NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNEA DE DELAPIDARE [608065]
NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNEA DE DELAPIDARE
CAPITOLUL I
ANALIZA INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE
1.1 Obiectul și subiecții infracțiunii de delapidare
1.2 Latura obiectivă a infracțiunii de delapidare
1.3 Latura subiectivă a infracțiunii de delapidare
1.4 Forme , modalități și sancțiuni ale infracțiunii de delapidare
CAPITOLUL I I
DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE DE ALTE INFRACȚIUNI
2.1 Delapidarea și gestiunea frauduloasă
2.2 Delapidarea și abuzul de încredere
2.3 Delapidarea ș i infracțiunea prevăzută de art. 272 din Legea nr. 31/1991 privind societățile
comerciale
2.4 Delapidarea și infracțiunile de fals
CAPITOLUL III
DELAPIDAREA ÎN ALTE SISTEME DE DREPT
3.1 Delapidarea în Franța
3.2 Delapidarea în Spania
3.3 Delapidarea în Italia
3.4 Delapidarea în Ungaria
CONCLUZII
PRACTICĂ JUDICIARĂ
BIBLIOGRAFIE
Încă din cele mai vechi timpuri, au fost incriminate și sancțio nate faptele săvârșite
împotriva patrimoniului.
Din momentul în care a intrat în vigoare noul Cod penal împreună cu noul Cod de
procedură penală, la data de 01.02.2014, au fost impuse noi interpretări teoretice, având scopul
de a clarifica modificările intervenite în cadrul unor instituții cu vechime în aplicarea dreptului
penal.
În lucrarea de față am considerat util că este necesar să analizăm conținutul infracțiunii de
delapidare, după ce aceasta a devenit independentă, dar și să facem comparație cu alte
infracțiuni, cum ar fi gestiunea frauduloasă, abuzul de încredere, infracțiun ea prevăzută de art.
272 din Legea nr. 31/1991 pivind societățile comerciale, de unde delapidarea a împrumutat o
parte din structura acestor infracțiuni.
De asemenea, în această lucr are am propus să elaborăm tr ăsăturile actualei reglementări
ale infracțiun ii, cât și reglementările în vechile norme legislative, însă vom trata, ca și comparație
formele infracțiunii de delapidare din alte sisteme de drept.
Contrar apariției dezbaterii complete și a analizei delapidării, se poate spune că noua
discuție despre a ceastă infracțiune nu poate fi decât benefică. Poate că acest lucru nu se va
dezvolta doar în sensul sistematic al punctelor de vedere exprimate până acum, dar va deveni și
punctul de plecare pentru noi argumente pentru teoria oferită de doctrină.
EVOLUȚI A INCRIMINĂRII INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE
Codul penal de la 1865
În ceea ce privește reglementările acestui cod penal, elaborat în timpul domniei lui A.I.
Cuza, infracțiunea de delapidarea era prevăzută la art. 140, cuprinsă în Titlul III – Crime și
delicte contra intereselor publice, Capitolul II – Crime și delicte comise de funcționarii publici în
exercițiul funcțiunii lor, se arată că scopul legiferat a fost acela de a pedepsi relația de serviciu
dintre funcționarul public și stat, fără să reglementeze această infracțiune din punctul de vedere
al comiterii de către funcționarul privat, considerând astfel, că sustragerea comisă în cadrul
relațiilor de serviciu de către cel în mâinile căruia se aflau bani bani publici sau privați, sau alte
efecte ținând l oc de bani sau acte, reprezenta un furt.
O altă diferență evidentă este aceea că autorul comiterii infracțiunii nu trebuia să fie
neapărat administrator sau gestionar al bunurilor respective , întrucât, pe lângă depozitarii publici,
puteau comite infracțiunea de sustracțiune și funcționarii însărcinați cu perceperea taxelor sau
contabilii publici, întrucât textul face referire chiar la cel mai simplu contact al funcționarilor
publici cu bunurile, în exercițiul funcției lor.
Textul prevăzut la art. 140 nu este doar corespondentul infracțiunii de delapidare în
reglementările actuale, același text de lege prevede de asemenea, sancțiunile pentru sustragerea
sau distrug erea documentelor și deturnarea de fonduri, faptă care, în actuala reglementare, poate
fi comisă doa r de un funcționar public.
Interesantă e și opțiunea legiuitorului de a asimila funcționarii publicii prin formularea
utilizată în ultima teză a art. 140 – agenți sau însărcinați ai depozitarilor publici, ceea ce diferă de
actuala regl ementa re privind varianta tip, conform căreia doar un funcționar public poate fi
subiect activ al acțiunii de delapidare, fapta oricărei alte persoană care comite acte de executare,
fiind incriminată potrivit altor texte de lege, dacă faptele sunt tipice.
Se poa te observa, ca asemănare cu reglementarea actuală, sancționarea treptată a acestui
tip de faptă , în funcție de consecințele pe care sustragerea le -a produs. Astfel, dacă actualul text
al delapidării prevede o formă de bază, art. 308 prevede o formă atenuat ă în funcție de calitatea
subiecților activ și pasiv, iar art. 309 prevede o formă agravată – pentru consecințele deosebit de
grave, art. 140 prevedea o pedeapsă indulgentă pentru sustragerile de sub 1200 de lei – de la 1
până la 2 ani, aceasta fiind varia nta atenuată, ceea ce face surprinzătoare pedeapsa cu maximul
închisorii pentru sustragerile în valoare de peste 1200 de lei.
Primul alineat prevedea, alături de pedeapsa închisorii cu maximul prevăzut de lege,
interdicțiunea pe timp mărginit, care repreze nta interzicerea anumitor drepturi politice, civile sau
de familie.
Se prevedea, de asemenea, ca pedeapsă complementară interzicerea dreptului de a mai
ocupa o funcție publică, alături de pedeapsa cu maximul închisorii, pentru ambele alineate,
pedeapsă care este evidentă și în textul art. 295 Cod pen. Această opțiune e justificată de lipsa de
loialitate pe care funcționarul o arată atât statului, cât și contribuabililor, reducând astfel
încrederea cetățenilor în instituțiile publice.
Codul penal de la 1936
Cu privire la al doi lea cod penal al României, se are în vedere în primul rând perioada de
la intrarea în vigoare a codului până în anul 1948 și în al doilea rând perioada din 1948 până la
înlocuirea acestui cod cu cel din 1969. Așadar , până în anul 1948, în materie de delapidare,
prevederile se caracterizau prin pedepse moderate, prevăzându -se o scară de pedepse, valorile d e
referință fiind însă diferite. Față de asta , la pedeapsa cu închisoarea se adăugau și amenzi în
funcție de valorile sustrase.
Prima observație este că modalitatea de executare poate fi regăsită și în reglementările
actuale. În mod similar, reglementările referitoare la subiectul activ special sunt similare și
trebuie ca acesta să fie administratorul sau estionarul bunurilor sau valoril or sustrase.
Al doilea paragraf din textul art. 236, este necesar să fie discutat, întrucât legiuiorul a
formulat o teorie a gestionarului în fapt, pe care însă nu a finalizat -o.
Așadar , dacă în actuala reglementare sunt discuții și opoziții cu privire la faptul că nu
este nevoie neapărat ca autorul infracțiunii de delapidare să fie gestionar în drept al bunurilor
sustrase, este totuși necesar ca acesta să aibă în gestiune în fapt valorile sau bunurile respective ,
nefiind suficient ca el să fie un simplu străjer sau cărăuș al bunului; în schimb, textul art. 236
prevedea că orice funcționar public care, își însușea bani sau alte lucruri mobile ce îi erau date
spre administrare sau păstrare , putea comite infracțiunea de delapidare.
Apreciem această inculpare neîndreptățită , deoarece infracțiunea de dedelapidare are un
pericol social crescut din diverse motive, respectiv, gestionarul sau administratorul sunt
prezentate ca fiind persoane de încredere, intră în contact direct cu bunurile sau v alorile sustrase,
iar acele bunuri sunt în majoritatea cazurilor doar sub supravegherea lor, existența infraciunii
fiind descoperită târziu defoarte multe ori. Așadar, deosebirea între administrator sau gestionar și
un simplu paznic al bunurilor este aceea că acesta din urmă nu are așa multe oportunități de
sustragere.
Infracțiunea de delapidare este mai departe privită ca o reprezentație adusă asupra
relațiilor sociale de ordine publică, fără să fie aplicabilă funcționarilor privați.
În continuare este sur prinzătoare îngăduința reprezentantului legislativ referitoare la
sancțiunile pentru cazurile în care delapidarea, pentru a fi comisă sau tăinuită , este însoțită de
săvârșirea unui fals sau a unei distrugeri, pedepsele prevăzute pentru delapidare putând fi
majorate cu cel mult 2 ani.
Codul penal de la 1969
Codul de la 1969, cel mai durabil cod penal al României, a suferit numeroase modificări,
din cauza Revoluției din decembrie 1989 și, prăbușirii sistemului comunist. În continuare vom
prezenta cele mai importante modificări care au condus la forma finală a textului , sub imperiul
Codului de la 1969. Având în vedere perioada de conversie către proprietatea socialistă,
reprezentată de modificările produse sub autoritatea codului anterior, incriminarea infra cțiunilor
împotriva avutului obștesc, în cadrul Codului de la 1969 au apărut ca o stare de normalitate,
inclusiv sub aspectul pedepselor extrem de dure. Codul din anul 1936 continua să fie criticat,
printre altele, pentru pedepsele sale relaxate cu privire la delapidare . Așadar, prevederile din
Codul penal din anul 1969 au fost considerate pe deplin justificate și apreciate de către doctrină.
Considerăm că u na dintre cele mai reprezentative modificări a fost după cum se solicitase deja de
către anumiți ideologi , sub dominația Codului penal de la 1936, introducerea delapidării în
cadrul Titlului IV – Infracțiuni contra avutului obștesc, potrivit obiectului său, delapidarea fiind
considerată având un pericol deosebit de mare și, prin urmare, atât literatur a de specialitate, cât și
practica judiciară, au urmărit modelul sovietic în această privință , considerând necesară o
schimbare.
Dacă sub imperiul codului anterior, exista u discuții privitoare la obiectul juridic al
infracțiunii de delapidare , datorită poziției acesteia în rândul infracțiunilor de serviciu, în acest
moment nu mai există loc pentru aceste discuții , incriminarea având un scop bine definit .
Criteriul se referea la relațiile sociale privitoare la avutul obștesc, doctrina eplicând că, în urma
instituirii relațiilor de producție socialiste, „avutul obștesc a crescut și s -a dezvoltat mereu;
totodată, s -au ivit și infracțiunile contra acestui avut, infracțiuni care, prin urmările, frecvența și
rezonanța lor socială, devin deosebit de periculoase”15 .
Cu privire la pedepse, au fost evidențiate câteva diferențe . Prima diferență , în cazul în
care, prin săvârșirea infracțiunii de delapidare ar fi fost produs e consecințe foarte grave, codul
penal prevedea pedeapsa cu moartea suucesiv cu închisoarea, o decizie verticală, de altfel,
adoptată în Codul penal de la 1969, tolerând instanței să aprecieze nevoia condamnării la
pedeapsa cu moartea dincolo de anumite praguri patrimoniale sau alte categorii de consecințe,
având în vedere și pers oana celui care săvârșise infracțiunea.
Totodată , nu era reglementat un sistem de sancționare divizat , asemănător celui prevăzut
în Codul penal de la 1936, deoarece prejudiciul nu mai er a considerat principalul temei pentru
aplicarea unei sancțiuni ori a alteia; așadar , după cum a subliniat și doctrina16 , în anumite
situații, indiferent de cât de mică era întinderea pagubei , pedeapsa aplicabilă potrivit sistemului
sancționator precedent era considerată insuficientă, raportată la alte criterii, mult mai marcante ,
cum ar fi antecedentele penale, scopul urmărit de autorul faptei , frecvența infracțiunilor în
paguba avutului obștesc. De asemenea, tentativa nu mai era pedepsită ca și infracțiunea
continuată, ea fiind și opțiunea actualului legiuitor; în sc himb, indiferent de forma de participație,
pedepsele erau aplicate nediferențiat.
Continuând o idee evidențiată mai sus, și anume că, potrivit unei justiții nearbitrare,
paguba produsă nu mai putea constitui singura clasificare în vederea aprecierii gravit ății
consecințelor infracțiunii de delapidare , ideologia a oferit mai multe exemple de posibile urmări
care trebuiau analizate , respectiv : consecințele asupra activității unității prejudiciate sau asupra
unui sector al economiei naționale, urmări le negativ e asupra raporturilor cu alte unități sau cu
oamenii , influențe negative asupra celorlalți salariați, destinația pe care o avea valoarea sustrasă,
scopul urmărit de autorul faptei , calitatea subiectului infracțiunii, importanța funcției acestuia
etc.17 .
Cu referire la pedeapsa cu moartea, nu doar pentru infracțiunea de delapidare, ci cu
privire la toate infracțiunile, începând din anul 1990 aceasta a fost abrogată și înlocuită cu
pedeapsa detenției pe viață, prin Decretul nr. 6 din 7 ianuarie 1990; în plus , prin Constituția din
anul 1991, legiferantul român a interzis în mod expres pedeapsa cu moartea, ca o garanție
primară a dreptului la viață.
O altă modificare remarcabilă care s-a referit și la infracțiunea de delapidare a fost aceea
că, prin Decizia nr. 1 din 7 septembrie 1993, Curtea Constituțională a României a decis că
„dispozițiile Codului penal referitoare la infracțiunile contra avutului obștesc sunt parțial abrogat,
potrivit. art. 150 alin. 1 din Constituție , drept urmare , acestea se vor aplica numai cu privire la
bunurile prevăzute de art. 135 alin. 4 din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al
proprietății publice.”18 . Decizia Curții Constituționale își avea pe deplin motivarea prin aceea că
aceste două concepte – „obștesc” și „avut o bștesc” însemnau , într -o anumită măsură, temelia
societății socialiste reflectată în plan juridic ca doctrină economică contrară spiritului economiei
de piață19 . După ceva timp , prin Legea nr. 140/1996, delapidarea a fost introdusă, printre
infracțiunile î mpotriva patrimoniului, î n cuprinsul art. 215 ind. 1.20 n oul text atribuind protecție
nu doar proprietății publice, ca până atunci, ci și proprietății private, recunoscând importanța
acesteia, sens în care delapidarea a fost așezată în dreptul infracțiuni lor împotriva patrimoniului.
Aceasta a fost forma finală a textului ce a incriminat delapidarea, sub dinastia Codul pen.
anterior. Totuși, revenim asupra a două aspecte: ca prim aspect ar fi, după cum s -a arătat și în
doctrină21 , faptul că, în timp ce înce pea să se acorde atenție proprietății private, erau lăsate la o
parte relațiile privind administrația publică, deși această formă a textului nu prevedea cu titlu de
pedeapsă complementară interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică; o altă
problemă ar fi aceea că, în mod surprinzător, până în anul 2014, pedepsele prevăzute de legea
penală română pentru delapidare au fost fo arte mari – de la 1 la 15 ani pentru forma simplă și
pentru cea agravată – de la 10 la 20 de ani ( prin comparație , aceasta este și pedeapsa prevăzută
pentru infracțiunea de omor în formă simplă); apreciem că aceasta e ste o urmă a fostului regim, a
protejăr ii excesive a unor bunuri făcând parte din proprietatea publică. Cel puțin dubios ni se
pare însă faptul că, de această dată, protecția nu era oferită pe deplin bunurilor din avutul public,
ceea ce face cu atât mai exagerate aceste limite ale pedepselor.
Codul penal din 2014
Cu referire la infracțiunea de delapidarea din punctul de vedere al legiuitorului actualului
Cod penal , vom supune atenției în această secțiune doar câteva aspecte, prin comparație cu
anumite elemente ale delapidării prezentate și sub imperiul celorlalte coduri, restul analizei
urmând a fi făcută mai în amănunt în secțiunea următoare a articolului. După cum majoritatea
doctrinei aprecia ca fiind o soluție corectă22 , infracțiunea de delapidare a revenit în capitolul în
care îi era locul în mod tradițional – acela al infracțiunilor de serviciu, așa cum a fost catalogată
și sub imperiul Codului pen. de la 1936.
Inculparea infracțiunii de delapidare s-a ponderat și în ceea ce privește pedepsele
aplicabile pentru săvârșirea acesteia – de la 2 la 7 ani, limita maximă reprezentând aproape
jumătate față de maximum prevăzut de precedentul Cod penal , ceea ce o readuce la o stare de
normalitate, și, pe de altă parte, neputând fi criticată ca o „lege burgheză”, asemenea prevede rilor
originare ale Cod ului penal de la 1936. Limitele acestei pedepse oferă o protecție destul de mare
atât raporturilor de serviciu, cât și, în subsidiar, a drepturilor patrimoniale asupra bunurilor
însușite, folosite, traficate. O altă modificare însemnată este prevederea din ultima teză a art. 295
alin. (1), potrivit căreia pedeapsa infracțiunii de delapidare prevede interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcție publică. Suntem de acord cu această soluție a legiuitorului român,
întrucât, printr -o măsură oarecare, prin delapidare se protejează acum și relațiile de serviciu din
aria privat ă, nefăcându -se distincție între caracterul public sau privat al bunurilor , oferind
protecția adecvată relațiilor de serviciu din domeniul publicului, protejând așadar și încrederea
cetățenilor în instituțiile publice.
În concluzie , se poate a dmira că, în afara de perioada sumbră a protecției exagerate față
de proprietatea publică, textele de lege care au prezumat delapidarea au avut un caracter aproape
proporționat și că, mai mult sau mai puțin, formă delapidării din primul Cod penal român se
regăsește în mare parte și în actuala reglementarea.
Obiectul infracțiunii de delapidare
a) Obiectul juridic
Obiectul juridic generic al infracțiunii de delapidare, ca și pent ru orice infracțiune din
grupul de infracțiuni de serviciu, este relația socială menită să asigure buna desfășurare a
activității unităților publice sau de interes public, precum și a persoanelor juridice private.
Obiectul juridic special constă în relații le sociale de serviciu a căror existență și
dezvoltare sunt condiționate de o gestionare și administrare corectă a bunurilor aparținând unei
autorități publice, instituție publică sau altor persoane juridice care administrează sau
exploatează proprietatea publică împotriva actelor gestionarilor sau administratorilor sau
utilizarea în scopuri personale a bunurilor care fac obiectul activității de administrare sau
gestionare.
Orice persoană juridică privată sau publică este interesată că, pentru a asigura rel ațiile
sociale patrimoniale, trebuie respectată poziția de fapt a bunurilor cu privire la aceste relații.
Schimbarea ilicită a poziției bunurilor face ca persoana juridică să -și piardă de fapt posesiunea
asupra acestora. Din însăși conceptul actului de del apidare rezultă că obiectul său juridic special
constă în relațiile sociale a căror existență și securitate depind de respectarea poziției de fapt a
bunurilor.
b) Obiectul material
Infracțiunea de delapidare are întotdeauna un obiect material, adică un obi ect asupra
căruia fapta ilicită de sustragere este exercitată direct și nemijlocit și care aparține persoanei
juridice publice sau private. Astfel, însăși noțiunea de sustragere presupune existența unui obiect
material, care este luat din posesie, fără de care actul sustragerii nu ar fi posibil.
Obiectul material al infracțiunii de delapidare poate fi, în primul rând, un bun mobil,
întrucât este posibil ca un bun mobil să fie sustras. Există trei tipuri de bunuri mobile:
– bunurile mobile, prin natura lor, sunt cele care pot fi transportate dintr -un loc în altul,
se pot deplasa de la sine, precum și cele care se pot deplasa dintr -un loc în altul cu ajutorul unei
puteri străine;
– bunuri mobile anticipate. Unele bunuri considerate imobile prin natura lor, a dică prin
încorporare, devin mobile atunci când sunt separate de bază (de exemplu, culturi și fructe,
copaci, uși, ferestre ale unei clădiri, produsul încă neextractat al unei cariere);
– bunuri mobile prin determinarea legii:
i) toate drepturile reale, c u excepția dreptului de proprietate care are ca obiect un mobil;
ii) drepturile de revendicare care au ca obiect de a da un lucru mobil, obligația de a face
și cel de a nu face; prin urmare, obligația de a da un bun mobil atunci când transferul imobilului
nu se face prin simplul efect al convenției, ci mai târziu, este un bun imobil;
iii) drepturile de proprietate intelectuală;
iv) acțiuni legale privind un drept mobil sau pentru reducerea patrimoniului unui drept
mobiliar;
v) Acți uni și interese proprii ale companiei, chiar dacă capitalul social este format din
clădiri. Capitalul social aparține companiei, iar părțile sociale și acțiunile sunt diferite de
capitalul social .
vi) Obligațiile față de companie; obligațiunile sunt documente reprezentân d creanțe ale
societății.
Bunul trebuie să aibă o prezență fizică, deoarece numai această marfă poate fi sustrasă. În
cazul datoriilor sau a altor valori, acest lucru devine mai evident, deoarece existența acestora este
reprezentată în mod substanțial în d ocumentele care le reflectă.
În mod similar, bunurile trebuie să aibă o valoare economică exprimată în prețuri, tarife
sau liste de valori. Valoarea economică este un factor important, deoarece, într -o mare măsură,
cuantumul prejudiciului depinde de valoar ea economică și, prin urmare, și de gradul de pericol
social al faptei .
Așa cum se arată în prevederile art. 295 alin. (1), bunurile care pot constitui obiectul
material al infractiunii de delapidare sunt ,, bani, valori sau alte bunuri”.
„Banii” sunt banc note sau monede metalice românești sau s trăine care au putere de
circulație indiferent dacă sunt în numerar sau sunt disponibile pentru unități private sau publice.
„Valori ” se referă la titluri, orice formă de documente (obligațiuni, cecuri, timbre,
documente de credit, acte de transfer), dacă acestea conțin drepturile capitalului lor în legătură cu
deținerea acestor documente.
„Alte active” înseamnă bunuri mobile corporale, altele decât banii sau valorile care sunt
asimilate acestora, care au o valoa re economică și fac parte din sfera de gestionare sau
administrare a autorului faptei.
Pentru a se considera constituit obiectul material al infractiunii de delapidare, conform
art. 295 Cod penal, trebuie neapărat ca banii, valorile sau alte bunuri sa se a fle realmente in
gestiunea sau administrarea faptuitorului.
Ceea ce este important pentru stabilirea momentului de intrare sau ieșire a bunului în și
din patrimoniul unității este livrarea materială a bunului, nu transcrierea operațiunii respective în
docu mentele contabile ale persoanei juridice.
Bunul intră în sfera de moștenire a persoanei juridice atunci când este preluat cu succes
de reprezentantul său, indiferent dacă este reflectat în activitățile scriptice care urmează să fie
efectuate și părăsește a ceastă sferă în momentul transferului propriu -zis către beneficiar. Prin
urmare, comiterea infracțiunii de delapidare este cu putință numai după receptionarea efectivă a
bunului și nu mai este posibilă după predarea efectivă a acestuia, chiar dacă receptio narea sau
predarea nu a fost însoțită de operațiunile scriptice respective.
Dacă bunul nu face parte din masa bunurilor administrate sau gestionate de făptuitor,
sustragerea sa nu constituie delapidare, ci furt și dacă bunul se află în posesia făptuitorulu i, dar
nu ca urmare a datoriei de a -l gestiona sau administra, dar în virtutea oricărui titlu, fapta
constituie infracțiunea de abuz de încredere.
Chiar dacă plusurile în gestiune sunt obținute prin mijloace frauduloase ele pot constitui
obiectul material al infractiunii de delapidare, întrucât ele apar în cadrul operațiunii de gestionare
și administrare a bunurilor aflate asupra unității, deoarece ele revin unitatii, care răspunde din
punct de vedere civil față de cei care au fost păgubiți.
Folosirea de mi jloace frauduloase pentru a crea plusuri in gestiune constituie o
infracțiune independentă prevăzută de art. 35 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea
gestionarilor, stabilirea garanțiilor și răspunderii în legătură cu gestionarea bunurilor operatorilor
economici, autorităților sau instituțiilor publice și, dacă frauda în sine este o infracțiune, se aplică
principiile concursului de infracțiuni.
De exemplu, în cazul sustragerii unor plusuri din gestiunea cauzată prin înșelătoria la
măsurători, făptuitorul este responsabil pentru comiterea infracțiunii de delapidare în concurs cu
crearea de plusuri în gestiune comise prin mijloace frauduloase și cu infracțiunea de înșelăciune,
faptă prevăzută de art. 244 din Cod penal. Chiar dacă bunurile au ajuns accidenta l în gestiunea
sau administrarea unității publice sau private, acestea pot constitui obiectul material al
infracțiunii de delapidare.
Bunurile în legătură cu care răspunderea civilă a unității nu este angajată în niciun fel nu
pot constitui un obiect mater ial al infracțiunii de delapidare. Această categorie include, de
exemplu, proprietatea deținută de o persoană care este introdusă de către gestionar din diferite
motive în administrarea sa.
Subiecții infracțiunii
a) Subiectul activ poate fi doar un funcționar public sau un funcționar public asimilat
(persoana care exercita, permanent ori temporar, cu sau fara o remuneratie, o insarcinare de orice
natura in serviciul unei persoane fizice dintre cele prevazute la art. 175 alin. (2) Cod penal, ori in
cadrul oricarei persoane juridice1) care gestionează sau administrează bunurile unei unități
publice sau private.
Prin urmare, la infracțiunea de delapidare autorul este de două ori calificat; el are p e de o
parte calitatea de funcționar public sau de funcționar public asimilat, iar pe de altă parte calitatea
de gestionar sau de administrator al bunurilor aparținând unei autorități publice, instituție publică
sau altei persoane juridice care administrea ză sau exploatează bunurile de proprietate publică .
Aceste calități sunt îndeplinite cumulativ, absența oricăreia dintre ele duce la excluderea
infracțiunii de delapidare. Prin urmare, un funcționar public care a contribuit prin acte directe la
însușirea b unurilor, fără a fi responsabil de administrarea sau conservarea lor, împreună cu o
persoană (funcționar public) care îndeplinește aceste condiții, nu va fi coautor de delapidare, ci
complice.
Funcționarul (care nu este funcționar public) trebuie să se afl e întotdeauna într -o relație
de muncă, în baza unui contract individual de muncă cu o persoană juridică, altele decât cele
prevăzute la art. 175 -176 Cod Penal. Prin urmare, persoana care primește, păstrează și eliberează
bunuri și valori pentru o astfel de persoană juridică, cu care nu se află într -o relație de muncă
derivată dintr -un contract individual de muncă, nu poate fi subiect activ al infracțiunii de
delapidare având ca obiect bunurile sau valorile respective, un astfel de act putând fi inclus în
prevederile art. 238 Cod penal (abuz de încredere) sau art. 242 Cod penal ( gestiune frauduloasă ).
Totodată, se precizează că o persoană angajată ca agent comercial, fiind în perioada de
probă, fără a încheia un contract de muncă, având însă responsabilități de administrare, nu poate
săvârși infracțiunea de delapidare, indiferent de titlul prin care deține bunul respectiv, în acest
caz, poate fi reținută doar infracțiunea de abuz de încredere (art. 238 Cod penal).
Într-un recurs în interesul legii2, Înalta Cur te de Casație și Justiție a stabilit că
administratorul asociației de proprietari sau de locatari are calitatea de funcționar, iar fapta
acestuia de însușire, folosire sau traficare, în înteresul sau ori pentru altul de bani, valori sau alte
bunuri pe care le administrează sau gestionează, constituie infracțiunea de delapidare.
În doctrina de specialitate se afirmă că, dacă asociația de proprietari sau asociația de
locatari nu are personalitatea juridică, administratorii asociației de proprietari sau asociației de
locatari nu vor avea calitatea de funcționari publici și nu pot comite infracțiuni de delapidare3.
În cazul infracțiunii de delapidare, calitatea funcționarilor publici este limitată la acei
funcționari publici care au gestiune sau administr ează pe baza relației lor juridice cu persoane
juridice.
În continuare vom prezenta calitatea de gestionar, care, potrivit prevederilor art. 1 alin.
(1) din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, stabilirea garanțiilor și
responsabilităților le gate de gestionarea bunurilor unităților economice, autorităților sau
instituțiilor publice4, ,,gestionarul” este angajatul care are atribuții principale de serviciu,
primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, deținerea sau folosi rea, chiar
dacă este temporară, a unei unități publice sau a oricărei persoane juridice, indiferent de modul
de obținere și de locul unde se află acele bunuri.
În dreptul penal se apreciază ca fiind gestionar atât gestionarul în drept, cât și gestionarul
în fapt5.
Gestionarea înglobează un ansamblu de operațiuni faptice și scriptice, primește, păstrează
și eliberează bunurile din gestiune bazată pe și în executarea actelor de dispoziție date de organul
de administrare a proprietății persoanei juridice . Prin urmare, gestiunea implică în mod necesar
un contact direct și material, precum și posesia legală a bunurilor gestionate.
Gestionarea este divizată în trei feluri de acte:
– acte de primire și predare;
– acte de păstrare.
Actele de primire și livrare au un caracter faptic și juridic și, prin urmare, nu trebuie
confundate cu operațiunile mecanice, fizice, de manipulare a materialelor (încărcare, descărcare).
Actele de primire și păstrare înseamnă primirea în cantitatea, calitatea și sortimentul
specificate î n documentele însoțitoare, urmate de predarea lor după păstrare, către cei
îndreptățiți, respectând cantitatea, calitatea și sortimentele specificate la primire.
Actele de păstrare implică luarea de măsuri materiale și legale care decurg din obligația
de a asigura conservarea și existența fizică și juridică a bunurilor aflate în administrare (noțiunea
de „păstrare” nu trebuie confundată cu noțiunea de „pază”, care nu constituie gestionare, ci doar
asigură securitatea bunurilor sau a locurilor în care sunt s ituate acestea.
Un bun este în gestiunea autorului faptei de la primirea efectivă până la eliberarea
efectivă din gestiune.
Prin urmare, rezultă că activitățile de gestiune desfășurate de funcționari au următoarele
caracteristici:
– în primul rând este o a ctivitate de primire a unor bunuri, adică de a primi cantitatea,
calitatea și sortimentul specificate în documentele însoțitoare.
– în al doilea rând, este o activitate de depozitare care înseamnă păstrarea lor în depozit,
asigurarea integrității acestora pentru a efectua circulația mărfurilor gestionate în condiții
normale. Dacă nu se păstrează integritatea bunurilor, dacă se constată rea -credință, fapta va fi de
gestiune frauduloasă, iar dacă încălcarea integrității bunurilor este cauzată de culpă, în anu mite
condiții, se poate reține infracțiunea de neglijență în serviciu.
Depozitarea implică, de asemenea, documente adecvate, care reflectă cu exactitate
cantitatea, calitatea și tipurile de bunuri date pentru depozitare .
Activitatea de depozitare nu se con fundă cu cea de a păzi, persoana căreia i -a fost dat
spre pază un bun îndeplinește doar atribuții tehnice care constau în asigurarea faptului că bunul
nu este distrus, degradat sau sustras. Paznicul nu primește bunurile în individualitatea lor pentru
depoz itare și eliberare , ci asigură doar siguranța acestora, fiind amplasate într -un anumit loc. De
asemenea, cel care primește anumite bunuri de la unitate pentru procesul de muncă (de exemplu,
combustibil, scule, bunuri pentru protecția muncii) sau cel care d esfășoară o activitate de
manipulare a mărfurilor (utilaje) nu are calitatea de gestionar. Sustragerea bunurilor aflate în
paza lor nu va constitui infracțiunea de delapidare, ci infracțiunea de furt.
– în al treilea rând, este o activitate de eliberare, p redare a bunurilor. Prin eliberarea
acestora se înțelege predarea lor de către funcționarul respectiv către persoanele îndreptățite, în
cantitatea, calitatea și tipurile specificate în documentele de eliberare.
În toate cazurile în care angajatul unei persoane juridice îndeplinește o funcție prin care,
potrivit legii, dobândește calitatea de gestionar, el este considerat gestionar în drept. De
asemenea, pot exista situații de fapt în care alți angajați sau chiar persoane private (de exemplu,
soțul, ruda , prietenul gestionarului) îndeplinesc acte specifice activității de gestionare, deși nu
dețin o poziție care să justifice această activitate. Întrucât Codul penal conferă termenului
„funcționar” o semnificație foarte largă, se poate considera că ace astă gestiune, cunoscut ă sub
numele de gestiune în fapt , atribuie persoanei care exercită calitatea de gestionar , cu toate
consecințele pe care le generează. În acest sens, gestionarul de fapt este persoana care exercită
acte caracteristice de gestionare a bunur ilor unei persoane juridice, fără a avea angajamente în
acest sens. Cu toate acestea, pentru a fi subiect direct activ al unei infracțiuni de delapidare, o
persoană juridică trebuie să fie la curent cu desfășurarea efectivă a activităților de gestionare;
dimpotrivă, acest făptuitor nu poate fi considerat ca executând o sarcină în serviciul unei entități
publice sau private.
Toate aceste activități de gestionare se referă la bunurile unei entități publice, bunuri care,
potrivit legii, sunt în administrare, f olosire sau chiar posesia temporară a unei astfel de entități,
indiferent de modalitatea de achiziție și locul în care se află.
Gestionarul, atunci când primește bunurile, are contact material direct cu aceste bunuri
pentru a le păastra și apoi elibera.
Conform legii, un gestionar este un funcționar sau un angajat, indiferent de titlu, durata
activității, metoda de învestire , salariul. În plus, orice persoană care gestionează de fapt anumite
bunuri este considerată gestionar . Funcționarul care este de acord să desfășoare activități de
gestiune sau își asumă rolul de gestionar, deși nu are responsabilități în acest sens, sau persoana
care primește activități de estiune este de fapt un gestionar și, dacă el sustrage bunurile pe care le
gestionează, comite o in fracțiune de delapidare1.
Astfel, gestionarul de fapt este o persoană care, indiferent dacă este angajată în unitatea
de care aparțin mărfurile, desfășoară de fapt activități legate de primirea, stocarea și eliberarea
bunurilor2, pe care le îndeplinește ca activitate principală de serviciu un gestionar3. De asemenea,
nu contează dacă persoana este angajată cu contract de muncă4.
Cu toate acestea, pentru a fi un subiect direct activ al delapidării, o persoană juridică
trebuie să fie conștient ă de desfășurarea efectivă a activităților de gestionare, în sens opus,
autorul faptei în cauză nu poate fi considerat ca îndeplinind o sarcină în serviciul unei entități
publice sau private1. Fapta șoferului de a sustrage o parte din bunurile pe care le t ransportă,
încredințată unei alte persoane care o însoțește în transport, întâlnește elementele constitutive ale
unei infracțiuni de furt. Dacă, dimpotrivă, bunurile au fost încredințate șoferului pentru transport,
pe care le ia în primire și este obligat să le livreze destinatarului în cantitatea și calitatea
prevăzute în documentele de transport, fapta constituie infracțiune de d elapidare2.
Calitatea de administrator
Administrarea, spre deosebire de gestionare, constă într -un complex de documente de
cond ucere și dispoziție care se referă la efectuarea operațiunilor de primire, stocare, utilizare sau
eliberare de mărfuri aparținând unității publice, în conformitate cu natura și scopul unității și cu
privire la situația juridică, economică și financiară gen erală a unității3. Aceste acte de dispoziție
se referă la planificarea, aprovizionarea , desfacerea , distribuirea plăților și sunt efectuate de
persoane însărcinate cu responsabilități specifice de conducere într-o unitate dată, atribuții legate
de dispoziț ia patrimoniului său. Prin urmare, directorii, contabilul șef, inginerul șef, fac parte din
categoria administratorilor. De exemplu, în practica judiciară, s -a decis ca, un contabil -șef comite
infracțiunea de delapidare în calitate de administrator, în sen sul că, prin documente de serviciu
necorespunzătoare, scoate bunurile dintr -o gestiune pentru a le transfera în alta, dar în realitate el
își însușește acele bunuri4.
De asemenea, constituie infracțiunea de delapidare5 și actele de dispoziție ale unei
persoane din administrația unității, prin care se însușește, folosește sau trafichează bunuri ale
acestei unități publice.
Există o diferență între administrator și gestionar, în sensul că gestionarul vine în contact
direct și material cu bunurile, având î n vedere sarcinile sale legate de primirea, păstrarea sau
eliberarea mărfurilor, iar administratorul are doar un contact teoretic, juridic cu bunurile pe care
le administrează care se materializează în actele de dispoziție pe care le ia cu privire la acest ea1.
Delapidarea nu înseamnă neapărat un contact direct și material cu bunurile administrate ,
care este unicul atribut al gestionării , ci doar posesiunea legală a acesteia, deoarece acestea pot fi
sustrase sau înstrăinate printr -o dispoziție privind circul ația bunurilor .
Infracțiunea de delapidare poate fi comisă de o singură persoană, precum și cu
participarea sub orice formă (coautorat, instigare sau complicitate). În cazul coautoratului, toți
participanții trebuie să aibă o calitate adecvată de funcționa ri administratori2 sau gestionari. În
practica judiciară , s-a decis că și conducătorul și contabilul -șef al unei entități publice săvârșesc
infracțiunea de delapidare, dacă au calitatea de administrator i al bunurilor entității, dacă primește
de la administrator o parte din surplusul găsit în gestiune sau îi acordă în mod nejustificat
perisabilitati în schimbul unei sume de bani sau sustrag unele sume care constituie garanții
personale sau acordă persoanelor încadrate în muncă avansuri din remunerație pe care le
înregistrează în contul debitelor care nu mai pot fi controlate.
Dacă o persoană fără caracteristici specifice cerute de lege comite acte de executare
împreună cu făptuitorul (funcționar administrator sau funcționar gestionar), va răspunde cu
privire la infracțiunea de complicitate la delapidare. O altă opinie a fost exprimată și în literatura
de specialitate, potrivit căreia un act care, împreună cu acțiunea unui subiect activ special,
determină ca rez ultatul, făcând parte din latura obiectivă a infracțiunii, să fie considerat că
facilitează sau ajută la comiterea acesteia doar pentru c ă este îndeplinit de o persoană care nu are
calitatea cerută. S-a susținut că, faptul că anumite activități nu pot cons titui, într -un caz specific,
cum ar fi o infracțiune care implică un subiect calificat, o faptă de executare a unei infracțiuni
specifice, cum ar fi delapidarea, probabil nu ar duce automat la transformarea lor într -un act de
complicitate la această infrac țiune. Soluția corectă a unei astfel de situații este în cazul
delapidării, întrucât cel care acționează, respectiv cooperează cu acte de executare, deoarece nu
are calitatea de funcționar administrator sau de funcționar gestionar, comite infracțiunea de f urt
ca autor, ci nu are calitate de complice la delapidare.
b) Subiectul pasiv.
În cazul delapidării, subiectul pasiv poate fi doar o persoană juridică, un organism, o
instituție publică sau orice altă persoană juridică în care funcționarul care a săvârșit fapta de
însușire, trafic sau folosire a bunurilor, își exercită activitatea.
Latura obiectivă a infracțiunii de delapidare
a) Elementul ma terial
În esența infracțiunii de delapidare, elementul material constă într -o acțiune de sustragere
definitivă sau temporară a unui bun din proprietatea unei persoane juridice aflate în posesia sau
deținerea acestuia, de către o persoană care îl gestionează sau îl administrează.
În prevederile incriminatoare, elementul material nu este arătat prin termenul de
sustrager e, ci prin termeni care indică metodele de sustragere, adică însușirea, utilizarea sau
traficul, precedate de o sutragere. Însușirea, utilizarea sau traficarea sunt doar modalități de a
sustrage. ,,Sustragerea” care înseamnă o luare, o deposedare a altui bun, este urmat ă de o
însușire, o folosire sau o traficare , întrucât astfel sustragerea ar fi o acțiune gratuită, fără sens.
Însușirea, traficarea sau folosirea, la rândul lor , sunt o continuare a f sustragerii , iar sustragerea în
sine este o acțiune care precede însușirea, traficarea sau folosirea . De asemenea, acțiunile de
însușire, utilizare sau traficare menționate în dispozițiile art. 295 Cod penal, nu numai că nu
înlătură acțiunea de sustragere, dar o presup un. Prin urmare, elementul material al infracțiunii de
delapidare este alcătuit dintr -o sustragere.
Nu este reliefant pentru existența infracțiunii dacă sustragerea a fost realizată pentru
făptuitor sau o altă persoană.
La rândul său, sustragerea are trei căi, și anume: însușirea, utilizarea și traficarea.
Comiterea oricăreia dintre aceste modalități duce la realizarea elementului material al infracțiunii
de delapidare. Însușirea, ca mod de a sustrage un bun, constă în înlăturarea acelui bun din
posesia sau detenția unei persoane juridice și trecerea acestuia în posesia făptuitorului, care poate
dispune de el, adică să îl consume, să -l folosească sau să îl înstrăineze.
Pentru a fi în prezența delapidării prin însușire, este necesar ca bunul să treacă de fapt în
posesia făptuitorului. Cu toate acestea, nu este necesar ca făptuitorul să ia o dispoziție cu privire
la acel bun, fiind suficient că prin acțiunea sa a creat doar această posibilitate1. Spre exemplu, s -a
apreciat că infracțiunea există, în modalitatea aceasta, atunci când factorul poștal își ânsușește
diverse sume de bani din pensii și alte sume de bani pe care trebuia să le dea destinatarilor1 sau
când bunurile sunt scoase definitiv de făptuitor din gestiunea sa ca o compensație pentru unele
datorii p e care entitatea le avea față de acesta2.
În afirmațiile soluțiilor practicii judiciare, s -a arătat că ceea ce este interesant din punct de
vedere al existenței infracțiunii de delapidare este doar transmiterea materială a bunului,
efectuarea operațiunii scriptice corespunzătoare fiind irelevantă din acest punct de vedere3.
În unele cazuri, infracțiunea de delapidare nu poate fi reținută, deoarece doar aparent a
avut loc o însușire. Astfel, fapta inculpatului – președinte al unei unități comerciale (de stat) – de
a prelua bunurile destinate vânzăr ii prin rețeaua comercială și de a le vinde prin propriul său
magazin, restituind unității valoarea mărfurilor vândute pe măsură ce el le valorifică, nu
constituie delapidare, că nu și -a însușit, traficat sau folosit în interesul său sau pentru alții bani,
valori sau alte bunuri ale unității, ci doar a valorificat bunurile preluate cu credit de la unitatea
comercială, ceea ce a fost posibil tocmai datorită îndeplinirii abuzive a îndatoririlor de serviciu.
Astfel, aceste fapte ar trebui încadrate în preveder ile art. 248 Cod penal din anul 1969 ( art. 297
alin. (1) Cod penal care incriminează abuzul în serviciu4).
Folosirea constă în sustragerea și utilizarea temporară a unuia sau mai multor bunuri din
cele pe care făptuitorul le administrează sau le gestionea ză. Ea implică două acte: un act inițial
de preluare sau scoatere a unui bun din sfera patrimonială a unei unități publice sau private și
apoi un act ulterior de utilizare a bunului sustras, prin care se obține un beneficiu în folosul
autorului sau al alte i persoane . În acest fel, noțiunea de utilizare diferă de cea a însușirii din cel
puțin două motive: în cazul utilizării, făptuitorul nu abordează substanța bunului, ci doar
utilizarea acestuia, respectiv echivalentul pe care îl reprezintă această utilizar e; în caz de folosire,
există o îndepărtare a bunului din patrimoniul persoanei juridice și transferul acesteia către
făptuitor doar temporar, ceea ce înseamnă că, după o perioadă de utilizare, proprietatea este
returnată patrimoniului unității2. Acesta es te motivul pentru care este constituită infracțiunea de
delapidare „prin folosire” retragerea repetată a sumelor de bani din gestiune pentru a acoperi
deficiențele anterioare sau luarea unor sume de bani din gestiune ca împrumut, chiar cu acordul
șefului superior3. Două opinii diferite au fost exprimate în doctrină cu privire la obiectul noțiunii
de „folosire”. Într -o opinie, s -a susținut că folosirea poate avea ca obiect doar bunuri
neconsumabile, deoarece bunurile consumabile sunt consumate prin folosire , care este
transformată, în realitate, în însușire. Într -o altă opinie, s -a considerat că folosirea este posibilă și
în ceea ce privește bunurile consumabile, cu condiția ca acestea să aibă un caracter fungibil,
adică să fie susceptibie de înlocuire cu al tele de același fel. Alți teoreticieni și practicieni ai
dreptului penal5 au exprimat opinia că folosirea poate avea ca obiect orice bun, chiar dacă este
unul consumabil, întrucât legea nu face o astfel de deosebire . Ceea ce este esențial în ceea ce
priveș te reținerea delapidării prin folosire, este faptul că făptuitorul sustrage bunul nu în scopul
însușirii, ci pentru o utilizare pentru o anumită perioadă de timp, pentru a îl introduce în sfera de
gestiune sau de administrare, după caz.
Delapidarea există numai dacă folosirea bunului provoacă daune unității1. Dimpotrivă, se
consideră că fapta constituie delapidare, chiar dacă nu a fost cauzat vreun prejudiciu, deoarece
beneficiile au fost obținute din utilizarea bunului, creând chiar pericolul ca bunul să f ie
deteriorat, însușit sau chiar că făptuitorul să schimbe folosirea în însușire2. Întrucât delapidarea
nu este o infracțiune de pericol , ci o infracțiune de serviciu împotriva proprietății, aceasta nu
poate fi concepută fără a provoca pagube3.
Trebuie menționat că, spre deosebire de însușire, atunci când bunul luat a rămas cu
făptuitorul, în caz de folosire, acesta este returnat unității publice sau private, fiind vorba doar de
o sustragere temporară al acestuia. Acesta nu își însușește bunul, ci profit ă doar de folosința
acestuia, echivalentul pe care îl reprezintă această folosire4.
,,Traficarea” este de asemenea, tot o formă de sustragere și constă, pe de o parte, în
eliminarea bunurilor din sfera patrimoniului persoanei juridice și apoi în actul de s peculație sau
de exploatare, pentru a obține un profit. Prin urmare, traficarea presupune ca, după înlăturarea
bunului din sfera patrimonială a unității publice sau private, să fie dat pentru utilizarea unei alte
persoane, în schimbul unui profit sau câști g. În cazul „traficării ”, înlăturar ea bunului este
temporară, ca la „folosire ”, dar scopurile sunt diferite: în ,,trafic are”, scopul este de a face profit ,
iar la ,,folosi re”, o nevoie personală este satisfăcută.
În caz de delapidare prin folosire sau traf icare, prejudiciul constă în uzura bunului în
perioada în care a fost scos din gestiune5 sau, dacă obiectul material este o sumă de bani, în
echivalentul dobânzii în timpul folosirii acestei sume1. Existența delapidării în limitele sumelor
însușite nu este afectată de faptul că gestionarul trebuie să recupereze de la o unitate o sumă de
bani sau că a avut aprobarea șefului unității pentru a prelua bunuri din gestiune sau că, în loc de
sumele însușite, au fost introduse în gestiune bunuri, proprietate person ală sau sustrase de alte
persoane de la alte gestiuni2.
Delapidarea poate intra în concurs cu alte infracț iuni, cum ar fi falsul material în
înscrisuri oficiale (art. 320 Cod penal), chiar dacă această faptă a fost săvârș ită pentru a înlesni
sau a ascunde săvârșirea altei infracț iuni.
b) Cerințe esențiale
Pentru a se săvârși delapidarea, nu este necesar să fie îndeplinite anumite cerințe esențiale
și speciale privind timpul, locul și metodele de comitere.
Putem preciza că singurele cerințe care trebuie înde plinite sunt cele privind calitatea
subiectului activ și acțiunea care formează elementul material, aspecte care au fost arătate mai
sus.
c) Urmarea imediată
Fapta de a sustrage un bun din patrimoniul unei persoane juridice de interes public sau
privat, pr in oricare dintre modalitățile menționate, produs ă ca rezultat imediat al îndepărtării
bunului din sfera patrimoniului în care a fost situat și, prin urmare, deposedare a sau lipsirea
unității publice sau private de posibilitatea de a îl folosi și de a îl avea, ceea ce duce, de
asemenea, la eventuala prejudiciere a unității, constând în însușirea valorii bunului sustras.
Prețurile în vigoare la data săvârșirii infracțiunii trebuie să fie întotdeauna luate în considerare și,
dacă este vorba despre o delapida re continuată, de la data săvârșirii fiecărei acțiuni, eventualele
creșteri de preț vor fi luate în considerare numai la stabilirea compensațiilor.
O simplă constatare a lipsurilor din gestiune nu presupune comiterea infracțiunii de
delapidare.
Infracțiune a de delapidare nu este o infracțiune de pericol sau formală, ci este o faptă de
rezultat, care este prevăzută în conținutul infracținilor contra patrimoniului, deci nu poate fi
imaginată fără a provoca pagube. Prin urmare, dacă prin folosirea bunului nu s -a produs niciun
prejudiciu, nu se poare reține infracțiunea de delapidare, ci, probabil, infracțiunea de abuz în
serviciu3.
d) Legătura de cauzalitate
Pentru a finaliza latura obiectivă a infracțiunii de delapidare, trebuie să existe o legătură
de cauzalitate între însușire, folosire sau traficare și urmarea imediată, deposedarea unei entități
publice sau private a acelui bun. Dacă deposedarea se datorează unei alte cauze, de exemplu
pierderea bunului, furtul sau distrugerea acestuia, aceasta nu poa te fi o infracțiune de delapidare.
Prin urmare, legătura de cauzalitate nu poate fi contestată până când nu s -a dovedit că
sustragerea a fost comisă de gestionarul sau administratorul bunurilor. Simpla presupunere că
lipsa bunurilor s -ar datora sustragerii nu constituie o dovadă a unei legături de cauzalitate între
presupusa sustragere și această lipsă, deoarece lipsa bunurilor din unitate poate fi datorată
neglijenței sau erorilor. Mai mult, verificarea faptică trebuie să existe pentru o legătură cauzală,
iar o simplă verificare scriptică nu dovedește că realitatea faptelor este aceeași.
În practică, s -a constatat că, dacă s -a dovedit că administratorul a sustras în mod repetat
sume de bani sau lucruri din proprietate, există prezumția că întreaga absență c onstatată este
rezultatul insușirii. În același sens, s -a constatat, de asemenea, că simpla identificare a unor astfel
de deficiențe este o dovadă suficientă pentru existența infracțiunii de delapidare, iar lipsa
deficiențelor în gestiune exclude săvârșire a acestei infracțiuni1.
Dimpotrivă2, s-a susținut că o astfel de prezumție contravine principiului potrivit căruia
vinovăția în materie penală nu poate fi niciodată prezumată, ci trebuie dovedită întotdeauna.
Latura subiectivă a infracțiunii de delapidare
Infracțiunea de delapidare este comisă cu intenție, cel mai adesea cu intenție directă, dar
nu este exclusă intenția indirectă. Făptuitorul cunoaște natura ilegală a faptei, prevede rezultatul
său periculos social sau uneori îl acceptă.
Acesta este conșt ient de natura ilegală a faptei și anticipează rezultatul periculos social pe
care îl va produce fapta sa. Vinovăția făptuitorului constă în această prevedere a rezultatului și în
urmărirea sau acceptarea acestuia. Pe plan psihic, întregul lanț cauzal apar e între faptă și rezultat,
făptuitorul realizând că acțiunea sa va provoca consecința imediată și paguba inerentă. În
prevederile art. 295 Cod penal, se arată că autorul comite fapta de însușire, folosire sau traficare
,,în interesul său ori pentru altul”; mențiunea aceasta arată că pentru a exista infracțiunea de
delapidare , este indiferent dacă făptuitorul a săvârșit fapta pentru mulțumirea unui interes
personal sau pentru interesul altcuiva. Scopul urmărit de făptuitor este acela de a satisface un
intere s, prin urmare existența acestui scop este presupusă, iar făptuitorul nu se poate apăra
afirmând că nu a urmărit propriul său interes, fiind lipsit de relevanță în interesul căruia s -a
comis delapidarea. Fapta constituie delapidare, chiar dacă profitul pre văzut nu a fost realizat.
Motivul faptei nu este important în realizarea laturii subiective, atât timp cât făptuitorul a
fost determinat de dorința de a realiza avantaje din cauza partimoniului unității ale cărei bunuri le
administrează sau gestionează; cu toate acestea, mobilul va ajuta la determinarea pericolului
concret al infracțiunii și la individualizarea răspunderii penale.
Forme ale infracțiunii de delapidare
Infracțiunea de delapidare fiind o infracțiune comisivă (infracțiune de acțiune), comterea
sa trece prin toate fazele activității infracționale, însă actele pregătitoare, deși sunt posibile
posibil, nu sunt pedepsite de lege. Dacă conținutul unei alte infracțiuni este realizat prin actul
pregătitor respectiv, făptuitorul va fi sancționat pentru aceasta. De exemplu, dacă pentru
săvârșirea unei infracțiuni s -au falsificat unele documente contabile, autorul va fi sancționat
pentru infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale.
Tentativa la infracțiunea de delapidare este pedepsibilă și poate exista î n legătură cu
oricare dintre modalitățile de comitere a infracțiunii. Cel mai adesea, în modul „însușire”,
tentativa apare sub forma unei tentative întrerupte.
Comiterea delapidării sub forma tentativei este posibilă și ea este incriminată în alineatul
ultim al textului de lege, în considerarea caracterului ridicat de pericol social pe care îl prezintă.
Astfel, dacă suntem în prezența delapidării prin însușire, infracțiunea se consumă la momentul
imposedării agentului cu bunul delapidat, iar în cazul celorl alte două forme de comitere,
infracțiunea se va consuma la momentul folosirii sau al traficării. În caz contrar , pentru a putea
vorbi despre tentativă, ne vom raporta la situația în care agentul nu a reușit să sustragă bunul spre
a și-l însuși, folosi ori trafica, de obicei ca tentativă întreruptă. Din momentul ce legea penală nu
distinge în cadrul art. 308 care spune cu titlu general că se vor aplica prevederile art. 295 și
funcționarilor privați, înseamnă că acestea se vor aplica în integralitate și acest ora și deci, că
tentativa este sancționată și în acest caz.
În varianta de „folosire” sau „traficare” există și o tentativă când bunul a fost eliminat din
patrimoniul persoanei juridice pentru a desfășura aceste activități, dar autorul nu a reușit să le
îndeplinească1.
Crearea unor plusuri în gestiune, nu reprezintă tentativa infracțiunii de delapidare, ci așa
cum s -a mai discutat , constituie o infracțiune distinctă.
Tentativa la această infracțiune, este prevăzută în dispozițiile art. 295 alin. (2) Cod pe nal.
Infracțiunea de delapidare se consumă atunci când s -a finalizat executarea acțiunii de
sustragere și s -a produs urmarea imediată, respectiv scoaterea bunurilor din sfera patrimonială a
persoanei juridice și transferul acesteia către făptuitor, pentru a putea dispune de bunul respectiv.
Infracțiunea de se consumă o dată cu folosirea sau traficarea bunului, dacă elementul
material consta în acestea.
În situația în care făptuitorul nu poate dovedi că intenționează să folosească sau să
traficheze bunul, fa pta va fi considerată consumată în momentul dovedirii însușirii bunului, care
în orice caz a fost realizat chiar dacă numai ca activitate obiectivă înainte de utilizare sau
traficare.
Sarcina probei revine învinuitului, deoarece însușirea este dovedită, scopul acesteia fiind
o trăsătură subiectivă, numai autorul o cunoaște și o poate invoca.
Consumarea infracțiunii este legată și de locul unde se află bunul. Poate fi în interiorul
unei unități publice sau private; în această situație, fapta este consumată de obicei atunci când
bunul este eliminat din spațiile unității respective. În mod excepțional, consumarea poate apărea
fără ca bunul să fie scos din unitate. De exemplu, dacă gestionarul, deși păstrează plusurile în
același depozit, împreună cu celelalte mărfuri, le plasează în locuri unde sunt mai greu de
observat sau în care accesul la organismele de verificare este mai dificil, dacă nu chiar imposibil,
nefiind evidențiat în scris, comite o infracțiune consumată de delapidare, nu doar simple acte de
executare.
Dacă bunul se află în afara spațiului unității, fapta este consumată atunci când bunul a
fost îndepărtat din unitatea de transport sau din mijlocul de transport, pentru ca făptuitorul să
poată dispune de acesta2.
Delapidarea poate apărea ca o inf racțiune simplă, atunci când consumarea coincide cu
epuizarea, dar poate fi comisă sub forma unei infracțiuni continuate, în cazul folosirii sau
traficului, precum și sub forma unei infracțiuni progresive, atunci când se repetă actele de
sustragere în timp și chiar a faptei progresive, dacă consecința imediată este agravată sau se
adaugă o altă consecință, generată de aceeași acțiune de sustragere.
Infracțiunea poate avea o formă continuă, actele materiale repetate săvârșite în
îndeplinirea aceleiași rezolu ții pot avea o natură diferită, cerința legii fiind îndeplinită dacă
fiecare faptă este un mod de a comite una și aceeași infracțiune3.
În toate aceste cazuri, infracțiunea de delapidare va fi epuizată după încetarea activității
infracționale sau cu ultima acțiune din componenta acțiunii de sustragere sau atunci când nu mai
este posibilă nici o amplificare a rezultatului.
În toate aceste situații, aplicarea legii penale s va face ținându -se cont de momentul
epuizării.
Modalitățile infracțiunii de delapidare
Dacă versiunea atenuată a delapidării, justifică reglementarea ținând cont de calitatea
„privată” a subiectului activ, în ceea ce privește varianta agravată, criteriul ales de legiuitor este
de natură patrimonială, ținând cont de gravitatea prej udiciului cauzat, din punct de vedere
valoric. Prin „consecințe deosebit de grave” se înțeleg actele de delapidare care au cauzat
prejudicii peste 2.000.000 de lei, conform art. 186 Cod penal.
Arătăm că delapidarea care a produs consecințe deosebit de grav e a fost pedepsită și în
conformitate cu prevederile codului penal anterior, dar valoarea pragului a fost diferită – de
200.000 lei, astfel încât noua reglementare va fi constituită ca lege penală mai favorabil în cazul
formei agravate. În acest sens, s -a remarcat în practica judiciară, întrebarea prin raportare la care
dintre cele două praguri valorice se va determina maximul special prevăzut de noua lege cu
privire la o pedeapsă definitivă, potrivit art. 6 alin. (1) Cod pen. pentru o infracțiune care a
produs consecințe deosebit de grave potrivit precedentei reglementări. Curtea Constituțională a
României a stabilit că determinarea maximului special al legii noi se va realiza prin raportare la
varianta agravată prevăzută de art. 309, chiar dacă valoarea pr ejudiciului va fi inferioară pragului
valoric prevăzut de art. 183 din noua reglementare87. Curtea și -a argumentat soluția explicând că,
în considerarea caracterului de excepție al art. 6 alin. (1) de la efectul autorității de lucru judecat
al hotărârilor de condamnare definitive, nu se va putea realiza o nouă judecată sub toate aspectele
pentru a se identifica legea penală mai favorabilă, deci raportarea se va putea face doar la aceeași
încadrare juridică care a fost dată faptei prin hotărârea de condamnar e definitivă. Totodată, a
continuat, apreciind că stabilirea legii mai favorabilă nu se va putea face prin compararea tuturor
instituțiilor de drept penal incidente, ci doar a două criterii – limitele de pedeapsă și cauzele
legale de modificare a acestora, iar o interpretare contrară ar reprezenta încălcarea autorității de
lucru judecat a hotărârii definitive, „în condițiile în care instituția schimbării încadrării juridice
operează doar în cursul judecății”, conform art. 386 C. proc. pen.. Prin urmare, ar fi inadmisibil
ca mecanismul aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei să opereze
cu limite de pedeapsă corespunzătoare unor încadrări juridice diferite – forma calificată a
infracțiunii potrivit art. 146 din vechea reglement are și forma tip a delapidării în reglementarea
actuală, pe criteriul pragului valoric diferit în privința consecințelor deosebit de grave; Aceasta a
atras atenția că interdicția va fi valabilă, ca regulă generală, doar atunci când legea în vigoare va
incrimina în continuare varianta agravată a infracțiunii.
Sancțiunile infracțiunii de delapidare
Varianta tip
Cu privire la varianta -tip a infracțiunii de delapidare, art. 295 Cod penal prevede ca
sancțiuni închisoarea de la 2 la 7 ani și, ca pedeapsă complem entară specială, interzicerea
exercitării dreptului de a mai ocupa o funcție publică în viitor. În ceea ce privește pedeapsa
închisorii, apreciem că ar fi mai potrivite limitele stabilite de autorii Codului penal. Vechea
reglementare nu doar că prevedea ca limită maximă 15 ani pentru pedeapsa, pe care o
considerăm absurdă în raport cu valoarea socială protejată, dacă e să privim prin comparație cu
alte infracțiuni (precum cele referitoare la sănătatea persoanei ori la libertatea sexuală a acesteia),
dar și cu alte sisteme de drept – aspect ce îl vom discuta în capitolul dedicat comparației dintre
delapidarea din sistemul românesc și cea din alte câteva sisteme de drept de referință; în plus,
dată fiind limita minimă de pedeapsă, care era de 1 an, s -a ajuns d e multe ori la o practică
neunitară și la condamnări la pedeapsa cu închisoarea care, prin comparație, erau injuste.
Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a mai ocupa o funcție publică este o noutate
pe care o aduce legiuitorul în materia dela pidării și ea este obligatorie, în conformitate cu
prevederile art. 67 alin. (2) Cod penal; aceasta este necesară pentru a conferi un anumit grad de
siguranță funcționării administrației publice, dar și pentru a asigura încrederea pe care o acordă
societat ea sistemului public.
Varianta atenuata
Diminuarea cu o treime a limitelor de pedeapsă în cazul delapidării atenuate, conform
dispozițiilor art. 308, este justificată în considerarea pericolului social redus în comparație cu
forma -tip a delapidării, în ca zul căreia se aduce atingere raporturilor de serviciu din cadrul
administrației publice. Fără îndoială că nu se poate institui o impunere a unei pedepse
complementare și în acest caz – a interzicerii exercitării dreptului a mai ocupa o funcție publică,
din moment ce subiectul activ nu e un funcționar public. Așadar, nu se poate interzice
funcționarului privat să exercite orice fel de însărcinare, dacă ar fi să urmăm același raționament
ca la art. 295, pe textul art. 308, întrucât aceasta ar însemna ca făptu itorul infracțiunii de
delapidare să îi fie interzis să muncească, remunerat ori nu. Aceasta nu împiedică totuși soluții
ale instanței prin care să îi fie interzis făpyuitorului să mai ocupe funcția, să exercite profesia ori
meseria sau să desfășoare activ itatea de care s -a folosit pentru a săvârși infracțiunea respectivă ca
pedeapsă complementară prevăzută de codul penal actual, însă aplicarea unei astfel de pedepse
complementare se lasă la aprecierea instanței, în funcție de toate circumstanțele de săvîrș ire ale
faptei și de urmarea acesteia, iar ea va avea caracter general, nu caracter special – precum în
cazul celei de la art. 295.
Varianta agravata
În ceea ce privește alternativa agravată a infracțiunii, săvârșirea delapidării care a creat
consecințe deosebit de grave va fi sancționată cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se vor
majora cu jumătate, fiind astfel între 3 ani și 10 ani și 6 luni de închisoare. Nu observăm de ce
consecințele deosebit de grave nu vor determina majorarea limitelor de pede apsă și în cazul
delapidării comise potrivit art. 308, astfel: reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, iar apoi
majorarea limitelor obținute cu încă jumătate; considerăm că aceasta e o schimbare din partea
legiuitorului, întrucât nu se justifică apl icarea unei pedepse mai aspre în cazul unui funcționar
public care a produs o pagubă de peste 2.000.000 lei și păstrarea unor limite reduse de pedeapsă
în cazul unui funcționar privat care a creat o pagubă deosebit de gravă din punct de vedere
financiar. A cestea ar putea funcționa la fel cum funcționează și circumstanțele atenuante și cele
agravante generale în concurs, potrivit art. 79 alin. (3), după cum am arătat mai sus.
Aspecte procesuale
În cazul delapidării, funcționează principiul oficialității pr ocesului penal, organele de
urmărire penală având obligația de a se sesiza din oficiu. Acest lucru se datorează probabil
gradului ridicat de pericol cu atât mai mult cu cât versiunea tip este comisă de un funcționar
public . În ceea ce privește acest aspect , a fost invocat în mod repetat excepția de
neconstituționalitate, în timp ce delapidarea era încă printre infracțiunile împotriva patrimoniului,
susținând în acest sens că, prin notificarea autorităților de urmărire penală nu este disponibil
pentru părți, ar crea un tratament inegal în fața legii și dreptul la un proces echitabil, deoarece,
pentru alte infracțiuni împotriva patrimoniului în ceea ce privește proprietatea privată, este
adevărat a stabilit regula plângerii prealabile. Curtea a respins aceste excepții de fiecare dată,
păstrându -și raționamentul la fel de corect, considerând că este dreptul constituțional al
legiuitorului de a stabili anumite excepții de la regula oficială privind urmărirea penală,
judecarea și sancționarea infracțiunilor și că, în anumite cazuri, legiuitorul, în conformitate cu
dreptul său constituțional, prevedea că, în considerarea statului și conținutul concret al faptelor,
punerea în mișcare a acțiunii penale să fie condiționată de existența plângerii prealabile; dar
general izarea unei astfel de condiționări ar împiedica o protecție eficientă a valorilor protejate de
legea penală. În cazul infracțiunii de delapidare, Curtea a considerat că legiuitorul are temeiuri
importante pentru a păstra principiul oficialității, în consid erarea raporturilor de serviciu ce
trebuiau protejate și a calității de funcționar public ori privat a făptuitorului89.
DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE DE ALTE INFRACȚIUNI
Delapidarea și gestiunea frauduloasă
Având în vedere că am analizat deja t ipicitatea delapidării în capitolul dedicat acesteia, în
acest capitol din lucrare vom relua doar acele elemente prin care delapidarea diferă de infracțiuni
prin comparație, în acest caz, fiind vorba de estiunea frauduloasă, analizând pe scurt anumite
asem ănări, pentru a putea identifica modul de diferențiere între delapidare și alte infracțiuni în
cauză. Uneori există pericol de confuzie între aplicarea unuia sau altui text din lege, având în
vedere calitatea gestionării subiectul activ având în vedere amb ele norme de aplicare.
În ceea ce privește valoarea socială protejată, gestiunea frauduloasă protejează
patrimoniul, fiind plasat în cuprinsul infracțiunilor împotriva patrimoniului prin nesocotirea
încrederii, în timp ce delapidarea, în urma inversării im portanței valorilor sociale din perspectiva
textului său prin lege, incriminează în primul rând raporturile de serviciu și, doar în plan
secundar, patrimoniul.
Prima este o infracțiune de rezultat, în timp ce a doua este o infracțiune de pericol, așa
cum fost descris mai sus. Apoi, în ceea ce privește obiectul material al celor două infracțiuni,
este vorba despre bunurilepe care subiecții activi le au în administrare sau gestionare; se remarcă
în lucrările de specialitate că, din moment ce legiuitorul nu distinge, iar gestiunea frauduloasă va
proteja relațiile de patrimoniale pe ambele proprietăți, privată și publică, cum ar fi delapidarea90.
În al doilea rând, în ceea ce privește latura obiectivă, așa cum putem vedea din
formularea legii privind gestiunea frauduloasă, aceasta nu este o infracțiune închisă, cum ar fi
delapidarea, în care legiuitorul prevede în mod expres cele trei moduri de săv ârșire – însușire,
utilizare, traficare. Deci, dacă delapidarea poate afecta relațiile de serviciu, producând și daune în
patrimoniul subiectului pasiv strict de modul de acțiune, gestionarea frauduloasă poate fi comisă
atât prin acțiune, cât și prin omisi une91, singura cerința a legiuitorului fiind ca acțiunea /
omisiunea subiectului activ să provoace un prejudiciu în patrimoniul persoanei juridice; prin
urmare, pot fi comise acte de executare specifice delapidării prin depășirea limitelor în care
autorul a fost împuternicit, precum și în aceste limite, doctrina exemplificând în acest sens
performanța reparațiilor la bunuri, la costuri mult mai mari, în detrimentul proprietarului lor92.
În ceea ce privește subiecții activi, ambele infracțiuni prevăd săvârși rea de către un
subiect activ special, după cum urmează: Dacă în cazul delapidării, are calificăre dublă, atât de
gestionar al patrimoniului, cât și de funcționar public sau privat, în cazul gestiuni frauduloase ,
subiectul activ special trebuie să aibă doa r calitate de gestionar.
Menționăm aici discuția cu privire la posibilitățile de interpretare a art. 308 – extinsă sau
restricționată, deoarece adăugăm un argument suplimentar pentru care este de preferat o
interpretare restricționată a acesteia; astfel, a preciem asta, dacă funcționarul privat de la art. 308
ar putea fi absolut orice persoană care exercită orice sarcină, fără o relație de subordonare
minimă, specifică relațiilor de drept al muncii, ar fi aproape imposibil să se facă distincția între
cele do uă legi și incriminarea separată a gestiunii frauduloase ar deveni mai mult sau mai puțin
folositoare, având în vedere acoperirea largă a textului art. 308.
În plus, ca urmare a unei astfel de interpretări, nu mai există nicio diferență potrivit căreia
infracțiunea de gestiune frauduloasă, de asemenea, poate fi comisă de o persoană juridică, în
timp ce delapidarea poate fi în mod tradițional săvârșită doar de o persoană fizică, acel funcționar
public sau privat care se află în relații tipice de muncă.
Semni ficațiile de „administrator” și „ gestionar ” din gestiunea frauduloasă sunt aceleaș i ca
și pentru delapidare. În ceea ce privește subiectul activ al gestiunii frauduloase , acesta nu va fi
într-o poziție subordonată subiectului pasiv, titlul de la care derivă însărcinarea sau de gestiune
sau administrare poate fi legea sau contractul. Așadar , așa cum s -a arătat în doctrină, el poate fi
coproprietar al bunurilor af late în gestiune sau adminis trare93, care a fost instruit de ceilalți
coproprietari să execute acte administrative privitoare la bunuri, care, după cum putem vedea, nu
creează o poziție de subordonare a acestora, deși este ușor de înțeles că trebuie să le prezinte
clarificări despre cum s -a gestionat sau s -a administrat . Subiectul pasiv cu privire la cele două
infracțiuni generează din nou deosebiri , deoarece delapidarea poate fi comisă împotriva unei
persoane juridice sau împotriva unei persoane fizice numai din cele prevăzute la art . 175 alin. (2)
(deși am arătat de ce considerăm că lipsa incriminării în ceea ce privește săvârșirea acelorași
activități ca PFA este nejustificată), în timp ce gestiunea frauduloasă poate fi comis ă împotriva
oricărei persoane fizice sau juridice.
Este im portant să analizăm diferențele în ceea ce privește urmarea imediată. Astfel, dacă
gestiunea frauduloasă este o infracțiune de rezultat, împotriva patrimoniului, pentru întrunirea
cărei tipicități va fi necesară cu orice ocazie păgubirea patrimonial ă a subiectului pasiv al
infracțiunii, delapidarea, așa cum am arătat anterior, nu va avea întodeauana ca rezultat pricinirea
unui prejudiciu (de pildă , în cazul folosirii sau trafic ării), deși aceasta poate fi adesea una dintre
consecințe. Diferența este cu atât mai accentuată cu cât este specificată în mod expres în textul
legii, ca orice acțiune sau inacțiune care „provoacă daune”. În timp ce tentativa este incriminată
în cazul delapidării, în cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă n u este incriminată. Unul dintre
autorii citați mai sus consideră că, având în vedere asemănările dintre texte din cele două
infracțiuni, gestionarea frauduloasă rămâne subsidiară delapidării94 , deși în actuala
reglementarea nu mai există prevederea „dacă f apta nu constituie o infracțiune mai gravă”95.
Explicația constă în faptul că, având în vedere limitele sale deosebit de largi, gestiunea
frauduloasă va fi încă tipică și poate fi reținută atunci când o acțiune / inacțiune împotriva
patrimoniului unei pers oane nu va fi tipic ă pentru un alt text de lege. Facem observația asupra
faptului că aut orul citat susține că gestiunea frauduloasă are caracterul subsidiarității împotriva
infracțiunilor de patrimoniu , dar nu credem că vrea exclude rea din acest domeniu a infracțiunii
de delapidare din următoarele motive : în primul rând, caracterul secundar al gestiunii
frauduloase față de delapidare este cu tradiție, chiar înainte de Codul penal, și textele
incriminatoare curente nu sunt foarte diferite de corespondentele lor din anteriorul cod penal; în
al doilea rând, cu tate că valoarea socială protejată de către infracțiunea de delapidare este cu
prioritate sfera relațiilor sociale, săvârșirea acesteia este de natura de a prejudicia în continuare
patrimoiul subiectului activ , deci într -o interpretare mai largă, aceasta continuă să fie o
infracțiune împotriva patrimoniului , dar cu calitate adițională .
Pentru a exemplifica posibilitatea creării confuziei cu privire la delimitarea incidenței
celor două infracțiuni, mențion ăm aici o sentință pronunțată sub dispozițiile vechilor
reglementări96 , dar care este relevantă în contextul discutat, referitor la ce observații au fost deja
făcute în lucrările de specialitate97 . Așadar, în cazul reținut reținut de instanța de judecată, că
făptuitorul, fiind administratorul asociației de proprietari, a sustras suma de 7.159 lei . După cum
aprecia bine autorul în articolul său, clasificarea făcută de instanță este greșită, iar soluția –
ilegală deoarece, având în vedere calitatea de adminis trator al asociației de proprietari, deținută
de autor, fiind angajat în considerarea îndatoririlor sale, actul său de a sustrage bani din getiune,
deși ar putea fi inclus în textul gestiunii frauduloase, era tipic delapidării, în calitate de autor avea
calitatea de subiect privat98 . Este posibil ca în prezent, în ciuda definiției vagi a funcționarului
privat, având în vedere faptul că delapidarea protejează relațiile de serviciu, s -ar putea argumenta
împotriva acestui lucru și faptul că administratorul a î ncălcat aceste relații și, prin urmare, nu
numai calitatea sa de angajat, ci și valoarea socială protejată sunt specifice delapidării.
Delapidarea și abuzul de încredere
Problema distincției dintre infracțiunea de delapidare și abuzul de încredere este de obicei
pusă în situații în care, în relațiile de muncă (sau altele similare) agentului i se încredințează
anumite bunuri și dificultatea constă în a evalua dacă le -a primit ca administrator sau gestionar
sau ca simplu transportator sau paznic; o altă situ ație este cea în care este necesar să se
stabilească dacă agentul a fost sau nu un funcționar public sau privat în cadrul persoanei juridice,
adică dacă se află într -o relație de subordonare specifică delapidării. Toate aceste situații au creat
dispute în practică și apoi s -a încercat rezolvarea lor de literatura de specialitate.
Într-un prim caz99 , s-a reținut că inculpatul, în calitate de șofer, a fost acuzat de
transportarea anumitor materialele de construcție și primind, în acest scop, acele materiale, le-a
vândut, după care el a procedat la fel cu 100 de bucăți de plăci, comercializându -le și pe ele.
Ministrul justiției a făcut apel împotriva acestei sentințe, pe motiv de ilegalitate, pretinzând că
prima instanță a încadrat greșit fapta deoarece aceasta îndeplinea condițiile tipice de abuz de
încredere, nu de delapidare. S -a explicat poziția conform căreia șoferul nu avea calitatea de
gestionar în ceea ce privește mărfurile care i -au fost încredințate, doar a unui simplu
transportator al lor și că, î n speță ar fi fost incident textul privind abuzul de încredere prin
însușirea bunului mobil, metodă specifică de săvârșire a ambelor infracțiuni. Tribunalul suprem a
respins recursul extraordinar, susținând că agentul, având în vedere sarcina de a preda mărfur ile
și de a semna primirea actelor de însoțire , de fapt, exercita acte de gestiune asupra bunurilor
sustrase și soluția primei instanțe fusese legală.
În primul rând, dacă în temeiul reglementării din regimul comunist, se justifica extinderea
delapidării i nclusiv în ceea ce privește persoanele care nu aveau calitatea de gestionar, dar au
avut contact material cu bunul, acum nu nu se mai pune astfel problema, existând echilibul în
protecția legii. După care, s -a arătat în doctrină că sunt excluse responsabil itățile de gestiune ale
șoferului care este însoțit de o persoană care va proceda la descărcarea și predarea bunurilor,
odată ce au ajuns la destinație100 .
Cu toate acestea, aceiași autori au opinii diferite cu privire la situația în care șoferul nu
este î nsoțit de persoana mai sus menționată, unul dintre ei este de părere că, în această situație,
vom fi întotdeauna în prezența infracțiunii de delapidare101 , în timp ce celălalt este de părere că,
atâta timp cât nu a existat nicio recepție și putere scrisă, ci doar contact material simplu cu
bunurile, fapta nu poate constitui delapidare102. În cazul prezentat mai sus, autorul a fost
însărcinat și ca gestionar, nu doar ca transportator de mărfuri, nu pentru că trebuia să le descarce
din mașină și să le predea, dar prin faptul că trebuia să semneze documentele pentru ele; prin
urmare, soluția dată de prima instanță fusese corectă.
În ceea ce privește a doua situație care ar putea crea confuzie, la care ne -am referit,
amintim aici un caz103 în care s -a reținut că inculpatul, angajat al unei societăți comerciale, și -a
însușit banii de la vânzarea unor bunuri pe care le avea în gestiunea sa, fiind ca urmare
condamnat pentru infracțiunea de delapidare. Acesta a făcut apel pe motiv de nelegalitate a
pedepsei, precizân d că acesta a fost inițial în perioada de probă în cadrul societății, deci prin
urmare, nu avea statutul de funcționar la acea vreme. Având în vedere faptul că nu s -a reținut că
în acest caz s -a comis sustragerea în perioada de probă, ci în perioada în car e a fost angajat în
baza unui contract individual de muncă, atât apelul, cât și recursul au fost respins e, soluția primei
instanțe fiind cea corectă. Cu toate acestea, într -o notă editorială, se atrage atenția asupra faptului
că, dacă agentul a fost în per ioada de probă, încadrare corectă a fost cea a abuzului de încredere ,
el neavând încă statutul de angajat – funcționar privat, așa cum a fost definit în vechea
reglementare104 .
Aici facem o observație cu privire la noul subiect activ privat al infracțiunii de delapidare
și observăm că, prin interpretarea art. 308 Cod Penal, inclusiv o persoană care se află în perioada
de probă înainte de angajare poate fi un subiect activ al formei de delapidare atenuate, fiind „o
persoană care exercită permanent sau tempor ar, cu orice titlu, o sarcină ”. Prin urmare, privitor la
subiectul activ al celor două infracțiuni, poate fi vorba de delapidarea săvârșită numai de agentul
care îndeplinește atât funcția de gestionar, cât și cea de funcționar public sau privat. În cazul
abuzului în serviciu, niciuna dintre aceste două calități nu este necesară, dimpotrivă, în cazul
getionarului, așa cum se arată în cazul de mai sus. Cu toate acestea, dacă agentul ar urma să
îndeplinească o sarcină din serviciu, fapta ar putea fi, de aseme nea, clasificată drept abuz în
serviciu, valoarea socială fiind mai sever protejată, având în vedere limitele pedepsei pentru abuz
de încredere și abuz în serviciu. Desigur, aceasta este o discuție care va depinde întotdeauna de
circumstanțele cazului, pri n urmare nu poate fi generalizată în niciunul dintre cazuri.
Afară de aceasta, abuzul de încredere este o infracțiune împotriva patrimoniului, în timp
ce delapidarea protejează cu prioritate relațiile de serviciu ; apoi, abuzul de încredere protejează,
dar numai în alternativă, relația de încredere care ar trebui să existe între proprietarul unui bun și
persoana căreia îi încredințează; ele nu se vor limita la relațiile de serviciu, deoarece această
sferă este acoperită de delapidare in ce în ceea ce priveș te obiectul material, ambele infracțiuni
pot fi comise numai asupra bunurilor mobile Din punct de vedere al laturii obiective, delapidarea
poate fi comisă numai prin acțiune; în ceea ce privește abuzul de încredere, s -a declarat că poate
fi comis doar prin acțiune105 ; cu toate acestea, apreciem că poate fi comisă și prin inacțiune, în
modul refuzului non -verbal, dar din care se deduce reaua -credință a agentului. Textul ambelor
fapte prevede totuși metode specifice de săvârșire, care sunt două infracțiuni înc hise cu acte de
executare similare, putând fi create confuzii, în special în cazul variantei săvârșite prin
însușire106.
Delapidarea și infracțiunea de abuz prevăzută de art. 272 din Legea societăților107
Dacă înainte de intrarea în vigoare a Codului Penal existau deja dezbateri doctrinare
despre cazuri în care ar trebui să se aplice unul sau altul dintre textele incriminatoare menționate
mai sus, discuțiile vor fi mai justificate și mai binevenite în conte xtul în care noul conținut de la
infracțiunea de delapidare, de la art. 308, va fi foarte aproape de conținutul constitutiv al celor
două infracțiuni, în special în ceea ce privește componentele de folosire și împrumuture, după
cum s -a arătat în doctrina de specialitate108 .
În primul rând, se poate vedea din titlul normei de aplicare, și apoi din conținutul său că
infracțiunea prevăzută de art. 272 alin. (1), este o „încrucișare” între delapidare și infracțiunea de
abuz în serviciu, ca formă specială a celo r două, specifică relațiilor de drept social. Poate fi
comisă de o persoană care are calitatea de administrator al companiei, abuzul de dreptul
societății poate fi comis prin utilizarea cu rea -credință poziția și influența subiectului activ în
societate, d eturnându -și interesul în favoarea sau a unui terț.109 . Același autor susține în scrierea
sa că infracțiunea prevăzută la art. 272 poate fi săvârșită atât prin acțiune cât și prin
inacțiune 110; apreciem că aceasta este o exprimare în ansamblu , autoru l făcâ nd referire la alin.
(2) di n cuprinsul art. 272 ,când spune că fapta poate fi comisă chiar prin inacțiune, întrucât nu
vedem cum să fie săvârșită prin omisiune, luând în considerare modalitățile laturii obiective
prevăzute la alin. (1), pe care l -am introd us în discuție . Aceasta ar fi una dintre similitudinile
delapidării .
Așa cum putem observa din conținutul art. 272 alin. (1), își va dovedi specificul nu numai
prin faptul că se comite în cadrul unei unități comerciale și totodată asupra patrimoniului și a
relațiilor din cadrul societății, dar și, după cum au subliniat autorii literaturii111 , asupra
creditului de care se bucură societatea, ceea ce va fi înțeles nu nu mai în sensul economic, ci și în
cel al reputației și faimei societății pe piață 112 și poate fi folosit cu rea -credință de către unul
dintre subiecții activi enunțați în textul legii sau în interesul de sine sau pentru a ajuta o altă
unitate comercială .
Punctul în care cele două infracțiuni sunt similare și, în același timp, diferite este că
ambele oferă mai mult decât ocrotirea patrimoniului. Dacă, în cazul delapidării, va fi vorba
despre protecția raporturilor de serviciu, în sensul cel mai larg, în cazul art. 272 alin. (1), în
momentul în care se trafichează autoritatea și încrederea de care societatea se bucură și ne vom
afla în prezența tipicității, nu este necesar să producem în ac est sens un prejudiciu material în
cazul niciunei din cele două infracțiuni, deoarece ambele sunt prezentate ca infracțiuni de
pericol . Astfel, dacă sub dom inația Codului penal precedent, au fost autori din literatura de
specialitate care au apreciat că infracțiunea de delapidare este o infracțiune de rezultat, o opinie
pe care o considerăm justificată, aceiași autori au opus că, în în ceea ce privește infrac țiunea de
abuz prevăzută în legea societăților, nu este necesar să se obțină un rezultat, fiind înțeles chiar
din textul de lege care, la acea vreme, nu avea decât un singur mod de săvârșire – folosirea cu
rea-credință, crezând, prin urmare, că indiferent de atingerea scopului urmărit sau atingerea unui
anumit avantaj prin acte de executare, infracțiunea se consideră ca fiind consumată113 . Acest
lucru se datorează faptului că pericolul aproximativ despre care vorbim se materializează ca un
fel de daune mor ale în relațiile de serviciu specifice societății, la fel cum este în caz ul infracțiunii
de delapidare; cu toate acest ea, unii autori mai cred că art . 272 alin. (1) este o infracțiune de
rezultat 114, o opinie cu care nu putem fi de acord cu exactitate avân d în vedere explicația de mai
sus, potrivit căreia patrimoniul companiei nu este singurul afectat, ci și relațiile interne și externe
ale societății – aceasta, în cazul comiterii prin folosirea creditului companiei.
S-a considerat că art. 272 alin. (1) din Legea societăților comerciale este o infracțiune cu
aplicabilitate din ce în ce mai redusă, deoarece, în momentele în care vor fi tipice prevederilor
art. 308 Cod penal faptele comise de managerul societății, delapidarea va fi reținută în forma sa
atenuat ă115 , o opinie cu care suntem de acord, având în vedere terenul pe care îl căștigă art. 308
printr -o interpretare cumulativă, așa cum am arătat în capitolul precedent, dar și pentru că art.
281 din Legea privind societățile comerciale prevede că, în cazul în care infracțiunile prevăzute
de legea menționată sunt pedepsite mai sever în alte legi, nu se vor aplica textele din Legea
societășilor, ci se vor aplica acele din alte legi. În această privință, instanța de fond a decis într –
un caz, că era aplicabil fo stul art. 215 ind. 1 și nu art. 272 alin. (1) din Legea societăților
comerciale, având în vedere calitatea specială a funcționarului privat al administratorului unei
companii, conform fostului art. 147 din anteriorul Cod penal , cine a însușit o sumă de ba ni din
contul său , săvârșind acte specifice celor două infracțiuni, unor fapte specifice am belor
infracțiuni, dar pedepsite mai sever de fostul art. 215 ind. 1116.
Cu toate acestea, considerăm că, în acest sens, o modificare a art. 281 din Legea
societățil or comerciale, în considerarea faptului că infracțiunea de delapidarea are un caracter
general printre infracțiunile de serviciu, în timp ce conținutul art. 272 alin. (1) este creat strict
pentru a proteja proprietatea societăților – care abstractizat, sun t comerciale117 – și, prin urmare,
nu a oricărei persoane juridice, fiind, de asemenea, un text specific, în special pentru
administratorii societăților, nu pentru toate categoriile de administratori; prin urmare, considerăm
că , ar trebui să domine art. 2 72 alin. (1) înaintea conținutului de la art. 308 Cod penal.
Mai mult, întrucât nu toți subiecții pasivi din textul art. 272 alin. (1) ar putea răspunde
conform art. 308 Cod Penal, pentru că unii dintre ei nici măcar nu au o sarcină în societate și, în
interpretarea restricțion ată și recomandată a art. 308, nici nu se află într -o relație de subordonare
față de societate, fondatorii, ar însemna o lipsă de logică pentru ei să aplice textul art. 272 alin.
(1) și pentru ceilalți subiecți activi, care exercită d iverse îndatoriri în sarcina perso anei juridice,
să fie abandonată incriminarea stabilită pentru relațiile din cadrul societăților și continuarea pe
incriminarea generală prevăzut ă de Codul Pen al. În situația de față, caracterul auxiliar ar trebui
să fie d obândit, din punctul nostru de vedere, de infracțiunea de delapidare, care are un caracter
mai general, potrivit principiului juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă
de la norma generală și că norma specială este de strictă interpre tare la cazul respectiv. Mai mult,
o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o norma specială.
Delapidarea în concurs cu alte infracțiuni. Delapidarea și infracțiunile de fals
În practică s -a arătat că, de multe ori, înainte de a comite infracțiunea de delapidare,
făptuitorul o va face de cele mai multe ori încercând „să -și acopere piesele” în avans, acțiuni care
în mod normal se referă la pregătirea faptei. Cu toate acestea, în cele mai multe cazuri, acestea
vor fi acte de executare specifice infracțiunilor de fals, care se vor prezenta drept infracțiuni de
mijloc. Prin urmare, vor fi reținute în concurs real cu infracțiunea de delapidare 118.
În conformitate cu reglementările mai vechi de delapidare, literatura de specialitate a pus
problema dacă acest concurs a fost unul ideal sau unul formal. O parte a doctrinei a considerat că
este vorba de un concurs ideal în cauză, având în vedere că scopu l era unul singur – săvârșirea
faptei de delapidare, în timp ce părerea opusă susținea că acesta era un concurs formal,
soluționând această dilemă119. Considerentul acestui autor era că, în cazul concursului ideal,
întrevedem un singur act material care va leza două sau mai multe valori sociale, iar în acest caz
actele materiale sunt numeroase, cel puțin două, întrucât însușirea va presupune un contact
material cu bunul, neputându -se asemăna cu însușirea potrivit scriptelor persoanei juridice.
Actualmente, nu există mai multe astfel de dezbateri în literatura de specialitate,
unanimitatea fiind exprimată în sensul celei de -a doua păreri. Astfel, în cazul în care făptuitorul
va fi comis o faptă de fals pentru a acoperi urmele ce ar surveni delapidării , dar nu a reușit să
priveze persoana juridică de proprietatea sa, vom putea reține concursul între o infracțiune de
fals și infacțiune de tentativă la delapidare ; totodată, făcând o observație în această privință. Deși
concluzia infracțională pentru săvârșirea de lapidării există din momentul săvârșirii falsului, nu
vom putea reține și tentativa la infracțiunea de delapidare dacă făptuitorul nu a inițiat fapta de
sustragere, adică în momentul în care acesta pune în executare decizia de a săvârși infracșiunea
de del apdare delapidarea 120; actele de executare caracteristice infracțiunii de fals comise vor fi
totuși sancționate, dată fiind incriminarea lor de către legea penală și înscriindu -se în perioada
externă a activității penale privind delapidarea. Motivul pentru care nu s -a pedepsit delapidarea,
deși intenția agentului este vizibilă, este că, așa cum a constatat instanța într -un caz în care a
delimitat actele pregătitoare ale tentativei121 , în faza de pregătire nu se execută acțiuni specifice
părții obiective, dar activități simple (chiar penale, dar specifice unei alte fapte incriminate de
lege), menite să pregătească execuția. În aceste cazuri, infracțiunile de fals vor funcționa ca o
infracțiune de mijloc, pentru executarea infracțiunii -scop, car e este delapidarea.
DELAPIDAREA ÎN ALTE SISTEME DE DREPT
Delapidarea în Franța
În Codul penal francez, delapidarea, intitulată „Sustragerea și deturnarea de fonduri”, e
regăsită în cadrul Cărții a IV -a, denumită „Infracțiuni și delicte contra națiunii, a Statului și a
păcii publice”, Titlul III – Infracțiuni împotriva autorității statale, Capitolul II – Infracțiuni
împotriva administrației publice săvârșite de persoane care exercită o funcție publică, Secțiunea a
3-a – Încălcări ale obligației de loialit ate, Paragraful 5, art. 432 122. Obiectul juridic e complex,
fiind arătat, în primul rând, după cum reiese și din titlul secțiunii, de prestigiul de care se bucură
statutul funcționarului public și de relațiile acestuia cu administrația publică și, în plan secundar,
de patrimoniul statului.
Varianta -tip
Obiectul material este reprezentat, după cum este specificat în textul legii, prin acte sau
titluri, valori publice sau private, sau titluri ori bunuri ce vin în locul lor, care i -au fost
încredințate anterior funcționarul public, având în vedere atribuții le pe care le exercită din funcția
în care a fost numit. După după cum putem vedea, legiuitorul francez se referă, de asemenea,
numai la bunuri mobile, deci, bunuri imobile și cele incorporale sunt excluse din domeniul de
protecție oferit de acest text de incriminare123 . În plus, bunurile mobile în cauză nu pot face
obiectul infracțiunii până când nu sunt primite de către acest funcționar public, ținând cont de
îndatoririle sale. Trebuie să existe și o legătură de cauzalitate directă și între livrarea bunur ilor
către agent și sarcinile sale124 Subiectul activ al infracțiunii este o persoană care îndeplinește
anumite atribuții în serviciul public – cea a depozitarului autorității publice (de exemplu, un
notar125), un contabil public (de exemplu, un perceptor de taxe126 , un inspector al Trezoreriei,
economistul unui liceu, un ofițer, un militar însărcinat cu manipularea mărfurilor, fondurile care
constituie obiect material al infracțiunii127 ) sau subordonatul acesteia – este interesant că aici va
fi important d in punctul de vedere al dreptului penal și al acestei relații de preponderență.
Subiectul pasiv al infracțiunii este, într -un sens larg, Statul și, într -un sens restrâns, administrația
publică, al cărui prestigiu, dar și patrimoniul său, sunt vătămate. În ce în ceea ce privește latura
obiectivă a infracțiunii, aceasta se realizează numai prin metode comisive , fiind o infracțiune
înschisă , întrucât legiuitorul francez prevedea cele trei metode de comitere, respectiv distrugerea,
deturnare și sutragere. Metod a de distrugere se realizează prin actele de distrugere, degradare și
deteriorare prevăzute la articolele 322 – 1 și următoarele128 , infracțiuni pentru care nu s -a luat în
calcul varianta agravată a comiterii de către o persoană care deține o funcție publi că; calitatea
specială a subiectului activ este cea care justifică acest lucru în incriminarea separată129 în locul
unei forme agravate, întrucât valoarea socială care prevalează în acest caz nu este patrimoniul.
Săvârșirea prin deturnare se referă la o u tilizare a mărfurilor contrar dispozițiilor legale
sau a instrucțiunilor primite de agent, în practică, ceea ce ar însemna delapidarea în modul de
folosire sau traficare, din legea noastră internă; apare conflictul de calificări între această
infracțiune ș i abuzul de încredere și în dreptul francez, fiind soluționate în mod similar cu soluția
din dreptul românesc – prin analizarea condițiilor pe care subiectul activ îi îndeplinește (sau nu);
dacă sfera abuzului de încredere va fi mai largă în interior, în a mbele sisteme legale, delapidarea
se va referi în mod expres la comportamentele incorecte ale persoanelor care exercită funcții
publice, așa cum spune titlul secțiunii. În ceea ce privește comiterea prin sustragere, actele din
sustragere vor fi caracterist ice furtului, motiv pentru care vom fi din nou în prezența unui
concurs de calificare între furt – cu atât mai mult cu cât furtul prevede ca formă agravată
săvârșirea de către o persoană depozitară a autorității publice sau care are ca sarcină o îndatorire
din serviciul public, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu 130.
În literatura de specialitate se atrage atenția asupra faptului că, în primul rând, furtul
agravat nu va fi posibil comis de un subordonat al depozitarului public și, în plus, că cele două
valori sociale protejate – prestigiul administrația publică și patr imoniul de stat, se vor afla pe
poziții diferite în cadrul celor două infracțiuni, în sensul în care, în cazul furtului agravat,
primează protecția patrimoniului131 .
Coniderăm că diferența trebuie să depășească acest criteriu pur teoretic, deoarece este
dificil a fi apreciat atunci când patrimoniul a fost deteriorat mai mult decât prestigiul
administrației publice. Prin urmare, având în vedere formularea textului prevăzut la art. 432 – 15,
apreciem că relația anterioară a agentului este distinctivă cu mărfu rile, în sensul că, dacă i -ar fi
fost încredințate (ca în dreptul nostru intern, mărfurile sunt gestionate sau administrate de
agent132 ) funcționarul, actul său ulterior de furt va fi incriminat ca delapidare; dacă agentul nu a
avut grijă de bunuri, ci pur și simplu accesul său a fost simplificat prin calitatea sa oficială de
funcționar, atunci vom fi în prezența unei infracțiuni de furt în formă agravată.
Latura subiectivă va fi prezentată sub forma intenției, autorul trebuie să fie conștient de
originea m ărfurilor și trebuie să intenționeze să distrugă, să deturneze sau să își însușească acele
bunuri. Apreciem că intenția se poate manifesta și sub formă indirectă, mai ales în cazul
distrugerii, celelalte două modalități fiind comise doar cu intenție direct ă. În ceea ce privește
pedeapsa, observăm cuantumul fix a acesteia, de 10 ani, care este o deosebire față de
reglementarea din dreptul românesc.
Varianta atenuată
În cazul variantei atenuate, prevăzută de art. 432 – 16 din Codul penal francez, vom
prezen ta doar aspectele care diferă de varianta standard, pentru a nu repeta inutil anumite
elemente care au fost prezentate anterior. Noi vom arăta aici că, în acest caz, neglijența
funcționarului public este pedepsită, nu intenția sa de a păgubi prestigiul și patrimoniul
administrației publice133 ; În dreptul nostru intern, această infracțiune este echivalentă
neglijenței în serviciu, prin urmare, motivul pentru care îl vom prezenta este să clarificăm
distincția între aceasta și 432 -15, care este de fapt echivalentul delapidării din dreptul penal
român. Subiecți activi ai infracțiunii vor fi aceeași ca și în c azul art. 432 – 15, mai puțin
subordonatul depozitarului public. În ce în ceea ce privește latura obiectivă, sunt necesare unele
observații. În primul rând, aceasta este o infracțiune deschisă, întrucât nu este impusă nici o
conduită exactă subiectului act iv, ca în textul articolului precedent; în acest caz, agentul poate,
prin orice mijloace, să fie neglijent și, iar prin urmare să se realizeze distrugerea, însușirea sau
detrunarea de către o persoană, a bunurilor încredințate lui, în realizarea unor atrib uții de
serviciu.
O altă problemă ar fi aceea că, deși sunt tratate ca o infracțiune diferită, abstract, faptele
sunt de complicitate, deși complicitatea din culpă nu este posibilă; de aceea (dar și pentru că
valorile sunt protejate), legiuitorul francez a ales să incrimineze expres în această secțiune
această categorie comportamentală. Cu toate acestea, este necesar ca cealaltă persoană, terțul134
care va comite infracțiunea principală, să acționeze intenționat. Se subliniază în literatură că
scopul incrim inării acestei conduite nepăsătoare nu este neapărat legată de prestigiul
administrației publice, ci mai degrabă de prestigiu de care ar trebui să se bucure statutul de
funcționar public135 , încercând, prin funcția de prevenire a dreptului să atragă atenț ia celor care
exercită funcții publice asupra importanței acțiunilor lor și asupra faptul că incompetența nu este
scuzabilă atunci când se discută și de alte valori decât de simplul patrimoniu al unei persoane.
Delapidarea în Spania
În Codul Pen. Spaniola , delapidarea se regăsește în titlul XIX – Infracțiunile împotriva
Administrației publice, în cadrul art. 432, 433136. În ceea ce privește obiectul juridic, după cum
spune titlul capitolul, relațiile de serviciu public sunt protejate, în special autoritate a morală a
administrației publice și celor care lucrează în serviciul său, încrederea în aparatul de stat fiind
slăbită prin comiterea a astfel de acte ale persoanelor care exercită o funcție publică sau o
autoritate publică; în al doilea rând, se protejea ză patrimoniul administrației publice137 .
Obiectul material al infracțiunii înseamnă bunurile și valorile publice. Prin „bunuri” ne
referim la obiecte de orice fel și bani. Prin valori, pe de altă parte, ne referim la orice alt bun în
afară de bani, a căro r valoare este comparabilă cu cea a banilor, titluri138 . În doctrină, este
acceptată în unanimitate ideea că fapta nu poate fi săvârșită împotriva bunurilor care nu sunt
mobile.
Subiectul activ al infracțiunii, atât în prima, precum și în cea de -a doua va riantă (cea de la
pct. 3 reprezentând doar o variantă agravantă a primelor două) este persoana care exercită o
autoritate sau o funcție publică; Pe lângă acest statut, subiectul activ al infracțiunii trebuie să
îndeplinească și o a doua condiție potrivit pct. 1 , aceea de administrare a bunurilor, sau cea în
care au fost încredințate în alte scopuri – cum ar fi transport sau comision, depozitare etc. În ceea
ce privește această a doua condiție cu privire la pct. 1 al articolului , administrarea va fi o
oblig ație generală și anumite prerogative mai largi, inclusiv luarea deciziilor, pe care agentul le
are asupra mărfurilor; apreciem că forma de administrare cerută de textul de drept spaniol este
echivalentul formelor de administrare și gestionare din dreptul n ostru penal, întrucât pare să
ofere prerogative largi, nelimitate prin anumite definiții legale, de exemplu cum e la noi în cazul
gestiunii.
În ceea ce privește punctul 2, agentului i se va încredința anumite obiective specifice pe
care trebuie să le îndep linească mai mult sau mai puțin punctual, puterea sa decizională cu
privire la soarta mărfurilor fiind pe cât posibil restrânsă139 . Subiectul pasiv va fi întotdeauna
administrația publică, atât din motive de moralitate, cât și de onoare precum și pe consid erente
patrimoniale.
Cu privire la latura obiectivă, punctul 1 are un conținut deschis, fiind posibilă săvârșirea
infracțiunii prin absolut orice conduită a subiectului activ, prin care se depășesc limitele sarcinii
și se creează o pagubă patrimoniului adm inistrației publice. Pe de altă parte, punctul 2 prevede o
modalitate expresă de apropiere a mărfurilor, un mod care este poate fi găsit și în textul art. 295
Cod Penal; însușirea trebuie privită mai mult în sensul sustragerii, deoarece există posibilitate a
ca, în final, bunul să fie însușit de un terț, acesta fiind de la bun început scopul subiectului activ.
Facem aici o completare pentru a arăta din nou, în contextul similarității acestui punct cu
prevederea că natura delapidării este și cea a furtului, c aracterul hibrid fiind dat de numeroasele
moduri de săvârșire care i se adaugă și, cel mai important, calitatea subiectului activ și pasiv.
Ambele forme sunt, din punct de vedere al modului de comitere, comisive, inclusiv cea a
punctului 1, luând în consid erare faptul că agentul trebuie să depășească limitele învestirii. Ca
latură subiectivă, ambele forme pot fi săvârșite, doar cu intenție, întrucât legiuitorul spaniol nu a
prevăzut în mod expres incriminarea delapidării comise din culpă140 .
În ceea ce priv ește pedepsele, am dori să aducem doar câteva lămuriri legate de elemente
care vin din partea Generală l Codului Penal Spaniol. Decăderile, care sunt absolute și speciale
sunt prevăzute la art. 41 și art. 42 din Codul penal spaniol, în secțiunea intitulată „pedepse
privative de drepturi”. Decăderea absolută este privarea finală a tuturor onorurilor, funcțiilor și
îndatoririlor publice primite anterior de condamnat și, în plus, interdicția viitoare de a primi
aceleași sau alte onoruri, funcții sau îndatoriri în administrația publică și să fie ales în autoritatea
publică. Decăderea specială îl va priva pe condamnat de îndatoririle și funcțiile sale în domeniul
public pe care le -a avut până la momentul săvârșirii faptei și nu va putea obține altele de același
fel, în timpul executării pedepsei; diferența față de decăderea absolută este aceea că, în cazul
celei speciale, vor fi specificate în condamnare exact activitățile, funcțiile și onorurile interzise
făptuitorului. Punctul 3 este o formă agravată în comparaț ie atât cu punctul 1, cât și cu punctul 2,
justificat prin importanța prejudiciului și / sau prin dificultățile cauzate de buna funcționare a
administrației publice.
Ultimul paragraf este, de asemenea, o formă agravată, explicată prin faptul că, de această
dată, prejudiciul este deosebit de mare. Art. 433 reprezintă o formă atenuată a art. 432, criteriul
de clasificare fiind și acela al cuantumului prejudiciului cauzat; observăm că este o tendință a
legiuitorului spaniol de a crea formele agravate sau atenu ate predominant în funcție de anumite
valori limită pe care le consideră relevante.
Delapidarea în Italia
În conformitate cu dreptul italian, delapidarea este incriminată în titlul II – Infracțiuni
împotriva Administrației publice, capitolul I – Infracțiuni ale funcționarilor publici împotriva
administrației publice, fiind incriminat în mai multe t exte de drept141 . După cum se poate vedea,
atât în funcție de locația textelor legale, cât și în funcție de conținutul acestora, principala valoare
socială protejată este reprezentată de autoritate și integritatea administrației publice și, în
subsidiar, integritatea funcționarului public, în cazul primelor două articole, precum și, în fiecare
dintre cele trei articole citate, privind protecția patrimoniului administrației publice. În această
privință, sensul de „administrație publică” are o semnificație largă din perspectivă dreptului
penal italian, care acoperă toate entitățile care desfășoară activități publice – inclusiv sistemul
judiciar și legislativ142 , aspect relevat și prin definiția funcționarului public, oferită de art. 357.
Având în vedere fapt ul că cele trei texte sunt caracterizate de multe elemente diferite, le vom
trata separat.
Delapidarea prevăzută de art. 314
Obiectul său material îl constituie banii sau bunurile mobile; a fost apreciat în literatura de
specialita te ca inutilă prevederea conform căreia banii sunt și un obiect material de delapidare,
având în vedere că, cu toate acestea, se încadrează în categoria bunurilor mobile, fiind probabil o
opțiune legislativă tradițională143 . „Bani”, ca în dreptul românesc, înseamnă bani de hârtie și
monedă metalică.
Prin bunuri mobile se înțeleg entitățile materiale, susceptibile de a fi transportate, dar și
energia care are valoare economică, cum ar fi energia electrică144 ; valoarea economică a
bunurilor mobile es te esențială, după cum am arătat în analiză cu privire la delapidarea din
dreptul penal român, în acest sens pronunțându -se și Casația penală italiană deoarece, indiferent
de intenția nefastă a funcționarului public, nu va exista niciun impact negativ asup ra bunei
funcționări ale administrației publice dacă bunurile sustrase nu au o valoare economică sau au o
valoare economie mică145 .
În ceea ce privește afilierea lor, ei pur și simplu nu trebuie să aparțină funcționarului
public, ele pot fi prop rietatea statului sau a unor persoane private – care sunt însă în grija
Administrației Publice, dar este important ca funcționarul este în posesia sau detenția lor sau le -a
folosit în interesul serviciului, înainte de a comite fapta. În ceea ce privește su biectul activ, nu
considerăm că sunt necesare clarificări, textul legii fiind fără echivoc în acest sens cu referirea la
funcționarul public sau la persoana care îndeplinește sarcini în serviciul public; funcționarul
public având semnificația prevăzută de art. 357 din Codul penal italian.
Latura obiectivă a delapidării are două moduri de săvârșire – însușirea, varianta -tip, și
folosirea – varianta
atenuată; arătăm aici faptul că această distincție expresă făcută de legiuitor, în loc să fie lăsată la
aprecierea instanței, în funcție de cuantumul prejudiciului cauzat, ar trebui să fie efectuată și în
dreptul nostru penal intern, folosirea fiind fără îndoială mai puțin păgubitoare decât însușirea.
Însușirea va avea loc la acel moment în care funcționa rii publici vor schimba dreptul de
proprietate asupra proprietăților lor; uneori aceasta este o problemă internă, psihologică,
deoarece noul „proprietar” al bunului nu va înfăptui întotdeauna acte vizibil diferite asupra
bunului, putându doar să îl păstrez e, fără să se folosească de acesta; prin urmare, important e
momentul în care el consideră că este noul proprietar al bunului 146.
Cu toate acestea, apreciem, totuși, că va valora în egală măsură, dacă nu în chiar mai mult,
momentul sustragerii bu nului, simpla arătare a funcționarului, conform căreia este noul
proprietar al bunului, fără să fie pedepsită, ea trebuind să se susțină și pe elemente de fapt reale.
Cât despre alternativa folosirii, ea se referă la folosirea bunului de către agent în int eresul său,
specifică furtului de folosință, având caracter general în cadrul legiuitorului italian în art. 626
ind. 1147, nu doar cu privire la anumite obiecte materiale, precum în dreptul penal român. Această
alegere exemplifică și mai bine faptul că del apidarea este, în mod abstract, un furt agravat.
Literatura a atras atenția asupra faptului că, după modificările legislative, deturnarea
bunurilor sau a banilor va fi pedepsită ca o infracțiune distinctă de abuz în serviciu prevăzută de
art. 323148. Din punctul de vedere al laturii subiective, fapta se poate în mod intenționat, iar
agentul trebuie să își dorească să folosească sau să își însușească bunurile; faptele săvârșite din
culpă nu vor putea fi pedepsite, la fel cum este prevăzut și în a lte sisteme de drept(francez,
brazilian). Atunci când agentul își însușește bunul sau îl folosește în interes personal, se
consideră că fapta este consumată.
Delapidarea comisă profitând de greșeala altuia
Vom observa că argumentele legiuitorului de a incrimina distinct o asemenea formă sunt
numeroase. Așadar, în primul rând, legiuitorul se referă la faptul că în culpă e și persoana
particulară, pentru atenția de care dă dovadă.
Cu toate acestea, legiuitorul sancționează m ai puțin sever această formă de săvârșire și
pentru că nu va exista o lipsă în patrimoniul statului și nu se va crea nici în patrimoniul persoanei
private o lipsă patrimonială constituită din bani sau bunuri care trebuiau să revină Administrației
Publice, ci raporturile patrimoniale păguboase au loc doar în raport cu persoana privată. Totoată,
o asemenea manieră nici nu putea fi ignorată de legiuitor, întrucât, în pofida faptului că nu se
pricinuiază pagube materiale în patrimoniul statului, va fi discredit ată imaginea acestuia prin
comportamentul ilicit al funcționarului public.
Astfel, obiectul juridic principal este încă reprezentat de integritatea administrației
publice, în plan secundar, fiind afectat și patrimoniul persoanei private. Obiec tul material este
reprezentat de bani sau bunuri, proprietatea persoanei private, cu care funcționarul public intră în
contact, ținând cont de îndatoririle sale. Subiectul activ al infracțiunii este același ca și în cazul
infracțiunii prevăzute la art. 314 . Cu toate acestea, apare diferența, în situația săvârșirii faptei
prevăzute de art. 316, în interesul unui terț.
Una dintre cele mai importante remarci este legată de greșeala persoanei private a cărei
proprietate este însușită de funcționar. În acest fel, greșeala trebuie să fie de la sine, în niciun caz
produsă de funcționar, care trebuie limitat la a profita de greșeala persoanei private 149. Latura
subiectivă este intenția, fapta poate fi comisă numai dacă agentul are cunoștință de greșeala în
care se află persoana vătămată și, fiind conștient de aceasta, el va acționa în interesul său
personal . Când funcționarul public primește bunurile persoanei private, se consideră că acela este
momentul în care s -a consumat fapta.
Delapidarea comisă în dauna statului 150
Motivul pentru incriminare este dat de faptul că nu au fost rareori abuzuri ale persoanelor
private la subvenții sau finanțare acordate din bani publici. Obiectul material al faptei sunt
bunurile sau sumele de bani provenite din sectorul public, făptuitorul intrând în posesia lor în
mod nelegal, dar utilizându -le într -o metodă opusă prevederilor legii sau impuse de autoritățile
care le -au acordat. Subiectul activ al faptei va fi, în acest moment, o persoană str ăină
Administrației Publice, o persoană care dispune din partea statului, de fonduri publice .
Este necesară următoarea clarificare: funcționarii publici pot fi subiecți activi a acestei
forme de delapidare, dar nu ținând cont de calitatea lor de fu ncționari, ca în textele legii discutate
anterior151 . Formularea „o persoană din afara administrației publice” nu este destinată să fie
restrictivă așa cum ar putea părea la prima lectură, dar dimpotrivă, una cumulativă, referindu -se
la orice cetățean care se întâlnește cu condiția ca fondurile să fi fost primite în avans de la una
dintre entitățile enunțate. Subiecții pasivi sunt statul, orice o altă instituție publică națională sau
Uniunea Europeană. În ceea ce privește latura obiectivă, infracțiunea este una având un fond
deschis, care este comisivă, iar făptuitorul trebuie să folosească în orice alt mod și țel decât cel
prevăzut de lege, bani sau bunurile primite. Cu privire la latura subiectivă, aceasta se săvârșește
doar cu intenție.
Delapidarea în Ungaria
Fiind distinctivă de noua amplasare a delapidării din dreptul penal român în cadrul
infracțiunilor de serviciu, legiuitorul maghiar a mizat pentru păastrarea delapidării printre
infracțiunile contra patrimoniului, în cadrul art. 372168. În pofida denumirii nediferențiate a
textului de lege de mai sus , delapidarea din dreptul maghiar este reprezentat de corespondentul
abuzului de încredere din dreptul românesc, după cum s -a mai arătat în literatura de
specialitate 169.
Astfel, în primul rând, obiectul juridic al infracțiunii este reprezentat de raporturile
patrimoniale, fiind oferită protecție, la fel ca la infracțiunea de abuz de încredere din n dreptul
nostru intern , fiind arătat în subsidiar , – ca de exemplu și în cazul abuzului de încredere – relația
de încredere care ar trebui să fie între proprietarul bunului și cel căruia i se încredințează, fără a
ține cont de titlu, întrucât nu se face distincție în reglementările din legea maghiară. Luând în
considerare formularea legii privind delapidarea, nici măcar nu putem observa cum ar fi
justificată reglementarea acesteia ca o infracțiune împotriva serviciului sau împotriva
administrației publice, precum în alte sisteme juridice .
Obiectul material al de lapidării în conformitate cu dreptul maghiar este bunul încredințat
agentului și de care a dispus sau l -a însușit. Așa cum se spune în literatura de specialitate,
încredințarea bunurilor nu e necesar ca acesta să fie menționat într -un document, rigiditățil e
civile nefiind un principiu preexistent necesar pentru reținerea infracțiunii numai atunci când
Codul civil maghiar prevede în mod expres – pentru contractele solemne, forma scrisă fiind
necesară numai atunci când reprezintă o condiție obligatorie a exis tenței contractului170 .
În ceea ce privește subiectul activ, vom observa din nou că nu există similitudini între ceea
ce înseamnă delapidare în sistemul nostru juridic și în sistemul juridic maghiar, întrucât nu se
ajunge la cenzura activităților ilegale ale funcționarilor publici sau privați, să -și însușească sau să
dispună de bunurile pe care le administrează, dar va incrimina faptele oricărei persoane cărora le –
a fost încredințat bunul, aceasta fiind o condiție preexistentă a delapidării maghia re, precum și a
abuzului de încredere din legea românească. Acest lucru nu exclude reținerea delapidării în cazul
relațiilor de serviciu între agent și proprietarul bunului – subiectul pasiv, care poate fi și o unitate
comrcială sau chiar o instituție de s tat, dar, dimpotrivă, le va include și pe acestea. Considerăm
că subiectul pasiv va fi unul general, ținând cont de faptul că legiuitorul maghiar nu deosebește
în acest sens și având în vedere faptul că delapidarea în acest sistem nu presupune multe condiț ii
preexistente speciale, în afară de cea a preexistenței detenției subiectului activ asupra proprietății
delapidate , ceea ce îi acordă o suprafață mai mare de acoperire.
În ceea ce privește latura obiectivă, discuția ar fi similară cu cea a com parației dintre
delapidare și abuz de încredere în sistemul nostru juridic; cu toate acestea, specificăm din nou că
latura obiectivă este elementul care va crea confuzie având în vedere actul de însușire sau de
dispunere a bunurilor încredințate, fiind în discuție nu numai modalitățile de săvârșire, ci și
condiția preexistentă de detenție a făptuitorului asupra bunului.
Însușirea se va înfăptui prin utilizarea relației de încredere dintre agent și proprietarul
bunurilor, cu scopul de a -l priva pe acesta din urmă de dreptul său de dispoziție, comportându -se
ca un adevărat proprietar al bunurilor171 ; aceasta cel mai adesea este obținută prin refuzul
expres sau tacit de a restitui bunurile priprietarului adevărat; o altă cale ar fi să se ascundă
bunurile și să se pretindă că nu mai sunt în posesia sa, cea a agentului, pentru că, de exemplu, a
fost furat172.
Pe de altă parte, dispoziția va avea același conținut, cu excepția faptului că agentul nu
intenționează să-l priveze pe proprietar de dreptul de a dispune de bunurile sale. Aducem o
clarificare aici, astfel, deși a incriminat conduita agentului care ar dispune de bunul încredințat în
interesul său sau chiar în interesul unui terț, ca și cum ar fi propriul său bun, se înțelege că el nu
va fi făcut răspunzător pentru delapidare atunci când bunul a fost cedat în interesul proprietarului
lui, care, de exemp lu, nu a putut să -și dea consimțământul.
În ceea ce privește sistemul de sancțiuni, acestea sunt clasificate, în funcție de pagubele
cauzate, dar și de alte elemente. În primul rând, în ceea ce privește clasificarea faptelor penale în
infracțiuni și delicte, arătăm faptul că, potrivit Codului penal maghiar, infracțiunile reprezintă
acele fapte prevăzute de legea penală, săvârșite cu intenție și care sunt pedepsite prin actul
normativ menționat cu închisoare de cel puțin doi ani. De asemenea, în ce ea ce privește delictele,
acestea vor reprezintă orice altă faptă care are un caracter infracțional, fiind incriminată, însă nu
îndeplinește condițiile tipice ale unei infracțiuni.
Așadar, remarcăm faptul că infracțiunile de delapidare – împotriva u nor valori minore sau
contravenționale – se vor pedepsi numai dacă au fost comise în anumite circumstanțe care ridică
la rangul de periculozitate a unei infracțiuni – alin. (2) lit. ba), bb), bc). În cazul delapidării,
diferența dintre infracțiuni și deli cte va fi una de valoare. Astfel, conform art. 462 alin. (2) lit. b),
va fi constituit un delict, delapidarea săvârșită asupra unei valori mai mică de 50.000 de forinți.
Apoi, cu privire la formele agravate de delap idare, conform art. 459 Cod penal maghiar , o
valoare semnificativă va fi cuprinsă între 50.001 și 500.000 de forinți; o valoare importantă va fi
că între 500.001 și 5.000.000 de forinți; va fi o valoare deosebit de mare în cazul pagubelor între
5.000,001 și 500.000.000 de forinți și o valoare deo sebit de importantă când daunele sunt
estimate la peste 500.000.000 de forinți.
În concluzie, putem spune că există un decalaj între ceea ce înseamnă delapidarea în cele
două sisteme comparate în acest subcapitol, o diferență datorată naturii hib ride a delapidării,
care, ca ambele forme o arată – atât în dreptul românesc, cât și în dreptul maghiar, împrumutând
din elemente preexistente și din elementele tipice ale mai multor infracțiuni, oferind protecție
mai multor tipuri de raporturi sociale.
Concluzii
În concluzie, în finalul lucrării, considerăm că am arătat și dezbătut cele mai actuale
chestiuni cu privire la infracțiunea de delapidare, totuși fiind sceptici că acestea nu pot fi
considerate rezolvate și ca având răspunsur i iremediabile . Dacă această infracțiune a fost
încadrată de legiuitor în cadrul infracțiunilor împotriva serviciului, așa cum era necesar, asta nu
înseamnă că sistemul său hibrid, care împrumută din modalitățile de comitere ale mai multor
infracțiuni, nu va așterne în continuare probleme, cu atât mai mult cu cât suprafața de cuprindere
a delapidării este din ce în ce mai amplă , date fiind modificările pe care le -am prezentat, cu
privire la funcționarul privat, împrejurare care va conduce de cele mai multe ori la aparența unor
concursuri de calificări.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNEA DE DELAPIDARE [608065] (ID: 608065)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.