Notiuni Generale Privind Recidiva

Pluralitatea de infracțiuni reprezintă instituția de drept penal reglementată de C.p., în Titlul privind Infracțiunea, în art. 32-40.

În Proiectul Noului Cod Penal pluralitatea de infracțiuni este reglementată în Capitolul V – Unitatea și pluralitatea de infracțiuni, în art. 37-44.

În sens restrâns, pluralitatea de infracțiuni poate fi definită ca fiind situația în care aceeași persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni.

În sens larg, prin pluralitate de infracțiuni este desemnată situația prin care o persoană săvârșește mai multe infracțiuni înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna din ele, cât și situația în care o persoană săvârșește din nou o infracțiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracțiune.

Săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană reprezintă o stare primejdioasă a infractorului față de care trebuie să se ia măsuri mult mai eficace, față de infractorul primar.

Pluralitatea de infracțiuni nu este o formă de existență a infracțiunii (precum tentativa), ci o stare de fapt caracterizată prin prezența mai multor infracțiuni săvârșite de aceeași persoană.

În ceea ce privește pluralitatea de infracțiuni, o problemă importantă o reprezintă delimitarea acesteia de unitatea de infracțiuni.

Unitatea legală este o creație a legiuitorului, prin care se desemnează activitatea infracțională formată dintr-o singură acțiune ori inacțiune ce decurge din natura faptei sau din voința legiuitorului, săvârșită de o persoană și în care se identifică conținutul unei singure infracțiuni.

Pluralitatea de infracțiuni ridică probleme diferite în raport cu momentul comiterii infracțiunilor (înainte de condamnarea definitivă, după condamnarea definitivă, după executarea pedepsei), precum și cu modul în care sunt urmărite și judecate infracțiunile plurale: simultan, separat, succesiv.

Secțiunea a II-a

Formele pluralității de infracțiuni

Clasificarea pluralității

Pluralitatea de infracțiuni îmbracă două forme reglementate de C.p. în art. 32: concursul de infracțiuni și recidiva, în timp ce art. 40 C.p. reglementează și o a treia formă a pluralității de infracțiuni, și anume pluralitatea intermediară.

Concursul de infracțiuni este forma pluralității de infracțiuni care constă în săvârșirea de către aceeași persoană a mai multor infracțiuni, mai înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru oricare din infracțiuni.

Recidiva, ca formă a pluralității infracționale, derivă din repetiția săvârșirii de infracțiuni de către o persoană care anterior a fost condamnată pentru una sau mai multe infracțiuni.

În situațiile în care nu sunt îndeplinite nici condițiile stării de recidivă, nici condițiile concursului de infracțiuni deoarece a intervenit o condamnare definitivă pentru infracțiunea anterioară, se crează o stare intermediară, o pluralitate intermediară între concursul de infracțiuni și recidivă.

Pluralitatea intermediară se realizează în ipoteza în care o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru una sau mai multe infracțiuni, săvârșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare și nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru existența recidivei.

Fiind forme ale pluralității de infracțiuni, recidiva și concursul de infracțiuni, prezintă următoarele trăsături comune:

săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni de către aceeași persoană;

în ceea ce privește obiectul juridic al infracțiunilor, nu are importanță dacă acesta este același sau dacă este diferit;

neexistența condiției ca infracțiunile să fie săvârșite în formă consumată;

sub aspectul aplicării legii penale în spațiu, menționăm că atât în cazul când infracțiunile au fost săvârșite în țară, cât și în cazul în care au fost săvârșite în străinătate, dacă ele sunt judecate de instanțele din țară se vor reține după caz, fie dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni, fie cele referitoare la recidivă.

De asemenea, recidiva are următoarele trăsături comune cu pluralitatea intermediară:

săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni de către aceeași persoană;

existența unei condamnări definitive pentru una sau mai multe infracțiuni;

săvârșirea unei noi infracțiuni înainte de executarea pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare;

În Proiectul Noului Cod Penal formele pluralității de infracțiuni sunt reglementate astfel: concursul de infracțiuni (art. 37-39), recidiva (art. 40-42) și pluralitatea intermediară (art. 43-44).

Concursul de infracțiuni

Potrivit legislației penale și doctrinei, “concursul de infracțiuni este o formă a pluralității de infracțiuni, constând în existența a doua sau mai multe infracțiuni, săvârșite de aceeași persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele și dacă toate sunt susceptibile de a fi supuse judecării”.

Din definiție rezultă următoarele condiții de existență ale concursului de infracțiuni:

a) săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni;

Condiția este îndeplinită dacă sunt săvârșite cel puțin două fapte prevăzute de

legea penală, care să constituie infracțiuni, indiferent de forma de vinovăție sau de natura și gravitatea faptei.

b) infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană;

Este îndeplinită condiția indiferent de calitatea pe care a avut-o făptuitorul la săvârșirea infracțiunii.

c) infracțiunile să fie săvârșite înainte de a se fi pronunțat o condamnare definitivă pentru vreuna din ele;

Condiția are în vedere inexistența unei condamnări definitive pentru vreuna din infracțiunile comise de aceeași persoană. Va fi îndeplinită această condiție chiar dacă infractorul a fost condamnat pentru o infracțiune săvârșită anterior, dar hotărârea nu era definitivă la data săvârșirii noii infracțiuni, ori hotărârea de condamnare, deși definitivă, a fost desființată printr-o cale extraordinară de atac (revizuire, contestația în anulare).

d) infracțiunile săvârșite sau cel puțin două dintre ele să poată fi supuse judecății;

Concursul de infracțiuni este cunoscut în doctrina și legislația penală sub două forme: concursul real și concursul ideal.

A. Concursul real de infracțiuni sau concursul material se realizează prin săvârșirea mai multor infracțiuni ca urmare a unor acțiuni sau inacțiuni distincte.

B. Concursul ideal și concursul formal de infracțiuni există atunci când “o acțiune sau inacțiune săvârșită de aceeași persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele mai multor infracțiuni”.

În legislația și doctrina penală se admit următoarele trei sisteme de sancționare pentru concursul de infracțiuni:

a) Sistemul cumulului aritmetic sau sistemul adiționării pedepsei care constă în adunarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracțiune din concurs (quot delicte tot poenae) și executarea pedepsei rezultate din adunarea lor.

b) Sistemul absorbției constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare urmând să se aplice cea mai severă, care se consideră că le absoarbe pe celelalte.

c) Sistemul cumulului juridic sau contopirii reprezintă o îmbinare a primelor două sisteme, constând în aplicarea pedepsei pentru fiecare dintre infracțiunile concurente, aplicându-se cea mai gravă dintre ele la care se poate adăuga un spor.

De asemenea în dreptul penal român, concursul de infracțiuni este intâlnit sub următoarea schemă în ceea ce privește tratamentul penal:

A. PEDEAPSA PRINCIPALĂ ÎN CAZ DE CONCURS DE INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE DE PERSOANA FIZICĂ

Conform art. 34 Cod Penal aplicarea pedepsei pentru concursul de infracțiuni presupune două etape: mai întâi se stabilește pedeapsa pentru fiecare din infracțiunile săvârșite și apoi se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită în limitele legii.

Sistemul sancționator al concursului de infracțiuni este redat în art. 34 Cod Penal:

“În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa, după cum urmează:

a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detențiunea pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amenda, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;

b) când s-au stabilit numai pedepsele cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani;

c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani;

d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amenda, se aplică pedeapsa inchisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte;

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziției de la lit. b), la care se poate

adăuga amenda, potrivit dispoziției de la lit. c).

Prin aplicarea dispozițiilor din alineatul precedent nu se poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente.”

B. PEDEAPSA COMPLEMENTARĂ ÎN CAZUL CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI este prevăzută de art. 35 (alin. 1-3) Cod Penal:

“Dacă pentru una din infracțiunile concurente s-a stabilit și o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii.

Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, sau chiar de aceeași natură dar cu conținut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii.

Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu același conținut, se aplică cea mai grea dintre acestea.”

C. MĂSURILE DE SIGURANȚĂ ÎN CAZUL CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI sunt prevăzute de art. 35 (alin. 4 și 5) Cod Penal:

“Măsurile de siguranță de natură diferită sau de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, luate în cazul infracțiunilor concurente, se cumulează.

Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranță de aceeași natură și cu durata cea mai lungă. În cazul măsurilor de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, luate conform art. 118 lit. a)-e), acestea se cumulează. ”

D. CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTRU INFRACȚIUNI CONCURENTE SĂVÂRȘITE DE PERSOANA FIZICĂ

Contopirea pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente se pune în următoarele ipoteze prevăzute de art. 36 Cod Penal:

“Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 34 și 35.

Dispozițiile art. 34 și 35 se aplică și în cazul în care după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise și o altă condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.

Dacă infractorul a executat în totul sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a excutat se scade din durata pedepsei aplicate pentru

infracțiunile concurente.

Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.”

E. PEDEAPSA ÎN CAZ DE CONCURS DE INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE DE PERSOANA JURIDICĂ este reglementată de art. 40¹ Cod Penal:

“În caz de concurs de infracțiuni săvârșite de persoana juridică, se stabilește pedeapsa amenzii pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 71¹ alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim.

Dispozițiilor alin. 1 se aplică și în cazul în care persoana juridică condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o infracțiune concurentă, precum și atunci când după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică suferise și o altă condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă. În aceste cazuri, partea din amenda executată se scade din amenda aplicată pentru infracțiunile concurente.”

Pluralitatea intermediară

Pluralitatea intermediară este forma pluralității de infracțiuni reglementată de art. 40 C.p.

Pluralitatea este intermediară pentru că este desemnată o pluralitatea de infracțiuni ce nu poate fi considerată concurs deoarece s-a interpus o condamnare definitivă pentru una din infracțiunile comise de aceeași persoană și nu sunt îndeplinite nici condițiile recidivei postcondamnatorii, deci privește o situație de mijloc între cele două forme principale ale pluralității de infracțiuni.

Pluralitatea intermediară cunoaște două forme: pluralitatea intermediară în cazul persoanei fizice și pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice.

Există pluralitate intermediară în cazul persoanei fizice dacă sunt îndeplinite condițiile:

a) condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică ori amendă;

b) condamnarea definitivă este pronunțată pentru o infracțiune săvârșită din culpă;

c) pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune săvârșită este amenda sau închisoarea mai mică de un an;

d) noua infracțiune este săvârșită din culpă.

Pluralitatea intermediară în cazul persoanei fizice se aseamănă cu recidiva postcondamnatorie și de aceea în cazurile în care condițiile prevăzute de lege pentru recidiva postcondamnatorie nu sunt îndeplinite, ne aflăm în cazul unei pluralități intermediare în cazul persoanei fizice.

Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice, ca și în cazul pluralității intermediare în cazul persoanei fizice, se aseamănă cu recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice.

Așadar, ori de câte ori nu sunt indeplinite condițiile recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei juridice, iar noua infracțiunea este săvârșită din culpă, suntem în cazul unei pluralități intermediare în cazul persoanei juridice.

În ceea ce privește tratamentul penal al pluralității intermediare, atât în cazul persoanei fizice cât și în cazul persoanei juridice, pedeapsa se aplică potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni.

În cazul persoanei fizice, dacă infracțiunea este comisă în stare de evadare, pedeapsa pentru evadare se adaugă la restul de pedeapsă neexecutat.

Secțiunea a III-a

Definiția și modalitățile recidivei

1. Definiția recidivei

Cum Codul Penal nu dă nicio definiție recidivei, în art. 37 fiind definite doar formele recidivei, în literatura juridică de specialitate au fost date mai multe definiții.

Astfel, într-o primă accepțiune, “prin recidivă în sensul cel mai larg și în general înțelegem recăderea în criminalitate după o condamnare anterioară”.

Într-o altă accepțiune “recidiva constă în situația juridică excepțională, a unui infractor, care după ce săvârșește una sau mai multe infracțiuni pentru care este condamnat definitiv, și uneori a executat pedeapsa, mai comite o nouă infracțiune”.

Într-o altă concepție, recidiva este “situația în care după o condamnare definitivă, executată sau nu, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune”.

Referitor la starea de recidivă, aceasta a fost definită ca fiind “starea sau situația în care se află infractorul care a săvârșit una sau mai multe infracțiuni de o anumită gravitate, după condamnarea penală definitivă, stare ce face să se nască prezumția de perseverare a infractorului pe calea activității antisociale și poate atrage de aceea, o agravare a pedepsei pentru infracțiunile săvârșite în această stare”.

Într-o altă opinie s-a spus că “există recidivă când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau cel puțin trei condamnări sub 6 luni executate sau nu, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an”.

Un alt autor a punctat că “recidiva există atunci când aceeași persoană a săvârșită una sau mai multe infracțiuni intenționate sancționate de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an fie singură, fie alternativ cu amenda, după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracțiune intenționată la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau cel puțin 3 condamnări de maximum 6 luni, sau după executarea unor asemenea pedepse ”.

Într-o altă definiție s-a subliniat că “recidiva există atunci când după condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni (sau după cel puțin trei condamnări la pedepse cu închisoarea până la 6 luni), după executarea sau înlăturarea executării unei (unor) atare condamnări, cel condamnat săvârșește din nou la un anumit interval de timp, o infracțiune intenționată de o gravitate determinată, iar niciun impediment legal nu exclude reținerea stării de recidivă”.

Pornind de la art. 37 Cod Penal, un alt autor definește recidiva ca fiind “situția juridică, caracterizată prin aceea că un infractor, după ce a fost condamnat definitiv pentru una sau mai multe infracțiuni la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori la pedeapsa detențiunii pe viață sau a suferit cel puțin trei condamnări la 6 luni sau mai mici, ori după executarea unor asemenea pedepse, a săvârșit cu intenție una sau mai multe infracțiuni sancționate de lege cu închisoare mai mare de un an, fie singură, fie alternativ cu amenda sau detențiunea pe viață” .

Modalitățile recidivei

În doctrină s-a definit denumirea de modalități ale recidivei “felul în care se prezintă în concret recidiva în raport cu variațiunile la care sunt supuși cei doi termeni ai săi”.

În funcție de criteriile cunoscute în legislația de specialitate se cunosc următoarele modalități ale recidivei:

A. RECIDIVA POSTCONDAMNATORIE ȘI RECIDIVA POSTEXECUTORIE

Criteriul după care se face această împărțire este criteriul momentului săvârșirii noii infracțiuni.

a) Recidiva postcondamnatorie constă în săvârșirea unei noi infracțiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracțiunea anterioară și mai înainte de începerea executării, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare.

b) Recidiva postexecutorie constă în săvârșirea unei noi infracțiuni după executarea pedepsei sau prin stingerea executării pedepsei prin grațiere, prescripție, pronunțate pentru infracțiunea anterioară.

B. RECIDIVA GENERALĂ ȘI RECIDIVA SPECIALĂ

Criteriul după care recidiva este împărțită în recidivă generală și recidivă specială este criteriul naturii infracțiunilor care compun pluralitatea sub forma recidivei.

a) Recidiva generală există atunci când infracțiunea săvârșită înainte și infracțiunea comisă după condamnare sau după executarea pedepsei, sunt de natură diferită.

b) Recidiva specială există atunci când cele două infracțiuni ce constituie termenii săi, sunt de același gen, de aceeași natură, să aibă același obiect juridic ori să întrunească alte elemente de asemănare între ele.

C. RECIDIVA MARE ȘI RECIDIVA MICĂ; RECIDIVA ABSOLUTĂ ȘI RECIDIVA RELATIVĂ

În cazul acestei clasificării criteriul este acela al gravității condamnării aplicate primei infracțiuni.

a) Recidiva absolută există indiferent de gradul de gravitate al primei condamnări. Săvârșirea noii infracțiuni va atrage această stare de recidivă indiferent de gravitatea pedepsei pronunțate anterior, constituind un avertisment pentru condamnat de a nu mai comite noi infracțiuni.

b) Recidiva relativă este condiționată de o anumită gravitate a condamnării pronunțate pentru prima infracțiune.

Recidiva relativă va lua naștere prin săvârșirea unei noi infracțiuni, numai după o condamnare definitivă de o anumită gravitate (ex. 6 luni).

c) Recidiva mare se caracterizează prin faptul că are ca prim termen, o singură condamnare la o pedeapsă privativă de libertate care trebuie să fie superioară unei limite prevăzute de lege. În codul penal român această limită este de 6 luni.

d) Recidiva mică impune comiterea mai multor infracțiuni de către același făptuitor , care anterior a mai fost condamnat la mai multe pedepse privative de libertate ce nu depășesc o anumită gravitate. În dreptul penal român , primul termen trebuie să fie alcătuit dintr-un număr de cel puțin trei condamnări definitive, privative de libertate sub limita de 6 luni fiecare.

D. RECIDIVA PERMANENTĂ ȘI RECIDIVA TEMPORALĂ

Criteriul acestei clasificări este criteriul trecerii unui termen de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale și până la săvârșirea unei alte infracțiuni.

a) Recidiva permanentă sau perpetuă nu condiționează existența sa de săvârșirea unei noi infracțiuni într-o anumită perioadă de timp.

b) Recidiva este temporală când existența ei este condiționată de săvârșirea noii infracțiuni numai într-un anumit termen de la condamnarea sau de la executarea pedepsei pronunțate pentru infracțiunea anterioară.

E. RECIDIVA NAȚIONALĂ ȘI RECIDIVA INTERNAȚIONALĂ

Criteriul locului unde s-a pronunțat prima condamnare clasifică recidiva în recidiva națională și recidiva internațională.

a) Recidiva este națională (teritorială) atunci când prima condamnare a fost pronunțată de o instanță judecătorească națională prin aplicarea normei penale interne.

b) Recidiva este internațională atunci când prima condamnare a fost pronunțată de o instanță judecătorească străină în baza normei penale a statului străin.

F. RECIDIVA CU EFECT UNIC ȘI RECIDIVA CU EFECTE PROGRESIVE

După criteriul tratamentului sancționator al recidivei, acesta poate fi cu efect unic sau cu efecte progresive, cu regim sancționator uniform sau cu regim sancționator diferențiat.

a) Recidiva cu efect unic presupune aplicarea aceluiași tratament penal atât pentru infractorul aflat la prima recidivă, cât și pentru cel care a perseverat în recidivă (multirecidivist).

b) Recidiva cu efect progresiv presupune agravarea pedepsei recidivistului cu fiecare nouă recidivă.

c) Recidiva cu regim sancționator uniform presupune același regim de sancționare pentru toate modalitățile recidivei.

d) Recidiva cu regim sancționator diferențiat presupune un regim de sancționare diferit pentru modalitățile recidivei.

În Codul Penal în vigoare sunt consacrate următoarele modalități ale recidivei:

Recidiva mare postcondamnatorie (art. 37, alin. 1, lit. a);

Recidiva mare postexecutorie (art. 37,alin. 1, lit. b);

Recidiva mică postcondamnatorie (art. 37, alin. 1, lit c);

Recidiva mică postexecutorie (art. 37, alin. 1, lit. c);

Recidiva internațională (se deduce din art. 37, alin. 3);

Recidiva temporală (se deduce din art. 38, alin. 2);

Recidiva generală (se desprinde din întreaga reglementare);

Recidiva cu efect unic (se desprinde din regimul sancționator);

Recidiva cu regim sancționator diferit (se desprinde din regimul de sancționare diferit al recidivei postcondamnatorii și recidivei postexecutorii).

În Proiectul Noului Cod Penal sunt consacrate următoarele modalități ale recidivei:

Recidiva mare (art. 40, alin. 1);

Recidiva postcondamnatorie (art. 40, alin. 1);

Recidiva postexecutorie (art. 40, alin. 1);

Recidiva internațională (se deduce din art. 40, alin. 3);

Recidiva generală ( se desprinde din întreaga reglementare a recidivei);

Recidiva cu efect unic (se desprinde din tratamentul penal al recidivei);

Recidiva cu regim sancționator uniform.

Secțiunea a IV-a

Deosebiri față de unele instituții de drept penal

1. Deosebirea față de concursul de infracțiuni

Necesitatea distincției dintre concursul de infracțiuni și recidivă se face datorită faptului că sunt forme ale pluralității de infracțiuni.

Astfel, recidiva se deosebește de concursul de infracțiuni sub următoarele aspecte:

structural; în acest caz distincția dintre recidivă și concursul de infracțiuni constă în faptul că între momentele săvârșirii celor două infracțiuni apare o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima infracțiune. Astfel, concursul de infracțiuni este forma pluralității de infracțiuni care constă în existența a două sau mai multe infracțiuni, săvârșite de către aceeași persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele, în timp ce recidiva este forma pluralității de infracțiuni care presupune săvârșirea din nou a unei infracțiuni de către o persoană care a mai fost condamnată definitiv pentru o infracțiune săvârșită anterior.

temporal; în acest caz distincția între recidivă și concursul de infracțiuni constă în timpul scurs între cele două infracțiuni care poate fi unul scurt sau un interval cel puțin egal cu durata desfășurării procesului până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Astfel, în cazul recidivei, cea de-a doua infracțiune se săvârșește la un interval mai lung sau mai scurt de la condamnarea definitivă pentru infracțiunea anterioară sau de la executarea pedepsei pronunțată pentru ea. În cazul concursului de infracțiuni, intervalul de timp dintre cele două infracțiuni poate fi unul foarte scurt.

pericolul social; din acest punct de vedere există un pericol social mai mare în cazul recidivei decât în cazul concursului de infracțiuni. Astfel, în cazul recidivei, săvârșirea unei noi infracțiuni după avertismentul dat prin hotărârea definitivă de condamnare, presupune din partea făptuitorului o mai accentuată perseverență pe calea infracționalității.

Recăderea în criminalitate face dovada unei persistențe în rău, o stare primejdioasă a infractorului față de care trebuie să se ia măsuri care constau în posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsă.

2. Deosebirea față de pluralitatea intermediară

Ca și în cazul concursului de infracțiuni, această distincție este necesară deoarece recidiva și pluralitatea intermediară sunt forme ale pluralității de infracțiuni.

În Proiectul Noului Cod Penal, în art. 43 se consideră că “există pluralitate intermediară de infracțiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.”

Ca și în legislația în vigoare, pluralitatea intermediară este o pluralitate de infracțiuni care nu constituie nici recidivă, nici concurs de infracțiuni, prezentând unele trăsături caracteristice acestora și o culpă pozitivă intermediară între ele.

Deosebirea recidivei față de pluralitatea intermediară rezultă din:

natura și cuantumul pedepsei pronunțate pentru prima infracțiune;

Pluralitatea intermediară necesită o sancțiune penală mai redusă, care se calculează după regulile concursului de infracțiuni, în timp ce recidiva are un tratament penal mai agravant. Cu toate că, în general, tratamentul penal al pluralității intermediare este atenuat în raport cu cel al recidivei, în literatura juridică s-a remarcat că, datorită deosebirilor dintre cele două forme de pluralitate, cu privire la cuantumul pedepselor supuse contopirii și la scăderea din pedeapsa globală a părții executate, există unele situații în care se poate ajunge la aplicarea unei sancțiuni mai severe pentru o pluralitate în modalitatea recidivei postcondamnatorii, cu toate că prima desemnează o situație juridică mai puțin gravă sub aspect social abstract.

caracterizarea faptelor penale sub aspectul formei de vinovăție;

În cazul pluralității intermediare cea de-a doua infracțiune a fost săvârșită din culpă, în timp ce în cazul recidivei cea de-a doua infracțiune a fost săvârșită cu intenție.

pericolul social.

În cazul pluralității de infracțiuni există un pericol social mai redus decât în cazul recidivei.

Deosebirea față de antecedentele penale

Distincția dintre recidivă și antecedentele penale se impune pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de recidivă.

Antecedentele penale sunt acele condamnări anterioare suferite de o persoană, a căror cunoaștere prezintă interes pentru stabilirea stării de recidivă, precum și pentru aplicarea corespunzătoare a sancțiunii, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.

Persoanele cu antecedente penale nu pot ocupa funcții a căror exercitare presupune o conduită ireproșabilă, cum ar fi cele de procuror, judecător. Cei condamnați pentru unele infracțiuni nu pot fi încadrați ca gestionari. Faptele săvârșite de cei condamnați anterior nu pot fi considerate abateri de la regulile de conviețuire socială.

Faptul că o persoană a suferit în trecut cel puțin o pedeapsă, constituie, într-adevăr, un element comun a celor două noțiuni, dar trebuie observat că nu orice antecedent penal duce la existența recidivei în cazul în care persoana respectivă comite o nouă infracțiune.

Deosebirirea recidivei de antecedentele penale rezultă din:

pericolul social;

Antecedentul penal prezintă un pericol social mai mic decât recidiva. Recidiva denotă din partea agentului infractor, persistență în voința de a înfrânge legea penală. Ea demonstrează, mai mult insuficiența relativă a primului avertisment pentru a-l corija. O condamnare urmată de o recăderea în criminalitate stabilește la infractor o “culpabilitate specială”, motivând agravarea pedepsei pentru infracțiunea comisă în stare de recidivă. În aceste împrejurări, în scopul realizării prevenției generale și a prevenției speciale, societatea are datoria de a supune infractorul recidivist la o pedeapsă corespunzătoare. În consecință, infractorul se expune, prin chiar faptul recăderii sale în criminalitate, să fie pedepsit mai aspru decât la prima sa infracțiune sau să fie obiectul unor măsuri speciale de ocrotire socială.

săvârșirea unei noi infracțiuni;

Antecedentului penal constă într-un singur fapt penal care există în trecutul inculpatului și de care instanța trebuie să țină cont, în timp ce recidiva constă în săvârșirea unei noi infracțiuni de către o persoană care a mai fost condamnată definitiv pentru o infracțiune săvârșită anterior.

Evidențierea antecedentelor penale ale persoanei juridice în vederea reținerea stării de recidivă nu se realizează insă prin intermediul unui serviciu de cazier judiciar, ca în cazul persoanelor fizice, ci prin intermediul mențiunilor efectuate în evidențele ținute de către organul care a autorizat înființarea persoanei juridice și organul care a înregistrat persoana juridică.

CAPITOLUL II.

REGLEMENTAREA RECIDIVEI ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

Instituția recidivei este reglemenatată în Codul Penal Român în capitolul referitor la pluralitatea de infractori, în art. 37-40, în timp ce în Proiectul Noului Cod Penal face parte din capitolul referitor la unitatea și pluralitatea de infracțiuni, în art. 40-42 și art. 147.

Actualul Cod Penal, reglementează două mari forme ale recidivei: recidiva în cazul persoanei fizice (art. 37) și recidiva în cazul persoanei juridice (art. 40²), în timp ce Proiectul Noului Cod Penal reglementează și el cele 2 forme ale recidivei, astfel: recidiva în cazul persoanei fizice (art. 40) și recidiva în cazul persoanei juridice (art. 147).

Secțiunea I.

Recidiva în cazul persoanei fizice

Recidiva în cazul persoanei fizice este reglementată de art. 37 C.p., sub următoarele forme: recidiva mare postcondamnatorie; recidiva mare postexecutorie; recidiva mică și recidiva internațională, iar Proiectul Noului Cod Penal reglementează în art. 40 doar următoarele forme ale recidivei în cazul persoanei fizice: recidiva mare postcondamnatorie; recidiva mare postexecutorie și recidiva internațională.

Recidiva mare postcondamnatorie

Noțiune

Recidiva mare postcondamnatorie sau recidiva după condamnare este consacrată în art. 37 alin. 1 lit. a C.p., potrivit căruia există recidivă “când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an”.

În art. 37 alin. 2 C.p. s-a prevăzut că „există recidivă și în cazurile în care una din pedepsele prevăzute în alin. 1 este detențiunea pe viață”.

Din definiția dată de art. 37 C.p. reiese că recidiva mare postcondamnatorie are la bază 2 termeni: primul termen constă într-o condamnare la închisoarea mai mare de 6 luni, iar al doilea termen în săvârșirea cu intenție de cel condamnat înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare.

Condițiile primului termen

În ceea ce privește condițiile primului termen, legea prevede că aceste condiții pot fi pozitive sau negative.

1. Condițiile pozitive ale primului termen sunt:

Să existe o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau la detențiunea pe viață.

Această condiție nu este îndeplinită și implicit nu constituie primul termen al recidivei mari postcondamnatorii atunci când hotărârea nu era definitivă în momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni. De asemenea, nu constituie primul termen al recidivei dacă pedeapsa închisorii este mai mică de 6 luni.

Pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare poate fi aplicată de instanță pentru o singură infracțiune sau pentru un concurs de infracțiuni. În acest caz, este vorba de pedeapsa rezultantă, care trebuie să fie închisoarea mai mare de 6 luni, chiar dacă pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente, luate separat, nu depășesc niciuna durata de 6 luni. În practica judiciară s-a decis că pedeapsa rezultată, aplicată pentru un concurs de infracțiuni, mai mare de 6 luni, formată din pedepse sub această limită și prin adăugarea, unui spor, ca urmare a grațierii, nu mai poate constitui prim termen al recidivei postcondamnatorii ori prevăzute de art. 37 alin. 1 lit. a C.p., în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni, deoarece aceasta nu mai este în ființă ca urmare a descontopirii, pedepsele își redobândesc individualitatea prin constatarea grațierii lor, iar sporul de pedeapsă se înlătură. În consecință, pedepsele existente la data săvârșirii celei de-a doua infracțiuni, fiind mai mici de 6 luni, ele nu mai pot fi avute în vedere la stabilirea stării de recidivă.

Într-o opinie contrară, s-a susținut că pedeapsa astfel determinată, în natura, cuantumul sau durata ei, este stabilită cu putere de lucru judecat și nu mai poate fi modificată decât în mod excepțional (ex. revizuire) altfel s-ar putea încălca un principiu de bază, și anume acela al autorității de lucru judecat. În aceeași opinie nu se justifică adoptarea altui mod de soluționare dacă se ține seama de principiile care stau la baza stabilirii pedepsei de executare în cazul pluralității de infracțiuni și, potrivit cărora, sancțiunile ce au fost contopite își pierd individualitatea, pedeapsa rezultantă fiind stabilită pentru o pluralitate de fapte privite ca un întreg. Prin urmare, o pedeapsă rezultantă mai mare de 6 luni de închisoare – formată din pedepse sub această limită și prin adăugarea unui spor – chiar dacă a fost grațiată va putea forma primul termen al recidivei.

Hotărârea de condamnare să fi fost pronunțată pentru o infracțiune săvârșită cu intenție.

Această condiție este desprinsă din dispozițiile art. 38 alin. 1 lit. a C.p., care prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ține cont de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile săvârșite din culpă.

Prin prevederea acestei condiții a fost subliniată trăsătura specifică a recidivei, aceea de a exprima perseverența infracțională a recidivistului, care nu este posibilă decât în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție sau praeterintenție.

În situația concursului infracțional format din fapte culpabile, va exista recidivă numai dacă pentru cel puțin una dintre infracțiunile intenționate concurente pedeapsa este închisoarea mai mare de 6 luni sau detențiunea pe viață. Când infracțiunea intenționată este pedepsită cu închisoarea de 6 luni sau mai mică, însă prin aplicarea unui spor pentru întregul concurs infracțional pedeapsa depășește limita de 6 luni, se va reține starea de recidivă.

Condiția negativă privind primul termen al recidivei este:

Hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea de care potrivit legii, nu se ține cont la stabilirea stării de recidivă.

Conform art. 38 C.p. la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: infracțiunile săvârșite în timpul minorității; infracțiunile săvârșite din culpă; infracțiunile amnistiate; fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală.

Condițiile celui de-al doilea termen

Cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei pentru existența recidivei după condamnare necesită îndeplinirea următoarelor condiții:

Săvârșirea unei noi infracțiuni, după intervenirea condamnării definitive, indiferent de natura ei.

Pentru stabilirea stării de recidivă nu contează dacă cea de-a doua infracțiune a fost săvârșită sub forma tentativei sau în formă consumată, dacă cel care săvârșește infracțiunea participă în calitatea de autor, instigator sau complice. De asemenea, nu contează dacă noua infracțiune este de aceeași natură ca și prima sau dacă aceasta este prevăzută în codul penal sau într-o lege specială.

Noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție.

Pentru stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile săvârșite din culpă și de aceea se cere ca noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție directă, intenție indirectă sau cu praeterintenție.

Potrivit art. 19 alin.1 lit. a C.p. intenția directă este atunci când făptuitorul “prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte”, în timp ce intenția indirectă este prevăzută de art. 19 alin. 1 lit. b ca existând atunci când făptuitorul “prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui”.

Praeterintenția sau culpa depășită este atunci când făptuitorul săvârșește o faptă cu intenție directă sau indirectă a unui anume rezultat, dar datorită culpei făptuitorului, peste rezultatul intenționat survine un al doilea mai grav.

Prin această condiție se subliniază ideea că perseverența pe cale infracțională a infractorului recidivist se probează prin intenția cu care săvârșește infracțiunile.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie mai mare de 1 an.

Conform art.141¹ C.p. “prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

Prin această condiție, legiuitorul a urmărit să restrângă sfera situațiilor de recidivă numai pentru infracțiunile ce prezintă o anumită gravitate reflectată în pedeapsa prevăzută de lege.

Limita de 1 an a pedepsei trebuie să fie prevăzută în norma penală chiar dacă fapta săvârșită este o tentativă sau dacă pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu amenda precum și dacă pedeapsa este rezultatul unei agravante (condiția este îndeplinită chiar dacă pedeapsa aplicată de instanță este mai mică de 1 an deoarece norma penală impune reținerea recidivei numai când pedeapsa este mai mare de 1 an).

Noua infracțiune trebuie să fie săvârșită în intervalul de timp după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracțiunea anterioară și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

Art. 37 alin.1 lit. a C.p. delimitează momentele săvârșirii noii infracțiuni astfel:

1. Înainte de începerea executării pedepsei;

Pentru a se reține starea de recidivă în acest caz este necesar ca făptuitorul să săvârșească o nouă infracțiune în intervalul de timp scurs între data rămânerii definitive a hotărârii inițiale și începerea executării acesteia.

Este posibil ca infractorul să se fi sustras de la executarea pedepsei, însă în acest caz, infracțiunea trebuie să se săvârșească înainte de a expira termenul de prescripție a executării primei pedepse, deoarece pedeapsa se consideră executată în acest caz de împlinire a termenului de prescripție a executării pedepsei și deci vor fi întrunite în acest caz condițiile recidivei după executare.

Săvârșirea infracțiunii mai este posibilă când persoana condamnată beneficiază de amânarea executării pedepsei, suspendării executării pedepsei prin exercitarea căilor extraordinare de atac (contestația în anulare).

În timpul executării pedepsei;

Se poate reține starea de recidivă mare postcondamnatorii în timpul executării pedepsei în următoarele ipoteze:

când făptuitorul săvârșește infracțiunea în timpul executării efective a pedepsei (într-un loc de detenție);

când făptuitorul săvârșește infracțiunea în timpul întreruperii executării pedepsei în condițiile art.455 C.p.p.;

când făptuitorul săvârșește infracțiunea în timpul executării pedepsei într-o închisoare militară; Conform art. 62 alin. 1 C.p.: “executarea pedepsei închisorii care nu depășește 2 ani, de către militarii în termen, se face într-o închisoare militară în cazurile prevăzute de lege, precum și în cazurile când instanța judecătorească, ținând seama de împrejurările cauzei și de persoana condamnatului, dispune aceasta”.

când făptuitorul săvârșește infracțiunea în timpul liberării condiționate și mai înainte de îndeplinirea duratei pedepsei. Art. 61 C.p. prevede că: „pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune. Dacă în acel interval de timp cel liberat a comis din nou o infracțiune, instanța ținând seama de gravitatea acesteia poate dispune fie menținerea liberării condiționate, fie revocarea. În acest din urmă caz, pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și restul de pedeapsă ce a rămas de executat din pedeapsa anterioară se contopesc putându-se aplica un spor de până la 5 ani.

Revocarea este obligatorie în cazul în care fapta săvârșită este o infracțiune contra siguranței statului, o infracțiune contra păcii și omenirii, o infracțiune de omor, o infracțiune săvârșită cu intenție care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o infracțiune prin care s-au produs consecințe deosebit de grave”.

când făptuitorul săvârșește infracțiunea în timpul executării pedepsei la locul de muncă. Astfel, art. 867 C.p. prevede că: „în cazul în care instanța, ținând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita profesională și generală a făptuitorului și de posibilitățile acestuia de reeducare, apreciază că sunt suficiente temeiurile ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate, poate dispune executarea pedepsei în care condamnatul își desfășoară activitatea sau în altă unitate, în toate cazurile cu acordul scris al unității și dacă sunt întrunite următoarele condiții:

pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 5 ani;

cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38”.

când făptuitorul săvârșește infracțiunea în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă și până la împlinirea duratei pedepsei. Art. 8611 C.p. prevede că: „dacă cel condamnat a executat cel puțin o treime din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat și stăruitor în muncă, instanța poate dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă, la cererea conducerii unității unde condamnatul își desfășoară activitatea sau a condamnatului.

Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă și până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune. Dacă în același interval condamnatul a comis din nou o infracțiune, instanța poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă, dispozițiilor art. 61 și 8610 alin. 3 fiind aplicabile în mod corespunzător”.

În stare de evadare.

Există recidivă mare postcondamnatorie și atunci când infractorul săvârșește o nouă infracțiune în stare de evadare, dacă sunt îndeplinite condițiile recidivei.

În practică și în jurisprudență s-au conturat două opinii în ceea ce privește săvârșirea numai a infracțiunii de evadare.

Într-o primă opinie s-a considerat că săvârșirea numai a infracțiunii de evadare nu se subsumează recidivei postcondamnatorii și că aceasta semnifică doar o formă specifică de pluralitate infracțională în afară celor trei forme conturate de lege, cu un

tratament special de sancționare, derogator de la reglementarea din partea generală a C.p. privind recidiva. Această opinie se bazează pe faptul că legea reglementează expres săvârșirea noii infracțiuni în stare de evadare, de unde rezultă că infracțiunea de evadare nu constituie cel de-al doilea termen al recidivei mari după condamnare.

Într-o altă opinie, se consideră că se află în starea de recidivă postcondamnatorie, inculpatul care găsindu-se în executarea unei pedepse mai mare de 6 luni de închisoare pentru o infracțiune intenționată, săvârșește numai infracțiunea de evadare prevăzută de art. 269 alin. 1 și 2 C.p., sau tentativă la cea de-a doua modalitate a infracțiunii. Această opinie este împărtășită de majoritatea doctrinarilor, dar și de practica judecătorească.

Alte situații care conduc la reținerea stării de recidivă (deși nu reprezintă momente ale executării pedepsei):

comiterea unei noi infracțiuni în termenul de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei. Instanța supremă a decis că dacă inculpatul condamnat cu suspendarea condiționată a executării pedepsei mai mare de 6 luni de închisoare a săvârșit o nouă infracțiune înainte de împlinirea termenului de încercare, există stare de recidivă postcondamnatorie urmând ca inculpatul să execute efectiv atât pedeapsa suspendată, cât și pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

comiterea infracțiunii în termenul de încercare al suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

comiterea infracțiunii în termenul de încercare al grațierii condiționate.

Recidiva mare postcondamnatorie în Proiectul Noului Cod Penal

În Proiectul Noului Cod Penal, recidiva mare postcondamnatorie, ca și recidiva mare postexecutorie este reglementată în art. 40 alin. 1 potrivit căruia „există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani”.

Pentru a exista recidivă mare postcondamnatorie trebuie îndeplinite condițiile celor doi termeni, astfel:

Condițiile primului termen sunt:

să existe o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau detențiunea pe viață.

Art. 40 alin. 2 prevede că „există recidivă și în cazul în care una din pedepsele prevăzute în alin. 1 este detențiunea pe viață”.

hotărârea de condamnare să fi fost pronunțată pentru o infracțiune săvârșită cu intenție. Această condiție este desprinsă din dispozițiile art. 41 lit. c, care prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ține cont de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile săvârșite din culpă.

hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea de care potrivit legii, nu se ține cont la stabilirea stării de recidivă. Conform art. 40 la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracțiuni amnistiate, infracțiuni săvârșite din culpă.

Condițiile celui de-al doilea termen sunt:

săvârșirea unei noi infracțiuni, după intervenirea condamnării definitive, indiferent de natura ei.

noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție.

pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie mai mare de 2 ani.

noua infracțiune să fie săvârșită până la reabilitare sau până la împlinirea termenului de prescripție.

2. Recidiva mare postexecutorie

A. Noțiune

Recidiva mare postcondamnatorie sau recidiva mare după executare este definită în art.37 alin.1 lit. b C.p., potrivit căruia există atunci „când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripție a executări unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an”.

Ca și recidiva postcondamnatorie, recidiva postexecutorie are la bază doi termeni: primul termen constă în închisoarea mai mare de 6 luni, iar al doilea termen constă în săvârșirea unei noi infracțiuni pentru care legea prevede închisoarea mai mare de 1 an săvârșită cu intenție de cel condamnat după executarea pedepsei, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

B. Condițiile primului termen

Condițiile primului termen sunt de două feluri: condiții pozitive și condiții negative.

Condițiile pozitive sunt:

Executarea în întregime, de către un condamnat pentru o infracțiune intenționată a unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni sau considerarea acesteia ca fiind executată.

Pedeapsa este considerată ca fiind executată în următoarele condiții:

prin grațierea totală a pedepsei;

Grațierea este definită în art. 1 din Legea nr. 546 din 14 octombrie 2002 privind grațierea și procedura acordării grațierii ca fiind „o măsură de clemență ce constă în înlăturarea în tot sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanță, ori în comutarea acesteia în una mai ușoară”.

Art. 120 C.p. reglementează efectele grațierii, și anume „înlăturarea în tot sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară”.

Art. 94 din Constituția României prevede că președintele României are atribuția de a acorda grațierea individuală, în timp ce art. 73 alin. 3 lit. i din Constituția României prevede că Parlamentul are ca atribuție „acordarea amnistiei sau a grațierii colective”.

prin grațierea restului de pedeapsă;

prin împlinirea termenului de prescripție;

Art. 125 C.p. reglementează prescripția executării pedepsei ca fiind o cauză care „înlătură executarea pedepsei principale”, iar art. 126 alin. 1 stabilește termenele de prescripție a executării pedepsei, astfel:

„a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani;

b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;

c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.”

Pedeapsa executată sau considerată ca executată să fie închisoarea mai mare de 6 luni.

Nu vor fi întrunite condițiile recidivei postexecutorii în situația în care cel de-al doilea termen a fost realizat după executarea parțială a unei pedepse mai mari de 6 luni, cu toate că partea executată din pedeapsa aplicată depășește durata de 6 luni.

Nu există recidivă mare postexecutorie dacă pedeapsa executată sau considerată ca executată este de 6 luni, ea trebuind să fie mai mare de 6 luni.

Pentru a se putea reține starea de recidivă mare postexecutorie, inculpatul să execute în întregime o pedeapsă de 6 luni aplicată pentru o singură infracțiune, și nu prin cumul aritmetic rezultat din mai multe infracțiuni, ori prin concurs de infracțiuni.

Pedeapsa închisorii să fie pronunțată pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate sau praeterintenționate.

Pedeapsa detențiunii pe viață din executarea căreia condamnatul a fost liberat condiționat, iar pedeapsa se consideră executată potrivit dispozițiilor art. 551 alin. 3 C.p.

Potrivit art. 551 alin. 1 C.p. „cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață poate fi liberat condiționat după executarea efectivă a 20 de ani de detențiune, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama și de antecedentele sale penale”.

Dacă avem în vedere dispozițiile alin. 3 al art. 551 C.p. care stabilesc că pedeapsa se consideră executată dacă în termenul de 10 ani de la liberare, cel condamnat la detențiunea pe viață nu a săvârșit din nou o infracțiune – indiferent de natură ori gravitate – putem să afirmăm că după trecerea termenului de încercare de 10 ani prevăzut de lege, săvârșirea unei noi infracțiuni îl aduce pe cel în cauză în stare de recidivă postexecutorie pentru infracțiunea nouă. În cazul în care noua infracțiune este săvârșită înainte de expirarea termenului de încercare de 10 ani, situația este total diferită: cel în cauză se află în stare de recidivă postcondamnatorie, iar sub aspectul tratamentului penal, urmează ca potrivit art. 61 C.p. să i se revoce liberarea condiționată, contopirea pedepsei aplicate pentru noua infracțiune cu pedeapsa detențiunii pe viață aplicate anterior, astfel încât se va executa pedeapsa cea mai grea – detențiunea pe viață.

2. Condiția negativă este:

Pedeapsa executată sau considerată ca executată să nu formeze obiectul unei condamnări care, potrivit art. 38 C.p. nu atrage starea de recidivă.

Conform art. 38 C.p. la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: infracțiunile săvârșite în timpul minorității; infracțiunile săvârșite din culpă; infracțiunile amnistiate; fapte care nu mai sunt prevăzute ca fapte de legea penală; condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

În cazul în care hotărârea judecătorească prin care instanța a rezolvat cererea de reabilitare s-a constatat a fi nelegală printr-o hotărâre pronunțată în apel sau recurs, aceasta nu mai poate produce efectul de îndepărtare a stării de recidivă. De asemenea, în cazul în care după acordarea reabilitării judecătorești se descoperă că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare, la cererea procurorului, instanța va proceda potrivit art. 139 C.p. la anularea reabilitării astfel încât, infracțiunea cu privire la care în mod greșit s-a dispus reabilitarea, va constitui primul termen al recidivei postexecutorii.

C. Condițiile celui de-al doilea termen

Cel de-al doilea termen al recidivei mari postexecutorii trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Săvârșirea unei noi infracțiuni după executarea pedepsei sau după considerarea acesteia ca executată;

Noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție;

Dacă noua infracțiune este săvârșită din culpă, aceasta nu atrage starea de recidivă mare postexecutorie.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie mai mare de 1 an.

Cât privește condițiile referitoare la cel de-al doilea termen, unica deosebire între recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie este dată de cerința ca în cazul recidivei postexecutorii săvârșirea noii infracțiuni să aibă loc după stingerea pedepsei aplicate anterior, prin executare, grațiere totală sau parțială ori prescripție.

Legiuitorul a avut în vedere atunci când a prevăzut că va fi în situația unei recidive postexecutorii că cel care săvârșește o nouă infracțiune intenționată după grațierea totală a primei pedepse sau a unui rest din aceasta, ipoteza grațierii pure și simple așa cum este ea reglementată de art. 120 C.p. Practic, însă, o astfel de situație nu a existat niciodată în ceea ce privește grațierile colective, pentru că toate actele normative prin care s-au acordat, le-au prevăzut ca și grațieri condiționate . Astfel, prevederea la care ne referim a fost și a rămas aplicabilă doar în situația grațierilor individuale care s-au acordat necondiționat.

În situația în care cea de-a doua infracțiune este continuată, iar unele acțiuni componente au fost săvârșite în timpul executării unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, pe când altele au fost comise după executarea integrală a acestei pedepse, sunt aplicabile numai prevederile art. 37 alin. 1 lit. b referitoare la starea de recidivă postexecutorie, pentru că infracțiunea continuată se consideră săvârșită în momentul epuizării, respectiv al încetării ultimului act material de executare.

D. Recidiva mare postexecutorie în Proiectul Noului Cod Penal

În Proiectul Noului Cod Penal legiuitorul nu face distincție între recidiva mare postcondamnatorie și recidiva postexecutorie și le reunește pe amândouă în art. 40 alin. 1 potrivit căruia „există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani”.

În acest caz condițiile celor doi termeni sunt aceleași ca și în cazul recidivei mari postcondamnatorii.

3. Recidiva mică

A. Noțiune

Recidiva mică este reglementată în art. 37 alin.1 lit. c C.p., potrivit căruia există recidivă „când după condamnarea la cel puțin trei pedepse cu închisoare de până la 6 luni sau după executare, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puțin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an”.

Mica recidivă prezintă un pericol social mai redus decât cele două modalități ale recidivei mari, și se deosebește de acestea prin structura și conținutul primului termen care constă în trei condamnări definite, iar pentru fiecare dintre condamnări pedeapsa nu este mai mare de 6 luni de închisoare.

Recidiva mică nu este prevăzută în Proiectul Noului Cod Penal, în timp ce legislația în vigoare prevede pentru aceasta două forme: recidiva mică postcondamnatorie și recidiva mică postexecutorie.

B. Recidiva mică postcondamnatorie

Recidiva mică postcondamnatorie constă în existența unei condamnări la cel puțin trei pedepse cu închisoarea mai mică de 6 luni urmată de săvârșirea din nou a unei infracțiuni intenționate pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 1 an sau detențiunea pe viață.

Recidiva mică postcondamnatorie are la bază doi termeni: primul termen constă în existența unei condamnări la închisoarea până la 6 luni, iar al doilea termen constă în comiterea unei noi infracțiuni intenționate prevăzute de lege cu închisoarea mai mare de 1 an.

Condițiile primului termen sunt:

Existența a cel puțin trei condamnări la pedeapsa închisorii definitive de până la 6 luni care urmează a fi executate.

În cazul în care o condamnare încetează de a mai fi un component al primului termen, dispare și starea de recidivă, deoarece în cazul recidivei mici, legea, prin expresia „cel puțin trei pedepse cu închisoare”, cere ca termenul prim să fie format în mod obligatoriu din cel puțin trei condamnări succesive.

În practica judiciară, greu se poate întâlni o situație în care cele trei condamnări să fie definitive și susceptibile de a fi executate separat, căci devin incidente dispozițiile art. 36 C.p., privind contopirea pedepselor pentru infracțiunile săvârșite în concurs, sau dispozițiile privind aplicarea pedepsei în situații intermediare (art. 40 C.p.).

Dacă una din cele trei condamnări la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni a fost pronunțată în străinătate, nu se ia în considerare pentru stabilirea micii recidive, chiar dacă o astfel de condamnare a fost recunoscută potrivit dispozițiilor legii, deoarece art. 37 alin. 2 C.p. prevede că recidiva internațională nu poate exista decât sub forma modalităților prevăzute de art. 37 alin. 1 lit. a și b.

Cele trei infracțiuni pentru care s-au pronunțat condamnările definitive să fie săvârșite cu intenție sau praeterintenție.

Hotărârile de condamnare să nu fie dintre acelea din care potrivit legii, nu se ține cont la stabilirea stării de recidivă (art. 38 C.p.).

Condițiile celui de-al doilea termen sunt:

Săvârșirea unei noi infracțiuni cu intenție sau praeterintenție.

Săvârșirea unei noi infracțiuni, după intervenirea condamnării definitive, indiferent de natura ei.

Noua infracțiune poate fi săvârșită după rămânerea definitivă a celor trei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii, înainte de începerea executării vreuneia din cele trei, în timpul executării acestora, dar înainte de executarea totală sau parțială a restului de pedeapsă, ori înainte de prescrierea executării acestor pedepse.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie mai mare de 1 an sau detențiunea pe viață.

C. Recidiva mică postexecutorie

Recidiva mică postexecutorie constă în săvârșirea din nou a unei infracțiuni pentru care legea prevede închisoarea mai mare de 1 an, după executarea, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării a cel puțin trei pedepse cu închisoarea de până la trei ani.

Recidiva mică postexecutorie are la bază doi termeni: primul termen constă în executarea, grațierea totală sau parțială a restului de pedeapsă, ori prescrierea a cel puțin 3 pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, iar al doilea termen constă în săvârșirea din nou a unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.

Condițiile primului termen sunt:

Executarea în întregime, grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori prescrierea executării a cel puțin trei infracțiuni.

Pedepsele executate, grațiate sau prescrise să fi constat în închisoarea de până la 6 luni.

Nu va exista recidivă mică postexecutorie în ipoteza în care noua infracțiune este săvârșită după ce condamnatul a executat o pedeapsă de 3 luni și alta de 5 luni de închisoare, aceasta din urmă fiind pronunțată pentru un concurs de infracțiuni ca sancțiune globală a două pedepse de 4 și 3 luni închisoare, aplicată pentru infracțiunile concurente. Cu toate că instanța a stabilit pentru cele două infracțiuni concurente două pedepse distincte de câte 4 și 5 luni, acestea s-au contopit potrivit regulilor concursului de infracțiuni (art. 34), rezultând o singură pedeapsă pentru întreaga pluralitate de fapte. Or, în cazul unui concurs de infracțiuni, ceea ce se ia în considerare este pedeapsa rezultată de 5 luni de închisoare pentru concursul de infracțiuni, nu se poate afirma că făptuitorul a executat cele două condamnări de câte 4 și 5 luni de închisoare care să fie luate în mod separat și reținute în structura recidivei mici postexecutorii.

Hotărârile de condamnare să nu fie dintre acelea din care potrivit legii, nu se ține cont la stabilirea stării de recidivă (art. 38 C.p.).

Condițiile celui de-al doilea termen sunt:

Săvârșirea unei noi infracțiuni cu intenție.

Pedeapsa pentru noua infracțiune să constea în închisoarea mai mare de 1 an sau detențiunea pe viață.

Mica recidivă poate fi generată și de pedeapsa detențiunii pe viață, împrejurare ce reiese din art. 37 alin. 2, dar într-o măsură mai restrânsă decât marea recidivă. Concret, este vorba de faptul că detențiunea pe viață nu poate apărea decât în cazul celui de-al doilea termen, din moment ce primul termen este condiționat de pedepse la închisoarea cu o durată mai mică de 6 luni sau de cel mult 6 luni.

Noua infracțiune să fie săvârșită după executarea, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puțin 3 pedepse cu închisoarea până la 6 luni.

Recidiva internațională

A. Noțiune

Recidiva internațională este prevăzută în art. 37 alin. 2 C.p., care prevede că „pentru stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a) și b) și alin. 2, se poate ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit dispozițiilor legii.”

Reținerea stării de recidivă internațională, în aplicarea legii penale române, are un caracter facultativ, agravarea statutului juridic al condamnatului fiind determinată de modalitatea de apreciere de către organele judiciare române a pericolului social concret al infracțiunii săvârșite. Această condiție specială reprezintă un atribut al organelor judiciare române care, după analiza conținutului infracțiunii pentru care infractorul a fost condamnat sau pentru care a fost obligat să execute o pedeapsă în străinătate, hotărăsc dacă intervenția condamnării sau executarea pedepsei ar trebui să reprezinte primul termen al recidivei internaționale.

Reglementarea acestei modalități a fost determinată de necesitatea luptei comune și colaborării între state împotriva fenomenului infracțional și al recidivismului, dar este posibilă doar în cazul marii recidive.

Recidiva internațională are la bază doi termeni: primul termen constă în hotărârea de condamnare mai mare de 6 luni, pronunțată sau executată în străinătate, iar al doilea termen constă în săvârșirea unei noi infracțiuni în țară, comisă după condamnarea sau executarea primei pedepse în străinătate.

B. Condițiile primului termen

Condițiile primului termen al recidivei internaționale sunt:

Condamnarea sau executarea în străinătate a unei hotărâri la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni.

Infracțiunea pentru care s-a pronunțat hotărârea sau care a fost executată să fie săvârșită cu intenție.

Hotărârile de condamnare să nu fie dintre acelea din care potrivit legii, nu se ține cont la stabilirea stării de recidivă (art. 38 C.p.).

Infracțiunea pentru care a fost condamnat infractorul în stăinătate sau pentru care acesta a executat pedeapsa să fie prevăzută și în legea română (dubla incriminare).

Hotărârea de condamnare pronunțată în stăinătate trebuie să fie recunoscută de o instanță română. Recunoașterea unei hotărâri penale străine, în vederea reținerii față de aceasta a stării de recidivă, nu este posibilă dacă textul integral al acestuia împreună cu documentația care a stat la baza soluției (dosarul cauzei) nu sunt mai înainte cunoscute de instanța de judecată română, ori, după caz, de procuror și comunicată condamnatului. Numai în acest fel pot fi examinate competența instanței străine, compatibilitatea hotărârii cu ordinea publică din România și eficiența juridică a actului întocmit de autoritatea străină.

Dacă hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate a fost recunoscută și luată în considerare, starea de recidivă se stabilește potrivit condițiilor de existență a recidivei prevăzute în C.p.; același lucru și în ceea ce privește condițiile de sancționare. În ipoteza în care hotărârea pronunțată în străinătate nu a fost recunoscută și totuși s-a pronunțat condamnarea unui inculpat, reținându-se în sarcina sa starea de recidivă, o asemenea soluție este nelegală.

C. Condițiile celui de-al doilea termen

Condițiile celui de-al doilea termen al recidivei internaționale sunt:

Săvârșirea unei noi infracțiuni în țară după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau după executarea pedepsei în străinătate.

Noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție.

Noua infracțiune să fie prevăzută în legea penală română cu închisoarea mai mare de 1 an.

Ultima infracțiune poate fi săvârșită sub forma tentativei sau a faptului consumat, iar infractorul poate avea calitatea de autor, complice sau instigator. Acesta poate să fie cetățean străin care a săvârșit o infracțiune în străinătate sau poate fi cetățean român ori persoană fără cetățenie domiciliată în țara noastră care a fost judecată și condamnată pentru o infracțiune comisă pe teritoriul altui stat.

D. Recidiva internațională în Proiectul Noului Cod Penal

Recidiva internațională este prevăzută în Proiectul Noului Cod Penal în art. 40 alin. 3 care prevede că: „pentru stabilirea stării de recidivă se ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii”.

Ca și în legislația actuală, recidiva internațională are la bază doi termeni: primul termen constă în hotărârea de condamnare la pedeapsa mai mare de 1an, pronunțată în străinătate, iar al doilea termen constă în săvârșirea unei noi infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, după condamnarea primei pedepse în străinătate, dar până la reabilitare sau până la împlinirea termenului de reabilitare.

Condițiile primului termen sunt:

Condamnarea în străinătate la pedeapsa închisorii mai mare de 1an.

Hotărârea pentru care s-a pronunțat infracțiunea să fie săvârșită cu intenție.

Hotărârile de condamnare să nu fie dintre acelea din care potrivit legii, nu se ține cont la stabilirea stării de recidivă.

Art. 41 din Proiectul Noului Cod Penal prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ține cont de următoarele hotărâri de condamnare: faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; infracțiunile amnistiate; infracțiunile săvârșite din culpă.

Infracțiunea pentru care a fost condamnat infractorul în stăinătate sau pentru care acesta a executat pedeapsa să fie prevăzută și în legea română (dubla incriminare).

Condițiile celui de-al doilea termen sunt:

Săvârșirea unei noi infracțiuni în țară după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunțată în străinătate.

Noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție.

Proiectul Noului Cod Penal prevede în art. 17 alin. 3 că „ fapta este săvârșită cu intenție atunci când:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui”.

Praeterintenția sau intenția depășită este definită în art. 17 alin. 5 din Proiectul Noului Cod Penal și există când „fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată, produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului”.

Noua infracțiune să fie prevăzută de legea penală română cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.

Noua infracțiune să fie săvârșită înainte de reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare.

Secțiunea a II-a.

Recidiva în cazul persoanei juridice

Recidiva în cazul persoanei juridice este reglementată în art. 402 C.p. sub următoarele forme: recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie, în timp ce în Proiectul Noului Cod Penal este reglementată în art. 147.

1. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice

A. Noțiune

Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice este consacrată în art. 402 alin.1 lit. a C.p., potrivit căruia există recidivă „când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, iar amenda pentru infracțiunea anterioară nu a fost executată”.

Așa cum reiese din art. 402, recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice are la bază 2 termeni: primul termen constă într-o condamnare la pedeapsa amenzii, iar cel de-al doilea termen constă în săvârșirea unei noi infracțiuni cu intenție.

B. Condițiile primului termen

Condițiile primului termen sunt:

Să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa amenzii.

Codul penal folosește expresia „rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare”, în cazul persoanei juridice, la pedeapsa amenzii. Aptitudinea unei condamnări de a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii este condiționată de definitivarea ei înainte de săvârșirea unei noi infracțiuni. Ca atare, va fi necesară verificarea prealabilă a condițiilor stipulate de prevederile art. 416, art. 4161 și de art. 417 C.p.p. în vederea stabilirii dacă hotărârea, care ar constitui primul termen al recidivei, este definitivă sau nu. Potrivit acestor dispoziții este definitivă hotărârea care nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor de atac.

Potrivit art. 191 C.p., „persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților statului și a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârșită cu forma vinovăției prevăzută de legea penală”.

În ceea ce privește infracțiunile săvârșite de o persoană juridică, aceasta poate, în principiu, să comită orice infracțiune, indiferent de natura acesteia, urmând a se stabili, în fiecare caz în parte dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a angaja răspunderea entității colective. Desigur, există anumite infracțiuni care în considerarea naturii lor, se dovedesc incompatibile cu săvârșirea, în calitatea de autor, de către o persoană juridică (evadare, dezertare, bigamie, infracțiuni comise de funcționari etc.). Nimic nu împiedică însă participarea unei persoane juridice, în calitate de instigator sau complice, la comiterea unei asemenea fapte. Spre exemplu, o persoană juridică ce își desfășoară activitatea în domeniul audio-vizualului, instigă militarii unei unități să dezerteze sau o persoană juridică facilitează încheierea de noi căsătorii de către o persoane deja căsătorite, furnizându-le acestora acte falsificate din care rezultă încetarea căsătoriei anterioare.

Art. 531 C.p. prevede că pedeapsa principală în cazul persoanei juridice este „amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei”, în timp ce art. 711 prevede că „pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este obligată să o plătească”.

Infracțiunea pentru care a fost condamnat să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție.

Pedeapsa definitivă să nu fie executată sau să nu fie executată în întregime până la săvârșirea noi infracțiuni.

Hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea de care potrivit legii, nu se ține cont la stabilirea stării de recidivă.

Textul legii nu face nicio referire la dispozițiile art. 38 C.p., situație care poate genera interpretări diferite, dar în pofida acestei lacune, trebuie să considerăm că excepțiile reglementate de art. 38 operează și în cazul persoanei juridice, în măsura în care sunt compatibile cu natura acesteia.

Astfel, la stabilirea stării de recidivă postcondamnatorie în cazul persoanei juridice nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: infracțiunile amnistiate; infracțiunile săvârșite din culpă; fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală; faptele pentru care a intervenit reabilitarea sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

În cazul persoanei juridice operează doar reabilitarea de drept, reabilitarea judecătorească fiind posibilă doar în cazul persoanei fizice.

C. Condițiile celui de-al doilea termen

Condițiile celui de-al doilea termen sunt:

Săvârșirea unei noi infracțiuni cu intenție de către persoana juridică.

Condiția săvârșirii noii infracțiuni cu intenție este prevăzută expres de art. 402 alin. 1 lit. a, iar prin aceasta se evidențiază perseverența persoanei juridice în activitatea infracțională fiindcă după o avertizare printr-o condamnare definitivă pentru o infracțiune, în disprețul acesteia, persoana juridică comite o infracțiune intenționată.

Noua infracțiune trebuie săvârșită mai înainte ca pedeapsa închisorii pentru infracțiunea anterioară să fi fost executată.

D. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice în Proiectul Noului Cod Penal

Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice este consacrat în art. 147 din Proiectul Noului Cod Penal, potrivit căruia există recidivă când „după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune”.

Condițiile primului termen sunt:

Să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa amenzii.

Infracțiunea pentru care a fost condamnat să fie săvârșită cu intenție.

Hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea de care potrivit legii, nu se ține cont la stabilirea stării de recidivă (art. 41)..

Condițiile celui de-al doilea termen sunt:

Săvârșirea unei noi infracțiuni cu intenție de către persoana juridică.

Noua infracțiune să fie săvârșită înainte de reabilitare.

Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice

A. Noțiune

Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice este definită în art. 402 alin. 1 lit. b C.p. ca fiind atunci „când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, iar amenda pentru infracțiunea anterioară a fost executată sau considerată executată.”

Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice are la bază doi termeni: primul constă în condamnarea definitivă la pedeapsa amenzii, iar al doilea termen constă în săvârșirea unei noi infracțiuni cu intenție, după executarea sau considerarea ca executată a amendei pentru infracțiunea anterioară.

B. Condițiile primului termen

Condițiile primului termen sunt:

Condamnarea definitivă la pedeapsa amenzii pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Infracțiunea pentru care a fost condamnat să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție.

Condamnarea definitivă la pedeapsa amenzi să fie executată sau considerată executată.

Pedeapsa amenzii este considerată executată atunci când executarea ei s-a stins prin vreunul din modurile prevăzute de lege (ex. prescripție). Apreciem că grațierea totală sau a restului de pedeapsă din pedeapsa amenzii pot face ca aceasta să fie executată sau considerată ca executată, deși în legătură cu această cauză – grațierea – nu există dispoziții exprese ale stingerii executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice. Acest lucru este posibil fiindcă dispozițiile art. 120 C.p. sunt de generală aplicabilitate – ca acte de clemență – pentru pedepsele principale aplicate atât persoanei fizice cât și persoanei juridice.

Hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea de care potrivit legii, nu se ține cont la stabilirea stării de recidivă

Excepțiile prevăzute în art. 38 C.p. se aplică și în cazul recidivei postexecutorii, chiar dacă acest lucru nu este expres prevăzut de lege.

Deși în lege nu se prevede expres considerăm că o condamnare la pedeapsa amenzii aplicată persoanei juridice executată sau considerată executată și pentru care a intervenit reabilitarea de drept potrivit art. 134 alin. 2 C.p. până la săvârșirea din nou a unei infracțiuni, nu mai poate fi luată în calcul la stabilirea stării de recidivă. Soluția se impune fiindcă o condamnare la pedeapsa amenzii pentru care a intervenit reabilitarea de drept este lipsită în viitor de efecte; reabilitarea face să înceteze decăderile, interdicțiile precum și incapacitățile care rezultă din condamnare (art. 133 alin. 1 C.p.).

C. Condițiile celui de-al doilea termen

Condițiile celui de-al doilea termen sunt:

Săvârșirea unei noi infracțiuni.

Noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție.

Noua infracțiune să fie săvârșită după ce amenda pentru infracțiunea anterioară a fost executată sau considerată executată.

D. Recidiva postexecutorie în Proiectul Noului Cod Penal

Ca și în cazul persoanei fizice, în Proiectul Noului Cod Penal legiuitorul nu face distincția între cele forme ale recidivei în cazul persoanei juridice și le reglementează pe amândouă în art. 147 care prevede că există recidivă în cazul persoanei juridice „după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune”.

În cazul recidivei postexecutorii în cazul persoanei juridice condițiile celor doi termeni sunt aceeași ca în cazul recidivei postcondamnatorii.

Secțiunea a III-a.

Condamnări care nu atrag starea de recidivă

Așa cum am văzut în capitolul anterior, există anumite condiții de care instanța trebuie să țină cont pentru stabilirea stării de recidivă, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile art. 37 C.p.

Aceste condiții sunt numite condiții negative și privesc numai primul termen al recidivei și sunt îndeplinite ori de câte ori condamnarea ce ar urma să fie luată în considerare ca prim termen se află în vreuna din situațiile prevăzute de art. 38 C.p.

Printr-o decizie de îndrumare s-a statuat că, pentru stabilirea stării de recidivă, instanța este obligată să constate nu numai că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 37 C.p., dar și că nu există niciuna din situațiile arătate în art. 38 C.p.

Astfel, potrivit art. 38 C.p., la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: infracțiunile săvârșite în timpul minorității; infracțiunile săvârșite din culpă; infracțiunile amnistiate; faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală; infracțiuni pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

Art. 41 din Proiectul Noului Cod Penal prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; infracțiunile amnistiate; infracțiunile săvârșite din culpă.

1. Hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile săvârșite în timpul minorității

Legiuitorul penal român prin dispozițiile art. 99 C.p. a stabilit că răspunderea penală a minorilor începe de la 14 ani sub condiția dovedirii că în săvârșirea faptei minorul a avut discernământ și în toate cazurile de la 16 ani fără vreo condiționare.

Art. 100 C.p. prevede că „față de minorului care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă”.

În lumina Codului penal în vigoare, dacă făptuitorul săvârșește din nou o infracțiune în perioada majoratului sau chiar a minoratului, după caz, după o condamnare anterioară, pentru infracțiunile comise în timpul minorității ori după executarea unor sancțiuni aplicate în această etapă, nu este considerat recidivist, deși există o condamnare definitivă, care sub aspectul duratei și naturii pedepsei, ar fi întrunit celelalte condiții ale primului termen al recidivei. Unica condiție care nu este îndeplinită este aceea ca hotărârea de condamnare să nu fie pentru infracțiuni săvârșite în timpul minorității, care potrivit legii nu poate atrage starea de recidivă. Împrejurarea că infracțiunea a fost săvârșită în timpul minorității este singurul impediment legal la considerarea condamnării ca prim termen al recidivei.

În doctrină s-a ridicat problema dacă sunt aplicate dispozițiile art. 38 alin. 1 lit. a C.p. și în cazul infracțiunilor continue sau continuate, atunci când activitatea infracțională se prelungește și după ce făptuitorul devine major.

Într-o primă opinie s-a susținut că, în astfel de situații, determinant este momentul începerii și nu momentul încetării infracționale.

Într-o altă opinie, la care ne raliem, s-a spus că starea de recidivă nu este exclusă în ipoteza în care activitatea infracțională se desfășoară și după ce făptuitorul a devenit major, întrucât infracțiunile continue, continuate sau de obicei se consideră săvârșite la data încetării activității infracționale și nu la data începerii ei. Deci, dacă un făptuitor a săvârșit unele acte (care fac parte din conținutul acestei infracțiuni) și după împlinirea vârstei de 18 ani, va răspunde pentru o asemenea infracțiune potrivit prevederilor referitoare la răspunderea penală a persoanelor majore, iar condamnarea definitivă sau executarea pedepsei după caz, vor putea constitui primul termen al recidivei, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 37 C.p. Ca urmare, dacă infracțiunea săvârșită este continuată sau de obicei, pentru a exclude starea de recidivă este necesar ca activitatea infracțională care se prelungește în timp să se sfârșească în timpul minorității.

Pornind de la necesitatea sancționării mai severe a minorilor care săvârșesc în mod repetat fapte penale, unii autori au propus , de lege ferenda, includerea recidivei în sistemul de sancționare a infractorilor minori, neexistând nicio rațiune pentru excluderea acestora de la starea de recidivă.

De altfel, art. 41 din Proiectul Noului Cod Penal nu mai reglementează condamnările pronunțate pentru o infracțiune în timpul minorității printre cauzele care nu atrag starea de recidivă.

2. Hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunilor săvârșite din culpă

În urma modificării Codului penal prin Legea nr. 6 din 29 martie 1973 s-a introdus un nou text și anume art. 38 alin. 1 lit. a1, fiind inclusă printre hotărârile de condamnare de care nu se ține seama la stabilirea stării de recidivă și cele referitoare la infracțiunile săvârșite din culpă.

Art. 19 C.p. prevede în alin. 2 că „fapta este săvârșită din culpă când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.”

O hotărâre de condamnare pentru un concurs de infracțiuni, din care una este din culpă, va constitui prim termen al recidivei, cu toate că, potrivit art. 38 lit. a1, la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile săvârșite din culpă, dacă cel puțin una din infracțiunile concurente intenționate a fost sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni.

Săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an nu generează starea de recidivă, în situația în care hotărârea de condamnare anterioară constă într-o pedeapsă de 6 luni de închisoare sau mai mică stabilită pentru o infracțiune săvârșită cu intenție și o pedeapsă mai mare de 6 luni, aplicată pentru o infracțiune săvârșită din culpă (contopire în temeiul art. 34 C.p.), dacă prin descontopire se constată că pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită cu intenție nu îndeplinește cerințele pentru a fi prim termen al recidivei.

Deoarece praeterintenția reprezintă intenția inițială a făptuitorului care a fost depășită din culpă, infracțiunile praeterintenționate nu sunt excluse de la stabilirea stării de recidivă, iar infracțiunile săvârșite din culpă nu întrerup termenul de reabilitare privind condamnarea pentru infracțiunile intenționate, întrucât nu sunt luate în calcul la reținerea stării de recidivă.

Cu privire la infracțiunile săvârșite cu praeterintenție, în practică s-a decis că atunci când după executarea unei pedepse mai mari de 6 luni, condamnatul săvârșește o infracțiune praeterintenționată pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 1 an, există starea de recidivă la care se referă art. 37 lit. b, deoarece infracțiunea praeterintenționată nu poate fi considerată o infracțiune din culpă, pentru care acțiunea sau inacțiunea inculpatului este întotdeauna intenționată, iar numai consecințele mai grave se produc din culpă.

Hotărârile de condamnare referitoare la infracțiunile amnistiate

Potrivit dispozițiilor art. 119 C.p. „Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată ulterior amnistiei nu se restituie.”

Art. 73 alin. 3 lit. i din Constituția României prevede că amnistia este acordată de către Parlamentul României.

Amnistia în general are caracter general și obiectiv în sensul că se referă la infracțiunile săvârșite și nu la făptuitor.

Intervenția amnistiei, ca act de clemență al puterii legislative supreme, în faza postcondamnatorie sau postexecutorie a oricăruia dintre termeni determină desființarea recidivei, făptuitorului fiind considerat infractor primar. Când infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea în străinătate a fost amnistiată, recidiva este exclusă deoarece amnistia face imposibilă aplicarea unei pedepse indiferent de natura și felul acesteia, iar recidivei îi lipsește primul termen.

Starea de recidivă ia naștere din momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni, care constituia cel de-al doilea termen. De aceea, în ipoteza în care amnistia infracțiunii anterioare intervine înainte de săvârșirea celei de-a doua infracțiuni și până la judecarea definitivă a acesteia, ea înlătură sau face să dispară starea de recidivă existentă până la amnistie.

Din modul de redactare al art. 38 C.p. reiese în mod evident că aprecierea cu privire la existența stării de recidivă, se face de instanță în momentul soluționării definitive a cauzei, în raport cu situația existentă în acel moment.

Se consideră că starea de recidivă se stabilește în momentul judecății celei de-a doua infracțiuni. În acest fel, instanța de judecată nu va reține starea de recidivă dacă până în momentul soluționării definitive a cauzei a intervenit amnistia cu privire la infracțiunea care formează obiectul primei condamnări.

4. Hotărâri de condamnare privind fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală

Prin expresia „fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală” se înțelege faptele scoase din sfera ilicitului penal, ca urmare a dezincriminării pure și simple a faptelor respective.

Faptul că o infracțiune nu mai este prevăzută de legea penală înseamnă ceea ce se denumește abolitio criminis, scoaterea unei fapte din sfera ilicitului penal, nu și înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere administrativă în condițiile prevăzute de art. 90, art. 91 și art. 98, potrivit cărora fapta cu o gravitate scăzută față de care nu este necesară aplicarea unor pedepse poate fi sancționată de către instanța de judecată cu o sancțiune administrativă, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege (privitoare la pedeapsa legală a faptei săvârșite, valoarea pagubei în cazul infracțiunilor contra patrimoniului, atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii).

Art. 12 C.p. referitor la retroactivitatea legii penale prevede că „legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”.

În doctrină se disting mai multe situații în ceea ce privește faptele dezincriminate pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă.

Dacă legea de dezincriminare apare înainte de a se săvârși o nouă infracțiune, ea împiedică însăși nașterea stării de recidivă, iar dacă apare după săvârșirea celui de-al doilea termen, face să se înlăture recidiva.

Dacă dezincriminarea apare după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu reținerea stării de recidivă, se va înlătura starea de recidivă cu consecința micșorării corespunzătoare a pedepsei. Neexistând recidivă, se creează și posibilitatea aplicării, dacă este cazul, a actelor de amnistie și grațiere.

În literatura de specialitate s-a mai pus problema dacă pentru infracțiunea săvârșită sub imperiul legii temporale, pronunțată după ieșirea din vigoare a acesteia, ar putea constitui prim termen al recidivei în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni.

S-a exprimat opinia că nu există nicio justificare ca pedeapsa aplicată în baza unei legi penale temporale să nu-și producă efectele cu privire la starea de recidivă, atâta timp cât inculpatul poate fi condamnat după ajungerea la termen a acestei legi, cu singura condiție ca infracțiunea să fi fost comisă în perioada când legea respectivă se afla în vigoare. Într-adevăr dispoziția art. 38 alin. 1, lit. c C.p. nu este aplicabilă în cazul legii penale temporare. Acest lucru rezultă evident din interpretarea dispozițiilor art. 16 C.p., în temeiul cărora legea temporală ultraactivează ori de câte ori infracțiunea a fost săvârșită sub imperiul ei, indiferent că este vorba de lege temporară propriu-zisă (cea care este în vigoare atâta timp cât durează și starea excepțională pentru care a fost emisă), fie de așa numita lege cu termen (ceea care prevede expres durata aplicabilității).

În concluzie poate constitui prim termen al recidivei o condamnare definitivă suferită de o infracțiune pentru o infracțiune prevăzută de legea penală temporală, săvârșită în perioada în care era în vigoare.

5. Hotărâri de condamnare pentru care a intervenit reabilitarea sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare

Codul penal reglementează în art. 134 și 135 două forme ale reabilitării, și anume: reabilitarea de drept și reabilitarea judecătorească.

Reabilitarea constituie o cauză care înlătură consecințele penale și extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou de dreptul la egalitate în fața legii .

Această situație de excludere a stării de recidivă privește două ipoteze:

Condamnări pentru care a intervenit reabilitarea;

Condamnări pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare.

În primul caz fiind vorba de o condamnare pentru care a intervenit reabilitarea, este firesc ca starea de recidivă să nu se poată întemeia pe aceasta, deoarece, așa cum prevede art. 133 C.p. „reabilitarea face să înceteze toate decăderile, interdicțiile și incapacitățile care decurg din condamnare”.

În a doua ipoteză (împlinirea termenului de reabilitare), s-a avut în vedere că trecerea unui anumit interval de timp cerut de lege pentru acordarea reabilitării, interval scurs de la executarea primei condamnări, de la grațierea sau prescrierea acesteia, face să dispară ideea de perseverență infracțională, care stă la baza recidivei. Legătura care se face aici cu instituția reabilitării are un caracter mai mult formal, socotindu-se doar că termenele fixate pentru reabilitare sunt potrivite și pentru realizarea condiției de mai sus.

În speță, C.A. Timișoara a reținut că în conformitate cu art. 86 C.p., dacă condamnatul nu a săvârșit din nou o infracțiune înăuntrul termenului de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în baza art. 83 și art. 84, el este reabilitat de drept, aflându-se în situația unei condamnări care nu atrage starea de recidivă în baza art. 38 alin. 2 C.p.

CAPITOLUL III.

TRATAMENTUL PENAL AL RECIDIVEI

Secțiunea I.

Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică

1. Pedeapsa în cazul recidivei mari postcondamnatorii

Săvârșirea din nou a unei infracțiuni sau a mai multor infracțiuni intenționate după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare determină reținerea stării de recidivă postcondamnatorie și implicit sancționarea condamnatului în conformitate cu dispozițiile art. 39 C.p.

Recidiva postcondamnatorie are un tratament penal sancționator intermediar față de cel aplicabil în caz de concurs de infracțiuni și cel prevăzut de lege pentru recidiva postexecutorie, fiind justificat faptul că, în acest caz, gradul de pericol social al infractorului este mult mai grav decât al unuia care a săvârșit mai multe infracțiuni fără să fi primit riposta din partea statului și mai puțin grav decât cel al unui infractor care a și executat prima pedeapsă, fără a-și îndrepta conduita.

Regimul sancționator al recidivei postcondamnatorii se impune a fi examinat sub următoarele aspecte: a) pedeapsă principală; b) pedeapsă complementară; c) măsurile de siguranță.

A. Pedeapsa principală

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 39 C.p., pentru recidiva mare postcondamnatorie, s-a consacrat sistemul juridic cu spor facultativ, sistem prevăzut pentru concursul de infracțiuni.

În aplicarea pedepsei principale pentru starea de recidivă mare postcondamnatorie trebuie să se țină seama de momentul săvârșirii noii infracțiuni:

Săvârșirea unei infracțiuni înainte de începerea executării pedepsei anterioare.

Art. 39 alin. 1 C.p. prevede că „în cazul recidivei prevăzut în art. 37 alin. 1 lit. a), pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor art. 34 și 35. Sporul prevăzut în art. 34 alin. 1 lit. b) se poate mări până la 7 ani.”

În acest caz se disting următoarele situații:

În compunerea primului termen intră o condamnare pentru o singură infracțiune;

În cazul în care primul termen este constituit de o singură condamnare pentru o singură infracțiune, procedura de aplicare a pedepsei constă în stabilirea pedepsei pentru noua infracțiune care se va contopi cu pedeapsa aplicată pentru prima infracțiune potrivit dispozițiilor art. 34 și 35 C.p. În cazul recidivei mari postcondamnatorii se pot aplica doar 3 din cele 5 cazuri prevăzute de art. 34 C.p. (lit. a, lit. b și lit. d).

În compunerea primului termen intră o condamnare pentru un concurs de infracțiuni;

În literatura juridică s-a exprimat punctul de vedere potrivit căruia, în temeiul art. 39 alin. 1 C.p., contopirea se face între pedeapsa stabilită pentru concursul de infracțiuni, care alcătuiește primul termen al recidivei și pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior cu posibilitatea aplicării unui spor până la 7 ani.

Dacă infracțiunile concurente au fost judecate separat va trebui ca acestea să fie contopite, reținându-se pedeapsa cea mai grea, sporită până la maximul ei special, dacă este cazul, căreia i se poate adăuga și sporul de pedeapsă de până la 7 ani. După stabilirea pedepsei rezultante din concurs se va proceda la contopirea cu pedeapsa stabilită pentru ultima infracțiune, conform dispozițiilor art. 39 C.p. Când una dintre infracțiunile concurente, judecate separat a fost deja executată, va trebui să se procedeze la contopirea pedepselor care formează concursul și implicit, la stabilirea pedepsei cele mai grele, urmând ca în funcție de cuantumul pedepsei rezultante și de cuantumul pedepsei executate să se rețină recidiva postcondamnatorie (dacă pedeapsa executată este mai mică decât pedeapsa rezultantă) sau postexecutorie (dacă pedeapsa executată este egală sau mai mare decât pedeapsa rezultantă).

Cel de-al doilea termen este format dintr-un concurs de infracțiuni.

Cu privire la această situație, în literatura juridică și practica judiciară s-a pus problema ordinii de aplicare a dispozițiilor referitoare la recidivă și concursul de infracțiuni și anume dacă instanța trebuie să stabilească mai întâi pedepsele pentru fiecare infracțiune concurentă, ținându-se seama de regimul de sancționare al recidivei și apoi să aplice tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni sau să rezolve mai întâi concursul, stabilind pedeapsa aplicabilă acestuia, urmând ca apoi să aplice reglementarea privitoare la starea de recidivă.

Într-o primă opinie, s-a susținut că, în această situație, la stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă în parte se face abstracție de starea de recidivă și se aplică mai întâi reglementările privitoare la concursul de infracțiuni, după care pedeapsa rezultată astfel obținută va fi contopită în condițiile de aplicare a tratamentului sancționator al recidivei postcondamnatorii, stabilind dintre cele două pedeapsa de bază care poate fi prima condamnare sau pedeapsa rezultată, cu posibilitatea ridicării acesteia până la maximul special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor până la 7 ani. Primul termen al recidivei postcondamnatorii își va produce efectul prevăzut de art. 39 alin. 1 numai în momentul în care instanța dispune contopirea celor două pedepse, având posibilitatea ca la pedeapsa de bază ridicată până la maximul special să se adauge un spor mai mare decât în cazul concursului de infracțiuni.

Într-o opinie contrară, care este și cea justă, la stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă în parte se ține seama de recidivă, făcându-se aplicarea mai întâi a dispozițiilor referitoare la recidiva postcondamnatorie și apoi a celor referitoare la concursul de infracțiuni. În acest caz, instanța de judecată va proceda astfel:

a) stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune concurentă în parte;

b)se aplică tratamentul sancționator al recidivei postcondamnatorii pentru fiecare infracțiune concurentă în parte;

c) se aplică regimul de sancționare a concursului de infracțiuni.

Săvârșirea noii infracțiuni în timpul executării pedepsei anterioare.

Art. 39 alin. 2 C.p. prevede că „dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior.”

O astfel de soluție prevăzută de lege este menită să împiedice pe condamnatul aflat în executarea unei pedepse grele ca la sfârșitul executării pedepsei să comită alte infracțiuni mai ușoare pentru care s-ar ajunge la impunitate prin contopirea pedepsei mai grele, deja executate, cu pedepsele mai ușoare, stabilite pentru aceste infracțiuni. Calcularea restului de pedeapsă ce mai era de executat se face de la data comiterii noii infracțiuni când a luat naștere starea de recidivă postcondamnatorie și nu de la data hotărârii de condamnare pentru această infracțiune, moment care este ulterior. Partea din pedeapsa executată între săvârșirea din nou a unei infracțiuni și stabilirea pedepsei, pentru aceasta reprezentând o executare anticipată a viitoarei pedepse rezultante, se va deduce din această pedeapsă.

Săvârșirea noii infracțiuni în stare de evadare.

Art. 39 alin. 3 C.p. prevede că „în cazul săvârșirii unei infracțiuni după evadare, prin pedeapsa anterioară se înțelege pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare.”

Infracțiunea de evadare este prevăzută de art. 269 C.p. și constă în „evadarea din starea legală de reținere sau de deținere” și este prevăzută cu o formă agravantă când „fapta este săvârșită prin folosirea de violențe, de arme sau de alte instrumente ori de către două sau mai multe persoane împreună”.

În ceea ce privește tratamentul penal, art. 269 C.p. prevede că „pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăși maximul general al închisorii”.

Dacă săvârșirea din nou a unei infracțiuni are loc în stare de evadare, aplicarea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită în această situație, după care pedeapsa stabilită se contopește cu pedeapsa anterioară, cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 7 ani peste maximul special al pedepsei celei mai grele. În acest caz însă, prin pedeapsa anterioară se înțelege pedeapsa din a cărei executare condamnatul a evadat, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare. Atunci când stabilește pedeapsa anterioară ce a mai rămas de executat, cu care trebuie să se contopească pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de evadare, instanța are în vedere restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, la care se adaugă durata pedepsei aplicate pentru evadare. Regula se aplică numai în cazul evadării din executarea unei pedepse, nu și în acela din starea de arestare preventivă, situație în care nu există stare de recidivă, ci concurs de infracțiuni, fiind aplicabile regulile de pedepsire a acestuia.

Sunt exceptate de la tratamentul comun al recidivei postcondamnatorii următoarele situații:

Când noua infracțiune se săvârșește înainte de împlinirea termenului de încercare fixat prin hotărârea de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. În acest caz instanța reține starea de recidivă, dar aplică pedeapsa pentru noua infracțiune care se adaugă la pedeapsa anterioară, a cărei suspendare s-a revocat.

Când noua infracțiune se săvârșește înainte de împlinirea termenului de încercare al grațierii condiționate. În acest caz se reține starea de recidivă mare postcondamnatorie, însă se execută atât pedeapsa grațiată condiționat, cât și pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

Când noua infracțiune se săvârșește după liberarea condiționată, dar înainte de împlinirea duratei pedepsei. În acest caz se aplică dispozițiile art. 61 C.p., deși se reține starea de recidivă mare postcondamnatorie.

B. Pedeapsa complementară

Pedepsele complementare pronunțate în legătură cu cei doi termeni ai recidivei se contopesc astfel:

Când s-a pronunțat numai una singură, pentru oricare din termeni se aplică aceasta, alături de pedeapsa principală a închisorii;

Când s-au pronunțat mai multe pedepse complementare de natură diferită sau de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se aplică toate, alături de pedeapsa închisorii;

De exemplu, dacă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la o pedeapsă a închisorii mai mare de 6 luni și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C.p. pe o durată de doi ani, inculpatul săvârșește o nouă infracțiune pentru care instanța a stabilit pedeapsa închisorii, degradarea militară prevăzută de art. 67 C.p. și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c C.p. pe o durată de 3 ani, inculpatul va avea de executat în final ambele pedepse complementare, respectiv atât interzicerea drepturilor prevăzute de art. 34 lit. a, b, c C.p. pe duratele stabilite, cât și degradarea militară, fiind de naturi diferite și, respectiv, conținut diferit.

dacă s-au aplicat mai multe pedepse complementare de natură diferită sau de aceeași natură și cu același conținut, se aplică cea mai grea, alături de pedeapsa închisorii.

De exemplu, în ipoteza în care prin hotărârea de condamnare anterioară, inculpatului i s-a aplicat, pe lângă pedeapsa principală și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a și b C.p. pe o durată de 3 ani, iar pentru infracțiunea săvârșită ulterior i s-a stabilit alături de pedeapsa închisorii și interzicerea acelorași drepturi pe o durată de cinci ani, se va aplica în final, alături de pedeapsa închisorii, pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a și b C.p. pe o durată de cinci ani.

C. Măsurile de siguranță

Luarea măsurilor de siguranță, în cazul recidivei mari postcondamnatorii, este determinată de scopul și funcțiile ce le au de îndeplinit acestea, astfel că se vor adiționa cele de natură diferită sau de aceeași natură dar cu un conținut diferit, iar dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, luate conform art. 118 C.p. acestea se cumulează (așa cum prevede art. 35, alin. 5 C.p.).

Astfel, dacă, de pildă, prin hotărârea anterioară de condamnare, rămasă definitivă i s-a aplicat celui condamnat, alături de pedeapsa închisorii și măsura de siguranță a obligării la un tratament medical prevăzut de art. 113 C.p., iar pentru infracțiunea săvârșită ulterior s-a stabilit și măsura de siguranță a confiscării speciale prevăzute de art. 118 lit. b și d C.p., se vor executa în final ambele feluri de măsuri de siguranță pe lângă pedeapsa principală rezultată din aplicarea dispozițiilor legale fie generale, fie speciale de sancționare a recidivei postcondamnatorii.

2. Pedeapsa în cazul recidivei mari postexecutorii

Ca și în cazul recidivei mari postcondamnatorii, regimul sancționator al recidivei mari postexecutorii se impune a fi examinat sub următoarele aspecte: a) pedeapsă principală; b) pedeapsă complementară; c) măsurile de siguranță.

A. Pedeapsa principală

Art. 39 alin. 4 C.p. prevede că „în cazul recidivei prevăzute de art. 37 alin. 1 lit. b), se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special”.

În ceea ce privește sancționarea recidivei mari postexecutorii, sunt posibile următoarele situații:

Aplicarea pedepsei constând în detențiune pe viață

Dacă pentru noua infracțiune legea prevede detențiunea pe viață, atunci instanța va aplica detențiunea pe viață și nu se va mai aplica sporul de pedeapsă.

Aplicarea unui spor de pedeapsă pentru sancționarea recidivei postexecutorii poate deveni, însă, posibilă în caz de înlocuire ulterioară a pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, întrucât prin aceasta nu s-ar depăși limita generală (de 30 de ani) deoarece înlocuirea se face potrivit art. 55 C.p. „cu închisoarea pe timp de 25 de ani”.

Aplicarea pedepsei constând în închisoare

Când cel de-al doilea termen constă în săvârșirea unei singure infracțiuni, instanța poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă maximul este neîndestulător, se poate aplica un spor de până la 10 ani.

Când cel de-al doilea termen este format dintr-un concurs de infracțiuni se va reține recidiva pentru fiecare în parte, după care se va stabili pedeapsa rezultantă în baza concursului infracțional aplicându-se atât sporul pentru recidivă cât și sporul pentru concurs.

Dacă executarea hotărârii de a săvârși noua infracțiune a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul, rămânând în faza tentativei, pedeapsa închisorii va fi cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată.

Aplicarea pedepsei constând în amendă

Așa cum prevede art. 39 alin. 4 C.p., în cazul recidivei mari postexecutorii instanța poate aplica pedeapsa amenzii până la maximul special, și dacă nu este îndestulător se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special.

Dacă cel de-al doilea termen este format dintr-un concurs de infracțiuni, pentru care s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor.

B. Pedeapsa complementară și măsurile de siguranță

Pedepsele complementare, ca și măsurile de siguranță stabilite pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă mare postexecutorie se vor aplica și executa toate.

Dacă în stare de recidivă s-au comis mai multe infracțiuni pentru care s-au stabilit pedepse complementare și măsuri de siguranță distincte, atunci regula prezentată mai sus, în cazul recidivei după condamnare privind adiționarea celor de natură diferită ori de aceeași natură dar cu un conținut diferit, ca și aplicarea celei mai grele dintre cele de aceeași natură și cu același conținut, este valabilă și în cazul recidivei postexecutorii.

3. Pedeapsa în cazul recidivei mici

Art. 39 alin. 5 C.p. prevede că „în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. c) se aplică în mod corespunzător dispozițiile din alineatele precedente.”

A. Pedeapsa în cazul recidivei mici postcondamnatorii

În ceea ce privește aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici postcondamnatorii se disting cazuri:

Aplicarea pedepsei principale constând în închisoare

În cazul recidivei mici postcondamnatorii, pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior precum și pedeapsa aplicată pentru infracțiunile anterioare se contopesc, potrivit dispozițiilor art. 34 și 35 C.p.

Pedeapsa de bază pentru cele 3 pedepse anterioare, cu închisoare până la 6 luni, este reprezentată de pedeapsa cea mai grea dintre acestea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 7 ani. Când unele dintre pedepsele anterioare sau pedeapsa de bază au fost executate parțial, contopirea se va face între restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior.

Aplicarea pedepsei principale constând în amendă

Dacă pentru infracțiunea ce constituie cel de-al doilea termen al recidivei mici, instanța a stabilit o amendă, pedeapsa de bază va fi aleasă întotdeauna din pedepsele anterioare, fie în cuantumul său integral, dacă cel condamnat nu a început executarea ei, fie în cuantumul său redus ca urmare a unei executări parțiale, la care va putea adăuga apoi, conform art. 34 lit. c C.p. în total sau în parte pedeapsa amenzii.

Aplicarea pedepsei complementare și a măsurilor de siguranță

Pedepsele complementare, ca și măsurile de siguranță stabilite pentru infracțiunea aflată în stare de recidivă mică postcondamnatorie se aplică ca în cazul recidivei mari postcondamnatorii.

B. Pedeapsa în cazul recidivei mici postexecutorii

În cazul aplicării pedepsei recidivei mici postexecutorii se disting cazurile:

Aplicarea pedepsei principale constând în închisoare

În cazul recidivei mici postexecutorii, pentru infracțiunea săvârșită ulterior se aplică pedeapsa închisorii sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 10 ani. Ca și în cazul recidivei mari postexecutorii, nu se va mai aplica sporul în cazul detențiunii pe viață.

Aplicarea pedepsei principale constând în amendă

Dacă pentru infracțiunea săvârșită ulterior legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, iar instanța aplică pedeapsa amenzii, atunci aceasta poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător, se poate aplica un spor de cel mult două treimi din acest maxim.

Aplicarea pedepsei complementare și a măsurilor de siguranță

Pedepsele complementare, ca și măsurile de siguranță stabilite pentru infracțiunea aflată în stare de recidivă mică postexecutorie se aplică ca în cazul recidivei mari postexecutorii.

4. Pedeapsa în cazul recidivei internaționale

Regimul sancționator al recidivei internaționale se impune a fi examinat sub următoarele aspecte: a) pedeapsă principală; b) pedeapsă complementară; c) măsurile de siguranță.

A. Pedeapsa principală

În aplicarea pedepsei principale în cazul recidivei internaționale se disting următoarele cazuri:

Pedeapsa în cazul recidivei internaționale postcondamnatorii

În acest caz pedeapsa se aplică în funcție de momentul când cel condamnat în străinătate săvârșește o nouă infracțiune, astfel:

săvârșirea infracțiunii în țară, înainte de începerea executării pedepsei pronunțată prin hotărâre penală străină;

În acest caz pedeapsa aplicată pentru ultima infracțiune se contopește cu pedeapsa corespunzătoare legii penale române, urmând să se aplice pedeapsa cea mai grea. În conformitate cu dispozițiile art. 39 alin. 1 C.p. pedeapsa rezultată poate fi sporită, în condițiile prevăzute de art. 34 C.p., până la maximul ei special, iar când acesta nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 7 ani, pentru reținerea recidivei.

săvârșirea din nou a unei infracțiuni în țară, în timpul executării pedepsei aplicate în străinătate;

În acest caz pedeapsa stabilită prin substituirea restului de pedeapsă neexecutată din pedeapsa pronunțată în străinătate și pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în țară se contopesc, aplicându-se pedeapsa cea mai grea, ce poate fi sporită până la maximul special ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 7 ani, așa cum prevede art. 39 alin. 1 C.p.

săvârșirea din nou a unei infracțiuni în țară, în timp ce condamnatul se află în stare de evadare din executarea pedepsei aplicată în străinătate;

În urma recunoașterii hotărârii penale străine se substituie pedeapsa rămasă neexecutată în străinătate cu o pedeapsă corespunzătoare legii penale române, care se va contopi cu pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior, în condițiile prevăzute de art. 39 C.p., sporul prevăzut de art. 34 C.p. putându-se mări până la 7 ani. Competența și procedura de judecată pentru infracțiunea de evadare aparține instanței judiciare stabilite prin acordurile de reciprocitate încheiate între state, în sensul evitării formalităților de extrădare astfel încât, în cazurile când cetățenii unui stat săvârșesc infracțiuni pe teritoriul altui stat, să fie predați statului ai cărui cetățeni sunt, pentru a fi judecați și condamnați după legea propriului stat.

Pedeapsa în cazul recidivei internaționale postexecutorii

În acest caz se aplică dispozițiile art. 39 alin. 4 C.p. care prevede că se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii, se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special.

B. Pedeapsa complementară și măsurile de siguranță

Dacă pedepsele complementare sunt de natură diferită sau de aceeași natură însă cu conținut diferit, se aplică toate, iar când au același conținut și sunt de aceeași natură se aplică pedeapsa complimentară cea mai grea, conform art. 35 C.p. Măsurile de siguranță de natură diferită se cumulează, iar dintre cele de aceeași natură și cu același conținut urmează să se aplice cea mai grea.

Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică în Proiectul Noului Cod Penal

A. Pedeapsa în cazul recidivei mari postcondamnatorii

În ceea ce privește aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari postcondamnatorii, Proiectul Noului Cod Penal distinge două situații:

Cel de-al doilea termen constă în săvârșirea unei singure infracțiuni;

În acest sens, art. 142 alin. 1 prevede că „dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta”.

Cel de-al doilea termen este format dintr-un concurs de infracțiuni;

Art. 42 alin. 2 prevede că atunci „când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta”.

Alin. 3 din același articol prevede o dispoziție comună în cazul în care „prin însumarea pedepselor în condițiile alin.(1) și (2) s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 15 ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoare se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață”, în timp ce alin. 4 prevede aplicarea pedepsei la detențiunii pe viață atunci când aceasta este prevăzută de lege pentru noua infracțiune sau atunci când aceasta este pedeapsa pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat.

B. Pedeapsa în cazul recidivei mari postexecutorii

Art. 42 alin. 4 prevede că „dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin.(1) și (2) s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 15 ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoare se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață”.

Secțiunea a II-a

Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana juridică

1. Pedeapsa în cazul recidivei postcondamnatorii pentru persoana juridică

A. Pedeapsa principală

Art. 402 alin. 2 C.p. prevede că în cazul recidivei postcondamnatorii pentru persoana juridică „amenda stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și amenda aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 401 alin.1 se poate mări până la jumătate.”, în timp ce art. 402 alin. 3 C.p. prevede că „dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat și amenda aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior”.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă se va da prioritate, în vederea stabilirii pedepsei, regulilor de la recidivă, urmând apoi a se face aplicarea dispozițiilor care reglementează concursul de infracțiuni. Așadar, instanța va proceda la contopirea amenzii neexecutate sau a amenzii executate în parte aplicată în urma condamnării care constituie primul termen al recidivei mari postcondamnatorii, cu amenda stabilită pentru noua infracțiune săvârșită de persoana juridică. După această contopire se va proceda la aplicarea regulilor de la concursul de infracțiuni, astfel instanța după ce stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune va proceda, în ceea de-a doua etapă, la aplicarea pedepsei (a amenzii) celei mai grele, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim.

Se cuvine subliniată precizarea făcută la contopirea pedepselor pentru infracțiunile concurente și anume că fiind vorba de o contopire de pedepse aplicate în cazul pluralității de infracțiuni fie concurs, fie recidivă, dispozițiile art. 34 alin. 2 C.p. care limitează agravarea pedepsei rezultante la cel mult totalul pedepselor supuse contopirii își păstrează valabilitatea indiferent de forma pluralității de infracțiuni și indiferent dacă infracțiunile sunt săvârșite de persoana fizică sau juridică.

B. Pedeapsa complementară și măsurile de siguranță

Pedepsele complementare și măsurile de siguranță în cazul recidivei postcondamnatorii pentru persoana juridică se aplică ca și în cazul recidivei postcondamnatorii pentru persoana fizică, după cum prevede art. 402 alin. 2 C.p.

2. Pedeapsa în cazul recidivei postexecutorii pentru persoana juridică

A. Pedeapsa principală

Art. 402 alin. 4 C.p. prevede că în cazul recidivei postexecutorii pentru persoana fizică „se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 711 alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim”.

Recidiva postexecutorie, fiind prezumată că semnifică un grad mai mare de periculozitate socială a infractorului datorită persistenței sale infracționale și după executarea unei pedepse, atrage o agravare a regimului sancționator al infracțiunii care constituie cel de-al doilea termen al recidivei. În acest caz, instanța poate aplica pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut de art. 711 alin. 2 (600.000 lei) sau alin. 3 (900.000), iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim.

B. Pedeapsa complementară și măsurile de siguranță

Pedepsele complementare și măsurile de siguranță în cazul recidivei postexecutorii pentru persoana juridică se aplică ca și în cazul recidivei postexecutorii pentru persoana fizică.

3. Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana juridică în Proiectul Noului Cod Penal

Proiectul Noului Cod Penal prevede în art. 147 alin. 2 că „în caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, fără a depăși maximul general al pedepsei amenzii”. Această prevedere se aplică atât recidivei postcondamnatorii, cât și recidivei postexecutorii pentru persoana juridică, Proiectul Noului Cod Penal reglementându-le împreună. Totuși prevederile din alin. 3 sunt aplicabile doar recidivei postcondamnatorii: „dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracțiune potrivit alin. 2, se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta”.

În ceea ce privește aplicarea pedepsei principale a persoanei juridice, art. 138 alin 2 prevede: „cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor–amendă. Suma corespunzătoare unei zile – amendă, cuprinsă între 100 și 5 000 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 15 zile și 600 de zile”.

Proiectul Noului Cod Penal prevede că în cazul persoanei juridice se pot aplica doar pedepsele principale și pedepsele complementare. Pedepsele complementare aplicate persoanei juridice sunt: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară, afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

Secțiunea a III-a

Alte consecințe pe care le generează starea de recidivă în privința planului executării pedepsei

1. Recidiva ca impediment în cazul grațierii sau amnistiei

Amnistia este actul de clemență al Parlamentului României prin care din considerente de politică penală este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni comise anterior adoptării legii de amnistie , iar grațierea este o măsura de clemență ce constă în înlăturarea în totul sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanță, ori în comutarea acesteia în una mai ușoară. În principiu, efectele amnistiei se produc in rem, în timp ce grațierea se acordă și produce efecte in personam, dar pentru anumite infracțiuni poate fi acordată și in rem.

O condiție esențială pentru acordarea amnistiei este ca făptuitorul să nu fie recidivist (ex. art. 3 din Decretul nr. 110/1974, art. 5 din Decretul nr. 290/1984, art. 5 din decretul nr. 185/1986). De asemenea, cei care se află în stare de recidivă nu pot fi nici grațiați (ex. Art. 3 din Decretul nr. 189/1981, art. 3 din Decretul nr. 349/1982, art. 5 din Decretul nr. 290/1984, art. 5 din Decretul nr. 185/1986, art. 5 din Decretul nr. 255/1987, art. 3 din Decretul-lege nr. 3/1990, art. 2 din Decretul-lege nr. 23/1990, art. 5 din Legea nr. 137/1997 și art. 4 din Legea nr. 543/2002).

Conform art. 4 alin. 1 din Legea 543/2002, prevederile art. 1 și 2, potrivit cărora sunt grațiate în întregime pedepsele cu închisoare până la 5 ani inclusiv, precum și pedepsele cu amendă aplicate de instanțele de judecată, nu se aplică celor condamnați pentru infracțiunile săvârșite în stare de recidivă și celor care sunt recidiviști prin condamnări anterioare.

În doctrină și în practica judiciară s-au interpretat și s-au aplicat diferit efectele grațierii asupra pedepselor ce compun starea de recidivă.

Astfel, într-o primă opinie s-a susținut că o dată dobândită calitatea de recidivist, ea devine o trăsătură caracteristică a condamnatului respectiv, fiind legată indisolubil de persoana acestuia. Ca urmare, vocația condamnatului la beneficiul amnistiei și grațierii pentru toate pedepsele aplicate anterior este examinată în raport de ceea ce a fost la momentul săvârșirii infracțiunii. În limitele acestei concepții, s-a decis că un făptuitor care a devenit recidivist la data săvârșirii celei de-a doua infracțiuni este înlăturat de la beneficiul unui act de clemență, care a fost adoptat ulterior, pentru toate pedepsele, deci și în ceea ce privește pedeapsa aplicată pentru prima infracțiune.

În opinia opusă, pe care o considerăm corectă, s-a susținut că acela care a săvârșit o infracțiune în stare de recidivă, poate beneficia de dispozițiile decretului de amnistie sau grațiere în privința pedepsei aplicate pentru prima infracțiune, săvârșită în momentul în care nu avea calitatea de recidivist, dar nu va beneficia de acestea cu privire la pedeapsa ce formează obiectul condamnării pentru noua infracțiune comisă în stare de recidivă. S-a considerat că situația de recidivist în care se găsea infractorul în momentul celei de-a doua infracțiuni produce efect în ceea ce privește tratamentul sancționator, inclusiv exceptarea de la beneficiul amnistiei și grațierii, doar în legătură cu această ultimă infracțiune, nu și pentru trecut, când nu se putea vorbi de recidivă.

Dacă argumentul primei opinii se bazează pe faptul că recidiva este o unitate formată din cei doi termeni, care nu pot fi separați sub nicio formă deoarece prin separarea acestora dispare și starea de recidivă, în cazul opiniei contrare argumentarea se bazează pe neretroactivitatea asupra primului termen al recidivei (acest lucru rezultă chiar din art. 37 C.p.), dar și pe temporalitatea recidivei.

2. Recidiva ca impediment în cazul suspendării executării pedepsei, suspendării sub supraveghere sau a executării pedepsei la locul de muncă și în cazul înlocuirii răspunderii penale

A. Suspendarea condiționată a executării pedepsei

Suspendare condiționată a executării pedepsei este o măsură de individualizare a executării pedepsei. Ea se dispune de instanța de judecată prin hotărârea de condamnare și constă în suspendarea pe o anumită durată și în anumite condiții a executării pedepsei pronunțate.

Pentru a se putea dispune suspendarea condiționate a executării pedepsei trebuie întrunite trei condiții prevăzute de art. 81 alin. 1 C.p. Astfel, printre condiții, este prevăzut la lit. b că „infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38”.

Legiuitorul a prevăzut prin această condiție negativă excluderea de la condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe cei care au mai fost condamnați la o pedeapsă mai mare de 6 ani, și care prezintă un pericol social mai mare datorat recăderii lor în criminalitate

Dacă noua infracțiune îndeplinește condițiile celui de-al doilea termen al recidivei mari, atunci făptuitorul se află în stare de recidivă mare, deoarece o condamnare anterioară la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni reprezintă primul termen al recidivei mari. Recidiva mică nu este cauză de excludere la condamnarea cu suspendarea condiționată, deoarece primul termen al acesteia îl reprezintă cel puțin trei pedepse cu închisoarea până la 6 luni.

Se poate acorda suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă făptuitorul a suferit o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, dacă aceasta reprezintă una din hotărârile de condamnare de care nu se ține seama la stabilirea stării de recidivă, și anume cele prevăzute de art. 38 C.p.

B. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Suspendarea executării sub supraveghere este o măsură de individualizare judiciară a pedepsei închisorii în care condamnatul pe durata termenului de încercare este supus unor măsuri de supraveghere și de respectare a unor obligații pe care le stabilește instanța de judecată în conformitate cu legea.

Printre condițiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere art. 861 alin. 1 lit. b C.p. prevede necesitatea ca infractorul să nu mai fi fost „condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38 C.p.”.

În cazul suspendării executării sub supraveghere condiția negativă este ca făptuitorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, și nu de 6 luni cum era prevăzut în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei.

Și în acest caz, există primul termen al recidivei mari, întrucât privește o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni.

Măsura suspendării executării sub supraveghere se poate lua și asupra unei persoane care a fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar această condamnare să intre în cazurile prevăzute de art. 38 C.p.

C. Executarea pedepsei la locul de muncă

Executarea pedepsei la locul de muncă este de o măsură de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii, care nu depășește o anumită durată, în libertatea, prin muncă, în unitatea unde lucrează condamnatul ori în altă unitate, cu anumite restrângeri de drepturi și unele penalități de ordin pecuniar, dacă instanța apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate.

Printre condițiile de aplicare a executării pedepsei la locul de muncă art. 867 alin. 1 lit. b C.p. prevede necesitatea ca făptuitorul să nu mai fi fost „condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38 C.p.”.

Ca și în cazul suspendării sub supraveghere, pentru a fi exclus de la executarea pedepsei la locul de muncă făptuitorul trebuie să fi fost condamnat anterior la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an, care reprezintă primul termen al recidivei mari.

Măsura executării pedepsei la locul de muncă se poate lua și asupra unei persoane care a fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar această condamnare să intre în cazurile prevăzute de art. 38 C.p.

D. Înlocuirea răspunderii penale

Săvârșirea unei infracțiuni are drept consecință răspunderea penală a infractorului și sancționarea acestuia. Înlocuirea răspunderii penale poate fi definită ca fiind instituția juridică în baza căreia instanța de judecată înlocuiește, în condițiile prevăzute de lege, răspunderea penală cu altă formă de răspundere juridică ce atrage o sancțiune cu caracter administrativ.

Printre condițiile prin care instanța poate dispune înlocuirea răspunderii penale, art. 90 alin. 2 C.p. prevede că „înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de două ori sancțiuni cu caracter administrativ. Condamnarea se consideră inexistentă în condițiile art. 38 C.p.”

În acest caz, legea exclude de la înlocuirea răspunderii penale orice persoană care a mai fost anterior condamnată ori i s-au mai aplicat două sancțiuni cu caracter administrativ, deci este exclus de la înlocuirea răspunderii penale orice persoană aflată în stare de recidivă.

Măsura înlocuirii răspunderii penale se poate lua și asupra unei persoane care a fost anterior condamnat, dar această condamnare să intre în cazurile prevăzute de art. 38 C.p.

3. Efectele recidivei asupra executării pedepsei

Este evident că recidiviști constituie o categorie deosebită de condamnați. Trăsătura lor caracteristică este aceea de persistență în infracționalitate, cu toate sancțiunile aplicate ori executate pentru infracțiunile comise înainte. De aceea, după cum pentru recidivă se prevede în lege și se aplică o pedeapsă mai severă, tot așa pentru executarea pedepsei închisorii de către recidiviști este necesar un regim penitenciar mai sever.

Dacă în legislația anterioară, se prevedea expres în lege că recidiviști vor fi ținuți separat de ceilalți condamnați din penitenciar și se impunea un regim special de deținere, în prezent nici Legea 275/2006 și nici Regulamentul de aplicare al acesteia nu reglementează expres un regim de deținere diferit pentru condamnații recidiviști.

Totuși art. 87 alin. 2 din Regulament prevede că „regimurile de executare se diferențiază prin gradul de limitare a libertății de mișcare a persoanelor private de libertate și activitatea zilnică, în raport de situația juridică, starea sănătății, vârsta, categoria în care au fost clasificate și comportarea în timpul executării pedepsei”.

Art. 19 din Legea 275/2006 prevede patru tipuri de regimuri de executare a pedepselor privative de libertate:

a) regimul de maximă siguranță care se aplică se regulă persoanelor condamnate la închisoarea mai mare de 15 ani sau persoanelor care au comis o infracțiune sau o abatere disciplinară pe timpul executării pedepsei.

b) regimul închis care se aplică de regulă persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 15 ani.

c) regimul semideschis care se aplică de regulă persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

d) regimul deschis care se aplică de regulă persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mică de 1 an.

În cazul recidiviștilor, în afară de regimul deschis, li se pot aplica toate celelalte regimuri de executare.

Secțiunea a IV-a

Probleme speciale privind recidiva

1. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă

A. Descoperirea stării de recidivă înainte de executarea integrală sau considerarea ca executată a pedepsei

Art. 39 alin. 6 C.p. prevede că: „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile din alin. 1 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a) și dispozițiile din alin. 4 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b)”.

Descoperirea ulterioară a stării de recidivă presupune „aflarea, luarea la cunoștință”, despre existența stării de recidivă în privința căreia nu existau probe la dosar până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Nu este descoperire ulterioară a stării de recidivă când proba recidivei se afla la dosar.

Pentru existența descoperirii ulterioare a stării de recidivă trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) starea de recidivă să fie descoperită ulterior;

b) descoperirea stării de recidivă să aibă loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;

c) starea de recidivă să fie descoperită înainte ca pedeapsa pronunțată să fi fost executată sau considerată ca executată.

Hotărârea privind recalcularea pedepsei definitive pentru ascunderea sau nedescoperirea existenței recidivei se poate pronunța chiar și după executarea integrală a pedepsei, cu condiția ca starea de recidivă să fi fost identificată înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată. În conformitate cu art. 449 C.p.p., instanța competentă să procedeze la modificarea pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau locul de executare a muncii corecționale. Modificare pedepsei definitive impune nu numai recalcularea pedepsei, după procedura specială indicată de recidivă, dar și înlăturarea unora dintre efectele de atenuare a pedepsei inițiale pentru reținerea circumstanțelor atenuante, pentru aplicarea suspendării condiționate a executării, pentru beneficierea de efectele grațierii.

Din conținutul art. 39 alin. 6 C.p. reiese că se poate vorbi de descoperirea ulterioară a stării de recidivă numai în cazul recidivei mari, fie postcondamnatorie, fie postexecutorie.

Se reține starea de recidivă și în cazul condamnatului căruia i s-a comutat sau înlocuit pedeapsa detențiunii pe viață, așa cum este prevăzut de art. 39 alin. 7 C.p.

Reținerea stării de recidivă a condamnatului căruia i s-a înlocuit pedeapsa detențiunii pe viață, prevăzută de art. 39 alin. 7 C.p. este condiționată de descoperirea ulterioară a stării de recidivă. Aceasta înseamnă că vor fi aplicate dispozițiile menționate mai sus numai dacă în momentul condamnării la detențiunea pe viață nu se cunoștea starea de recidivă a condamnatului.

B. Descoperirea stării de recidivă după executarea integrală sau considerarea pedepsei ca fiind executată

Descoperirea stării de recidivă după ce condamnatul a executat integral sau după considerarea prin voința legii că pedeapsa a fost executată, exclude posibilitatea modificării și recalculării pedepsei definitive, în baza art. 39 alin. 6 C.p., însă atrage evidențierea stării de recidivă și caracterizarea celui condamnat ca fiind recidivist, astfel încât acesta să nu poată beneficia pe viitor de efectele cauzelor care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării.

C. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă în Proiectul Noului Cod Penal

Proiectul Noului Cod Penal prevede în art. 42 alin. 6 că „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracțiune și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile din alin. (1) – (5)”, în timp ce în alin. 6 se prevede că “dispozițiile alin. 6 se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii”.

2. Conceptul de „recidivist prin condamnări anterioare”

Conceptul de „recidivist prin condamnări anterioare” a fost folosit pentru prima dată în Decretul nr. 222/1976 privind grațierea unor pedepse, art. 3 exceptând de la beneficiul dispozițiilor de clemență pe „cei condamnați pentru infracțiuni săvârșite în stare de recidivă”, precum și pe cei care sunt „recidiviști prin condamnări anterioare”.

Fiind folosite noțiunile de recidivist, cât și de „recidivist prin condamnări anterioare”, nu ne găsim în fața unei repetiții supărătoare, ci a două noțiuni cu o sferă diferită: sunt excluse dintre persoanele care beneficiază de legea de grațiere cei care au primit o pedeapsă pentru infracțiuni care au fost săvârșite în stare de recidivă (formând deci al doilea termen al recidivei), cât și cei care, suferind o condamnare pentru o faptă ulterioară în condițiile recidivei, starea de recidivă a radiat și asupra primului termen al recidivei.

Acest concept este preluat și de Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni.

În legătură cu acest concept s-au realizat două opinii.

Într-o primă opinie, exprimată de către fostul Tribunal Suprem, în aplicarea art. 3 din Decretul nr. 189/1981, potrivit căreia sunt considerați „recidiviști prin condamnări anterioare” toți condamnații care „până la data intrării în vigoare a actului de grațiere au săvârșit cel puțin o infracțiune cu reținerea recidivei, indiferent dacă celelalte infracțiuni săvârșite de acea persoană – altele decât cea care a determinat reținerea stării de recidivă – sunt anterioare, concomitente sau posterioare acesteia” (în speță , inculpatul – în sarcina căruia s-au reținut două infracțiuni dintre care și neglijența în serviciu – care a mai suferit cinci condamnări succesive, fiind deci recidivist prin condamnări anterioare, a fost exceptat de la grațiere și în ceea ce privește pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, care potrivit art. 38 lit. a1 C.p. nu a fost comisă în condițiile recidivei).

Este suficient ca, în legătură cu una din multiplele infracțiuni săvârșite de o persoană, să se rețină starea de recidivă pentru ca automat, persoana în cauză să fie inclusă în categoria recidiviștilor prin condamnări anterioare și să fie exceptată de le beneficiul actului de clemență pentru toate condamnările care se pronunță fără reținerea art. 37 C.p.

În cealaltă opinie, constituită ca un rezultat al unei analize logice și gramaticale a textelor din actele de grațiere și amnistie, face distincția între noțiunile de „recidiviști”, „cei aflați în stare de recidivă”, „recidiviști prin condamnări anterioare” etc. în funcție terminologia folosită de legiuitor. Astfel, s-a afirmat că sunt incluse în categoria „recidiviști prin condamnări anterioare” acele persoane care, condamnate fiind anterior pentru infracțiuni cu reținerea stării de recidivă, săvârșesc, ulterior acestei condamnări, alte infracțiuni și sunt condamnate pentru acestea fără a se putea reține incidența vreuneia din variantele prevăzute în art. 37 lit. a, sau lit. b, sau lit. c C.p.

Plecând de la cele două poziții opuse, nici practica judiciară nu este unitară în acest sens. Astfel, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că este recidivist prin condamnări anterioare și că nu beneficiază de actul de grațiere pentru niciuna dintre pedepsele care constituie termenii recidivei inculpatul care inițial a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea în condițiile art. 81 C.p. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, dar fără a se reține atunci starea de recidivă, iar apoi în termenul de încercare a săvârșit o altă infracțiune și a fost condamnat și pentru aceasta în condițiile art. 37 lit. a C.p.

Cutea de Apel Craiova a constatat, într-o situație similară, că la data condamnării anterioare pentru infracțiunea prevăzută de art. 38 din Decretul nr. 328/1966, în condițiile art. 81 C.p., inculpatul nu se afla într-una din situațiile prevăzute de art. 38 C.p., fiind deci „lipsit de antecedente penale”, astfel încât a dispus executarea pedepsei aplicate doar pentru infracțiunea ce constituie termenul al doilea al recidivei, a revocat beneficiul suspendării pedepsei anterioare, dar a constatat că aceasta este integral grațiată în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 și prin urmare, neexecutabilă.

3. Concursul dintre circumstanțele agravante, circumstanțele atenuante și starea de recidivă

Art. 80 alin. 1 C.p. prevede că „în caz de concurs între cauzele de agravare și cauzele de atenuare, pedeapsa se stabilește ținându-se seama de circumstanțele agravante, de circumstanțele atenuante și de starea de recidivă”.

A. Concursul dintre circumstanțele atenuante și starea de recidivă

În privința concursului dintre circumstanțele atenuante și starea de recidivă în practica judiciară și în literatura de specialitate s-au formulat opinii contradictorii.

Astfel, într-o primă opinie, s-a subliniat că, în conformitate cu ordinea indicată în art. 80 alin. 1 C.p., se va face mai întâi aplicarea circumstanțelor atenuante, ceea ce determină modificarea obligatorie a limitelor pedepsei, adică reducerea acesteia sub minimul special, după care în aceste limite urmează a se aplica agravarea ce decurge din starea de recidivă. Astfel, în cazul unui viol calificat, săvârșit în circumstanțe atenuante și în stare de recidivă și pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani, limitele de pedeapsă vor fi cuprinse între 3 luni și 3 ani de închisoare, astfel încât sporul pentru recidivă poate fi adăugat pentru acesta din urmă.

Într-o altă opinie, cea majoritară, se susține că în situația dată, legea nu mai prevede o derogare asemănătoare cu aceea prevăzută de art. 80 alin. 2 C.p., aplicarea acestor cauze de modificare trebuie să se facă ca circumstanțele atenuante să poată influența sau impiedica aplicarea majorărilor determinate de recidivă așa cum sunt prevăzute în art. 39 alin. 4 C.p. Astfel spus, efectele conjugate ale circumstanțelor atenuate și ale recidivei crează posibilitatea pentru instanță de a stabili pedeapsa sa concretă între minimul până la care poate fi coborâtă pedeapsa legală potrivit art. 76-77 C.p. și maximul la care poate ajunge ca efect al recidivei în baza art. 39 alin. 4 C.p. Astfel, în cazul aceluiași viol calificat, dar cu reținerea coexistenței circumstanțelor atenuante cu starea de recidivă postexecutorie, limitele de pedeapsă vor fi fixate între 3 luni și 20 de ani de închisoare , prin aplicarea art. 76 lit. c C.p., și a art. 39 alin. 4 C.p.

B. Concursul dintre circumstanțele agravante și starea de recidivă

În caz de concurs între circumstanțele agravante și starea de recidivă, art. 80 alin. 3 C.p. prevede că „pedeapsa închisorii nu poate depăși 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare infracțiune este de 10 ani sau mai mic, și de 30 de ani, dacă maximul special pentru cel puțin una dintre infracțiuni este mai mare de 10 ani”, iar în cazul persoanei juridice prevede că „pedeapsa amenzii poate fi sporită până la maximul general”.

În acest caz, instanța este obligată să aprecieze, în raport cu fiecare dintre aceste cauze de agravare, dacă este cazul să ridice pedeapsa până la maximul special precum și dacă pentru una dintre aceste cauze de agravare, sau chiar pentru amândouă, este cazul să se aplice sporuri și în ce cuantum. Apoi, dacă s-au aplicat sporuri, ele se cumulează, – aplicarea lor pornește de la maximul special al pedepsei, așa cum acesta este prevăzut în art. 80 alin. 3 C.p.

C. Concursul dintre circumstanțele agravante, cele atenuante și starea de recidivă

În caz de concurs de circumstanțe atenuante, agravante și de starea de recidivă, ordinea în care se vor reține este cea prevăzută de art. 80 alin. 1 C.p., și anume: circumstanțe agravante, circumstanțe atenuate și starea de recidivă.

Aceasta , însă, nu înseamnă că pedepsele se stabilesc în mai mulți timpi, respectiv se va stabili mai întâi o pedeapsă ținând seama de circumstanțele agravante după care se va coborî pedeapsa până la minimul special sau sub acest minim prin efectul circumstanțelor atenuante, iar apoi se va face și aplicarea dispozițiilor sancționatoare ale recidivei postexecutorii, putându-se ridica pedeapsa până la maximul ei special, la care se poate adăuga și un spor, fără însă, a depăși limita impusă de art. 80 alin. 3 C.p., ci dimpotrivă se va stabili o pedeapsă concretă, într-un singur timp, luându-se doar în considerare, pe rând, aceste cauze cu respectarea ordinii prevăzute de lege.

D. Concursul între circumstanțele agravante, cele atenuante și starea de recidivă în Proiectul Noului Cod Penal

În caz de concurs între circumstanțele agravante și starea de recidivă art. 79 alin. 2 prevede că „pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs sau recidivă”, iar alin. 3 prevede că atunci „când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei și una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc conform alin. 1, după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. 2” .

CONCLUZII

Recidiva, ca formă a pluralității infracționale derivă din repetiția săvârșirii de infracțiuni de către o persoană care anterior a fost condamnată pentru una sau mai multe infracțiuni.

În prezent, asistăm la o creștere vertiginoasă a ratei criminalității, iar recidiva reprezintă un procent ridicat din totalul fenomenului infracțional.

Recăderea în criminalitate face dovada unei persistențe în rău, o stare primejdioasă a infractorului față de care trebuie să se ia măsuri mult mai eficace decât față de infractorul primar. Acest motiv duce la un tratament sancționator agravat pentru infractorul care are calitatea de recidivist.

Această nevoie de a pedepsi mai aspru pe recidiviști s-a simțit încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, Aristotel spunea că recidiviști, indiferent de gravitatea recidivei trebuie pedepsiți mai grav, Platon propunea ca acestora să li se dubleze pedepsele, iar romanii considerau atât de gravă repetarea infracțiunii încât chiar o infracțiune cu un pericol social relativ redus era posibil să fie pedepsit cu moartea, dacă infractorul nu regretă fapta.

În prezent recidiva este reglementată în majoritatea legislațiilor penale. În dreptul penal francez este consacrat sistemul recidivei generale în materie de crime și delicte, în legislația italiană este consacrată recidiva generală ca o cauză de agravare a pedepsei, iar recidivei speciale i s-a atribuit un efect și mai agravant în timp ce în legislația germană este consacrat sistemul recidivei speciale, în câteva infracțiuni precum furtul, tâlhărie etc.

În lucrarea de față am prezentat recidiva în sistemul dreptului românesc așa cum este ea prevăzută de actualul Cod Penal și am făcut o prezentare scurtă a reglementării acesteia în Proiectul Noului Cod Penal.

În ceea ce privește dispozițiile Proiectului Noului Cod Penal, acesta este mai permisiv în ceea ce privește îndeplinirea stării de recidivă, însă sistemul sancționator este mai dur decât în actuala legislație.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

MATEUȚ, Gheorghiță, Recidiva în teoria și practica dreptului penal, Editura Lumina Lex, Cluj-Napoca, 1997.

COCAINĂ, Aurică, Recidiva în dreptul penal român, Editura Lumina Lex, București, 1992.

MOLNAR, Ioan, Recidiva și recidivismul în sfera fenomenului infracțional, Editura Ministerului de Interne, 1992.

TĂNĂSESCU, Gabriel, TĂNĂSESCU, Camil, Recidiva și infracțiunile generale, Editura Sitech, Craiova, 2000.

POP, Octavian, Recidiva postexecutorie, Editura Mirton, Timișoara, 2003.

MITRACHE, Constantin, MITRACHE, Cristian, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2007.

BOROI, Alexandru, Drept penal, partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2007.

BULAI, Costică, Manual de drept penal, Editura All.

BUTIUC, Constantin, Instituții de drept penal, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 2003.

PĂVĂLEANU, Vasile, Drept penal, partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2003.

GIURGIU, Narcis, Drept penal general- Doctrină, legislație și jurisprudență, Editura CDRMO, Iași, 2005.

OANCEA, Ioan, Drept penal, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

ZOLYNEAK, Maria, MICHINICI, Maria Ioana, Drept penal, partea generală, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1999.

ZOLYNEAK, Maria, Drept penal, partea generală, vol. III, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1993.

BULAI, Costică, FILIPAȘ, Avram, MITRACHE, Constantin, BULAI, Bogdan Nicolae, MITRACHE, Cristian, Instituții de drept penal- curs selectiv pentru examenul de licență, Editura Trei, București, 2008.

STĂNESCU Florin, CHIRIȚĂ Radu, Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura C.H. Beck, București, 2008.

BASARAB, Matei, PAȘCA, Viorel, MATEUȚ, Gheorghiță, BUTIUC, Constantin, Codul penal comentat, Editura Hamangiu, București, 2007.

BASARAB, Matei, Drept penal, partea generală, vol. II, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1992.

BUZEA, Nicolae, Infracțiunea penală și culpabilitatea, Editura Alba-Iulia, 1944.

DINCU, Aurel, Drept penal, partea generală, București, 1984.

BULAI, Costică, Drept penal, partea generală, vol. II, București, 1981.

BULAI, Costică, Drept penal, partea generală, București, 1987.

POP, Traian, Drept penal comparat, partea generală, Cluj, 1923.

GRIGORAȘ, Justin, Individualizarea pedepsei, Editura Științifică, București, 1969.

OANCEA, Ioan, Drept execuțional penal, Editura All, București.

GIURGIU, Narcis, Infracțiunea, Editura Șansa, Iași, 1996.

BOROI, Alexandru, GORUNESCU, M, POPESCU, M, Dicționar de drept penal, Editura All Beck, București, 2004.

VASILIU, Teodor, ANTONIU, George, DANEȘ, Ștefan, DĂRÂNGĂ, Gheorghe, LUCINESCU, Dumitru, PAPADOPOL, Vasile, RĂMUREANU, Virgil, Codul penal român comentat și adnotat, partea generală, vol. I, Editura Științifică, București, 1992.

DONDOROZ, Vintilă, Drept penal, 1939.

DONGOROZ, Vintilă, KAHANE, Siegfrid, OANCEA, Ioan, IOSIF, Fodor, BULAI, Constantin, STĂNOIU, Rodica, Explicații teoretice ale codului penal român, partea generală, vol. I, (1969), vol. II (1970), Editura Academiei, București.

BIRO, Ludovic, Curs de drept penal, Cluj, 1971.

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI, Jurisprudența Curții de Apel Ploiești pe anul 2005, Editura C.H. Beck, București, 2006.

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA, Buletin de jurisprudență. Culegere de practică judiciară, Editura Lumina Lex, 1998.

CURTEA DE APEL CLUJ, Buletin de jurisprudență. Culegere de practică judiciară, Editura Lumina Lex, 2000.

CURTEA DE APEL PITEȘTI, Buletinul jurisprudenței pe 2005, Editura C.H. Beck, București, 2006.

***, Culegere de practică judiciară pe anul 1981, Casa de Editură și Presă, „Șansa” SRL, București, 1992.

***, Repere de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

***, Culegere de decizii, 1985.

***, Culegere de decizii, 1982.

***, Culegere de decizii, 1980.

***, Culegere de decizii, 1975.

***, Culegere de decizii, 1964.

II. Articole și studii de specialitate

BULAI, Costică, Recidiva în dreptul penal român, în „S.C.J” nr. 1/1996.

TĂNĂSESCU, Iancu, TĂNĂSESCU, Gabriel, TĂNĂSESCU, Camil, Recidiva internațională, în „Dreptul” nr. 2/2001.

DUMITRU, Cristina-Maria, Recidiva mare postcondamnatorie în cazul persoanei juridice, în „Dreptul” nr. 1/2008.

BIRO, Ludovic, Considerații privitoare la existența concursului ideal de infracțiuni și a stării de recidivă, în „RRD” nr. 7/1967.

PAVEL, Vasile, Noi argumente pentru instituirea recidivei la minori, în „Dreptul” nr. 4/1996.

MATEUȚ, Gheorghiță, Propunere de lege ferenda privind instituția recidivei la minori, în „Dreptul” nr. 8/1995.

RĂMUREANU, Virgil, Recidiva în reglementarea noului Cod Penal, în „RRD” nr. 6/1969.

BIRO, Ludovic, Notă pe marginea deciziei penale nr. 59/1960 a Tribunalului regional Cluj, în „Legalitatea populară” nr. 9/1960.

LEFTERACHE, Lavinia, Recidiviști prin condamnări anterioare, în „Revista de Drept Penal”, nr. 2/2004.

MATEUȚ, Gheorghiță, Sancționarea recidivei postcondamnatorii, în „Dreptul” nr. 5-6/1994.

MOTOARCĂ, Aurelia, Grațiere. Recidiviști. Cazuri de aplicare a art. 5 din Legea nr. 137/1997 privind grațierea pedepselor, în „Dreptul” nr. 5/1998.

NICOLCESCU, Victor, Recidivă. Grațiere, în „Revista de Drept Penal” nr. 2/2003.

NARIȚA, Ilie, Despre conceptul de „recidiviști prin condamnări anterioare” și alte excepții de la grațiere, în „Dreptul”, nr. 12/2003.

BOCĂNEȚ, Ștefan, Aplicarea recidivei în cazul unui concurs de infracțiuni, în „Dreptul” nr. 6/1996.

HERGHELIU, Liviu, Concurs între circumstanțele atenuante și starea de recidivă. Limite de pedeapsă, în „Dreptul” nr. 3/2004.

LUPAȘCU, Radu, Aplicarea recidivei în cazul unui concurs de infracțiuni, în „Dreptul” nr. 1/1998.

LUPAȘCU, Radu, Unele probleme privind suspendarea condiționată a executării pedepsei și suspendării pedepsei sub supraveghere, în „Dreptul” nr. 1/1995.

ANTONIU, George, Cu privire la reglementarea cauzelor de agravare și atenuare a pedepselor, în „RRD” nr. 4/1970.

PAVEL, Dan, Contribuție la studiul individualizării pedepsei în cazul concursului între cauzele de agravare și de atenuare, în „RRD” nr. 7/1970.

POENARU, Iulian, Soluții de practici judiciare în materia amnistiei și grațierii, în „RRD” nr. 12/1986.

MIRIȘAN, Valentin, O soluție controversată privind starea de recidivă mare postexecutorie, în „Dreptul” nr. 9/1996.

DIACONESCU, Horia, notă la decizia penală nr. 11/1979 a Tribunalului Gorj, în „RRD” nr. 5/1980.

PAPADOPOL, Vasile, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia dreptului penal, în „RRD” nr. 1/1974.

PERTOVICI, Mihai, Unele aspecte ale necorelării dispozițiilor legale referitoare la pluralitatea intermediară și cele privind recidiva, în „Dreptul” nr. 9-12/1990.

PETROVICI, Mihai, PĂTULEA, Vasile, Discuții în legătură cu tratamentul juridic aplicabil în cazul recidivei multiple postcondamnatorii, în „RRD” nr. 9/1988.

VOINEA, Gheorghe, Modul de stabilire a pedepsei în caz de recidivă postexecutorie atunci când una dintre infracțiunile concurente, care alcătuiesc primul termen al recidivei au fost dezincriminate, în „Dreptul” nr. 3/1994.

***, Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 3008/1973, în „RRD” nr. 3/1974.

***, Curtea de Apel Alba Iulia, decizia penală nr. 205/8 aprilie 2003, nepublicată.

***, Tribunalul Județean Brașov, decizia penală nr. 678/1974, în „RRD” nr. 5/1975.

***, Tribunalul Județean Cluj, decizia penală nr. 1150/1970, în „RRD” nr. 8/1972.

***, Tribunalul Suprem, decizia de îndrumare nr. 1/1987, în „RRD” nr. 8/1987.

***, Curtea de Apel Craiova, decizia penală nr. 1326/18 octombrie 2003, în „Dreptul” nr. 6/2003.

***, Judecătoria Craiova, sentința penală nr. 4791/2002, nepublicată.

***, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, decizia nr. 548 din 25 ianuarie 2005, în „Dreptul” nr. 6/2006.

III. Acte normative

Codul Penal Român

Proiectul Noului Cod Penal

Constituția României din 21 noiembrie 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003).

Legea nr. 546/2002 privind grațierea și procedura acordării grațierii.

Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni.

Decretul nr. 22/1976 privind grațierea unor pedepse.

Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Regulamentul de aplicare a Legii 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea internațională în materie penală.

Codul de Procedură Penală

IV. Surse Internet

http:// www.gov.ro

http:// www.scj.ro

http:// www.legalis.ro

http:// www.just.ro