentul European).
2 A se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C -184/99, Rec., p. I -6193, punctul 31, precum și
Hotărârea din 17 septembrie 2002, Baumbast și R, C -413/99, Rec., p. I -7091, punctul 82.
3 Hotărârea Micheletti și alții, punctul 10, Hotărârea Mesbah, punctul 29 , Hotărârea din 20 februarie 2001, Kaur, C –
192/99, Rec., p. I -1237, punctul 19, precum și Hotărârea Zhu și Chen, punctul 37.
78
dreptul Uniunii, și pe aceea a consecințelor acestei rezerve într -o situație precum cea în cauză în
acțiunea principală.
Rezerva potrivit căreia este necesar să se respecte dreptul Uniunii nu aduce a tingere
principiului de drept internațional recunoscut deja de Curte, potrivit căruia statele membre sunt
competente să definească condițiile de dobândire și de pierdere a cetățeniei, ci consacră
principiul conform căruia, atunci când este vorba despre cet ățeni ai Uniunii, exercitarea acestei
competențe, în măsura în care aduce atingere drepturilor conferite și protejate de ordinea juridică
a Uniunii, cum este în special situația unei decizii de retragere a naturalizării precum cea în
cauză în acțiunea prin cipală, poate fi supusă unui control jurisdicțional efectuat din perspectiva
dreptului Uniunii.
Spre deosebire de reclamanta din cauza în care s -a pronunțat Hotărârea Kaur, care,
întrucât nu a corespuns definiției de resortisant al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord, nu a putut fi privată de drepturile care decurg din statutul de cetățean al Uniunii,
reclamantul din acțiunea principală a avut în mod incontestabil cetățenia austriacă, apoi pe cea
germană și, în consecință, a beneficiat de r espectivul statut și de drepturile care sunt asociate
acestuia.
Totuși, astfel cum au arătat mai multe guverne care au depus observații la Curte, din
moment ce o decizie de retragere a naturalizării precum cea în cauză în acțiunea principală se
întemeiază pe frauda săvârșită de persoana interesată în cadrul procedurii de dobândire a
cetățeniei respective, o astfel de decizie ar putea fi conformă dreptului Uniunii.
Astfel, o decizie de retragere a naturalizării în considerarea unor manopere frauduloase
cores punde unui motiv de interes general. În această privință, este legitim ca un stat membru să
dorească să protejeze raportul special de solidaritate și de loialitate dintre el însuși și resortisanții
săi, precum și reciprocitatea drepturilor și a obligațiilo r care constituie fundamentul legăturii de
cetățenie.
Această concluzie referitoare la legitimitatea, în principiu, a unei decizii de retragere a
naturalizării luate în împrejurări precum cele din acțiunea principală este susținută de dispozițiile
pertinen te din Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie. Astfel, articolul 8 alineatul 2
din aceasta prevede că o persoană poate fi privată de cetățenia unui stat contractant dacă această
cetățenie a fost obținută prin declarație falsă sau alt act fraudu los. De asemenea, articolul 7
alineatele 1 și 3 din Convenția europeană asupra cetățeniei nu interzice unui stat parte să priveze
79
o persoană de cetățenia sa, chiar dacă aceasta din urmă devine astfel apatrid, atunci când această
cetățenie a fost dobândită ca urmare a unui comportament fraudulos, prin informație falsă sau
prin ascunderea unui fapt pertinent din partea acestei persoane1.
Concluzia respectivă este, pe de altă parte, conformă principiului de drept internațional
potrivit căruia nimeni nu poate f i privat de cetățenia sa în mod arbitrar, acest principiu fiind
reluat la articolul 15 alineatul 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și la articolul 4
litera c din Convenția europeană asupra cetățeniei. Astfel, atunci când un stat privează o
persoană de cetățenia sa în considerarea comportamentului fraudulos al acesteia, stabilit în mod
legal, o astfel de privare nu poate fi considerată un act arbitrar2.
Prin urmare, având în vedere importanța pe care dreptul primar o acordă statutului de
cetăț ean al Uniunii, trebuie, cu ocazia examinării unei decizii de retragere a naturalizării, să se
țină seama de eventualele consecințe pe care această decizie le are pentru persoana interesată și,
dacă este cazul, pentru membrii familiei sale în ceea ce prive ște pierderea drepturilor de care
beneficiază orice cetățean al Uniunii. În această privință, trebuie să se verifice în special dacă
această pierdere este justificată în raport cu gravitatea infracțiunii comise de aceasta, cu timpul
scurs între decizia de naturalizare și decizia de retragere, precum și cu posibilitatea ca persoana
interesată să redobândească cetățenia sa de origine.
Cu privire în special la acest ultim aspect, un stat membru a cărui cetățenie a fost
dobândită în mod fraudulos nu poate fi co nsiderat obligat, în conformitate cu articolul 17 CE, să
se abțină de la retragerea naturalizării pentru simplul motiv că persoana interesată nu a
redobândit cetățenia statului membru de origine. Cu toate acestea, revine instanței naționale să
aprecieze da că, ținând seama de ansamblul împrejurărilor pertinente, respectarea principiului
proporționalității impune ca, înainte ca o asemenea decizie de retragere a naturalizării să intre în
1 Dreptul international: articolul 15 Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a
Națiunilor Unite l a 10 decembrie 1948; Articolele 7, 8 si 9 din Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie,
adoptată la New York la 30 august 1961 și intrata în vigoare la 13 decembrie 1975; Articolele 3, 4, 7 si 9 din
Convenția europeană asupra cetățeniei din 6 noi embrie 1997 adoptată de Consiliul Europei și intrata în vigoare la 1
martie 2000. Ea este aplicabilă de la această ultimă dată în Austria și a fost ratificată de Republica Federală
Germania la 11 mai 2005.
2 Aceste considerații privind legitimitatea, în principiu, a unei decizii de retragere a naturalizării în considerarea unor
manopere frauduloase rămân în principiu valabile atunci când o astfel de retragere are drept consecință faptul că
persoana în cauză p ierde, pe lângă cetățenia statului membru de naturalizare, și cetățenia Uniunii. Totuși, într -o
asemenea împrejurare, este de competența instanței de trimitere să verifice dacă decizia de retragere în cauză în
acțiunea principală respectă principiul propor ționalității în ceea ce privește consecințele pe care le implică asupra
situației persoanei în cauză din perspectiva dreptului Uniunii, pe lângă examinarea proporționalității acestei decizii
din perspectiva dreptului național.
80
vigoare, să se acorde persoanei interesate un termen rezonabil pentru ca aceasta să încerce să
redobândească cetățenia statului membru de origine.
Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare și la prima
parte a celei de a doua întrebări că dreptul Uniunii, în special articolul 17 CE, nu se opune c a un
stat membru să retragă unui cetățean al Uniunii cetățenia acestui stat membru dobândită prin
naturalizare atunci când aceasta a fost obținută în mod fraudulos, cu condiția ca această decizie
de retragere să respecte principiul proporționalității.
Cu p rivire la a doua parte a celei de a doua întrebări
Prin intermediul părții a doua a celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în
esență, să se stabilească dacă, atunci când un cetățean al Uniunii care se află într -o situație
precum cea a r eclamantului din acțiunea principală se confruntă cu o decizie de retragere a
naturalizării ce riscă să se concretizeze în pierderea statutului său de cetățean al Uniunii, dreptul
Uniunii, și în special articolul 17 CE, trebuie interpretat în sensul că sta tul membru a cărui
cetățenie o avea la origine are obligația să interpreteze reglementarea sa națională astfel încât să
evite această pierdere, permițându -i astfel să redobândească această cetățenie.
În speță, trebuie arătat că retragerea naturalizării do bândite în Germania de reclamantul
din acțiunea principală nu a devenit definitivă și că nicio decizie cu privire la statutul său nu a
fost luată de statul membru a cărui cetățenie o avea la origine, și anume Republica Austria. În
cadrul prezentei trimiter i preliminare, trebuie amintit că principiile care decurg din prezenta
hotărâre în ceea ce privește competența statelor membre în materie de cetățenie, precum și
obligația acestora de a exercita această competență cu respectarea dreptului Uniunii se aplică atât
statului membru de naturalizare, cât și statului membru de origine.
Totuși, Curtea nu poate să se pronunțe asupra problemei dacă dreptul Uniunii se opune
unei decizii care nu a fost încă adoptată. Astfel cum a arătat guvernul austriac în cursul ședi nței,
va reveni eventual autorităților austriece sarcina de a adopta o decizie cu privire la problema
dacă reclamantul din acțiunea principală redobândește cetățenia sa de origine și, eventual,
instanțelor austriece, să aprecieze legalitatea acesteia, atun ci când această decizie va fi luată, în
lumina principiilor care decurg din prezenta hotărâre.
Având în vedere cele de mai sus, nu este necesar să se statueze, în cadrul prezentei
trimiteri, cu privire la a doua parte a celei de a doua întrebări.
81
Asadar, a vand in vedere mentiunile Curții, statul german poate decide, in funcție de
dreptul intern, dar respectând principiul proporționalității daca retrage sau nu cetățenia ce a
acordat -o reclamantului din acțiunea principală.
Capitolul IX – Concluzii
Așadar, cetățenia joacă un rol e sențial atât pentru individ cât și pentru ordinea
internațională. O persoană are nevoie să aparțină unei societăți pentru că omul nu poate
supraviețui decât în cadrul social constituit sub formă de stat. În același timp, u n stat nu poate
exista decât dacă are o populație stabilă,
Populația este reprezentată de totalitatea indivizilor aflată pe teritoriul unui stat, asta
însemnând proprii cetățeni, străini, apatrizi, refugiați și chiar solicitanți de azil. Cetățenia este
instituția ce exprimă apartenența unei persoane la statul respectiv, fiind păstrată și prelungită
oriunde s -ar găsi acesta.
Reglementarea internațională a problematicii cetățeniei a avut un impact major pentru
comunitatea internațională, statele semnatare ale documentelor internaționale fiind astfel obligate
să respecte aceste reglementări, preocupandu -se în mod constant de respectarea principiilor
fundamentale ale omului și ale cetățeanului. Dreptul internațional reglementează, în domeniul
cetățeniei, opozabi litatea cetățeniei dintre state, având în vedere faptul că acordarea cetățeniei
unui anumit stat este o chestiune ce ține de dreptul intern.
82
Efectivitatea cetățeniei este atributul de bază în acest domeniu, Curtea Internațională de
Justiție asubliniat ace st lucru încă din 1955 în cazul Nottebohm. S -a spus că legătura de cetățenie
trebuie să fie reală și efectivă. Curtea Internațională de Justiție a respins astfel prin decizia din
1955 plângerea statului Liechtenstein, hotărând că acordarea cetățeniei de că tre un stat unei
persoane nu este suficientă pentru ca acea persoană să obțină protecția acestui stat în fața Curții.
În cele din urmă contactele lui Nottebohm cu statul Liechtenstein au fost atât de marginale, încât
au încălcat standardul normal de conexi une.
Cele mai importante valori ale societății internaționale sunt protejate prin normele jus
cogens, norme imperative ale dreptului international. Protejarea valorilor se realizează prin
respectarea principiilor și normelor internaționale. Normele impera tive au caracter juridic făcând
parte din dreptul international reglementând raporturile dintre state și alte subiecte ale acestuia.
Convențiile internaționale încheiate cu privire la cetățenie precum și jurisprudența Curții
Internaționale de Justiție ne arată că problematica cetățeniei este inclusă ca normă imperativă a
dreptului internațional.
Importanța reglementării la nivel european manifestată de state precum și la reducerea
cazurilor de pluralitate de cetățenii și a apatridiei, a condus la apariția Convenției Europene cu
privire la cetățenie din 1997. Acest document semnat de către Consiliul Europei și celelalte state
semnatare este o dovadă a interesului manifestat la nivel european acestei problematici, precum
și necesitatea de a promova cooperarea internațională între autoritățile naționale ale statelor
semnatare responsabile de problemele cetățeniei.
Cât privește cetățenia Uniunii Europene, aceasta nu înlătură cetățenia națională a
persoanei provenită dintr -un stat membru al Uniunii. Deși vorbim d espre un conflict pozitiv de
cetățenii, acesta este unul special deoarece nu duce la un conflict de legi așa cum este cazul în
celelalte cazuri de dublă sau multiplă cetățenie. Consideram că reglementarea cetățeniei Uniunii
Europene a adus un plus resotisa nților țărilor din Europa, aceasta dovedindu -și eficacitatea.
Dobândirea de drept a cetățeniei are loc atunci când persoana devine cetățean, fără a mai
fi nevoie de intervenția vreunui organ de sta. În dreptul comparat, reglementările privind
dobândirea de drept a cetățeniei se subsumează la două mari sisteme consacrate respectiv jus soli
și jus sanguinis.
Așadar cetățenia poate fi dobândită prin prin naștere si prin naturalizare. Prin naștere,
cetățenia se dobândește ca efect al acestei cauze naturale indiferent de voința persoanei
83
respective. Cu toate acestea, în practică sunt deseori întâlnite problem datorită legislațiilor
naționale diferite. Sunt state în care mama nu poate ac orda cetățenie, sau copilul născut în afara
căsătoriei pe un teritoriu al unui stat terț nu primește cetățenia părintelui. În cea de -a doua
situație, naturalizarea, fiind posibilă în mai multe situații și anume prin a doptie, căsătorie,
redobândire sau rein tegrare/repatriere, prin opțiune – în cazul transferului de teritoriu de la un
stat la altul pentru persoanele ce locuiesc pe teritoriul transferat precum și urmare a șederii pe un
anumit teritoriu pe o perioadă de timp. Și în aceste situații au fost întâl nite problem în practică,
probleme ce au condus la o preocupare permanentă a acestei problematici la nivelinternațional.
Așa cum cetățenia poate fi dobândită, aceasta se poate și pierde, in majoritatea statelor
lumii pierderea cetățeniei se realizează prin renunțare sau retragere. În cazul renunțării vorbim
despre un act de voință a persoanei ce își exprimă voința de a renunța la o cetățenie, în schimb, în
cazul retragerii, aceasta reprezintă o sancțiune aplicată de stat unui cetățean în anumite condiții
expres prevăzute de legea națională. Important de subliniat este faptul că nu poate fi retrasă
cetățenia dobândită prin naștere.
Cât privesc conflictele de cetățenie, acestea pot fi pozitive sau negative, acestea
întâmplându -se datorită lipsei de uniformitat e între legislațiile mai multor state privind acordarea
și pierderea cetățeniei. Majoritatea statelor nu sunt de acord cu dubla cetățenie, deoarece aceasta
poate conduce la unele situații nedorite și complicate. Sunt state ce recunosc dubla cetățenie dar
sunt și state ce nu o recunosc. De asemenea, sunt state ce recunosc dubla cetățenie sub anumite
rezerve expres prevăzute în legislația lor internă.
Așa cum sunt cazuri de conflict pozitiv de cetățenii, din păcate sunt și foarte multe cazuri
de conflicte ne gative de cetățenii adică situația de aptridie. Apatridia poate lua naștere și ca
urmare a nepotrivirii legislațiilor diferitor state în materia cetățeniei, fapt ce nu permite de a
încadra persoana respectivă în nici unul din câmpurile de acțiune al acesto r legi. Astfel, copii
unor apatrizi pot deveni și ei apatrizi dacă se nasc pe teritoriul unui stat care nu aplică principiul
jus soli . Apatridia este un fenomen complex, ce trebuie analizat în funcție de circumstanțele în
care poate apărea. Fenomenul apatr idiei apare de regulă în contextul migrației, situație în care se
poate pierde sau persoana poate fi privată de propria cetățenie, fără a dobândi cetățenia unei alte
țări reședința.
Din păcate, foarte multe state nu au o procedură de recunoaștere a calită ții de apatrid
pentru ca acea persoană să se poată bucura de prevederile documentelor internaționale din acest
84
domeniu. Începând cu anul 1995, UNHCR are mandat să lucreze cu guvernele pentru a preveni
apariția apatridiei, pentru a rezolva cazurile care sur vin și pentru a proteja drepturile apatrizilor.
În țările din Europa Centrală, cazurile de apatridie sunt relativ puține în comparație cu nivelul
mondial însă cifrele sunt destul de ridicate.
De obicei, țara de origine acordă cetățenilor săi protecție în c azul în care drepturile
acestora au fost încălcate de către alte state, principala caracteristică a refugiaților constă tocmai
în faptul că aceștia nu pot sau nu doresc protecția statului a cărui cetățean este. Copii născuți din
părinți refugiați pot devei ni apatrizi, iar multe situații de acest gen au fost documentate. De
asemenea, în cazul persoanelor strămutate pot exista astfel de cazuri având în vedere ca de cele
mai multe ori acești copii nu sunt înregistrați, aflându -se în situații similar apatridiei . În
România, persoanele recunoscute cu protecție internațională își păstrează propria cetățenie și mai
apoi, dacă îndeplinesc condițiile pot aplica și pentru cetățenia română. În cazul lor perioada de
timp de rezidență este redusă la jumătate față de peri oada general stabilită pentru străini.
Cât privește situația străinilor, drepturile și obligațiile acestora sunt reglementate prin
legislațiile naționale a țărilor pe teritoriul cărăra se află. Strinii se bucură de protecție prin
intermediul reprezentanțel e diplomatice existente pe teritoriul statului unde își au reședința
temporară sau permanentă. Legislația română, definește termenul de străin ca fiind persoana care
nu are cetățenia română, cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiul ui
Economic European ori cetățenia Confederației Elvețiene. Drepturile și obligațiile acestora sunt
expres prevăzute în legislația națională.
Ca o dovad ă a preocupării internaționale cu privire la migrație, peste 180 de țări membre
ale Organiza ției Națiuni lor Unite sunt așteptate în 10 -11 Decembrie 2018 la Marrakech (Maroc)
să aprobe un pact care reglementează migrația la nivel mondial. Rămâne să vedem ce decizie se
va lua în cadrul acestei întruniri.
Așa cum am menționat anterior, solicitanții de azil sun t tot străini aflați pe teritoriul unui
anumit stat, aceștia în schimb, au un regim juridic diferit, cu drepturi și obligații diferite. Prin
azil, în dreptul internațional se înțelege dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea și
stabilirea pe teritori ul său a unor persoane străine, urmărite în țara lor pentru activitatea
politică, științifică, religioasă care nu este în concordanță cu normele juridice interne,
contravine ordinii de drept a statului respectiv.
85
Corespunzător dreptului statului de a stab ili condițiile de intrare a străinilor, este dreptul
statului de a refuza unui străin continuarea șederii pe teritoriul național și, ca urmare, de a
recurge la expulzarea sa. Cu toate acestea, expulzarea nu se poate face într -un teritoriu unde
persoana ris că să fie supus la tortură, tratamente inumane sau degradante sau la pedeapsa cu
moartea sau executarea unei astfel de pedepse, limitări impuse prin dreptul internațional.
Cât privește extrădarea, aceasta este o modalitate de terminare a șederii unor străi ni de pe
teritoriul unui stat, în cazurile în care aceștia sunt autorii unor infracțiuni de drept comun,
precum și unor crime împotriva păcii și umanității. Extrădarea este considerată un act de
asistență juridică între state, prin aceasta se realizează tr ansferulu unui străin către autoritățile
statului în care este urmărit sau condamnat pentru o faptă incriminată de legile acelui stat.
Extrădarea, din punct de vedere al dreptului internațional, se realizează pe baza unor convenții
internaționale, bilatera le sau multilaterale.
Referitor la jurisprudența internațională în materie de cetățenie a Curtii Europene a
Drepturilor Omului precum și interpretarea Curtii de Justitie a a Uniunii Europene, observăm că
în practică problemele ridicate sunt complexe, treb uind găsite soluții viabile și interpretări
unitare a documentelor internaționale la care statele sunt părți.
BIBLIOGRAFIE
A. Lucrări cu caracter general, tratate, cursuri, monografii
1. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional Public, Sinteze, Editia 8, Editura
C H Beck, București 2015;
2. Aurel Preda -Mătăsaru, Tratat de drept internațional Public, Editura Lumina Lex,
București 2002;
3. Barbu B. Berceanu, Cetățenia, Monografie juridică, Editura All Back, București 1999;
4. Bianca Selejan – Guțan, Laura M aria Crăciunean, Drept international Public, Ediția a 2 –
a, Editura Hamangiu, București, 2014;
5. Daniel -Ștefan Paraschiv, Ramona -Gabriela Paraschiv, Gavril Paraschiv, Drept
internațional public, Editura Pro Universitaria, București, 2014;
6. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept Internațional Public, Casa de
editură și presă „Șansa” SRL, București 1994;
7. Dumitru Mazilu, Drept Internațional Public, Editura Lumina Lex, București, 2001;
86
8. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept c onstituțional și instituții politice, Editura
Lumina Lex, București, 2001;
9. Ion Diaconu, Tratat de drept intenațional public, Volumul II, Editura Lumina Lex,
București 2003;
10. Ion P. Filipescu, Drept Internațional Privat , Editura „Actami”, București, 1999;
11. Liber Amicorum, Quo vadis, România? (un punct de vedere), Editura Junimea, Iași,
2011;
12. Mihai Floroiu, Concepte de drept international public, Editura didactică și pedagogică
R.A București, 2013;
13. Raluca Miga -Beșteliu, Drept Internațional, Introducere în dreptul internațional public,
Editura All Educational, București, 1997;
14. Raluca Miga -Beșteliu, Drept Internațional, Introducere în dreptul internațional Public,
Editura All, București, 1998;
15. Raluca Miga -Besteliu, Drept Internațional, Introducere în dreptul Internațional Public,
Editura All, București 1999;
16. Raluca Miga -Beșteliu, Drept Internațional Public vol.1, Ed. All Back, București 2005;
17. Vasile Crețu, Drept Internațional Public, Editura Fundației România de mâine, București
1999.
B. Articole și studii de sp ecialitate
1. Backgraund Note on Gender Equality Nationality Laws and Statelessnes 2014, published
at 7 March 2014 ;
2. Cetățenia ca punct de legătură în materia statutului personal , Corneliu Vrabie, Ion
Dănoiu;
3. Cetățenii Uniunii și drepturile lor – Fișe tehnice UE – 2018;
4. Civitas Institute for the Study of Civil Society 2015;
5. Diplomatic Protection and Individual Rights: A Complementary Approach, Volume 57,
online, January 2016;
6. European Comision, Co -creating European Union Citizenship Policy review, European
Union, 2013 – The Origin of European Union Citizenship;
87
7. First report on diplomatic protection, Diplomatic Protection, Agenda item 6, John R.
Dugard, Special Rapporteur, Document A/CN.4/506 and Add. 1, 7 March and 20 April
2000 ;
8. First report on State succession and its impact on the nationality of natural and legal
persons, by Mr. Vaclav Mikulka, Special Rapporteur Topic: Succession of States with
respect to nationality/Nationality in relation to the succession of States Extract f rom the
Yearbook of the International Law Commission: – 1995, vol. II(1) Document: –
A/CN.4/467;
9. Evoluția reglementărilor legale privind pluralitatea de cetățenii în Republica Moldova
Revista Națională de drept, numărul 12 din 2014 , Livia Zaporojan, ;
10. Planul Global al UNHCR de reducere a cazurilor de apatridie Acțiunea 1 – Action 1,
Resolving Existing Major Situations of Statelessness, The UN Refugee Agency;
11. Practices and Approaches in EU Member States to Prevent and End Statelessness,
European Parliament
12. Raportul analitic privind situația persoanelor apatride în Republica Moldova, Chisinău
2017, Olesea Cotoman, Maria Vremiș și Iulian Popov;
13. Raportul din 2017 privind cetățenia Uniunii Consolidarea drepturilor cetățenilor într -o
Uniune a schimbărilor democra tice a comisiei europene, Comisia Europeană;
14. Report European Union Citizenship, Flash Eurobarometer 430, Fieldwork October 2015
Publication March 2016;
15. Revista Universul Juridic, numărul 10, Rolul Cetățeniei – Condiție general a protecției
diplomatice, oct ombrie 2015, Daniel Mazilu;
16. United Nations High Commissioner for Refugees, Handbook on protection of stateless
persons Geneva, 2014;
17. United Nations High Commissioner for Refugees , Hugh Massey, Legal and protection
policy research UNHCR and De Facto Statele ssness, Geneva, 2010 .
C. Materiale de practică judiciară
1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Genovese împotriva Maltei; Cerere nr.
53124/09; Hotărâre din 11 octombrie 2011, Strasburg, Definitivă la 11.01.2012.
88
2. Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, 2 martie 2010 , Janko Rottmann
împotriva Freistaat Bayern, primită de Curte la 3 aprilie 2008.
D. Legislație
1. Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română cu modificările și completările ulterioare;
2. Legea 122/2006 privind azilul în România cu modificările și completările ulterioare;
3. Legea numărul 362/2005 pentru aderarea României la Convenția privind statutul
apatrizilor;
4. Ordonanța de urgență 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România
cu modificările si completările ulterio are;
5. Czech Nationality Act No. 186/2013;
6. Hungarian Citizenship, Promulgated on 15 June 1993, Amended on 2012;
7. Law of Ukraine on the citizenship of Ukraine , Consolidated version incorporating
amendments introduced by the law of 16 June 2005;
8. Law of citizens hip of Republic of Serbia, 2008;
9. Law for the bulgarian citizenship , amended on 30 April 2010.
E. Surse internet
1. www.ecoi.net ;
2. www.europa.eu ;
3. www.europarl.europa.eu ;
4. www.refword.org ;
5. www.un.org/law/ilc/index.htm ;
6. www.unhcr.org/ro ;
7. www.un.org/law/ilc/index.htm ;
8. https://flagtheory.com/dual -citizenship.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Noțiuni introductive [631424] (ID: 631424)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.