Notiuni Generale Privind Forta de Munca

Notiuni generale privind forta de munca

1.1. Munca – factor activ si determinant al productiei in economiile moderne

Munca este unul din factorii primari, originari, de producție, alături de factorul natură. Factorii de producție reprezintă potențialul resurselor atrase în circuitul economic. Odată atrase și utilizate în activitatea economică, resursele economice disponibile și valorificabile apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de producție.

Munca este un bun de o importanță particulară pentru că reprezintă un element esențial în orice producție. Activitatea economică este atât profesională, desfășurându-se cel mai adesea în cadrul întreprinderilor, având drept obiect producția, dar și particulară, desfășurându-se în interiorul gospodăriilor, implicând consumul de bunuri pentru satisfacerea diverselor nevoi.

Munca este o activitate specific umană, fizică și/sau intelectuală. Oamenii cu aptitudinile și deprinderile lor, cu experiență și cunoștințele dobândite sunt producătorii tuturor bunurilor economice.

Factor de producție activ și determinant, munca, este cea care produce factorii derivați de producție, îi antrenează, combină și îi utilizează în mod eficient.

Conform lui Adam Smith, părintele economiei politice, munca este sursa tuturor bogățiilor societății, "sursa unică a avuției națiunilor". Avuția națională este reprezentată de totalitatea bunurilor pe care o țară le are la dispoziție la un moment dat și de către soldul său de resurse financiar-valutare.

Reprezentanții economiei politice clasice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, respectiv începutul secolului al XIX-lea, Adam Smith și David Ricardo, demonstrează că munca reprezintă izvorul creșterii avuției, astfel, cu cât diviziunea muncii este mai dezvoltată iar productivitatea mai ridicată, cu atât națiunile sunt mai bogate.

Referitor la rolul muncii în economie, J.M.Keynes remarcă: "munca este cea care produce totul, ajutată de ceea ce purta cândva numele de meșteșug, iar astăzi se cheamă tehnică, de resursele naturale care nu costă nimic sau se obțin în schimbul unei rente, după cum sunt rare sau abundente."

Pentru aprecierea rolului muncii în prezent, este necesar să se țină cont de procese precum: reducerea relativă a timpului de muncă, substituirea accelerată a muncii prin capital, afirmarea efortului intelectual și creativ și înlocuirea tot mai mare a activităților manuale tradiționale prin automatizarea, robotizarea și informatizarea producției.

Potențialul de muncă al unei națiuni este delimitat și concretizat pe baza unei scheme care începe cu structura demografică. Dimensiunile, structurile generale și dinamica populației unei țări depind de procesele demografice esențiale, generale, cât și de soldul migrației internaționale, ca rezultat al raportului dintre emigrări și imigrări.

Mărimea populației adulte cât și ponderea ei în totalul populației depind de mai mulți factori demografici, sociali, educaționali și politici precum:

Evoluția demografică anterioară, respectiv structurile pe sexe și vârste existente;

Durata oficială a școlarizării obligatorii și gradul de cuprindere a tinerilor în școli și facultăți;

Reglementările privind vârsta de pensionare;

Speranța medie de viață, etc.

Dimensiunea populației active este influențată de o serie de factori sociali, economici, de asistență sanitară care, direct sau indirect, stau la baza mărimii și dinamicii celor inapți de muncă.

Populația activa disponibilă, respectiv potențialul de muncă al unei țări se obține dacă din populația activa se scad persoanele care pe baza unor decizii de familie, au hotărât să rămâne casnice, cât și elevii, studenții și militarii în termen.

Muncă s-a transformat în factor de producție datorită existenței producției de mărfuri. Aceasta a devenit factor de producție atunci când, pe baza proprietății particulare s-a trecut de la munca în sistem sclavagist și de dependența feudală la munca meșteșugarului liber și a fermierului având parcela sa de pământ. Muncă s-a dezvoltat ca atare în contextul proprietății private și privat asociative când s-a transformat în munca salariată.

1.2. Clasificarea politicilor de ocupare a forței de muncă

Politicile de ocupare a forței de muncă sunt în principal politici macro-economice care se adresează categoriilor globale macro-economice precum cererea globală de consum, investiția globală, etc. Acestea pun accentul pe flexibilizarea pieței muncii, pe stimularea producției, în special la întreprinderile mici și mijlocii, prin alocarea de fonduri pentru creditare cu dobânzi avantajoase sau prin alte sisteme fiscale care să faciliteze angajările.

Scopul politicilor de ocupare a forței de muncă este de a crește gradul de ocupare al populației active, astfel menținând rata șomajului la cote mici.

Ministerul Finanțelor Publice, Guvernul sau Banca Națională dețin instrumentele utilizate în politicile de ocupare ale forței de muncă. Multe din aceste instrumente sunt identice cu instrumentele de politică economică. Ocuparea forței de muncă are tendința să scadă sau să crească în funcție de variația ratelor creșterii economice.

Instrumentele utilizate în politicile de ocupare a forței de muncă sunt:

Politici fiscale, impozite, subvenții;

Politici salariale (salariul minim, indexarea salariilor);

Politici monetare (rate ale dobânzilor, rate de schimb valutar, oferta monetară);

Politici sociale (vârsta de pensionare, alocație copii);

Investiție în infrastructura publică;

Promovarea exporturilor;

Îmbunătățirea mediului de afaceri.

De asemenea, instituțiile abilitate au la dispoziție și o serie de măsuri pasive și active, care sunt de o mai mică anvergură dar care au de regulă un impact direct și pe termen scurt asupra nivelului de ocupare a persoanelor pe piața muncii.

Măsurile pasive de ocupare a forței de muncă sunt măsuri de ajutorare materială cum ar fi indemnizația de șomaj, alocația de sprijin, care au rolul de a compensa lipsa veniturilor cauzate de șomaj sau inactivitate și de a menține capacitatea de muncă în perioada dintre pierderea locului de muncă și găsirea unuia nou.

Măsurile de ocupare active ale forței de muncă sunt reprezentate de un ansamblu de intervenții care influențează în mod direct și pe termen scurt volumul și structura ocupării și corespunzător a șomajului, cu scopul de a găsi un echilibru între cererea și oferta de locuri de muncă, fie crescând cererea de forță de muncă, fie reducând o ofertă supradimensionată de forță de muncă.

Măsurile active sunt destinate atât angajatorilor cât și persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. Cele mai importante măsuri active se referă la formarea profesională și la servicii de ocupare, fiind adresate direct persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.

Serviciile de informare și consiliere personală, mediere locuri de muncă, serviciile de consultanță în vederea inițierii unei activități independente sunt principalele servicii de stimulare a ocupării adresate persoanelor care se afla în căutarea unui loc de muncă.

Cea mai importantă măsura activă a strategiei europene de ocupare o reprezintă formarea profesională, fiind de asemenea și o măsură centrală a politicilor naționale de ocupare și incluziune socială.

Principalele tipuri de programe de formare profesională sunt:

Programe de inițiere – au drept scop dobândirea uneia sau mai multor competente specifice unei calificări conform standardului ocupațional sau de pregătire profesională;

Programe de calificare și recalificare – scopul acestora îl reprezintă dobândirea unui ansamblu de competente profesionale care permit unei persoane să desfășoare activități specifice uneia sau mai multor ocupații;

Programe de perfecționare și specializare – reprezintă pregătirea profesională care conduce la dezvoltarea sau completarea cunoștințelor, deprinderilor sau competentelor profesionale ale unei persoane care deține deja o calificare, respectiv dezvoltarea competentelor în cadrul aceleiași calificări, dobândirea de competente noi în același domeniu ocupațional sau într-un domeniu nou, dobândirea de competente fundamentale sau competente tehnice noi, specifice mai multor ocupații.

Măsurile active de ocupare au o tentdinta de accentuare în cadrul politicilor europene prin realocarea resurselor de la cele pasive, precum și dezvoltarea parteneriatelor/ externalizarea serviciilor de ocupare către furnizori privați din sectorul comercial sau din cel al economiei sociale. În plus, programele de formare profesionale au devenit tot mai legate de programele de creare de locuri de muncă prin măsuri de corelare a conținutului formării cu nevoile pieței muncii și printr-o cooperare eficientă și efectivă între agenții economici și furnizorii de formare.

Tipologia serviciilor de formare profesională și de stimulare a ocupării

1.3. Specificul pietei fortei de munca (vezi fiser 1)

Piața forței de muncă, are un specific determinat de faptul că omul nu poate fi redus la o singură dimensiune economică. Astfel, se subliniază ideea conform căreia oferta de muncă „se formeaza într-un timp destul de îndelungat, că are o mobilitate relativ redusă, este perisabilă, neomogenă si nu evoluează in exclusivitate pe principiile economiei de piață”. Aceste elemente care au rolul de a atesta specificacitatea ofertei, au rezultat din faptul ca forța de muncă se apreciază ca o marfă de un gen deosebit, în sensul că ea reunește si particularități deosebit de complexe si care nu sunt în exclusivitate de natură economică, cum sunt cele psihologice, etnice, axiologice, etc.

Literatura de specialitate apreciază următoarele elemente ca fiind specifice pieței muncii:

Segmentată, neomogenă si neunitară;

Piața cea mai rigidă si sensibilă;

Este cea mai organziată si reglementată;

Elementele de vointa, de intervenție, de dictat sunt uneori prevalente, ceea ce ii confera statutul de cea mai imperfectă piață;

Este o piață contractuală, participativă în care negocierea și contractul sunt instrumente fundamentale de reglare a cererii și ofertei de forță de muncă.

La toate acestea mai trebuie adăugate urmatoarele:

Piața muncii este cea mai reglementată sub aspect internațional existând o bogată legislație în cadrul căreia se detașează: „Declaratia universală a drepturilor omului” adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966 și a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976; Carta Socială Europeană, adoptată de Consiliul Europei în anul 1961 si intrată în vigoare la 26 februarie 1965, la care se adaugă o serie de recomandări și convenții ale Organizației Internaționale a Muncii (exemplu: Recomandarea numărul 135/1970 privind fixarea salariului minim și Conventia numărul 95/1949 privind protecția salariatului).

Confruntarea pe piața muncii dintre cerere și ofertă are loc, tot mai mult, prin implicarea directa a principalelor puteri din statul contemporan, fapt dovedit de încheierea anuală a unui contract colectiv de munca la nivel național, în care obiectivele de bază sunt prevăzute a se realiza prin acordul părților implicate, în special între patronate, sindicate și guvern, pe fondul respectării puterii legislative s ia reglementărilor juridice.

Piața muncii are o anume predispoziție spre conflict, ceea ce face ca echilibrul să fie relativ fragil. Raportul cerere-ofertă pe piața muncii se materializează, comparativ cu celelalte piețe, în contracte care au o continuitate si o periodicitate de multe ori determiante în relația muncă-capital.

Această particularitate rezultă din faptul că piața muncii este guvernată, pe langă legile economice, și de legi demografice, psihologice și, nu în ultimul rând, de cele de natură moral-etică.

In actuala perioadă de tranziție, cele mai ample mișcări sociale au avut ca bază de plecare cauze din domeniul pieței forței de muncă, niveluri si forme de salarizare, durata concediului de odihnă, sisteme de premiere și sporuri, etc.

Potrivit literaturii economice, adaptarea cererii la oferta sau invers, a ofertei la cerere, se realizează prin intermediul prețului de echilibru a cărui dinamica determină o egalizare la cel mai înalt nivel (concomitent, atat pentru cerere cât și pentru ofertă) prin micșorarea uneia și creșterea corespunzătoare a celeilalte.

Pe piața forței de muncă, datorită rigidității salariului, a puternicelor elemente instituționalizate, a prețului de echilibru, respectiv salariul, se realizează, de regula, prin reducerea ofertei acceptate. Din aceasta cauza, raporturile de pe piața muncii pornesc de la piața primarp, dar se desfășoară in mare parte pe piața secundară, aceasta din urma fiind puternic condiționată si de factori teritoriali și sociali (grup de prieteni, familie, locuință, etc.), existând așadar o permanentă implicare a factorului noneconomic (opus adeseori celui economic) care, în anumite etape ale funcționării acestei piețe, este dominantă.

Specificul forței de muncă este manifestat și in relația cu celelalte piețe. Analiza acestor raporturi trebuie desfășurată, pe de o parte, pentru a descifra influența pieței forței de muncă asupra celorlalte piețe, iar pe de altă parte, pentru a stabili impactul acestora din urmă asupra pieței forței de muncă.

Specificul influenței pieței forței de muncă asupra celorlalte piețe constă in faptul că mutatiile intervenite in raportul cerere-ofertă pe piața forței de muncă se regăsesc, sub aspectul consecințelor, pe celelalte piețe, după un timp relativ mai îndelungat. Neconcordanța dintre cerere si ofertă privind sctructura profesională și nivelul de pregătire a forței de muncă determină, în timp, o scădere a radului de utilizare si a eficienței folosirii aparatului de producție, materializată in diminuarea ofertei de bunuri și servicii și, în consecință, dezechilibrarea raportului dintre cerere și ofertă pe piața mărfurilor și serviciilor.

O alta modalitate specifică pieței muncii, prin care aceasta devine parte a echilibrului celorlalte piețe, este dată de faptul că influența sa nu are loc numai prin rezultanta raportului cerere ofertă, ci fie pe calea ofertei, fie pe calea cererii. Astfel, influența asupra pieței capitalului se realizează nu atât prin intermediul salariului, cât prin presiunea exercitată de oferta de munca. În același timp, modificări ale cererii de muncă se vor regăsi ca influențe asupra pieței mărfurilor și serviciilor si asupra pieței titlurilor de valoare.

1.4. Șomajul și politicile sociale (vezi fisier 2)

Șomajul poate fi definit printr-o serie de modalități precum: în funcție de maniera de abordare, în funcție de perioada istorică, fie după trăsăturile pe care dorim să le scoatem în evidență.

Astfel, șomajul reprezinta starea de a fi neangajat, de a nu fi în stare a obține o muncă platită.

În Vocabularul economic și financiar, prin șomaj se înțelege încetarea involuntară și prelungită a lucrului, din cauza imposibilității de a găsi un loc de muncă.

Șomajul poate fi privit ca fiind o situație proprie persoanelor care și-au încetat involuntar activitatea și/sau nu se pot angaja, din cauza imposibilității găsirii unui loc de muncă.

Surplusul de forță de muncă face parte din populația activă, care nu lucreaza datorită unor factori precum:

Pierderea locurilor de muncă;

Creșterea ofertei de muncă peste capacitatea de absorbție a pieței muncii;

Proasta funcționare a pieței muncii.

În termenii generici ai pieței, șomajul este rezultatul unui excedent al ofertei, în raport cu cererea de mână de lucru. Oferta de muncă nu ia in considerare toată populația aptă de muncă, ci doar pe cea dornică sa se angajeze ca forță de muncă salariată.

Starea de șomer apare ca urmare a două procese:

Pierderea locului de muncă;

Imposibilitatea angajării integrale, într-o perioadă dată de timp, a unei generații de absolvenți calificați pentru o anumită muncă.

Potrivit Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, șomerul este persoana care îndeplinește, cumuluativ, următoarele condiții:

nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează, din activități

autorizate potrivit legii, venituri mai mici decât indemnizația de șomaj ce i s-ar cuveni;

starea de sănătate și capacitățile fizice o fac aptă pentru prestarea unei munci;

are vârsta de minim 16 ani;

nu îndeplinește condițiile de pensionare;

este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare, dacă s-ar găsi un loc de muncă;

este înregistrată la ANOFM sau la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcționează în condițiile legii.

Șomajul se caracterizează prin nivel (mărime absolută sau relativă a numărului de șomeri), corespondența intrări-ieșiri din șomaj (căile prin care o persoană iese și, respectiv, intră din/în rândul șomerilor), durata șomajului, structura acestuia (pe vârste, calificări, sectoare de activitate, tip de pregătire, sex, etc.) și frecvența acestuia (de câte ori, în medie, lucrătorii devin șomeri într-o perioadă dată de timp).

Peste o anumita limită, șomajul nu lovește numai indivizii ci subminează întreaga societate. Munca nu este doar un mijloc prin care un individ își câștigă viața, ci este și un mod prin care acesta de identifică. Șomerul poate oricând să-si ocupe timpul, dar acesta nu mai are un loc definit in societate. Victima unei concedieri economice se consideră, adesea, si victima a unei concedieri sociale. Teama de șomaj bulrverseaza comportamentele noastre sociale si atitudinea față de muncă.

Șomajul reprezintă un dezechilibru care afectează, în diferite proporții, economiile tuturor statelor, astfel că diminuarea acestuia a devenit un obiectiv major al guvernelor lumii. Prin conținutul lor, măsurile anti-șomaj au efecte directe și indirecte asupra indivizilor și asupra economiei (majoritatea pozitive, ceea ce nu exclude însă aparitia unor necorelări și a unor urmări contrare celor anticipate).

Politicile utilizate împotriva șomajului sunt de doua tipuri:

Politici pasive

Se referă la indemnizația de șomaj (care, în opinia unor economiști, nu face decât să scadă presiunea financiară care apasă asupra șomerului, fără a avea, însă, un efect pozitiv asupra volumului glomal al șomajului) și la reducerea numărului populației active (prin pensionări, creșterea perioadei de formare a tinerilor).

Politici active

Acestea presupun o intervenție clară pe piața muncii, influențând real nivelul global al ocuparii, prin:

Subvenții, în scopul costului salarial al firmelor și al promovării creării de noi locuri de muncă;

Strategii de formare profesională

Autoritățile din țările industrializate adoptă diferite măsuri în vederea combaterii ratelor de șomaj mult prea ridicate.

Programele active destinate piețelor muncii, include patru categorii generale: mobilizarea ofertei de muncă, dezvoltarea aptitudinilor legate de ocuparea forței de muncă, promovarea spiritului de căutare activă si crearea directă de locuri de muncă.

Prima categorie, mobilizarea ofertei de muncă, include programe care urmăresc îmbunătățirea șanselor de angajare a persoanelor care ridică probleme dificile de plasare și care, în absența unor asemenea măsuri, ar rămâne, probabil, inactive. În această categorie se include pregătirea profesionala a șomerilor adulți si a persoanelor care se afla in pericol de pierdere a locului de muncă, măsuri speciale destinate tinerilor șomeri si reabilitarea celor incapabili de muncă. O altă strategie vizează acordarea de subvenții pentru susținerea ocupării curente a forței de muncă în sectorul privat și pentru sprijinirea persoanelor care se lansează în afaceri pe cont propriu.

A doua categorie, dezvoltarea aptitudinilor de muncă, intră, îndeosebi, în responsabilitatea patronilor și a sistemului național de educație si de pregătire a forței de muncă. În zonele în care oportunitățile de pregătire a forței de muncă sunt considerate insuficiente, politica pieței forței de muncă poate juca un rol complementar. Pare însă să se fi conturat o tendință mai pronunțată către elementul de pregătire a forței de muncă, în contextul politicilor pieței muncii, care a afectat, în special, măsurile de mobilizare direcționate.

Cel de-al treilea obiectiv de politică economică în domeniul muncii, si anume promovarea spiritului de căutare activă, urmărește să susțină procesele prin care cei aflați in căutarea unui loc de muncă să fie puși in legătură cu potențialii angajatori. Această sferă de activitate a condus la apariția de noi metode, la o serie de schimbări organizatorice sau la alocarea de resurse suplimentare pentru încurajarea și stimularea a noi sisteme de relații între cele doua părți. Serviciile de intermediere și de plasare a forței de muncă reprezintă nucleul pentru atingerea acestor obiective, astfel fiind relevante pentru toți angajații și toți angajatorii, ele concentrându-se in special asupra nevoilor șomerilor, îmbrăcând frecvent forma unor programe speciale, destinate persoanelor afectate de șomaj pe termen lung.

Ultima categorie urmărește crearea directa de noi locuri de muncă, implicând, fie munca, având caracter temporar, fie in unele cazuri, locuri de muncă cu caracter permanent în sectorul public sau în cadrul organizațiilor nelucrative.

Există o serie de probleme care afectează politicile sociale si șomerii. Pe lângă incertitudinea care prevalează în privința diferitelor măsuri și a succesului acestora, sau de problema finanțării programelor destinate combaterii șomajului, se adaugă o altă problemă care vizează definiția precisă a foței de muncă. Anumite persoane excluse sunt angajate în alte tipuri de activități productive, precum educația sau munca voluntară, altele nu doresc să se alăture forței de muncă, în actualele condiții, iar altele ar fi dispuse, dar sunt incapabile, datorita unor motive de sănătate sau din cauza obligațiilor de întreținere a familiei.

1.5. Implementarea politicilor de ocupare (vezi fisier 2)

Politicile de ocupare reprezintă un sistem de măsuri elaborate de către stat pentru a interveni pe piața muncii, cu scopul de a stimula crearea de noi locuri de muncă, de a ameliora adaptarea resurselor de muncă la nevoile economiei si de a asigura fluiditatea si flexibilitatea eficientă pe piața muncii, diminuând dezechilibrele si disfuncționalitățile.

Serviciile specializate pentru ocuparea foței de muncă sunt realizate de Agenția Națională pentru Ocuparea si Formarea profesionala a Forței de Muncă, înființată prin legea nr. 145/09.07.1998 și intrată în funcțiune de la 1 ianuarie 1999. Aceasta are structurile sale descentralizate: 41 de agenții județene și cea a muncipiului București, pentru ocuparea forței de muncă, câte una pentru fiecare județ, 177 de agenții locale și 73 de birouri locale, înființate în localități mai mici și puncte de lucru în zonele unde marile companii sunt în curs de restructurare, toate aceste instituții constituind ceea ce se denumește ca fiind „Serviciul Public de Ocupare” (SPO). Există, în paralel, furnizori acreditați de servicii specializate pentru ocupare, care provin din sectorul public sau privat.

Începând cu anul 2002, Agenția Naționala a început implementarea unui sistem informatic integrat. Sistemul este format dintr-o arhitectură constituită pe trei niveluri. Informația colectată de către agențiile locale de la clienții lor (persoane aflate in căutarea unui loc de muncă si angajatori) este acumulată în două baze de date ( privind locurile de muncă vacante si persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă) și este transferată zilnic către bazele de date ale agențiilor județene și naționale. În 2001, toate agențiile regionale si locale (inclusiv birourile locale) au fost dotate cu noi platforme hard si soft.

Strategia europeană de ocupare a forței de muncă

Strategia europeană de ocupare a forței de muncă a fost implementata odată cu introducerea, în Tratatul de la Amsterdam (1997), a capitolului referitor la ocuparea forței de muncă (Titlul VIII).

Strategia își propune combaterea șomajului la nivelul Uniunii Europene și a fost creată ca instrument principal de trasare și coordonare a priorităților comunitare în această direcție, priorități ce vor fi adresate de fiecare stat membru în parte. Astfel, rolul strategiei in cauză este acela de a coordona, la nivel comunitar, politicile de ocupare ale statelor membre. Inițial, aceasta a fost elaborată ca o strategie de cinci ani, fiind supusă unei evaluări intermediare în anul 2000 și a unei evaluări a impactului in anul 2002.

În funcție de prioritățile evidențiate, strategia este configurată pe patru piloni, fiecare constituind un domeniu de acțiune a cărui dezvoltare contribuie la o mai bună ocupare a forței de muncă la nivel comunitar:

Angajabilitatea – ce reprezintă o nouă cultură în rândul ocupării forței de muncă și se referă la abilitatea de a fi angajat, contribuind la combaterea șomajului in rândul tinerilor și la combaterea șomajului pe termen lung;

Antreprenoriatul – ce promovează crearea de noi locuri de muncă prin încurajarea dezvoltării locale;

Adaptabilitatea – ce are ca scop modernizarea organizării muncii si incurajarea contractelor de muncă flexibile;

Asigurarea de sanse egale – se referă îndeosebi la adoptarea de măsuri speciale pentru femei, cu rolul reconcilierii vieții profesionale cu viața personală.

Modul de funcționare a strategiei este compus din mai multe etape, dupa cum urmează:

Determinarea unor „Direcții în ocuparea forței de muncă”, document elaborat anual care este constituit pe o propunere a Comisiei Europene ce este discutată si aprobată de către Consiliul European;

Elaborarea unor „Planuri naționale de acțiune” de către fiecare stat membru în parte, ce ilustrează modul de implementare a elementelor documentului anterior la nivelul statului membru respectiv;

Elaborarea de către Comisia Europeana si de către Consiliul European, a unui „Raport comun asupra ocupării” care este fundamentat pe baza planurilor naționale de acțiune;

Trasarea unor recomandări specifice pentru fiecare stat membru, recomandări ale Consiliului European, pe baza propunerilor Comisiei Europene.

Metoda pe baza căreia se implementează acest proces de coordonare a politicilor de ocupare a forței de muncă este o metodă inițiată în cadrul Strategiei de ocupare, cunoscută drept metoda deschisă de coordonare. Principiile care stau la baza acestei metode sunt:

Principiul subsidiarității, ce constă în stabilirea/divizarea responsabilității între nivelul comunitar și cel național prin stabilirea obiectivelor la nivel comunitar și responsabilizarea statelor membre în privința implementării măsurilor de acțiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel național;

Principiul convergenței, ce constă în urmărirea realizării obiectivelor comune prin acțiuni corelate;

Managementul pe bază de obiective, ce face referire la supravegherea si evaluarea progresului prin stabilirea unor indicatori comuni pentru toate statele membre;

Monitorizarea pe țară, constă în elaborarea unor rapoarte care înregistrează progresul și identifică posibilele bune practici la nivelul statelor membre;

Abordarea integrată, presupune extinderea Direcțiilor politicilor pieței muncii în sfera altor politici (sociale, educaționale, regionale, antreprenoriale, si de impozitare).

Rezultatul evaluărilor din anul 2000, respectiv 2002, au indicat progrese în direcția creării unui cadru integrat al politicilor naționale, creșterii transparenței politicilor de ocupare și a numărului de participanți (atât la nivel comunitar, cât și la nivelul statelor membre). Totodată, au fost evidențiate punctele sensibile ale politicilor de ocupare și trasate prioritățile perioadei următoare. Așadar, la nivelul realizărilor se poate vorbi de îmbunătățirea politicilor naționale în domeniu și de schimbarea percepției asupra conceptului de ocupare și corelarea acestuia cu educația continuă, de promovarea egalității de gen si de eficacitatea metodei deschise de coordonare, precum și identificarea priorităților și direcțiilor de dezvoltare pentru perioada următoare.

Au fost astfel identificate urmatoarele obiective pentru reforma Strategiei de ocupare a forței de muncă:

Stabilirea de obiective clare;

Simplificarea Direcțiilor de ocupare (fară reducerea eficacității);

Întărirea rolului partenerului social în aplicarea strategiei;

Creșterea coerenței și complementarității cu alte procese comunitare.

Dialogul social

Dialogul social a fost inițiat în anul 1985, a fost promovat în anul 1986 prin intermediul Actului Unuic European și consolidat în anul 1998. Astfel, acesta este unul din elementele cheie ale modelului social european, care joacă un rol important in cadrul Strategiei europene de angajare a forței de muncă. Dialogul social semnifică o procedură de consultare la nivel comunitar, în care sunt implicați diverși parteneri sociali, pe de o parte, și Comisia Europeană, pe de altă parte. Partenerii sociali implcați sunt: Confederația Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană (UNICE) și Centrul European pentru Inteprinderi Publice (CEEP), reprezentând angajații, patronatul și secotrul profesiilor liberale. De-a lungul timpului, acesta s-a dovedit a fi o procedură eficientă de identificare a soluțiilor comune în elaborarea politicilor sociale, având drept rezultat un număr de opinii comune și de acorduri colective între partenerii sociali si Comisia Europeană. Opiniile sunt expresii formale ale rezultatului dialogului social, ce nu impun obligații asupra părților implicate ci reprezintă numai o poziție comună, de compromis, asupra unui aspect problematic. Spre deosebire de acestea, acordurile colective sunt de natura unui angajament asumat de comun acord de către părțile interesate și reprezintă o modalitate de a conveni asupra unei soluții ce rezolva o problemă comună.

Un aspect distinctiv al dialogului social îl reprezintă dialogul sectorial. Acesta semnifică derularea unor procese de negociere și consultare la nivel descentralizat, având ca rezultat încheierea unor acorduri cadru (o soluție de compromis între opinii comune și acorduri colective). Aceste acorduri nu au un caracter obligatoriu, ci unul voluntar, care exprimă dorința părților implicate de a avea cadre comune de acțiune într-o anumita direcție. Dialogul sectorial susține faptul că este un mod eficient de intervenție la acest nivel și asigură dimensiunea orizontală orizontală a procesului de consultare și negociere, ceea ce nu face decât să vină în întampinarea noilor tendințe de dezvoltare a politicilor europene, bazate pe voluntariat.

Dialogul social este o parte esențială a modelului social european, dar nu numai. Implicarea si consultarea partenerilor sociali în procesul de decizie a dobândit din ce în ce mai multă importantă în dezvoltarea politicilor comuntiare, iar pentru țările în curs de aderare, crearea structurilor de dialog reprezintă un aspect important al acestui proces.

Fondul Social European

Fondul Social European, a fost înființat prin Tratatul de la Roma și reprezintă principalul instrument financiar al politicii sociale europene, fiind undul din fondurile structurale ale politicii regionale. Fondul Social European constituie un instrument de implementare a Strategiei europene de ocupare și finanțează urmatoarele trei tipuri de acțiuni: formarea profesională, reconversia profesională și măsuri ce duc la crearea de noi locuri de muncă. Datorită procesului de reformă prin care au trecut fondurile structurale în anul 1999, prioritățile de acțiune s-au schimbat iar pentru perioada 2000-2006, a urmarit sprijinirea măsurilor de combatere a șomajului, de dezvoltare a resurselor umane și integrare pe piața muncii cuprinse în Strategia de ocupare. Astfel, prioritățile pentru perioada 2000-2006 au fost structurate în două categorii dupa cum urmează:

Adaptarea la noua economie manifestată în cadrul dialogului social

Promovarea strategiilor locale de ocupare a forței de muncă și inovare.

Pentru prima categorie, au fost stabilite 5 astfel de teme:

Anticiparea schimbării economice și sociale;

Utilizarea instrumentelor informatice în cadrul dialogului social;

Noi abordări în direcția dezvoltării responsabilității sociale corporative;

Modernizarea organizării muncii;

Promovarea invățării continue.

Pentru promovarea strategiilor locale (categoria b), prioritățile tematice au fost:

Analizarea situațiilor existente la nivel local prin ocuparea forței de muncă;

Dezvoltarea de parteneriate locale, cu participanți relevanți din diferite sectoare;

Studii și cercetări relevante pentru pregătirea strategiilor locale de ocupare;

Dezvoltarea și implementarea de strategii locale;

Monitorizare și evaluare;

Schimbul și diseminarea de informații, dezvoltarea de rețele.

Metode și strategii adiacente

Această categorie a modalităților de implementare a politicii sociale include crearea unui cadru legislativ comun tuturor statelor membre, intensificarea unei anumite priorități în mai multe direcții de acțiune și utilizare de analize politice și cercetări. O importanță specială este acordată analizei politice si cercetării, prin înființarea a trei organisme separate ce monitorizează evoluția și implementarea politicii sociale:

Centrul European de monitorizare a Rasismului și Xenofobiei (Viena);

Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă (Dublin);

Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate la Locul de Muncă (Bilbao).

Centrul European de monitorizare a Rasismului și Xenofobiei a fost înființat în anul 1997, începându-și activitatea în anul 1998 și având drept scop furnizarea de date și informații referitoare la situația rasismului, xenofobiei, islamofobiei si anti-semitismului la nivel comunitar, precum și elaborarea de studii și strategii de acțiune în acest domeniu. Totodată, Centrul diseminează informații și exemple de bune practici prin rețeaua sa RAXEN (Rețeaua Europeană de Informații privind Rasismul și Xenofobia), ce are puncte naționale de colectare și diseminare a informației în fiecare stat membru.

Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă a fost înființată în anul 1975 pentru a ajuta la planificarea și crearea unor condiții mai bune de viața și de muncă la nivelul Uniunii Europene. Activitățile sale sunt desfășurate în parteneriat cu guvernele, organizațiile patronale, sindicatele și Comisia Europeană, fiind orientate în două direcții:

Managementul cercetării;

Informare și comunicare.

Totodată, organizația deține o rețea de Centre Naționale de Legătură care funcționează ca sisteme de comunicare si care fac legătura cu nivelele naționale.

Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate la Locul de Muncă a fost înființată în 1996, având rolul de a colecta, disemina și de a facilita schimbul de informații economice, tehnice și științifice privind îmbunătățirea condițiilor de muncă, precum si bune practici de prevenire a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale.

Strategii de ocupare a fortei de munca

Criterii de evaluare a politicilor si strategiilor de ocupare a fortei de munca

Evaluarea sistematica si riguroasa a efectelor politicilor de ocupare a fortei de munca este primordiara, ca in cazul tuturor formelor de interventie publica.

Modalitatile de evaluare sunt diverse, ele depinzand in primul rand de obiectivul analizat. In functie de obiectivul ales, se va alege o metoda ce va fi utilizata, astfel evaluarea va lua fie o forma administrativa, fie una economica.

Evaluarea administrativa analizeaza derularea unui proiect si conditiile de aplicare, obstacolele de ordin administrativ care pot impiedica buna aplicare a dispozitivului. Ea determina de asemenea succesul unei masuri luate in randul publicului vizat, indivizi sau intreprinderi, contabilizand rata de intrare sau participare, ea adunand si informatii despre caracteristicile beneficiarilor, indivizi si intreprinderi.

Evaluarea economica se refera in special la rezultatul masurilor. Trebuie ales un criteriu de evaluare care va fi masurat cu ajutorul unui indicator. Exista mai multe criterii posibile, precum: numarul de someri evitati sau cel al noilor locuri de munca create, luarea in calcul a altor factori calitativi, focalizarea asupra efectului dispozitivelor asupra unor anumiti indivizi, sau efectul asupra nivelului global al somajului. Alegerea se face in functie de obiectivele fixate anterior.

In functie de metoda utilizata, evaluarile pot fi regrupate in doua grupe:

Ancheta asupra naturii beneficiarilor diferitelor dispozitive ale politicii (aceasta analiza permite intr-o oarecare masura aprecierea eficacitatii unei masuri);

Studiul la nivel microeconomic al efectelor diferitelor masuri asupra ocuparii fortei de munca si a somajului, plecand de la analiza reactiei intreprinderilor;

Evaluarea macroeconomica a acestor masuri.

Evaluarea efectelor unei masuri asupra beneficiarilor poate lua o forma experimentala. Astfel, se constituie in mod aleator doua grupe de someri cu caracteristici similare (structura de varsta, sex, calificare, etc); doar prima grupa beneficiaza de masura, urmarindu-se apoi traiectoria lor, aceasta metoda este folosita exclusiv in SUA. Pe langa dificultatile tehnice aceasta ridica si o problema etica: este injusta excluderea unor indivizi dintr-un program care ar putea sa le amelioreze situatia.

In general se foloseste metoda non-experimentala. Pornind de la datele colectate de administratiile care implementeaza programul, se constituie un esantion de beneficiari si un esantion de martori care nu au beneficiat de program si se face o analiza longitudinala. Primul defect al acestei metode este ca ea poate introduce unele subterfugii in procesul selectiei. Datorita faptului ca esantioanele nu sunt constituite in mod aleator, este posibil ca participantii la program sa fie mai motivati, mai intreprinzatori ca membrii esantionului martor, calitati subiective care pot influenta pozitiv sansele lor de a fi angajati. Al doilea inconvenient este ca aceasta metoda are la baza o evaluare anterioara, care presupune ca masura a fost deja adoptat, avantajul metodei experimentale fiind faptul ca permite testarea masurii la scara mica inainte de a fi generalizata.

Criteriul de evaluare cel mai des folosit in analiza este rata de angajari in randul beneficiarilor la iesirea din dispozitivul studiat. Urmarirea grupului martor permite estimarea efectului relativ al masurii luate, prin compararea ratei de angajare a beneficiarilor cu a celor din grupul martor la o aceeasi data. Trebuie tinut cont de faptul ca nu toate dispozitivele au aceeasi functie si finalitate si nu se adreseaza aceluiasi public, unele nefiind decat prima etapa dintr-un lung proces.

Urmarirea parcursului beneficiarilor permite aprecierea impactului in termeni de insertie a dispozitivelor vizate. Din punct de vedere global, indiferent de masura evaluata, se pune intrebarea cuantificarii efectelor in termeni de scadere a somajului. La nivel microeconomic, se pune problema distingerii efectelor brute de cele nete. Aceasta din urma contabilizeaza numai numarul persoanelor sau locurilor de munca vizate de dispozitiv, iar cele nete cauta sa determine somerii efectiv “evitati” datorita masurii, adica diferenta intre numarul de someri constanti si numarul celor care ar fi fost daca nu s-ar fi aplicat masura. Pentru aceasta trebuie să se ia în considerare anumite efecte negative și de pierdere. Printre acestea, patru efecte sunt în legătură cu comportamentul companiei:

Efectul „norocului” ia naștere în momentul în care o companie beneficiază de o subvenție pentru crearea unui loc de muncă, pe care l-ar fi creat indiferent de situație; aceasta nu a făcut decât să grăbească data angajării față de data la care era programat.

Efectul de substituție: în cazul unor dispozitive care sunt destinate unui anumit pulbic, beneficiarii renunțând la alte categorii de muncitori. Angajatorul având de ales între doi candidați, îl va alege pe cel pentru care va putea beneficia de subvenție. Efectul de substituție completează efectul norocului. De asemenea, șomerii care au participat la programul de formare, au o șansă în plus să fie angajați, și pot astfel elimina alți candidați. Dacă finalitatea programului este introducerea unui anumit public, atunci acest efect este scopul cercetării. Există și un efect de substituție pur, și anume efectul de rotație: acesta apare în cazul în care un angajator concediază un muncitor în vârstă pentru a angaja un alt muncitor mai tânăr dacă acesta îi conferă dreptul să beneficieze de exonerări;

Efectul de deplasare sau de canibalism: o companie care beneficiază de subvenții de angajare, devine mai competitivă și câștigă părți de piață în detrimentul concurenților, prin aceasta ajungându-se la concedierea unor angajați ai acestora din urmă. Astfel, calculul creării nete de locuri de muncă trebuie să țină cont si de astfel de efecte;

Al patrulea efect care apare, este legat de comportamentul ofertanților de muncă, numit efectul de apel. Orice creare de locuri de muncă duce la intrarea pe piața muncii a unui număr de persoane, care au fost pana în acel moment inactive, astfel șomajul nu se diminuează decât într-o mică proporție.

Evaluarea la nivel microeconomic conferă posibilitatea de a estima „efectele primare” ale unei măsuri, sau altfel spus, efectele ex ante. Pentru a avea o imagine completă a impactului asupra șomajului, trebuie supuse evaluării efectele secundare (sau ex post) prin intermediul blocajelor macroeconomice. Odată cu estimarea efectelor primare nete, datorită anchetelor empirice, acestea vin integrate într-un model macroeconomic. Aceasta evaluare constă în determinarea numărului șomerilor evitați sau în numărul de locuri de muncă create, celelalte efecte pozitive nefiind luate în calcul. Rezultatele astfel obținute țin foarte mult de fiabilitatea anchetelor empirice prealabile, dar și de particularitățile modelului utilizat. Evaluarea poate fi aplicată înainte de adoptarea măsurii, în acest caz fiind vorba de o simulare, iar în cazul în care programul este deja lansat, se pot compara efectele prevăzute cu cele reale, printr-o evaluare ex post. Aceasta permite luarea în considerare a valorilor reale a anumitor variabile, exogene, care fac obiectul ipotezelor în simulare.

Evaluarea la nivel macroeconomic permite compararea eficientei diferitelor programe alternative, in termeni de cost/somer evitat. Pentru aceasta trebuia calculat ansamblul cheltuielilor angajate de fiecare program, realizandu-se o evaluare macroeconomica ce permite estimarea costurilor nete, adica dupa deducerea din totalul cheltuielilor a efectelor pozitive asupra finantelor publice. Modelarea macroeconomica permite in final estimarea efectelor induse de politica muncii asupra marilor echilibre (inflatie, sold comercial, sold bugetar, etc) precum si efectele redistribuirii asupra veniturilor familiilor.

Modele de decizie in elaborarea politicilor de ocupare a fortei de muncă

Luând în considerare provocările ridicate de actuala criză economică mondială, este firesc interesul de a găsi soluții pentru depășirea acesteia și pentru asigurarea premiselor de creștere economică sănătoasă și durabilă, capabilă să asigure bunăstare socială și un mediu de afaceri eficient.

Există o literatură bogată în domeniu care oferă perspective diferite asupra modelului social european. Deși statele europene sunt diferite din punct de vedere instituțional și social, se discută despre existența unui model social european, asupra căruia convin majoritatea autorilor de specialitate. „Modelul social european este înțeles ca o împletire specifică dintre sistemul de protecție socială autentic și o puternică instituționalizare a relațiilor dintre partenerii sociali”.
Această definiție scoate în evidență importanța rolului statului ca mediator între individ și piață, între angajat și angajator. Cu toate acestea, opiniile sunt diferite in ceea ce privește diversitatea particularităților modelelor europene, numărului de modele de economie și a modului de încadrare a statelor europene în diverse modele.

Conform definiției date de Aiginger-Guger, conturarea modelului european pornește de la analiza următorilor termeni: responsabilitate, reglementare și redistribuire.

Responsabilitate

Societatea își asumă responsabilitatea asigurării bunăstării și reducerii riscurilor individuale precum: prevenirea sărăciei, acordarea de ajutoare sociale în caz de boală, incapacitate de muncă, șomaj, bătrânețe. Totodată, societate trebuie să încurajeze și să sprijine educația, sănătatea și familia.

Reglementare

Acest termen face referire la faptul că rapoartele de muncă sunt instituționalizate, sunt bazate pe dialogul social, sunt negociate în baza reglementărilor legale din sfera dreptului muncii și a contractelor colective de muncă. Totodată, mediul de afaceri este conturat în funcție de partenerii sociali și de reglementările legale în domeniu, la nivel de ramură sau firmă.

Redistribuirea

Redistribuirea veniturilor între categoriile sociale pe parcursul vieții: taxele și impozitul pe venituri reprezintă ajutor social financiar și servicii sociale.

Aceste trei particularități reflectă faptul că modelul european este mai mult decât un model social, privit în sens restrâns. Acesta influențează atât producția, gradul de ocupare a forței de muncă, productivitatea, cât și creșterea economică, competitivitatea, toate obiectivele de politică economică în ansamblu. În cele din urmă, denumirea de model socio-economic european. Această precepție nu este nouă și coincide cu ideea statornicită, conform căreia sfera economicului si cea a socialului se întrepătrund, iar interesele care le guvernează sunt aceleași. În secolul XIX, Otto von Bismark a pus bazele primei alianțe între stat și întreprinderi, între protecția socială și producție. Această sinergie a urmărit creșterea importanței laturii sociale, dar și demonstrarea, totodată, a faptului că acest lucru are ca efect creșterea eficienței și competitivității economiei.

În prezent, cand principalul scop al țărilor dezvoltate post-industrializate este să ajungă cât mai dinamice și competitive, atenția acestora se focalizează pe modalități de învățare, creare și transmitere a cunoștințelor. În acord cu toate acestea, modelul socio-economic european cuprinde realitatea economică, securitatea socială, instituțiile culturale precum și sistemul de inovare.

Cele patru modele de economii definite de sociologul danez Esping Andersen sunt: modelul scandinav (universal), modelul anglo-saxon (liberal), modelul continental (corporatist) și modelul mediteranean (familist).

Modelul scandinav reprezintă unul dintre cele mai cuprinzătoare modele, care pune un accent ridicat pe redistribuire, integrare socială și universalitate. Aceste obiective sunt supravegheate prin intermediul unei infrastructuri puternic dezvoltate a serviciilor sociale, create pentru a fi foarte calitative dar și foarte accesibile. Dependența individului față de piața forței de muncă este cea mai redusă din cadrul tuturor modelelor.

Beneficiile șomerilor sunt caracterizate printr-o rată foarte ridicată de reintegrare în câmpul muncii și sistemul de sănătate este asigurat prin redistribuirea veniturilor rezultate prin intermediul sistemului de impozitare. Impozitarea este una progresivă și care include elemente de impozitare a proprietății, în timp ce taxele pe afaceri sunt destul de scăzute. Țările care intră in componența acestui model (Danemarca, Finlanda, Suedia și din afara Uniunii Europene, Norvegia) sunt caracterizate printr-un dialog social solid si prin cooperarea stransă a parternerilor sociali cu guvernul. Sindicatele sunt implicate puternic în administrarea asigurărilor pentru șomaj și în programele de formare a forței de muncp, iar modelul este caracaterizat printr-o politică activă pe piața forței de muncă și printr-o rată înaltă a ocupării acesteia. Țările scandinave au reușit cu succes să obțină o rată înaltă a ocupării forței de muncă și să elimine inegalitățile apărute pe piața forței de muncă.

Modelul continental abordează ocuparea forței de muncă ca bază a transferurilor sociale, beneficiile inregistrând un nivel mai moderat, fiind în strânsă legătură cu veniturile. În acord cu acestea, transferurile sociale sunt efectuate din contribuțiile angajaților și angajatorilor. Eforturile de redistribuire a sistemului fiscal nu sunt la fel de pronunțate ca in țările scandinave, iar sistemul de taxare conține și elemente regresive ( de exemplu: averile de mici dimensiuni, veniturile ridicate, taxarea consumului, etc.). Partenerii sociali au un rol important în relațiile industriale, iar negocierea salariilor este centralizată. Instituțiile de dialog social precum și părțile cadrului de reglementare economică poartă amprenta unui sistem corporatist. Țările care pot fi încadrate în cadrul acestui model sunt Franța și Germania, fiind două din cele mai mari state continentale, Belgia, Olanda, Austria și Elveția (țară non-UE), patru state cu poziții de top în ceea ce priveste nivelul PIB/cap de locuitor.

Modelul liberal anglo-saxon își pune accentul pe responsabilitatea individului pentru el însuși, iar piața forței de muncă nu este reglementată. Transferurile sociale sunt mult mai mici comparativ cu alte modele dar mai clar orientate. Astfe, politicile sociale deservesc de obicei categoriile sociale cu venituri mici. Statul încurajează participanții de pe piață pentru a oferi servicii și oferă destinatarilor (categoriilor cu venituri mici) posibilitatea de a opta între furnizori publici și privați. Asigurările private și sistemele de economii sunt sprijinite prin politici de stat complementare (cum ar fi tax credits și tax shelters). Relațiile de muncă sunt descentralizate, negocierile având loc la nivel de firmă. Modelul anglo-saxon este reprezentat în Europa de către Regatul Unit. Irlanda prezintă similitudini cu Regatul Unit, având un grad scăzut de regelementare a sistemului social, în ciuda faptului că aici se găsesc politici intervenționiste mai pronunțate. Acest lucru poate fi datorat poziției speciale a Irlandei, care s-a mutat rapid de pe poziția de țară cu venituri foarte mici la una dintre cele mai expansive economii din punct de vedere a ratei de creștere.

Modelul mediteranean „familist” – în țările mediteraneene, transferurile sociale sunt mai mici comparativ cu restul țărilor europene. Nivelul scăzut al transferurilor este parțial contrabalansat de susținerea puternică a rețelelor de familie. Familiile au incă un rol important în acordarea siguranței și adăpostului. În același timp, aceste țări sunt caracterizate de caracteristicile unei societăți paternaliste și a inegalităților sexuale pronunțate. Sindicatele și patronatele sunt importante mai degrabă pentru procesul de negociere foarte centralizat a condițiilor de salarizare și de muncp. Ratele ocupării forței de muncă, în deosebi cele pentru femei sunt foarte scăzute. În modelul mediteranean se încadrează Spania, Italia, Portugalia și Grecia.

Încadrarea statelor membre UE-15 în cele patru modele social-economice

În ultimii ani, performanțele economice ale Uniunii Europene au fost subiectul multor frământări politice. Există îngrijorări mari în ce privește faptul că Europa nu este pregătită suficient de bine pentru a trece peste noile provocări globale precum: creșterea competitivității economiilor lumii, nevoia de eficiență energetică și securitate sau ritmul rapid al inovației tehnologice. Aceste preocupări par însă exagerate, deoarece economiile Uniunii Europene merg relativ bine, insă Europa nu reușește să atingă întregul său potențial, iar magnitudinea actualei crize fără precedent ridică serioase probleme în ceea ce privește depășirea acesteia. Uniunea Europeană a propus o nouă strategie, Strategia Europa 2020, pentru creștere inteligentă și durabilă. Aceasta constă în consolidarea finanțelor publice, în continuarea procesului de integrare economică, în investiții în domeniul energiei și în infrastructura de transport și în continuarea procesului de dezvoltare a tehnologiei informaționale și de telecomunicații. De asemenea, se pune un accent puternic și pe îmbunătățirea competențelor și promovarea inovării.

Deși statele membre se confruntă cu situații diferite care au nevoie de strategii diferite de abordare a acestora, totuși Europa ca întreg se confruntă cu provocări comune. Există insă posibilitatea de a dezvolta reforme structurale pentru creșterea flexibilității pieței. Uniunea Europeană își poate lărgi aria pieței de desfacere usor accesibilă afacerilor prin continuarea procesului integraționist. Totodată, cu excepția unui grup mic de țări, Uniunea Europeană nu oferă un mediu suficient de prielnic pentru inovare. Dimensiunile pieței, fexibilitatea pieței muncii și existența unui sector de inovație puternic constituie avantajul competitiv al SUA; Europa, la rândul ei, ca întreg, întrunește toate aceste trei elemente, în schimb, privind situația din punct de vedere individual, unele state membre nu îndeplinesc aceste condiții. China împarte cu statele europene din categoria mijlocie handicapul unor instituții rigide și al unui nivel al inovației foarte slab, dar această țară recupereaza rapid din punct de vedere al infrastructurii și al eficienței pieței și va beneficia tot mai mult de extinderea dimensiunii pieței.

Așa cum infrastructura și nivelul eficenței pieței converg în rândul principalilor jucători mondiali, Europa nu își poate permite să piardă din punct de vedere al economiilor de scară și al mediului de inovație. Prioritățile strategiei Europa 2020 trebuie să contribuie la creșterea competitivității europene continuând să inlăture barierele de pe Piața Unică Europeană, sprijinind investițiile pentru creșterea competențelor și încurajând sectorul inovării. Datele subliniază faptul că încă multe țări trebuie să adopte măsuri pentru imbunătățirea cerințelor de bază ale competitivității, precum bazele instituționale și nivelul infrastructurii. Totodată acestea trebuie să optimizeze nivelul de eficiență al pieței, pregătirea tehnologică și nivelul de competențe. Este nevoie de efortul combinat al tuturor autorităților europene si naționale pentru optimizarea potențialului economic al Uniunii Europene, pentru ca aceasta să ramană un jucător important în secolul XXI.

Măsuri active de ocupare a forței de muncă

Măsurile de ocupare active ale forței de muncă sunt reprezentate de un ansamblu de intervenții care influențează în mod direct și pe termen scurt volumul și structura ocupării și corespunzător a șomajului, cu scopul de a găsi un echilibru între cererea și oferta de locuri de muncă, fie crescând cererea de forța de muncă, fie reducând o ofertă supradimensionată de forța de munca. Acestea sunt destinate atât angajatorilor cât și persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. Cele mai importante măsuri active se referă la formarea profesională și la servicii de ocupare, fiind adresate direct persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.

Măsuri pasive de ocupare a forței de muncă

Măsurile pasive de ocupare a forței de muncă sunt măsuri de ajutorare materială cum ar fi indemnizația de șomaj și alocația de sprijin, care au rolul de a compensa lipsa veniturilor cauzate de șomaj sau inactivitate și de a menține capacitatea de muncă în perioada dintre pierderea locului de muncă și găsirea unuia nou.

Acestea sunt de natură a comepensa, într-o anumită măsură, deficitul de venit cauzat de șomaj, pentru a diminua consecințele personale și sociale ale acestuia.

Cele mai importante măsuri pasive ale politicii de ocupare sunt:

Ajutorul de șomaj;

Ajutorul de integrare profesională;

Alocația de sprijin.

Ajutorul de șomaj

În conformitate cu Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, pot beneficia de ajutorul de șomaj, persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut pentru motive neimputabile lor și care au contribuit la fondul de șomaj cel puțin 6 luni din ultimele 12 luni; absolvenților de învățământ, care nu s-au angajat și nu au beneficiat integral de ajutorul de încadrare profesionala, în termen de un an de la absolvire, indiferent de vechimea în muncă; persoanele fizice autorizate să presteze o activitate individuală și membrii asociațiilor familiale, daca au contribuit la constituirea fondului de șomaj pe o perioadă de 12 luni în ultimii 2 ani anteriori înregistrării la oficiile de muncă.

Cuantumul indemnizației de șomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, care reprezintă 75% din salariul de bază minim brut pe țară, în vigoare la data la care acesta se stabilește. Șomajul se acordă pe perioade stabilite diferențiat, în funcție de stagiul de cotizare după cum umrează:

6 luni, pentru persoanele cu stagiu de cotizare de până la 5 ani, dar nu mai puțin de 1 an;

9 luni, pentru persoanele cu stagiu de cotizare cuprins între 5-10 ani;

12 luni, pentru persoanele cu stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.

Pentru șomerii absolvenți ai instituțiilor de învățământ (în vârstă de minim 18 ani), absolvenții școlilor speciale pentru persoane cu handicap, indemnizația de șomaj se acordă pe o periaodă de 6 luni și este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, al cărei cuantum reprezinta 50% din salariul de bază minim brut pe țară.

Persoanele care îndeplinesc condițiile de înscriere la pensie pentru munca depusă și limita de vârstă nu pot beneficia de ajutorul de șomaj. Totodată, nu pot beneficia de indemnizații, persoanele care la data solicitării dreptului, au refuzat un loc de muncă potrivit specializării sau nivelului studiilor, situat la o distanță de cel mult 50 km de localitatea de domiciliu, sau refuză participarea la servicii pentru stimularea ocupării și de formare profesională oferite de agențiile pentru ocuparea forței de muncă, absolvenții care, la data solicitării dreptului, urmează o formă de învățământ, precum și persoanele care au încetat raporturile de muncă sau de serviciu prin acordul părților sau prin demisie.

Ajutorul de integrare profesională

De acest ajutor, pot beneficia absolvenții unei forme de învățământ, în vârstă de minim 18 ani, care nu au surse de venit proprii la nivelul a cel puțin jumătate din salariul minim pe țară și care nu au reușit să se încadreze în muncă în termen de 60 de zile de la absolvire; absolvenți ai instituțiilor de învățământ în vârstă de cel puțin 16 ani, dacă nu au susținători legali; absolvenții școlilor speciale pentru handicapați, care nu au loc de muncă și care sunt luați in evidența oficiilor de muncă, imediat după absolvire.

Cuantumul ajutorului de integrare profesională este calculat cu ajutorul următoarelor cote procentuale: 60% din salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor care provin din rândul absolvenților de învățământ preuniversitar, profesional sau de ucenicie; 70% pentru absolvenții unei insituții de învățământ superior.

Pentru a beneficia de acest ajutor, absolvenții trebuie să facă dovada preocupărilor lor pentru încadrarea în muncă, respectiv să se înscrie la oficiile de muncă. Ei au astfel obligația să urmeze cursurile de calificare, recalificare organizate de direcțiile de muncă și de protecție socială, iar la absolvire să se încadreze în unitățile la care sunt repartizați. În caz contrar, ei sunt obligați să plătească cheltuielile de școlarizare.

Alocația de sprijin

De acestă alocație pot beneficia persoanele care au beneficiat de ajutor de șomaj sau de integrare profesională și care sunt lipsite de mijloace de întreținere, pe o perioadă de maxim 18 luni.

Cuantumul acesteia este diminuat, avand ca scop asigurarea unui venit minim de trai, fiind acordat în sumă fixă, egală cu 60% din salariul de bază minim brut pe economie pentru toți cei eligibili.

Pentru a primi alocația de sprijin, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele două condiții:

persoanele respective, împreună cu membrii familiei, să nu deținăterenuri agricole;

să nu realizeze, împreună cu membrii familiei, un venit mediu lunar, pe membru de familie, de cel puțin 60% din salariul de bază minim brut pe economie.

Beneficiarii ajutorului de șomaj, ajutorului de integrare profesională sau de alocație de sprijin, vor beneficia și de alocația pentru copii, de asistență medicală gratuită, de compensarea unei părți din prețul medicamentelor și de alte drepturi de asigurări sociale care sunt prevăzute de lege pentru persoanel încadrate în muncă, inclusiv de pensia de invaliditate. Toate aceste drepturi bănești nu sunt impozabile și nu pot face obiectul executării silite pentru alte debite decât pentru cele provenite din acordarea necuvenită a ajutorului de șomaj, ajutorului de integrare profesională sau a alocației de sprijin.