Notiuni Generale Privind Institutia Casatoriei In Dreptul Roman

INTRODUCERE

Lucrarea pe care v-o supun atenției, prezintă o deosebită importanță întrucât tratează instituția umană primordială și fundamentală, căsătoria. În plus, pe lângă caracterul juridic pe care îl îndeplinește, această lucrare are și un caracter istoric întrucât normele juridice tratate sunt acelea care guvernau căsătoria în Imperiul Roman, stat care a lasat posterității o valoare incontestabilă, și anume, dreptul roman.

Pe de altă parte, acest subiect este și va fi important întotdeauna deoarece căsătoria reprezintă izvorul principal al familiei, celula de bază a societății. În acest sens, oamenii trebuie să conștientizeze importanța deosebită a acestei instituții care presupune existența unei legături între legalitate și moralitate în scopul întemeierii unor familii trainice.

Deși societatea romană și-a încetat existența cu mult timp în urmă, dreptul roman este cât se poate de actual. Acest fapt este evidențiat și în cadrul lucrării de față, constituind, totodată, obiectivul general al acesteia. Am precizat la început că lucrarea prezintă normele juridice care guvernau căsătoria romană, însă aceasta nu se limitează doar la atât, ci aduce un plus de noutate în ceea ce privește conținutul său. Astfel, printr-o expunere comparativă a normelor juridice de drept roman cu cele reglementate de vechiul drept românesc, de dreptul modern și, nu în ultimul rând, de dreptul contemporan, privitoare la instituția căsătoriei, se pot identifica elementele comune ale celor două legislații, ilustrându-se astfel actualitatea dreptului roman.

Referitor la structura sa, lucrarea cuprinde șapte capitole cu diferite secțiuni, finalizându-se cu o serie de concluzii.

Primul capitol prezintă noțiuni generale privind instituția căsătoriei în dreptul roman și cuprinde două secțiuni. Prima secțiune înfățișează mentalitatea romanilor cu privire la căsătorie și modul în care ei defineau această instituție, semnficative în acest sens fiind definițiile date de Iustinian și Modestin. În cea

INTRODUCERE

de-a doua secțiune este tratată ideea de putere părintească (patria potestas) ca izvor al căsătoriei și modul în care aceasta era exercitată de către șeful familiei.

În cel de-al doilea capitol este prezentată logodna, care la romani presupunea anumite formalități. De asemenea, se arată condițiile de valabilitate ale acesteia, precum și efectele generate de încheiere.

Capitolul al treilea cuprinde formele prin care se putea încheia o căsătorie la romani. Prima formă era matrimonium cum manu care presupunea ruperea legăturii agnatice a femeii cu vechea sa familie și căderea sub puterea șefului familiei în care intrase. Se putea încheia prin trei modalități pe care aici doar le voi enumera: confarreatio, coëmptio și usus. A doua formă era matrimonium sine manu pentru a cărei valabilitate se cereau îndeplinite două condiții: affectio maritalis (consimțământul reciproc a două ființe care doresc să trăiască împreună ca soț și soție) și honor matrimonii (conviețuirea materială ca atare). Această formă de căsătorie se deosebea de cealaltă prin faptul că femeia trecea sub puterea lui pater familias al bărbatului sau, în cazul în care bărbatul era sui iuris, sub puterea lui, numai din punct de vedere religios. Pe finalul capitolului este prezentat ceremonialul căsătoriei (festivitas nuptiarum) la romani.

Capitolul al patrulea prezintă condițiile de fond ce trebuiau îndeplinite pentru a încheia o căsătorie. În prima secțiune este tratată deosebirea de sex care la romani era condiția primordială, neconcepându-se un matrimonium între persoane de același sex. Tot aici mai sunt cuprinse alte trei secțiuni care arată celelalte condiții necesare la încheierea unei căsătorii, și anume, conubium consimțământul și vârsta matrimonială.

Efectele căsătoriei romane sunt analizate în capitolul al cincilea care cuprinde două secțiuni. Prima secțiune tratează efectele patrimoniale, iar cea de-a doua secțiune, efectele nepatrimoniale. În privința efectelor patrimoniale, de precizat este faptul că acestea depindeau de forma de matrimonium.

INTRODUCERE

La matrimonium cum manu tot ceea ce dobândea femeia intra în patrimoniul familiei, care era proprietatea lui pater familias, respectiv a soțului, iar la matrimonium sine manu se aplica regimul separației de bunuri, soții fiind independenți din punct de vedere patrimonial. Efectele nepatrimoniale puteau fi generale, dar și specifice fiecărei forme de căsătorie, la fel ca și în cazul celor patrimoniale.

Capitolul al șaselea, cu titlul ,,Desfacerea căsătoriei”, cuprinde două secțiuni, în prima prezentându-se modalitățile de desfacere a unui matrimonium, cea de-a doua secțiune analizând efectele produse în urma desfacerii.

Căsătoria putea să înceteze în mod independent de voința unuia dintre soți, prin moartea unuia dintre aceștia sau, în cazul pierderii lui ius conubii, ca urmare a unei capitis deminutio. În cazul desfacerii voluntare, căsătoria înceta prin divorț sau repudiu. În dreptul lui Iustinian existau trei categorii de repudiu: divortium ex iusta causa, divortium ex bona gratia și divortium sine iusta causa care sunt analizate detaliat în acest capitol.

Ultimul capitol al acestei lucrări prezintă o importanță deosebită prin prisma faptului că în cuprinsul său se regăsește expunerea comparativă despre care am menționat la început. În această expunere se identifică normele de drept roman referitoare la căsătorie, pe care dreptul românesc le-a receptat de-a lungul vremii. Din rațiuni practice, capitolul este împărțit în două secțiuni, prima secțiune cuprinzând normele privitoare la condițiile de fond ale căsătoriei, iar cea de-a doua normele privitoare la efectele încheierii și desfacerii căsătoriei.

Lucrarea se încheie cu scurte concluzii în care am inclus și o propunere de lege ferenda.

CAPITOLUL 1

Noțiuni generale privind instituția căsătoriei în dreptul roman

Conceptul de căsătorie

Juriștii vechii Rome defineau căsătoria ca pe o uniune a soților cu scopul de a procrea (liberorum quaerendum causa), iar jurisconsulții clasici vedeau în căsătorie o uniune pe viață.

Căsătoria în viața romanilor îndeplinea un rol deosebit ea fiind, după cum reiese și din definiția dată de Modestin, o uniune dintre bărbat și femeie și o comuniune în toate aspectele vieții, în conformitate cu normele dreptului divin și ale celui uman (Nuptiae sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae divini et humani iuris comunicatio).

Humani iuris comunicatio se referă la faptul că între soți se stabilea o comunitate desăvârșită în ce privește bunurile materiale.

Comunicatio divini însemna împărtășirea femeii din dreptul divin al bărbatului, la cultul strămoșilor săi. Alături de soțul său, femeia îndeplinea ceremoniile cultului participând la toate riturile și formulele necesare pentru îndeplinirea obligațiilor față de religia casnică și cultul strămoșilor.

Iustinian dă o definiție a căsătoriei, apropiată de cea a lui Modestin dar în care nu se mai vorbește de elemenul divin și religios al căsătoriei. Potrivit acestei definiții, căsătoria este unirea bărbatului cu femeia constând într-o comunitate de viață de nedespărțit (Viri et mulieris coniunctio, individuam consuetudinem vitae continens).

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI ÎN DREPTUL ROMAN

În dreptul roman soțul purta denumirea de ,,vir” iar soția de ,,uxor”.

În pofida faptului că în viața romanilor căsătoria avea un rol deosebit, întemeirea unei familii constituind un eveniment de o mare importanță, în afară de câteva fragmente din operele lui Gaius și Ulpian, nu există pâna astăzi alte detalii cu privire la aspectul juridic al acestei instituții.

Patria potestas ca izvor al căsătoriei

Instituția familiei din zilele noastre constituie rezultatul unui proces istoric, al unui progres continuu care a avut loc în decursul istoriei în ceea ce privește organizarea societății. Pe parcursul însuși al societății romane, de la lipsa oricăror legături de familie s-a ajuns la familia matriarhală (bazată pe rudenia în linie feminină), apoi la cea patriarhală, caracteristică civilizațiilor antice, bazată pe autoritatea tatălui și, în cele din urmă, la o familie care o anticipa pe cea modernă. Datorită duratei întinse a societății romane, familia a trecut prin toate aceste faze de evoluție.

Familia romană a fost în mod caracteristic o familie patriarhală, tipică în toate caracteristicile ei: autoritatea absolută a părintelui, dependența de acesta a soției și a copiilor, rudenia stabilită numai în linie paternă, supunerea întregii familii șefului de familie ș.a. Șeful de familie purta denumirea de pater familias și își exercita autoritatea sa față de ceilalți membri ai familiei în virtutea unui drept numit patria potestas.

Patria potestas (puterea părintească) este puterea pe care capul familiei o are asupra descendenților săi. În epoca veche această putere era nelimitată; pater

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI ÎN DREPTUL ROMAN

familias putea să-i pedepsească, putea să-i vândă, să-i alunge din casa familiei, să-i abandoneze ca pe niște lucruri nefolositoare, să-i căsătorească fără a-i întreba și chiar să-i omoare, după ce în prealabil se consultase cu rudele mai apropiate al căror aviz însă nu i se impunea ca obligatoriu.

Această putere a lui pater familias se exercita nu numai asupra persoanelor ci și asupra bunurilor lor, asupra zestrei soției, asupra patrimoniului familial. Descendenții nu aveau un patrimoniu al lor, ei nu puteau dobândi nimic pentru ei și nici să facă situația lui pater familias mai rea, ci numai să i-o îmbunătățească; puteau deci să-l pună în poziția de creditor și nu de debitor. Situația lor nu se deosebea în acest punct de aceea a sclavilor. Existența unei asemenea riguroase puteri părintești se explică, așa cum am văzut, prin condițiile vieții materiale din Roma veche.

Patria potestas are un caracter exclusiv, ce rezultă din faptul că aceasta putea fi exercitată numai de către pater familias, un caracter perpetuu care constă în faptul că aceasta se menținea, în principiu, pe durata vieții lui pater familias indiferent de vârsta descendenților și indiferent de poziția lor ocupată în stat (senatori, consuli, pretori etc.) și un caracter absolut care presupunea existența în favoarea lui pater familias a unor drepturi nelimitate asupra persoanei descendenților alieni iuris și asupra bunurilor dobândite de aceștia.

În timpul împăratului Octavian, în scopul întăririi armatei, s-a creat peculium castrense, constituit din toate bunurile dobândite de fiii de familie în cadrul serviciului militar. Tot din peculium castrense făceau parte și bunurile primite moștenire de la soție de către un veteran.

Pater familias avea putere și în ceea ce privește căsătoria, astfel copiii nu puteau să se căsătorească fără consimțământul tatălui iar când îl obțineau,

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI ÎN DREPTUL ROMAN

continuau să rămână sub autoritatea lui pater familias împreună cu soțiile lor până la moartea lui. Fiii nu puteau deci să-și exercite dreptul derivat din autoritatea lui pater familias atâta timp cât și tatăl lor mai trăia, acesta exercitându-și dreptul de pater familias chiar și asupra copiilor fiilor săi, deci asupra nepoților săi.

Această procedură corespunde epocii vechi a dreptului roman când pater familias dispunea de persoane ca de niște sclavi, iar mai târziu odată cu limitările suferite de puterea capului de familie și decăderea formalismului dreptului roman, consimțământul lui pater familias cedează pasul voinței părților interesate.

Lex Iulia de adulteriis (anul 18 î.Hr.) îngăduia tatălui să-și ucidă fiica surprinsă în adulter în casa lui sau a soțului ei, dar risca acuzația de omucidere dacă nu omora în aceeași împrejurare și complicele fiicei adultere, pentru a garanta justețea acțiunii sale.

Iată deci, cum dreptul roman conferea șefilor de familie prerogative și în privința căsătoriei copiilor lor precum și în multe alte privințe și toate acestea în virtutea patriei potestas pe care și Gaius o evidențiază în ,,Institutiones”: „Sub potestas a noastră se află copiii noștri pe care i-am procreat într-o căsătorie legitimă. Acest drept este specific cetățenilor romani, căci aproape nu există alți oameni care să aibă asupra fiilor lor o astfel de potestas cum avem noi; și acest lucru l-a reîntărit, prin edictul pe care l-a dat, divinul Hadrian, în legătură cu cei care solicitau de la el cetățenia romană pentru ei și pentru copiii lor”.

În concluzie, la începuturile dreptului roman, tatăl, care este în același timp și pater familias, are puterea cea mai completă pe care a cunoscut-o istoria.

CAPITOLUL 2

Logodna (Sponsalia)

Înainte de încheierea căsătoriei, la romani s-a păstrat obiceiul care-l întâlnim și astăzi la multe popoare, să aibă loc o promisiune de căsătorie, o logodnă, numită sponsalia. Această denumire este legată de verbul spondeo (promiți) pe care viitorii soți îl întrebuințau cu ocazia logodnei.

Așadar sponsalia era o învoială prin care viitorii soți, ori personal ori prin intermediul părinților, se obligau ca mai târziu să se căsătorească.

Logodnicii se numesc sponsi, consponsi; logodnica se mai numește pacta, sperata, destinata.

În cazul în care viitorii soți erau sui iuris atunci puteau să încheie ei înșiși logodna, în fața unor persoane cu autoritate în stat ca jurisconsultul sau pretorul. Dacă ei erau alieni iuris atunci logodna se încheia de pater familias.

Pentru ca să se poată încheia o logodnă valabilă, se cereau a fi îndeplinite următoarele condiții:

Logodnicii să aibă fiecare cel puțin vârsta de șapte ani;

Să poată încheia cel puțin în viitor o căsătorie valabilă;

Consimțământul logodnicilor, fie personal, fie prin reprezentanți. La început se cerea un consimțământ formal prin sponsio, mai pe urmă este suficient și un consimțământ neformal;

Consimțământul părinților logodnicilor și eventual consimțământul tutorilor logodnicilor în cazurile prevăzute de lege.

Cu ocazia logodnei, femeia primea de la bărbat un inel (anulus) asemănător verighetei din zilele noastre. Inelul putea să fie și din alt metal dar obligatoriu să fie încrustat cu aur. Inelul se punea pe degetul vecin cu degetul

LOGODNA (SPONSALIA)

mic de la mâna stângă. Motivul alegerii degetului respectiv a fost explicat de către A. Gellius care afirma că de la degetul acela pornește un nerv foarte fin care merge la inimă. Inelul de logodnă este simbolul afecțiunii sincere în vederea încheierii căsătoriei. Se pare că acest obicei a fost luat de romani de la egipteni.

Cu ocazia logodnei, se fixa și ziua fastă (dies fastus) pentru celebrarea căsătoriei, dat fiind faptul că la romani, în zilele considerate nefaste nu se puteau încheia căsătorii. Zilele nefaste erau:

zilele de 1, 13 și 15 ale fiecărei luni;

data de 5 ale lunilor cu mai puțin de 31 de zile;

data de 7 în lunile cu 31 de zile;

zilele din luna Mai când se celebrau Lemuriile (Lemuria), sărbători dedicate spiritelor malefice ale morții.

În conformitate cu vechiul calendar roman, zilele anului se împart în două mari categorii: zilele fasti (etimologic fastus înseamnă perioada în care se poate vorbi) și zilele nefasti. Zilele fasti erau rezervate rezolvării problemelor publice cum ar fi, de pildă, zilele în care poate să aibă loc judecata. În zilele nefasti era interzis cu desăvârșire să își găsească rezolvarea orice probleme publice sau juridice. Mai existau zile funeste rezervate cultului morților în care era interzisă orice activitate. S-a ajuns ca în perioada Republicii să existe 109 zile nefaste și 235 de zile faste din care 192 de zile comițiale. În perioada Imperiului, numărul zilelor nefaste crește vertiginos ajungându-se ca în secolul II d.Hr., o zi din două să fie considerată sărbătoare.

În perioada veche și cea clasică, nerespectarea logodnei nu da naștere la nici o acțiune. Tinerii și cei care au participat direct la logodnă nu puteau fi obligați să-și îndeplinească promisiunile făcute. Logodna putea fi desființată

LOGODNA (SPONSALIA)

după voie, fără consecințe juridice. Abia din epoca imperială logodna a devenit un raport juridic veritabil iar consecințele încălcării ei sunt sancționate.

Deși era o convenție, totuși nu putea fi întărită ca orice convenție prin stipulatio poenae, ci numai prin arvună (arrha), care se numește arrha sponsalicia. În caz de logodnă cu arrha sponsalicia, logodnicul care nu se ținea de făgăduială, trebuia la început, conform regulilor generale, să înapoieze celuilalt arvuna îndoită; de la Honoriu și Theodosiu trebuia să înapoieze quadruplum, iar de la Leon și Anthemius numai duplum, ca și mai înainte.

Și pe atunci se obișnuia ca logodnicii să-și facă cadouri de logodnă (sponsalicia largitas, sponsalicia donatio). Acestea au fost supuse la început regulilor de la donații. De la Constantin ele sunt privite, ca făcute sub condiția de a se încheia căsătoria (si nuptiae fuerint secutae). De aceea dacă nu se făcea căsătoria (causa future et honesta nu se înfăptuia), ele trebuiau înapoiate. De precizat este faptul că numai partea care nu se făcea vinovată de neîncheierea căsătoriei era îndreptățită să le ceară înapoi. Dacă unul dintre logodnici deceda, neexistând astfel un vinovat de neîncheierea căsătoriei, darurile trebuiau înapoiate de către ambele părți. În cazul în care logodnicii se sărutaseră (interveniente osculo), logodnica ori moștenitorii săi dădeau înapoi numai jumătate din daruri, pe când logodnicul ori moștenitorii săi dădeau înapoi tot.

În caz de infidelitate a femeii, logodnicul avea dreptul la acțiunea de adulter. Deși logodna nu obliga părțile să se căsătorească, injuriile pe care un terț le aducea la adresa logodnicei, dădea dreptul logodnicului să introducă împotriva terțului acțiunea de injurii.

Odată încheiată logodna, părțile nu se mai puteau logodi cu alte persoane și nici nu se puteau căsători decât dacă rupeau logodna anterioară.

CAPITOLUL 3

Formele căsătoriei

Generalități

La romani căsătoria era de două feluri: căsătorie conformă cu ius civile și căsătorie conformă cu ius gentium. Căsătoria conformă cu ius civile se numește iustae nuptiae, iustum matrimonium iar căsătoria conformă cu ius gentium se numește de romaniști promatrimonium.

De-a lungul vremii au existat în dreptul roman mai multe forme de căsătorie, însă nu au ajuns toate până la sfârșitul Imperiului roman. Unele au evoluat și au parcurs întreaga perioadă a dreptului roman, altele au dispărut în raport de noile cerințe ale vremurilor.

La origine, căsătoria a fost actul juridic prin care femeia trecea sub puterea bărbatului. Întrucât puterea bărbatului asupra femeii măritate era desemnată prin cuvântul manus, această formă a căsătoriei romane se numește căsătorie cu manus (matrimonium cum manu). Însă, către șfârșitul republicii, sub influența moravurilor din Orient, multe femei au început să trăiască în uniuni de fapt, pentru a nu trece sub puterea bărbatului. De aceea, romanii au fost nevoiți să admită o nouă formă de căsătorie, în cazul căreia femeia nu trecea sub puterea bărbatului, ci rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine, sau, dacă acesta decedase, conviețuia cu soțul ca persoană sui iuris. Această nouă formă este denumită căsătorie fără manus (matrimonium sine manu).

Formele căsătoriei la romani erau așadar, căsătoria cu manus (matrimonium cum manu) practicată cu precădere în epoca veche și caracterizată prin exercitarea puterii soțului (dacă este sui iuris) sau a lui pater familias al soțului (dacă soțul este alieni iuris) asupra femeii măritate prin constituirea lui

FORMELE CĂSĂTORIEI

manus maritalis și căsătoria fără manus (matrimonium sine manu) apărută spre șfârșitul Republicii și generalizată în dreptul clasic, în care femeia nu se mai află sub puterea soțului, respectiv a lui pater familias al soțului. Ambele forme aveau aceeași valoare juridică, deosebirile privind modalitatea de realizare și unele efecte.

Theodor Mommsen, vorbind despre originea primitivă a Romei spune, că:

,,Șef al familiei putea fi numai bărbatul… dar întotdeauna și necesar femeia aparținea casei, iar nu comunității, și chiar în casă femeia este necesar supusă, fiica tatălui, soția bărbatului… Până în vremea științei juridice dezvoltate s-a păstrat principiul, că femeia, care nu este supusă puterii bărbatului, nu-i soție, ci e privită numai ca atare (uxor tantummodo habetur)”. Fiindcă soția, la început, e subordonată întotdeauna și necesar bărbatului, atunci, părerea lui Mommsen este că la început toate căsătoriile se făceau cu manus.

În contra acestei păreri profesorul George Danielopol argumentează astfel: ,,Desigur autoritatea D-lui Mommsen este mare. Oricât de mare însă ar fi, ea nu poate a ne face să-l credem pe cuvânt în contra aserțiunilor a autori vechi romani. Ceea ce ne face încă să ne îndoim de exactitatea aserțiunilor D-lui Theodor Mommsen asupra acestor puncte este fantasia cu care el tratează chestiunile instituțiunilor juridice la primii romani, patria potestas, manus, confarreatio, condițiunea femeii, mancipium, asupra cărora ideile sale sunt cu totul fantastice, deosebite de tot ce știm din texte și neîntemeiate pentru timpurile primitive, despre care se ocupă autorul german, pe nici o probă, care să ne facă să credem, că la început lucrurile se petreceau, cum le descrie el și altfel de cât se petreceau mai târziu, în timpul de exemplu al Legii celor 12 table, pentru care avem date precise, contrarii aserțiunilor fantastice ale marelui istoric

FORMELE CĂSĂTORIEI

german. Așa, este eronat a susține că femeia e subordonată bărbatului. Aceasta n-avea loc decât, când femeia cădea in manu mariti, ceea ce n-avea loc întotdeauna, deși poate la început erau mare parte din nupții însoțite de ceremonia religioasă a confareației, din care rezulta manus”. Ilustrul romanist român Ștefan G. Longinescu a observat însă că profesorul George Danielopol, în cele din urmă, recunoaște chiar în aceeași lucrare, justețea opiniei lui Theodor Mommsen: ,,cred chiar, că la început toate nupțiile erau confareate”. Fiindcă la început toate nupțiile erau confareate și fiindcă din confarreatio izvorăște manus, urmează că Danielopol este de părere, că la început toate căsătoriile se făceau cu manus, adică este întocmai de părerea lui Mommsen, pe care-l combătea!

Dacă în epoca veche femeia era supusă autorității maritale care mergea până la dreptul de viață și de moarte asupra ei nici mai târziu în căsătoria sine manu n-a avut o poziție juridică egală cu a bărbatului cum idealist a definit jurisconsultul Modestin căsătoria ca fiind „uniunea bărbatului cu femeia, o comunitate pentru întreaga viață, împărtășirea dreptului divin și uman”.

În epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus. La sfârșitul republicii, în condițiile dezvoltării economiei de schimb, structurile sociale, inclusiv familia romană, și-au transformat fizionomia. Astfel, căsătoria cu manus, apărută în condițiile Romei primitive, a căzut treptat în desuetudine, locul său fiind luat de căsătoria fără manus (sine manu).

Căsătoria cum manu și căsătoria sine manu erau la fel de vechi, Legea celor douăsprezece table le menționează pe amândouă în același timp. În LXIIT căsătoria era considerată un simplu contract civil între particulari, fără să existe necesitatea unei ceremonii sau intervenția vreunui organ al statului. Totuși, la

FORMELE CĂSĂTORIEI

început, probabil că multe căsătorii se încheiau prin anumite solemnități. Aceste solemnități precedau căsătoria și se realizau pentru ca soția să intre în puterea soțului (manus).

Căsătoria cu manus (matrimonium cum manu)

Este cea mai veche formă de căsătorie, femeia astfel căsătorită rupea orice legătură agnatică cu vechea sa familie și cădea sub puterea soțului, dacă acesta era un pater familias sau, dacă era o persoană alieni iuris, sub puterea șefului de familie căreia îi aparținea soțul. Căsătoria însemna pentru tânăra fată schimbarea religiei, practicarea altor rituri, o ceremonie sfântă.

Această formă de căsătorie, singura compatibilă cu puterea nelimitată pe care ordinea juridică o acorda lui pater familias, îi asigura o deplină autoritate asupra soției. Femeia intra astfel într-o adevarată supunere față de capul familiei, având poziția juridca a unei fiice (loco filiae) sau a unei nepoate (loco neptis), după cum pater familias era soțul, respectiv socrul. Atât de strâns era legată ideea de putere (manus) de instituția căsătoriei, încât dobândirea unei astfel de puteri însemna, implicit, încheierea căsătoriei.

Această căsătorie se putea încheia prin una din următoarele trei modalități: confarreatio, coëmptio și usus.

Confarreatio rezervată exclusiv patricienilor consta într-o ceremonie religioasă la care se pronunțau cuvinte sacramentale în fața martorilor și a preoților, avea loc înaintea altarului familial, animalul de sacrificiu era stropit cu o fiertură de făină (far), iar tinerii miri împărțeau între ei o plăcintă din aceeași făină (libum farreum), de aici numele de confarreatio.

FORMELE CĂSĂTORIEI

În cadrul ceremoniei se oferea lui Jupiter în prezența lui pontifex maximus (șeful religiei), a flaminului lui Jupiter (preotului), a zece martori și a viitorilor soți, pâinea făcută din grâu special. Viitoarea soție purta pe cap un voal de culoare roșie, roșul fiind consacrat lui Mars (zeul războiului și al agriculturii). Flaminii mai mari ai lui Jupiter, Marte și Qurinis (o divinitate italică) precum și rex sacrorum, nu puteau fi recrutați decât dintre cei născuți în familii contractate farreo. Ceremonia se desfășura în casa bărbatului și simboliza asocierea femeii la cultul acestuia.

Coëmptio consta într-o vânzare fictivă (imaginaria venditio) a femeii către viitorul soț, fiind o aplicație a lui mancipatio, un mod de dobândire a dreptului de proprietate specific cetățenilor romani.

Potrivit LXIIT, a fost creată ca și usus pentru plebei, deoarece acestora nu le era accesibilă confarreatio din cauza caracterului ei religios. Formula solemnă rostită cu ocazia acestui act a fost modificată, nefiind vorba de transmiterea proprietății unui lucru, ci crearea unei puteri.

Gaius, în ,,Institutiones” arată că „femeile vin în manus cu procedura mancipațiunii, înaintea a nu mai puțin de cinci martori, cetățeni romani puberi și a unuia care ține în mână o balanță; femeia cumpără cu o mică monedă pe acela în a cărui manus intră și acela o cumpără pe femeie”.

Ceremonialul și formele coempției nu se cunosc, dar trebuie să fi fost diferite decât la mancipațiune, iar ceremonia vânzării imaginare se face numai în cazul căsătoriei între plebei, căci lor li se aplică mai ales rigorile LXIIT precum și cazul căsătoriilor între latini. Gaius explică mai pe larg condițiile în care se face coëmptio: „femeia poate face coëmptio nu numai cu bărbatul său ci și cu

un extraneus.

FORMELE CĂSĂTORIEI

Aceea care face o coëmptio cu soțul său, pentru a-i fi lui în rând cu fiica se zice că a făcut o coëmptio matrimonială”.

Așa cum au observat unii autori contemporani, această formă de căsătorie cu manus constă, în cele din urmă, într-o autovânzare, operațiune juridică în cadrul căreia femeia apare într-o dublă ipostază, respectiv, atât în calitate de vânzător, cât și în cea de obiect al vânzării.

Usus consta în coabitarea continuă a femeii cu bărbatul timp de un an. Termenul se întrerupea dacă femeia lipsea trei nopți consecutive de la domiciliul bărbatului (trinoctii usurpatio), ceea ce avea ca efect nerealizarea căsătoriei. Această formă de căsătorie reprezintă o aplicație a uzucapiunii din materia modurilor civile de dobândire a proprietății.

Procedeul este asemănator cu cel al uzucapiunii pe temeiul căruia cel care stăpânește un bun mobil timp de un an devine proprietarul acestuia. Din nou ne apare identitatea poziției juridice a femeii în vechiul drept roman cu cea a unui lucru oarecare. S-a afirmat că originea lui usus ar fi în legătură cu obiceiul primitiv al căsătoriei prin răpirea fetei. Într-un asemenea caz căsătoria, neavând inițial o existență legală, era necesar un anumit timp pentru ca o stare de fapt, respectiv coabitarea, să se transforme într-o stare de drept cu efecte recunoscute de ius civile.

Căsătoria cum manu cade treptat în desuetudine. După războaiele punice legăturile în interiorul familiei romane încep să slăbească. Cuceririle, dezvoltarea comerțului și a sclavajului impuneau o mai mare libertate membrilor familiei. Aristocrația se îmbogățește rapid datorită exploatării tot mai accentuate a provinciilor și sclavilor. Femeile devin tot mai ,,moderne”, iubesc fastul și

FORMELE CĂSĂTORIEI

luxul, petrecerile zgomotoase și viața independentă. Se simte tot mai puternic influența Greciei, care aduce o atmosferă de îngăduință în raporturile familiale

față de severitatea și austeritatea (gravitas) care caracterizau relațiile maritale în epoca veche. Aceste modificări profunde care au avut loc în cadrul societății romane au făcut de nesuportat menținerea femeii într-o situație de inferioritate legalizată față de soț. Datorită acestor cauze apare noua formă de căsătorie, căsătoria așa-zis liberă, căsătoria fară manus (matrimonium sine manu).

Căsătoria fără manus (matrimonium sine manu)

Apare pe la finele secolului II î.Hr. pe fondul războaielor dar și al intensificării exploatării sclavilor: războaiele macedonene, răscoale antiromane, războiul punic, pe fondul manifestării tendinței de independență a femeilor.

Căsătoria sine manu avea loc fără vreo solemnitate și nu era precedată de logodnă. În mod uzual se redacta unu act scris (instrumentum dotale), spre a evita riscul de a fi confundată cu concubinatus.

Formalitățile acestei căsătorii se remarcau printr-o simplitate mult mai accentuată față de căsătoria cu manus astfel că a ajuns să fie unicul mod de a încheia o căsătorie.

Căsătoria sine manu producea trecerea sub puterea bărbatului numai din punct de vedere religios. Această formă de căsătorie împacă interesele clasei dominante cu interesul femeii (pentru a nu mai cădea în manu mariti).

Recurgându-se la principiul sine manu, femeia rămânea și după căsătorie, membră a familiei tatălui, supusă pater familias, autoritatea acestuia fiind înlocuită cu aceea a unui tutore legitim, păstrându-și și toate drepturile succesorale. Soțul avea drepturi asupra administrării zestrei soției, iar aceasta avea libertatea de a dobândi bunuri personale și de a le administra după bunul ei

FORMELE CĂSĂTORIEI

plac. Tutela legală a tatălui ei sau a tutorelui era mai mult simbolică, ea putând obține și un alt tutore, de la pretor, dacă cel pe care-l avea nu-i mai convenea.

Pentru ca această formă de căsătorie să existe se cereau să fie îndeplinite două elemente: affectio maritalis (consimțământul reciproc a două ființe care doresc să trăiască împreună ca soț și soție) și honor matrimonii (conviețuirea materială ca atare).

Cercetările au arătat similitudinea dintre căsătoria sine manu și posesiune, unde se cer două elemente: unul volitiv, intențional (animus), adică voința de a poseda, și un element material (corpus) care reprezintă stăpânirea materială a lucrului.

Dovada acestor două elemente se putea face în orice mod. Ele sunt atât de intim legate, încât dovada elementului material, implicit aduce recunoașterea celui intențional. Honor matrimonii și affectio maritalis constituie o hendiadă juridică, adică o figură gramaticală care exprimă o realitate unică prin mijlocirea a două expresii. Din acest motiv, dovada unei căsătorii sine manu nu este ușor de făcut. Elementele exterioare pe care le îmbrăca conviețuirea sunt singurele care, evaluate după considerente sociale, pot să ne lămurească. Dovada rezultă, de pildă, dintr-o deductio in domum mariti (aducerea femeii în casa bărbatului), dintr-o petrecere care a avut loc cu ocazia căsătoriei (festivitas nuptiarum), din întocmirea unui act dotal (instrumentum dotale), din mărturiile vecinilor etc.

FORMELE CĂSĂTORIEI

Ceremonialul căsătoriei (festivitas nuptiarum)

Căsătoria ca instituție a cunoscut mai multe forme, însă practicile, obiceiurile și tradițiile ce precedau, însoțeau sau urmau momentul solemn, fac din acesta cel mai important eveniment din viața familială, toate amănuntele trebuind să fie bine puse la punct.

Ziua căsătoriei era recomandat să fie aleasă în a doua jumătate a lunii iunie, potrivit numeroaselor superstiții legate de anumite zile, luni sau anotimpuri în care nu era bine să se desfășoare asemenea ceremonii.

În preziua nunții, mireasa consacra hainele ei de fată (toga praetexta) și jucăriile, zeilor Lari sau altor divinități și îmbrăca haina de mireasă (tunica recta sau regilla) și își acoperea capul nubit, obnubit cu un voal de culoarea focului (flameum). Mireasa era încinsă cu un cordon (cingulum) de lână, înnodat cu un nod special (nodus Herculeus), care o apăra de farmece. Părul era aranjat în șase șuvițe (sex crines) cu panglici (vittae) și cu o coroană de flori culese chiar de mireasă. Dacă această vestimentație și modul cum era îmbrăcată se găsea în centrul atenției, nu mai puțină importanță o avea împodobirea casei unde locuia cea care urma să se căsătorească. Peste tot se atârnau cununi de flori, crengi verzi, panglici colorate și covoare la intrare.

Odată cu definitivarea acestor detalii, se putea trece la ceremonia în sine care cuprindea trei acte. Primul act consta în darea miresei mirelui, după care aceasta era dusă la casa bărbatului, fapt ce constituia cel de-al doilea act al ceremoniei și în sfârșit avea loc cel de-al treilea act și anume, primirea în noua casă.

Mai întâi erau consultate auspiciile prin care se manifesta voința zeilor asupra căsătoriei, sacrificandu-se o oaie. Aceste auspicii, împreună cu panis farreus, erau necesare la confarreatio. Apoi urma luarea consimțământului, prin

FORMELE CĂSĂTORIEI

cuvintele sacramentale pronunțate de mireasă: ,,Ubi tu Gaius ego Gaia”. Prin această formulă, fata se declara gata să treaca în neamul bărbatului și să-l urmeze pretutindenea. Tot acum se semna și foaia dotală. Dupa aceea, o femeie măritata, cu bună reputație, dintre rude sau prieteni, numită pronuba, luând mâinile mirilor le unea (dextras iungunt).

La sfârșitul acestui act avea loc o masă dată de tatăl miresei, unde se serveau mâncăruri tradiționale, la sfârșitul căreia mireasa era condusă la casa mirelui de tot alaiul, ocazie de desfășurare a unor ritualuri.

Ca o amintire a vechiului obicei de a se răpi fetele ginerele smulgea mireasa din brațele mamei sale.Acest obicei amintea de răpirea sabinelor, legendă care spune că după ce Roma a fost întemeiată pe palatin, romanilor le lipseau femeile. Romulus, regele cetății, trimite oameni la popoarele vecine să ceară voie acestora să lase fetele să se căsătorească cu romanii, trimiși care au fost rău primiți și batjocoriți. Romanii, răzbunători, recurg la un vicleșug, astfel că la sărbătoarea dată în cinstea unui zeu, cheamă toți locuitorii vecini. Lumea s-a adunat din curiozitatea de a vedea cetatea, mai ales sabinii. În timpul jocurilor desfășurate, tinerii romani s-au repezit asupra fetelor, pe care le-au dus la casele lor. Lupta care a urmat apoi între sabini și romani, fiind prea cruntă, s-a ajuns la pace, făcându-se din cele două cetăți, cea a lui Romulus și cea a lui Titus Livius una singură.

După ce mireasa fusese smulsă din brațele mamei, se forma un cortegiu de invitați care, la lumina faclelor, ce se aprindeau chiar ziua, se îndreptau spre casa ginerelui. Mireasa mergea între doi copii ai căror părinți trăiau, iar al treilea ținea înainte o faclă de lemn de păducel (spina alba), arbore consacrat Cererei. Înapoia cortegiului se ducea furca și fusul, care simbolizau calitățile de vrednicie ale tinerei femei. Pe drum nu se cânta, ca la greci, imnuri de căsătorie, ci se

FORMELE CĂSĂTORIEI

ziceau versuri de ocazie, care se terminau cu refrenul talasse, o invocațiune a vechiului zeu al căsătoriei. Ginerele arunca nuci însoțitorilor de ocaziune, care mergeau după nuntă, ca un simbol că de acum s-au dus jocurile copilărești. Un ecou al acestui obicei pare că a rămas la nunțile noastre, când se aruncă în biserică cofeturi amestecate cu orz, deși acum a degenerat, căci se aruncă buchete cu flori.

Ajunși la casa mirelui, mireasa ungea stâlpii casei cu grăsime pentru ca viața ei în această casă să fie ușoară obicei ce există și la noi căci mireasa venind de la biserică, unge pragul de sus cu dulceață, ca să-i fie viața dulce.

După aceasta avea loc, în prezența și sub privirile divinităților familiei, unirea sfântă dintre soț și soție.

Această unire sfântă avea loc prin oferirea unor jertfe, rostirea anumitor cuvinte, finalizându-se printr-un moment în care mirii mâncau împreună o lipie de secară. Din acest moment femeia se asocia cultului strămoșilor soțului său.

CAPITOLUL 4

Condițiile de fond la încheierea căsătoriei

Indiferent de forma de căsătorie adoptată, pentru încheierea ei valabilă erau necesare întrunirea anumitor condiții de formă și de fond. Condițiile de fond erau următoarele: deosebirea de sex, conubium, consimțământul și vârsta matrimonială.

Deosebirea de sex

Prima condiție esențială pentru încheierea unei căsătorii este deosebirea de sex între soți, uniunea dintre persoane de sex diferit fiind în concepția romană o instituție care aparține dreptului natural. De aceea, toate definițiile romane ale căsătoriei prevăd că aceasta este o uniune între bărbat și femeie.

Așadar se poate observa că în dreptul roman nu se concepea o căsătorie între persoane de același sex.

Conform unei tradiții romane înrădăcinată sub influența creștinismului, în ultima parte a epocii postclasice, căsătoria a fost în vechiul drept românesc o instituție reglementată exclusiv de normele dreptului canonic. Necesitatea diferenței de sex între soți a fost ca și în dreptul roman, prevăzută în definițiile căsătoriei care, în mare parte reproduc celebra definiție a jurisconsultului Herenius Modestinus. Semnificativă în acest sens este Pravila aleasă (cap. 240), potrivit căreia căsătoria este ,,împreunarea bărbatului cu femeia, și-și sunt datori unul altuia în dumnezeiește și omenește, dreapta împreunare”.

Și în legislația română contemporană deosebirea de sex constituie un element primordial în ceea ce privește încheierea unei căsătorii, deși în unele țări din U.E. căsătoria între persoane de același sex este permisă.

CONDIȚIILE DE FOND LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

În acest sens, Noul Cod Civil Român prevede în art. 258 alin 1.: ,,familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor” iar în alin. 4 al aceluiași articol precizează că ,,în sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie”. În art. 259 alin. 1 al aceluiași cod este definită căsătoria astfel: ,,căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii.”

Conubium

După Ulpian, „Conubium est uxoris ius ducendae facultes” adică conubium era facultatea de a se căsători după drept. Nu toți cetățenii aveau conubium. Aveau ius conubii cetățenii, latinii prisci și, în mod excepțional peregrinii cărora li se acorda această favoare. Nu aveau prin urmare, conubium sclavii și, în general, peregrinii.

Conubium constituie capacitatea legală necesară soților în vederea contractării unei justae nuptias. Trebuia deci ca fiecare din viitorii soți să întrunească toate condițiile cerute de lege pentru ca acest contract să fie valabil: deosebirea de sex, dreptul de cetățenie, vârsta, consimțământul.

Conubium era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia o căsătorie valabilă conform cu ius civile. Acesta avea o accepțiune obiectivă, ce însemna aptitudinea generală de a contracta o căsătorie. Accepțiunea subiectivă era aptitudinea relativă a unei persoane de a se căsători cu o anumită persoană. Din punct de vedere al celei din urmă accepțiuni, conubium trebuia să fie deci, personal în sensul că fiecare din cei doi soți trebuia să-l aibă fața de celălalt.

CONDIȚIILE DE FOND LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Amănunte referitoare la ius conubii ne sunt furnizate de Gaius și Ulpian în sensul că între cetățenii romani acest drept putea fi concedat și străinilor, individual sau în bloc, populației unei provincii. Astfel străinii aveau libertatea de a se căsători cu femei romane, iar cetățenii romani cu femei peregrine, ceea ce presupunea implicit și un negotium juridic, esențial la un matrimonium, prin conubium înțelegându-se formalitățile și conventio in manum (aducerea femeii în puterea bărbatului).

Deși conubium constituia unul dintre atributele calității de cetățean, dreptul roman a prevăzut diferite limitări ale acestuia ca de exemplu:

Interzicerea contractării unei noi căsătorii atâta timp cât căsătoria anterioară nu fusese desfăcută. Această interdicție e o consecința a faptului că romanii au permis numai monogamia.

Până la Lex Canuleia din anul 445 î.Hr., era interzisă căsătoria dintre plebei și patricieni.

Până la Augustus a fost interzisă căsătoria între ingenui și liberți, interdicție ridicată prin Lex Iulia de maritandis ordinibus (18 î.Hr.)

Castrații, nu erau capabili de a se căsători. Însă, spadones puteau să se căsătorească.

Aceeași lege a interzis căsătoria dintre senatori sau membrii familiilor senatoriale și persoanele care practicau sau ai căror părinți exercitaseră așa-numitele arte de agrement (ludicrae artes).

Potrivit legii Iulia de adulteris coercendis (18 î.Hr.) era interzisă căsătoria între soțul adulter și complicele său.

Un senatusconsult din timpul împăraților Marcus Aurelius și Commodus a interzis căsătoria între pupilă și tutore sau fiul tutorelui înainte de încetarea tutelei și darea socotelilor.

CONDIȚIILE DE FOND LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Era interzisă căsătoria dacă exista rudenie în linie directă iar în linie colaterală până la gr. al VI-lea la început, apoi, în timpul Republicii pâna la gr. al III-lea. În ceea ce privește rudenia din căsătorie (adfinitas), aceasta a constituit impediment în dreptul imperial, la început numai în linie directă (socru-noră, soacră-ginere), apoi sub influența creștinismului, în timpul lui Iustinian a fost interzisă căsătoria pentru motive de rudenie spirituală între fini și nași. Dacă înrudirea de sânge fictivă, născută din adopție, este desființată prin emancipare, piedica la căsătorie este numai în linie colaterală dar nu și în linie directă. Astfel, adoptatul nu se poate căsători cu mama ori mătușa tatălui adoptiv, fiindcă este nepotul lor, însa dacă adoptatul este emancipat, el se poate căsători numai cu mătușa tatălui său.

Impuberii nu puteau să se căsătorească. Dar însoțirea încheiată de un impuber va deveni căsătorie din clipa în care el va fi ajuns la pubertate, dacă după aceea va trăi cu celălalt ca soț și soție.

Răpitorul nu se putea căsători cu femeia răpită și reciproc.

Dacă se încheia căsătoria cu încălcarea vreuneia din piedicile arătate, ea era nulă și fără efect. În mod excepțional, se puteau obține dispense de piedici. În vremea Republicii ele erau rare și încuviințate numai printr-un decret al poporului, ori al senatului. Astfel, de pildă, dezrobita Fecennia Hispala, fiindcă a denunțat orgiile bachanalelor, a obținut încuviințarea de a se căsători cu un ingenuus. În vremea împăraților dispensele au ajuns mai dese. Se pare chiar, că împăratul putea să acorde dispensă de toate impedimentele. Dar nu se putea încuviința căsătoria dintre frate și soră și orice dispensă de acest fel obținută prin surprindere era nulă.

CONDIȚIILE DE FOND LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Consimțământul

Consimțământul era un element indispensabil al căsătoriei, deoarece contractul de căsătorie presupune acordul a două voințe. Consimțământul nu era valabil dacă era afectat de un viciu atât de grav încât să-și altereze natura: consimțământul smuls prin violență sau dol.

Dacă viitorii soți erau de față, ei puteau să-și arate în orice mod voința de a se căsători. Bărbatul putea consimți la încheierea căsătoriei și în absența sa, arătându-și voința ori per nuntium ori per epistulam. Dar, femeia absentă nu se putea căsători în acest fel, ci trebuia ca ea să fie adusă în casa bărbatului, adică se mai cerea in domum deduction.

În toate cazurile consimțământul trebuia să fie neviciat. De accea era lovită de nulitate căsătoria încheiată de o persoană lipsită de discernământ sau al cărei consimțământ nu fusese liber exprimat din cauza erorii, dolului sau a constrângerii.

În cazul persoanelor alieni iuris pentru a încheia căsătoria, acestea aveau nevoie ca pater familias al lor să consimtă, în mod expres ori tacit, la căsătoria lor. Potrivit unei constituții a împăraților Septimius Severus și Caracalla, refuzul nejustificat al unui pater familias de a-și da consimțământul la căsătoria unei persoane ce se afla sub puterea sa putea să fie suplinit prin autorizarea dată de pretor la Roma sau de guvernator într-o provincie. Dacă pater familias era nebun, absent reipublicae causa, ori captiv de mai mult de trei ani, copilul putea să se căsătorească neavând nevoie ca tatăl său să consimtă.

Fiica era obligată să ia de soț, pe acela pe care i-l impunea tatăl său, afară numai de cazul în care dovedea că este un om cu purtare rea. Când puterea părintească aparținea unui ascendent de gradul al doilea, ori de un grad mai

CONDIȚIILE DE FOND LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

îndepărtat, sub a căror putere se putea să cadă copiii care se vor naște, atunci era nevoie ca, și acești ascendenți să consimtă, pentru ca ei să nu aibă pe cineva moștenitor fără voia lor (nemini invito suus heres adgnascitur).

În cazul în care viitorii soți erau persoane sui iuris se cerea consimțământul lor, precum și consimțământul tutorelui femeii.

Dacă lipsea consimțământul căsătoria nu exista. De pildă, dacă voința uneia din părți ar fi fost înrâurită de error essentialis, căsătoria nu ar fi putut să se nască. Izvoarele noastre nu conțin nici o dispoziție relativă la această ipoteză, a cărei înfăptuire este greu de închipuit. Deasemenea, ele nu vorbesc de înrâurirea dolului și a violenței asupra validității căsătoriei. După regulile generale aceste vicii de consimțământ nu ar atrage neexistența căsătoriei, ci ar îndritui pe victima dolului și a violenței să le desființeze. Însă, era inutil să se consfințească în special această îndrituire pentru materia noastră, fiindcă după ideile romane, în căsătoria fără manus soții aveau libertate deplină să se despartă.

Vârsta matrimonială

Condiția unei vârste minime a persoanelor ce urmau să se căsătorească s-a impus târziu în societatea romană. Deoarece în vechiul drept roman scopul căsătoriei era de a procrea copii, mult timp s-a cerut numai ca viitorii soți să aibă o vârstă care să le permită să fie apți să procreeze. Trebuia așadar ca în momentul încheierii căsătoriei băiatul să fie puber iar femeia nubilă.

Fixată inițial de către părinți care decideau ex habitu corporis (după o examinare corporală), limita inferioară de vârstă a fost de timpuriu

CONDIȚIILE DE FOND LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

stabilită la doisprezece ani pentru fete; pentru băieți, școala sabiniană a continuat să o fixeze după o cercetare corporală, dar proculienii, a căror opinie a prevalat în dreptul lui Iustinian, o stabileau la patrusprezece ani.

Examinarea corporală facută de către părinți a fost mai întâi suprimată pentru fete însă obiceiul s-a păstrat pentru tinerii băieți care erau considerați puberi din momentul în care pater familias îi autoriza să poarte toga virilă.

În ceea ce privește diferența de vârstă între soți, prin Senatusconsultum Calvisianum de nuptiis adoptat în timpul lui Nero (în anul 61 d.Hr.) s-a interzis căsătoria bărbaților cu vârsta mai mică de 60 de ani și a femeilor cu vârsta mai mică de 50 de ani cu persoane care aveau o vârstă peste aceste limite. Senatusconsultul se înscrie în politica demografică inițiată de împăratul Augustus care prin lex Iulia et Papia obliga bărbații cu vârsta cuprinsă între 25-60 de ani și femeile cu vârsta cuprinsă între 20-50 de ani să se căsătorească cu persoane din aceeași categorie. Obligația privea inclusiv persoanele văduve sau divorțate, contravenienții fiind sancționați, printre altele, cu importante incapacități în materia dreptului succesoral. Aceste incapacități au fost înlăturate de împăratul Constantin, celelalte dispoziții fiind abrogate de Iustinian”

CAPITOLUL 5

Efectele căsătoriei

Efecte patrimoniale

Efectele căsătoriei trebuie privite din două perspective. Pe de o parte efectele produse în căsătoria cu manus pe de cealaltă parte efectele produse în căsătoria fără manus.

Încheierea unei căsătorii da naștere unor efecte generale care se întâlneau atât în căsătoria cu manus cât și în căsătoria fără manus, precum și unor efecte specifice fiecărei forme de căsătorie.

În căsătoria cu manus, soția rupea relațiile de rudenie (adgnatio) cu propria familie și intra în familia soțului, părăsea cultul familial, drepturile de succesiune și de tutelă dispăreau. Întreaga avere a femeii trecea în patrimoniul soțului, iar la moartea acestuia soția dobândea alături de ceilalți moștenitori o cotă-parte succesorală.

Așadar, după cum lesne se poate observa, în privința căsătoriei cu manus lucrurile sunt foarte simple întrucat acționeaza regimul comunității de bunuri, adică tot ceea ce dobândește soția intră în patrimoniul familiei, care este proprietatea lui pater familias, respectiv a soțului.

Cu totul altfel stau lucrurile atunci când se pun în discuție efectele patrimoniale în căsătoria fără manus. Aici, soții trăiau în regimul separației de bunuri, ei fiind independenți din punct de vedere patrimonial unul față de celălalt. Se impunea a se face, cu privire la bunuri, o distincție între soția alieni iuris și sui iuris. Prima continua să fie supusă autorității domestice a capului vechii sale familii și tot ceea ce dobândea revenea direct și automat acestuia. Soția sui iuris rămânea proprietara averii sale, cu precizarea că asupra bunurilor

EFECTELE CĂSĂTORIEI

constituite dotă soțul avea un drept de administrare asupra imobilelor și de proprietate asupra fructelor. Ea putea să se oblige cu concursul tutorelui său să dobândească proprietatea asupra altor bunuri. Averea soției, purta numele de parapherna. Dar, dacă femeia nu putea dovedi proveniența achizițiilor sale, o prezumție formulată de către jurisconsultul Quintus Mucius Scaevola (praesumtio Muciana) stabilea că acestea vin de la soț.

Soții puteau să încheie între ei orice act juridic, cu excepția donațiilor, prohibite la finele Republicii, de dreptul cutumiar, pe considerentul că ar putea fi rezultatul unei presiuni din partea unuia dintre soți. Un senatusconsult din epoca lui Caracalla (oratio Antonini) a stabilit că astfel de donații sunt valabile dacă soțul donator a murit fără să-și fi manifestat voința de a desface donatia. Prin urmare donația nu va fi validată în cazul în care soții au divorțat. Acest senatusconsult n-a făcut decât să înlocuiască legatul cu prezumția voinței de donație, prezumție înlăturată de anumite împrejurări. Prin urmare moștenitorii donatorului nu puteau cere restituirea lucrului legat.

De asemenea, prohibiția nu se aplica atunci când motivele care îi dăduseră naștere nu existau: donația făcută unui soț exilat, făcută aceluia de care divorța, cu scopul de a-i îmbunătăți situația.

În vederea susținerii sarcinilor căsătoriei se obișnuia să se constituie soțului o dotă fie de către femeie, dăcă era sui iuris, fie de către capul de familie, dăcă aceasta era alieni iuris, fie chiar de către o terță persoană, indiferent dacă femeia era sui iuris sau alieni iuris.

La început, dota era ori o urmare a regulilor de drept, ori un obicei. Obiceiul acesta se întemeia mai întai pe faptul că era o rușine pentru o femeie să se căsătorească fără dotă, în al doilea rând că era în interesul statului ca femeile

EFECTELE CĂSĂTORIEI

să aibă dota asigurată pentru ca să se poată căsători (interest rei publicae mulieres dotes salvas habere propter quas nubere possunt).

Procedura juridică de constituire a dotei varia și se realiza prin următoarele modalități: datio dotis, promissio dotis și dotis dictio.

Datio dotis era un transfer de proprietate a bunurilor dotale către respectivul soț, care se efectua prin procedeele obișnuite de înstrăinare a proprietății. În momentul în care femeia sui iuris constituia dota, ea avea posibilitatea de a-și rezerva în proprietatea sa o parte din bunurile sale, iar bunurile care constituiau dota reveneau în acest caz în proprietatea bărbatului.

Dota se constituia ori înainte de încheierea căsătoriei, când se subînțelege condiția si nuptiae fuerint secutae (dacă va urma căsătoria), ori odată cu încheierea căsătoriei, sau după căsătorie.

Promissio dotis consta într-o stipulatio (contract verbal de promisiune prin care se constituia dota).

Dotis dictio era promisiunea de dotă, forma specifică pentru constituirea dotei. Persoane, ca însăși fata ce urma să se căsătorească, tatăl, bunicul dinspre tată și chiar debitorul acesteia putea să se oblige prin dotis dictio, pronunțând cuvinte solemne în fața viitorului soț, să facă o prestație cu titlu de dotă. Față de stipulatio, în acest caz numai o singură persoană pronunța cuvintele solemne, respectiv cel care constituia dota. În epoca clasică dotis dictio a căzut în desuetudine.

Începând din 428 î.Hr. s-a hotărât că dota poate fi constituită printr-un simplu pact fără nici un fel de formalitate, printr-o constituție a împăratului Teodosie al II-lea.

EFECTELE CĂSĂTORIEI

Procedura de constituire a dotei, oricare ar fi fost modalitatea folosită depindea de condiția ca ulterior să fi avut loc căsătoria, căci în caz contrar această constituire nu mai producea efecte.

Lucrurile puteau fi constituite dotă cu prețuire (aestimatio) sau fără prețuire. În cazul întai ele fie că erau mobile, fie că erau imobile, deveneau dotale și deci formau obiectul dotei. În cazul al doilea ele nu deveneau dotale și deci obiectul dotei nu erau acele lucruri, ci prețul lor. În caz de îndoială prețuirea era considerată la romani ca vânzare.

Dota putea fi de doua feluri:

dos profecticia;

dos adventicia.

Dos profecticia era dota constituită de tatăl soției sau de alt ascendent agnat al soției. Dos adventicia era dota constituită de un străin sau de alte rude ale femeii, care nu erau ascendente agnate ale ei, sau chiar de femeie. Ambele se numeau dos recepticia, când constituitorul a stipulat întoarcerea lor în folosul său pentru cazul desfacerii căsătoriei sau dos aestimata, când a fost prețuită.

Dota producea efecte atât față de soț, cât și față de soție, precum și față de cel care care o constituia, adică înzestrătorul. Soțul, sui iuris, dobândea definitiv dota : Dotis causa perpetua est. Dacă dota consta în iertarea unei datorii, soțul era liberat și nu era ținut în tot cursul căsătoriei nici de capital, și nici de dobânzi, dacă datoria era aducătoare de dobânzi. Dacă dota fusese constituită promittendo, soțul putea cere plata, dobândea lucrurile plătite și dispunea de ele cum voia. Când dota era constituită prin cedarea ori delegarea de creanțe, soțul putea cere plata lor de la datornic. Dacă dota consta din acordarea de iura in re, soțul le dobândea. În cazul în care iura in re apăsau asupra unui lucru, care era proprietatea soțului, se întâmpla o confuziune ori o consolidare. Când lucruri

EFECTELE CĂSĂTORIEI

corporale au fost date dotă, soțul dobândea proprietatea acestor lucruri, dacă înzestrătorul era proprietarul lor.

În caz contrar, dobândea proprietatea banilor, consumându-i, și ajungea posesor al celorlalte lucruri pe care le putea uzucapa pro dote, dacă era de bună credință. În calitate de proprietar soțul dobândea accesiunile și fructele bunurilor dotale.

Soțul, dobândind dota, putea dispune de ea prin acte între vii, ori prin acte mortis causa, putea să treacă moștenitorilor săi proprietatea și putea să înstrăineze bunurile dotale în orice mod chiar cu titlu gratuit.

Puterile soțului asupra zestrei au fost cu timpul limitate, avându-se în vedere interesele soției în eventualitatea unui divorț. Prin lex Iulia de fundo dotali, soțul nu putea înstrăina fondurile italice decât cu învoirea soției, iar în dreptul postclasic această dispoziție este extinsă la orice fel de proprietate imobiliară.

Tot legea Iulia (ori o combinare a rânduielilor sale cu oprirea femeilor de a face intercesiuni) oprea pe soț să ipotecheze imobilele dotale italice, chiar dacă soția ar consimți, căci prin aceasta ea făcea o intercesiune în folosul soțului său. Deosebirea dintre înstrăinare și ipotecare se explică prin aceea că, cel care înstrainează un lucru este sigur ca nu-l va mai avea, pe când cel care-l ipotecheaza, trage nădejdea, că va plăti datoria, va descărca lucrul de ipotecă și-l va păstra.

Împăratul Iustinian limitează și mai mult prerogativele soțului înlăturând posibilitatea ca femeia să-și dea un atare consimțământ.

Important este faptul că în schimb, fructele bunurilor dotale reveneau soțului: Dotis fructum ad maritum pertinere debere aequitas suggerit: cum enim ipse onera matrimonii subeat, aequum est eum etiam fructus percipere.

EFECTELE CĂSĂTORIEI

Echitatea cere ca profiturile de pe urma unei dote să aparțină soțului, de vreme ce el suportă greutățile căsătoriei, este cinstit ca el să primească profiturile.

În căsătoria fără manus, mai ales de când moravurile au început să decadă, femeile căutau să-și asigure o independență oarecare și de aceea nu-și constituiau dotă toată averea lor, ci păstrau o parte din aceasta pentru ele însele. Această parte din bunurile femeii pe care ea și-o păstra într-o căsătorie liberă, se numea parafernă.

Soția rămânea ori proprietară a lucrurilor corporale ori titulară a drepturilor care formau obiectul parafernei, iar soțul nu avea niciun drept asupra acelor lucruri și îndrituiri. El putea dobândi asupra parafernei drepturile pe care i le acorda soția și anume, de regulă, îi acorda administrarea bunurilor parafernale și în acest caz avea drepturile și obligațiile izvorâte din mandat. Soția putea să-i treacă proprietatea lucrurilor corporale, cu obligația de a le da înapoi împreună cu fructele lor, sau administrarea creanțelor nedotale, în care caz soțul putând încasa și chiar reclama plata capitalului, sau să-i încredințeze spre păstrare lucruri parafernale, în care caz soțul avea obligațiile și drepturile izvorâte din depozit.

Pentru asigurarea înapoierii parafernei soția avea o ipotecă legală generală neprivilegiată asupra bunurilor soțului său. De menționat este faptul că nu exista parafernă decât acolo unde exista și dotă.

Am precizat mai sus faptul că dota producea efecte față de soț, față de soție dar și față de cel care constituia dota sau zestrea adică față de înzestrător. Efectele privitoare la acesta se diferențiau în funcție de mai multe considerente.

Așadar, în cazul în care dota era constituită fără ca înzestrătorul să fi fost obligat la aceasta (nullo iure cogente), el nu garanta de defectele lucrului, dar garanta de evicțiune și anume: în cazul în care dota a fost predată în urma unei

EFECTELE CĂSĂTORIEI

promissio ori a unei dictio, el putea fi reclamat de soț prin actio ex stipulatu, ca să execute. În caz de dotis datio dacă lucrurile constituite dotă au fost prețuite, prețuirea echivala de regulă cu o vânzare, de aceea soțul putea reclama pe înzestrător cu acțiunile cumpărătorului. Dacă nu au fost prețuite, înzestrătorul nu era răspunzător, afară numai de cazul în care s-a obligat expres a răspunde cu evicție ori dacă este vinovat de dolus.

În caz de strămutare a creanțelor (prin cesiune, ori delgație) înzestrătorul, dacă era tatăl soției, sau soția, răspundea de nomen verum, ceilalți înzestrători răspundeau ca vânzătorul, când creanțele au fost prețuite, iar când nu au fost prețuite nu răspundeau decât dacă s-au obligat expres, ori sunt vinovați de dolus.

Dacă dota era constituită, fiindcă înzestrătorul a fost obligat la aceasta (iure cogente), el era întotdeauna răspunzător de modul cum și-a îndeplinit obligația sa și nu era liberat deloc, dacă din pricina defectelor, a evicției, a neexistenței creanței, a neîncasării de fapt a creanței, ori a insolvabilității datornicului delegat, soțul nu primea ceea ce era îndreptățit să ceară.

Privitor la efectele patrimoniale ale căsătoriei romane un aspect deosebit de important îl reprezintă apariția, în epoca postclasică, a donației înainte de căsătorie (ante nuptias).

Slăbirea raporturilor familiale și nesiguranța căsniciilor din epoca de declin a sclavagismului roman au dus la apariția acestei instituții menite să asigure unele avantaje soției pentru caz de divorț imputabil soțului sau de predeces al acestuia.

În vremea împăratului Justinian donația ante nuptias s-a transformat în donația propter nuptias, în sensul că această donație se putea face pe de-o parte

EFECTELE CĂSĂTORIEI

în momentul încheierii căsătoriei și deci nu înainte, ori pe de alta se putea face în timpul căsătoriei. Această donație a apărut în corelație cu dota, fiind o instituție independentă a donației cu caracter special. Atât donatio ante nuptias, cât și donația propter nuptias formează un fel de contradotă întrucât asigură interesele soției pentru cazurile când căsătoria s-ar desface din vina soțului sau din pricina predecesului lui, de aceea sunt numite chiar antipherna. Aceste donații pot fi făcute de soț, sau de orice altă persoană. Dar, dacă se constituite o dotă, soțul, sau în cazul în care este sub putere, pater familias al său, trebuie să procure soției o antifernă egală cu valoarea dotei. Mai mult orice schimbare suferită de dotă în timpul căsătoriei trebuie să fie simțită și de antifernă. De pildă, dacă dota se mărește, trebuie ca și antiferna să se mărească. Antiferna fiind o donație, era supusă la toate regulile donațiilor. Totuși, ea nu era supusă la insinuație chiar dacă era mai mare de 500 de solizi. Pentru ca soția să aibă antiferna asigurată aceasta dispunea de o ipotecă legală, generală, asupra bunurilor donatorului.

Pe lângă acest tip de donație mai exista și donatio inter virum et uxorem adică o donație pe care unul din soți o făcea celuilalt soț. Donația între soți, constituia un caz special al donației între vii. Ea a apărut odată cu căsătoria fară manus, căsătorie în care femeia putea să aibă bunuri ce constituiau patrimoniu și deci să primeasă alte bunuri cu titlu de donațiune.

Pentru a exista o astfel de donație, se cerea întrunirea următoarelor elemente:

Donația să îmbogațească pe donatar în paguba donatorului;

Donația să fie făcută în vremea căsătoriei;

Donația să producă efecte în vremea căsatoriei.

În privința primului element, de precizat este faptul că acesta lipsește atunci când unul din soți face celuilat un cadou obișnuit, când liberalitatea făcută

EFECTELE CĂSĂTORIEI

de un soț are ca efect: ori să scutească pe celălalt soț de o cheltuială, ori ca soțul celălalt să obțină înainte de termen un lucru datorat în realitate, ori să înlesnească soțului dobândirea de onoruri și distincții, sau să ajute pe celălalt soț să reconstruiască o casă distrusă. Al doilea element lipsește, dacă donația este făcută înainte de căsătorie sau după desfacerea căsătoriei. Cel de-al treilea element lipsește, în cazul în care donația este făcută în vederea despărțirii sau a morții donatorului. Donația între soți, dacă este mai mare de 500 de solizi, este supusă insinuației, ca orice donație. Dar insinuația poate să fie înlocuită pentru viitor printr-o dispoziție testamentară, care să confirme ceea ce a trecut peste 500 de solizi.

Pentru motivul că soții exercitau presiuni reciproce pentru a fi determinați să facă donații, romanii au interzis donațiile între soți. Donația nu era valabilă chiar dacă a fost făcută nu soțului, ci lui pater familias al lui, sau unui frate al lui, care este și el sub puterea aceluiași pater familias, căci, deși donatarul nu este soțul, totuși, din punct de vedere al bunurilor, el face o singură persoană cu soțul. În acest context împăratul Antoninus Caracalla a emis senatusconsultul oratio Antonini prin care se dădea valabilitate donației soțului care continua să persiste până la moarte în intenția sa de a dona către celălalt soț anumite bunuri.

Așadar, dacă o astfel de donație fusese realizată și executată, putea fi valabilă dacă donatorul murea în timpul căsătoriei fără s-o fi revocat.

Se punea problema dacă, și donațiile care nu sunt realizate și executate, ci doar promise, sunt valabile la fel ca și cele realizate și executate, fapt ce a creat o controversă.

De la Iustinian, orice donație între soți (fie realizată și executată fie numai făgăduită) ajunge valabilă, dacă donatorul a murit în timpul căsătoriei, fără s-o fi revocat.

EFECTELE CĂSĂTORIEI

Astfel, odată cu Iustinian, controversa privind donațiile promise a încetat, ele fiind considerate valabile la fel ca și cele realizate și executate.

Existau totuși, în dreptul roman, două excepții de la regula care oprea donațiile între soți, și anume:

Donațiile între soți erau permise, ca să servească de donationes propter nuptias;

Împăratul și împărăteasa puteau să-și facă donații.

Efecte nepatrimoniale

Ca și în cazul efectelor patrimoniale și cele nepatrimoniale pot fi generale, adică privesc ambele forme de căsătorie dar și specifice fiecărei formă de căsătorie în parte. Dintre cele generale se disting două categorii: consecințele juridice ale căsătoriei și drepturile și îndatoririle soților.

Principalele consecințe juridice ale căsătoriei au fost următoarele:

Stabilirea prezumției de paternitate pentru copilul născut din căsătorie (pater is est quem nuptiae demonstrant);

Copilul născut din căsătorie era un copil legitim aflat sub patria potestas a tatălui ori, dacă tatăl era un filius familias, a lui pater familias sub puterea căruia se afla tatăl;

Stabilirea unei legături de rudenie între soț și rudele celuilalt soț, numită afinitate (affinitas); această legatură de rudenie era perpetuă în privința impedimentelor la căsătorie întrucat nu se stingea prin moartea soțului de la care deriva afinitatea;

Interdicția introducerii de acțiuni infamante din partea unui soț contra celuilalt;

Aplicabilitatea normelor referitoare la săvârșirea delictului de adulterim.

EFECTELE CĂSĂTORIEI

În privința drepturilor și îndatoririlor ce decurg din căsătorie, unele sunt comune ambilor soți iar altele sunt specifice fie soțului, fie soției. Principalele drepturi și îndatoriri ale soțului erau:

Dreptul de a cere soției supunere și respect;

Dreptul de a-i cere soției să îndeplinească diverse munci casnice

Obligația de a o reprezenta în justiție în calitate de procurator.110 Bărbatul avea un mandat tacit, pentru a o reprezenta în justiție și pentru a reclama pedepsirea injuriilor făcute la adresa ei.

Drepturile și obligațiile soției erau următoarele:

Dreptul să ceară sprijin și protecție din partea soțului;

Să-i ia numele și să se ridice la demnitatea sa, păstrând aceste drepturi inclusiv după moartea soțului, în cazul în care nu se recăsătorea.

Obligația de a-și stabili domiciliul la bărbatul său (domicilium matrimonii).

În privința căsătoriei cu manus femeia intra în puterea capului de familie. Aceasta avea loc prin trei moduri:

prin usus venea în manus aceea care, odată începută conviețuirea (nupta) stăruia în coabitare de un an neîntrerupt;

prin confarreatio, femeia venea în manum prin săvârșirea unor jertfe și ritualuri făcute în cinstea lui Jupiter Farreus;

prin coëmptio, femeia venea în manum prin procedura mancipațiunii;

Dacă soțul era sui iuris femeia trecea sub puterea soțului iar dacă soțul era alieni iuris femeia trecea sub puterea lui pater familias al soțului. De aici decurg efectele specifice și anume: încetează rudenia agnatica și se pierde dreptul de moștenire ab intestat în familia de origine, soția devine agnată cu membrii familiei soțului dobândind drept de moștenire legală în noua familie, din punct de vedere juridic femeia fiind considerată ca o fiică față de soț (loco filiae), dacă

EFECTELE CĂSĂTORIEI

soțul era sui iuris, sau ca o nepoată (loco neptis) față de tatăl soțului alieni iuris și ca o soră față de proprii copii (loco sororis).

La moartea soțului, legăturile create prin conventio in manum nu se schimbau. Soția urma situația celorlalte persoane alieni iuris aflate în puterea soțului ei. Dacă soțul ei era un sui iuris, la moartea sa soția devenea ea însăși sui iuris ca și proprii ei copii; ea era heres sua și avea dreptul de succesiune. Dacă soțul era în puterea tatălui său atunci rămânea ca alieni iuris în puterea acestuia. Așadar, puterea maritală, nelimitată la început, a fost trepat mărginită în exercițiul ei, dar principiul superiorității bărbatului asupra femeii s-a menținut în mod consecvent, atâta vreme cât a existat acest gen de căsătorie.

În căsătoria fără manus femeia rămânea în situația juridică pe care o avea înainte de căsătorie, fiind străină din punct de vedere al rudeniei agnatice față de soț și copiii rezultați din căsătorie. Ea nu avea drept de moștenire legală în familia soțului dar își păstra acest drept în familia de origine.

Deși soția nu se afla sub puterea soțului sau a lui pater familias al soțului, totuși poziția ei socială nu era identică cu a bărbatului. Primea numele acestuia, domiciliul său era stabilit la soț și, dacă părăsea domiciliul, bărbatul putea s-o urmărească și s-o readucă acasă, folosind interdictul de uxore ducenda et exhibenda.

În această formă de căsătorie, părintele femeii exercita jurisdicția familială asupra ei și putea s-o ceară înapoi prin interdictele de liberis exhibendi. Tatăl femeii măritate fără manus putea interveni oricând în coabitarea soților, fapt ce explică ideea adânc înrădăcinată a puterii părintești în concepția romanilor.

Adulterul era pedepsit mai aspru în cazul în care era comis de către soție spre deosebire de cel comis de soț, acesta fiind vinovat de adulter numai dacă

EFECTELE CĂSĂTORIEI

avea relații cu o femeie căsătorită (nupta). Până în epoca lui Augustus, capul de familie putea să pedepsească el însuși pe soția infidelă, dar prin lex Iulia de adulteriis și prin alte dispoziții normative, dreptul de a pedepsi pe soția adulteră a trecut asupra statului. Căsătoria sine manu a adus elemente mai evoluate în raporturile dintre soți și a promovat tendința spre egalitate în locul omnipotenței soțului.

Referitor la situația copiilor față de părinți, aceasta era aceeași în ambele forme de căsătorie. Pentru a se dovedi agnațiunea unui copil față de tată, mama căsătorită trebuia să dovedească faptul ca ea l-a născut, ceea ce nu era prea greu de demonstrat pentru că se făceau înregistrări ale nașterilor încă înaintea de vremea lui Marcus Aurelius. Așa cum arată și Paulus, ,,mater semper certa est” (mama este întodeauna sigură). Dacă în privința mamei lucrurile erau cât se poate de certe, mama totdeauna fiind sigură chiar de ar fi zămislit în afara căsătoriei, tatăl însă era acela pe care îl arăta căsătoria. Stabilirea paternității se putea face pe baza a două prezumții (care nu excludeau proba contrară):

copilul născut după șase luni de la căsătorie și la cel mult zece luni după desfacerea ei, se considera conceput în timpul căsătoriei (ex iustis nuptis). Prezumția aceasta este iuris tantum, de aceea ea putea fi combătută și înceta, dacă se dovedea că tatăl a fost în imposibilitate de a coabita cu soția sa în vremea când copilul a fost zămislit, adică în răstimpul de la începutul lunei a șaptea până la sfârșitul lunei a zecea înainte de nașterea copilului.

copilul născut în timpul căsătoriei se presupunea că este al soțului mamei (pater is est quem nuptiae demonstrant) adică tatăl este cel pe care căsătoria legală îl arată.

CAPITOLUL 6

Desfacerea căsătoriei

Modalități de desfacere a căsătoriei

În principiu, căsătoria romană era indisolubilă. Cu toate acestea, existau, pe lângă modurile inevitabile, involuntare de încetare, și moduri voluntare de desfacere a căsătoriei.

În privința modurilor involuntare, căsătoria se desfăcea fie prin moartea naturală, fie prin pierderea lui ius conubii ca urmare a unei capitis deminutio cauzată de pierderea libertății, a cetățeniei sau a drepturilor de familie.

Capitis deminutio maxima (robirea) a unuia din soți, atrăgând pierderea cetățeniei acestuia, desfăcea căsătoria, fiindcă aceasta nu putea să existe între un rob și un cetățean. Înainte de Iustinian, în acest caz, căsătoria era desfăcută atât de complet, încât nu putea fi restabilită nici în virtutea lui ius postliminii, adică, nici dacă robitul reușea să scape de la dușmani și să se întoarcă acasă în țara sa ci, foștii soți trebuiau să se căsătorească din nou. Iustinian a rânduit, ca, în acest, caz, căsătoria să dureze atâta vreme cât se primesc știri de la soțul robit dar, dacă au trecut cinci ani fără să se mai primească astfel de știri, soțul celălalt, care se bucură de libertate, poate să se căsătorească din nou.

Capitis deminutio media a unuia din soți, constând în pierderea cetățeniei, desface căsătoria, fiindcă aceasta nu poate să existe între un cetățean și un necetățean. Dar dacă soțul care nu a suferit o astfel de capitis deminutio, păstrează affectio maritalis, căsătoria este privită că durează.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Capitis deminutio minima a unuia dintre soți desface întotdeauna căsătoria cu manus, dar, căsătoria liberă nu o desface decât în caz de supravenire de incest (incestus superveniens). De pildă, femeia, care se găsește în manus este dată altei persoane prin mancipatio. Femeia căsătorită fără manus este adoptată de pater familias al soțului său, din noră ajunge fiica acelui pater familias și sora lui filius familias al acestuia, adică sora soțului său, iar relațiile dintre frate și soră constituie un incest. În acest caz, pentru a preîntâmpina incestul, pater familias trebuia întâi să emancipeze pe fiul său și apoi să adopte pe nora sa.

În cazul desfacerii voluntare a căsătoriei, normele erau diferite, după cum era vorba de o căsătorie cu manus sau de o căsătorie fără manus. În căsătoria cu manus, numai pater familias sub puterea căruia se afla soția putea avea inițiativa desfacerii căsătoriei pentru motive autorizate de lege sau de cutumă. Aceste motive, care, potrivit tradiției, ar fi fost stabilite de Romulus, sunt adulterul, substituirea de copii, vrăjitoria, avortul și folosirea unor chei false de la pivnița în care era păstrat vinul.

Vinul era considerat un medicament și, în același timp, o băutura rituală. De aceea consumarea lui dezordonată, adică nerituală, necontrolată de pater familias era privită ca un act neîngăduit de zei. În vechea Romă, femeilor le era interzis să bea vin. Pentru a verifica respectarea acestei norme (care ținea de fas), soțul, la întoarcerea acasă, dispunea de ius osculi, adică un drept de sărut, fără vreo legătură cu exprimarea unor sentimente de dragoste, ci ca un mijloc de a-și controla soția dacă în absența sa consumase pe ascuns și în afara riturilor din vinul casei. În același scop, de ius osculi dispuneau și rudele soțului până la gr. al VI-lea inclusiv, pe care femeia era obligată sa le sărute ori de câte ori le vedea pentru prima oară în cursul unei zile.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Căsătoria cum manu, dacă se încheiase prin confarreatio, se desființa printr-o solemnitate inversă, numită diffarreatio iar dacă se încheiase prin coëmptio sau usus, se desființa printr-o remancipatio: femeia era trecută sub puterea unei terțe persoane, care apoi o elibera.

Bărbatul care își repudia soția pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, era sancționat cu pierderea averii, jumătate fiind atribuită fostei soții și jumătate consacrată zeiței Ceres. Plutarh relatează că timp de două sute treizeci de ani de la întemeierea Romei nu a existat nici un caz de desfacere voluntară a căsătoriei, primul roman care și-ar fi repudiat soția fiind un anume Spurius Carvilius.

În cazul căsătoriei fără manus desfacerea era mai simplă deoarece, fiind întemeiată pe consimțământul soților, dacă dispărea consimțământul înceta și căsătoria (divortium communi consensu). Pentru o scurtă perioadă de timp acest divorț a fost interzis în anul 542 de împăratul Iustinian, exceptând cazul în care părțile divorțau pentru a se călugări, dar a fost reintrodus în anul 566 de împăratul Iustin al II-lea (565-578).

În epoca în care puterea capului de familie era încă nelimitată, el putea desființa căsătoria celor aflați sub puterea sa fără a le cere consimțământul; pe măsură ce această putere a fost limitată în exercițiu, voința soților a prevalat asupra celei a șefului de familie. Divorțul consta deci în desființarea voluntară a căsătoriei sine manu; soții, după ce au parcurs împreună o parte a existenței lor, se despart (divertuntur), urmând căi diferite.

În primele timpuri divorțul a fost rar, fapt ce se explică prin severitatea moravurilor primitive și tradiția familiei, dar și pentru că cele mai multe căsătorii erau cum manu, deci mai greu de desfăcut însă mai târziu slăbirea

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

coeziunii familiei și a ginților va duce la înmulțirea alarmantă a divorțurilor. Seneca relata că, în vremea sa, femeile nu mai numărau anii după numele consulilor, ci după bărbații pe care-i avuseseră ca soți. Acest fenomen a avut consecințe nefavorabile asupra situației și drepturilor copiilor și a impus luarea de măsuri pentru evitarea fraudelor la desfacerea căsătoriei.

În epoca lui August divorțurile au luat asemenea proporții în rândurile claselor sus puse încât amenințau însăși temeliile statului. De aceea s-au luat măsuri legislative pentru a îngrădi avalanșa divorțurilor. August intenționa să reglementeze, dar nu să interzică divorțurile. În acest scop el a stabilit ca voința celui care cere divorțul să fie exprimată în prezența a șapte martori, iar femeii repudiate îi dădea dreptul să intenteze o acțiune juridică împotriva fostului ei soț prin care să ceară restituirea zestrei. Soțul era obligat să-i restituie zestrea în întregime având însă dreptul să-și rețină din ea sumele necesare pentru întreținerea copiilor lăsați în grija lui (propter liberos), sau ca răscumpărare pentru pagubele pricinuite de către soție prin risipă sau purtare necorespunzătoare.

În epoca postclasică, sub influența creștinismului, împăratul Contantin cel Mare a limitat în anul 331 posibilitatea exercitării dreptului de repudiu, stabilind exhaustiv cauzele care constituie motive justificate, și anume, trei cauze care puteau fi imputate soțului (omuciderea, profanarea unui mormânt și otrăvirea) și trei cauze care puteau fi imputate soției (adulterul, otrăvirea și proxenetismul).

În dreptul lui Iustinian existau trei categorii de repudiu :

divortium ex iusta causa;

divortium ex bona gratia;

divortium sine iusta causa .

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Divortium ex iusta causa consta în desfacerea căsătoriei prin voința unuia dintre soți pentru motive imputabile celuilalt soț. Astfel de motive puteau să fie:

adulterul soției;

săvârșirea unor delicte grave (precum complotul contra împăratului, omuciderea, maltratările, injuriile grave, profanarea mormintelor etc.);

participarea soției la o petrecere sau la un spectacol fără încuviințarea soțului;

avortul provocat de soție;

întreținerea de către soț a unei concubine în casa comună etc.

Soțul vinovat de desfacerea căsătoriei pierdea drepturile asupra dotei sau, după caz, asupra donațiilor propter nuptias, iar femeia adulteră era închisă într-o mănăstire.

Divortium ex bona gratia consta în desfacerea căsătoriei pentru un motiv considerat întemeiat sau legitim pentru soțul care avea inițiativa, dar neimputabil celuilalt soț. Acest tip de divorț era îngăduit numai, dacă au trecut trei ani de la căsătorie și dacă se făcea votum castitatis ori dacă soțul era impotent.

Alte motive puteau fi prizonieratul soțului pentru o perioadă mai mare de cinci ani ori demența unuia dintre soți. Soțul ce repudia pe celălalt din aceste motive nu era responsabil de daune față de cel repudiat.

Divortium sine iusta causa consta într-o repudiere fără un motiv justificat. Desfacerea căsătoriei era valabilă, dar cel care procedase în acest mod era sancționat ca și soțul vinovat într-un divortium ex iusta causa.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Efectele desfacerii căsătoriei

În urma divorțului, soții erau despărțiți, însă existau reguli pentru copiii născuți în căsătorie, la recăsătorirea soților și la supravegherea soției divorțate în cazul în care ar fi însărcinată. Asupra copiilor născuți din prima căsătorie, drepturile soțului ce se recăsătorea erau reduse în mod considerabil. El nu mai putea dispune de bunurile ce ii reveneau de la celălalt soț, iar în privința bunurilor nu putea lăsa noului soț decât o parte egală cu a aceluia din copiii din prima căsătorie, care ar fi luat mai puțin.

Când căsătoria se desfăcea prin divorț, copiii rămâneau la soțul nevinovat și tatăl le purta de grijă pentru creștere, iar când căsătoria se desfăcea prin moartea soțului care era pater familias, copiii deveneau persoane sui iuris.

De precizat este că în dreptul vechi, în caz de moarte a soțului, soția nu se putea căsători decât dacă de la desfacerea căsătoriei trecuse un an, anul de doliu. Această prohibiție se întemeiază pe două considerații: întâi, că toți membrii familiei trebuie să jelească pe mort, al doilea, din vremea lui Paul și Ulpian, că trebuie să se preîntâmpine incertitudinea paternității, care ar rezulta din amestecarea sângelui. Legea Iulia și Papia Poppaea nu cunoștea răstimpul de un an și impunea femeii despărțite să se căsătorească înlăuntrul a șase luni de la desfacerea căsătoriei. În dreptul nou, prohibiția de mai sus a fost întinsă și la orice alt caz de desfacere a căsătoriei. Dacă femeia a născut, nu mai are nevoie să aștepte trecerea anului de doliu.

Femeia care nu respecta anul de doliu era lovită de mai multe pedepse printre care infamia, pierdea lucra nuptialia din prima căsătorie, ajungea incapabilă de a moșteni ab intestat pe rudele sale dincolo de gradul al treilea, nu mai putea dobândi ceva prin testament și nu mai putea da celui de-al doilea soț ca zestre, mai mult de o treime din bunurile sale.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

În ceea ce privește efectele desfacerii căsătoriei asupra bunurilor, principalul efect era obligația de restituire a dotei de către soț.

La început, desfacerea oricărei căsătorii (fie a unei căsătorii cu manus, fie a unei căsătorii libere) nu avea nici un efect asupra dotei. Dota rămânea la soț ori la moștenitorii lui. Mai târziu, în caz de desfacere a căsătoriei soțul, putea să restituie zestrea sau nu, acest fapt depinzând de simpla sa voință.

Întrucât nu era echitabil ca zestrea să rămână soțului chiar dacă acesta nu era vinovat de desfacerea căsătoriei, au avut loc în acest sens unele schimbări.

La vestita despărțenie a lui Spurius Carvilius Ruga, părțile interesate au căutat să asigure restituirea zestrei, servindu-se de cautiones, care, din pricina scopului lor, sunt numite cautiones rei uxoriae. Apoi, pretorul a plăsmuit și o actio rei uxoriae, cu care să se poată cere zestrea înapoi. În sfârșit, pentru a se cere restituirea zestrei a putut servi și actio praescriptis verbis.

Cautio rei uxoriae se numește stipulația, prin care soțul, în clipa în care primește zestrea, promite înzestrătorului, că o va restitui în caz de desfacere a căsătoriei. La început o astfel de făgăduială se făcea pentru cazul când căsătoria se va desface prin divorț. Mai târziu, ea se făcea pentru cazul când căsătoria se va desface în orice mod. Soțul putea promite să restituie dota și unei terțe persoane indicate de înzestrătorul ascendent al femeii și anume femeii sau rudelor apropiate.

Cautio rei uxoriae putea fi valorificată prin actio ex stipulatu izvorând din stipulația încheiată. În această acțiune, reclamant putea fi stipulantul și anume, ori femeia, dacă s-a înzestrat singură, ori alt înzestrător. În cazul în care înzestrătorul ascendent al femeii stipulase, ca zestrea să fie restituită femeii sau rudelor apropiate ale acesteia, atunci reclamanți puteau fi și aceste persoane. În sfârșit reclamanți mai puteau fi și moștenitorii precedenților.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Ca pârât putea fi cel care a primit zestrea, după caz:

soțul;

pater familias al soțului;

moștenitorii precedenților.

Scopul acestei acțiuni consta în restituirea dotei întotdeauna, imediat, și în întregime, chiar dacă soțul lăsase ceva soției prin rânduieli testamentare, dar nu cu precădere. Întotdeauna, adică în orice caz de desfacere a căsătoriei, imediat adică bărbatul nu se putea bucura de termene de grație ci trebuia să restituie îndată (illico), în întregime (in solidum), adică trebuia să se restituie atât cât s-a convenit, fără precădere adică reclamantul este un creditor ca toți creditorii, nu se bucură de nici o preferință, deci dacă bărbatul va fi insolvabil femeia va trebui să se mulțumească cu o dividendă din patrimoniul acestuia.

Bărbatul nu avea dreptul să oprească ceva din dotă pentru îndestularea creanțelor sale, care aveau legătură fie cu dota, fie cu căsătoria, însă ulterior s-a admis compensarea între creanțe ex dispari causa, bărbatul având dreptul de a face retențiuni din dotă, compensând creanțele sale cu creanța pentru restituirea dotei. În cazul în care desfacerea căsătoriei se întemeia pe reaua purtare a femeii, bărbatul avea iudicium de moribus, în urma căruia femeia putea să piardă la început toată zestrea, iar mai pe urmă numai o parte din ea.

Un lucru interesant constă în faptul că femeia putea să cumuleze dota cu liberalitatea pe care soțul i-o făcuse înainte de desfacerea căsătoriei. Spre exemplu, în cazul în care soțul lăsa soției sale un legat de o valoare mai mare decât dota, soția lua legatul și putea cere și restituirea dotei întrucât stipulația, prin care s-a dat cautio rei uxoriae, spune că dota se va restitui în caz de desfacere a căsătoriei.

Când nu se dăduse cautio rei uxoriae, nu era nici un mijloc pentru a cere restituirea dotei. Pretorul, ca să vina în ajutorul femeii în acest caz și ca să

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

înlăture orice neechitate a instituit actio rei uxoriae. Ea a fost instituită după lex Aebutia și la început era o actio in boum et aequum concepta, adică avea ca scop să restituie din dotă atât cât se cuvine după echitate, iar mai târziu, dar nu se știe cum, a ajuns actio bonae fidei.

La început actio rei uxoriae se dădea în caz de desfacere a căsătoriei din vina bărbatului, de aceea, soția reclama cu titlu de pedeapsă, ca din dotă să i se restituie atât cât se considera a fi echitabil.

Mai târziu, această acțiune s-a dat și în caz de desfacere a căsătoriei prin moartea bărbatului, pentru ca soția să poată să se recăsătorească dar, soția nu mai reclama cu titlu de pedeapsă, ci doar cerea ca din dotă sa i se restituie cât i se cuvine.

Când căsătoria s-a desfăcut prin moartea femeii, s-au deosebit două cazuri:

Dacă era vorba de dos profecticia și dacă supraviețuia înzestrătorul, acesta era în drept să intenteze actio rei uxoriae și să ceară restituirea zestrei, pentru că zestrea își atinsese scopul pentru care fusese constituită.

Dacă înzestrătorul murise iar soțul supraviețuise, atunci dota (fie profecticia, fie adventicia) rămânea la bărbat și deci nu se putea intenta actio rei uxoriae.

În această acțiune reclamant putea fi mai întâi femeia; ea dacă era sui iuris, putea reclama singură, iar dacă era alieni iuris nu putea de regulă să reclame singură, ci trebuia ca pater familias al său să reclame, adăugând-o și pe fiica sa în reclamație (adjuncta filiae persona). Însă, dacă pater familias al său era nebun, ori suspectae vitae, ori absent, ori captiv, femeia, deși era alieni iuris, putea reclama singură. În acest caz de dos profecticia reclamant mai putea fi înzestrătorul dacă a supraviețuit femeii.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

În sfârșit, moștenitorii femeii puteau și ei să fie reclamanți, dar numai într-un singur caz și anume, atunci când în timpul vieții soției, soțul a fost pus în întârziere să restituie dota.

În actio rei uxoriae, pârât putea fi:

soțul, dacă el a primit zestrea;

pater familias al soțului;

moștenitorii precedenților.

Scopul acestei acțiuni consta în restituirea dotei, dar nu întotdeauna, nu imediat, nu în întregime, nu dacă soțul lăsase ceva prin rânduieli testamentare, dar cu precădere. Nu întotdeauna, ci numai cu titlu de pedeapsă, sau în caz de moarte a soțului ca femeia să se recăsătorească, sau când dota își ajunsese scopul, nu imediat, ci lucrurile fungibile din dotă puteau fi restituite în trei plăți anuale (annua bima trima die), deci bărbatul se bucura de termene de grație, însă bărbatul adulter trebuia să le restituie imediat iar dacă era vinovat de vine mai ușoare se bucura de un termen de grație de șase luni, nu în întregime, ci bărbatul se bucura de beneficium competentiae și putea face retențiuni, cu precădere, adică femeia avea o creanța privilegiată și deci trecea înaintea creditorilor chirografari ai bărbatului.

Dacă cele menționate mai sus sunt specifice epocii preiustiniene, de la Iustinian regula este că orice dotă trebuie restituită întotdeauna.

În caz de convenție expresă, dota era restituita înzestrătorului, când căsătoria a fost desfăcută în timpul vieții femeii, zestrea (fie profecticia, fie adventicia) se cuvine femeii și moștenitorilor ei și va fi restituită ei, dacă este sui iuris ori, dacă e sub patria potestas, lui pater familias al ei.

Când căsătoria s-a desfăcut prin moartea sau capitis deminutio a femeii atunci:

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

dos adventicia nu mai rămâne soțului, ci trebuie înapoiată moștenitorilor femeii;

dos profecticia deasemenea nu mai rămâne soțului, ci trebuie restituită lui parens înzestrător, iar dacă parens înzestrător a murit, ea se cuvine moștenitorilor femeii.

Iustinian a desființat actio rei uxoriae și a păstrat actio ex stipulatu, zicând că întotdeauna trebuie presupusă o stipulație pentru restituirea zestrei în favoarea femeii, că actio ex stipulatu izvorând din această stipulație presupusă va fi prin excepție bonae fidei și deci i se vor aplica principiile largi de la actio rei uxoriae, va trece la moștenitorii femeii fără să mai fie nevoie ca bărbatul în timpul vieții femeii să fie pus în întârziere să restituie zestrea, și că această actio ex stipulatu privitoare la dotă, spre a nu se confunda cu celelalte actiones ex stipulatu, va fi numită actio de dote.

În această acțiune reclamant putea fi femeia sau în caz de moarte a femeii, moștenitorii ei.

Pârât putea fi cel care a primit zestrea după caz:

soțul, dacă el a primit zestrea;

pater familias al soțului dacă trăiește;

moștenitorii lui pater familias în proporție cu părțile lor.

Actio de dote putea fi intentată după desfacerea căsătoriei excepție făcând atunci când era pericol ca soțul să devină insolvabil și acțiunea putea fi intentată și în timpul căsătoriei.

În ceea ce privește scopul acestei acțiuni, acesta consta în restituirea dotei distingându-se următoarele cazuri:

dacă zestrea a fost constituită dando precum și dacă soțul a obținut executarea unei zestre constituită promittendo;

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

când zestrea a fost constituită promittendo și soțul nu a obținut executarea promisiunii, atunci creanța promisă trebuie restituită așa cum se găsește, fără culpa bărbatului în momentul reclamării. Dar bărbatul nu-i obligat la nimic, dacă reclamantul este însuși acela care făcuse promisiunea a cărei executare nu s-a obținut;

dacă zestrea a fost constituită prin delgatio a unei creanțe, se aplicau deasemenea regulile de mai sus, fiindcă soțul a devenit creditor;

când zestrea a fost constituită prin iertarea unei datorii fie cu ajutorul unei acceptilatio, fie altfel, și dacă obiectul prestațiunii era o species, care se găsea înca în patrimoniul bărbatului, se aplicau regulile de mai sus, când s-a promis un lucru corporal individualmente determinat, iar dacă acel obiect nu era o species, bărbatul trebuia să restabilească datoria iertată.

În ceea ce privește apărarea bărbatului, acesta răspundea culpa levis, dar scăpa de această răspundere dovedind diligentiam qualem in suis rebus adhibere solet.

Bărbatul era îndrituit să fie despăgubit de impensae făcute cu lucrurile dotale:

impensae necessariae micșora ipso iure dota, de aceea bărbatul putea să scadă aceste impensae din banii ce se găseau în dotă, ori să oprească lucrurile, până ce i se va plăti aceste impensae, iar dacă a apucat să restituie dota, putea intenta condictio indebiti;

impensae utiles puteau fi cerute cu actio mandate, dacă le-a făcut cu autorizarea femeii, sau cu actio negotiorum gestorum, dacă au folosit femeii.

în ceea ce privește impensae voluptuariae, bărbatul avea ius tollendi, dar femeia le putea opri plătind valoarea lor.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Avea exceptio dotis causae sed non numeratae contra reclamantului, care, spre a dovedi, că dota a fost prestată, înfățișa un înscris (cautio), prin care soțul declara, că a primit dota. El putea opune această excepție vreme de un an, când căsătoria a ținut doi ani sau mai puțin, ori vreme numai de trei luni, când căsătoria a ținut doi ani, dar nu mai putea să o opună niciodată când căsătoria a ținut zece ani sau mai mult.

Bărbatul mai avea querella non numeratae dotis; dacă nu i se oferea prilejul să-și valorifice excepția de mai sus, bărbatul putea s-o păstreze făcând o protestare înaintea autorității înștiințând și pe femeie.

Desfacerea căsătoriei mai producea efecte și în ceea ce privește celelalte lucra nuptialia. Prin lucra nuptialia se înțelege tot ceea ce un soț dobândește prin prisma căsătoriei cu orice titlu, de la terțe persoane sau de la celălalt soț. Deci, în lucra nuptialia intra dota, antiferna, donația ordinară, legatele lăsate prin prisma căsătoriei, numirile de moștenitor și ceea ce un soț nevinovat obține în puterea dispozițiilor legale în caz de divorț.

CAPITOLUL 7

Receptarea în dreptul românesc a normelor de drept roman privind căsătoria

După cum bine știm, dreptul roman constituie baza dreptului contemporan. Dacă vorbim despre evoluția statului român nu putem să nu aducem în discuție faptul că aceasta a presupus și recurgerea la dreptul roman.

,,Pravilele împărătești”, adică dreptul romano-bizantin, au fost principalul izvor al primelor coduri laice românești – ,,Carte românească de învățătură (1646)” și ,,Îndreptarea legii (1652)” –, același drept a stat la baza proiectelor de cod urban redactate pentru Țara Românească de Mihai Fotino între anii 1765-1782, iar primul cod civil românesc și al treilea din Europa, ,,Codul Calimach” (1817), prin receptarea masivă a dreptului roman este, probabil, cel mai roman dintre toate codurile care au fost realizate vreodată. În sfârșit Codul civil român din 1864, unul dintre pilonii statului român modern, este chiar mai roman decât modelul său francez, ,,Codul Napoleon”.

Având în vedere actualitatea dreptului roman, în pofida faptului că aparține unui stat care de foarte mult timp nu mai există, ne putem da seama cu ușurință de ce sunt multe asemănări între normele acestuia și cele ale dreptului românesc.

În ceea ce privește instituția căsătoriei se remarcă o serie de norme romane receptate de-a lungul timpului în dreptul românesc care vor fi analizate în cele ce urmează.

RECEPTAREA ÎN DREPTUL ROMÂNESC A NORMELOR DE DREPT ROMAN PRIVIND CĂSĂTORIA

Normele referitoare la condițiile de fond ale căsătoriei

În dreptul roman, prima condiție esențială pentru încheierea unei căsătorii era deosebirea de sex. Această condiție este prevăzută și în dreptul românesc. Semnificativă în acest sens este Pravila aleasă (cap.240), potrivit căreia căsătoria este ,,împreunarea bărbatului cu femeia, și-și sunt datori unul altuia în dumnezeiește și omenește, dreapta împreunare”.

În Îndreptarea legii (gl.203, z.1) se spune că ,,Nunta iaste împreunarea bărbatului și a muierii, adică amestecare sau amestecare și moștenire întru toată viața lor și omului celui drept apropiiare de Dumnezău”.

În Codul Calimach (art.63) se spune că ,,Legăturile familiei se alcătuiesc prin căsătorească tocmeală prin care două persoane, parte bărbătească și parte femeiască, arată cu un chip legiuit a lor voință și hotărâre de a viețui într-o legiuită însoțire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu și cu cinste întru o tovărășie nedespărțită, de a naște prunci, a-i crește, a se agiuta între ei după putință la toate întâmplările”. Același cod (art.88) stabilește deasemenea că ,,se pot uni prin legiuită însoțire numai două persoane, adică un bărbat cu o femeie”. Condiția deosebirii de sex între soți este clar exprimată și de Legiuirea Caragea (III,16,1): ,,Nunta este tocmeala unirei bărbatului cu femeea spre facere de copii”. În Noul Cod civil art.259 alin.1, este definită căsătoria astfel: ,,căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”.

O a doua condiție de fond a căsătoriei era în dreptul roman conubium, mai precis capacitatea de a contracta o căsătorie. Deși această capacitate era unul din atributele calității de cetățean, dreptul roman a prevazut din considerente morale și sociale unele impedimente în privința contractării unei căsătorii, impedimente care se regăsesc și în dreptul românesc.

RECEPTAREA ÎN DREPTUL ROMÂNESC A NORMELOR DE DREPT ROMAN PRIVIND CĂSĂTORIA

Astfel, vechiul drept românesc a prevăzut ca și dreptul roman interdicția pentru văduvă, de a se recăsători timp de un an de la moartea soțului. Îndreptarea legii stabilea în gl.261, z.1, că ,,Muerii căriia-i va muri bărbatul, aceaia nu e volnică să ia alt bărbat până nu va treace jalea 1 an”. În același sens sunt și dispozițiile cuprinse în Codul Calimach, obligația de a respecta anul de doliu revenind de această dată și bărbatului: ,,Femeia bărbatului celui vrednic de jelire este datoare să păzească anul jelirii, pentru neamestecarea seminței și pentru cinstea mortului ei bărbat. Așijdere se cuvine ca și bărbatul să păzească anul jelirii pentru cinstea femeii sale cei vrednice de aceasta” (art.144). Vechiul Cod civil român prevăzuse în art.210 că ,,Văduva și femeia a cărei căsătorie a fost declarată nulă, nu poate trece în a doua căsătorie decât după 10 luni de la desfacera prin moarte sau anularea căsătoriei precedente, afară dacă a născut în acest interval” însă dispozițiile acestui articol au fost abrogate prin art.49 al decretului nr.32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.

În dreptul roman nu erau permise căsătoriile între ingenui și liberți, în mod asemănător prevăzând și Codul Calimach în art.179: ,,Cei ertați robi bărbat sau femeie, pot să se cunune neoprit cu cei din naștere slobozi însă nu poate lua pre fiica sau pre nepoata, ori vreo altă femeie din familia patronului (adecă a fostului stăpân ce l-au slobozit), cum nici pe fiica vreunei persoane cinstite cu căftan sau din neam boeresc”.

Și în dreptul roman și în vechiul drept românesc, era interzisă căsătoria între soțul adulter și complicele său. În acest sens, gl.199 din Îndreptarea legii prevede: ,,…carele l-au bănuit că au curvit cu vreo muiare… pre aceaia nu va putea să o ia muiare…”.

RECEPTAREA ÎN DREPTUL ROMÂNESC A NORMELOR DE DREPT ROMAN PRIVIND CĂSĂTORIA

Codul Calimach în art.100 dispune: ,,Căsătoria celui pentru preacurvie căzut în osândă cu preacurva nu are nici o putere legiuită, măcar de nu s-au osândit și ea pentru această vinovăție”. Și Codul civil român a prevăzut, deasemenea, că ,,În caz de despărțenie, pentru cauză de adulter, soțul vinovat de adulter nu se va putea niciodată căsători cu complicele său” (art.279).

Marcus Aurelius și Commodus au interzis căsătoria între pupilă și tutore sau fiul tutorelui înainte de încetarea tutelei și darea socotelilor. Aceasta normă a fost receptată și în dreptul românesc astfel că în gl.200, z.1 din Îndreptarea legii se spune că: ,,Nice ispravnicul sau fiiu-său nu vor putea să ia pre săraca căria-i iaște ispravnic până nu se va slobozi ispravnicea. Slobozeaște-se sau dăzleagă-se ispravnicea deacă se face copilul mic de 25 ani sau de 30, ca tunce e în vârstă deplină. Și deacă vor trece acei 25 de ani, iaste volnic să-și ceară lucrurile lui, adecă ce va avea de la ispravnic. Atunce are slobozenie ispravnicul sau fii-său să se blagoslovească cu ispravnica ceaia ce au fost el ispravnic până au crescut”. Tot astfel Codul Calimach a prevăzut în art.98: ,,Epitropul sau curatorul nu se poate însoți cu sprevrâstnica ce se află supt epitropia lui, ci numai dacă tatăl ei ar fi logodit-o cu el sau de ar fi dat voe prin testamentul său” precum și în art.99: ,,Nici tatăl epitropului nici fratele acestuia, care înca se află supt părintească putere, nici fiul epitropului nu poate lua întru însoțire pe epitropistă fără de primirea și în scris adeverință a epitropiceștii comisii, cuprinzătoare că acest epitrop au dat pentru toate sămi lămurite și că însoțirea sprevrâstnicii cu el sau cu altul din numitele persoane va fi spre folosul ei; asemine se cere spre aceasta și slobozirea stăpânirii”.

Continuând tradiția vechiului drept românesc Codul civil român a abandonat modelul său francez și a reprodus aproape integral în art.149 dispozițiile cuprinse în Codul Calimach. Acesta prevedea: ,,Tutorele sau curatorele nu se poate căsători cu nevârstnica ce se află sub tutela sa (alin. 1).

RECEPTAREA ÎN DREPTUL ROMÂNESC A NORMELOR DE DREPT ROMAN PRIVIND CĂSĂTORIA

Asemenea, nici tatăl tutorelui, nici fratele acestuia, care înca se află sub părintească putere, nici fiul tutorelui nu poate lua în căsătorie pe pupilă, fără de primirea și înscrisa adeverință a tribunalului, cuprinzătoare că acest tutore a dat pentru toate socoteală lamurită, și că, însoțirea minorei cu el, sau cu altul din numitele persoane, va fi spre folosul ei” (alin.2).

Codul familiei prevedea în art.8 că ,,În timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră ce se află sub puterea sa”. În prezent, potrivit art.275 din Noul Cod civil ,,Căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa”.

Pe lângă aceste impedimente mai existau în dreptul roman și acelea pentru motive de rudenie. Astfel că rudenia în linie directă și rudenia în linie colaterală până la gr.al IV-lea, iar în timpul lui Iustinian până la gr.al III-lea, constituia o piedică la căsătorie.

În vechiul drept românesc, Îndreptarea legii asimila rudenia civilă cu cea spirituală, gl.195, intitulată ,,Pentru feciorii de suflet și ai sfântului botez” prevăzând că ,,de va avea neștine fecior trupesc, nu pot să se împreună întru nuntă până la al optulea spiță”. Această interdicție a fost prevăzută și în Pravila aleasă (cap.230 și 231), Codul Calimach (art.95-97) și Codul civil (art.146-148 și art.313). Deasemenea și Codul familiei prevedea, potrivit art.6 că: ,,Este oprită căsătoria:

între cel care înfiază sau ascendenții lui, pe de o parte, și cel înfiat ori descendenții acestuia, pe de alta;

între copiii celui care înfiază, de o parte, și cel înfiat, sau copiii acestuia, de alta;

între cei înfiați de aceeași persoană”.

RECEPTAREA ÎN DREPTUL ROMÂNESC A NORMELOR DE DREPT ROMAN PRIVIND CĂSĂTORIA

Noul Cod Civil prevede următoarele: ,,Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv (art.274 alin.1). Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens (art.274 alin.2). În cazul adopției, dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopție, cât și între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopției” (art.274 alin.3).

Și în ceea ce privește căsătoria putativă dreptul românesc a receptat normele de drept roman. Astfel că, dacă în dreptul roman, datorită nesocotirii impedimentelor căsătoria era lovită de nulitate, însă dacă cel puțin unul dintre soți fusese de bună credința căsătoria era putativă, și în vechiul drept românesc se mergea aproximativ pe aceleași principii. În acest sens Îndreptarea legii prevede în gl.212, z.14 că: ,,Cela ce va face nunta cu sminteală de sânge amestecat cu neștiință, acela în vreame ce-ș va cunoaște sminteala de să va despărți numaidecât, atunce nu se va certa nicecum”.

În ceea ce privește copiii rezultați din incest, dar în condițiile unei căsătorii putative, aceștia vor avea regimul juridic al unor copii legitimi: ,,Iară de să vor fi născut coconii la vreamea încă până a nu se cunoaște mestecătorii de sânge cum fac această greșală, atunce feciorii aceaia sânt cum ar fi de în părinți cununați și vor putea moșteni tot ce vor fi având părinții” (gl.212, z.5). Codul Calimach, deasemenea, prevede în art.215: ,,se socotesc ca niște legiuiți…dacă se va dovedi că unul măcar din părinți n-au avut întru adevăr știință de împiedecătoarea pricină a însoțirii…”.

C. civ. rom. s-a ocupat de căsătoria putativă în art.183 și 184 în care se prevedea că în cazul în care căsătoria a fost declarată nulă, ea își va produce efectele sale civile în favoarea copiilor și a soțului de bună-credință.

RECEPTAREA ÎN DREPTUL ROMÂNESC A NORMELOR DE DREPT ROMAN PRIVIND CĂSĂTORIA

În consecință copiii se vor bucura de efectele filiației legitime, în timp ce soțul de rea-credință nu va putea beneficia de nici unul din avantajele căsătoriei anulate, precum posibilitatea de a veni la moștenirea copiilor predecedați.

Noul Cod civil român deasemenea, prevede în art.304 alin.1: ,,Soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă”.

Referitor la situația copiilor, art.305 alin.1 al aceluiași cod prevede: ,,Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, care păstrează situația de copii din căsătorie”.

Consimțământul celor doi soți constituie cea de-a treia condiție a căsătoriei romane, pe care o regăsim și în vechiul drept românesc. Consimțământul părinților nu avea caracter obligatoriu însă se ținea seama și de voința lor, căci nesocotirea voinței părinților constituia un motiv legal de dezmoștenire. Astfel, gl.284, z.10 din Îndreptarea legii prevedea că ,,Feciorul, de va avea tată și va lua muiare fără voia și sfatul tătâne-său, acela să n-aibă de în bunătățile tătâne-său nemica, numai ce să fie fără de moștenire”.

Potrivit Codului Calimach consimțământul trebuia sa fie neviciat. În cazul în care viitorul soț se afla sub putere părintească ori sub tutelă consimțământul trebuia dat de tată sau, în lipsa acestuia de mamă (art.74) și, în subsidiar, de bunici (art.75) sau, în lipsa acestora, de rudele cele mai apropiate și de tutore (art.77 și 325). Dacă exista dezacord între persoanele chemate să-și dea consimțământul, Codul Calimach stabilea că ,,rămâne la înțălepciunea și judecata Domnului și a arhiereului a hotărî cele mai de cuviință și de folos pentru tineri”.

RECEPTAREA ÎN DREPTUL ROMÂNESC A NORMELOR DE DREPT ROMAN PRIVIND CĂSĂTORIA

Referitor la aceasta Legiuirea Caragea prevedea în partea a III-a, cap.16, art.3 că: ,,Nevârsnicii fără voința părinților sau a epitropilor să nu se căsătorească și părinții sau epitropii fără voia lor să nu-i căsătorească”.

Tradiția romană în ceea ce privește condiția consimțământului la încheierea căsătoriei se regăsește și în dispozițiile C. civ. rom. care a prevăzut, pe lângă necesitatea consimțământului viitorilor soți (art.129), și obligativitatea consimțământului părinților sau, în lipsa acestora, al ascendenților (art.133 alin.1) și, în subsidiar al tutorelui (art.133 alin.2), dacă viitorii soți aveau vârsta mai mica de 25 de ani, în cazul bărbatului, sau mai mică de 21 de ani în cazul femeii (art.131). Prin Legea din 15 martie 1906 s-a stabilit că obligativitatea consimțământului părinților, respectiv al ascendenților sau tutorelui, subzistă și în cazul bărbatului până la împlinirea vârstei de 21 de ani, adică vârsta majoratului. Această limită de vârstă a fost coborâtă la 18 ani prin Decretul din 30 aprilie 1949. Odată cu intrarea în vigoare la 1 februarie 1954 a Codului familiei nu s-a mai prevăzut decât obligativitatea consimțământului viitorilor soți în acest sens art.16 al acestui cod stipulând: ,,Căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți. Aceștia sunt obligați să fie prezenți, împreună, în fața delegatului de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă, pentru a-și da consimțământul personal și în mod public”. În prezent, conform art.271 din Noul Cod civil ,,Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora”.

Ultima condiție de fond a căsătoriei, vârsta matrimonială, la romani era de cel puțin doisprezece ani pentru fete și paisprezece ani pentru băieți. Aceleași limite de vârstă minimă pentru căsătorie au fost prevăzute și de vechiul drept românesc. Potrivit gl.230 din Îndreptarea legii, ,,Nunta ceaia ce nu e de vârstă, aceaia fără de nice o socoteala să se desparță. Și nevârsta se chiamă când nu iaste bărbatul de patrusprezece ani și muiarea de doisprezece, ce mai puțin”.

RECEPTAREA ÎN DREPTUL ROMÂNESC A NORMELOR DE DREPT ROMAN PRIVIND CĂSĂTORIA

De asemenea, potrivit gl.203, z.2, ,,Nuntele ceale ce sânt pre leage să chiamă ceale ce să fac cum zic dumnezăeștile pravile, bărbatul să fie pre leage și muiarea primită pentru bărbat, adecă junele să treacă de 14 ani și muiarea să fie mai mare de 12”. În același sens sunt și dispozițiile cuprinse în cap.238 și 269 din Pravila aleasă sau în art.70 Cod Calimach.

Noul Cod Civil român a stabilit în art.272 privind vârsta matrimonială:

(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani.

(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul.

Normele referitoare la efectele încheierii și desfacerii căsătoriei

În dreptul roman, principiul care guverna stabilirea paternității pentru copilul născut din căsătorie era acela că pater is est quem nuptiae demonstrant. Și în dreptul românesc, vechiul Cod civil prevedea în art.286 alin.1 că ,,Bărbatul este tatăl copilului conceput (zămislit) în timpul căsătoriei”. În același sens prevedeau și dispozițiile art.53 C. fam: ,,Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”. În prezent Noul Cod civil prevede în art. 414 alin.1: ,,Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”.

Atât dreptul roman cât și vechiul drept românesc stabileau că soții au datoria sa fie fideli unul fața de celălalt și să suporte în comun necazurile. Codul Calimach prevedea în art.105 că: ,,Îmbe părțile sânt de o potrivă supuse spre împlinirea căsătoreștii datorii, spre credință și spre cuviincioasă purtare a uneia cătră alta”. Tot astfel reieșea și din art. 194 C.civ.rom: ,,Soții iși datoresc unul altuia credință, sprijin și ajutor”.

RECEPTAREA ÎN DREPTUL ROMÂNESC A NORMELOR DE DREPT ROMAN PRIVIND CĂSĂTORIA

Codul familiei stipula în art.2: ,,Relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material”. Astăzi, conform art.309 alin.1 din Noul Cod Civil, ,,Soții iși datorează reciproc, respect, fidelitate și sprijin moral”.

La romani, soția avea dreptul să ceară sprijin și protecție din partea soțului, să-i ia numele și să se ridice la demnitatea sa, drepturi pe care le păstra chiar și după moartea soțului dacă nu se recăsătorea. Aceste norme romane au fost receptate și de dreptul românesc astfel că articolele 106-107 din Codul Calimach prevăd urmatoarele: ,,Bărbatul este capul familiei sale. Pentru aceia lui mai ales se cuvine a fi povățuitoru casnicei ocârmuiri; el este datoriu și a se îngriji pentru cele trebuincioase a soției sale, după puterea întovărășitei lor averi, și de a o apăra întru toate întamplările” (art.106). ,,Femeia primește numele familiei bărbatului său și dobândește driturile stării lui; ea este datoare a sălășlui cu dânsul, a-l agiutora după puterile sale întru ocârmuirea casei și spre folos, și la câte cere casnica rânduială, să se supuie ea cum și toți casnicii prin grija și silința ei, celor de cătră bărbat hotărâte orânduieli” (art.107). La rândul său, vechiul C. Civ rom. prevedea: ,,Bărbatul e dator protecțiune femeii lui, femeia ascultare bărbatului” (art.195).

Aceste prevederi ale Codului Civil român au fost abrogate prin art.49 al Decretului nr.32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a decretului privitor la persoanele fizice și juridice, astfel că: bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie (art.25 C.fam.); hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria (art.26 C.fam.); soții pot să-și păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite (art.27 alin.2 C.fam.), fiind obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat (art.28 alin.1 C.fam.). În legislația actuală, ,,Soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria” (art.308 N.C.C.). ,,Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea căsătoriei, să

RECEPTAREA ÎN DREPTUL ROMÂNESC A NORMELOR DE DREPT ROMAN PRIVIND CĂSĂTORIA

ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite” (art.282 N.C.C.). ,,Soții sunt obligați să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei” (art. 311 alin. 1 N.C.C.).

Cu privire la efectele generate de desfacerea căsătoriei, dreptul românesc, ca și dreptul roman nu a admis divorțul prin consimțământul mutual decât în cazul în care soții doreau să se călugărească fapt ce se evidențiază în gl.219 din Îndreptarea legii: ,,Slobozește-se, adecă desparte-se bărbatul de muiarea lui, sau muiarea de bărbatul ei când va să se facă călugăr sau călugăriță”. Și mai explicit este Codul Calimach care stabilește că ,,Însoțiții de vor fi și însuși de sine stăpâni și întru desăvârșită vârstă, nu pot desface de la sineși legătura căsătoriei…, fără numai pentru pricina cuprinsă în art. 143 litera b” (art.108), respectiv, ,,Dacă îmbe părțile vor face cu unită voință alegerea vieții monahicești…” (art.143, pct.2).

Articolele 254-276 C. civ. rom. prevedeau divorțul prin acordul soților însă acestea au fost în vigoare până la data de 12 februarie 1948, întrucât au fost abrogate prin art.6 al legii nr. 18/1948 pentru modificarea codului de procedură civilă, fiind reintroduse prin Legea nr. 59/1993. În prezent divorțul prin acordul soților este reglementat de art. 373 lit. a, N.C.C.

În dreptul roman, avortul provocat de soție constituia o cauză de divorț. Aceeași cauză de divorț este prevăzută și în gl.220 din Îndreptarea legii: ,,Muiarea…să hie grea, să omoară copilul în pânteceale ei, să piarză bărbatul nădeajdea coconului, atunce se dăsparte de dânsa bărbatul…”.

În caz de adulter comis de femeie , atât dreptul roman cât și vechiul drept românesc prevedeau pentru aceasta aceeași sancțiune și anume închiderea într-o mănăstire.

RECEPTAREA ÎN DREPTUL ROMÂNESC A NORMELOR DE DREPT ROMAN PRIVIND CĂSĂTORIA

Astfel, într-o anafora din 3 iunie 1776 a mitropolitului Grigorie al Ungrovlahiei se propune ca ,,numita Stanca, soțiia acestui Dima…să fie orânduită la un schit de călugărițe, spre închisoare, hrănindu-se cu câte o pitișoară și apă, iar zestrile ei, ca una ce au umblat rău și în faptă curvărăsească…, după pravilă să pierde și să cade a le lua Dima bărbatul ei…” (Acte judiciare, p.103). În legislația actuală astfel de sancțiuni nu mai există.

CONCLUZII

În Imperiul Roman căsătoria avea un rol deosebit de important, ea trebuind să fie încheiată atât în conformitate cu normele dreptului uman cât și cu cele ale dreptului divin. Se observă astfel înalta concepție pe care romanii o aveau cu privire la această instituție.

Faptul că valorile morale promovate de dreptul roman erau respectate cu sfințenie a dus la o bună organizare a societății având ca rezultat dezvoltarea impresionantă a acestui imperiu.

Un exemplu de moralitate de care romanii țineau cont în elaborarea normelor juridice este condiția esențială de valabilitate a căsătoriei și anume deosebirea de sex, condiție care o regăsim și în legislația românească însă de care, din păcate, în ziua de azi multe țări europene nu mai țin cont.

Având în vedere această situație, nu tocmai placută din punctul meu de vedere, consider că este de responsabilitatea mea ca viitor jurist dar și ca cetățean al unui stat membru U.E. să îmi exprim părerea cu privire la acest aspect și să vin cu o propunere. În acest sens, de lege ferenda ar trebui ca în contextul legislativ extern să se elaboreze o dispoziție legală care să prevadă că, în virtutea normelor de drept roman care constituie baza majorității sistemelor de drept europene, în U.E. deosebirea de sex reprezintă principala condiție de validitate a căsătoriei.

În analiza căsătoriei din punct de vedere al legăturii cu alte instituții s-au putut stabili legături între matrimonium cum manu și mancipațiune, și între matrimonium sine manu, formă de căsătorie cu o origine și natură juridică controversată, cu posesiunea.

Pe lângă toate aceste aspecte, lucrarea de față constituie încă o dovadă a faptului că dreptul roman mai dăinuie și astăzi și că cel puțin în ceea ce privește dreptul românesc actualitatea sa este incontestabilă.