Notiuni Generale Privind Participantii In Procesul Penal

CUPRINS

Notiuni generale privind participantii in procesul penal

I. CAPITOLUL I- ORGANELE JUDICIARE

1. Considerații introductive

2. Instanțele judecătorești

2.1. Consideratii preliminare

2.2. Organizarea instantelor judecatoresti

2.3. Compunerea completelor de judecata

2. 4. Judecatorul de drepturi si libertati cetatenesti

2.5. Judecatorul de camera preliminara

3. Ministerul Public

3. 1. Consideratii preliminare

3. 2. Atributiile Ministerului Public

4. Organele de cercetare penala

4. 1. Consideratii preliminare

4. 2. Organizarea si functionarea organelor de cercetare penala

4. 2. 1. Organele de cercetare ale politiei judiciare

4. 2. 2. Organele de cercetare penala speciala

4. 3. Atributiile organelor de cercetare penala in cadrul procesului penal

CAPITOLULOL II- SUBIECTII PROCESUALI PRINCIPALI

1. Consideratii introductive

2. Suspectul

3. Persoana vatamata

3. 1. Consideratii preliminare

3. 2. Constituirea persoanei vatamate in procesul penal

3. 3. Drepturile si obligatiile persoanei vatamate in procesul penal

CAPITOLUL III- PARTILE IN PROCESUL PENAL

1. Consideratii introductive

2. Inculpatul

2.1. Notiune

2.2. Drepturile si obligatiile inculpatului in procesul penal

3. Partea civila

3.1. Notiune

3.2. Constituirea partii civile in procesul penal

3.2. Drepturile si obligatiile partii civile

4. Partea responsabila civilmente

4.1. Notiune

4.2. Constituirea partii responsabile civilmente

4.4. Drepturile si obligatiile partii responsabile civilmente

5. Succesorii, reprezentantii, substitutii procesuali

5.1. Succesorii

5.2. Reprezentantii

5.3. Substitutii procesuali

6. Avocatul

6.1. Notiune

6.2. Asistenta juridica

6.3. Reprezentarea

6.4. Drepturile si obligatiie avocatului in procesul penal

BIBLIOGRAFIE

Notiuni generale privind participanții în procesul penal

Codul de procedură penală debutează, în dispozițiile art. 1 cu reglementarea scopului procesului penal.

În literatura de specialitate au existat numeroase definiții date procesului penal. Ne vom opri asupra aceleia care vede procesul penal ca fiind activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Potrivit doctrinei procesuale actuale în sfera noțiunii de participanți în procesul penal se încadrează, în sens larg, toate persoanele implicate efectiv în soluționarea procesului penal – organe judiciare, părți, apărător, alte persoane – pe când, în sens restrâns, din sfera noțiunii de participanți ai procesului penal, fac parte doar organele judiciare, învinuitul, părțile și apărătorii acestora.

Sfera organelor judiciare care participă la desfășurarea activității procesuale este variată, fiecărei categorii de organe incumbându-i o anumită sferă de atribuții.

Titlul III al Codului de procedură penală este dedicat participanților în procesul penal, competenței organelor judiciare, cazurilor de incompatibilitate și modului lor de soluționare, precum și instituției strămutării.

Săvârșirea unei infracțiuni generează obligații și drepturi pentru o întreagă de persoane. Drepturile și obligațiile ce se nasc în cadrul procesului penal sunt variate și depind de poziția procesuală a participanților.

Din analiza definiției procesului penal, reținem ca participă la procesul penal:

Organele judiciare: organe de stat, care activează ca subiecți oficiali în anumite faze ale procesului penal și aici discutam despre: instanța de judecată, procurorul , organele de cercetare penală ale poliției judiciare , art. 207 C p.p și speciale , art. 208 C. p. p.

Părțile: persoane fizice sau juridice cu drepturi și obligații, penale sau civile, ce reies din calitatea lor procesuală. Acestea au interese directe în cauză: inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente. De asemenea, mai există alte persoane care nu au interese directe in cauză, martori, interpreți, experți, martori asistenți, grefieri.

În procesul penal părțile sunt persoanele fizice sau juridice direct interesate în soluționarea acțiunii penale sau a acțiunii civile născute din săvârșirea infracțiunii. Cu caracter de noutate în actuala reglementare procesuală penală, părțile sunt definite în art. 32 alin. (1) ca fiind subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară. Cu alte cuvinte, în cadrul procesului penal sunt părți acele persoane care au drepturi sau obligații ce se nasc din exercitarea acțiunii penale sau acțiunii civile.

Părțile în procesul penal sunt: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. In literatura juridică s-a făcut o clasificare a părților în principale și secundare, constante, sau eventuale, clasificare pe care o găsim temeinică.

Titlul III al Codului de procedură penală este dedicat participanților în procesul penal, competenței organelor judiciare, cazurilor de incompatibilitate și modului lor de soluționare, precum și instituției strămutării.

Modul de reglementare a acestor instituții a creat cadrul legislativ în care procesul penal să devină mai rapid și mai eficient, si mai puțin costisitor.

1. Participanții

Noul cod aduce câteva modificări esențiale în raport cu vechea reglementare.In cadrul organelor judiciare, alături de instanțele judecătorești și organele de urmărire penală, au fost alăturați: judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară, care vor avea atribuții specifice în materia drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, respectiv în verificarea legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată.

De asemenea, tot ca element de noutate Noul Cod defineste părțile în procesul penal inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, cu drepturile și obligațiile acestora.

Alături de părți, printre participanții la procesul penal figurează și subiecții procesuali principali (suspectul și persoana vătămată), precum și alți subiecți procesuali (martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, etc.). Acestora le sunt arătate drepturile și obligațiile specifice.

Avocatul este inclus in participanții la procesul penal, fiindu-i definit rolul, poziția și atribuțiile stabilite în condițiile legii. Acesta asistă sau reprezintă părțile ori subiecții procesuali principali în procesul penal în condițiile legii.

Participarea altor persoane în procesul penal

În afară de părți, Codul de procedură penală reglementează și participarea altor persoane la procesul penal.

Reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în procesul penal acte procesuale în numele și interesul uneia dintre părțile din proces, parte care fie nu dorește, fie nu poate să se prezinte sau să stea în judecată în nume propriu.

Din acest punct de vedere, vorbim despre o reprezentare convențională, atunci când o parte din proces desemnează o altă persoană (de regulă avocat) să participe în numele ei, să exercite drepturile procesuale și să efectueze acte procesuale în numele ei.

Pe de altă parte, exist o reprezentare legală în cazul persoanelor lipsite de capacitate procesuală – minorii sub 14 ani și cei puși sub interdicție – în cazul cărora participă în numele lor în proces reprezentanții lor legali: părinți, tutori, curatori.

Vorbim de o reprezentare legală și în cazul persoanei juridice, deoarece potrivit art.35 din Decretul-Lege nr.31/1954 și art. 4792 alin. 2 Cod de procedură penală persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale și este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale de reprezentantul său.

Cine este, însă, reprezentantul legal al persoanei juridice învinuite sau al inculpatului. Plecând de la definiția noțiunii de reprezentant, care desemnează persoana împuternicită să îndeplinească, în cadrul procesului penal, acte procesuale și procedurale în numele și interesul unei părți din proces, considerăm că este vorba chiar de organele de conducere ale persoanei juridice, singurele care pot asigura reprezentarea ei legală, făcând, în acest fel, ca voința unei sau unor persoane fizice ce fac parte din persoana juridică să fie însăși voința persoanei juridice.

Ca atare, ar putea avea calitatea de reprezentant legal al persoanei juridice președintele sau vicepreședintele consiliului de administrație, administratorii sau asociații, uneori directorii sau managerii, după caz, ca reprezentanți permanenți ai acestora.

În al doilea rând, plecând de la reglementarea de principiu din cuprinsul Codului Penal, care permite coexistența răspunderii penale a persoanei juridice culpabile cu aceea a persoanei fizice care acționează în numele și în interesul ei, în calitate de organ sau reprezentant al acesteia (a „persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârșirea aceleiași infracțiuni”), se pune problema de a ști cum trebuie procedat atunci când, pentru aceeași faptă sau pentru fapte conexe, s-a început urmărirea penală și împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice.

Pentru situația de față expusă, legiuitorul a prevăzut expres, în actuala reglementare procedurală, introdusă prin Legea nr. 356/2006, posibilitatea persoanei juridice, de a-și numi un mandatar, pentru a o reprezenta (art. 4792 alin. . pr. pen.). Această ipoteză vizează, evident, reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața autorităților judiciare ale procesului penal.

Problema care s-ar putea pune în discuție în această situație este aceea a modalității de desemnare a mandatarului. Se pune în discuție faptul dacă este necesară o procură autentică specială, după regulile mandatului din procesul civil. Se pune problema care va fi actul de legitimare a mandatarului persoanei juridice învinuite sau inculpate în procesul penal.

Opinia majoritară în literature de specialitate este aceea de a se proceda după regulile dreptului comun în materie de mandat. Totuși, fiind vorba de reprezentarea convențională a persoanei juridice într-un proces penal și ținând seama de principiul pluralității organelor de conducere, credem că trebuie să preexiste o hotărâre a organului colectiv de conducere, cu privire la persoana împuternicită, care va trebui să îndeplinească aceleași condiții și să aibă aceeași responsabilitate civilă și penală ca un administrator persoană fizică ce acționează în nume propriu, urmată de o procură specială din partea organului de conducere unipersonal al persoanei juridice ori a unei persoane anume împuternicite în acest sens din partea organului colectiv de conducere.

În cazul în care persoana juridică nu își numește un mandatar, în ipoteza începerii urmăririi penale și împotriva reprezentantului legal, nu există decât o singură variantă: aceea a desemnării unui mandatar din oficiu, de către organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, după caz, eventual, din rândul practicienilor în insolență, autorizați potrivit legii, astfel cum se prevede expres în art. 4792 alin. . pr. pen. Aceasta s-ar putea realiza fie prin ordonanța procurorului, în timpul urmăririi penale, fie prin încheierea instanței, în timpul judecății și ar corespunde unei reprezentări judiciare a persoanei juridice urmărite sau trimise în judecată, după caz, având un caracter subsidiar în raport cu reprezentarea convențională.

Practicienii în insolvență autorizați potrivit legii sunt persoanele fizice sau juridice (administratori judiciari sau lichidatori) care sunt autorizate de instituțiile legal abilitate să conducă procedurile de insolență, procedurile de lichidare voluntară sau amiabilă, precum și procedurile de prevenire a insolvenței prevăzute de lege, inclusiv măsurile de supraveghere financiară sau de administrare specială.

Ei trebuie să prezinte un minimum de garanții de independență și imparțialitate, fiind interzisă numirea sau desemnarea în calitate de practicieni în insolvență la persoana juridică la care cel în cauză a deținut calitatea de administrator, asociat, acționar, director sau membru în consiliul de administrație ori alte funcții sau poziții similare și preiau, practic, toate atribuțiile practicienilor în reorganizare și lichidare, a căror activitate este organizată în baza O.G. nr.79/1993.

Se prevede expres, în alin. 5 al art. . pr. pen., că practicienilor în insolvență, desemnați după procedura menționată mai sus, li se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile art. 190 alin. 1, 2, 4-6 C. pr. pen, aplicându- i- se un tratament juridic similar cu cel de care beneficiază martorul, expertul și interpretul.

Substituții procesuali sunt persoane care îndeplinesc activități procesuale în nume propriu (exercitându-și un drept propriu reglementat de lege) dar în interesul sau pentru realizarea unui drept al altuia (al uneia din părți).

În caz de deces al uneia dintre părți, acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale, introducându-se în cauză moștenitorii acesteia.

În cazul în care una dintre părți este o persoană juridică, și are loc reorganizarea acesteia se introduc în cauză succesorii în drepturi , iar în situația în care aceasta se va desființa sau se va dizolva, se introduc în cauză lichidatorii.

Apărătorul

Dreptul la apărare cuprinde totalitatea prerogativelor, facultăților și posibilităților pe care, potrivit legii, le au justițiabilii pentru apărarea intereselor lor.

Dreptul la apărare nu trebuie însă confundat cu asistența apărătorului. Apărătorul sau avocatul în procesul penal este un participant calificat din punct de vedere juridic, care se plasează pe poziția procesuală a părții pe care o asistă sau o reprezintă. Raporturile dintre parte și apărător sunt guvernate de regulile de la mandat, contractul de asistență juridică încheiat între parte și apărător fiind practic un contract de mandat cu caracter special.

Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător, pe tot pacursul urmăririi penale și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștință acest drept ( art.171 Cod de procedură penală ).

Regula este că asistența sau reprezentarea în proces este facultativă și că oricare parte din proces are dreptul de a-și angaja un avocat, fără ca angajarea unui apărător să fie obligatorie.

Legislația noastră procesual penală a prevăzut, ca excepție de la regula caracterului facultativ al asistenței juridice, prin art. 171 alin. 2 și .p.p. (astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006) acele situații speciale determinate de starea, calitatea ori gravitatea faptei de care este acuzat inculpatul, care constituie cazuri de asistență juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului atât pentru faza de urmărire penală, cât și pentru faza de judecată.

Trebuie menționat în acest sens că dispozițiile privitoare la asistența juridică obligatorie își vor găsi aplicabilitatea independent de voința învinuitului sau inculpatului, impunându-se ex lege. De exemplu, nulitatea decurgând din nesocotirea dispozițiilor legale privind cazurile de asistență juridică obligatorie nu poate fi acoperită de către învinuit sau inculpat prin declarația sa (consemnată într-un proces-verbal) că nu dorește să beneficieze de apărător ales sau din oficiu.

Potrivit art. 171 alin. 2 Cod de procedură penală, asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reținut sau arestat chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

În cursul judecății, asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare sau pedeapsa detențiunii pe viață. Când apărătorul ales nu se prezintă in mod nejustificat la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat de instanță și nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării.

În cursul judecății, după începerea dezbaterilor, când asistența juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales lipsește, nejustificat, la termenul de judecată și nu asigură substituirea, instanța ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.

Delegația apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.

Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipsește și nu poate fi înlocuit în condițiile prevăzute mai sus, judecătorul este obligat prin lege să amâne cauza.

În calitate de reprezentant legal al părții pe care o reprezintă, apărătorul are unele drepturi pe tot parcursul procesului penal.

În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezența învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea și poate formula cereri și depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului. Încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Când asistența juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezența apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului.

În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face mențiune despre aceasta, iar actul este semnat și de apărător. Persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidențialitatea convorbirilor.

Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate.

Când asistența juridică este obligatorie în cursul urmăririi penale la ascultarea învinuitului sau inculpatului sau atunci când persoana este reținută sau arestată și i se asigură dreptul de a lua contact cu apărătorul, procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore.

În cursul judecății, apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar în cazul când inculpatul este arestat, să ia contact cu acesta.

Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistența juridică a învinuitului sau inculpatului. În situația in care are loc nerespectarea acestei obligații, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încunoștiința conducerea baroului de avocați, în vederea luării de măsuri.

În privința celorlalte părți care participă la procesul penal, apărătorul părții vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula cereri și depune memorii. În cursul judecății, apărătorul exercită drepturile părții pe care o asistă sau o reprezintă.

Atunci când organul judiciar – procurorul, organul de cercetare penală și instanța – apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu și-ar putea face singură apărarea, aceasta este obligată a dispune din oficiu sau la cerere, luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.

În Monitorul Oficial nr. 866 din data de 18 decembrie fost publicată Decizia nr. 1086 din 20 noiembrie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. 1 teza întâi și art. 173 alin. 1 din Codul de procedură penală, prin care excepția de neconstituționalitate a fost admisă

Instanța constituțională a hotărât că respectivele prevederi ale Codului de Procedură Penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006 sunt neconstituționale, în sensul că apărătorul unei părți (inculpat, parte vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente) are dreptul de a asista la orice act de urmărire penală și nu doar la actele care implică audierea sau prezența doar doar a părții căreia îi asigură apărarea.

Instanța constituțională a considerat că respectivele prevederi încalcă prevederile art. 24 conform căruia dreptul la apărare este garantat iar în tot cursul procesului penal părțile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau de un avocat numit din oficiu.

Martorul este persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.

Martorii asistenți sunt persoanele care potrivit legii asistă la efectuarea unui act procedural, atunci când legea prevede necesitatea prezenței acestora, numărul acestora trebuind să fie de cel puțin doi. Se întâlnesc în cazul reconstituirii, cercetării la fața locului, percheziției.

Expertul este persoana la care datorită cunoștințelor sale de specialitate, organele judiciare (organ de urmărire penală, instanță) pot apela, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, pentru a căror interpretare corectă este necesară opinia unui expert.

În situația în care una dintre părți sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaște limba română ori nu se poate exprima organul judiciar poate apela la interpret. În acest caz, organul de urmărire penală sau instanța de judecată îi asigură în mod gratuit folosirea unui interpret. Interpretul poate fi desemnat sau ales de părți; în acest din urmă caz, el trebuie să fie un interpret autorizat, potrivit legii.

CAPITOLUL I- ORGANELE JUDICIARE

1. Considerații introductive

În raport cu actuala reglementare, noul Cod de procedură penală își propune o echilibrare a competenței materiale a instanțelor judecătorești, în paralel cu o reașezare a căilor de atac și cu aplicarea principiului apropierii justiției de cetățean.

2. Instanțele judecatorești

2.1. Considerații preliminare

Pe planul competenței materiale și funcționale, a fost regândită împărțirea competenței de primă instanță între tribunale și judecătorii, cu precizarea că, tot judecătoriile vor avea competența generală, iar tribunalele o competență limitată.

2.2. Organizarea instanțelor judecătorești

Potrivit art. 35 alin. (1) „Judecătoria va judeca în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe."

Competența funcțională și materială a tribunalului:

Potrivit art. 36 „(1) Tribunalul judecă în primă instanță:

a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 188 – 191, art. 209 – 211, art. 254, 263, 282, art. 289 – 294, art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 și art. 360 – 367;

b) infracțiunile săvârșite cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei persoane;

c) infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcția Națională Anticorupție, dacă nu sunt date prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare;

c1) infracțiunile de spălare a banilor și infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare

d) alte infracțiuni date prin lege în competența sa.

(2)Tribunalul soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile din circumscripția sa, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie în cazurile prevăzute de lege.

(3) Tribunalul soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege."

Curțile de apel vor judeca toate apelurile, în timp ce Înalta Curte de Casație și Justiție va judeca pe lângă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție și recursul în casație împotriva hotărârilor penale definitive – cale extraordinară de atac, precum și recursurile în interesul legii.

Atât curțile de apel, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție vor judeca în fond cauze penale având ca obiect infracțiuni comise de anumite categorii de persoane (competența după calitatea persoanei). Sub acest aspect, este reglementată competența personală, în conformitate cu prevederile Constituției.

Prin Legea 202/2010 s-a atribuit curților de apel a competența personală cu privire la unele infracțiuni (de exemplu, cele săvârșite de judecătorii de la curțile de apel și de procurorii de pe lângă aceste instanțe), lucru care poate conduce în practică la ivirea unor situații de incompatibilitate.

În aceste situații, în literature de specialitate s-a apreciat că procurorul care trebuie să dispună o soluție într-un dosar penal dacă apreciază că imparțialitatea personală ar putea fi știrbită datorită împrejurărilor cauzei, trebuie să formuleze cerere de abținere. În aceiași situație se află și judecătorul învestit să judece, de exemplu, o plângere formulată împotriva unei soluții de netrimitere în judecată dispusă cu privire la un coleg, dacă apreciază că imparțialitatea personală ar putea fi știrbită datorită împrejurărilor cauzei. Această modificare legislativă menită să degreveze activitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost modificată de dispozițiile Legii 135/2010.

2.3. Competența funcțională, materială și personală a curții de apel:

Potrivit art. 38 : (1) „Curtea de apel judecă în primă instanță:

infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394 – 397, 399 – 412 și 438 – 445;

infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi speciale;

infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe;

infracțiunile săvârșite de avocați, notari publici, executori judecătorești, de controlorii financiari ai Curții de Conturi, precum și auditori publici externi;

infracțiunile săvârșite de șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de ceilalți membri ai înaltului cler, care au cel puțin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;

infracțiunile săvârșite de magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe;

g) infracțiunile săvârșite de membrii Curții de Conturi, de președintele Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncții Avocatului Poporului și de chestori;

h) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.

(2) Curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de judecătorii și de tribunale.

Curtea de apel soluționează conflictele de competență ivite între instanțele din circumscripția sa, altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2), precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în cazurile prevăzute de lege.

Curtea de apel soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege."

2.4. Competența funcțională, materială și personală a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Potrivit art. 40: (1) „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Conform C. p. p. (2) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel și de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Raportat p. p.(3) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile în casație împotriva hotărârilor penale definitive, precum și recursurile în interesul legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență în cazurile în care este instanța superioară comună instanțelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiției este întrerupt, cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel în cazurile prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

A fost regândită, de asemenea și competența instanțelor militare, în sensul reglementării competenței tribunalului militar și a curții militare de apel.

Astfel, tribunalul militar va judeca în primă instanță toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe 6.

2.5. Compunerea completelor de judecata

Prin complet de judecată, se înțelege numărul de judecători care participa judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu, la soluționarea acestora și care, în urma deliberării, pot lua hotărârea judecătorească. O asemenea concluzie se desprinde cu ușurință din corelarea dispozițiilor art, 354 alin. (1) și art. 394; în art. 354 alin. (1) se arată că insîanța judecă în compiet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de. tege. Art. 394 alin. (1) arată că hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluțiilor date chestiunilor supuse deliberării.

Conform art. 400 alin. (1), minuta în care se consemnează in urma deliberării se semnează de membrii completului de judecată.

Sensul de organ judiciar concret, constituit într-o compunere determinată și care este chemat să soluționeze o anumită pricină aflată pe agenda unui organ judecătoresc îl are și termenul de „instanta de judecată", folosit în mod frecvent în Codul de procedură penală. Astf art. 349 alin. (1) este prevăzut că instanța de judecată (desigur, în sens complet de judecată) soluționează cauza dedusă judecății cu garan respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrarii probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul; adevărului, cu respectarea deplină a legii.

2.6. Judecătorului de drepturi și libertăți cetățenești

Conform NCPP suntem în prezența unor noi funcții judiciare care aparțin instanțelor de judecată, așa încât prevederile din această sectiune nu au corespondent în legea veche.

Judecătorul de drepturi si libertăți este judecătorul care, in cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind:

– măsurile preventive;

– măsurile asigurătorii;

– măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;

– actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;

– încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivii legii;

– procedura audierii anticipate;

– situații expres prevăzute de lege.

Judecătorul de drepturi și libertăți este o funcție judiciară nou-creată și care preia, în general, atribuțiile pe care instanța de judecată le exercită în faza de urmărire penală, și îndeplinește cerințele de imparțialitate și independență specifice puterii judecătorești – din care face parte – și, din această perspectiva, reprezintă un garant, atât al respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, atunci când buna desfășurare a procesului penal reclamă aducerea unor limitări sau restrângeri acestor drepturi, cât și al respectării unor drepturi procesuale.

Procedura audierii anticipate pune în evidență regula potrivit căreia probele trebuie administrate nemijlocit de instanța de judecată. De aceea, în cazuri deosebite, în cursul urmăririi penale, această atribuție este delegată judecătorului de drepturi si libertăți, deoarece probele administrate de organul de urmărire penală servesc, ca regulă, trimiterii în judecată, dacă se apreciază că este cazul, și numai prin excepție, în anumite condiții, pot fi folosite pentru judecarea cauzei. Așadar, judecătorul de drepturi și libertăți procedează la audierea anticipată în locul instanței de fond.

In ceea ce privește procedura audierii anticipate, prevăzută de art. 308, s-a constatat faptul că nu sunt reglementate tipul ședinței de judecată și actul procedural întocmit, în urma dezbaterilor s-a ajuns la concluzia că această procedură se realizează în camera de consiliu, dată fiind etapa procesuală a urmăririi penale, caracterizată prin lipsa de publicitate art.. 285 alin. (2), cu citarea părților și în prezența avocatului, in cazul în care asistența juridică este obligatorie, potrivit ari. 90, judecătorul do drepturi și libertăți pronunțând o încheiere Iară cale de atac In acest mod se respectă principiul contradictorialltății, garanție a procesului echitabil. Văzând lipsa unor dispoziții exprese în acest sens, poate ar fi oportună modificarea art.308 în sensul introducerii unui nou alineat, alineatul (4-1, cu tentatorul conținut: „Audierea sc realizează în camera de consiliu, iar la încetarea audierii judecătorul de drepturi și libertăți pronunță o încheiere care nu are cale de atac și prin care constată efectuata procedura audierii anticipate".

2.6. Judecatorul de camera preliminara

Competența judecătorului de cameră preliminară judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia:

verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;

verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală

soluționează plângerile formulate împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;

– soluționează alte situații expres prevăzute de lege.

Judecătorul de cameră preliminară exercită o funcție distinctă, care este destinată, în primul rând, controlului legalității fazei de urmărire penală, fie că este vorba de o trimitere în judecată, cu excepția procedurii simplificate a acordului de recunoaștere, fie că este vorba de soluțiile de netrimîtere în judecată, în măsura în care una dintre persoanele îndreptățite sesizează prin plângere judecătorul de cameră preliminară, în ipoteza de la lit. acest filtru de legalitate asigură celeritatea fazei de judecată, respectiv soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, iar în ipoteza de Ia lit. c) supune controlului judecătoresc soluțiile de netrimitere în judecată.

3. Ministerul Public

3.1. Considerații preliminare

Conform art. 131 din Constituție se arată că, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, precum si drepturile și libertățile cetățenilor, coroborat cu prevederile art. 4 aln 1 din Legea nr. 304/2004 republicată.

Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele de judecată, în condiții de independență în relațiile cu instanțele, precum și cu celelalte autorități publice.

3.2. Atributiile Ministerlui Public

Constituția României arată cadrul în care Ministerului Public își are delimitată competența, și anume „în activitatea judiciară".

In lumina dispozițiilor art. 83 din Legea nr. 304/2004, republicată, constatăm că unele dintre aceste sarcini depășesc sfera propriu-zisă a activității judiciare penale, dar sunt strâns legate de aceasta. De aceea, în continuare, vom evidenția atribuțiile Ministerului Public care, potrivit Legii nr. 304/2004, republicată, și Codului de procedură penală, vizează desfășurarea procesului penai. Fără a intra în anaiiza lor detaliată, aceste atribuții sunt:

efectuarea urmăririi penale, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, și participarea, potrivit legii, la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative;

conducerea și supravegherea activității de cercetare penată a poliției judiciare și a altor organe de cercetare penală;

c) sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor
penale;

exercitarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege;

participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată;

f) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în
condițiile prevăzute de lege;

g) apărarea drepturilor și intereselor legitime aie minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;

h) acționarea pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub
coordonarea ministrului justiției, în vederea realizării unitare a politicii penale a statului;

i) studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea,
elaborarea și prezentarea propunerilor ministrului justiției în vederea
eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu;

j) verificarea respectării legii la locurile de deținere preventivă;

k) exercitarea oricăror alte atribuții prevăzute de lege.

Lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute unui alt procuror, din

dispoziția conducătorului parchetului respectiv, doar în următoarele trei

situații:

a) suspendarea sau încetarea calității de procuror, potrivit legii;

b) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa;

c) lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustifîcat mai mult de 30 de

zile.

Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. De asemenea, conducătorul parchetului poate infirma motivat soluțiile adoptate de procurorii subordonați, dacă apreciază că acestea sunt nelegale. Soluțiile adoptate de conducătorii parchetelor pot fi infirmate, motivat, de conducătorul parchetului ierarhic superior.

Un asemenea mod de organizare și funcționare a Ministerului Public permite procurorilor ierarhic superiori, cu o pregătire mai bună și o experiență mai mare, să instrumenteze dosare penale sau să efectueze anumite acte de competența procurorilor aflați în subordine.

4. Competența procurorului

Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.

Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează.

Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:

în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;

în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191, ari. 257, art. 276, art. 277, art. 2 79, art. 280-283 șt art. 289-294 din Codul penal;

în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;

în cazul infracțiunilor pentru caro competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;

în alte razuri prevăzute de lege.

Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.

Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la comisii de militari, urmând a fi sesizată.

Procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel are competența să efectueze ori, in funcție de speța în cauză, să realizeze conducerea și supravegherea urmăririi penale.

Textul este dedicat enumerării atribuțiilor care formează, împreuna, sfera de competență a procurorului în faza de urmărire penală. Sunt aduse modificări în ceea ce privește enumerarea infracțiunilor pentru care competența de urmărire aparține în exclusivitate procurorului.

Este locul să menționăm că această concepție, potrivit căreia procurorul este și organ de urmărire penală cu competență exclusivă, acționând ca un organ de cercetare penală, nu este specifică legislațiilor occidentale unde procurorul supraveghează, îndrumă, controlează, poate efectua orice act de urmărire penală atunci când apreciază, însă el este cel care pune în mișcare și exercită acțiunea penală pe care o susține și în fața instanței de judecată, iar urmărirea propriu-zisă este efectuată de poliție. Procurorul nu este investigator. El este magistrat, în cazul infracțiunilor săvârșite de militari, competența revine întotdeauna procurorului militar.

Ultimul alineat, introdus prin O.U.G. nr. 3/2014, nu aduce elemente de noutate, ci subliniază regula potrivit căreia urmărirea penală este supravegheată sau efectuată de procurorul din cadrul parchetului care are același grad cu instanța competentă să judece cauza în primă instanță. Dat fiind însă principiul subordonării ierarhice șl față de sistemul de organizare și funcționare a parchetelor, este posibil, prin excepție, ca urmărirea penală să fie efectuată sau supravegheată de un procuror din cadrul unui parchet ierarhic superior. Competența instanței va rămâne însă neschimbată.

Codul de procedură penală anterior: „Art. 209. Competența procurorului în faza urmăririi procurorul supraveghează urmărirea penală: în exercitarea acestei atribuții procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliției judiciare și a altor organe de cercetare speciale. Procurorul poate sa efectueze orice acte de urmărire penală in cauzele pe care le supraveghează. Conform codului de proceură penală urmărirea penală se efectuează, in mod obligatoriu, de catre procuror, în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 155-173, art. m-177, an. 179. an. 189 alin. (3t-(6). art. 190. Există pericolul de tulburare a ordinii publice cand urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexității cauzei ori altor împrejurimi obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

4. Organele de urmărire penală și competența acestora

4.1. Consideratii preliminare

Din punct de vedere al competenței materiale, organele de cercetare penală ale poliției judiciare rămân organele judiciare cu plenitudine de competenta, în timp ce procurorul și organul de cercetare penală specială au date in competență anumite infracțiuni, anume prevăzute de lege.

Trebuie însă subliniat că, în timp ce competența organelor de cercetare penala speciale rămâne în limitele stabilite expres de lege, procurorul, care are atribuții de conducere nemijlocită, supraveghere și control a activității organelor de cercetare penală și care conduce întreaga activitate de urmărire penală, are dreptul de a efectua acte de urmărire sau urmărire penala în oricare dintre cauzele penale date în competența organelor de cercetare penală pe care le conduce și le supraveghează.

Organele de urmărire penală sunt procurorul, organele de cercetare penala ale politiei judiciare si organele de cercetare penala speciale

Procurorii sunt constituiți în parchete care juricționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public:.

În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții: supraveghează sau efectuează urmărirea penală; sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată; exercită acțiunea penală; exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaștere a vinovăției; formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute ele lege împotriva hotărârilor judecătorești; îndeplinește orice alte atribuții prevăzute do lege.

Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați clin Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general ai Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens.

Atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de oiițeri anume desemnați în condițiile legii, cairo au primit, avizul eoniorm al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curie de Casație si jusiitie.

Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului.

Categoriile de organe de urmărire penală, modul de desemnare a organelor de cercetare a poliției judiciare, precum și organizarea și funcționarea procurorilor, ca organ de urmărire penală, nu au fost modificate. Nu a mai fost preluată mențiunea potrivit căreia organele de cercetare penală ale poliției judiciare își desfășurau această activitate sub autoritatea Procurorului General de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce impunea concluzia că, în această calitate, lucrătorii de poliție specializați nu funcționau sub autoritatea administrativă din cadrul MAI. De asemenea, nu se mai menționează expres consecințele retragerii avizului conform pentru cel care funcționează ca lucrător al poliției judiciare. Este adevărat că această procedură și consecințele ei sunt previzibile ca o consecință a principiului simetriei actelor juridice.

Organele de cercetare penală speciale sunt ofițeri anume desemnați cu avizul conform al procurorului general de pe lângă iCCJ și lucrează sub conducerea procurorului. Aceasta reprezintă o modificare semnificativă față de reglementarea din legea veche, atât în ceea ce privește ofițerii care pot avea această calitate, cât și în ceea ce privește numirea lor și desfășurarea activității care intră sub autoritatea exclusivă a procurorului și lese de sub autoritatea ierarhică pe linie militară.

Codul de procedură penală anterior: „Art. 201. Organele de urmărire penală, (1) Urmărirea penala se efectuează de către procurori și de către organele de cercetate penală. (2) Organele de cercetare penală sunt a) organele de cercetare ale poliției judiciare: b) organele de cercetare speciale. (3) Ca organe de cercetare ale politiei judiciare funcționează lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor.

4. 2. Organizarea si functionarea organelor de cercetare penală

4. 2.1. Organele de cercetare ale poliției judiciare

În prezent, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 364/2004, „poliția judiciară este constituită din ofițeri și agenți de poliție, specializați în efectuarea activităților de constatare a infracțiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale și de cercetare penală".

Din trecerea în revistă a acestei prevederi legale se desprinde concluzia că în structura poliției judiciare se regăsesc lucrători de poliție având următoarele atribuțiuni: 1) constatarea săvârșirii de infracțiuni; 2) strângerea datelor în vederea începerii urmăririi penale; 3) efectuarea cercetării penale.

Atribuțiuni de constatare a săvârșirii de infracțiuni sunt conferite lucrătorilor de poliție prin prevederile art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române. Astfel, parcurgerea câtorva asemenea atribuții conduce spre concluzia că în activitatea sa Poliției Române îi sunt conferite însemnate atribuții cu privire la constatarea infracțiunilor, în acest sens, Poliția Română 1. apără viața, integritatea corporală și libertatea persoanelor, proprietatea privată și publică, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor și ale comunității; 2. aplică măsuri de menținere a ordinii și liniștii publice, a siguranței cetățeanului, de prevenire și combatere a fenomenului infracțional și de identificare și contracarare a acțiunilor elementelor care atentează la viața, sănătatea și integritatea persoanelor, a proprietății private și publice, precum și a altor interese legitime ale comunității; (…) 8. desfășoară, potrivit competenței, activități pentru constatarea faptelor penale (….) 15. folosește metode și mijloace tehnico-științifîce in cercetarea locului faptei și la examinarea probelor și a mijloacelor materiale de probă, efectuând constatări și expertize criminalistice, prin specialiști și experți proprii acreditați, precum și rapoarte criminalistice de constatare, rapoarte de interpretare a umielor sau de evaluare a comportamentului infracțional ori a personalității criminale.

Organele de cercetare ale politiei judiciare nu pot primi de la organele ierarhic superioare îndrumări sau dispoziții privind efectuarea cercetării penale art. 303 alin. (2), în afara realizării sarcinilor de pregătire și perfecționare profesională.

În anumite ipoteze, subordonarea adminislrativă a organelor de cercetare penală a fost chiar eliminată în totalitate. Avem în vedere dispozițiile art. 10 alin. (7) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direția Națională Anticorupție, în conformitate cu care ofițerii și agenții care constituie poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție nu pot primi de la organele ierarhic superioare nicio însărcinare.

Rezultă că pe linia subordonării organelor de cercetare penală față de procuror, care este, o subordonare funcțională (profesională), acestea au obligația să execute dispozițiile procurorului care exercită supravegherea urmăririi penale, sub acest aspect organul ierarhic superior în plan administrativ neavând posibilitatea să anuleze dispozițiile procurorului.

4.2. 2. Organele de cercetare penală speciale

Organele de cercetare penală speciale sunt, potrivit art. 55 alin. (5) și art. 57 alin. (2), ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului genera) al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și care efectuează acte de cercetare penală în următoarele situații:

a) în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari;

b) în cazul infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codulpenal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului.

Pentru prima categorie de organe de cercetare penală speciale, reținem că acestea sunt: desemnate în condițiile legii speciale. Avem în vedere, în acest sens, spre exemplu, Ordinul nr. 216/2009 privind cercetarea penală a personalului din structurile Ministerului Administrației și Internelor: în acest sens,

4.3. Atribuțiile organelor de cercetare penală în cadrul procesului penal

Mentionam că atribuțiile organelor de cercetare penală, ca organe judiciare, sunt legate numai de desfășurarea urmăririi penale, acesle organe nu colaborează în cadrul procesului penal, în mod direct, cu instanțele judecătorești.

Printre atribuțiile organelor de cercetare penală unul foarte important constă în efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepția celor date de legiuitor în competența exclusivă a procurorului.

Astfel, dacă speța în cauză impune, organele de cercetare penală au dreptul să înceapă urmărirea penală și să administreze probele necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale.

Pe tot parcursul urmăririi penale, organele de cercetare penală pot emite acte de dispoziție, cum ar fi începerea urmăririi penale, reținerea suspectului sau inculpatului, extinderea urmăririi penale, schimbarea încadrării juridice. De asemenea, organele de cercetare penală pot efectua anumite acte procedurale, cum sunt: identificarea persoanelor sau obiectelor, percheziția domiciliara, percheziția corporală, ridicarea de obiecte și înscrisuri, reconstituirea, cercetarea la fața locului.

Sunt anumite acte de urmărire penală care nu se cuprind în sfera atribuțiilor organelor de cercetare penală, ca: punerea în mișcare a acțiunii penale, suspendarea urmăririi penale, precum și soluțiile prin se dispune încetarea urmăririi penale (clasarea cauzei penale, renunțarea la urmărirea penală). Pe parcursul urmăririi penale, organele de cercetare penală formulează propuneri motivate procurorului, prin referat, cu privire ia luarea unor măsuri de prevenție, efectuarea de percheziții, punerea în mișcare a acțiunii penale etc. De exemplu, conform art. 306 alin. (5), când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate către procuror, prin referat.

CAPITOLUL II- SUBIECȚII PROCESUALI PRINCIPALI

1. Considerații introductive

In cadrul participanților la procesul penal, actuala-reglementare cuprinde o categorie distinctă formată din suspect șt persoana vătămată, denumiți subiecți procesuali principali art. 33 alin. (1)

Comparativ cu reglementarea anterioară, constatăm o înlocuire a calității de învinuit cu aceea de suspect, subiectului pasiv ai infracțiunii fiindu-i rezervată calitatea de persoană vătămată, fără a mai participa în proces în calitate de parte.

Includerea suspectului și a persoanei vătămate în categoria subiecților procesuali principali este justificată prin dispozițiile art. 32 alin. (1), în conformitate cu care părțile sunt subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară. De altfel, în același sens, în lucrări anterioare părțile erau definite ca fiind persoane fizice sau juridice ale căror drepturi și obligații izvorăsc din exercitarea acțiunii penale și a acțiunii civile în mod direct.

Acțiunea penală aparține statului prin autoritățile judiciare competente, care au prerogativa exclusivă a punerii în mișcare și exercitării acesteia, în vreme ce inculpatul este persoana împotriva căreia acțiunea penală este exercitată. Pe de altă parte, subiectul activ al acțiunii civile este partea civilă sau, în cazuri expres prevăzute, procurorul, în vreme ce subiect pasiv poate fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Rezultă că suspectul și persoana vătămată, nefiind subiecți ai acțiunilor care se exercită în procesul penal, nu au fost incluși în categoria procesuală a părților.

Deși legiuitorul a realizat o delimitare conceptuală între subiecții procesuali principali și părți, regimul procesual consacrat este același pentru ambele categorii. în acest sens, conform art. 33 alin. (2), subiecții procesuali principali au aceleași drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora.

2. Suspectul

2.1. Noțiune

In Noul cod de procedura penala suspectul, desi nu figurează între părțile din procesul penal, devine fiind unul dintre participanții procesuali importanți la desfășurarea urmăririi penale.

In urma săvârșirii infracțiunii, se naște un raport de drept penal substanțial. Subiecții principali ai acestui raport sunt, pe de o parte, societatea, iar, pe de altă parte, autorul infracțiunii. Prin reacția societății (statului), în vederea tragerii la răspundere penală a celui care a săvârșit infracțiunea, ia naștere raportul juridic penal, în care subiecții principali sunt statul (reprezentat prin organele sale competente) și infractorul3.

Cu ocazia desfășurării procesului penal, subiectul activ al infracțiunii primește diferite calități procesuale, care au semnificații distincte, cu rezonanțe specifice în structura conținutului raportului juridic procesual penal. Cu alte cuvinte, calitățile procesuale pe care le va primi infractorul pe parcursul procesului penal atrag, fiecare în parte, obligații și drepturi pe care cel chemat să răspundă penal le va suporta sau exercita în activitatea procesuală. Așadar, aceeași persoană fizică (infractorul) va îmbrăca diverse „haine juridice", pe parcursul procesului penal, fiecare dintre acestea arătând, pe de o parte, stadiul în care a ajuns procesul penal, iar, pe de altă parte, obligațiile și drepturile pe care le are cel care a încălcat legea penală.

Inainte de pornirea procesului penal, cel ce a săvârșit infracțiunea are calitatea de făptuitor, această calitate fiind menționată deseori în legea.

Făptuitorul, ca subiect al raportului juridic de conflict, devine, după declanșarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal.

In conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală anterior (art. 229), făptuitorul dobândea calitatea procesuală de învinuit odată cu începerea urmăririi penale (în măsura în care autorul prezumtiv al infracțiunii era cunoscut). Ca atare, actul prin care se începea urmărirea penală in rem și in personam reprezenta actul inițial al procesului penat, fiind, în același timp, actul procesual prin care făptuitorul devenea învinuit.

Legiuitorul a renunțat la calitatea procesuală, de învinuit, introducând în scena procesului penal un participant nou, suspectul, față de care a consacrat și o modalitate diferită de definire. In acest sens, conform art 77, persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se numește suspect.

Raportat la dispozitiile art. 305, prin care procedura de începere a urmăririi penale, comparativ cu reglementarea anterioară (diferențele decurg, în principal, din caracterul preponderent in rem al dispoziției), se poate sublinia că pentru dobândirea calității de suspect nu mai este determinanta declanșarea acestei faze a procesului penal. Astfel, organul de urmărire penală va dispune începerea urmăririi penale, conform dispozitiilor procedurale, atunci când este sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni și constată că nu există vreunul din cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1). Ulterior acestei dispoziții, când din datele șl probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare fată de această persoană, aceasta dobândind calitatea de suspect [art. 305 alin. (3)].

In noua reglementare se identificam caracterul incoerent al reglementării procesuale penale, care rezulta din terminologia diferită folosita pentru definirea aceluiași concept. In acest sens, conform art. 77, suspectul este definit ca fiind persoana față de care, în baza datelor și a probelor din dosar, rezultă o bănuială rezonabilă că a săvârșit fapta, în timp ce, potrivit art. 305 aln. (3), același suspect este definit ca fiind persoana cu privire la care există indicii rezonabile, formulate în baza unor date și a unor probe, că a săvârșit fapta.

Putem concluziona ca suspectul apare în cadrul procesului penal cu îndeplinirea următoarelor două condiții: 1) urmărirea penală a fost începută prin ordonanță; 2) din matialul probator al cauzei rezultă (bănuiala rezonabilă sau indicii rezonabile) că persoana a săvârșit fapta pentru care a început urmărirea penală.

Potrivit art. 305 alin. (3), atunci când organul de urmărire penală constată îndeplinirea acestor condiții, dispune efectuarea urmăririi penale față de suspect. Conținutul acestei reglementări pune în lumină necesitatea existenței unui act de dispoziție prin care procurorul să confere urmăririi penale caracter in personam. Apreciem că, în condițiile în care în lege nu există reglementări exprese în acest sens, calitatea de suspect este conferită prin ordonanța organului de urmărire penală prin care se constată că fapta pentru care a început urmărirea penală a fost săvârșită de o anumită persoană.

In acest stadiu procesual organul judiciareste obligat să aducă la cunoștința persoanei că a dobândit calitatea de suspect, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia și drepturile procesuale. Această activitate se consemnează în conținutul unui proces-verbal, după care se procedează la prima audiere a suspectului.

Suspectul este subiect de drepturi și obligații procesuale, în timp ce făptuitorul nu este un asemenea subiect, deoarece nu există cadrul procesual legal în care el să aibă anumite drepturi și obligații, acest cadru născându-se odată cu începerea urmăririi penale

Constatăm faptul că, în condițiile actualului Cod de procedură penală, aprecierile privind posibilitatea renunțării la calitatea de învinuit se mențin și față de posibilitatea renunțării la calitatea de suspect. Fn acest fel, ca și în cazul învinuitului, noua calitate de suspect, în opinia noastră, nu se justifică," din perspectiva delimitării față de calitatea de inculpat 12stfel, consacrarea legală a unor calități procesuale distincte este necesar să aibă drept premisă esențială regimuri procesuale diferite. Cu alte cuvinte, s-ar justifică pe deplin existența calității de suspect, în condițiile în care legiuitorul ar fi instituit un complex de drepturi și obligații procesuale penale specifice suspectului, de natură să îl deosebească de inculpat. Acest lucru nu se desprinde însă din prevederile actualului Cod de procedură penală, așa cum vom observa în continuare.

Potrivit actualei reglementări, urmărirea penală declanșată in rem (adică cu privire la o anumită faptă) se efectuează în continuare in personam în momentul în care organul de urmărire penală, prin ordonanță, arată că un anumit făptuitor devine suspect.

Pentru punerea în mișcare a acțiunii penale (deci, pentru dobândirea calității procesuale de inculpat), procurorul trebuie să stabilească existența unor probe din care să rezulte că persoana a săvârșit fapta și să nu existe vreun jmpediment la punerea în mișcare a acțiunii penale art. 309 alin. (1).

În acest mod, comparând reglementarea acestor două momente procesuale distincte, putem constata următorul element de diferențiere: dacă începerea urmăririi penale față de o anumită persoană necesită existența unor indicii rezonabile, pe baza datelor și a probelor din dosar, punerea în mișcare a acțiunii penale presupune existența unor probe din care să rezulte că persoana în cauză a săvârșit infracțiunea.

Dobândirea calității de suspect este condiționată de existența unor indicii rezonabile de vinovăție, elemente de fapt cu valoare probatorie inferioară comparativ cu aceea a probelor, care sunt necesare pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Cu alte cuvinte, analizând prin prisma probațiunii, făptuitorul poate deveni suspect numai dacă există indicii de vinovăție, în vreme ce calitatea de inculpat este condiționată de existența probelor în acuzare.

Această modalitate de interpretare este afectată însă de reglementarea confuză din art. 305 alin. (3), în conformitate cu care „din datele șî probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile". Pe cale de consecință, dispoziția de începere sau desfășurare a urmăririi penale față de o persoană determinată este condiționată de existența indiciilor, adică a unor probe și date din dosar din care să rezulte că persoana a săvârșit infracțiunea.

Rezultă că și pentru acest caz (similar arestării preventive a învinuitului în reglementarea anterioară), elementele de fapt care ar putea determina reținerea suspectului pot sta și la baza punerii în mișcare a acțiunii penale.

Situația unui suspect reținut demonstrează existența, în cauza penală, a unor temeiuri de vinovăție, care sunt superioare pe planul probațiunii temeiurilor existente în cauzele penale cu inculpați aflați în stare de libertate. De aceea, considerăm că probele de vinovăție, în cazul unui suspect reținut, pot constitui, în mod categoric, premise sigure pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

Conform "art. 78, suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel. Norma menționată este deosebit de relevantă, stabilind, în materia drepturilor existente în raporturile procesuale, același regim atât pentru suspect, cât și pentru inculpat, cu excepția unor cazuri expres prevăzute. Așadar, în ceea ce privește drepturile apărării și drepturile în legătură cu probațiunea în cursul fazei de urmărire penală, suspectul și inculpatul beneficiază de o reglementare comună.

2. 2. Drepturile si obligatiile suspectului

Conform art. 78, suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel. Norma menționată este deosebit de relevantă, stabilind, în materia drepturilor existente în raporturile procesuale, același regim atât pentru suspect, cât și pentru inculpat, cu excepția unor cazuri expres prevăzute. Așadar, în ceea ce privește drepturile apărării și drepturile în legătură cu probațiunea în cursul fazei de urmărire penală, suspectul și inculpatul beneficiază de o reglementare comună.

Conform art. 4 alin. (2), orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. În același sens, conform art. 99 alin. (2), suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.

Conform art. 5, principiul aflării adevărului profită în egală măsură suspectului sau inculpatului.

Dreptul la tăcere art. 10 alin, (4) și art. 109 alin. (3), dreptul la interpret art. 12 alin. (3), dreptul de a solicita continuarea procesului penal (art. 18), dreptul la asistență juridică și cazurile în care aceasta este obligatorie (art. 89 și art. 90), drepturile avocatului suspectului sau inculpatului (art. 92), dreptul de a fi reprezentat (art. 96), dreptul de a i se comunica drepturile și obligațiile (art. 108) sunt recunoscute atât suspectului, cât și inculpatului.

Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia, în timp ce inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia [art. 10 alin. (3)

Conform art. 306 alin. (3), după începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și administrează probele, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului etc.

Analiza acestor dispoziții ale Codului de procedură penală (cu precădere a normelor aplicabile fazei de urmărire penală) ne determină să reținem, cu caracter de regulă, faptul că suspectul și inculpatul beneficiază de aceleași drepturi procesuale.

Care ar fi cazurile (sau dacă există asemenea cazuri) în care prin lege sunt prevăzute diferențe de regim procesual, în acest sens, suspectul sau inculpatul urmând să exercite drepturi procesuale specifice.

2. Persoana vătămată

2.1. Noțiune

Conform reglementării din Codul de procedură penală anterior, persoana care prin fapta penală a suferit o vătămare fizică, materială sau morală putea participa în procesul penal în calitate de parte vătămată. Partea vătămată în pocesul penal putea fi conform vechii reglementari numai persoana care isi exprima voit in acest senssau care efetua acte în calitate de parte. Persoana vatamată printr- o infracțiune nu dobandea automat calitatea de parte in proces, ci doar daca participa la procesul penal.

Conform noului Cod de procedura penala potrivit art. 79, persoana care a suferit o vatamare fizică, materială sau morală prin fapta penala se numește persoana vătămată, fara ca legea să mai prevadă obligativitatea subiectului pasiv de a participa la procesul penal. Insa prevederile art. 79. ar trebui interpretate extensive, în sensul că o persoană nu poate dobândi calitatea de subiect procesual principal fără a- și manifesta voința de a participa la procesul penal. Persoana vătămata poate participa la procesul penal în calitate de subiect procesual principal, având in cadrul proceului penal același regim ca și celelalte părți.

Persoana vătămată nu trebuie identificată cu noțiunea de victimă a infracțiunii, pentru că persoana vătămată poate fi orice persoană în postura de subiect pasiv al infracțiunii, dar victima poate fi doar persoana fizică împotriva căreia au fost săvârșite anumite infracțiuni13.

2.2. Constituirea persoanei vătămate în procesul penal

În literatura de specialitate există o abordare diferită în noul context legislativ cu privire la eliminarea rolului activ pe care organele judiciare erau obligate să îl manifeste.

În actuala reglementare, conform art 81 aln. (2 ), persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr- o faptă penală pentru care actiunea penală se pune in mișcare din oficiu si care nu dorește să participe la procesul penal trebuie sa inștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, apreciază necesar, o va putea audia in calitate de martor.

Noutatea în actuala reglementare este dată de faptul că persoana impotriva căreia s- a săvârșit o infracțiune nu numai că nu mai este chemată pentru a participa la proces în calitate de parte vătămată, dar ea are obligația de a inștiința organul judiciar că nu dorește să participe la proces in calitate de persoană vătămată.

Actualul cadru legislativ nu stabilește cu exactitate momentul până la care poate fi facută manifestarea de voință cu privire la constituirea părții vătămate

Cantonarea poziției persoanei vătămate în latura penală a cauzei este firească și decurge, explicit, din mai multe texte legale, cum ar ti art. 81 lit. c) (persoana vătămată are dreptul de a formula orice alte- cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei), art. 366 alin. (2) (persoana vătămată poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii în latura penală a cauzei), art. 409 alin. (1) lit. d) (persoana vătămată poate face apel în ceea ce privește latura penală a cauzei).

Un pas înainte în actuala reglementare procesual penală îl reprezintă sistematizarea drepturilor persoanei vătămate, în cadrul art, 81, în conformitate cu care, în cadrul procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi;

dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;

dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii;

dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;

dreptul de a fi informată, la cererea sa expresă, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, ia care aceste informații să îi fie comunicate;

dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

dreptul de a fi ascultată;

dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;

dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

alte drepturi prevăzute de lege.

De asemenea, ca un drept procesual suplimentar celor prevăzute în art. 81, când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror art. 19 aln. (3)]. Pentru aceasta, sarcina probei aparține procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă art. 99 alin. (1).

Cu caracter de noutate, persoana vătămată poate beneficia de anumite măsuri de protecție, în următoarele ipoteze (art. 125-130): există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a persoanei vătămate ori a unui membru de familie al acesteia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale; persoana vătămată a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului; persoana vătămată este minoră.

Dat fiind caracterul personal al drepturilor persoanei vătămate, decesul acesteia în timpul procesului penal lasă un gol procesual, ea neputând fi înlocuită, drepturile sale stingându-se odată cu titularul lor.

Dispariția persoanei vătămate din procesul penal nu ar trebuie să ducă la concluzionarea greșită că această situație ar împiedica exercitarea acțiunii penale în continuare; în asemenea situații, acțiunea penală se exercită, în continuare, de către organul judiciar învestit cu rezolvarea cauzei penale.

Persoana vătămată nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal, conform art. 115 alin. (1); în situația în care persoana vătămată a fost totuși audiată, respectându-se formele cerute pentru ascultarea martorilor (depunând jurământul), declarația sa constituie un mijloc de probă și poate servi la aflarea adevărului în măsura în care se coroborează cu celelalte probe din dosar.

Pentru exercitarea drepturilor sale în cadrul procesului penal, persoana vătămată trebuie citată, ea putându-se prezenta și având și posibilitatea să fie reprezentantă (art. 96).

2. 3. Drepturile persoanei vătămate

În cadrul procesului panal persoana vătămată:

a) dreptul de a fi informată cu privire ia drepturile sale;

b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii;

c) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii

penale a cauzei;

d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, Ia care aceste informații să îi fie comunicate;

e) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii; 0 dreptul de a fi ascultată;

g) dreptul de a adresa înlrebări inculpatului, martorilor și experților;

g') dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

1) dreptul de a apela ia un mediator, în cazurile permise de lege; j) alte drepturi prevăzute de lege.

Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și care nu dorește să participe la procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.

Dobândirea calității procesuale de parte vătămate în procesul penal nu este condiționată de o manifestare expresă și legea nu prevede că manifestarea dorinței de a nu participa la proces duce la pierderea acestei calități. Aceste aspecte rămân neprecizate.

Vechea reglementare deosebea între persoana vătamată și partea vătămată, așa încât, daca persoana vătămată nu participa la proces, nu dobândea calitatea de parte. Audierea persoanei în calitate de martor ar trebui privită cu multă rezervă de către organul judiciar și sub aspect procedural, și în ceea ce privește relevanța probatorie.

Întreaga activitate a organelor de cercetare penală este supravegheată de procuror, acesta având ultimul cuvânt în privința aspectelor de care depinde buna rezolvare a cauzelor penale

CAPITOLUL III- PĂRȚILE ÎN PROCESUL PENAL

1. 2. Considerații introductive

Noul Cod de Procedura Penal face distincii intre:

Persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală este parte în procesul penal și se numește inculpat (art. .p.p.).

    Persoana care prin fapta penală a suferit o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numește parte vătămată.

Persoana vătămată care în cadrul procesului penal exercită acțiunea civilă se numește parte civilă.

Persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numește parte responsabilă civilmente.

Codul de procedură penală folosește trei termeni pentru desemnarea figurii centrale a procesului penal, respectiv:

Făptuitor este o persoană fizică sau juridică în legătură cu care se desfășoară o activitate procesuală, dar care însă nu este implicată într-o urmărire penală, care nu a început în privința sa. Sunt norme de procedură penală care se referă la făptuitor:

– art.200 Cod de procedură penală prevede că în obiectul urmăririi penale intră obligația strângerii probelor necesare cu privire la identificarea făptuitorului;

– art. 215 Cod de procedură penală prevede posibilitatea comandanților de nave de a efectua percheziții corporale și de a verifica lucrurile pe care le are asupra sa făptuitorul

Învinuitul , potrivit art. 229 Cod de procedură penală este persoana fizică sau juridică față de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.

Inculpatul este persoana fizică sau juridică împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală. Acțiunea penală se pune în mișcare prin ordonanța sau rechizitoriul procurorului sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate adresată organului de cercetare penală sau procurorului precum și prin încheierea prin care se admite plângerea împotriva actelor procurorului(rezoluție sau ordonanță) și instanța reține cauza pentru judecată.

Partea vătămată este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă la judecată.

Este bine de reținut că persoana împotriva căreia s-a săvârșit infracțiunea nu dobândește automat calitatea de parte vătămată. Ea este o persoană vătămată și dobândește calitatea de parte vătămată numai dacă își manifestă dorința de a participa la proces în această calitate, cu drepturile și obligațiile procesuale care îi revin potrivit legii.

Partea civilă este persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Exercitarea unei acțiuni civile presupune formularea unor pretenții civile (bani sau alte prestații) împotriva inculpatului și a părții responsabile civilmente.

Partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.

Atât inculpatul cat si celelalte părți pot fi, după caz, persoane fizice sau persoane juridice.

În procesul penal participă și alte persoane sau instituții, după caz, cum ar fi: martorul, expertul, interpretul, avocatul, procurorul, părintele sau tutorele inculpatului minor etc. Aceste persoane nu sunt părți în procesul penal ci doar participanți.

2. Inculpatul

2.1. Noțiune

Conform art. 82 NCPP persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală devine parte în procesul penal și se numește inculpat.

Unicul act procesual prin care unei persoane i se conferă calitatea de inculpat este ordonanța procurorului de punere în mișcare a acțiunii penale.

Inculpatul este, așadar, parte în proces, fără însă a exista între el și suspect diferențe semnificative în ceea ce privește regimul drepturilor și obligațiilor. Cea mai importantă diferențiere care există între inculpat și suspect în actuala reglementare constă în faptul că arestarea preventivă, arestul la domiciliu și controlul judiciar îl pot viza numai pe inculpat, împotriva suspectului neputând fi luată decât măsura preventivă a reținerii pentru 24 de ore.

Calitatea de inculpat se transformă în aceea. de condamnat, în
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești penale. Condamnatul
nu este parte în proces, el fiind subiect în raportul juridic de drept
execuțional, raport plasat în afara procesului penal. Subliniem și faptul că
inculpatul poate fi achitat, se poate dispune încetarea procesului penal sau,
în condițiile legii, instanța poate pronunța renunțarea la aplicarea pedepsei
sau amânarea executării pedepsei.

2.2. Drepturile și obligațiile inculpatului in procesul penal

Inculpatul, în calitate de parte în proces, are anumite drepturi șt anumite obligații. Leguitorul a consacrat un capitol drepturilor procesuale, in timp ce in cazul obligatiilor ele rezulta din economia legii.

Astfel conform art. 83 aln 1, in cadrul procesului penal inculpatul are urmatoarele drepturi:

a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

a) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;

b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

d) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;

e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;

f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba româna1;

g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

h) alte drepturi prevăzute de lege, cum sunt, cu titlu de exemplu, dreptul de a recunoaște, în tot sau în parte, pretențiile părții civile (cu acordul părții responsabile civilmente); dreptul de a fi reprezentat; dreptul de a avea ultimul cuvânt în fața instanței de judecată; dreptul de a ataca hotărârile judecătorești pronunțate împotriva sa etc.

Pentru a răspunde obligațiilor pe care le are, precum și pentru a-și exercita drepturile, inculpatul trebuie să participe efectiv la desfășurarea procesului penal. în anumite situații, activitatea procesuală nu poate avea loc decât în prezența inculpatului. Astfel, în cazul în care inculpatul se află în stare de deținere, judecata nu se desfășoară decât în prezența acestuia, organele competente având obligația de a-l aduce în fața instanței [art, 364 alin. (1)]. Această regulă comportă o excepție legală, constând în dreptul inculpatului aflat în stare de deținere, de a solicita în scris, pe tot parcursul judecății, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau numitdin oficiu art. 364 alin. (4).

Între obligațiile inculpatului amintim; suportarea învinuirii ce i se aduce în legătură cu săvârșirea infracțiunii, suportarea unor măsuri procesuale (reținerea, arestul la domiciliu, internarea medicală provizorie), obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii/judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă; obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei unde locuiește, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință; obligația de a păstra obiectele descoperite cu ocazia percheziției domiciliare și care nu pot fi ridicate; obligația de a păstra disciplina ședinței de judecată etc.

3. Partea civilă

3.1. Noțiune

Între alte consecințe pe care le poate avea săvârșirea unei infracțiuni este și producerea unui prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau a unui prejudiciu material în dauna unei persoane juridice. Persoana vătămată are la îndemână acțiunea civilă, în vederea reparării prejudiciului cauzat, pe care o poate exercita în cadrul procesului penal.

În acest sens, în art. 84 alin. (1) se arată că persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă. Au calitatea de parte civilă și succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate avea atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, deoarece ambele pot fi prejudiciate printr-o infracțiune.

Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia unele avantaje față de exercitarea separată a acțiunii civile. Avantajele cele mai sensibile sunt: obținerea despăgubirilor materiale rapid, fiindcă procesul penal este caracterizat prin operativitate și instanța, rezolvând latura penală a cauzei, va rezolva și acțiunea civilă alăturată celei penale; probele vor fi administrate mult mai ușor, calea procesului penal permițând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor (percheziții, cercetări la fața focului etc).

Prin constituirea părții civile, în cadrul procesului penal apar și avantaje pentru activitatea de justiție, deoarece este facilitată rezolvarea acțiunii civile, acțiune în justiție care, în realitate, are același izvor ca și acțiunea penală, și anume infracțiunea săvârșită.

3. 2. Constituirea părții civile în cadrul procesului penal

Se poate constitui parte în procesul penal persoana care în urma infracțiunii săvarșite a suferit un prejudiciu material sau moral, fie că este persoana vătămată, fie că este vorba despre succesorii acesteia. Pentru existența acestei calități procesuale se cer a fi îndeplinite condiții de ordin formal și substanțial. Sub aspect formal se cere ca persoana să-și manifeste voința de a fi despăgubită în procesul penal, iar sub aspect substantial trebuie sa existe un prejudiciu material sau moral cauzat prin infractiune

Indeplinind aceste condiții, se pot constitui părți civile în procesul penal, spre exemplu, persoanele care au suferit prejudicii materiale sau morale în cazul infracțiunilor de omor. Pot avea calitatea de parte civilă și în acest sens pot exercita acțiunea civilă în procesul penal: soția sau soțul, concubina care avea copii cu victima, soția pentru copiii luați spre creștere fără forme de adopție, precum și persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei.

De asemenea, se pot constitui parte civilă în procesul penal, conform art. 1.391 alin: (2) C. civ., ascendenții, descendenții, frații, surorile sau soțul victimei decedate, pentru durerea încercată ca urmare a săvârșirii infracțiunii. în această categorie, a celor care pot invoca prejudicii morale, vor fi incluse și oricare alte persoane care pot dovedi existența acestui prejudiciu. Conform art. 1.391 alin. (4) C. civ., acest drept la despăgubire nu poate fi transferat moștenitorilor, aceștia putând sa ît exercite doar dacă acțiunea a fost pornită de defunct.

Acțiunea civilă având caracter patrimonial și fiind transmisibilă, se pot constitui părți civile în procesul penal moștenitorii victimei. În cazul copiilor minori, părintele rămas în viață nu are dreptul să renunțe la drepturile patrimoniale ale minorului decurgând din uciderea celuilalt părinte, soluția fiind valabilă și în cazul în care minorii primesc pensie de urmaș, dacă aceasta este inferioară sumei de care minorii beneficiau din venitul părintelui lor.

In practica judiciară s-a consolidat opinia că unitățile sanitare au calitatea de parte civilă în procesul penal pentru despăgubirile ce li se cuvin ca urmare a cheltuielilor de spitalizare efectuate cu ocazia îngrijirilor medicale acordate persoanelor care beneficiază de gratuitatea asistenței medicale și a căror sănătate sau integritate corporală au fost vătămate prin infracțiune

In acest sens, are calitatea de parte civilă în procesul penal unitatea spitalicească unde victima a primit asistenta medicală, iar când unitatea sanitară nu are personalitate juridică, se constituie ca parte civilă în procesul penal direcția județeană de sănătate publică.

3.3. Momentul până la care se poate constitui partea civilă

Potrivit art. 20 alin. (1), constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești

Începerea cercetării judecătorești a fost ales ca ultim moment al constituirii părții civile, deoarece, pe de o parte, încă de la începutul judecății, inculpatul trebuie să cunoască și pretențiile celui vătămat prin infracțiune, pentru a-și organiza apărarea, atât pe latura penaiă, cât și pe latura civilă a cauzei, iar, pe de altă parte, instanța de judecată trebuie să cunoască acest aspect. în vederea administrării probelor și pe latura civilă a cauzei. în consecință, constituirea ca parte civilă nu se poate fece în fața Instanței de apel.

In ceea ce privește cuantumul pretențiilor civile ori modalitatea de reparație, conform art. 20 alin., până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate: îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă, mări sau micșora întinderea pretențiilor, solicita repararea prejudiciului materia prin plata unei despăgubiri bănești, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.

Termenul până la care se poate constitui partea civilă este instituit numai pentru persoanele fizice cu capacitatea de exercițiu deplină; în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se exercită din oficiu cu privire la despăgubirile civile cuvenite unor asemenea persoane

Constituirea de parte civilă poate fi făcută atât de către persoana vătămată ori succesorii acesteia, cât și de alte persoane, în condițiile legii. Astfel, apărătorul persoanei vătămate poate formula cereri în numele și în exercitarea drepturilor procesuale ale acesteia, conform art. 93. De asemenea, conform art. 19 alin. (3), când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror.

3.4. Drepturile și obligațiile părții civile

Partea civilă are, în cadrul procesului penal, o paletă largă de drepturi și obligații. Astfel, conform art. 85 alin. (1) raportat la art. 81, în cursul procesului penal, partea civilă are următoarele drepturi : dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale; dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluziidreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei; dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate; dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii; dreptul de a fi ascultată;dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; alte drepturi prevăzute de lege.

Cel mai important drept al părții civile constă în solicitarea despăgubirilor. Exercițiul acestui drept este însoțit de un evantai larg de drepturi procesuale, suplimentare celor prevăzute în art. 81, menite să conducă la susținerea acțiunii civile.

Indatoririle părții civile în procesul penal nu trebuie privite ca obligații impuse prin sancțiuni coercitive, ci ca necesități de conformare la normele de conduită procesuală după care aceasta își poate valorifica pretențiile civile

Intre asemenea îndatoriri se înscriu necesitatea de a se constitui ca parte până la începerea cercetării judecătorești, obligația de a respecta ordinea desfășurării anumitor activități procesuale (bunăoară, în cadrul dezbaterilor ce au loc în fața primei instanțe, partea civilă poate lua cuvântul numai după persoana vătămată). De asemenea, partea civilă trebuie să aprecieze cuantumul despăgubirilor pe care le pretinde și să indice probele pe care acestea se întemeiază art. 20 alin.

In aceeași categorie, a obligațiilor procesuale, se includ și îndatoririle impuse de adoptarea unei conduite procesuale care nu trebuie să fie abuzivă, în sensul exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale și procedurale art. 283 alin. (4) lit. n), ireverențioasă art. 283 alin. (4) lit. i)] ori derogatorie de la disciplina ședinței de judecată.

4. Partea responsabilă civilmente

4.1. Noțiune

Conform art 86 NCPP, persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara in întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzal prin iniracțiune și care este chemată să răspundă în proces ceste parte în procesul penal se numește partea responsabilă civilmente.

Potrivit actualei reglementări, mai cuprinzătoare și mai clară, societățile de asigurări vor avea calitatea de parte responsabilă civilmente, cu toate consecințele care decurg de aici.

Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 32/2000 privind obligativitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 24 din Codul de procedură penală, se stabilește că: în procesul penal, fondul de protecție a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente și poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate . Constituirea acestei calități procesuale are menirea de a proteja persoana care, datorită infracțiunii a suferit un prejudiciu material sau moral împotriva insolvabilități autorului prejudiciului. Prin această calitate procesuală s- a reglementat o răspundere complementară, indirectă și anume răspunderea civilă delictuală a unei alte personae, alta decât autorul infracțiunii pentru prejudiciile materiale sau daunele morale cauzate prin infracțiune.

Sunt persoane responsabile civilmente, în sensul dispozițiilor legal: menționate mai sus:

– cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție (art. 1.372 C. civ.); comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate (art. 1373 C. civ.); Pesoanele care îndeplinesc funcții de conducere, precum și orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menținerea în funcție a unui gestionar fără respectarea condițiilor legale de vârstă, studii și stagiu, precum și a dispozițiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art. 28 și art. 30 Legea nr. 22/1969);

– persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecă- torească, faptul câ au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta |din avutul public și că le-au dobândit în afara obligațiilor de serviciu ale stionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 I Legea nr. 22/1969); persoanele care au constituit o garanție pentru gestionar (art 10Legea nr. 22/1969).

Partea responsabilă civilmente, fiind subiect în latura civilă a procesului penal are sub aspectul răspunderii civile, aceeași poziție ca și inculpatul și, în consecință, toate actele procesuale și procedurale favorabile sau defavorabile inculpatului sunt opozabile, în aceeași măsura, și părții responsabile civilmente Este posibil însă ca partea responsabilă civilmente să-și valorifice numai ea anumite apărări în raport cu fapta cauzatoare de prejudicii săvârșită de inculpate..

4.4. Drepturile părții responsabile civilmente

Conform art 81 Cod de procedura penală în cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are următoarele drepturi:

Drepturile părții responsabile civilmente se exercită în limitele șt în scopul soluționării acțiunii civile. Prin trimiterea la art. 81, legiuitorul indică faptul că partea responsabilă civilmente are aceleași drepturi procesuale cu persoana vătămată, care este subiect procesual principat, și, implicit, cu partea civilă.

4. 5 Momentul până la care se poate constitui partea responsabilă cioilrnente în procesul penal

Dată fiind poziția sa procesuală, drepturile și obligațiile pe care le are în procesul penal, constituirea părții responsabile civilmente în procesul penal se poate realiza prin una din următoarele două modalități: 1) prin introducerea în proces de către organele judiciare penale și 2) prin intervenție, atunci când consideră necesar.

Constituirea părții responsabile civilmente prin introducerea în proces de către organele judiciare. Introducerea persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cerere sau din oficiu.

Introducerea persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cererea părții civile, deoarece este un drept al acesteia, nu al inculpatului.

In cazul în care acțiunea civilă este exercitată de procuror, în condițiile art. 19 alin. (3), acesta este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente, până la începerea cercetării judecătorești.

In literatura de specialitate s-a arătat că declarația de constituire de parte responsabilă civilmente în procesul penal poate îmbrăca forma scrisă ori pe cea orală, situație în care organul judiciar va consemna într-un act constituirea de parte responsabilă civilmente (organul de urmărire penală într-un proces-verbal, iar instanța de judecată într-o încheiere de ședință).

4.4. Drepturile și obligațiile părtii responsabile civilmente

Această calitate procesuală se bucură de drepturile, în ceea ce privește acțiunea civilă, pe care legea le prevede pentru inculpat. Se pot administra in acest sens probele utile apărării.

In acest sens, în art, 21 alin. (4) se arată că partea responsabilă civilmente are, în ceea ce privește acțiunea civilă are toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.

In aceste condiții, reținem posibilitatea exercitării de către partea responsabilă civilmente pe parcursul procesului penal a următoarelor drepturi:

a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio răspundere penala, consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosilt ca mijloace de probă împotriva sa;

a) dreptul de a fi informată cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și încadrarea juridică a acesteia;

b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

c)dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează, unul în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

d)dreptul de a propune administrarea de probe în latura civilă a cauzei sau în latura penală (în măsura în care soluționarea acesteia ar influența latura civilă), de a ridica excepții și de a pune concluzii;

e)dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii civile a cauzei sau a laturii penale (în măsura în care soluționarea acesteia ar influența latura civilă);

f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

h) alte drepturi prevăzute de lege.

Partea responsabilă civilmente are, de asemenea, dreptul de a încuviința recunoașterea de către inculpat, în tot sau în parte, a pretențiilor părții civile; dreptui de fi reprezentat; dreptul de a ataca hotărârile judecătorești pronunțate împotriva sa etc.

Deși partea responsabilă civilmente este subiect în latura civilă a procesului penal, se poate folosi în apărarea sa de tot materialul probator existent în cauză. Astfel, ea poate dovedi că fapta suspectului sau inculpatului a fost săvârșită în împrejurări care exclud răspunderea civilă. In ipoteza în care acțiunea civilă se exercită din oficiu, instanța are obligația de a cita și partea responsabilă civilmente, în vederea introducerii ei în process. Principala obligație pe care o are partea responsabilă civilmente este de a răspunde civil pentru sau alături de inculpat.

Alte obligații ale acestui subiect procesual, care pot fi menționate, sunt următoarele: suportarea procesului de tragere la răspundere civilă delictuală, suportarea unor măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, până la concurența valorii probabile a acestora, obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare în vederea audierii și de a nu părăsi, fără permisiune ori un motiv întemeiat atunci unde urmează să se desfășoare audierea, suportarea executării unui mandat de aducere, obligația de a păstra disciplina ședinței de judecată etc.

5. Succesorii, reprezentanții și substituiții procesuali

În anumite cauze penale, este posibil ca părțile să nu fie prezente în mod efectiv, drepturile și obligațiile lor fiind preluate de anumiți subiecți procesuali. În funcție de modul în care subiecții procesuali care înlocuiesc părțile intervin în procesul penal și în funcție de natura drepturilor și obligațiilor pe care le au, aceștia pot fi: succesori, reprezentanți sau substituiți procesuali.

5. 1. Succesorii

Succesorii sunt atât persoanele fizice, cât și cele juridice care, în condițiile legii, succed în drepturi sau obligații persoanelor fizice decedate sau persoanelor juridice reorganizate, desființate ori dizolvate. Așadar, prin succesori înțelegem moștenitorii persoanei fizice decedate, pe de o parte, și succesorii persoanei juridice reorganizate, desființate ori dizolvate, pe de altă parte.

Succesorii pot interveni numai în latura civilă a procesului penal, ei devenind părți prin succesiune. Succesiunea nu este posibilă în latura penală a cauzei, știut fiind că răspunderea penală este personală.

Latura civilă a cauzei penale, succesiunea este atât activă (translatie activa), cât și pasivă (translație pasiva). Astfel, vor lua locul părților decedate, reorganizate, desființate ori dizolvate și vor deveni părți, atât succesorii părții civile, cerând repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, cât și succesorii părții responsabile civilmente, decedată reorganizată, desființată ori dizolvată, acțiunea civilă exercitandu-se împotriva lor. în acest sens, practica judiciară a instanței supreme conține soluții prin care, în mod constant, in latura civilă au fost introduși succesorii părții civile precum și succesorii-inculpatului.

Succesiunea activă (translatie activa). conform art. 24 alin. (1), acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții civile, dacă moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării.

In acest caz, succesorii părții civile continuă exercitarea acțiunii civile declanșate (iure hereditatis), cu îndeplinirea urmâfoarefor condiții:

– persoana vătămată constituită parte civilă a decedat, s-a reorganizat, desființat sau dizolvat;

– moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării.

Succesiunea pasivă (translatie pasiva), în ceea ce privește posibilitatea exercitării acțiunii civile față de succesori, potrivit art. 24 alin. (2), în caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții responsabile civilmente, acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale dacă partea civilă indică moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoștință de împrejurarea respectivă.

În aceste circumstanțe în caz de deces al inculpatului-persoană fizică sau reorganizare, desființare ori dizolvare a inculpatului-persoană juridică, acțiunea penală se va stinge, iar acțiunea civilă, în măsura în care-a fost declanșată, nu va mai putea fi exercitată în fața organelor judiciare penale, neputând fi introduși în cauza penală succesorii inculpatului.

Succesorii sunt părți în procesul penal, și nu substituiți procesuali sau reprezentanți, deoarece ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci își valorifică drepturile lor, întrucât antecesorii, prin deces, desființare sau dizolvare, au încetat să mai fie subiecți de drept.

Din analiza dispozițiilor noului Cod civil se desprind concluzii interesante cu privire la exercitarea dreptului la despăgubire de către succesori.

Astfel, conform art. 1.391 alin. (1) C. civ., în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. De asemenea, conform alin. (2) al aceluiași articol, pot fi acordate despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului pentru durerea încercată prin moartea victimei. în această categorie sunt incluse și oricare alte persoane care pot dovedi existența unui asemenea prejudiciu. Față de acest drept de despăgubire pentru prejudicii nepatrimoniale, recunoscut prin art. 1.391 alin. (1) și (2) C. civ., s-a stabilit, prin art. 1.391 alin. (4) C. civ., că nu trece la moștenitori, decât în măsura în care acțiunea civilă a fost pusă în mișcare de persoana defunctă.

5.2. Reprezentanții

In anumite situații este posibil ca părțile sau subiecții procesuali să nu poată fi prezenți la desfășurarea procesului penal. Pentru luarea activității procesuale, în locul părților sau subiecților procesuali pasivi, în anumite condiții prevăzute de lege, pot să apară în scena sulul penal reprezentanții.

Prin reprezentanți se înțelege: persoane împuternicite să participe la îndeplinirea activităților penale în numele și în interesul unei părți sau unui subiect procesual din proces.

Reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în cadrul procesului penal acte procesuale în numele și în interesul unei sau al unui subiect procesual principal din proces, care nu dorește să participe la activitățile procesual penal.

In literatura de specialitate, reprezentarea a fost clasificată, în reprezentare convențională (sau voluntară) și reprezentare legală (sau obligatorie).

In procesul penal, reprezentarea convențională are un tratament diferențiat, în funcție atât de calitatea procesuală a părții sau a subiectului procesual principal reprezentat, cât și de faza procesului penal în care se realizează.

Reprezentant convențional este acea persoană care își desfășoară activitatea în baza unui mandat sau a unei procuri speciale. Reprezentarea convențională are loc în temeiul unui acord de voință, a unei convenții de mandat între parte sau subiectul procesual principal și persoana care o reprezintă în, proces.

Pentru ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, în cadrul procesului civil există posibilitatea reprezentării legale.

Problema reprezentării legale a suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal nu se pune, în principiu, deoarece persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, minori sub 14 ani, nu răspund penal și, în consecință, nu pot să apară ca subiecte în cadrul procesului penal.

Din analiza întregii economii a dispozițiilor legii penale și procesual penale, pot fi identificate însă situații când se poate vorbi de reprezentarea legală a suspectului sau inculpatului. Astfel, în art. 158 alin. (3) C. pen., se arată că, pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali.

Reprezentantul legal este acea persoană desemnată de lege să participe în proces în locul părții interesate, care nu are dreptul de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal. De exemplu, o persoană juridică nu poate sta în procesul penal în calitate de inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente decât prin intermediul reprezentantului ei legal. De asemenea, persoana lipsită de capacitate de exercițiu participă în proces atât în latura penală, cât și în latura civilă numai prin reprezentantul legal.

In cadrul procesului penal, reprezentarea are, în genere, o aplicațiune mai restrânsă decât în dreptul civil, ea fiind diferențiată în funcție de calitatea procesuală reprezentată.

Urmare a necesității impulsionării desfășurării operative a proceselor penale, în actuala reglementare instituția reprezentării a căpătat amplitudine, cazurile în care reprezentarea părților și a subiecților procesuali principali fiind mai numeroase.

6. Avocatul.

6.1. Notiune

Legiuitorului în comparație cu legea veche, exprima o nouă concepție cu privire la avocat si reprezentare, în sensul că aceste prevederi au fost scoase din titlul dedicat actelor procesuale și procedurale comune și au fost adăugate în Titlul III, în mod judicios și pentru o reglementare unitară, întrucât acest titlu reglementează situația juridică a tuturor participanților la procesul penal.

Conform art 88 NCPP avocatul asistă sau reprezintă, în procesul penal, părțile ori subiecții procesuali principali, în condițiile legii. Nu poate fi avocat al unei părți sau al unui subiect procesual principal:

a)soțul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul;

b)martorul citat în cauză;

c)cel care a participat în aceeași cauză în calitate de judecător sau de procuror;

d)o altă parte sau un alt subiect procesual.

Avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistența juridică a părților ori a subiecților procesuali principali.

Părțile sau subiecții procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistați sau reprezentați de același avocat.

Avocatul este prezentat ca un subiect procesual cu drepturi procesuale proprii. S-a renunțat la noțiunea de apărător, care prevedea că pot avea această calitate și alte categorii de persoane, în afara avocaților. Ca urmare, în prezent, asistența juridică și reprezentarea sunt proprii avocatului.

Desemnarea ca avocat din oficiu dă naștere unor obligații profesionale a căror îndeplinire este legată în mod direct de asigurarea exercitării dreptului la apărare, în aceeași măsură în care avocatul ar fi ales. Elementul de noutate constă în sublinierea justificată a existenței acestei obligații față de oricare dintre subiecții procesuali principali sau față de părțile din proces, ceea ce garantează o protecție egală adusă dreptului la apărare.

Era poate necesară și consacrarea legislativă a situației imposibilității asistării juridice, de către același avocat, a unor părți sau subiecți procesuali principali cu interese contrare, dat fiind că în practica judiciară se conturase și ideea potrivit căreia, dacă avocatul era ales, opțiunea părților sau a subiecților procesuali acoperea această incompatibilitate.

Este însă vorba de obligația cu valoare de principiu, de a se asigura o apărare reali, efectivă și univocă, obligație care nu e compatibilă cu existența unor interese contrare.

6. 2. Asistența juridică

6.2. 1. Asistența juridică a suspectului sau a inculpatului

Conform art 39 NCPP Suspectul sau inculpatul are dreptul sa fie reprezentat de unul ori de ai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate i aducă la cunoștință acest drept. Asistența juridică este asigurată atunci când cel puțin unul dintre avocați este prezent.

Persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurândi-se confidențialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază și securitate, fără ă fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele bținute cu încălcarea prezentului alineat se exclud.

Este detaliat conținutul asigurării confidențialității comunicărilor dintre avocat șt persoana reținută sau arestată, cu prevederea expresă că aceste comunicări nu pot fi interceptate și că probele obținute în acest fel nu pot fi folosite în procese Apreciem că aceste interdicții sunt valabile și în cazul comunicării dintre avocat și oricare dintre părțile sau subiecții procesuali principali pe care îi apără, indiferent că sunt sau nu reținuți sau arestați.

Această confidențialitate între avocat și persoana pe care o apără- desigur, în legătură cu obiectul cauzei penale în care își desfășoară activitatea are un caracter absolut, pentru că face parte integrantă din conținutul garantării dreptului la apărare.

Conform art art. 90. Asistența juridică a suspectului sau inculpatului este obligatorie atunci cand

a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege;

b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea

c) în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

Legiuitorul a menținut limita de pedeapsă, de 5 ani, din veche reglementare, ceea ce duce Ia restrângerea cazurilor în care asistența juridică este obligatorie, față de limitele de pedeapsă existente în Partea specială a actualului Cod penal. Dată fiind importanța deosebită a garantării și asigurării exercitării depline a dreptului la apărare, se impune ca organul judiciar să examineze cu mai multă exigență, de fiecare dată, capacitatea suspectului sau a inculpatului de a înțelege acuzarea ce i se aduce și de a-și face singur apărarea, pentru ca garantarea dreptului la apărare să fie întotdeauna asigurată. Simpla numire a unui avocat din oficiu nu este suficientă în acest sens.

Conform art 91 NCPP pe tot în tot cursul procesului penal, când asistența juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipsește nejustificat nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deși a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil și înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, fâcându-se mențiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în încheierea de ședință, în cursul judecății, când asistența juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipsește nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deși a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanța ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.

Avocatul din oficiu desemnai este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă și efectivă în cauză.

6.3. Drepturile si obligatiile avocatului

Codul de procedură penală anterior: „Art. 172. Drepturile apărătorului.

In cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula cereri și depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului incunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace încheindu-se în acest sens un proces verbal. Asistența juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezența apăiătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului. (3) In cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face mențiune despre aceasta, iar actul este semnat și de apărător. (4) Persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurăndu-i-se confidențialitatea convorbirilor. (6) Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit, art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate: în situațiile prevăzute în alin (2) si (4), procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore. In cursul judecății, apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar în cazul cănii inculpatul este arestai. să ia contact cu acesta ".

6. 4. Reprezentarea

În care prezența acestora este obligatorie sau este apreciată ca fiind necesară de procuror, judecător sau instanța de judecată, după caz.

Din întregul context al reglementărilor cuprinse în noul Cod se desprinde regula potrivit căreia oricare dintre părți sau subiecții procesuali principali pot fi reprezentați de avocat, putându-se formula chiar și cerere de judecare în lipsă a se vedea art. 364 alin. (3), art. 365 alin. (1) sau art. 366 alin. (1) excepția constituind-o situația în care organul judiciar apreciază ca necesară prezența și când o poate asigura prin emiterea unui mandat de aducere.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, MONOGRAFII, CURSURI UNIVERSITARE ȘI ALTE LUCRĂRI DE SPECIALITATE

CRIȘU Anastasiu, Drept procesual penal, Ediția 4, Editura Hamangiu, București, 2013;

DONGOROZ Vintila, BULAI Constantin, ILIESCU Nicoleta, Explicatii teoretice ale codului de procedura penala roman. Partea generala, vol. I, vol.VI, Editura All Beck, 2003;

MATEUȚ Gheorghiță, Procedura penală – Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2007;

MITRACHE Constantin, Drept penal român. Partea generală, Editura Casa de Editură și Presă ”Șansa” – S.R.L., București, 1995;

NEAGU Ion, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București, 2002;

POIANĂ Ion, PĂCURARIU Ioana, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011;

TANOVICEANU Ioan, Tratat de drept și procedură penală, Tipografia „Curierul Judiciar”, București, 1924;

THEODORU Grigore, Tratat de Drept procesual penal, vol. I, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2008;

UDROIU Mihail, Procedura penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București, 2014;

UDROIU Mihail, Procedura penală – Partea generală; Partea specială, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2011;

VASILIU Alexandru, Curs de Drept Procesual Penal – Partea Specială, Editura Omnia, Brașov, 2012.

VOLONCIU Nicolae, ȚUCULEANU Alexandru, UZLĂU Andreea Simona (ș.a.), Codul de procedură penală comentat, Partea Specială, Titlul al II lea, Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal, Editura Hamangiu, București, 2014;

ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

CIUNCAN Dorin, Desfășurarea urmăririi penale în Noul Cod de Procedură Penală, articol în „Cronică de documentare juridică”, 6 mai 2011;

CRIȘU Anastasiu, Actele încheiate de unele organe de constatare, în „R.D.P.” nr. 4/1996;

GORGĂNEANU Ion, Considerații privind actele premergătoare efectuate de organele de urmărire penală, în „R.R.D.” nr. 1/1979;

LUPAȘCU Radu, O problemă privind competența materială a procurorului în supravegherea activității de cercetare penală, în „Dreptul” nr. 3/1995;

RĂMUREANU Virgil, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură penală, în „R.R.D.” nr. 3/1969.

REVISTA CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII, „Justiția în actualitate”, nr. 1 ianuarie – iunie 2014, CSM.

ACTE NORMATIVE

Constituția din 31/10/2003 (republicată în M. Of., Partea I nr. 767 din 31.10.2003, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în M. Of., Partea I, nr. 758 din 29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare).

Noul Cod de Procedură Penală al Romaniei -Legea nr. 135/2010 (publicată în M. Of., Partea I nr. 486 din 15.07.2010, Editura Hamangiu, București, 2010);

Vechiul Cod de procedură penală al României (republicat în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT în baza actelor normative modificatoare, publicate în M. Of., Partea I, până la 25.03.2008, text în vigoare începând cu data de 28.03.2008);

Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator ( publicată în M. Of. nr. 441 din 22.05.2006);

Legea nr.304 din 2004 privind organizarea judiciară (publicată în M. Of. nr.827 din 13.09.2005);

Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (publicată în M. Of., Partea I nr. 219 din 18.05.2000);

Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române (publicată în M. Of. nr.305/09.05.2002);

Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare (publicată în M.Of. nr. 869/23.09.2004);

Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea SRI (publicată în M. Of. nr. 33 din 3.03.1992);

Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări de lege (publicată în M. Of. nr. 1214 din 17.12.2004);

Legea 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) (publicată în M. Of. nr. 1089 din 23.11.2004;

SURSE INTERNET

http://www.just.ro (site –ul Ministerului Justiției);

http://www.csm1909.ro (site –ul Consiliului Superior al Magistraturii);

http://www.scj.ro (site- ul Înaltei Curți de Casație și Justiție a României);

http://www.mpublic.ro (site –ul Ministerului public);

http://www.diicot.ro (site-ul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism);

http://www.juridice.ro;

http://legeaz.net.