Notiuni Generale Privind Fluxurile de Trezorerie

CAPITOLUL 1

Noțiuni generale privind fluxurile de trezorerie

Conceptul de trezorerie

Prin prisma concepției cibernetice se poate afirma că întreprinderea reprezintă un sistem economic care este deschis și implică transformări, autoreglări dar și fluxuri de intrări și ieșiri. Atașarea conceptului de flux financiar factorilor de producție constituie premisa imaginii fidele a patrimoniului unei întreprinderi și, totodată, a creșterii interesului față de rezultatul economic în raport cu cel patrimonial.

În cadrul sistemului informațional economic trezoreria ocupă locul central deoarece toate operațiunile din cadrul ciclurilor de finanțare, investiții și cele de exploatare se exprimă valoric conform figurii de mai jos:

Figura 1.1 Locul trezoreriei în cadrul activității economice

Așa cum se poate concluziona din figura mai sus prezentată, trezoreria unei entități se prezintă ca fiind puntea de legătură dintre cele trei activități având rolul de a regla fluxul din cadrul acestei relații fundamentale.

Trezoreria unei entități se poate defini ca fiind ansamblul deciziilor, procedurilor și regulilor și are ca obiectiv principal atât menținerea echilibrului financiar cât și creșterea valorii financiare a întreprinderii.

Trezoreria poate fi abordată din două puncte de vedere și anume:

organizatoric – trezoreria este definită ca fiind parte din organigrama entității și are sarcini și atribuții precis delimitate legate de gestiunea lichidităților și a riscurilor financiare în asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt.

structural – trezoreria poate fi abordată în sens static când se calculează la o dată determinată sau în sens dinamic când este calculată între cele două date ca variație între fluxurile de încasări și plăți.

Cu ajutorul noțiunii de trezorerie se înțelege că aceasta cuprinde ansamblul operațiilor bănești și financiare efectuate de un agent economic în încercarea de a asigura mijloacele bănești care sunt necesare pentru desfășurarea normală a activității sale.

„În sens larg, noțiunea de trezorerie cuprinde toate mijloacele de care o unitate dispune pentru a putea face față plăților, cum sunt: disponibilitățile din casierie și din bănci, valorile mobiliare de plasament, efectele comerciale scontate, creditele pe termen scurt.

În sens restrâns, noțiunea de trezorerie cuprinde doar disponibilitățile bănești ale unității economice aflate în casieria unității și la bănci, fie în lei, fie în valută.

Ținerea sub control a mijloacelor bănești și de plată, a relațiilor financiar-bancare și de circulație a capitalului, este una din cele mai vechi și mai viabile secțiuni ale contabilității. În acest sector se întâlnesc finanțele ca teorie și practică economică cu conceptele clasice ale științei contabile.”

Realizarea, simbiozei corespunzătoare, care să permită derularea fluxurilor și a multiplelor implicații financiare dintre partenerii de afaceri, concomitent cu evidența și controlul lor operativ, este un obiectiv de primă mărime al contabilității trezoreriei — ca secțiune motor a contabilității manageriale.

Datorită faptului că operațiile desfășurate la nivelul trezoreriei sunt operații care sunt repetate zilnic, noua ordine financiară, care este specifică economiei de piață, dar îndeosebi circulația capitalului financiar care implică aspecte noi, având numeroase consecințe. Motiv pentru care aceasta rămâne în continuare sub o permanentă atenție care implică teoria și practica economică din cauză că, prudența și spiritul de economicitate care sunt manifestate permanent în conducerea finanțelor regiilor autonome și societăților comerciale sunt premise sigure de care depinde eficiența activității de ansamblu acestora.

Deși conceptul de trezorerie este considerat un element determinant în gestiunea firmei, nu există un consens în ce privește definirea și elementele constitutive ale trezoreriei întreprinderii.

Privită din punct de vedere global trezoreria a căpătat în timp noi expresii:

egalitatea dintre trezorerie și disponibilități;

include alături de disponibilități titlurile de plasament care se pot transforma în disponibilități;

Planul Contabil General Francez acreditează noțiunea de trezorerie netă ca fiind diferența dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment. Aceasta este măsurată ca și diferența dintre disponibilități și creditele de trezorerie însă, se calculează numai diferența dintre disponibilități, pe de o parte, suma creditelor bancare pe termen scurt și cea a soldurile creditoare ale conturilor curente, pe de altă parte;

conținutul trezoreriei nete este extins de o a patra definire acreditată de O.E.C. (Franța), prin care se adaugă disponibilitățile titlurilor de plasament iar ansamblului „credite pe termen scurt și solduri creditoare ale conturilor curente” efecte comerciale scontate dar care nu au ajuns încă la scadență, precum și creanțele cedate.,

pentru gestionarul afacerilor, termenul de trezorerie este înțeles ca reprezentând totalitatea mijloacelor financiare de care dispune o entitate pentru a face față plăților.

Dacă aceasta se află în imposibilitate financiară există posibilitatea obținerii imediate a unui credit, sub formă de credit bancar pe termen scurt, acceptarea unui efect comercial (credit comercial), scontarea unei cambii care nu a ajuns la scadență etc.

În ultima perioadă importanța trezoreriei a crescut dată fiind multitudinea modificărilor care au intervenit în viața economică, dintre care pot fi menționate atât evoluția rapidă și contradictorie a cursului de schimb valutar și implicit a ratei dobânzii dar și tehnica modernă de calcul care este prezentă în unitățile economice.

Organizarea și conducerea contabilității trezoreriei trebuie să asigure înfăptuirea următoarelor obiective:

reflectarea, urmărirea și controlul existenței și gestionării corecte a elementelor de trezorerie;

să se urmărească modificările care intervin atât în componența cât și în volumul elementelor de trezorerie;

să fie respectată disciplina financiară ce privește operațiile de încasări și plăți făcute exclusiv prin conturile deschise la bănci;

asigurarea promptă și corectă a tuturor informațiilor privind elementele de trezorerie necesare factorilor de decizie din unitățile economice.

În componența trezoreriei sunt cuprinse toate instrumentele de decontare care sunt utilizate de întreprindere, iar decontarea poate fi făcută atât în numerar cât și prin bancă. Tot în cadrul trezoreriei sunt cuprinse și toate instrumentele financiare pe care entitatea dorește să le dețină pe termen mai mic de un an. Pentru a îndeplini funcția de instrumente de trezorerie, instrumentele financiare trebuie să aibă o scadență pe termen scurt , să fie convertite ușor în numerar și să nu le scadă valoarea în cazul în care se transformă în numerar înainte de scadență.

Trezoreria unei entități cuprinde:

titlurile de plasament;

disponibilitățile în conturi la bănci și în casă, în lei și în devize;

creditele bancare pe termen scurt;

alte valori de trezorerie.

Trezoreria în sine este concepută ca fiind o instituție financiară prin care sunt efectuate atât operațiuni de încasări cât și operațiuni de plăți, iar Ministerul Finanțelor își poate exercita controlul fiscal și financiar preventiv, și care îndeplinește următoarele funcții:

este considerată casierul statului care se asigură încasarea veniturilor, efectuarea plăților și păstrarea disponibilităților;

gestionează datoriile;

se asigură execuția bugetului de stat, a asigurărilor sociale de stat și a bugetelor locale, care se reflectă în încasarea veniturilor din impozite și taxe de la agenții economici și contribuabili și efectuarea plăților dispuse de ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare aprobate;

este exercitat controlul financiar preventiv asupra încasării veniturilor cât și a încadrării cheltuielilor;

sunt atrase disponibilitățile din economie pe calea constituirii de depozite cât și prin împrumuturi cu scopul de a asigura resursele financiare pentru reabilitarea și retehnologizarea unor sectoare din economie sau pentru a acoperi deficitul bugetar;

efectuarea de plasamente financiare pe termen cu disponibilitățile statului care există temporar în conturile trezoreriei;

este asigurată evidența contabilă în ceea ce privește execuția de casă pentru totalitatea operațiunilor de încasări și plăți;

se asigură funcționarea corespunzătoare a sistemului informațional contabil.

1.2 Delimitări conceptuale privind fluxurile de trezorerie

Situația fluxurilor de trezorerie este o simplă explicație detaliată a modului în care numerarul de la începutul perioadei ajunge la nivelul numerarului de la sfârșitul perioadei prin intermediul intrărilor de numerar, generate intern și extern, mai puțin ieșirile de numerar.

Situația fluxurilor de trezorerie ne furnizează informații despre modul în care o entitate generează și utilizează numerarul și echivalentele de numerar.

Circuitul schimburilor de mărfuri furnizează un exemplu de flux fizic care se transformă în flux monetar, după un stadiu intermediar de creanțe sau datorii, operațiuni esențiale de gestiune care circulă prin vase comunicante în sau din trezorerie, angajează fluxuri simultane sau alternative care se echilibrează.

Așadar, literatura de specialitate grupează fluxurile de trezorerie după două criterii și anume:

criteriul patrimonial – sunt definite fluxurile ca fiind drepturi și obligații care nu au impact obligatoriu asupra disponibilităților cum ar fi:

fluxuri patrimoniale reale – sunt concretizate în intrări și ieșiri de bunuri și servicii în cadrul tranzacțiilor economice;

fluxuri patrimoniale financiare – reprezintă echivalentul fluxurilor reale de sens opus, sau autonome și se clasifica la rândul lor în fluxuri monetare sub forma încasărilor și plăților efective și fluxuri decalate sub forma încasărilor și plăților viitoare;

fluxuri patrimoniale de rectificare – care sunt neutre și nu au influențe asupra trezoreriei dar au rolul de a reflecta valoarea reală a patrimoniului;

criteriul funcțional – este corespunzător celor trei tipuri de activități care sunt specifice oricărei entități:

fluxuri de trezorerie din activitatea de exploatare – care se determină din diferența veniturilor încasate și a cheltuielilor plătite la care se adaugă variația decalajelor de trezorerie;

fluxuri de trezorerie din activitatea de investiții – unde din valoarea vânzării de imobilizări se scade cea a achizițiilor de imobilizări și se adaugă variația decalajelor de trezorerie;

fluxuri de trezorerie din activitatea de finanțare determinate pe baza relației: creșteri de capital – rambursări de capital + împrumuturi contractate – rambursări de împrumuturi ± variația decalajelor de trezorerie.

Situația fluxurilor de trezorerie prezintă informații utile despre modificarea poziției financiare a întreprinderii, făcând posibilă evaluarea capacității întreprinderii de a genera fluxuri viitoare de numerar și echivalențe de numerar în cadrul activităților de exploatare, finanțare și investiții și arătând, în același timp, de unde au provenit lichiditățile și cum au fost ele cheltuite, inclusiv cauzele variației lor.

În ediția a doua a lucrării Financial management and analysis profesorii Frank Fabozzi și Pamela Peterson consideră că prin analiza fluxurilor individuale se permite și examinarea unor aspecte ale afacerii cum sunt sursele finanțării activității întreprinderii fie prin fonduri externe fie interne, capacitatea entității de a-și îndeplini obligațiile de plată, de a-și finanța dezvoltarea cu ajutorul fluxurilor de numerar din activitățile de exploatarea. De asemenea se urmărește capacitatea societății de a plăti dividende către acționari dar și flexibilitatea pe care o are entitatea în finanțarea propriilor activități.

1.3 Metode de determinare a fluxurilor de trezorerie

În România, literatura de specialitate consideră situația fluxurilor de trezorerie ca fiind o componentă a situațiilor financiare anuale fiind în conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice Nr. 94 din 29 ianuarie 2001 pentru Aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate.

Orice întreprindere trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie care rezultă din activitatea de exploatare aceasta putând utiliza:

metoda directă, potrivit căreia informațiile furnizate se referă la încasări și plăți brute în numerar;

metoda indirectă, conform căreia profitul sau pierderea este ajustată în scopul de a se ține cont de rezultatul tranzacțiilor fără caracter monetar, de orice report sau regularizare a încasărilor și plăților trecute sau viitoare, dar și de elementele asociate fluxurilor de trezorerie din investiții sau finanțări.

Metoda de determinare a fluxurilor de trezorerie recomandată de Standardul IAS 7 este cea directă, datorită faptului că aceasta permite entităților să obțină informații care se dovedesc a fi utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, fapt care nu este posibil în urma aplicării metodei indirecte.

Atât metoda directă, cât și cea indirectă sunt prezentate comparativ în următorul tabel:

Indiferent de metoda utilizată, întocmirea situației fluxurilor de trezorerie presupune transformarea informațiilor din contul de profit și pierdere, din metoda acumulărilor în metoda încasări – plăți, prin ajustarea veniturilor obținute la nivelul mijloacelor bănești încasate din vânzări, iar a cheltuielilor efectuate la nivelul mijloacelor bănești plătite.

1.4 Informațiile contabilității – surse de date în analiza fluxurilor de trezorerie

„Situațiile financiare anuale au scopul de a oferi o imagine fidelă poziției financiare, performanței, modificării capitalurilor proprii și fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii pentru respectivul exercițiu financiar. Acestea sunt o reprezentare financiară structurată a poziției financiare a unei întreprinderi și a tranzacțiilor efectuate de aceasta. Obiectivul situațiilor financiare generale este de a oferi informații despre poziția financiară, performanță și fluxurile de numerar ale unei întreprinderi, utile pentru o gamă largă de utilizatori în luarea deciziilor economice. Situațiile financiare prezintă, de asemenea, rezultatele gestiunii resurselor încredințate conducerii întreprinderilor.

Pentru a atinge acest obiectiv, situațiile financiare oferă informații despre:

activele controlate de întreprindere;

datoriile întreprinderii;

capitalurile proprii, ca interes rezidual al proprietarilor în activele controlate de întreprindere;

veniturile și cheltuielile, inclusiv câștigurile și pierderile, rezultatul net al întreprinderii și, într-o accepție mai largă, performanța sa economică, redate prin reflectarea evoluției capitalurilor proprii (activului net), evoluție din care sunt excluse efectele operațiilor efectuate de întreprindere direct cu proprietarii săi;

fluxurile de trezorerie trecute, ce se pot constitui în bază pentru determinarea fluxurilor de trezorerie viitoare.

Aceste informații, împreună cu alte informații din notele la situațiile financiare, ajută utilizatorii la estimarea viitoarelor fluxuri de numerar ale întreprinderii și, în special, a momentului și gradului de certitudine a generării numerarului și echivalentelor de numerar.”

1.4.1 Structura situațiilor financiare

Bilanțul și structura sa

Informațiile contabilității formează baza cognitivă pe care se întemeiază descrierile și analizele mecanismelor financiare ale unei întreprinderi. Pentru a fi înțelese aceste mecanisme, este necesar și important să se realizeze reprezentări clare de scheme simplificate care să pună în evidență ansamblurile sau fluxurile financiare cele mai importante. Contabilitatea devine astfel instrumental principal al managerului în actul de decizie prin situațiile sale financiare: bilanțul, contul de rezultate, etc., prin care prezintă ciclul de exploatare, principalele fluxuri financiare și relațiile lor.

Bilanțul este definit ca un tablou al situației patrimoniului care prezintă în unități monetare mărimea valorică a bunurilor economice, în corelație cu sursele lor de finanțare, precum și rezultatul obținut.

Într-o formă generală, simplificată, bilanțul este considerat document de sinteză ce permite să se cunoască, la un moment dat, patrimoniul unei entități ca ansamblul de drepturi și obligații.

Bilanțul întreprinderii este documentul care reflectă starea întreprinderii la o data anume, deci este imaginea situației întreprinderii. Trebuie deci să se asigure că această imagine este fidelă și nu este “neclară”.

Fidelitatea imaginii întreprinderii constituie un criteriu calitativ al normalizării, criteriu care furnizează dreptului contabil atributul de adaptabilitate necesar oricărei construcții teoretice. Paradoxal, imaginea fidelă este atât o noțiune stabilă în esență, în calitatatea sa de suport al reglementării contabile, cât și una mobilă, pentru că ea este punctul de plecare al diferențelor posibilității de evoluție a reglementării.

Dispozițiile generale ale Directivei a IV-a introduce conecptul de imagine fidelă și anlizează noțiunea de conturi anuale, necesitatea informațiilor complementare și posibilitatea derogărilor.

Este necesar a se depăși cadrul îngust al bilanțului căci anumite finanțări nu figurează în bilanț, altele sunt mascate în bilanț, în timp ce angajamentele din afara bilanțului modifică complet noțiunile tradiționale .

Structura bilanțului

Din punct de vedere structural, bilanțul este un inventar al activelor și al pasivelor (resursele) unei întreprinderi la un moment dat. Partea de activ a acestuia are în componență:

IMOBILIZĂRILE NETE – reprezintă valoarea activelor pe mai mult de un an și în special valoarea instrumentelor de producție (terenuri, clădiri, mașini etc.).

În afară de imobilizările corporale (terenuri, clădiri, mașini), imobilizările mai cuprind și imobilizări necorporale (active nemateriale că fondul de comerț, brevetele) și financiare (participațiile la capital).

STOCURILE (S) – reprezintă ansamblul valorilor de exploatare și sunt necesare la bună derulare a diferitelor faze ale ciclului de exploatare. Ele sunt compatibile costului de cumpărare (mărfuri, materiale) sau prețului de cost de producție (produse în curs de fabricație și produse finite) nete a ajustărilor pentru depreciere.

CREANȚELE (C) – cuprind toate activele care rezultă din decalajul între exploatare și schimbul monetar, în particular, al celui inclus prin amânările de regulamente consimțite de către clienți:

DISPONIBILUL (D) – este constituit din valorile mobiliare de plasament și din disponibilități (conturi curente la bancă și casă).

Pasivul are în componența două categorii principale de resurse:

Resursele pe termen lung compuse din următoarele posturi:

CAPITALURILE PROPRII (CP) cuprind capitalul social (reprezentând drepturile acționarilor) și primele diverse (emitere, fuziune, aport), rezervele (rezultatele nete acumulate și nedistribuite) și asimilatele (subvențiile pentru investiții, provizioanele) și dacă este vorba de un bilanț înaintea repartizării rezultatului, rezultatul net al exercițiului notat (Pn).

În caz de pierdere, acest profit net “negativ” (Pn<0) reduce capitalurile proprii. Atunci atribuirea rezultatului net al exercițiului dispare din bilanț și el este repartizat pe două posturi: dividentele de plată (inclus în datorii pe termen scurt non-bancare DTSnb) și rezerve.

DATORII PE TERMEN LUNG (DTL) sunt toate datoriile cu scadență mai mare de un an, credite bancare și alte obligații, contracte pentru finanțarea investițiilor.

PROVIZIOANELE (Pro) constituie cheltuieli, riscuri care, eventual, se vor concretiza prin ieșirile de fonduri prevăzute pe termen lung.

Resursele pe termen scurt (DTS) constituie datorii bancare și financiare pe termen scurt, numite DTSb și datorii non bancare numite DTSnb.

DTSb-urile regrupează toate avansurile de trezorerie (descoperiri, mobilizarea creanțelor) acordate de bancă pentru echilibrul financiar instantaneu sau pe termen scurt al întreprinderii.

Prin definiție, creșterea exploatării atrage după sine și creșterea volumelor înregistrate în conturile de stocuri, clienți, furnizori, TVA de plată, alte sume de plată. Datoriile non bancare pe termen scurt se împart astfel în:

Datoriile generale de exploatare (furnizori, alte sume de plată, TVA de plată, etc.) notate DTSe;

Datoriile care nu sunt generate de exploatare stricto senso, numite și în afara exploatării (furnizorii de imobilizări, impozitul pe profit, dividende de plată) și notate DTSex.

Remarcăm că bilanțul, așa cum el rezultă din normele contabile actuale, nu se prestează la analizele destinate să aprecieze valoarea capitalurilor proprii și fondului de rulment.

În primul rând, anumite principii contabile pot să conducă la o subevaluare a anumitor active sau pasive și din această cauză la o apreciere eronată a capitalurilor proprii.

Abordarea nominalista a planului contabil, avantajând referința costului istoric, conduce la un risc de subevaluare a activelor imobilizate. Această devine irelevantă în cazul ciclului de investiție lung, creșterii reduse și inflației ridicate.

Principiul conturilor de regularizare și a cheltuielilor contabilizate în activ, apoi repartizarea pe rezultatul mai multor exerciții, pot conduce la supraevaluarea anumitor posturi de activ (cheltuielile repartizate pe mai multe exerciții, fond de comerț) căci ele nu au valoare “negociabilă”, contrar unui imobil sau a unei mașini, de exemplu. Anumite provizioane au de fapt un caracter de rezervă: ele ar trebui să fie incluse în postul Rezerve.

În general se impune valoarea intrărilor activului pe baza “valorii juste” și a noilor norme contabile internaționale IFRS/IAS. “Valoarea justă” este o valoare de piață (dacă această este observabilă, mai bine spus dacă activul sau pasivul este cotat pe piață, prețul care va fi verosimil între operatori bine informați și în condiții de concurență normală).

În al doilea rând, bilanțul standard respectă desfășurarea principiilor de prezentarea pasivelor prin ordinea cerută în creștere, mai ales pentru următoarele motive:

într-un bilanț, înaintea atribuirii rezultatului exercițiului acesta se încorporează capitalurilor proprii. o partea a rezultatului va fi distribuită acționarilor și va trebui din acest motiv să fie considerată ca o datorie pe termen scurt;

fracțiunea datoriilor inițiale pe termen lung, dar cu scadență la șase luni fac parte din datoriile pe termen lung (dtl), chiar dacă ele ar trebui să fie reclasate în datorii pe termen scurt.

Considerăm toate provizioanele bilanțului ca și capitaluri permanente, chiar dacă acestea constituie riscuri și cheltuieli care vor trebui să se concretizeze prin ieșiri de fonduri în anul ce va veni trebuind să fie tratate ca și datorii pe termen scurt.

O reclasificare destinată pentru a acoperi inconvenientele mai sus menționate ar permite mai ales o apreciere mai exactă a fondului de rulment și a capitalurilor proprii.

În al treilea rând, structura patrimonială a bilanțului conduce la ignorarea unui anumit număr de angajamente financiare din afara bilanțului (efecte calculate, activelor luate în locație). Normele IAS-uli, de altfel, prevăd reintegrarea acestui tip de angajament.

În toate condițiile este necesar de a efectua o retratare a conturilor ținând cont de analiză financiară a riscurilor, a performanțelor și a valorii unei întreprinderi.

Aceste retratări bazate în particular pe o reevaluare a anumitor posturi (ceea ce afectează capitalurile proprii), pe o reclasare a altora, pot modifica aprecierea echilibrului financiar (fondul de rulment) și a solvabilității unei reintegrări a activului și a pasivului anumitor elemente din afara bilanțului (mai ales efectele scontate neajunse la scadență în creanțe clienți și contravaloarea lor în creditele bancare pe termen scurt).

Analiza contului de rezultate

Contul de rezultate permite măsurarea diminuării sau creșterii produse prin activitatea întreprinderii pe parcursul unei perioade date, în general, un exercițiu. Contul de rezultate preia deci cheltuielile și veniturile exploatării generate de activitatea “normală” a întreprinderii pe timpul perioadei, cheltuielile și veniturile legate de operațiunile financiare, pierderile și profiturile calificate că fiind excepționale. Aceste venituri și cheltuieli sunt ale fluxului. Soldul ansamblului de venituri și cheltuieli corespunde rezultatului înaintea impozitării exercițiului, pe baza căruia sunt calculate impozitul asupra societăților și participarea salariaților la rezultatul firmei, permițând să se ajungă în final la rezultatul net.

Planul contabil general nu precizează criteriul care îl reține pentru a considera cheltuielile și evenimentele că fiind excepționale. Sunt anumite excepționale, elementele extraordinare ce nu provin din gestiunea curentă a afacerii (argumentările amortizărilor derogatorii, și ale provizioane, venituri din cedări de imobilizări). Există însă situații când elementele extraordinare născute din gestiunea curentă (exemplu ajustările constituite pentru creanțele clienți, cheltuielile de restructurare) pot să fie clasate printre conturile de exploatare la fel de bine ca în conturile rezultatelor excepționale.

De altfel, în cazul specific a societăților de leasing de echipamente sau bunuri de folosință îndelungată trebuie avut în vedere că cedările imobilizărilor să fie contabilizate ca și cheltuieli (valoarea netă contabilă) și venituri (valoare de cedare) a gestiunii curente.

Pentru a sesiza în orice măsură metodele de valorizare a stocurilor și produselor în curs de execuție pot influența rezultatul final, ele trebuie să detalieze alegerile care se oferă producătorului întreprinderii la fiecare etapă a procedurii contabile.

Diminuarea stocului – pentru a calcula stocul final, în inventar permanent sau intermitent, cel mai adesea trebuie dedus din stocul de la începutul perioadei ieșirile perioadei. Se prezintă două cazuri:

bunuri individualizate (exemplu: echipamente): atunci acesta este costul de intrare care servește ca referință;

bunuri interschimbabile și sunt posibile două metode:

metoda, primul intrat – primul ieșit (FIFO). Costul de ieșire este evaluat la costul de intrare a bunului cel mai veci aflat încă în stoc;

metoda costului mediu ponderat (CMP): fiecare ieșire a perioadei este evaluată la costul mediu unitar al stocului la începutul perioadei.

Metoda FIFO conduce în perioada de diminuare a materiilor prime, la o evaluare a stocurilor inferioare celei pe care o vom obține prin metoda costurilor medii ponderate. Acest inconvenient este limitat, în măsura în care ori care ar fi metoda angajată, valoarea bunului este în acest caz inferioară valorii contabile brute și duce la constituirea unui provizion.

Ca urmare, dacă se situează în perioada de majorare a stocurilor de materii prime sau mai simplu, în timpul inflației, diferența dintre cele două metode se traduce direct în rezultatul exercițiului. Metodă FIFO se va traduce prin rezultate mai importante decât cea a costurilor medii ponderate.

Atunci când informațiile deținute de întreprindere nu sunt detaliate suficient, examinarea rezultatului fiscal permite, într-o anumită măsură, de a ne face o idee despre distorsiunile care pot să existe între rezultatul contabil și realitatea economică și financiară.

Bogatul fond informațional al situațiilor financiare le face recunoscute ca fiind instrumentele de bază ale managementului la toate nivelele organizatorice. Referindu-se la importantă acestora P.A. Samuelson, laureat al premiului Nobel în economie este absolut indispensabil omului modern de a se iniția cât de puțin în elementele contabilității. Toți cei care lucrează în economie trebuie să fie în măsură să înțeleagă cele două releve esențiale, să știe bilanțul și contul profit sau pierdere.

Contul de profit sau pierdere face parte din situațiile financiare de închidere a exercițiului financiar, este un document contabil de sinteză, ce prezintă rezultatul activității întreprinderii și astfel măsoară performanțele firmei în cursul unei perioade de gestiune. În calitate de componența situațiilor financiare contul de profit sau pierdere prezintă un îndoit interes deoarece:

permite determinarea rezultatului global dar și formarea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor financiare ale perioadei de gestiune;

oferă posibilitatea unei recapitulări în întregime a elementelor de venituri și cheltuieli ce au contribuit la obținerea rezultatului dar și la identificarea factorilor (favorabili sau nefavorabili) care l-au influențat.

Veniturile constituie creșteri ale profitului înregistrate pe parcursul perioadei de gestiune sub formă de intrări sau creșteri ale activelor ori descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuțiile acționarilor. Cheltuielile constituie diminuări ale profitului înregistrat pe parcursul aceleiași perioade sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor ori creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acționari. Mai mult, veniturile sunt recunoscute în contul de profit sau pierderi numai atunci când a avut loc o creștere a profitului viitor aferentă creșterii unui activ sau diminuării unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil, iar cheltuielile sunt recunoscute atunci când a avut loc o reducere a profitului viitor aferent diminuării unui active sau creșterii unei datorii, modificare ce poate fi evaluate în mod credibil. Totodată, valoarea veniturilor din exploatare poate fi rectificată prin eventualele ajustări ale valorilor imobilizărilor corporale și necorporale cât și a valorii activelor circulante.

Utilizatorii informațiilor degajate din această situație financiară sunt: investitorii, (acționari actuali și potențiali), managerii, creditorii financiari, clienții, statul, publicul, analiștii financiari etc.

Modul de prezentare a contului de profit sau pierdere diferă de la o țara la alta, după conținutul informațional și formă de prezentare:

după conținutul informațional se distinge:

contul de profit sau pierdere cu prezentarea veniturilor și cheltuielilor după natura lor,

contul de profit sau pierdere cu prezentarea după destinație a cheltuielilor de exploatare.

după forma de prezentare deosebim:

sub formă de listă (verticală) ce prezintă formarea din treaptă în treaptă a rezultatului exercițiului,

sub formă de cont (tablou bilateral) unde, în partea stânga se prezintă cheltuielile și profitul, iar în partea dreaptă, veniturile și pierderile.

Contul de profit și pierdere este situația financiară care măsoară succesul sau performanța financiară a întreprinderii și furnizează informații predilecte investitorilor (privind valoarea economică a întreprinderii), creditorilor (privind capacitatea de îndatorare și de rambursare a datoriilor).

Contul de profit și pierdere, ca document ce explică variația patrimoniului, a fost conturat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și condiționat într-o măsură semnificativă de evoluția bilanțului contabil.

În România, preocuparea specialiștilor pentru contul de profit și pierdere s-a manifestat abia în perioada 1844-1845, prin Dimitrie Iarcu. Acesta se pare, este primul autor care prezintă contul “Câștig și pagubă”. Deși nu-și arogă calitatea de situație financiară, ci doar o partidă (un cont) în cadrul Maestrului al cărui sold era preluat de partida “Capital”, acesta evidențiază rezultatul echilibrului întreprinderii într-o perioadă de gestiune prin prisma câștigului (veniturilor) și pagubelor (cheltuielilor) totale.

Dacă bilanțul contabil prezintă doar valoarea absolută a rezultatului obținut de întreprindere, ca element al capitalurilor proprii, contul de profit și pierdere explică mecanismul formării rezultatului

Profitul sau pierderea calculate în cadrul contului de profit și pierdere majorează, respectiv reduc nivelul capitalurilor proprii ale acționarilor din bilanțul contabil. Astfel, situația privind rezultatele obținute este o prelungire necesară a bilanțului, în vederea explicării unei componente importante a modificării capitalurilor acționarilor și a oferirii de informații detaliate, necesare pentru măsurarea performanței financiare.

Contul de profit și pierdere nu pune în evidență decât un singur rezultat, fără să distingă partea din rezultat ce revine activități de exploatare de cea aferentă elementelor înafara exploatării.

Concluzionând, putem afirma că documentul de sinteză Contul de profit și pierdere redă informația privind performanțele întreprinderii, prin prisma fluxurilor care determină rezultatul, înțeles, în principiul, că variație a capitalurilor proprii în cursul unui exercițiu financiar, adică indică gradul în care aceasta, și-a realizat obiectivul pe linia obținerii profitului.

Raportându-ne la diferențele accepțiunii ale termenului de performanță, putem înțelege că aceasta este definită de utilizatorii informației contabile în raport cu propriile lor interese.

Contul de profit și pierdere este un model structurat după natura economică a cheltuielilor și veniturilor. În cadrul celei de-a patra note explicative Analiza rezultatului din exploatare apare, însă, obligativitatea detalierii după destinație a cheltuielilor și veniturilor din exploatare.

Contul de profit și pierdere prezentat, pune în evidență modul de determinare a rezultatului net al exercițiului, prin prisma activităților consumatoare de resurse și producătoare de rezultate. Astfel, rezultatul net este generat de operațiuni curente și extraordinare ale întreprinderii clasificate, la rândul lor, în operațiuni de exploatare și financiare, respectiv operațiuni extraordinare, care nu fac parte din activitatea normală, curentă a întreprinderii. De altfel, întreaga structură a contului de profit și pierdere dezvăluie conținutul indicatorilor și modul de formare.

Cu alte cuvinte, contul de profit și pierdere evidențiază și explică într-o formă analitică rezultatele prin prismă raporturilor de echilibru dintre venituri și cheltuieli.

1.4.2 Forma și conținutul situației fluxurilor de trezorerie

Situația fluxurilor de numerar trebuie să prezinte fluxurile de numerar din cursul perioadei, clasificate în activități de exploatare, investiții și finanțare. Separarea fluxurilor de numerar pe activitățile pe care le-au generat este utilă din următoarele considerente:

se oferă o explicație suplimentară pentru existent la sfârșit de exercițiu a elementelor bilanțiere care reflectă poziția financiară a întreprinderii;

sunt puse în evidență separate numerarul și echivalențele de numerar; ele apar în finalul situației fluxurilor de numerar ca un rezultat a tranzacțiilor perioadei care au generat fluxuri de numerar, precum și a tranzacțiilor de gestiune a numerarului;

se poate proceda la o analiză factorială a variației în cursul perioadei a numerarului/echivalențelor de numerar, localizându-se activitatea care a generat cele mai mari fluxuri de numerar, respectiv cea care a fost mare consumatoare de numerar;

pot fi urmărite echilibrele financiare parțiale (diferența între încasările și plățile generate de activitatea de exploatare, investiții, respective finanțare), care reprezintă explicații ale modului de asigurare a echilibrului financiar global al perioadei.

Fluxurile de numerar provenite din activități de exploatare sunt derivate, în primul rând, prin principalele activități producătoare devenit ale întreprinderii. Prin urmare, ele rezultă, în general, din tranzacțiile și alte evenimente care intră în determinarea profitului net sau pierderii nete.

Exemplu de fluxuri de numerar provenite din activități de exploatare sunt:

încasările în numerar din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii;

încasările în numerar provenite din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri;

plățile în numerar efectuate către furnizorii de bunuri și prestatorii de servicii;

plățile în numerar efectuate către și în numele angajaților;

încasările și plățile în numerar ale unei societăți de asigurare pentru prime și daune, anuitătii și alte beneficii generate de polițele de asigurare;

plățile în numerar sau restituiri ale impozitelor pe profit, cu excepția cazului în care ele pot fi identificate în mod specific cu activitățile de investiție și finanțare;

încasările și plățile în numerar provenite din contracte încheiate în scopul de plasament sau tranzacționare.

Anumite tranzacții, cum ar fi vânzarea unei instalații de producție, pot da naștere unui câștig sau unei pierderi, care este inclusă în determinarea profitului net sau a pierderii nete. Cu toate acestea, fluxurile de numerar aferente acestor tranzacții sunt fluxuri de numerar provenite din activități de investiție.

O întreprindere poate deține valori mobiliare și tituluri de credit pentru scopuri de tranzactionare sau plasament, caz în care sunt similare stocurilor de mărfuri achiziționate special pentru a fi revândute. Prin urmare, fluxurile de numerar generate de cumpărarea și vânzarea titlurilor de tranzacționare și plasament sunt clasificate drept activități de exploatare.

În mod similar, avansurile în numerar și creditele acordate de instituțiile financiare sunt,de obicei, clasificate drept acitivitati de exploatare, din moment ce se referă la principala activitate producătoare de venit ale respectivelor întreprinderi.

Raportarea fluxurilor de numerar din activități de exploatare

O întreprindere trebuie să raporteze fluxurile de numerar din activități de exploatare folosind una din cele două metode:

metoda directă, prin care sunt prezentate clasele principale de plăți și încasări brute în numerar;

metoda indirectă prin care profitul net sau pierderea netă este ajustată cu efectele tranzacțiilor ce nu au natură monetară, amânările sau angajamentele de plăti sau încasări în numerar din exploatari trecute sau viitoare, și elementele de venituri și cheltuieli associate cu fluxuri de numerar din investiții sau finanțări.

Deocamdată considerăm utilă explicarea unor termeni sau procedee de lucru cum sunt:

plăti și încasări brute în numerar (specifice metodei directe) în opoziție cu fluxul de numerar net (specific metodei indirecte)

A reflecta încasările și plățile brute înseamnă a prezenta încasările separate de plăti, nu doar rezultatul lor. Această modalitate de prezentare se pretează elaborării previziunilor pentru că evidențiază fiecare elemnt în parte, de exemplu:

încasări din vânzările perioadei;

încasări din subvenții de exploatare aferente cifrei de afaceri:

plăti privind aprovizionările cu materii prime;

plăti privind salariile și contribuțiile sociale aferente.

În schimb, fluxul de numerar net se obține că diferență între încasările și plățile perioadei sau, ținând seamă de procedeul specific de calcul, ca diferență între venituri și cheltuielile perioadei. Acest mod de prezentare a fluxurilor de numerar ascunde elementele sale componente, nepermițând efectuarea unor previziuni analitice, și cel mult estimarea sa globală.

Pe de-o parte, veniturile și cheltuielile “calculate”, adică cele care nu generează, în perioada analizată, încasări sau plăți, cum sunt:

cheltuieli cu amortizarea;

cheltuieli privind vânzarea activelor;

cheltuieli și venituri cu provizioanele;

venituri din suventii pentru investiții transferate la rezultat;

cheltuieli cu venituri în valută nerealizate;

interesele minoritare;

profiturile nerepartizate ale întreprinderilor asociate.

Raportarea fluxurilor de numerar din activități și investiții de finanțare

Întreprinderile trebuie să raporteze separat clasele principale de încasări și plăți brute în numerar provenite din activități de investiție și finanțare.

Spre deosebire de tratamentul acceptat pentru raportarea fluxurilor de numerar din exploatare, standardul cere întreprinderilor ca fluxurile de numerar provenite din activitatea de investiții, respective de finanțare, să fie raportate pe baze brute. Astfel pot fi urmărite politicile întreprinderii în materie de investii și surse de finanțare, precum și efectele acestor politici asupra numerarului. Acestea sunt aspecte esențiale din punctual de vedere al utilizatorilor de informații care pot lua decizii economice fundamentale.

Raportarea fluxurilor de numerar pe o bază netă

Fluxurile de numerar provenite din următoarele activități de exploatare, investiție și finanțare pot fi raportate pe o bază netă:

plățile și încasările în numerar efectuate în numele clienților, atunci când fluxurile de numerar reflectă, mai degrabă, activitățile clientului decât pe acelea ale întreprinderii;

plățile și încasările în numerar pentru elementele pentru care rulajul este rapid, sumele sunt mari, iar termenul de scadență este scurt.

Raportatea fluxurilor de numerar se poate face pe o bază:

brută – când încasările și plățile de aceași natură sunt prezentate separat (de exemplu, standardul recomandă raportarea pe o bază brută a fluxurilor legate de investii și finanțare);

netă – atunci când încasările și plățile de aceeași natură sunt compensate și este raportată în Situația fluxurilor de numerar doar rezultanta lor (de exemplu, standardul acceptă raportarea pe bază netă a fluxurilor legate de exploatare).

Standardul sugerează că deși sumele brute sunt mai relevante pentru anumite categorii de fluxuri sunt suficiente sumele nete. Este vorba de acele elemente care nu au importanță mare pentru luarea deciziilor economice de către utilizatori:

fluxuri care nu reflectă activitatea întreprinderii, ci pe a clienților;

fluxurile care nu necesită o raportare detaliată potrivit principiului pragului de semnificație.

Fluxuri de numerar în valută

Fluxurile de numerar provenite din tranzacțiile efectuate în valută trebuie înregistrată în monedă de raportare a unei întreprinderi prin aplicarea cursului de schimb dintre moneda de raportare și valuta, aspră valorii în valută, la data fluxului de numerar.

Fluxurile de numerar ale unei sucursale din străinătate trebuie convertite la cursul de schimb dintre monedă de raportare și valută, la data fluxului de numerar.

Fluxurile de numerar exprimate în valută sunt raportate într-o manieră conformă cu IAS 21, efectele variației cursurilor de schimb valutar. Aceasta permite utilizarea unui curs de schimb ce aproximează cursul actual. De exemplu, la înregistrarea tranzacțiilor în valută sau pentru conversia fluxurilor de numerar ale unei sucursale din străinătate se poate folosi, pentru o perioadă, un curs de schimb mediu ponderat. Cu toate acestea, IAS 21 nu permite folosirea cursului de schimb de la data bilanțului atunci când se convertesc fluxurile de numerar sucursale din străinătate.

Profitul și pierderile nerealizate ce provin din variația cursurilor de schimb valutar nu sunt fluxuri de numerar.

Totuși, efectul variației cursului de schimb valutar asupra numerarului și echivalențelor de numerar deținute sau datorate în valută este raporatat în situația fluxului de numerar pentru a reconcilia numerarul și echivalențele de numerar la începutul și la sfârșitul perioadei. Această valoare este prezentată separat de fluxuri de numerar provenite din activități de exploatare, investiție, finanțare și include diferențele, dacă există, ale acelor fluxuri de numerar care au fost raportate la cursul de schimb de la sfârșitul perioadei.

Pentru o întreprindere dată fluxurile de numerar în valută apar în următoarele două cazuri:

în cazul în care întreprinderea are tranzacții proprii de natură comercială sau financiară efectuată în valută;

Este vorba de tranzacții derulate cu parteneri externi sau de tranzacții interne decontate în valută, pe baza unor contracte exprimate în valută.

Tranzacțiile exprimate în valută se referă la:

cumpărarea sau vânzarea de bunuri sau servicii;

împrumutul sau oferirea spre împrumut a fondurilor;

definitivarea contractelor valutare nerealizate;

achiziționarea sau vânzarea de active;

contractarea sau achitarea de datorii.

În acest caz, elementele monetare care rezultă (creanțe, datorii, disponibilități bănești)sunt recunoscute și evaluate, adică înregistrate pe parcusul exercițiului în monedă de raportare a întreprinderii, prin convertire în funcție de cursul de schimb de la data efectuării tranzacției.

La scadența creanțelor/datoriilor exprimate în devize, ori la vânzarea valutei din conturile întreprinderii, se înregistrează la cheltuieli/venituri financiare diferența între cursul valutar de la data fluxului de numerar (încasării/plății) și cel de la data efectuării tranzacției. O data cu stingerea datoriei sau creanței, disponibilitățile în valută încasate sau plătite sunt exprimate la același curs de la data fluxului de numerar.

Dacă la finele exercițiului financiar creanțele/datoriile nu sunt decontate, se înregistrează la cheltuieli/venituri financiare diferența între cursul valutar de la sfârșitul exercițiului și cel de la data efectuării tranzacției. Aceași procedura se aplică disponibilităților bănești exprimate în devizie, existențe în conturi curente sau în caserie. Operațiile contabile în cauza urmăresc actualizarea elementelor monetare la data bilanțului pentru a se asigura o raportare cât mai corectă și reală.

Raportarea distinct a efectului variației de curs valutar aspră grupei numerarului și echivalențelor de numerar este necesară pentru a reconcilia aceste elemente la sfârșitul perioadei, procedându-se astfel:

atunci când se aplică metoda directă de raportare a fluxurilor de exploatare, precum și la fluxurile de investiții și de finanțare care se raportează în mod normal pe baze brute, încasările și plățile generate de tranzacțiile în devize vor apărea la cursul de la data fluxului de numerar.

În acest mod sunt luate direct în considerare cursurile de schimb de la data fluxului de numerar pentru tranzacțiile efectuate în divizie, neglijându-se celelalte elemente de bilanț și de rezultate implicate, precum și diferențele de curs pe care le încorporează. Se obțin astfel direct încasările și plățile aferente tranzacțiilor în devize derulate în cursul perioadei.

atunci când se aplică metoda indirectă de raportare a fluxurilor de numerar din exploatare:

Se anulează din rezultatul net contabil acele cheltuieli și venituri care reflectă diferențele de curs valutar aferente actualizării grupei numerarului și echivalentelor în numerar;în acest mod se elimină din grupă fluxurilor de exploatare diferențele de curs provenite din actualizarea numerarului și echivalențelor de numerar.

Disponibilitățile bănești (numerarul și echivalențele de numerar) sunt trecute în ultima grupă a Situației fluxurilor de numerar pentru soldurile lor inițiale și finale, incorporând, deocamdată. Diferențele de curs valutar care nu au numerarul (provenite din actualizarea disponibilitaților); aceste diferențe trebuie anulate pentru că soldurile respective să reflecte existențe monetare.

Maniera de-a o face este prezentată în standard: pe o linie distinctă, în grupa numerarului și echivalențelor de numerar, sub denumirea de “Efectul variație cursurilor de schimb”