Notiuni de Protectia Mediului

[NUME_REDACTAT] M. – 2000 – Ecologie generală și protecția mediului.Ed. Ceres, p. 435, Buc.

[NUME_REDACTAT], Ioan Ildikó, Dinu M., Mőckesch Carmen – 1999 – Mic dicționar de protecția mediului, p. 166.

Duțu M. – 1998 – Dreptul mediului. Tratat, vol I, Ed. Economică, p. 404.

[NUME_REDACTAT] – 2011 – [NUME_REDACTAT] , Ed. [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] R., [NUME_REDACTAT] – 2000 – Dreptul mediului. Note de curs. [NUME_REDACTAT], Univ. „SEXTIL PUȘCARIU”, p. 444.

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Deaconu Ș., Vrabie C. – 2004 – Protecția mediului înconjurător, Centrul de resurse juridice. P. 149, Buc.

Legea nr. 50/1991 reactualizată,

Legea nr. 107/1997,

Legea nr. 137/1995,

Legea nr. 85/2003

ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului

Legea mediului înconjurător. Armonizare UE

NOȚIUNI DE PROTECȚIA MEDIULUI

NOȚIUNI DE PROTECȚIA MEDIULUI

NOȚIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND MEDIUL SI PROTECȚIA MEDIULUI

Noțiunea de protecția mediului

Acum 30-35 de ani noțiunea de protecția mediului era necunoscută în țara noastră.

În 1969 – U. Traut – a ținut o dare de seamă în fața Consiliului ONU despre situația mediului și problematicile acesteia prin care se reliefase o criză de proporții mondiale. El relata ”dacă tendințele în dezvoltarea economică și în consumul materiilor prime va continua, putem fi siguri că va fi periclitată viața de pe Pământ”.

Conferința internațională organizată de ONU la Stockholm în 1972 a expus prima dată problemele existente în domeniul mediului. Conferința a fost dezbătută în prezența reprezentanților a 113 țări.

INTRODUCERE ÎN DREPTUL MEDIULUI

În sistemul de drept românesc, dreptul mediului poate fi definit ca fiind o ramura distinctă de drept, formată din totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre persoane stabilite în legatură cu protecția și dezvoltarea mediului.

Din aceasta definiție, putem contura următoarele trăsături specifice dreptului mediului:

– este o ramură de drept distinctă în sistemul nostru de drept;

– este o ramură de drept formată din norme juridice specifice, ce prezintă trăsături comune;

– normele de dreptul mediului reglementează relațiile sociale formate în procesul de prevenire a poluării, ameliorarea și dezvoltarea mediului, sancționarea faptelor poluante, etc.

Dreptul mediului ca ramură autonomă a dreptului

Recunoașterea apariției unei noi ramuri de drept

Evoluțiile sociale, economice, politice și legislative din ultimele decenii, dinamica dreptului și tendința ce se manifestă în sfera dreptului și anume aceea de conturare a unor noi ramuri de drept, distincte, au determinat recunoașterea dreptului mediului ca ramura de drept autonomă în sistemul de drept.

Dreptul mediului a apărut și s-a dezvoltat având în vedere sarcini imediate și de perspectivă încredințate de societate, în funcție de nevoile de protecție a diferitelor elemente ale mediului amenințate de dezvoltarea și diversificarea industriei, de extinderea urbanizării și modernizarea profundă în toate sferele vieții sociale, de dezvoltarea agriculturii și a transporturilor, înmulțirea surselor de poluare și sporirea gradului de nocivitate și persistență a acestora.

Importanța deosebită ce se acordă soluționării problemelor de mediu a impus o legislație distinctă care treptat s-a constituit într-un subsistem juridic propriu, pentru desemnarea căruia, în literatura de specialitate se folosesc diferite denumiri ca: „dreptul mediului înconjurător", „dreptul protecției naturii și mediului", „dreptul ecologic", „dreptul ambiental", „dreptul mediului", etc.

Obiectul dreptului mediului

Ca ramură distinctă a sistemului de drept, dreptul mediului reglementează acele relații sociale care iau naștere în procesul de protecție, conservare și dezvoltare a calităților naturale ale mediului.

Specificul obiectului reglementării juridice constă în legătura directă a relațiilor sociale reglementate de normele dreptului mediului cu protectia mediului, care este o activitate umană conștientă, fundamentată științific, îndreptată spre realizarea unui scop concret, constând în prevenirea și combaterea poluării și menținerea și îmbunătățirea condițiilor de mediu.

Metoda de reglementare

Metoda de reglementare în dreptul mediului constă în poziția sau atitudinea pe care statul o alege pentru reglementarea relațiilor sociale de mediu. Relațiile sociale privind protecția și dezvoltarea mediului sunt reglementate prin norme imperative, obligatorii, de la care nu se poate deroga. Caracterul imperativ vizează toate normele, atât cele preventive și defensive, cât și cele represive și reparatorii care reglementează raporturile juridice de mediu.

Statul intervine în mod autoritar și direct în reglementarea juridică a raporturilor sociale de mediu datorită faptului ca protectia și dezvoltarea mediului reprezintă o problemă de interes național.

Izvoarele dreptului mediului

În filozofia dreptului, termenul de izvoare ale dreptului desemnează modalitățile specifice de exprimare a continutului unei norme de drept. În ceea ce privește izvoarele dreptului mediului, acestea reprezintă formele de exprimare a normelor juridice care privesc comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu, respectiv, actele normative care reglementează relațiile sociale de protecție și conservare a mediului.

Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestuia sau pot fi generale, reprezentând sursa juridică pentru diverse ramuri juridice.
Majoritatea autorilor de specialitate, atunci când enumeră izvoarele unei norme juridice, recurg la o ierarhizare a acestora în funcție de forța lor juridică și de întinderea sferei relațiilor reglementate.

În acest context, principalele izvoare de dreptul mediului sunt:

[NUME_REDACTAT]

Adoptată în anul 2003, Constituția revizuită stabilește regulile generale aplicabile în privința oricărei ramuri juridice. În ceea ce privește protecția mediului, Legea fundamentală consacră, pentru prima dată, recunoașterea de către stat a dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat, pentru a cărei exercitare statul asigură cadrul legislativ necesar (art. 35, al. 1 și 2).

De asemenea, la art. 135, al. 2, Constituția stabilește în sarcina statului obligația de exploatare rațională a resurselor naturale în concordanță cu interesul național, refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic;

Legea propriu-zisă

Legile, care reglementeaza relațiile sociale de mediu sunt:

Legea nr.137/1995, republicată în anul 2000, constituie izvorul specific in materie;

Legea nr. 265/2006 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului.

Numeroase legi cuprind norme cu incidență în acest domeniu, cum ar fi: Codul silvic din 1996 (Legea nr.26/1996); Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată în anul 1998, Legea apelor nr.107/1996, Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr.407/2006; Legea sanitar-veterinară nr.60/1974, republicată în anul 2001, Codul civil român, Codul aerian, etc.

Tratatele și convențiile internaționale

Conform art. 11, al. 2 din constituția României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. În consecință, tratatele și conventiile internaționale relative la mediu la care România este parte, se includ în dreptul intern și constituie izvoare pentru dreptul mediului.

Dintre acestea pot fi mentionate:

– Convenția internațională pentru prevenirea poluării de catre nave, adoptată la Londra la 12 noiembrie 1973 și modificată prin Protocolul din 17 februarie 1978, la care România a derat prin Legea nr. 6/1993;

– Convenția de la Basel (Elveția) privind transportul peste frontiere al deșeurilor periculoase, adoptată la 22 martie 1989 și ratificată de România prin Legea nr. 6/1991.

[NUME_REDACTAT] și Ordonanțele de Urgență ale Guvernului constituie izvoare ale dreptului mediului în măsura în care reglementează relații de mediu.

Ex: H.G. nr. 731/2004 pentru aprobarea [NUME_REDACTAT] privind protecția atmosferei; H.G. nr. 459/2005 privind reorganizarea și funcționarea Agenției pentru [NUME_REDACTAT]; H.G. nr. 440/2005 privind reorganizarea și funcționarea [NUME_REDACTAT] de mediu.

Ordinele miniștrilor sunt izvoare ale dreptul mediului în măsura în care stabilesc reguli cu privire la protecția mediului.

Ex: Ordinul nr. 876/2004 al ministrului mediului și gospodăririi apelor pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activităților cu impact semnificativ asupra mediului; Ordinul nr. 1299/2005 al ministrului mediului și gospodăririi apelor privind aprobarea Procedurii de inspecție pentru obiectivele care prezintă pericole de producere a accidentelor majore în care sunt implicate substanțe periculoase.

Actele emise de autoritățile publice locale

[NUME_REDACTAT] nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată în M.Of. nr. 123/20 februarie 2007, consiliile locale pot adopta hotărâri în exercitarea atribuțiilor ce la revin pentru asigurarea cadrului necesar furnizării serviciilor publice de interes local privind protecția și refacerea mediului, conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor, a grădinilor publice și rezervațiilor naturale. De asemenea, conform aceleași legi, consiliile județene (inclusiv [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT]) pot adopta strategii, prognoze și programe de dezvoltare economico-socială și de mediu, pe baza propunerilor primite de la consiliile locale.

Mijloacele auxiliare (cutuma, jurisprudenta și doctrina) se regăsesc în cadrul ramurii de dreptul mediului, cu rol subsidiar, având rol în fixarea și dezvoltarea reglementărilor existente în materie, ori la stimularea organului legislativ de a adopta noi acte normative.

Principiile fundamentale ale dreptului mediului

Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esențiale, de maximă aplicabilitate, care stau la baza ramurii de drept. În funcție de amploarea și influența lor asupra continutului reglementărilor în domeniu, principiile dreptului mediului se clasifică în: principii fundamentale și principii generale.

Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt consacrate la toate nivelurile acestuia și privesc întregul domeniu, constituind structura care îi conferă unitate, coerență, stabilitate și unicitate.

Principiile generale sunt consacrate la nivelul dreptului mediului și domină materiile tradiționale ale acestuia (dreptul intern, dreptul comunitar, dreptul internațional) și exprimă specificul acestora.

[NUME_REDACTAT] de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului (aprobată prin Legea 265/2006), principiile și elementele strategice ce stau la baza reglementării juridice privind protecția mediului și a activităților practice consacrate asigurării unei dezvoltări durabile sunt:

   a) principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;

   b) principiul precauției în luarea deciziei;

   c) principiul acțiunii preventive;

   d) principiul reținerii poluanților la sursă;

   e) principiul „poluatorul plătește";

   f) principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

   g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;

   h) informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu;

   i) dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului.

Principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale

Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale (agricultură, transport, industrie, sănătate), preocuparile pentru promovarea instrumentelor economice în administrarea mediului, precum și relația mediu-privatizare constituie priorități în construcția societății, având drept scop îmbunătățirea calității mediului și realizarea dezvoltării durabile. În aceste condiții, o armonizare între nevoia dezvoltării economice și protecția mediului este esențială. Această armonizare se regăsește în strategia și politica de mediu. Este absolut necesar ca factorii de decizie din diferite domenii să caute metode de rezolvare simultană a unor probleme de mediu și să evite tranferarea acestora de la o componentă a mediului la alta.

Principiul precauției în luarea deciziei

Principiul precauției este un principiu fundamental al dreptului mediului, conform căruia absența certitudinii nu trebuie să împiedice adoptarea de măsuri care să prevină un risc de pagube grave și ireversibile pentru mediu. Altfel spus, precauția reclamă ca măsurile de protecție a mediului să fie adoptate chiar dacă nicio pagubă nu se prefigurează la orizontul apropiat.

Principiul acțiunii preventive

Principiul prevenirii presupune evaluarea riscului și impactului ecologic în vederea adoptării măsurilor de evitare a producerii consecințelor negative pentru mediu ale actiunilor socio-umane. Acest principiu implică atât acțiuni asupra cauzelor care produc poluarea, cât și activități de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru factorii de mediu.

Principiul acțiunii preventive se completează cu principiul precauției. Diferența constă în aceea că în cazul prevenirii există o certitudine asupra existenței și consecințelor riscului adoptându-se măsuri în cunoștință de cauză, pe când în situația precauției trebuie să se adopte măsuri față de un risc necunoscut, cel mult bănuit.

Principiul reținerii poluanților la sursă

Reținerea poluanților la sursă trebuie să constituie nu numai un principiu moral, ci și unul juridic, prin consacrarea expresa a legii. Astfel, reținerea poluanților la sursă se poate realiza pe deplin doar prin asocierea măsurilor de ordin juridic și administrativ cu cele de ordin educațional, acestea din urma având menirea de a dezvolta conștiința ecologică a oamenilor.

Principiul „poluatorul plătește"

Acest principiu presupune obligarea poluatorilor să suporte consecințele poluării pe care o provoacă. În acest sens este necesară stabilirea unui mecanism special de răspundere, precum și utilizarea instrumentelor economico-fiscale.

Principiul „poluatorul plătește" a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor de menținere sub control a poluării. De asemenea, el poate fi aplicat într-o formă, direct ca o taxă de poluare sau ca o penalitate.

Principiul conservării

Acest principiu exprimă necesitatea întreținerii și reproducerii calităților naturale ale factorilor mediu și in special ale resurselor naturale. Principiul este aplicabil mai ales în privința protecției resurselor naturale și a conservării biodiversității, implicând, printre altele, crearea de arii protejate și proclamarea de monumente ale naturii.

Principiul participării publicului la elaborarea și aplicarea deciziilor de mediu

Ca și componente principale a aprticipării publicului la procesul decizional al problemelor privind protecția mediului, [NUME_REDACTAT] garantează, în primul rând, libertatea de exprimare (art. 30) și dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public (art.31). În completarea textului constituțional, Hotărârea de Guvern nr. 878/2005 privind accesul liber la informația privind mediul asigură dreptul de acces la informațiile privind mediul deținute de autoritățile publice și stabilește condițiile, termenii de bază și modalitățile de exercitare a acestui drept.

Principiul informării și cooperării între state în domeniul protecției mediului

Necesitatea cooperării statelor pentru protecția și conservarea mediului a fost subliniată la Conferința ONU de la Stockholm (1972), conferință care a constituit un prim semnal de alarmă asupra politicii statelor în ceea ce privește protectia mediului.

Conferința s-a desfășurat sub lozinca „Un singur pământ”, delegații din cele 114 state participante proclamând ziua de 5 iunie ca [NUME_REDACTAT] a Mediului. Documentul principal al acestei conferințe este Declarația finală asupra mediului, care pornește de la premisa că omul este, în același timp, creatorul și distrugătorul ambianței care îi oferă suportul fizic al vieții și posibilitatea de a se dezvolta din punct de vedere social, intelectual, moral și spiritual.Totodată, Declarația subliniază legătura organică dintre protecția mediului și progresul economic și social al popoarelor, în contextul eliminării efectelor negative ale subdezvoltării. În ceea ce privește cooperarea statelor în domeniul protecției mediului, în Declarație se arată că: „Chestiunile internaționale raportându-se la protecția și ameliorarea mediului ar trebui să fie abordate intr-un spirit de cooperare de către toate țarile mari sau mici, pe picior de egalitate. O cooperare printr-un sistem de acorduri multilaterale sau bilaterale sau prin alte mijloace apropiate și indispensabile pentru a limita în mod eficace, a preveni, a reduce și elimina atingerile aduse mediului rezultând din activitățile exercitate în toate domeniile și din respectul suveranității și intereselor tuturor statelor”.

I.1. DEFINIREA NOȚIUNII DE MEDIU

Este o activitate interdisciplinară care se poate efectua prin colaborarea dintre științele naturii. Protecția mediului se bazează pe principiile ecologiei și s-a dezvoltat din cadrul acestei științe, iar în centrul atenției îl are pe om.

Protecția mediului se ocupă cu:

prevenirea, preântâmpinarea pagubelor;

lichidarea, anihilarea efectelor poluărilor;

dezvoltarea ambianței umane,

o mai bună gospodărire a resurselor naturale.

Parte componentă a protecției mediului este protecția naturii, protecția peisagistică a zonelor, dar se ocupă totodată cu protecția mediilor artificiale (ale așezărilor umane).

Termenul de mediu (enviroment, umwheinat, milieu) a fost folosit începând din secolul al XIX-lea, în sens biologic, de ambianță naturală a viețuitoarelor. Ulterior în domeniul geografiei este definit ca spațul locuit și influențat de om.

Odată cu apariția și amplificarea problemelor de ecologie, mai ales în a doua jumătate a secolului nostru, se afirmă o concepție holistică privind mediul ca obiect de interes și de acțiune publică, ce s-a reflectat cu termenii actelor normativelor adoptate în unele țări la sfârșitul anilor '60 ([NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Act S.U.A. 1969), precum și în documentele primei Conferințe a [NUME_REDACTAT] privind mediul (Stockholm, iunie 1972).

In același timp, acțiunile concrete – de natură economică, juridică, instituțională – în vederea prevenirii și combaterii poluării au reclamat circumscrierea și definirea mai precisă a conceptului de mediu și a elementelor sale componente. Astfel, potrivit [NUME_REDACTAT] de limbă franceză al colocviului internațional (Aix, Provence, 1972) mediul reprezintă “ansamblul, existent la un moment dat, al aspectelor fizice, chimice, biologice și sociale, susceptibile de a crea un efect dierect sau indirect, imediat sau ulterior, asupra viețuitoarelor, omului și activităților umane"” In cadrul aceluiași colocviu, comisia pentru limba engleză formulează o definiție în care consideră mediu "ansamblul tuturor ființelor și lucrurilor care compun spațiul apropiat și îndepârtat al omului, care îi poate determina sau schimba existența și poate influența total sau parțial modul său de viață”.

Intr-o asemenea perspectivă, orice poate intra în conceptul de mediu: se poate include atât învățământul, petrecerea, timpului liber, sporturile, problema sporturilor, sistemul de comunicații în ansamblul său, artele, medicina, criminologia, etc..

Definirea mediului în raport direct cu condiția naturală a omului a condus la formularea termenului de mediu uman ([NUME_REDACTAT]) care a făcut tranziția spre conceptul complex care se afirmă astăzi.

La originea sa, termenul de mediu a izvorât din substantivul englez “environment”, preluat apoi și de limba franceză sub forma de “l' environnement” și în alte limbi și a avut rolul de a desemna spațiul din jurul omului.

El a fost definit în [NUME_REDACTAT] Larousse din 1972 ca fiind “ansamblul elementelor naturale și artificiale care condiționează viața umană”. [NUME_REDACTAT], preferă o definiție generală a mediului care ar fi “circumstanțele, obiectele, ori condițiile care înconjoară persoana”, urmată de precizarea “ansamblul factorilor fizici, chimici și biotici (precum climatul, solul și ființele) care acționează asupra unui organism, ori o comunitate ecologică și determină în definiție forma și supraviețuirea lor”, la care se adaugă “ansamblul condițiilor sociale și culturale care influențează viața unui individ ori a unei comunități”.

Aceste definiții de dicționar au sfârșit prin a se orienta prograsiv către o dublă accepțiune a termenului: “cadru de viață al individului și/sau ansamblul condițiilor susceptibile să acționaze asupra organizmelor vii și activităților umane”.

[NUME_REDACTAT] europene, mediul reprezintă “ansamblul elementelor care, în complaxitatea lor relațională, constituie cadrul și condițiile vieții omului”. Un alt document al Consiliului stabilea că “mediul înseamnă apă, aer și sol în interacțiunea lor, precum și raportul dintre acestea și orice alt organism viu” (art.2, [NUME_REDACTAT] din 27 iunie 1967). In documentele internaționale, în absența unui tratat global, nu există o definiție clară a noțiunii de mediu.

La rândul său, Conveția privind răspunderea civilă pentru daune rezultând din exercitarea de activități periculoase pentru mediu (1993), îl definește în sensul în care acesta ar cuprinde “resursele naturale abiotice și biotice, cele precum aerul, apa, solul, fauna și flora și interacțiunea între aceleași factori, bunurile care compun moștenirea culturală și aspectele caracteristice ale peisajului.

In accepțiunea celor relatate și într-o concepție actualizată am putea accepta ca definiție a protecției mediului la modul general ca totalitatea activităților spirituale, intelectuale și fizice, care asigură perpetuarea speciei umane, sănătatea mentală și fizică a acestuia, respectiv o viață decentă pe Pământ.

Acest lucru se va putea realiza numai dacă vom proteja întregul sistem biotic de pe Pământ.

Noțiunea de activitate spirituală din definiție se referă la totalitatea îndrumărilor, dispozițiilor pe linie economică și juridică, care deservesc scopul însăși a protecției mediului.

Prin noțiunea de activitate fizică din definiție se înțelege suma activităților economice, care înlesnesc definitivarea țelurilor propuse.

Se conturează trei moduri de abordare juridico-legală a conceptului de mediu:

resurese renovabile (adică acele resurse care trebuie protejate împotriva poluării ori a orcăror alte degradări, în primul rând: aerul, apa și solul, acesta din urmă atât în calitate de suprafață locuibilă, cât și ca resursă cu caracter recreativ și estetic);

toate resursele mediului (adică toate resursele și procesele naturale care compun mediul considerat ca biosferă (inclusiv oceanul) și litosferă. Principalele categorii de resurse ale mediului sunt: resurse renovabile (aer, apă, sol, faună, surse de energie naturală, solară etc), sisteme de resurse naturale: ecosisteme, spațiile aeriene, subsolul, zonele de concentrată poluare, sisteme active, sisteme animale/plante, sol/apă/plante și altele de acest gen, resurse nerenovabile ori rezervate (resurse minerale și combustibili minerali)

resurse pentru om (resurse apreciate în funcție de nevoile omului, inclusiv resurse economice și capacitatea sa de a le gestiona și utiliza.

I.2. Locul științelor naturii și rolul lor în protecția mediului

Științele naturii cu metodele care le stau la îndemână percep schimbările nefavorabile (poluări) intervenite în mediul ambiant biotic și abiotic:

– explorează, cercetează legitățile acestor schimbări;

– prognostizează efectele acestor schimbări în timp și direcția de evoluție;

– elaborează metode de încetinire și anihilare a proceselor nefavorabile;

– rezultatele cercetărilor sunt aduse la cunoștința politicului și a forumurilor

economice pentru punerea în practică a soluțiilor obținute.

Aceste funcții nici una dintre științele naturii nu le poate îndeplini și în același timp nu suntem îndreptățiți la o categorisire între diferite științe ale naturii.

Exemplu.: – In cazul poluării cu metale grele – este greu de decelat ce este mai important – observarea, descoperirea faptului că mediul biotic dispare la o anumită concentrație a metalelor grele în mediu acvatic sau aerian etc., sau elaborarea unei tehnologii care prezintă emisii mult sub nivelul admis a metalelor grele în mediul înconjurător, nivel pe care mediul înconjurător îl poate tolera..

Deci, elementele, rezultatele, contribuțiile aduse de fiecare disciplină, știință se va introduce într-o concepție, conformă protecției mediului.

I.3. Problematicile biosferei

Problema generală a protecției mediului se poate defini ca dezvoltarea economică de proporții din sec. XX, care a dus la dispariția pe scară globală a o serie de specii din cadrul biosferei.

Acest fenomen produs de poluarea pe scară mondială cauzată de efectele industriei, în primul rând, nu se pot menține pe durată lungă.

Din punct de vedere al protecției mediului este foarte important cunoașterea limitelor de poluare, la care anumite specii mai rezistă în cadrul unui ecosistem.

Autoreglarea sistemelor ecologice are o importanță primordială, din punct de vedere al protecției mediului, putând fi definit ca și capacitatea de regenerare a acestora, respectiv de acomodare la noile condiții de mediu. Puterea organismelor vii de a se acomoda la noile solicitări exterioare împuse de schimbările intervenite în mediul înconjurător numim homeostazie. Este însușirea ecosistemelor de a reduce elimina, de a prelucra, poluarea (schimbările generate în primul rănd de activitiatea umană) la care sunt expuse. Poluarea de care este afectat o poate sau nu anihila, descompune astfel încât procesul biotic să rămână nestingherit (stabil).

Sisteme (ecosisteme) – stabile – care râmân sechimbate în urma unor fenomene perturbatoare cu efect îndelungat sau intermitent

Sisteme (ecosisteme) – labile – în care se derulează fenomene, procese nefavorabile, care în final generează dispariția biotopului, sistemului ecologic.

In sistemele ecologice existente se disting lanțuri nutritive în care dispariția unei verigi poate duce la dispariția întregului ecosistem.

Omul influențează transformarea biosferei, în același timp este singura ființă vie care poate modela conștient și poate transforma direct sau indirect mediul înconjurător cu efect de “feed-back” (efect asupra mediului, dar și asupra omului).

II. Principalele procese, fenomene, care generează crize globale pe Pământ

1. [NUME_REDACTAT] de către om a fost influențată în primul rând de

creșterea limitei de vârstă de la 35 de ani la 70 de ani în ultimele secole

creșterea natalității

o mai bună asistență medicală

dispariția o serie de boli, cum sunt ciuma, holera, tuberculoza

Exemplu:

Dacă acceptăm următoarele condiții:

cantitatea de albumide consumate/locuitor 65 g.

cantitatea de alimente consumabile de 2000 cal/zi.

producția agricolă realizată pe persoană va fi constantă în timp

dacă hrana se va distribui egal, fără ca în vreo țară să se facă excepție în consumul pe cap de locuitor și cu pretențiile avute de cetățenii SUA din anii 1970. Pe baza acestor date s-a ajuns la concluzia, că resursele naturale ale Globului terestru ar fi de ajuns pentru cca. 2 miliarde de oameni.

Cu creșterea exponențială a populației pe pământ, în paralel a crescut și volumul activităților industriale de producere de bunuri materiale, care au dus la o și mai mare creștere a consumului de materii prime. La o creștere a populației Globului pământesc de trei ori, începând din 1900 și până astăzi economia mondială a crescut de 20 de ori, la un consum al resurselor energetice de origine minerală (cărbune, petrol, gaze naturale) de treizeci de ori. În același timp creșterea producției industriale a crescut de cicizeci de ori. Dintre aceste creșteri ¾ s-au derulat începând din 1950 până în zilele noastre. In acest context resursele naturale le categorisim în resurse neregenerabile și resurse naturale regenerabile.

2. Resursele naturale – din punctul de vedere al renovabilității lor se pot decela în:

a. Resurse naturale regenerabile:

solul vegetal

păduri

terenuri agricole

b. Resurse naturale neregenerabile:

resursele minerale (metale, materiale de construcții etc.)

combustibili minerali (țiței, cărbune, gaze naturale).

Dintre resursele naturale neregenerabile multe au ajuns la epuizare, sau la o perioadă bine cunoscută:

3. Poluarea mediului ambiant (vezi capitolul IV.3.)

4. Pericolul unei crize climatice

Se poate afirma în urma constatărilor efectuate, că înainte de era industrialî atmosfera conținea circa 550 miliarde tone de carbon sub formă de CO2. Acesata înseamnă o concentrație de 0,028% (280 ppm)în aer. Deși în ultimele 5 mii de ani au avut locnumeroase și mari achimburi, fluxuri de carbin între ocean și biomasa continentală, conținutul în carbon a rămas neschimbat. Începînd din 1850 (începutul “erei industriale”) conținutul atmosferei în CO2 a crescut cntinuu, în atmosferă, concentația în atmosferă ajungând la 340 ppm. Rata actuală și anuală a creștreii emisiei totale de carbon continuă să se mențină peste 2%. Acestă cantitate mare de carbon provine din reintroducerea în circuitul natural a carbonului legat, în timpul erelor geologice în diferite roci (calacar), sau resurse energetice tradiționale (fosili) (cărbune, gare naturale, petrol).

Efectele directe asupra biosferei s-au concretizat în creșterea temperaturilor. Acestea aduc schimbări esențiale, prin producerea “efectului de seră”, care, în mediu, în biosferă, se manifestă rpin schimbări climatice și ecologice esențiale, precum:

creșterea temperaturii;

modificarea regimului precipitațiilor;

modificarea geografic glaciară;

schimbarea în dinamica și structura populațiilor din ecosisteme.

Calculele arată că ar fi posibilă o dublare a conținutului de dioxid de carbon la fiecare 50 de ani care urmează.Conform acelorași calcule, temperatura biosferei ar trebui să crească cu 4-50. Modificarea chimică a atmosferei și efectele ei vor fi frânate, însă, de inerția termică a componentei lente, oceanele și ghețurile polare.

Există și alte gaze a căror concentrație atmosferică crește în manieră îngrijorătoare și care contribuie, din ce în ce mai mult, la efectul de seră. Subliniem, pentru aceasta, bioxidul de azot, metanul, compuși clorofluorocarbonați (CFC) și alții.

5. Degradarea biodiversității

Până în prezent, pe planetă, au fost descoperite cca. 1,82 milioane de specii de organisme vii, din acestea:

1,04 milioane sunt insecte;

325 mii sunt specii de plante verzi (fotosintetice) și ciuperci;

41 mii sunt specii de vertebrate (pești, reptile, amfibieni, păsări și mamifere).

Au rămas, probabil, puține specii de vertebrate de descoperit, dar este posibil, ca zeci de mii de specii de insecte să fie, încă, necunoscute. De asemenea un număr și mai mare de microorganisme așteaptă să fie descoperite. Nici o specie apărută în biosferă nu s-a ivit întâmplător. Fiecare își are rostul, menirea ei în acest uriaș mecanism biologic care alcătuiește biodiversitatea. Principalul indicator după care se judecă calitatea mediului îl constituie reducerea diversității biologice.

Dispariția pe termen scurt a unei specii nu are decât cauze antropice, legate direct de schimbările climatice provocate de poluare. Dispariția organismelor vii constituie cea mai mare pierdere biologică și ecologică a epocii noastre, ea fiind totalmente ireversibilă. Fiecare țară, ca, de altfel, întreaga planetă, dispune de trei forme de resurse foerte importante:

resurse materiale;

resurse culturale;

resurse biologice.

Primele două, făcând parte din viața nostră cotidiană, fiindu-se aproape, nu le neglijăm. In schimb, noi, umanitatea, neglijăm bogățiile, resursele biologice, înfăptuind prin aceasta o gravă eroare strategică, pe care o vom regreta în viitor. Plantele și animalele fac parte din moștenirea unei țări, a unei națiuni. Ele sunt rezultatul a milioane de ani de evoluție, a milioane de ani de activitate a naturii în spațiul respectiv. Valoarea lor este inestimabilă. Ele constituie, în plus, o imensă sursă de bogății neexploatate sau în curs de exploatare, de hrană și medicamente.

Dispariția naturală a unor specii sau varietăți este, de asemenea, un lucru obișnuit, considerată ca un fenomen normal, pentru simplul fapt ca evoluția vieții în biosferă este, cu siguranță, o creație de diversitate de reânnoire.

Pe parcursul evoluției vieții pe Pământ, au existat mari perioade de pierderi biologice masive și anume: 1. La sfârșitul Ordovicianului, 2. [NUME_REDACTAT], 3. [NUME_REDACTAT], 4. [NUME_REDACTAT], 5. La finele Cretacicului.

In fazele 1, 2, 4, și 5 pierderile în familiile de organisme marine înregistrau 11-15%, în timp ce în Permian, au dispărut global (mediu) cca. 52% din familiile de viețuitoare, din care 77-96% aparțineau speciilor marine.

Criza pe care o trăim, astăzi este de o cu toul altă importanță, din următoarele motive:

se desfășoară întru-un ritm fără precedent;

este ireversibilă;

angajează responsabilitatea noastră, a umanității, ăn sensul că putem să o controlom, putem să o înfrângem, putem să o evităm, pentru că noi înșine suntem cauza acestei crize.

Condiția primară și esențială a supraviețuirii pe termen lung a populațiilor de o constiuie variabilitatea genetică.

Variabilitatea genetică este, pe drept, considerată, pentru orice specie, o asigurare, o garanție pentru a putea riposta neprevăzutului. Diversitatea speciilor, respectiv a ecosistemelor, prin comparaație, constituie o garanție pentru stabilitatea și evoluția speciei umane, un tampon împotriva agresiunilor naturale îndreptate împotriva sa. Diversitatea speciilor garantează, în același timp, existența resurselor de care omul are nevoie.

Diversitatea ecosistemelor, ca și a arhitecturii peisagere asigură și reglează marile circuite biogeocimice: apă, carbonazot, fosfor, care sunt esențiale pentru funcționarea planetei și pentru echilibrele sale climatice.

Abordarea economică înțelege biodiversitatea ca “ce mai importantă resursă naturală” Ea constituie un patrimoniu prețios pe care trebuie să-l învățăm, să-l conservăm și să-l administrăm inteligent.

6. Falimentul mecanismelor de autoreglare

În trecut, anumite sisteme de autoreglare din natură funcționau, fiind în ajutorul societății umane. Astăzi însă acestea au efecte tot mai atenuate, fiindcă în funcționalitatea lor nu mai putem conta.

Una dintre sistemele de autoreglare este posibilitatea de regenerare a naturii și a mediului înconjurător.

Autocontrolul și proprietatea de acomodare a naturii este preluată într-o măsură mai mare sau mai mică de toate organismele vii, care-l formează.

Această putere de a se acomoda, a organismelor la noile solicitări la care sunt expuse de către noile situații apărute mediul înconjurător (fie naturale, fie artificiale, generate de om), numim homeostazie. Este însușirea ecosistemelor de a reduce, elimina, de a prelucra poluarea la care sunt expuse.

Această însușire nu este nelimitată.

Societatea umană însă a depășit în multe privințe aceste praguri la care mediul care-l înconjoară mai poate răspunde favorabil.

Civilizația noastră bazată pe o industrializare exacerată, produce prea multe deșeuri, sute de substanțe chimice noi, pe care ecosistemele nu le mai pot prelucra, digera.

Natura din propria putere nu mai poate remedia daunele cauzate de om din ultima perioadă.

7. Se poate păstra Pământul ca ecosistem funcțional?

Numărul populației, începând din 1900 a crescut de trei ori, economia mondială a crescut de 20 de ori. Consumul resurselor energetice de origine minerală (cărbune, petrol, gaze naturale) a crescut de 30 de ori, pe când creșterea producției industriale mondiale a crescut de 50 de ori. Dintre aceste creșteri prezentate ¾ s-au derulat începând din 1950.

Această creștere de mare amploare de care a dat dovadă societatea umană, l-a pus în fața unor noi realități, care încă nu s-au reflectat deloc în vreo schimbare de atitudine a omenirii, nici în politica guvernelor sau a instituțiilor statelor.

Această dezvoltare, care s-a petrecut în ultimii 50 de ani, a făcut posibilă bunăstarea în care trăiește omul în anumite zone ale lumii.

Însă din această dezvoltare a societății omenești, anumite elemente induc o deteriorare alarmantă a resurselor ecologice și al mediului înconjurător de pe Planeta noastră.

Din această cauză o populație tot mai mare devine tot mai săracă și sunt expuși unor fenomene devastatoare.

La 10 ani după conferința din 1972 de la Stockholm, care a dezbătut problemele legate de om și natură, guvernele au început să recunoască că distrugerea amplificată a naturii, de care omul este răspunzător, subminează în primul rând dezvoltarea în continuare a economiei mondiale și pune în pericol însăși existența vieții pe Pământ.

Se pune întrebarea – Este oare posibil ca să se satisfacă cerințele a 6 miliarde de oameni, care trăiesc azi pe Pământ în așa fel încât să nu periclităm doleanțele a 8 – 10 miliarde de suflete din viitor?

La această întrebare nerostită în forumurile internaționale, a încercat O.N.U. să dea răspuns la ședința ținută din 1983. Mai târziu a înființat o Comisie de evaluare globală a problemelor ecologice.

Comisia a încercat să examineze situația ecologică globală de pe Planeta noastră, strângând date și elaborând studii. Astfel, pentru prima dată a avut omenirea un studiu global asupra contradicțiilor existente între realitatea ecologică globală și între creșterea economică mondială.

Acest raport a fost expus în plan de ONU în 1987 sub titlul de “Viitorul comun”.

Pretențiile de azi ale societății se pot corela cu necesitățile de mâine ale omenirii, dacă statele lumii vor coordona economia mondială într-un mod cu totul diferit de ceea actuală.

În această problematică omenirea trebuie să-și găsească cât mai curând răspunsul la două probleme:

Pe ce fel de planetă dorim să trăim?

Pe ce planetă vom trăi în realitate?

(Planeta înseamnă de această dată numai Pământul)

Exemplu: comparația dintre expansiunea civilizației și o colonie de bacterii (o cultură) cu o cantitate de hrană îndestulătoare.

Mediul propice duce la o explozie în dezvoltarea coloniei, însă recipientul în care se dezvoltă este limitat. Astfel, nici dezvoltarea coloniei nu poate fi până la infinit. Populația de bacterii își va termina proviziile, va fi acoperit de produse de dezasimilație, care va genera o regresie a populației urmând o prădușire totală a sistemului. Comparația prezintă o deficiență în ceea ce privește faptul că colonia de bacterii nu este în stare de o autoreglare, în cea ce privește creșterea populației și la o raportare la condițiile date de recipient; așa nu este răspunzător nici de prădușirea sistemului propriu ecologic, pe când omul este conștient de acest lucru și îl poate modela.

Pe ce planetă dorim să trăim? – de fapt depinde numai de sistemul de valori pe care-l reprezentăm.

Știința poate ajuta în dezlegarea, soluționarea problemei, însă răspunsul la această problemă noi trebuie să ni-l găsim, iar consecințele le vor suporta generațiile viitoare.

Pentru că sistemul de valori pe care-l are fiecare individ diferă la întrebarea de mai sus, fiecare va da un alt răspuns și o altă soluție.

Surse de poluare a mediului înconjurător

Problema calității și protecției mediului înconjurător este una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă societatea contemporană.

Calitatea mediului este o noțiune complexă care cuprinde numeroase aspecte ale relațiilor dintre om și natură. În această direcție, se au în vedere atât potențialul productiv al mediului, cât și modul în care viața și sănătatea oamenilor, ca și diversele obiective social-economice pot fi afectate de factorii naturali nefavorabili sau de consecințele unor activități economice care generează procese de degradare sau duc la poluarea mediului înconjurător.

Problema calității mediului l-a preocupat pe om din cele mai vechi timpuri istorice. Astăzi însă, când omenirea se confruntă cu aspectele industrializării, ale extinderii spațiului economic, cu cele ale dezvoltării agriculturii și cu creșterea numărului populației, calitatea mediului înconjurător se constituie într-una dintre preocupările majore la nivel global.

Sursele de poluare ale mediului pot fi categorisite în: surse naturale și surse generate de prezența și activitatea umană.

III.1. Sursele de poluare naturale

Referitor la sursele naturale de poluare, termenul trebuie înțeles în sensul de murdărire, impurificare. Mediul înconjurător, prin intermediul mecanismelor complexe ce stau la baza stabilității sale, are capacitatea de a asigura “epurarea” poluanților generați de sursele naturale. Aceasta nu înseamnă însă că ponderea lor nu este semnificativă. Atât în ceea ce privește apa, cât și aerul, există o impurificare naturală considerabilă. O astfel de poluare este, cu toate acestea doar o etapă a unui proces caracterizat prin circularitate, ciclic, fapt pentru care disfuncționalitatea nu se manifestă.

Cu titlu de exemplu, vom cita câțiva dintre cei mai importanți poluanți naturali:

Dioxidul de carbon (CO2). Energia necesară susținerii proceselor vitale este procurată, de marea majoritate a organismelor, prin oxidarea substanței organice, a hidranților de carbon, în procesul respirației. Astfel, fiecare organism aeron se constituie într-o sursă de CO2, iar biosfera, în ansamblul ei, își aduce o contribuție de 55 % la emisiile totale de CO2 în atmosferă. De altfel, concentrația acestui gaz, incolor, inodor și netoxic, în atmosferă este semnificativă (340 ppm).

În același timp, CO2 este absorbit de plantele verzi, iar prin procesul de fotosinteză carbonul intră din nou în componența materiei organice. Un astfel de parcurs face ca, în atmosferă, să existe o variabilitate destul de redusă a concentrației acestui gaz.

Prezența CO2 în atmosferă este importantă nu numai pentru fotosinteză, ci și pentru realizarea unui mediu climatic specific. Alături de vaporii de apă, CO2 are un rol important în menținerea radiațiilor calorice emise de Pământ. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de “efect de seră”, termen lansat, în 1896, de chimistul suedez [NUME_REDACTAT] și folosit, cu precădere, în legătură cu procesul încălzirii climatului din cauza creșterii artificiale a concentrației de CO2 .

Pulberi în suspensie. Sursele naturale au o contribuție importantă la poluarea aerului cu pulberi în suspensie. Se apreciază că, în fiecare an, atmosfera poartă peste 30 mil. tone de praf.

Invazia prafului nu se face numai printr-un proces de depunere brută, există și cazuri când invazia prafului este dramatică, așa cum se întâmplă în furtunile de praf din prerii sau din deșert, care pot îngropa caravane întregi.

Exemplu: Este cunoscută frica locuitorilor Saharei de ravagiile pe care le produce acel vânt, purtător de nisip și praf, ce transportă particule fine, uneori peste Mediterana până în Europa, unde este cunoscut sub numele de Scirocco.

Fenomenul poluării cu praf adus de curenții de aer din regiunile deșertice se manifestă și pe teritoriul țării noastre, sub forma “ploilor de sânge”, denumite astfel datorită culorii roșietice pe care o imprimă oxidul de fier, prezent în particulele solide transportate de curenții de aer.

Un gen asemănător de poluare a aerului este produs prin “vagabondarea” nisipurilor mișcătoare, sub formă de dune, care purtate de vânt, pot acoperi ogoarele, prejudiciind activitatea agricolă în anumite perimetre.

Înrudit cu praful este și fumul din atmosferă, produs prin focuri iscate din senin în savane și pădurile de conifere a căror rășină și terebentină înlesnește mult propagarea incendiilor.

Un exemplu, în acest sens, îl constituie recentele incendii din pădurile Australiei, ce au determinat arderea a însemnate suprafețe de pădure.

Incendiile eliberează în atmosferă peste 34 mil. tone fum și cenușă și 340 mii tone hidrocarburi provenite din distilarea pe loc a lemnului, aceste hidrocarburi fiind un agent poluant foarte periculos.

O altă sursă naturală o constituie apele subterane acide și saline (sărate). Risc mare de poluare prezintă apele subterane care stau în contact cu masivele de sare și alte minerale, încărcându-se astfel cu substanțe impurificatoare sau toxice, ele devin periculoase când, prin foraj, se perforează stratul mineral.

Astfel s-a constatat că apele de mină din S.U.A. poluează peste 20 mii km/curs de apă. [NUME_REDACTAT], se scot zilnic 20 mld. litri de apă acidă din cauza trecerii ei prin zăcămintele mineraliere adiacente straturilor de cărbuni.

Purificarea lor se face prin reținerea în lagune de depunere. În general, se poate spune că acest factor de mediu poate deveni agent poluant atunci când se depășesc limitele echilibrului ecologic instaurat în anumite biotopuri. Chiar și așa, poate deveni un agent poluant atunci când inundă și asfixiază culturile sau acoperă terenurile fertile.

III.2. Sursele de poluare caracteristice activității umane

Omul, ca ființă vie, produce deșeuri proprii existenței sale și activității depuse. Multe dintre aceste deșeuri nu sunt biodegradabile, iar unele sunt direct toxice, cum ar fi insecticidele.

Din statisticile făcute, rezultă că populația planetei este în continuă creștere, deci problemele de poluare vor căpăta o importanță crescândă.

O clasificare a deșeurilor se poate face în deșeuri solide și deșeuri lichide. În privința deșeurilor solide care se colectează de către serviciile de salubritate urbane, situația se prezintă, după datele obținute în marile metropole occidentale, astfel:

Hârtie, plastice, textile 38,0%

Metale 5,0%

Substanțe amorfe 22,0%

Sticlă ceramică 6,0%

Materii organice 20,0%

Diverse 9,0%

TOTAL 100%

O parte a deșeurilor, care nu mai pot fi refolosite, sunt incinerate. Dar, arderea deșeurilor contribuie la poluarea atmosferei prin emisiile de gaze de ardere, pulberi în suspensie, precum și compuși organici volatili, halogeni, aerosoli de metale grele (ex. mercur) etc.

Pentru evitarea lor, se încearcă, în țările dezvoltate, folosirea procedeului de termoselecție, cu un cost scăzut în ceea ce privește exploatarea, dar foarte costisitor sub raportul investițiilor.

III.2.1. [NUME_REDACTAT] funcție de tipul de transport, există un specific al poluării generate, atât sub raportul poluanților, cât și în ceea ce privește mediile afectate.

Motoarele cu explozie pe lângă gaze de ardere (dioxid de carbon, vapori de apă, bioxid de azot, bioxid de sulf) poluează și cu produși de ardere incompletă (monoxid de carbon, aldehide, monoxid de azot etc.).

Dioxidul de carbon și vaporii de apă ce rezultă din arderea combustibilor nu au acțiune toxică, dar sunt “gaze de seră”. Hidrocarburile nearse dau efecte cancerigene. Oxidul de carbon este un gaz toxic, iar oxizii de azot au acțiune puternic iritantă, în concentrații mari fiind chiar toxice.

Motoarele cu explozie elimină în atmosferă încă un agent poluant periculos – plumbul. Acesta rezultă din substanțe adăugate benzinelor pentru a le îmbunătăți cifra octanică. Din atmosferă, plumbul poate ajunge în sol și apă.

Poluarea produsă de mijloacele de transport capătă un nou efect prin extinderea transporturilor aeriene în atmosferă.

Din cauza efectului negativ ce-l produc noxele emise de automobile pentru sănătate, în țările dezvoltate mașinile au fost echipate cu convertori catalitici care nu pot tolera combustibilul “îmbunătățit” cu plumb.

Astfel, în S.U.A., emisiile au scăzut aproape cu 96%, ca rezultat al aplicării legislației naționale, referitoare la reducerea folosirii combustibilului cu plumb.

Un raport al W.M.O. și U.N.E.P. a estimat ca 30% din locuitorii orașelor Americii de Nord și Europei sunt expuși unor concentrații neacceptate de mari ale plumbului în aer. Spre exemplu, Parisul se află pe unul din primele locuri ale listei aglomerărilor urbane, cu o medie anuală a concentrației de noxe ce depășește nivelul normal stabilit de W.M.O.

Într-un studiu făcut în orașul Mexico, 7 din 10 copii nou-născuți au fost găsiți ca având procentul de plumb din sânge peste normele W.M.O.

La nivelul României, poluarea cu metale grele se situează încă peste limitele maxime admisibile, stabilite prin legislația în vigoare. Astfel, pentru plumb, concentrațiile maxim admisibile, la nivelul solului, de 20 – 1000 ppm, sunt depășite spre exemplu la [NUME_REDACTAT] (3170 ppm), iar la [NUME_REDACTAT] (3000 ppm) etc.

III.2.2. Agricultira, silvicultura și zootehnia

Sunt activități economice care se bazează cel mai mult pe relațiile cu mediul, dar reprezintă și surse de poluare, ele devenind elemente de deteriorare ale mediului.

Eroziunea declanșată de apă este puternic influențată de defrișarea pădurilor. Aceasta în contextul agriculturii extensive (cum este cazul în Brazilia, Etiopia, Mauritania etc.). Fenomenul se manifestă însă și în cazul agriculturii intensive, suprafața de teren agricol afectată în România, fiind de circa 7 mil. ha. Se consideră că se pierd, anual, prin eroziune, aproximativ 10 mil. tone de sol, ce conțin 1,5 mil. tone de humus.

În ceea ce privește unele animale, chiar domestice, cum ar fi caprele, distrug iremediabil vegetația arborescentă în dezvoltare și împiedică regenerarea pădurilor. În savană, turmele de elefanți distrug culturi și copaci, favorizând extinderea deșertului. Cu toate acestea, responsabilitatea nu apasă pe umerii faunei, ci revine tot omului, care a exilat această specie, prin diminuarea suprafețelor sale de pășunat, ca o consecință a agriculturii extensive.

Metodele chimice de combatere au condus, pe lângă o eficiență sporită în protecția plantelor și la poluarea solului și a recoltelor. Practic, din substanța pesticidă, numai 1-3 % își atinge ținta, iar din erbicide numai 5-40 % intră în contact direct cu buruienile. Ceea ce rămâne pătrunde în circuitul substanței din ecosistem putând fi transformat succesiv, până la forme simple, netoxice sau, de cele mai multe ori, constituind element de discontinuitate al acestui circuit, prin acumulare în sol, apă, plante etc.

Refacerea fertilității solului este o cerință intrinsecă agriculturii, care contracarează exportul de biomasă, reprezentat de recoltă. Nu același lucru se poate spune de multe dintre modalitățile adoptate pentru menținerea echilibrului. Astfel, îngrășămintele chimice, în general ușor solubile, mai ales cele azotate, contrar aparențelor, nu refac potențialul de fertilitate a solului, ci dimpotrivă, îl diminuează. Aplicarea excesivă contaminează apa freatică, solul, produsele cu nitrați, care pot depăși concentrațiile maxime admise. Astfel, 36,3% din fântânile investigate (situate în 92% din totalul comunelor din România) la nivelul anului 1995, conținutul de nitrați depășea concentrația maxim admisibilă pentru apa de băut (45 mg/l).

Salinizarea și înmlăștinirea secundară a solului sunt fenomene ce însoțesc irigarea nerațională a terenurilor agricole. Mecanizarea lucrărilor agricole determină trasarea solului. [NUME_REDACTAT], 6 mil. ha sunt afectate de acest proces.

De asemenea, complexele supradimensionate de creștere a animalelor, prin volumul mare al dejecțiilor deversate în ape sau depozitate necorespunzător, contribuie la degradarea mediului înconjurător.

III.2.3. [NUME_REDACTAT] considerată la ora actuală drept cea mai importantă sursă de poluare. Poluarea industrială pornește de la problema poluării la locul de muncă și până la consecințele ecologice ce interesează globul terestru în întregime.

Poluarea la locul de muncă se caracterizează prin prezența substanțelor sau factorilor fizici vătămători în zona locului de muncă și poate avea ca urmări boli profesionale. Există foarte multe cazuri în care contaminarea produsă de un agent poluant nu urmează o cale prea lungă, ci ajunge direct de la coșul uzinei la contactul direct cu organismul uman, prin intermediul aparatului respirator (poluarea aerului).

Exemple elocvente în acest sens sunt: fabrica de negru de fum de la [NUME_REDACTAT]. Noxele eliminate depășeau limitele admise, până la dotarea cu echipamente mai performante; ca și combinatul de neferoase de la [NUME_REDACTAT], care elimină în atmosferă cantități însemnate de pulbere, încărcată cu metale grele (Pb, Cd).

Poluarea industrială a mediului ambiant se propagă mai ales pe calea aerului și apei. Pentru poluarea aerului este vinovată atât industria producătoare de energie electrică, prin gazele evacuate de la centralele termoelectrice, cât și alte ramuri industriale: metalurgia feroasă și neferoasă, chimică și a materialelor de construcții.

Multe țări industrializate au reușit să-și reducă emisiile de substanțe dăunătoare, totuși folosirea vehiculelor cu motor Diesel (care eliberează mari cantități de substanțe poluante) amenință să agraveze efectele poluării naturale, în unele zone europene.

Nu se cunosc cu precizie mecanismele exacte ale deteriorării pădurilor. Majoritatea oamenilor de știință cred că un amestec complex de poluanți – incluzând depunerile acide, ozonul și metalele grele – fac ca arborii să devină sensibili la unele stresuri naturale, cum ar fi seceta, căldura și gerurile excesive, atacurile de boli și dăunători, care împreună sporesc riscul apariției incendiilor.

Prin studiile întreprinse, s-a descoperit că mai mult de 48 mii ha pădure sunt deteriorate, ceea ce înseamnă 30% din totalul suprafeței forestiere a Europei, poluarea ducând la dispariția unor specii valoroase de arbori cum ar fi molizii roșii și brazii Fraser.

Prețul poluării pădurilor este plătit nu numai de industria forestieră (Polonia a plătit 1,5 mild. USD), ci și de turism (ex. [NUME_REDACTAT] situat la granița dintre Germania și [NUME_REDACTAT] și Slovacia este o imensă întindere cu copaci morți și rămășițe de culoare cafenie).

Tot din cauza poluării, monumentele istorice suferă modificări în timp, poluarea accentuând destul de mult procesul degradării. Este vorba de monumentele atheniene, unde coroziunea acidă a dus la deteriorarea lor în ultimii 20-25 ani mai mult decât în cei 2400 de ani precedenți.

Distrugerea obiectelor manufacturate de omul primitiv și edificiilor este evidentă și în Italia. În regiunea orașului Katowice (sudul Poloniei), trenurile trebuie să-și reducă viteza în anumite locuri deoarece șinele de cale ferată au fost corodate, s-ar părea, de către poluarea acidă.

În S.U.A., poluarea acidă ar putea împiedica monumentele istorice să ajungă vreodată la vârsta respectabilă a celor din Europa.

Ploaia acidă, ce cade în peninsula Yucatan și în mare parte din sudul Mexicului, distruge temple, ziduri, monumente ale civilizației Maya, este determinată de puțurile petroliere și camerele de fum ale exploatărilor din zona [NUME_REDACTAT].

Mult mai variată este poluarea pe calea apei. Importanța acestei poluări crește cu consumul industrial specific de apă, deoarece cu cât acest consum crește, cu atât sunt mai ridicate și posibilitățile de răspândire în mediul ambiant a substanțelor vătămătoare caracteristice diferitelor procese industriale.

III.3. Poluarea mediului ambiant

III.3.1. Poluarea atmosferei

Atmosfera terestră este definită ca învelișul gazos alcătuit din aer, care înconjoară Pământul, fără o limită superioară precisă, având o compoziție și proprietăți aproximativ constante până la circa 5.000 m altitudine.

Aerul normal (uscat) este un amestec de gaze format din circa 78% N2, 21% O2, și alte gaze (argon, neon, heliu, CO2)

În atmosferă aerul ocupă circa 96% din volum, restul de 4% revenind apei, în stare de vapori. Comparativ cu celelalte medii (apă, sol etc.), aerul este mediul cel mai mare, mai uniform răspândit în jurul Pământului. Poluarea atmosferei a apărut o dată cu dezvoltarea industrială și s-a extins în decursul ultimelor decenii.

Poluarea atmosferei corespunde prezenței unor substanțe străine acesteia sau variației semnificative a proprietăților sale. Din acest punct de vedere trebuie reținut că aerul atmosferic are:

o anumită densitate, care variază cu compoziția, temperatura și presiunea la un moment dat și depinde de înălțimea față de sol;

o anumită umiditate, rezultată din evaporarea apei și care este unul dintre cele mai schimbătoare fenomene meteorologice, umiditatea atmosferică scade cu altitudinea și variază cu temperatura, conform unor cicluri naturale, diurn și anual, în funcție de poziția geografică.

o anumită presiune, care scade cu altitudinea, aerul devenind mai rarefiat, presiunea atmosferică normală se măsoară la nivelul mării și la 45° latitudine și este egală cu 1.013,3 mbar sau 760 torr;

o anumită temperatură, care de asemenea scade cu altitudinea; în plus, prezintă variații periodice, în funcție de altitudine, latitudine, anotimp, și accidentale, determinate de transportul unor mase de aer, cald sau rece, ceea ce determină perturbații ale presiunii atmosferice.

În timp, s-au acumulat date care atestă că prezența unor substanțe străine compoziției atmosferei afectează, mai mult sau mai puțin vizibil, echilibrele ecologice și însăși viața omului.

Pentru cercetarea problemelor atmosferice, Antarctica și [NUME_REDACTAT] sunt medii perfecte de explorare, deoarece murdăria pe care omul din toate timpurile a aruncat-o în atmosferă se păstrează în straturile de gheață.

Poluarea atmosferei poate fi cercetată determinând tipurile de substanțe, pe care omul le deversează în ea și gradul de răspândire a poluanților în atmosferă.

Compoziția chimică a aerului poluat variază foarte mult, în funcție de sursele de poluare, zona geografică, temperatură, umiditate, intensitatea luminii etc. Într-o atmosferă poluată au loc reacții chimice complexe, ce ar trebui decelate.

Poluarea atmosferei este cauzată de unele surse naturale (erupții vulcanice, respirația organismelor, fenomene de putrefacție etc.) și artificiale, rezultate în urma activităților umane.

În funcție de starea de agregare, poluanții atmosferei se clasifică în:

-poluanți gazoși: (peste o anumită limită), CO, SO2, NOx, H2S, Cl2, NH3, O3, compuși organici volatili (C.O.V.) etc.;

-poluanți lichizi: hidrocarburi și solvenți organici în stare de vapori sau sub formă de ceață (sistem dispers de aer și vapori sub formă de picături foarte fine);

-poluanți solizi: praf (pulberi de natură diferită) sub formă de particule solide cu dimensiuni variabile (0,01 – 1 μ) fin dispersate în aer; un loc aparte îl ocupă aerosolii, care reprezintă sisteme disperse de aer și picături lichide grele (vapori de metale, oxizi metalici, NaCl solidă).

După natura lor, poluanții pot fi: organici și anorganici.

Poluanții anorganici din aer sunt: sulful, azotul, hidrogenul sulfurat, acidul clorhidric, compuși ai clorului, fosforului, arsenului, dar și mercur, plumb, beriliu, cadmiu, cupru, poluanți formați prin procese fotochimice etc.

Poluanții organici sunt: fitoncide (substanțe organice volatile), metanul, hidrocarburile etc.

Principalii poluanți atmosferici

Începând din anii ’70, politica americană de combatere a poluării s-a concentrat asupra câtorva dintre principalele substanțe nocive: particule în suspensie (de fum și funingine), hidrocarburi, bioxid de sulf, oxizi de azot, ozon, monoxid de carbon și plumb.

Monoxidul de carbon (CO). [NUME_REDACTAT] a Sănătății (O.M.S.) a constatat că monoxidul de carbon atinge cu regularitate concentrații nocive care pot cauza nașterea unor copii cu sub-greutate și înmulțirea cazurilor de deces perinatal și de deteriorări cerebrale, în funcție de concentrația de poluanți și de perioada în care femeia gravidă a fost expusă acestora.

Aproape întreaga cantitate de monoxid de carbon care poluează aerul orașelor provine din gazele de eșapament ale automobilelor.

Astfel, strategiile de reducere a cantității de monoxid de carbon implică în principal controlul asupra emisiilor auto, anume prin catalizatoare care transformă o bună parte a monoxidului de carbon în dioxid de carbon.

Aceste instalații au diminuat în mod substanțial conținutul de monoxid de carbon din aerul orașelor. [NUME_REDACTAT] acesta a fost redus cu aproximativ 50% între anii 1973-1984, iar în SUA reducerea a fost de 28%, între anii 1980-1989, cu toate că numărul total de kilometri parcurși la bordul unor automobile a crescut cu 39%.

În schimb, în majoritatea țărilor aflate în curs de dezvoltare, concentrația de monoxid de carbon crește pe măsură ce circulația rutieră se intensifică. [NUME_REDACTAT] a Sănătății apreciază că aproximativ jumătate din orașele lumii au suferit de pe urma concentrării prea mari de monoxid de carbon.

Oxizi de azot (NOx). Aceștia rezultă datorită căldurii create din combustili fosili, aceasta cauzând combinarea oxigenului și azotului din aer. Oxizii de azot prezintă pericole multiple. Ei cauzează leziuni pulmonare.

După reacția petrecută în atmosferă, se formează particule foarte fine de nitrați care pătrund în alveolele pulmonare din plămân. Acestea se combină cu apa (din atmosferă sau din plămân) și formează acizi. Pe de altă parte, oxizii de azot din atmosferă reacționează la soare cu particule nearse de carburanți din gazele de eșapament, formând împreună cu ozonul și cu aldehidele, peroxiacetilnitratul (pan), în imediata apropiere a solului, acea “pâclă roșietică” acoperă ca o cupolă majoritatea metropolelor.

Dioxid de sulf (SO2).

Particule aflate în suspensie. Numite adesea fum sau funingine, particulele solide din aer sunt cel mai evident gen de poluare și adesea cel mai periculos. O.M.S. aproxima, în 1987, că 70% din populația urbană a lumii respiră un aer în care concentrația de asemenea particule depășește limitele stabilite de OMS.

Unele dintre aceste particule sunt evacuate prin coșurile fabricilor sub formă de fum negru, dar cele mai periculoase sunt particulele fine care pot pătrunde în alveolele pulmonare. Majoritatea conțin dioxid de sulf și oxizi de azot, transformându-se apoi în nitrați și sulfați.

În unele orașe majoritatea particulelor din atmosferă rezultă din transformarea bioxidului de sulf în sulfați. În alte orașe predomină nitrații.

Hidrocarburile. Numite uneori și compuși organici volatili (C.O.V.) sau gaze organice reactive (G.O.R.), hidrocarburile din atmosferă sunt produse secundare ale arderii incomplete a combustibilor fosili.

Alte hidrocarburi – dintre care unele cauzează leucemie, alte forme de cancer sau boli grave – provin de la substanțele folosite în curățătoriile chimice și în detergenții industriali.

Ozonul (O3). Predominând în amestecul de poluanți, instituțiile de resort îl folosesc ca indice pentru concentrația de poluanți oxidanți din atmosferă.

Ozonul este un oxidant atât de puternic (un altul este clorul), încât este folosit în epurarea avansată a apei potabile, pentru oxidarea chimică. Mulți oameni de știință îl consideră a fi cel mai toxic dintre poluanți.

El este atât de nociv, încât în cursul experimentelor de laborator, unul din fiecare zece voluntari trebuie scos din camera experimentală din cauza unor insuficiențe respiratorii. La animalele de laborator, ozonul cauzează cicatrizări și o distrugere a celulelor asemănătoare cu cele care se constată la fumători. Datorită faptului că emisia de oxizi de azot și hidrocarburi a crescut, cantitatea de ozon, chiar în zonele rurale, s-a dublat și se apropie de concentrația toxică pentru multe specii de viețuitoare.

Plumbul. Acest metal greu, care este toxic sub toate formele, constituie un pericol deosebit pentru copii în vârstă de până la șase ani, care îl ingeră, de obicei sub formă de particule de vopsea desprinsă de pe pereți sau din atmosfera poluată de gazele de eșapament. Plumbul distruge celulele cerebrale, încetinește creșterea, reduce capacitatea de vorbire și de concentrare.-

Chiar expunerea la cantități mici de plumb pare a cauza deficiențe cerebrale. Conținutul de plumb din atmosferă este dat de emisia de gaze de eșapament, motiv pentru care acesta este prezent oriunde sunt folosite vehicule cu motoare cu aprindere prin scânteie (M.A.S.).

Chiar în țările în care benzina cu plumb nu mai este folosită, acest metal continuă să fie prezent în praf, ca urmare a emisiei acestuia timp de decenii. Astfel, în [NUME_REDACTAT], spre exemplu, șapte din zece nou-născuți au o concentrație de plumb în sânge care depășește concentrațiile maxime stabilite de O.M.S.

Pe lângă plumb, o serie de alte substanțe toxice se adaugă conținutului de poluanți din atmosfera zonelor urbane, de la azbest și metale grele (precum cadmiul, arsenicul, manganul nichelul și zincul) la o serie întreagă de compuși organici (benzen și alte hidrocarburi, aldehide).

În 1987, industria americană a eliberat în atmosferă cel puțin 1,2 milioane de tone de substanțe toxice. U.S. [NUME_REDACTAT] Agency apreciază că expunerea la acești poluanți cauzează anual între 1700 și 2700 de cazuri de cancer.

În atmosferă se deversează foarte multe tipuri de substanță, între care: oxizi de azot, sulf, care produc ploi acide și cantități de dioxid de carbon, care fac să se accentueze efectul de seră.

Problemele mediului depășesc granițele naționale și cer soluții globale. De asemenea, practica de a conduce și a aplica anumite reguli față de mediul înconjurător necesită o strategie globală.

Ploile acide. Denumirea de “ploaie acidă” a fost folosită pentru prima dată de chimistul englez [NUME_REDACTAT], într-un tratat care examina corelația dintre aerul poluat de deasupra Manchester-ului și aciditatea ploilor. Ploaia acidă este o precipitație cu pH sub 5,6 (cât este normal pentru precipitații).

În majoritatea zonelor industriale ale Europei, ploaia acidă are pH-ul 4,5 – 5,5, iar în Italia a ajuns, în unele regiuni, până la 2,6 (mai mare decât aciditatea oțetului). Prima afectată de acest gen de poluare a fost Germania în care sindromul pădurilor muribunde a atins atât pădurile de foioase, cât și cele de rășinoase.

[NUME_REDACTAT], 5 000 ha de pădure au fost grav atinse, iar alte 3 000 ha dau semne de deteriorare. Cauzele sunt legate astăzi de poluarea atmosferei mai ales cu Dioxid de sulf și oxizi de azot.

Ploile acide atacă vegetația, în primul rând frunzele acestora (prin blocarea sistemului respirator și perturbarea proceselor de fotosinteză), dar și rădăcinile copacilor (prin neutralizarea elementelor nutritive din sol). Efectul ploilor acide este mai violent în zonele reci, unde concentrația de NH3 este mai redusă, procesele de descompunere a materiei organice moarte fiind mai lente, iar solul are deja o reacție acidă.

În plus, efectul ploilor acide este resimțit și prin perturbarea echilibrului ecologic din lacurile aflate în zonele afectate, peștii fiind deosebit de sensibili la condițiile de viață (pH-ul mediului acvatic).

Un alt factor de risc îl constituie capacitatea ploilor acide de a “mobiliza” aluminiul, elementul cel mai abundent din scoarța terestră, specialiștii evidențiind o posibilă legătură a acestui fenomen cu apariția unei boli degenerative, cu grave tulburări de memorie și dereglări ale funcțiilor mentale (boala Alzheimer).

Contractarea acestor efecte poluante grave se poate realiza numai prin restructurarea profilului energetic al diferitelor țări.

III.3.2. Poluarea apei

Apa este una dintre cele mai importante resurse pentru om. Ea reprezintă viața, dar și calitatea vieții. Apa, element indispensabil vieții, este, în același timp, resursa naturală fundamentală, fără de care nu ar fi posibilă desfășurarea activităților omului și nici viața de pa Pământ. Calitatea apei se apreciază în raport cu utilizarea acesteia, prin determinarea unor indicatori fizici, chimici și biologici.

Condițiile ce trebuie îndeplinite de apa potabilă sunt prevăzute în normative, precizându-se caracteristicile organoleptice, fizice, chimice, radiochimice, biologice și alimentare. Ca agent de răcire trebuie limitat conținutul apei în suspensii și substanțe corozive, iar pentru apa de irigat este foarte importantă concentrația de săruri solubile. În cazul utilizării industriale, apa va îndeplini caracteristici fizico-chimice specifice pentru procesele respective (puritatea maximă pentru producția de medicamente).

Prin poluarea apelor se înțelege, conform concluziilor Conferinței de la Geneva (1961), “modificarea compoziției sau stării apelor unei surse, survenită ca urmare a activității omului, astfel încât apele devin mai puțin adecvate tuturor, sau numai unora dintre utilizările pe care le pot căpăta în stare naturală”. Poluantul poate fi reprezentat de o substanță, un microrganism sau un transfer de energie care produce poluare.

Apele uzate (poluate prin procesele de producție în care au participat) care se varsă într-o apă curgătoare sau stătătoare se numesc efluenți. Când receptorii (ape curgătoare, stătătoare, bazine artificiale etc.) au posibilitatea de a curge către o altă apă de suprafață, căreia îi pot transmite substanțele poluate, aceștia devin emisari.

Amestecarea efluentului cu apele receptorului nu se face uniform și instantaneu. În cazul râurilor și fluviilor ca receptori, deversarea efluenților este condiționată de adâncimea, viteza și orientarea curgerii acestora în raport cu adâncimea, viteza și orientarea curgerii receptorului. În cazul receptorilor lacuri și ape marine, deversarea și omogenizarea apelor uzate este condiționată de adâncimea și viteza de curgere a emisarului, precum și de curenții marini, temperatura apei și prezența vânturilor.

Debitul efluentului depinde de caracterul activității industriale care-l generează. Cum activitatea industrială este relativ constantă în tot timpul anului, rezultă că și debitul efluentului este relativ constant. Debitul receptorului însă prezintă unele variații în funcție de prezența și cantitatea precipitațiilor din zonă. Astfel, în anii secetoși, vara, debitul apelor curgătoare scade, iar în perioadele cu precipitații abundente debitul acestora crește. Din această cauză, concentrația substanțelor poluante (gradul de poluare) a receptorilor va fi mai ridicată în perioada de secetă și în anii secetoși, deci exact în perioadele când este nevoie de mai multă apă, în special în agricultură, pentru irigații. Pentru caracterizarea complexă a apelor este necesar să fie luați în considerare mai mulți parametri fizico-chimici ai apelor.

Caracterizarea apei din punct de vedere fizic implică determinarea temperaturii, culorii și turbidității, precum și suspensiile. Astfel, la temperaturi ridicate, procesul de oxidare a impurităților organice se va produce mai rapid, dar, în același timp, solubilitatea gazelor scăzând, conținutul în oxigen al apei va scădea și se va produce o frânare a procesului de oxidare. Ridicarea temperaturii datorită activității oamenilor, spre exemplu prin deversări de ape de răcire în râuri și lacuri, duce la poluarea termică a apelor, cu perturbarea biocenozelor tradiționale și scăderea productivității apelor.

La temperaturi ale apelor de peste 20°C, se va ridica producția de toxină de către Clostridium botulinum, cu urmări grave asupra faunei. Culoarea și turbiditatea apei influențează absorbția luminii, deci extinderea zonei fotice și în ultimă analiză posibilitatea de existență a algelor fotosintetizoare. Suspensiile creează noi posibilități de vehiculare a unor agenți poluanți, prin absorbția acestora pe suprafața particulelor în suspensie și în același timp pot influența în mod negativ condițiile de existență ale comunităților acvatice.

Din punct de vedere chimic, apa se caracterizează prin conținutul său în următoarele substanțe:

-clorura de sodiu – de concentrația acesteia depinde foarte mult viabilitatea unor populații acvatice. Poluarea poate interveni când apele sărate pătrund în zona apelor dulci ([NUME_REDACTAT]);

-oxigen dizolvat – deosebit de important pentru organismele aerobe, și care poate fi grav periclitat prin intrerpunerea unei pelicule de substanțe străine la suprafața apei (De ex., petrolul), împiedicând aerarea ei;

-substanțele organice oxidabile – care consumă prin descompunere oxigenul dizolvat în apă, necesar respirației viețuitoarelor acvatice. Conținutul ridicat de substanțe organice în apele curgătoare sau stătătoare provine mai ales din apele menajere, care sunt deversate în râuri și fluvii de către orașele și centrele industriale riverane. Ajunse în apă, aceste substanțe creează o creștere a cerinței de oxigen, pe lângă cea necesară pentru respirația organismelor acvatice. De obicei această caracteristică a apelor se exprimă prin consumul biochimic de oxigen (CBO5) sau prin consumul chimic de oxigen (CCO).

-conținutul în nutrienți – reprezentați în special de azotul și fosforul total. Un conținut ridicat de substanțe nutritive determină eutrofizarea lacului, adică o dezvoltare luxuriantă a algelor, iar descompunerea acestora contribuie la diminuarea conținutului în oxigen dizolvat. Când aprovizionarea cu oxigen este total insuficientă, descompunerea aerobă este înlocuită cu descompunerea anaerobă din care rezultă CH4, H2S, NH3, unii dintre aceștia creând stări de disconfort, din cauza mirosului neplăcut, iar cantitatea de substanță organică produsă depășește capacitatea de mineralizare, determinând ca surplusul să se sedimenteze în asemenea proporții încât uneori poate atinge nivelul de colmatare integrală a lacului.

Probe recente au indicat că și apele litorale pot fi grav amenințate prin procesul de “eutrofizare”, întrucât azotul provenit de la o mulțime de surse stimulează creșterea algelor într-o asemenea măsură, încât acestea micșorează cantitatea de oxigen și blochează pătrunderea luminii solare de care au nevoie alte plante și animale marine.

Poluarea apelor marine este cauzată și de apariția mareelor negre, provocate de deversarea încărcăturii petrolierelor avariate, eșuate, naufragiate. Pentru înlăturarea lor s-au încercat mai multe soluții, printre care folosirea unor detergenți, a unei substanțe organice – “noisorex”, cu o mare putere de absorbție, care transformă petele de petrol într-o masă inertă, asemănătoare cauciucului.

Poluanții din apă

Poluanții din ape sunt constituiți din substanțe organice și anorganice, care se prezintă sub formă de substanțe dizolvate, substanțe în stare de dispersie coloidală și de suspensii variate.

Poluarea organică este specifică mai ales fabricilor de hârtie și celuloză, care folosesc și poluează volume foarte mari de apă, de ordinul 1.000 – 3.000 l/s, și ca urmare, chiar la o epurare în proporție de 95%, rezultă cantități mari de poluanți, astfel că râul receptor trebuie să aibă un debit mare, pentru ca apa, după preluarea efluenților, să poată realiza un grad de diluție corespunzător.

Ca produși de descompunere a substanțelor organice rezultă fenoli, amine, uree, amoniac, hidrogen sulfurat, nitrați și nitriți etc. Descompunerea substanțelor organice și a produșilor generați prin descompunerea lor are loc atât prin acțiunea microorganismelor (în special a bacteriilor), cât și prin intermediul unor procese chimice consumatoare de oxigen.

Industria petrochimică și chimică organică de sinteză (în special a maselor plastice și a fibrelor sintetice), industria fito-farmaceutică, a detergenților, medicamentelor, coloranților, folosesc cantități mari de apă 50 – 300 l/s. Poluanții apăruți în aceste ape sunt în cantități mari, iar unii dintre aceștia, chiar dacă se găsesc în cantități mici, cum sunt pesticidele, erbicidele, devin toxice pentru organisme. În plus, trebuie menționat că poluanții sub forma compușilor organici de sinteză au în general o persistență ridicată în mediu. Astfel, pesticidele organoclorurate se acumulează în organism prin fenomenul amplificării biologice, astfel încât pot ajunge la concentrații toxice în consumatorii de ordin superior, printre care se numără și omul.

Poluarea anorganică se produce în special cu săruri și este datorată activităților din industria chimiei clorosodice petrolieră de extracție, industria petrochimică, chimiei organice de sinteză, cât și în procesul de salinizare a solurilor. De asemenea, scurgerile de suprafață de pe terenurile agricole, fertilizate în exces cu îngrășăminte chimice de tipul azotatului de amoniu, superfosfat, îngrășăminte complexe NPK, contribuie semnificativ la poluarea anorganică, fiind considerate surse difuze de poluare.

Din industria chimică anorganică, rezultă acizi și baze libere (acid sulfuric, clorhidric, azotic, hidroxid de sodiu, carbonat de sodiu etc.), care modifică concentrația ionilor de hidrogen. Viața în mediul acvatic se desfășoară în condiții optime, când valorile pH-ului sunt cuprinse între 6 – 8,5; valorile extreme de pH pot fi stresante pentru organismele acvatice.

Poluarea biologică poate rezultă din aglomerările urbane, zootehnice, abatoare, și este caracterizată de prezența microorganismelor patogene. Acest tip de poluare este mult mai periculoasă în anotimpul cald, când dezvoltarea agenților patogeni, reprezentați de viruși, bacterii, este stimulată de temperaturile ridicate și de stagnarea apelor. Pentru a caracteriza gradul de poluare biologică se determină indicatori cum ar fi: conținutul în bacterii coliforme totale, bacterii coliforme fecale, streptococi fecali etc. Apele poluate biologic contribuie la răspândirea unor boli bacteriene (febra tifoidă, dizenteria, holera), virotice (hepatita epidemică, poliomielita) și parazitare (amibioza, giardioza, tricomonioza, schistosomiaza). În aceste ape găsesc condiții optime de dezvoltare și vectorii unor boli infecțioase (țânțari anofeli, diptere, musca țețe etc.).

Necesarul de apă este în continuă creștere fiind o consecință a exploziei demografice, dar și a intensivizării agriculturii. Cele mai mari cerințe pentru apă le au agricultura și industria, cu mențiunea că agricultura, ca și populația, scot din circuitul hidrologic apa uzată, în timp ce industria o restituie prin reciclare în proporție foarte mare.

Bilanțul global al apei poate fi influențat favorabil prin aplicarea unor măsuri tehnico-organizatorice, care pot contribui la creșterea volumului de apă recirculată de industrie, micșorându-se astfel consumurile de apă nerecuperabilă. Un mijloc de creștere a resurselor de apă îl constituie protejarea calității apei prin dotarea tuturor surselor de poluare cu stații de epurare, aplicarea legislației în vigoare privind protecția calității apelor, optimizarea amplasării obiectivelor care poluează în raport cu capacitatea râurilor de a primi ape uzate, crearea unor zone de protecție, în special în zonele de munte și pe cursurile superioare ale apelor.

III.3.3. Poluarea solului

Solul este suport și mediu de viață pentru plantele superioare terestre, principalul mijloc de producție vegetală și forestieră. Activitățile de producție au provocat și provoacă fenomene care deteriorează solurile în diferite moduri.

Pentru țara noastră, asemenea fenomene sunt: eroziunea și scurgerea solurilor, compactarea stratului accesibil rădăcinilor plantelor, dezechilibre de nutriție în sol, poluarea chimică și biologică, excavările de terenuri, distrugerea completă a solului prin lucrări miniere la zi, exploatarea de balast, gropi de împrumut la construirea digurilor, acoperirea solului cu deșeuri și reziduri lichide sau solide, inclusiv dejecții; depozite de diferite reziduuri, cenușă de la termocentrale, steril din activitățile miniere, fosfo-ghips de la fabricile de îngrășăminte fosfatice etc.

Poluarea solului constă în orice acțiune care produce dereglarea funcționării normale a acestuia, ca suport și mediu de viață pentru plantele superioare din cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau antropice. Degradarea se manifestă prin degradare fizică (fenomenul de compactare, degradarea structurii), chimică (poluarea cu metale grele, modificarea pH-ului) și biologică (poluarea cu germeni de boli).

Indicii sintetici ai efectului poluării sunt, în general, următorii: deprecierea recoltei calitativ și/sau cantitativ, sporirea cheltuielilor necesare pentru menținerea recoltei la parametrii calitativi și/sau cantitativ, anteriori poluării.

Expresia valorică a poluării poate fi dată și de către restricțiile din cauza cărora are loc deteriorarea recoltei, ca urmare a prezenței reziduurilor de substanțe poluante (pesticidele, metale grele). Cheltuielile de amenajare antierozională a solului, cele ocazionate de executarea lucrărilor de drenaj pentru prevenirea salinizării secundare a solului sunt, de asemenea, tot expresia unor stări de poluare a solurilor, la un moment dat.

Sistemul sol este mai complex, iar poluarea sa constă nu numai în pătrunderea poluantului în masa solului, ci și în provocarea de dezechilibre, fiindu-i afectate funcțiile fizice, fizico-chimice, climatice, biologice, biochimice, în final îi este afectată fertilitatea (capacitatea productivă).

Din punct de vedere chimic, solul poate fi poluat direct, prin deversări de deșeuri pe terenuri urbane sau rurale sau din îngrășămintele și pesticidele aruncate pe terenurile agricole, și, indirect, prin depunerea agenților poluanți, ejectați inițial în atmosferă, apa ploilor contaminate cu agenți poluanți, spălați din atmosfera contaminată, transportul agenților poluanți de către vânt de pe un loc la altul, infiltrarea prin sol a apelor contaminate.

În ceea ce privește poluarea prin intermediul agenților poluanți din atmosferă, se observă anumite particularități. Astfel, solurile cele mai contaminate se vor afla în preajma surselor de poluare a aerului.

Nivelul contaminării solului depinde și de regimul ploilor. Intensitatea și frecvența acestora, împreună cu concentrația poluanților din aer, influențează grosimea stratului de sol poluat. Persistența pesticidelor și îngrășămintelor artificiale pe terenurile agricole depinde de vegetație, dar și de tipul de sol. Pe solurile nisipoase, persistența este mult mai mică, comparativ cu solurile argiloase, unde complexul argilo-humic determină reținerea substanțelor respective o perioadă mai mare de timp.

Din cauza folosirii ineficiente a apei de irigație, a lipsei de drenaj adecvat ori calității necorespunzătoare a apei, apar fenomene de salinizare și înmlăștinire secundară.

În urma aplicării irigației cu ape alcaline, conținând silice, a drenării sau suprapășunării în savane, stepe, antestepe, apare adesea compactarea solului (tasarea puternică a acestuia). După o folosire necorespunzătoare timp de 10-20 ani, solul capătă o structură masivă, compactă, care se desface în blocuri la uscare și devine impermeabilă pentru apă și aer la umezire, a cărui ameliorare este foarte dificilă. În unele zone tropicale umede, drenajul și îndepărtarea excesivă a vegetației au dus la uscarea și deshidratarea hidroxizilor de fier și aluminiu, cu formarea de straturi compacte, “lateritice”, mai ales în Africa de Nord, America de Sud și Asia.

Drenarea solurilor de coastă și deltă din zonele tropicale și temperate (Thailanda, Birmania, SUA, Olanda) a avut drept urmare degradarea prin scăderea pH-ului, chiar până la 2 – 4, deci prin acidifierea lor puternică, făcându-le total neproductive.

Deșeurile și reziduurile solide ridică probleme deosebite și, alături de substanțele chimice folosite în agricultură, sunt considerați principalii agenți poluanți ai solului.

Metalele grele (plumb, cadmiu, mercur, crom, cupru, zinc, arsen, seleniu etc.), provenite din diferite surse și depuse pe și în sol, pe diferite căi, se pot acumula în acesta, de unde trec în plante, putând să aibă efecte dăunătoare. Odată ajunși în sol sau în mâl, majoritatea compușilor de mercur pot fi convertiți în metilmercur, care este foarte toxic pentru plante, inhibând creșterea la o concentrație de numai 0,6 ppm mercur.

Multe probleme de poluare a solului sunt legate de folosirea în cantități din ce în ce mai mari a îngrășămintelor chimice în agricultură. Astfel, superfosfații conțin o serie de impurități (metale și metaloizi toxici), care, în ansamblu, constituie un risc potențial foarte serios de poluare a solului.

Principalele impurități prezente în superfosfați

(după Barrows, citat de Răuță și Cârstea, 1979)

Excesul de îngrășăminte chimice azotate determină poluarea plantelor, dar și a apelor freatice cu nitrați. Astfel, aceștia pot ajunge în organismul animal sau uman, formând methemoglobina. Aceasta scade capacitatea de reoxigenare a sângelui, iar intoxicația se manifestă prin simptome asemănătoare anemiei. Din această cauză, intoxicația este cunoscută sub denumirea de “boala copiilor albaștri”. Un pericol potențial este legat și de nitriți, care sunt percursori esențiali în sinteza nitrosaminelor, substanțe deosebit de toxice, dintre care multe, în concentrații foarte mici, sunt cancerigene. Acestea se formează chimic prin interacțiunea, la pH acid, a nitriților și a oxizilor de azot cu aminele secundare.

Agricultura afectează nu numai proprietățile chimice ale solului, cât și pe cele fizice (structura, textura, regim aerohidric), contribuind și la eroziunea solului, mai ales pe terenurile în pantă.

Complexitatea solului, ca mediu de viață pentru microorganisme și suport pentru plantele superioare, implică un echilibru fragil al proceselor și fenomenelor ce au loc în sol. Menținerea acestui echilibru este condiția esențială pentru fertilitatea solului, deci pentru potențialul său productiv. Tratamentele cu substanțe chimice de sinteză, aplicarea îngrășămintelor chimice, lucrările de desfundat și terasare efectuate la înființarea unor plantații, depozitarea deșeurilor, precum și poluanții atmosferici depuși la nivelul solului sunt factori ce influențează microflora și microfauna din sol.

Departe de a fi stabil și inert, cum pare la prima vedere, solul constituie, dimpotrivă, un mediu complex, în permanentă schimbare, supus unor legi proprii, pe baza cărora are loc geneza, evoluția și distrugerea materiei vii.

Spre deosebire de alte resurse naturale, solul, odată distrus, necesită o perioadă lungă pentru refacere, iar aceasta nu va fi integrală, întrucât nu se pot reproduce condițiile și istoria milenară a formării sale.

III.3.4. Poluarea radioactivă

Acest tip de poluare a mediului a căpătat o importanță deosebită o dată cu prepararea și utilizarea pe scară largă a substanțelor radioactive. Acestea emit radiații ionizante care pot deveni extrem de periculoase pentru orice vietate, dacă nu se iau anumite măsuri de protecție. Radiații ionizate există și în natură și acțiunea lor fizică și biologică se manifestă o dată cu construirea reactoarelor nucleare, a acceleratorilor de particule și a aparatelor de radiații X.

Aceste radiații ionizante s-au manifestat și în timpuri străvechi prin radiația cosmică. [NUME_REDACTAT] cu raze cosmice depinde și de câmpul magnetic terestru, care joacă rol selector și chiar depozitar al particulelor din razele cosmice.

Din faptul că viața pe Pământ continuă să se dezvolte, deducem că radiația cosmică nu a întrecut limitele de suportabilitate ale organismelor vii. O dată cu trecerea aviației la altitudini mari, în atmosferă, acolo unde ecranul atmosferic nu mai poate atenua fluxul de raze cosmice, pericolul de iradiere apare mai grav și este cu atât mai mare în timpul furtunilor magnetice.

În afară de componența magnetică a radiațiilor, omul mai este expus și la componenta tehnică, cauzată de prezența în scoarța Pământului a numeroase elemente radioactive. În această situație se poate vedea ușor că omul este supus nu numai iradierii externe, ci și celei tehnice, cât și riscului de contaminare cu substanțe radioactive care se află în mediul său de existență.

La un examen mai atent se poate constata că omul este contaminat în mod natural cu potasiu, carbon și alte elemente radioactive rezultate din dezintegrarea uraniului (radon), mai ales în marile orașe.

Doza totală de iradiere la care este expus omul din fondul natural de radiații depinde de organism, de altitudine și particularitățile solului. Omul este supus iradierii și prin investigații medicale. Este vorba de radioscopii, radiografii și tratamente radiologice.

O mare importanță în creșterea fondului terestru de radiații o au și experiențele cu bombe nucleare, în emisfera nordică înregistrându-se cele mai multe experiențe. Din 1963, astfel de experiențe sunt interzise. În afară de acest pericol militar, există și alt pericol ce rezultă din activitatea nucleară, în domeniul cercetării și mai ales al dezvoltării progresului energetic nuclear în întreaga lume.

Au fost opinii potrivit cărora centralele nucleare sunt comode și sigure în exploatare. Dar acestea au fost contrazise de accidentele survenite la centralele termonucleare [NUME_REDACTAT] Island (S.U.A.), în 1979, și Cernobâl (Ucraina), în 1986.

Punerea hotărâtă încă a problemei dezvoltării energetice nucleare ne obligă să reflectăm încă o dată la lecția oferită de Cernobâl, la cauzele, la esența și la urmările trăite de noi toți, de omenirea întreagă, ale catastrofei de la centrala nucleară ucrainiană.

De asemenea, se consideră că “reziduurile din energia nucleară, potențiale extrem de periculoase, sunt atât de compacte încât pot fi păstrate în locuri izolate de mediul exterior"” Opinie total greșită, ținându-se seama de faptul că în urma exploziei de la Cernobâl nu s-au găsit locuri unde să poată fi evacuat combustibilul nuclear utilizat, și depozitul ar trebui să fie construit chiar lângă grupul avariat, în condițiile unui câmp de radiații intense, suprairadiindu-i pe constructori și pe montori.

În unele cazuri, s-a folosit apa lacurilor, mărilor și oceanelor ca mijloc de depozitare a reziduurilor toxice, aceasta ducând la acidularea apei, dispariția peștilor și a altor organisme acvatice. Reziduurile radioactive provenite de la centralele termonucleare sau rezultate din fabricarea armelor nucleare, deșeuri radioactive depozitate în profunzimea oceanelor constituie un risc deosebit de grav. Cum s-a constatat, containerele cu aceste reziduuri se pot deteriora, diseminând conținutul lor în sedimente oceanice și creând astfel posibilitatea pătrunderii substanțelor radioactive în lanțul alimentar de origine marină. Având în vedere acestea, din 1983, depozitarea reziduurilor radioactive, în apele oceanului planetar este interzisă.

III.3.5. Poluarea sonoră

Undele mecanice, reprezentate prin trepidații, sunete, infrasunete și vibrații ultrasonore, poluează mediul urban creând efecte psihologice epuizante. Zgomotul urban, chiar la intensitate egală cu cel natural, este mult mai vătămător pentru sănătate.

Zgomotul se caracterizează prin intensitate, durată și frecvență. În mod practic, se consideră ca limită de suportabilitate pentru om, 65 dB. În general, cele mai înalte niveluri de zgomote se întâlnesc în halele industriale, dar această problemă este de resortul specific al protecției muncii, care impune anumite limite pentru intensitatea zgomotului și recomandă utilizarea de căști sau bușoane antifonice. În marile orașe, sursele de zgomot sunt reprezentate de transporturi.

În acest sens, zgomotul este direct proporțional, în principal, cu intensitatea traficului și viteza autovehiculelor. Pe lângă transportul terestru mai trebuie luată în considerare și aviația supersonică. În fața flagelului zgomot se impun următoarele măsuri:

-disciplina personală și colectivă la locul de muncă;

-măsuri tehnice ce privesc ecranarea sursei de zgomot;

-utilizarea de materiale de construcții izolante din punct de vedere fonic pentru construirea locuințelor.

III.3.6. Poluarea aerului în centrele urbane

Aproape nici un oraș al lumii nu a reușit să evite confruntarea cu flagelul modern al poluării aerului. Chiar în orașele odinioară vestite pentru aerul lor curat – [NUME_REDACTAT], Denver și Madrid, spre exemplu – poluarea a reușit să ucidă sau să cauzeze spitalizarea unor oameni sănătoși, dar și a unor bolnavi sau invalizi.

Dar această situație poate fi totuși evitată, anume prin gama largă de strategii pe care țările lumii le aplică în combaterea poluării. Printre acestea se numără interziceri de trafic, zile în care folosirea automobilelor este interzisă și legi care stabilesc controlul strict al emisiilor de poluanți ale centralelor electrice.

Nu toate aceste metode ating un succes deplin, dar multe dintre ele funcționează destul de bine, încât inconvenientele sunt trecute cu vederea.

În tot mai multe țări dezvoltate, spre exemplu, automobiliștii au renunțat la combustibilul cu adaos de tetraetil de plumb – principala cauză a poluării cu plumb a atmosferei – așa încât benzinăriile au exclus deja din sortiment acest fel de benzină.

Drept rezultat, conținutul de plumb în sângele copiilor a scăzut la jumătate. Cu toate că producătorii de combustibili au emis avertizări cum că producția de benzină fără plumb va ridica prețurile și va micșora rezervele de combustibil, nici una dintre aceste preziceri nu s-a adeverit. Astăzi, automobilistul american nici nu realizează absența acestui combustibil otrăvitor – dacă el a fost vreodată conștient de existența lui.

Reducerea conținutului de plumb în atmosferă este unul dintre marile succese în combaterea poluării aerului, spune [NUME_REDACTAT], consilier în materie de poluare pe lângă guvernele unor țări precum China, Suedia, Elveția și altele.

Excluderea plumbului din benzină a adus de fapt pe piață o nouă generație, mai curată, de combustibili. Formula benzinei a fost schimbată, cea nouă conținând cu 90% mai puțin benzen și alte componente toxice, rezultatul fiind că în multe orașe americane gradul de poluare a scăzut cu până la 15%, în cursul primului an după introducerea noilor combustibili. Dar acestea nu sunt singurele succese înregistrate.

[NUME_REDACTAT], tehnologiile de reducere a poluării, precum “curățătoarele de fum” – instalații care rețin până la 95% din conținutul de sulf emis de coșurile electrocentralelor – au fost instalate în întreaga țară.

Această măsură a redus emisia de bioxid de sulf – un poluant care rezultă din arderea unor combustibili precum cărbunele sau țițeiul – cu aproape 40%, anume între anii 1974 – 1983, în pofida dezvoltării economice rapide. [NUME_REDACTAT] emisia de bioxid de sulf a scăzut cu 75% o dată ce termocentralele au fost înlocuite cu centrale nucleare.

Desigur, nu toate țările sunt dispuse să folosească energia nucleară, la fel cum multe țări nu doresc să impună prin lege folosirea filtrelor de gaze montate ulterior. Metodele folosite în unele locuri pot fi neadecvate pentru alte situații.

III.3.7. Efectele poluării asupra sănătății umane

Acțiunea aerului poluant asupra sănătății omului, animalelor și plantelor are efecte patogene, după gradul concentrației și tipul de acțiune a substanțelor, iar efectele pot fi imediate (acute), tardive (cronice) sau de lungă durată. Efectele imediate (acute) se caracterizează prin modificări de sănătate, care apar la scurt timp după expunerea la poluanții atmosferici. În general, efectele imediate sunt caracteristice nivelurilor ridicate de poluare a aerului.

Efectele tardive (cronice) sau de lungă durată se datorează expunerii populației la concentrații moderate de poluanți atmosferici.

[NUME_REDACTAT] a Sănătății apreciază că 70% din populația urbană respiră aer “nesănătos”, cel puțin în anumite perioade, iar 10% respiră aer de calitate care se află la limita inferioară a acceptabilității.

Dar, chiar în S.U.A., unde gradul de poluare a aerului este mult mai scăzut decât în multe orașe din țările aflate în curs de dezvoltare, numărul anual de decese cauzate de aerul poluat se ridică de la 50.000 până la 100.000, conform unui studiu realizat de [NUME_REDACTAT].

Poluarea îi afectează pe copii mai mult decât pe adulți, iar copiii săraci – care sunt expuși la mai mulți agenți poluanți și la grade de poluare mai mari – suferă cel mai mult. Diferite studii demonstrează că acei copii care locuiesc în orașe cu un grad mare de poluare au plămânii mai mici, lipsesc mai des de la școală din cauza unor boli și sunt spitalizați mai des. Pentru copii, care au corpul mai mic și organele interne aflate încă în creștere, riscul este mai mare.

La fel, comportamentul lor implică mai multe riscuri – ei pun în gură mai orice sau se joacă pe străzi infestate cu gaze de eșapament.

În 1980, spre exemplu, în orașul brazilian Cubatao, din cauza poluării, din 1.000 de copii, 40 s-au născut morți, iar alți 40, majoritatea născuți cu malformații, au murit în prima săptămână de viață. În același an, orașul Cubatao, care are 80.000 de locuitori, a înregistrat 10.000 de cazuri de urgență cauzate de poluare, printre care s-au numărat cazuri de tuberculoză, pneumonie, bronșită, emifezm, astm și alte maladii ale sistemului respirator. [NUME_REDACTAT], în Grecia, rata deceselor crește cu 500% în zilele cu grade maxime de poluare.

Chiar în zonele aflate departe de centrele industriale, aerul poluat poate fi nociv. Astfel, în pădurile tropicale din Africa, oamenii de știință înregistrează ploi acide și smog de grade comparabile cu cele înregistrate în [NUME_REDACTAT], fenomen datorat probabil arderii ierburilor de pe suprafețe întinse, pentru ca acestea să poată fi cultivate.

Astfel de exemple elocvente au accelerat eforturile de combatere a poluării aerului în zonele urbane.

III.3.8. Efectele dăunătoare ale mediilor din marile centre urbane asupra organismului uman

Dezvoltarea societății omenești și a civilizației a schimbat simțitor mediul în care trăim.

În asemenea condiții în care mediul este în continuă schimbare, organismul uman este expus la o serie de excitări, solicitări care îl obligă să se acomodeze la noile condiții din mediul înconjurător artificial pe care l-a construit.

Acomodarea la noile condiții ale organismului uman sau neputința de a se acomoda (boala) sunt efectele la care este supus organismul la solicitările existente din partea mediului în care trăiește. In cazul apariției bolilor, în organismul uman se petrec fenomene vătămătoare, la care nu mai poate răspunde printr-o acomodare.

Încă nu este clarificat întru-totul care sunt bolile generate de efectele poluării din mediile urbane. Putem considera boli generate de mediile poluate ale marilor centre urbane, acelea care sunt generate de depășirile poluării cu o anumită limită pentru o anumită substanță toxică și generează un număr mai mare de îmbolnăviri exprimat procentual decât media. Nu s-au efectuat studii asupra efectelor însumate ale mai multor substanțe poluante, ca efect cumulat asupra organismului uman, dat fiind faptul că omul este expus în marile centre urbane concomitent la acțiunea a o serie de elemente nocive în activitatea de zi cu zi pe care o depune. Acest lucru reduce sințitor puterea de regenerare a organismului și crește simțitor afinitatea spre anumite înbolnăviri.

Boli car pot fi generate de marile mediile urbane poluate:

gastrita – ulcerul – când apare într-un procent mare decât media

hipertonia – hipertensiunea generată la generații mai tinere

infarctul

scleroza

bolile sistemului nervos (neuroza)

creșterea accidentelor

deteriorarea mai accesntuată a dentiției indivizilor din mediile urbane

creșterea numărului de cazuri de boli generate de tumori

boli profesionale (tuberculoza, osteoporoza)

boli O.R.L. asurzirea parțială sau totală

boli ale căilor respiratorii

creșterea numărului de malformații apărute

SIDA

Principalele cauze:

substanțe chimice în continuă creștere ca număr și difersitate, de care se folosește societatea modernă;

radiațiile – nu se cunoaște în totalitate efectele diferitelor tipuri de radiații

vibrații, zgomote în industrie mai ales

suprasolicitări ale sistemului nervos (viața pe care o duce un individ într-o societate, într-o continuă schimbare, într-o continuă excitare din cauza fenomenelor exterioare care le bombardează – duce la o suprasolicitare psihică a individului)

suprasolicitare psihică în cazul examenelor (sistemul școlar, modul de activitate ale instituțiilor, birocrația etc).

excitarea țesuturilor mucoaselor generează alergie, astmă

schimbarea modului și componentelor care alcătuiesc hrana noastră

Stresul ca un fenomen general, este legat de activitatea umană din societatea modernă, fiind un fenomen legat în primul rând de viața urbană.

III.3.9. Programe de control al poluării aerului în centrele urbane

Folosirea automobilelor cauzează mai multă poluare decât oricare altă activitate umană, de aici provenind aproape jumătate din oxizii de azot produși prin activitățile umane, două treimi din cantitatea de monoxid de carbon și, în țările industrializate, aproximativ jumătate din hidrocarburi, ca și întreg conținutul de plumb din aer, în țările aflate în curs de dezvoltare.

În majoritatea țărilor industrializate, termocentralele sunt sursa a două treimi din cantitatea de dioxid de sulf eliberată în aer și o treime până la jumătate din toți ceilalți poluanți.

De aceea, toate programele de control al poluării se concentrează în primul rând asupra automobilelor și termocentralelor, iar în unele țări în curs de dezvoltare, asupra cărbunelui ieftin folosit pentru încălzirea locuințelor și pentru gătit.

Cu excepția orașelor în care mersul pe jos și biciclete sunt principalele forme de transport, orice program menit să reducă gradul de poluare trebuie să fie îndreptat în principal împotriva emisiei de gaze de eșapament. Chiar în orașele în care predomină transportul cu bicicleta, numărul automobilelor se află în creștere rapidă.

În prezent se află în folosință peste 500 de milioane de automobile de uz particular și comercial, adică de zece ori mai multe decât în anul 1950. Iar, conform prognozelor recente, numărul automobilelor se va dubla în următorii 40 de ani, ajungând la un miliard.

Mărirea acestui număr se va manifesta cel mai intens în țările aflate în curs de dezvoltare, unde cererea de automobile va crește probabil la sfârrșitul secolului cu 200%, agravând puternic problemele legate de poluare, mai ales în zonele urbane.

Acolo unde benzina cu plumb era încă larg folosită, cea mai eficientă strategie a fost cea de interzicere a adăugării acestui metal la combustibil sau scăderea drastică a cantității adăugate.

După ce a fost luată această măsură în S.U.A., consumul de benzină cu plumb a scăzut cu mai mult de jumătate, între anii 1975 și 1980, ceea ce a cauzat o scădere a conținutului de plumb în sânge cu 37%.

Unele țări promovează intens folosirea combustibililor alternativi care ard mai curat decât cei pe bază de țiței.

Printre aceste alternative se numără amestecuri cu volatilitate redusă – care ar însemna o reducere a emisiei de hidrocarburi – și conținut redus de benzen și alte componente toxice.

O altă variantă este “oxigenarea” combustibilului prin adăugarea de alcool.

Tabelul de mai jos arată planul cronologic după care producătorii de automobile trebuie să se ghideze la punerea în vânzare a automobilelor care emit mai puțini poluanți, conform regulementelor californiene; este luată drept exemplu emisia de hidrocarburi. Astfel, în 1998, 48% din vânzările de automobile noi trebuie să respecte o emisie-limită de 0,25 g/km; alte 48% trebuie să respecte standardele vehiculelor cu emisie redusă (VER) de 0,075 g/km; 2% trebuie să respecte standardele stabilite pentru vehiculele cu emisie ultraredusă (VEUR) de 0,040 g/km; iar alte 2% trebuie să fie vehicule cu emisie zero (VEZ). Media emisiei totale trebuie să fie de 0,157g/km.

Rata de reducere a emisiei de poluanți a automobilelor

Asemenea amestecuri ard mai complet, reducând astfel emisia de monoxid de carbon. Folosirea unor combustibili compuși după formule noi pot reduce emisia anumitor poluanți cu 30%, așa cum s-a întâmplat în nord-estul S.U.A., unde folosirea lor a fost introdusă la sfârșitul deceniului trecut.

Avantaje și mai mari prezintă combustibilii care nu sunt extrași din țiței, cum ar fi metanolul, etanolul, gazele naturale comprimate sau lichefiate, hidrogenul sau bateriile electrice, care exclud total gazele de eșapament.

III.4. Influența agenților chimici asupra organismului

Omul se află într-un permanent schimb de substanțe cu mediul, preluând și evacuând agenți chimici.

În conformitate cu caracterul său de sistem deschis, în organismul uman pot apărea deci excese, lipsuri, în anumite substanțe, sau elemente chimice, astfel pot apărea intoxicații cu anumite elemente chimice, sau boli, tulburări provocate de eccesele, sau insuficiențele unor substanțe în organism, sau în funscionalitatea unor organe.

Câteva dintre efectele și rolul principalelor agenți chimici cu care organismul uman este, sau poate fi în contact și care înfluențează direct funcționarea și metabolismul acestuia sunt prezentate mai jos:

Oxigenul O2 : – cea mai importantă substanță pentru viață. Organismul uman preia în repaus cca. 100 ml de oxigen la fiecare respirație.

Carența de oxigen duce la o insuficiență respiratorie, insuficiență cardiovasculară, sangiună. Scăderea relativă a O2 în funcție de temperatură și presiune produce efecte de meteosensibilitate.

Excesul de O2 – prin administrație artificială produce tulburări nervoase și respiratorii.

Ozonul O3 – prezent în urme în atmosferă.

Acțiune biologică:

alterarea concentrației celulare ARN și ADH

scăderea activității unor enzime

tulburări în dezvoltarea unor țesuturi adulte

modificarea capacității de răspuns al organismului la alte substanțe toxice

iritarea mucoaselor

Azotul (N) – prezența azotului în organism este legată de compoziția proteinelor, ca element componenet.

Efecte nocive determinate de oxizi de azot se exercită asupra:

căilor respiratorii, edem pulmonar acut

fenomene de vasodilatație

Amoniacul (NH3) – gaz iritant, larg răspândit în natură și în mediul locuit de om. Generat de industrie, cât și de descompunerea rezidului organic.

Carbonul (C) – Carbonul stă la baza formării substanței organice prin fotosinteză și este constituent al tuturor țesuturilor vii. Dintre combinațiile carbonului în număr de peste 500.000, multe dintre ele fiind toxice sau sunt poluanți ale naturii:

oxizi (CO și CO2), hidrocarburile, aldehidele, acizi carboxilici, substanțe, petroliere, biocidele, pesticidele, detergenți, mase plastice.

Dioxidul de carbon (CO2) – Poate constitui un agent toxic cu efecte mortale la o concentrație de peste 10%. Exemplu: în cazul unor fermentații, emanații – apă minerală, mofete.

Monoxidul de carbon (CO) – rezultat printr-o combustie incompletă în prezența oxigenului, local ajunge la concentrații toxice acute și cronice. Pătrunderea în organism, absorbția este integrală datorită afinității hemoglobinei (din sânge) pentru monoxidul de carbon de 250 ori mai mare decât pentru oxigen. Prezența lui duce la:

tulburări vizuale

afectat sistemul nervos central

creșterea volumului de bătăi ale sistemului cardiovascular

(S-au făcut statistica cu numărul îmbolnăvirilor cu monoxid de carbon în funcție de anumite meserii).

Fosforul (P) – importanța fosforului pentru organism este determinat de rolul său de constituent al corpului sub formă minerală (în oase și dinți) și sub formă organică ca acizi nucleici în toate țesuturile organismului.

aportul insuficient de fosfor duce la rahitizm, producerea cariilor

Efect toxic:

o formă alotropică a fosforului, care se oxidează cu ușurință produce intoxicații generat în anumite circumstanțe de muncă, de exemplu la fabricarea chibriturilor;

provoacă moartea fătului;

boli de ficat și rinichi, ale sistemul nervos

tulburări metabolice, slăbiciune, oboseală.

Calciul (Ca) – se leagă de numeroase structuri și funcții ale organismului:

în compoziția oaselor, dinților, altor organe;

excitația și funcția sistemului nervos;

homostazia mediului intern, care asigură funcția organelor și țesuturilor.

Scăzând concentrația de Ca, scade rezistența electrică de membrană a axonului și crește permeabilitatea la sodiu. Scade acomodarea sistemului nervos.

Stronțiul (Sr) – are importanță minoră în organismul uman

are un rol antirahitic și anticariogen

ajutor la cuagularea sângelui

efecte nocive – are numai stonțiul radioactiv, se fixează în oase, are perioada de înjunătățire de 30 ani, determină iradierea îndelungată a organismului.

Sodiul (Na) – importață în organismul uman, prin mineralizarea lichidului extracelular și păstrarea pH-lui în organism.

pierderea natriului din organism prin deshidratare (vărsături, transpirații, diaree) poate produce o concentrație hipotonică, sau hipertonică în cazu excesului de Na. Acesta duce la:

duce la boli renale (nefroza)

boli ale glandei suprarenale

hipertonie

Combaterea eliminării natriului se poate face prin:

tratament hormonal

aport excesiv de sare

Potasiul K – importanță primordială în organismul uman, primul cation din interiorul celulei, constituent solid al protoplasmei.

Corența de potasiu – determină dezechilibru alimentar

Intoxicație cu potasiu – posibilă prin hiperdozare

Clorul (Cl) – prezent în organism sub formă de cloruri, necesar pentru homeostazia și echilibrul osmotic.

NaCl (sarea gemă) – apare hipercloremia prin dozare excesivă produsă prin ingestia de sare ce duce la depozitare în țesuturi, urmează formarea de endeme

boli renale, cardiace, hepatice

Intoxicația – întâlnită în industria electrolizei sării.

apare bronhoconstricție

inhibiția mișcărilor respiratorii

senzații de arsură, iritație, sângerări, lăcrimare

Sulful (S) – cel mai important element chimic pentru om, având rol benefic în calitate de component al organismului.

compușii sulfului au un rol toxic, mai ales cei anorganici (oxizi, acizi, sulfuri)

proporția populației expuse la noxe, aflată în atmosfera urbană crește odată cu urbanizarea și cu creșterea industrializării anumitor zone.

Acidul sulfuric – ploaia acidă

Fierul (Fe) – importanța sa în organism este dat de rolul său de transport al oxigenului în organisme.

Deficitul de Fe – aport insuficient duce la anemie hipercronă, oboseală, tulburări morfofuncționale digestive și ale ficatului

Excesul de Fe – duce deasemenea la o serie de boli.

Magneziul (Mg) – are rol în constituția țesuturilor.

Carența propriu-zisă de magneziu duce la:

tulburări de dezvoltare

tulburări de pigmentație la animale a părului, a pielii

duce la producerea sclerozelor vasculare

creșterea bolilor de inimă

deformații, iritații, inflamații

Fluorul (F) – are însușiri biologice pozitive, la concentrații mici, în sănătatea dinților, doze mai mari induc boli. În exces apar fenomene de intoxicație cronică, înglobate în termenul de fluoroză.

Fluoroza osoasă duce la îngroșări peristorice, calcifieri ale ligamentelor, aspect rugos al oaselor. Clinic apar dureri articulare reumatice.

Lipsa duce la osteoropoză. Rinichiul, tiroida și cordul sunt afectate în acest caz.

Iodul(I) – importantă în organismul uman prin prezența lui in hormoni tiroidieni, asigură funcționalitatea glandei tiroide.

Bromul (Br) – prezent în organism ale căror funcții nu sunt încă cunoscute.

Se regăsesc în sare în concentrații mici.

apare în tiroidă, ficat, rinichi, inimă, splină și creier

efect stimulator în cantități mici.

Cobaltul (Co) – importanța pentru om se leagă de prezența sa în compoziția materiei vii ( vitamina B12 și a derivaților săi).

[NUME_REDACTAT] generează anemii, este depozitată în ficat;

intoxicația cu cobalt se datorează extragerii sale prin lucrări miniere

este generat de modul de viață vegetarian. La o concentrație de 10 – 20 mg/100 g devine toxic

sunt toxice pentru organism următoarele elemente:

Cupru (Cu), Plumb (Pb), Mercurul (Hg), Kadmiul (Cd), Siliciul (Si), Arzenul (As), Seleniul (Se).

Obs. Vezi capitolele: Principalii poluanți atmosferici Poluarea apei și Poluarea solului.

III.5. Principalele obiective poluante respectiv problemele ecologice pe care le ridică

Orice activitate de extracție a substanțelor minerale utile implică o serie de efecte negative asupra mediului înconjurător. Aceste efecte le putem categorisi în efecte fizice și chimice.

Efectele fizice

Prin extracția substanțelor minerale utile în lucrări de subteran rămân o serie de goluri, care cu timpul prin prăbușire se vor umple, dar vor genera o surpare a terenului la suprafață, cu consecințe, de multe ori dezastruoase, dacă acestea se găsesc în apropierea unor localități.

În cazul în care aceste lucrări subterane se situează în zone nelocuite nu implică probleme deosebite, însă când peste aceste zone trec căi de comunicație sau există localități, ele în mod direct sunt afectate în timp, de efectele negative ale acestor activitâți umane. Clădirile vor prezenta crăpături, terenul pe care s-a construit își schimbă caracteristicile geotehnice, în majoritatea lor devin instabile, generând chiar alunecări de teren (exemplu: [NUME_REDACTAT]).

Soluția – trebuie rambleate cu steril, lăsați palieri de siguranță- activitate ce se face controlat în urma unor studii de specialitate, urmate de documentații de refacerea mediului înconjurător.

Apele de zăcământ – existența lor prezintă o altă problemă de prim ordin în înlăturarea, neutralizarea acestora. Aproape toate nivelele minelor prezintă ape care se adună în aceste lucrări acive sau părăsite. Impotriva apelor de zăcământ există două metode de prevenire folosite:

Protecția passivă – se lasă zone de siguranță față de depozitele poros-permeabile (acvifere);

Protecție preventivă – prin foraje de asecare (ex. [NUME_REDACTAT])

In cazul exploatărilor sunt o serie de alte substanțe nocive, poluante care sunt generate de activitatea minieră, sau de activitățile colaterale (praf, fum, generat de motoare termice, minereul extras, care poate conține substanțe toxice, d’unătoare omului și sistemului biotic din zonă. Hălzile de steril, un alt produs al activității miniere, care ridică o multitudine de probleme ( de depozitare, de siguranță, de stabilitate , prezența unor substanțe toxice pentru organisme, care se concentrează în aceste hălzi sau în iazurile de decantare. Acestea necesită o permanentă supraveghere.

Efecte chimice

O serie de substanțe chimice care prin schimbarea mediului, prin scoaterea la subtrafață (schmbare de temperatură, presiune, pH-ul, întră într-un proces de oxidare, descompunere și formare de alte substanț chimice, solubile în aer sau apă, fiind antrenate de acestea pe distanțe mari.

In general materia primă exploatată conține pirită FeS2. Ea se află în condiții reductive în zăcământ, prin exploatare va ajunge la suprafață în condiții oxidație (de exeemplu prin arderea cărbunelui care conține pirită, sau prin simpla oxidare în prezența oxigenului) va rezulta SO2 care ajunge în atmosferă și în prezența razelor U.V. (ultraviolete) se catalizează în SO3, iar cu apa se va forma H2SO4 (acid sulfuic) are același efect ca și ploaia acidă, generând probleme ecologice grave în mediul înconjurător. (Pirita este prezentă în aproape majoritatea substanțelor utile exploatate de la cărbune, la zăcăminte nemetalifere, metalifere feroase, sau neferoase). Acidul sulfuric rămâne o substanță corozivă în natură până cănd nu va forma cu alți cationi substanțe chimice stabile, sau insolubile în apă.

Câțiva sulfați prezenți în apale de mină și gradul lor de solubilitate în apă:

CaSO4 . 2 H2O 2,4 g/l

Cu SO4 . 5 H2O 31,6 g/l

Zn. SO4. 6.H2O 117,5 g/l- intră în solul vegetal în depozitele geologice

Pb SO4 0,0042 g/l – anglezit

Se poate anihila acest efect nociv al apelor provenite din zăcământ prin tratare cu praf de calcar Ca CO3.

Foraje de adâncime – Efect poluant a fluidului de foraj asupra stratelor.

Se pune bentonită, barită, polimear organici și alte substrate,care vor circula prin stratele poros-permeabile. Există posibilitatea de contaminare a acviferelor.

Carierele – Reprezintă una dintre cele mai devastatoare lucrări executate de om din punct de vedere ecologic și prin aspectul dezolant pe care-l produce (peisagistic)

Schimbă morfologia zonei, relieful. Se ramblează cu steril sau cu materiale (inerte) de construcții moloz, se redă pătura de sol vegetal și se înierbează sau se împăduresc, se redă suprafața destinației inițiale, sau se va da o altă destinație – heleșteuri sau groapă de gunoi.

Gropile de gunoaie ecologice pentru deșeuri

Formarea unei asemenea obiectiv implică foarte multe probleme:

infrastructură

distanța de la localități

condiții meteorologice factorii neecologici

factori estetici

– factori geologici – tectono-structurali

factori geotehnici (fizico-mecanice ale rocilor)

factori hidrogeologici

factori geochimici

influența asupra mediului biotic

Gunoiul prezintă o serie de substanțe solide și lichide, rezultate în urma unor activități agricole, industriale, din procesul de producere a energiei, activități menajere, care nu mai pot fi folosite sau refolosite de om și nu mai intră în procesele industriale.

Pentru scăderea creșterii volumului de gunoi produs este necesar:

Propagarea unor tehnologii în industria agricolă, care produc cantități cât mai mici de deșeuri;

Deșeurile rezultate să se poată recircuita;

Deșeurile care rezultă și nu se pot refolosi va trebui să fie neutralizate chimic.

Deșeurile se clasifică după gradul de poluare, toxicitate radiații etc.

Deșeuri periculoase:

substrate cu conținut de mercur (Hg)

mâluri cu conținut de plumb (Pb).

deșeuri cu acizi – (Bacterii)

cadavre de animale, provenite de la experimente de laborator

mâluri de la galvanizări, soluții

insecticide

ace de injecție de unică folosință

coloranți, materiale plastice

deșeuri, provenite de la rafinăriile de petrol

soluțiile de developare ale filmelor

soluțiile rămase de la producerea oțetului, săpunului

praf de azbest

degresanți industriali

haldele de steril, rezultate în urma exploatării substanțelor minerale utile, în care în majoritatea cazurilor se concentrează substanțe toxice, nocive asupra mediului ambiant (metale grele)

Depozitarea deșeurilor

Implică foarte multe probleme de ordin ecologic în primul rând, estetic și economic în al doilea rând. In cazul alegerii zonelor optime de depozitare a gunoilului se face o evaluare riguroasă a zonelor optime pentru depozitarea a acestora printr-un sistem de punctare riguros conceput.

Zone optime din punct de vedere morfologic, structural, hidrogeologic al solului, stratigrafic, din punct de vedere tehnic, condiții optime din punct de vedere infrastructural;

Deșeurile să fie transportate pe distanțe cât se poate de mici.

Parametrii pentru aer, curenți de aer – direcția lor

Parametrii determinați, după care se calculează zona este optimă pentru depozitarea deșeurilor.

Normative pentru așa ceva

Proiectarea unor gropi de gunoi de deșeuri ecologice implică o metodologie aparte de izolare de la sol prin mai multe folii stratificate și prin acoperirea, izolarea continuă a zonelor umplute peste care se va reface mediul ambiant.

Substrate izolatoare: argile, bitumene, beton, materiale plastice, folii de polietilenă, P.V.C., polistireni)

canal (rigolă) de scurgere gunoi

evacuarea apei pluviale

strat izolator

strate geologice

nivelul hidrostatic al

apei freatice

Este necesară supravegherea continuă a acestor depozite pentru a nu ajunge în contact persoanele, animalele cu aceste deșeuri și o supraveghere pentru a putea urmării evoluția și gradul de poluare al mediului înconjurător.

Se poate polua:

la gropile de gunoi deschise – pot apărea infestații, infiltrarea pe calea aerului a diferitelor elemente, prin intermediar (plante agricole, animale) poate ajunge la consumatorii de ordin superior (la om), generând o serie de boli.

la cele acoperite –

prin eroziunea solului pot apărea la suprafață

infiltrare de apă meteorică, infestarea apelor subterane, evaporația diferitelor gaze, apariția, concentrarea în vegetația din împrejurimi a o serie de substrate toxice, astfel poate ajunge până la om prin consum.

Animalele pot dezgropa, sau pot străpunge în zonele inferioare izolația (de către rozătoare), sau din cauza unor neglijențe se poate deteriora stratul protector.

Sunt negesare efectuarea periodică a analizelor pentru o serie de elemente pentru a se prevenirea situațiilor de catastrofă.

Prin puțuri de hiroobservație se prelevează brobe de apă din nivelul freatic și se studiază:

în funcție de depit și viteza curenților apelor subterane

Din punct de vedere fizic:

culoarea

gradul de tulburare

temperatura

suspensiile

conductibilitatea electrică

substanțe dizolvate

radioactivitatea

miros

Din punct de vedere chimic

carbonați

cloruri

K

[NUME_REDACTAT]

duritate

metale grele: Cd, Cr, Ni, Pb, As, Zn, Cu, Hg, Se, V, Sb, Ba, Be, Ca, Mo, Te, Ti, Sn, U, Ag.

cianuri

fluoruri

Din punct de vedere biologic:

– biochimic

– bacteorologic

Se execută foraje de hidroobservație.

De asemenea prezintă un pericol de poluare, mâlurile active care se colectează de pe raza centrelor urbane și sunt sedimentate în lagune la stațiile de epurare. Aceste mâluri pot conține cele mai variate substanțe chimice, provenite de la diverși acenți economici (industria textilă, coloranți, galvanizare, prelucrarea pieilor de animale, etc.) și din gospodării.

III.6. Prevenirea pagubelor provocate și evaluarea cheltuielilor aferente

În cadrul cheltuielilor aferente pagubelor produse de activitatea umană se vor lua în calcul:

evaluarea efectelor poluării și monitorizarea continuă a situației mediului;

prevenirea, lichidarea pagubelor;

cercetările și studiile efectuate în domeniu;

cheltuielile alocate pentru diminuarea efectelor poluărilor;

supravegherea unor fenomene, efecte legate de poluare, constituie cheltuielile alocate pentru protecția mediului. Evaluarea pagubelor produse în mediul înconjurător este altfel foarte greu de efecuat dat fiind natura obiectului de studiu. Acestea se evaluează prin lucrările efectuate pentru emeliorarea sau lichidarea pagubelor.

Cheltuielile alocate pentru refacerea calității mediului înconjurător cresc disproporțional cu mărimea pagubelor provocate. Cheltuielile pentru refacerea unor poluări ale mediului vor fi cu atât mai mici cu cât situația existentă este mai aproape de cea naturală (vezi graficul de mai jos) și cu cât cheltuielile de prevenire sunt mai mari. Graficul prezintă raporturile existente între cheltuielile de prevenire și cele de refacere ale mediului în cazul unei activități economice (industriale). In funcție de cheltuielile de prevenire alocate și cheltuielile de refacere necesare pentru refacerea mediului înconjurător, statele vor ocupa poziții diferite în graficul de mai jos. Acest lucru este funcție de situația economică a țării, de tratatele înternaționale la care a aderat, și nu în ultimul rând de voința politică.

În politica protecției mediului există posibilitatea unor pârghii economice. Acestea în general se reflectă prin sancțiuni fiscale față de cauzator. Aceste măsuri, însă nu rezolvă problema însăși a poluării mediului și nici refacerea acestuia.

limita de prevenire limita de refacere

B

A C

KM

KH KM MP

MNo med. înspre spre înrăutățire mediu total

mediu ameliorare a situației poluat(mediu

nepoluat a pagubelor mort)

calitatea diferite grade

mediului de poluare

A – cheltuieli de prevenire

B – cheltuieli de refacere

C – punctul de intersecție al curbei de prevenire cu a curbei de refacere

(exprimate financiar)

Măsurile de stimulare a agenților economici, prin concesii economice, pentru investiții în tehnologii mai puțin poluante, dar probabil mai costisitoare sub raportul investițiilor.

. In același timp stimularea tehnologiilor mai ecomomici în cea ce privește consumul de energie. Există pârghii economice prin care se pot reglementa gradul de poluare al unei zone prin facilitarea introducerii unor ramuri economice mai puțin poluante, sau tehnologii noi în cadrul unei ramuri economice, care reprezintă o solicitare mai mică în gradul de poluare a mediului înconjurător.

În cazul inițierii unor activități economice noi, în țatra noastră s-a introdus garanția bancară pentru refacerea mediului. Garanția bancară servește la formarea fondului rezervat pentru refacerea mediului înconjurător în timpul activității desfășurate, cât și după aceasta. In același timp studiul de impact pe care sunt obligați să le execute agenții economici în cazul inițierii unor activități noi servaște la studiul posibilităților de poluare și deteriorare minimă a mediului înconjurător, cât și efectele activității desfășurate asupra zonei. Se dau soluții pentru minimalizarea acestor efecte negative ale activității.

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI MEDIULUI

IV.1. Principii fundamentale, elemente strategice de bază, modalități de implementare

În consens cu obiectivele și funcțiile specifice pe care le îndeplinește, dreptul mediului este dominat de o serie de principii generale care se reflectă, sub o formă sau alta, în conținutul și semnificațiile normelor sale.

Ele sunt consacrate, ca atare, expres de lege (precum principiul precauției, principiul prevenirii, principiul conservării biodiversității ori principiul poluatorul plătește), ori rezultă din dispoziții dispersate în diverse acte normative (protecția mediului, obiectiv de interes public major).

Alături de “principii”, legea protecției mediului stabilește “elemente strategice de bază”, care “conduc la dezvoltarea durabilă a societății”, precum: crearea sistemului național de monitorizare integrată a mediului, utilizarea durabilă, menținerea și ameliorarea mediului și reconstrucția ecologică ș.a. În sfârșit, legea consacră și modalități “de implementare a principiilor și elementelor stratige”. Deși aparțin mai ales zonei politicii de mediu, aceste elemente contribuie la precizarea și explicitarea semnificațiilor juridice ale principiilor fundamentale.

IV.2. Protecția mediului – obiectiv de interes public major:

Prin natura și importanța excepțională a calității mediului pentru lumea vie, protecția, conservarea și dezvoltarea (ameliorarea) sa constituie un “obiectiv de interes public major” (Ordonanță de Urgență nr. 195/22.12.2005).

Constituția din 1991 se referă, în mod indirect, la acest principiu atunci când stabilește obligația statului de a exploata resursele naturale “în concordanță cu interesul național” (art.134, alin.2, lit.d).

Ordonanța de Urgență nr. 195/22.12.2005 pentru protecției mediului, precizându-și obiectul de reglementare, îl califică drept “obiectiv de interes public major” (în formularea art.1 din Legea nr.9/1973, protecția mediului reprezentă “o problemă de interes național). O asemenea dispoziție generală relevă valoarea social-juridică deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic și conservării factorilor de mediu și imprimă un caracter imperativ normelor de drept pertinente. Ea indică în mod clar și concepția generală privind protecția mediului adoptată de legiutorul român, în consens cu tradițiile noastre juridice și apartenența la sistemul dreptului continental (de inspirație franceză). Ca atare, protecția mediului este o responsabilitate publică, o obligație a statului, ceea ce implică reglementarea activităților de protecție și control public asupra acestora. Ca atare, protecția mediului grevează desfășurarea tuturor activităților (dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului conform art. 41 (6) din Constituție) și constituie o obligație a tuturor persoanelor fizice și juridice. Și o serie de reglementări sectoriale cuprind dispoziții în acest sens. Astfel, potrivit Legii nr. 107/1996 protecția, punerea în valoare și dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes general. La rândul rău, Legea 103/1996 califică fondul cinegetic al României drept “resursă naturală de interes național”, iar Codul silvic (Legea nr. 26/1996) consideră fondul forestier național “bun de interes național”.

În consecință, prevederile dreptului mediului sunt de “ordine publică”, nepermițând derogări de la prescripțiile lor. Asemenea considerații de principiu se exprimă, în planul dreptului, într-o serie de elemente precum: existența unei “ordini publice ecologice”, instituirea unui serviciu public preocupat cu protecția mediului, controlul legalității acțiunilor care ar putea afecta calitatea mediului. În privința factorilor naturali, aceștia capătă calificări juridice importante, precum: apele “fac parte integrantă din patrimoniul public”, vânatul este “bun public de interes național” ș.a.

IV.3. Principiul conservării

Prevăzut expres din Ordonanță de Urgență protecției mediului este formulat drept “principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural”.

Totodată, potrivit art.134 (2)(e) din Constituție, Statul trebuie să asigure printre altele și “refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic”.

Obiectiv fundamental al problematicii protecției mediului, conservarea urmărește să mențină un nivel durabil al resurselor ecologice. Aceasta presupune, în acest sens, un management al resurselor renovabile și o atenție deosebită utilizării resurselor nerenovabile.

[NUME_REDACTAT] mondiale de conservare a UICN (1980), conservarea presupune:

menținerea proceselor ecologice esențiale și a sistemelor care reprezintă suportul vieții;

prezervarea diversității genetice;

realizarea utilizării durabile a speciilor și ecosistemelor.

La rândul rău, Strategia europeană de conservare adoptată în cadrul [NUME_REDACTAT] (1990) își propune ca scop să promoveze respectarea naturii pentru ceea ce este și nu pentru ceea ce așteptăm de la ea, respectiv satisfacerea nevoilor și asiprațiilor legitime ale cetățenilor. În cadrul politicilor de mediu, trebuie să se acorde preferință strategiilor preventive și active, mai degrabă decât celor corective și reactive.

Așadar, într-o accepțiune generală conservarea presupune menținerea nivelurilor cantitative și calitative durabile ale resurselor mediului; ea nu vizează în general calitatea mediului, ci numai menținerea condițiilor minimale necesare pentru existența resurselor permanente.

IV.4. Principiul prevenirii

In OU 195/2005 a protecției mediului ca “principiul prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor”, pornește de la realitatea că o atare atitudine comportă costuri mult mai reduse decât remedierea calității factorilor de mediu, iar pe termen lung continua refacere a deteriorării și compensare a pagubelor conducând la stagnare și chiar la frânarea dezvoltării. Prevenirea implică, pe de o parte, evaluarea riscurilor pentru a evita pericolele potențiale, iar, pe de alta, acțiuni bazate pe cunoașterea exactă a situației prezente.

În conținutul semnificațiilor sale, principiul presupune atât acțiuni asupra cauzelor care produc poluarea sau degradarea (prin retehnologizarea ecologică a proceselor de producție), cât și activități de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru factorii de mediu.

Este edificatoare, în acest sens, obligația de a lua în calcul cerințele protecției mediului cu ocazia oricărei acțiuni publice sau private care riscă să aibă un impact asupra calității factorilor mediului. Astfel, se afirmă din ce în ce mai mult o serie de proceduri administrative precum studiile de impact (având ca scop să impiedice realizarea unor obiective economico-sociale cu impact asupra mediului, fără măsuri corespunzătoare de prevenire a acestuia), ori bilanțul de mediu și programul de conformare, sau preocupare de a stabili regimuri speciale de desfășurare a unor asemenea activități (precum cel al deșeurilor toxice, îngrășămintelor chimice și pesticidelor etc.)

IV.5. Principiul precauției în luarea deciziei

Acest principiu se află încă în stare incipientă de recunoaștere la noi în țară. El își completează și amplifică semnificațiile cu un alt principiu fundamental, cel al prevenirii riscurilor ecologice și a producerii pagubelor.

Prevenirea presupune un studiu de risc, care să permită evitarea pagubelor și o acțiune bazată pe cunoaștere. Numai că nu întotdeauna consecințele deciziilor și acțiunilor pot fi cunoscute, total sau parțial, dinainte, iar absența certitudinii științifice nu poate constitui un pretext pentru a nu lua măsurile adecvate pentru prevenirea atingerilor grave și inevitabile aduse mediului. În fața acestei realități, în adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste precauție, prudență, o diligență maximă, să se adopte măsuri preventive care să elimine, pe cît posibil, orice risc de degradare a mediului.

Precauția reclamă deci că măsurile de protecție a mediului să fie adoptate, chiar dacă nici o pagubă nu se prefigurează la orizontul apropiat. Sub aspectul probei, sarcina efectuării acesteia se inversează: ea revine acum celui care susține că activitatea sa nu are ori nu va avea nici un impact până atunci când acumularea de date științifice va proba că există o relație de la cauză la efect între acțiunile de dezvoltare și degradarea mediului.

La nivel european, Tratatul de la Maastricht, cuprinde regula precauției în art. 130R, iar directivele comunitare privind utilizarea și diseminarea organismelor modificate genetic din 1990 o aplică concret. În sfârșit, principiul 15 al Declarației conferinței ONU de la Rio de Janeiro (1992) afirmă că în caz de risc de pagube grave ori inevitabile, absența ceritudinii științifice nu poate servi ca pretext pentru a amâna pentru mai târziu adoptarea de măsuri efective privind prevenirea degradării mediului, teză reluată și de Convenția asupra biodiversității.

Acest principiu s-a dezvoltat, în ultimii cinci ani, și în documentele O.N.U., plasat în contextul preocupărilor vizând “asigurarea unui viitor durabil” și al promovării unor noi principii integrate care să conducă economic la o creștere reală “în termeni verzi”.

IV.6. Principiul “poluatorul plătește”

Consacrat pentru prima dată în legislația românească de către Ordonanța de Urgență 195/2005, principiul poluatorul plătește își croiește drum rapid în practica și dreptul românesc.

1. El se inspiră din teoria economică potrivit căreia costurile social externe, care însoțesc producția industrială, trebuie să fie internalizate, adică să fie luate în calcul de toți agenții economici în costurile lor de producție.

Într-adevăr, multe activități economico-sociale antrenează externalități negative, sub forma poluării, afectând populația și factorii de mediu. Existența acestora conduce la o adevărată “dedublare” a realităților privind costurile și profitul agenților economici. Astfel, pe ansamblu, economia trebuie să acopere costurile de producție, cât și pe cele legate de existența externalităților (poluării). Generatorii poluării au costuri proprii diminuate datorită economisirii cheltuielilor de prevenire a poluării (dotarea cu dispozitive și filtre, adaptarea tehnologiilor etc.), societatea în ansamblul său, imediat sau în timp, suportând costul privind combaterea efectelor negative ale poluării asupra sănătății umane, activităților economico-sociale ori mediului în ansamblul său. Pentru a se evita o asemenea situație și pentru a se corecta inechitățile pe care le determină, costurile “externalităților” se “internalizează” pe calea recunoașterii juridice a principiului poluatorul-plătește.

Principalul obiectiv al reglementărilor internaționale în domeniu îl constituie armonizarea politicilor interne, astfel încât diferențele legislației antipoluante de la o țară la alta să nu antreneze distorsiuni în avantajele comparative și schimburile comerciale. În același timp, principiul a fost larg acceptat de guverne, care s-au inspirat semnificațiile sale în elaborarea politicilor lor ecologice.

2. Pentru a imputa poluatorului costurile consecințelor activității sale, autoritățile publice pot recurge la mai multe instrumente care, luate izolat, nu asigură aceeași eficacitate și de aceea sunt utilizate, de regulă, în mod conjugat. Este vorba de taxarea poluărilor, instituirea de norme tehnice antipoluante și aplicarea de diverse mecanisme de compensație. În privința fiscalității, prin stabilirea de taxe, redevențe, taxe parafiscale se ajunge la o preluare obligatorie a contribuțiilor de la poluatori decisă de autoritățile publice și utilizată mai mult sau mai puțin direct pentru a ameliora și controla starea calității mediului.

Mecanismele de taxare a poluării pot îndeplini, din punct de vedere teoretic, trei funcții: dacă redevența este fixată la o rată optimă, aceasta ajunge la o internalizare totală a costului daunelor legate de poluare; dacă redevența este suficient de incitativă, aceasta va determina poluatorul să reducă emisiile la un nivel care nu depășește un obiectiv dat: dacă rata nu este destul de ridicată redevența nu va realiza decât o redistribuire a resurselor, permițând repararea pagubelor ori investițiilor de luptă contra poluatorilor.Un procedeu menit să reducă poluările, nefinanciar, constă în a impune prin acte juridice obligatorii norme tehnice antipoluante. Acest mecanism simplu și de aplicare automată este larg utilizat. El a fost folosit, mai întâi în domeniul aerului, apoi al apei și, în sfârșit, al zgomotului.

Utilizarea mecanismelor de compensație reprezintă o altă cale de realizare a cerințelor principiului poluatorul plătește.

3. Totuși, principiul poluatorul-plătește nu permite, adeseori, alegerea măsurilor celor mai rentabile, întrucât este dificil de a identifica și supraveghea toți poluatorii ori utilizatorii de resurse. De pildă, pentru a reduce poluarea generată de automobile ori de micile intreprindewri este mai puțin costisitor și mai eficace să se utilizeze măsuri generale, precum taxarea mijloacelor de producție, decât să se instituie redevențe asupra emisiilor.

Sunt semnificative, în acest sens, pierderile biodiversității datorate distrugerii pădurilor tropicale și emisiilor de bioxid de sulf care contribuie la fenomenul “ploilor acide” în afara țării poluatoare.

4. Conținutul principiului a fost dezvoltat, precizat și consacrat la nivel internațional, mai ales prin documentele adoptate în cadrul OCDE și uniunea Europeană.

Astfel, principiul a fost enunțat, mai întâi într-o recomandare a organizației “celor 24” din 26 mai 1972, prin care se arăta că poluatorului trebuie să i se impute cheltuielile privitoare la măsurile de prevenire și de luptă contra poluării, decise de autoritățile publice pentru menținerea calității mediului într-o stare acceptabilă. Costul acestor măsuri trebuie să se repercuteze în prețul bunurilor și serviciilor care sunt la originea poluării, prin faptul producerii ori consumării lor. Ele ar trebui să fie acompaniate de subvenții susceptibile de a antrena distorsiuni în cadrul comerțului. O a doua recomandare, din 14 noiembrie 1974, precizează “măsurile de aplicare a principiului poluatorul-plătitor”.

Principiul este recomandat să fie aplicat și poluărilor transfrontiere. În privința [NUME_REDACTAT], în primul program de acțiune din 22 noiembrie 1973 al CEE s-a recunoscut aplicarea principiului poluatorul-plătitor în condițiile definite de documentele OCDE, dar cu adaptări referitoare la mediile poluate, tipurile de surse de poluare și regiuni.

OG 195/2005 vizează semnificațiile atunci când stabilește ca modalitate de implementare a principiilor generale “introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive”; prevede scutirea de impozit și compensarea deținătorilor de suprafețe terestre și acvatice, supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacere ecologică, care aplică măsurile de conservare stabilite de autoritatea centrală pentru protecția mediului; consacră posibilitatea pentru Guvern de a acorda “reduceri sau scutiri de taxe, impozite, precum și alte facilități fiscale” titularilor activităților care înlocuiesc substanțe periculoase în procesul de fabricație sau investesc în procese tehnologice și produse “curate” etc.

IV.7. “Elemente strategice” de bază

Alături de aceste principii, precizate mai sus, Ordonanța de Urgență nr. 195/2005 protecției mediului stabilește și o serie de “elemente stratige care conduc la dezvoltarea durabilă a societății”

Acestea, printre altele, sunt:

înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor;

crearea sistemului național de monitorizare integrată a mediului;

utilizarea durabilă;

menținerea, ameliorarea calității mediului și reconstrucția zonelor deteriorate;

crearea unui cadru de participare a organizațiilor neguvernamentale și a populației la elaborarea și aplicarea deciziilor;

dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului;

Mulți din termenii de mai sus cunosc definiții legale exprese.

IV.8. Modalități de implementare

În OG 195/2005 sunt vizate “modalitățile de implementare a principiilor și elementelor strategice”, respectiv:

adoptarea politicilor de mediu armonizate cu programele de dezvoltare;

obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor, programelor, precum și în desfășurarea activităților;

corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului și de urbanism;

introducerea pârghiiilor economice stimulative sau coercitive;

rezolvarea, pe niveluri de competență, a problemelor de mediu, în funcție de amploarea acestora;

elaborarea de norme și standarde, armonizarea acestora cu reglementările internaționale și introducerea programelor pentru conformare;

promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul protecției mediului;

instruirea și educarea populației, precum și participarea organizațiilor neguvernamentale la elaborarea și aplicarea deciziilor.

V. FUNCȚIILE DREPTULUI MEDIULUI

Ca element important al sistemului de gestiune a problemelor mediului în beneficiul ecosistemelor umane, dreptul îndeplinește o serie de funcții specifice pentru realizarea obiectivelor unei dezvoltări sociale echilibrate, în armonie cu ocrotirea, conservarea și ameliorarea naturii înconjurătoare. “Ecologizarea” la toate nivelurile, creșterea rolului factorului politic în acest domeniu, celelalte evoluții obiective demonstrează faptul că mediul nu poate fi gestionat eficace fără contribuția mediului și, în același timp, că orice reglementare legală, oricât de perfectă ar fi nu poate fi suficientă, reclamă contribuția conjugată a unui ansamblu coerent de elemente ce acționează convergent. Într-adevăr, orice măsură – de natură politică, economică, socială, administrativă etc. – vizând utilizarea rațională și echilibrată a mediului ambiant trebuie, pentru transpunerea sa în viață, să fie exprimată în prescripții și reguli juridice. Desigur, pe lângă îndeplinirea funcțiilor generale ale dreptului ca element al sistemului social – normativă, apreciată, de direcționare (teleologică) etc., dreptul mediului îndeplinește o serie de funcții specifice în raport cu scopurile principale pe care le urmărește: asigurarea unui mediu ambiant sănătos și prosper, prin protecția și dezvoltarea sa corespunzătoare; funcția de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile, de organizare și instituționalizare a acțiunii sociale în favoarea ocrotirii mediului, promovarea cooperării internaționale în vederea soluționării problemelor mediului.

1. Funcția de organizare și instituționalizare a acțiunii sociale în favoarea protecției și ameliorării mediului. Cu ajutorul normelor de drept se creează și perfecționează în permanență structurile organizatorice necesare gestionării și administrării problemelor protecției și dezvoltării mediului ambiant, coordonării acțiunilor desfășurate la diferite niveluri și în diverse planuri pentru îndeplinirea acestui obiectiv vital al contemporaneității. În temeiul acestei funcții, pe cale juridică (legi, decrete, alte acte normative, în plan intern, acorduri, statute constitutive ș.a. în domeniul internațional) se stabilesc și funcționează structurile necesare în vederea identificării, analizei, deciziei și înfăptuirii diferitelor măsuri privind soluționarea problemelor ecologice. Dreptul constituie astfel, deopotrivă, instrumentul de instituire și organizare a instituțiilor mediului și mijlocul de realizare a atribuțiilor conferite.

În același timp, orice politică și strategie ecologică are nevoie pentru instituționalizare și aplicare de normele juridice.

2. Funcția de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile. Se exprimă prin stimularea unui tip superior de dezvoltare “care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a le satisface pe ale lor”.

În mod semnificativ, Legea protecției mediului își stabilește ca obiectiv reglementarea protecției mediului “pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății” (art.1).

O atare funcție se realizează din perspectiva cerinței integrării protecției mediului în cadrul procesului de dezvoltare. Or, această operație de penetrare a unei atare dimensiuni în politicile sectoriale are nevoie de contribuția dreptului, de pildă pe calea studiului de impact, care să fie aplicat programelor și activităților economico-sociale. În același timp, promovând o abordare integrală a mediului, dreptul reclamă adoptări instituționale complexe, care să permită mediului și problemelor sale să fie reprezentate în toate structurile administrative de decizie și, în consecință, să se insereze în toate deciziile social-economice.

3. Funcția de protecție, conservare și ameliorarea mediului ține de însăși natura și esența acestei ramuri de drept. Prin lege sunt prevăzute o serie de dispoziții și norme tehnice prin a căror respectare se asigură prevenirea poluării oricărui factor de mediu, combaterea poluării, precum și înlăturarea efectelor negative pe care le pot produce produsele și substanțele chimice.

Aceste obiective se realizează prin stabilirea obligațiilor de instalare și funcționare a instalațiilor de purificare a gazelor și epurare a apelor uzate la parametrii proiectați, realizarea investițiilor, intensificarea valorificării substanțelor reziduale utilizabile, creșterea fertilității solurilor, combaterea eroziunii și degradării fondului forestier, administrarea judicioasă a îngrășămintelor chimice și pesticidelor etc. În același timp, normele privind răspunderea juridică în domeniul ecologic contribuie la prevenirea sau combaterea actelor sau faptelor prin care se aduce atingere calității mediului.

Această funcție decurge, în mod firesc din caracterul de “drept de finalitate” al dreptului mediului, din caracterul său de “drept pentru mediu”.

4. Funcția de promovare a cooperării în domeniul protecției mediului. Dreptul reprezintă un important factor al cooperării dintre state, în vederea armonizării și coordonării activităților naționale cu cele pe plan regional și internațional pentru adoptarea și implementarea unor măsuri corespunzătoare potrivit specificului geografic al fiecărui stat. În același timp, prin normele juridice se realizează optimizarea și diversificarea cooperării economice internaționale, a transferului de tehnologiiu, a asigurării unei asistențe tehnice și pregătirii cadrelor naționale, în diversele probleme ale protecției și dezvoltării calităților naturale ale mediului ambiant.

Din perspectiva procesului de integrare europeană a României, armonizarea legislativă, prin alinierea reglementărilor interne la standardele și normele comunitare, amplifică funcția dreptului mediului de promotor al colaborării internaționale și regionale.

VI. IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

Urmând abordarea clasică în domeniu, ne vom referi la izvoarele formale ale dreptului mediului, acelea care conferă unei reguli caracterul de drept pozitiv. Vom lăsa la o parte deci așa-numitele izvoare materiale ori reale, cuprinzând ansamblul fenomenelor sociale care contribuie la formarea substanței, materiei dreptului (nevoile practice, conjuncturile economico-politice etc.).

În acest sens, izvorul principal de drept al mediului în plan îl reprezintă legea (lato sensu) urmată în secundar, de cutumă, precum și de o serie de mijloace auxiliare (jurisprudența, doctrina și dreptul comparat). Dreptul comunitar cunoaște drept surse: regulamentele, directivele, deciziile și recomandările. Izvoarele dreptului internațional al mediului sunt mai puțin precise și obligatorii dar mai variate decât cele existente în sistemele juridice naționale ori în cadrul [NUME_REDACTAT]. Ele sunt enumerate și definite în art. 38 alin.1 din [NUME_REDACTAT] Internaționale de Justiție, respectiv: tratatele și cutuma (generatoare de norme obligatorii), principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate și mijloacele auxiliare: deciziile judiciare internaționale și doctrina, acestea din urmă cu o influență, mai ales indirectă asupra dezvoltării și orientării dreptului. Ca noi izvoare se afirmă rezoluțiile organizațiilor internaționale.

LEGEA

În mod uzual, legea – lato-sensu – reprezintă dreptul scris (jus scriptum), expresia, prin intermediul puterii publice competente în acest sens, a unei reguli, a unei voințe, formulate pentru viitor și enunțată într-un text.

În acest context, în sens larg, termenul de lege cuprinde orice regulă juridică scrisă, indiferent de titlul dat actului legislativ: constituție, cod, tratate internaționale, ordonanțe, regulamente, hotărâri ale guvernului etc.

CONSTITUȚIA

Ca o regulă generală, constituțiile stabilesc structurile și ierarhia normelor juridice, conțin declarații scrise ori Cartă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, stabilesc instituțiile statului și reglementează funcționarea și competența acestora. După 1970, se manifestă tendința generală de a îngloba în legile fundamentale dispoziții constituționale privind protecția mediului. Acestea se referă mai ales la recunoașterea și garantarea dreptului fundamental la un mediu sănătos, crearea unor instituții ale mediului ș.a., ceea ce face din constituție un tot mai important izvor de drept al mediului.

Legea fundamentală a României din 8 decembrie 1991, se referă la problemele mediului în titlul IV intitulat “Economia și finanțele publice”. După cum se poate observa și din amplasarea acestor dispoziții în corpul Constituției, protecția mediului este circumscrisă, la nivel teoretico-conceptual, problemelor de ordin economic și tratată în strânsă legătură cu acestea. Din punct de vedere juridic, prevederile constituționale în materie stabilesc trei categorii de obligații în sarcina statului vizând:

exploatarea rațională “în concordanță cu interesul național” a resurselor naturale;

refacerea și ocrotirea mediului și menținerea echilibrului ecologic;

crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții;

Aceste obligații configurează dreptul fundamental corelativ al cetățenilor la conservarea și protecția mediului.

În același timp, art. 41(6) din Constituție instituie o veritabilă “servitute legală de mediu” stipulând că “Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului”. Totodată, Constituția consacră drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale (inclusiv dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la petiționare, iar indirect – dreptul la un mediu sănătos ș.a.). În acest timp, sunt stabilite principiile și structura organizării și funcționării autorităților publice, inclus administrația publică centrală de specialitate și administrația publică locală.

1.2.CODUL

Ca reglementare de ansamblu a unui anumit domeniu, codul răspunde cel mai bine nevoii de abordare globală a problemelor protecției mediului. Cu toate acestea, și datorită etapei inițiale de dezvoltare a reglementărilor în domeniu, codificările sunt încă rare. Totuși, trebuie să remarcăm, pe de altă parte, faptul că unele coduri, care se referă cu precădere la alte materii, ating și probleme ale ocrotirii naturii (ca, de exemplu Codul silvic, Legea nr. 26/1996), iar, pe de alta, legile generale privind protecția mediului sunt,de obicei, legi-cadru, care cuprind ansamblul problemei reglementării protecției mediului (precum OG nr. 195/2005).

Din altă perspectivă, considerăm, că elaborarea și adoptarea unui cod al mediului (fie el și în ipostaza de instrument tehnic, de lucru), ar stimula procesul general de reglementare în materie și ar marca maturizarea dreptului mediului. Iar acest lucru s-ar putea realiza, de exemplu, prin sistematizarea Ordonanței de Urgență 195/2005 și a celorlalte legi speciale, care se vor adopta în baza sa.

În unele țări (Franța, de exemplu) codificarea tehnică a condus la elaborarea unui “Cod al mediului”, actualizat periodic.

LEGEA PROPRIU-ZISĂ

Poate fi izvor al dreptului mediului în măsura în care reglementează relațiile sociale privind protecția, conservarea sau dezvoltarea mediului. Reprezintă unul dintre izvoarele cele mai frecvente ale acestei ramuri de drept. Datorită particularităților domeniului supus reglementării, în numeroase țări s-au adoptat legi-cadru pentru protecția mediului, care enunță principii generale de acțiune, la nivelul întregului domeniu și pe “sectoare”, preluate și concretizate apoi prin legi speciale “sectoriale”. Este și cazul OU 195/2005 și al legilor de aplicare a sa.

DECRETELE-LEGI

Constituie izvor de drept al mediului în măsura în care reglementează probleme care fac obiectul acestuia. Dat fiind caracterul lor excepțional, aceste acte normative se regăsesc greu în această calitate. În plus, frecvența lor caracterizează un regim politic autocratic sau, oricum, inadecvat pentru o democrație.

TRATELE INTERNAȚIONALE

În concordanță cu prevederile art.11 (2) din [NUME_REDACTAT] “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. În caz de contrarietate între un tratat și o lege, primează dispozițiile tratatului. Ca atare, tratatele internaționale relative la un mediu pe care România le-a adoptat sau la care a aderat, fac parte din dreptul intern și constituie izvoare pentru dreptul mediului, indiferent de caracterul lor – –ilateral sau multilateral – sau domeniul la care se referă. Dispoziții asemănătoare există în multe constituții naționale.

2.ACTELE GUVERNAMENTALE

Practica internațională în acest sens este destul de diversă. Unele constituții acordă puterii executive competența de a adopta ori promulga acte normative cu putere de lege prin decret (Italia, Spania etc.). Acest procedeu este adesea utilizat pentru transpunerea în dreptul național a directivelor U.E. De asemenea, actele guvernamentale, pot fi utilizate pentru aplicarea concretă a unor legi-cadru.

În acest context, Guvernul adoptă două categorii de acte:

a) hotărâri (emise pentru organizarea executării legilor);

b) ordonanțe (emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în

condițiile prevăzute de acestea) (art.107 din Constituție). În măsura în

care aceste acte normative se referă la protecția, ameliorarea și conservarea

mediului constituie izvoare ale dreptului mediului.

De asemenea, ordinele ministeriale în materie pot avea o atare calitate.

3.ACTELE AUTORITĂȚILOR PUBLICE LOCALE

Actele, respectiv hotărârile adoptate de consiliile locale în exercitarea atribuțiilor, privind “refacerea și protecția mediului înconjurător în scopul creșterii calității vieții, protecția și conservarea monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor și rezervațiilor naturale” (art.21 alin.2 lit.r din Legea nr. 69/1991), privind administrația publică locală), precum și cele ale consițiilor județene referitoare la organizarea și dezvoltarea urbanistică a teritoriului și amenajarea acestuia (art.59 lit.f din Legea nr.69/1991), constituie izvoare ale dreptului mediului.

4.CUTUMA

Definită drept “uzaj implantat într-o colectivitate și considerat de ea ca obligatoriu din punct de vedere juridic” ([NUME_REDACTAT]), cutuma (sau dreptul creat de moravuri – jus moribus constitutum) a avut un important rol de izvor de drept înaintea adoptării codurilor modoerne. Astăzi, rolul său este deosebit de redus. Totuși, în domeniul protecției naturii cutuma poate prezenta unele semnificații. Așa, de pildă, prin art. 8 din Legea nr. 82/1993 se recunoaște și garantează “Dreptul populației locale din teritoriul [NUME_REDACTAT] “[NUME_REDACTAT]” de a păstra “obiceiurile specifice locale” (ș.a.m.d.).

5.UZURILE INTERNAȚIONALE

Uzurile stabilite într-o regiune sau într-un mediu comercial și care servesc la completarea ori interpretarea contractelor pot să se refere și la obiceiuri, norme sau standarde ecologice folosite.

MIJLOACE AUXILIARE

Dintre mijloacele auxiliare, jurisprudența, doctrina și dreptul comparat se regăsesc și în cadrul dreptului mediului.

JURISPRUDENȚA (practica judiciară)

Înțeleasă ca dreptul (obiectiv) care se degajă din hotărârile adoptate de instanțele judecătorești (rerum perpetuo similiter judicatorum auctorias), jurisprudența nu este considerată ca un izvor de drept propriu-zis în sistemul nostru de drept (ca, de altfel, în toate sistemele de drept continental), ci are un rol auxiliar, contribuind la fixarea și dezvoltarea reglementărilor existente, ori la stimularea legislatorului în adoptarea altora noi.

Referindu-ne la situația concretă din România, cel puțin până în prezent, jurisprudența în domeniul mediului fiind nesemnificativă și efectele sale asupra dreptului pozitiv nu sunt notabile.

DOCTRINA

Ca operă a teoreticienilor dreptului-jurisconsulți, comentatori, cercetători, cadre didactice etc. – doctrina (jus prudentibus constitutum), are ca funcție analiza dreptului pozitiv și, pe această bază, să constituie un ansamblu coerent și logic de noțiuni, concepte, date etc. În acest mod, ea influențează atât elaborarea și adoptarea reglementărilor juridice, cât și aplicarea acestora de către instanțele judiciare.

DREPTUL COMPARAT

Apariția și dezvoltarea de “drepturi ale mediului” în diverse țări ale lumii fac indispensabil studiul comparativ al acestora. El urmărește, în primul rând, desprinderea tendințelor generale de evoluție ale reglementărilor naționale, de armonizare și chiar de unificare a lor (ca, de exemplu, în cadrul UE). În același timp, experiențele și soluțiile adoptate în legislația altor state pot influența procesul de elaborare și/sau aplicare a dreptului mediului în altele. Pentru țările asociate [NUME_REDACTAT] un rol deosebit de important joacă, în acest sens, procesul de aproximare a legislației naționale cu reglementările dreptului comunitar al mediului, care va conduce la o uniformizare continentală accelerată a normelor juridice.

CONFLICTELE DE LEGI

Ca regulă generală, o lege se aplică și se execută în cadrul teritorial al statului de adoptare și față de toate persoanele aflate aici. În consecință, eventualele conflicte pot apărea în cazul aplicării legilor relative la mediu în afara statului de origine, din rațiuni de politică ecologică sau ca urmare a faptului că pagubele ecologice pot avea efecte transfrontaliere. De altfel, în cazul Europei vestice asemenea probleme au favorizat adoptarea primelor reglementări comunitare.

Totodată, în cadrul fiecărei țări pot apărea unele neconcordanțe (contradicții) între diferitele reglementări legale. Așa, de pildă, datorită specificului lor acte normative care privesc un sector particular al mediului pot intra în contradicție cu regiunile legale generale din domeniul respectiv, după cum pot exista neconcordanțe în chiar interiorul legislației mediului. De aceea, pentru a soluționa asemenea probleme este indispensabilă o concepție coerentă și integrată asupra dreptului mediului, principiilor și specificului normelor sale.

PÂRGHIILE ECONOMICE ȘI FISCALE DE PROTECȚIE A MEDIULUI ÎN ROMÂNIA

În țara noastră, folosirea instrumentelor economico-fiscale în protecția mediului se află în stare incipientă, deși experiențele de acest gen sunt cunoscute de mai mult timp. Astfel, printr-o lege din 17.mai.1892, se înființa “Fondul pentru punerea în valoare a pădurilor statului”, ca fond special format prin prelevarea anual a unei sume de 2 % din veniturile brute în bani ale tuturor vânzărilor de lemne din pădurile statului. Pus la dispoziția [NUME_REDACTAT], acesta era utilizat, în principal, pentru reglementarea exploatării în stadiul de lucrări folositoare pentru punerea în valoare a pădurilor.

În ultimii ani, se remarcă tendința creării unor fonduri speciale alimentate prin taxe și alte contribuții financiare și folosite pentru finanțarea a diferite proiecte în materie sau altor pârghii economice.

În plus, Ordonanța de Guvern nr. 195/2005 creează un cadru juridic general al promovării instrumentelor economico-fiscale. Astfel, din ordonanță, printre “modalitățile de implementare a principiilor și elementelor strategice” este enumerată și “introducerea pârghiilor economice stimulative sau “coercitive”. Totuși, sunt utilizate cu precădere facilitățile fiscale (scutirile de taxe și impozite, reducerea acestora etc.) și mai puțin este avut în vedere rolul disuasiv al unor asemenea instrumente. Așa, de pildă, guvernul poate acorda reduceri sau scutiri de taxe, impozite, precum și alte facilități fiscale pentru titularii activităților care înlocuiesc substanțele periculoase în procesul de fabricație sau investesc în procesele tehnologice și produse care reduc impactul sau riscul de impact negativ asupra mediului, ca și pentru cei care realizează măsurile speciale de protecție, conservare și reconstrucție ecologică; sunt scutiți de impozit deținătorii de orice titlu de suprafețe terestre și acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacere ecologică, iar cei particulari vor fi compensați în raport cu valoarea lucrărilor de refacere întreprinse.

Trebuie remarcat însă că aceste cazuri nu sunt limitative, legea conferind autorității centrale pentru protecția mediului competență și obligația de a pregăti, în colaborare cu [NUME_REDACTAT], “aplicarea de noi instrumente care favorizează protecția și îmbunătățirea calității factorilor de mediu, în conformitate cu cele aplicate pe plan internațional”.

Reglementările speciale consacră mai ales o serie de fonduri specializate (utilizate pentru subvenții) și acordarea unor prime stimulatoare și a unor “mecanisme economice”, constând în stimularea economică a acțiunilor de protecție și conservare și descurajarea activităților contrare (deocamdată prezent doar în domeniul apelor, prin Legea nr.107/1996).

1. Fondul apelor

A fost instituit prin art.14 din [NUME_REDACTAT] nr. 1001/1990 privind stabilirea unui sistem unitar de plăți pentru produsele și serviciile de gospodărire a apelor.

Reluat prin noua Lege a apelor (nr. 107/1996) fondul apelor se constituie din taxele și tarifele pentru serviciile de avizare și autorizare, precum și din penalitățile ce se aplică utilizatorilor de apă în condițiile stabilite de lege. Este un fond special, extrabugetar, gestionat prin buget separat, elaborat de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].

Împreună cu alte surse, fondul este folosit pentru susținerea financiară a realizării Sistemului național de supraveghere cantitativă și calitativă a resurselor de apă, lucrărilor publice privind apărarea de inundații și alte calamități naturale, celor de protecție a bazinelor hidrografice, acordării de bonificații etc.

Totodată, fondul contribuie la finanțarea investițiilor privind lucrările, construcțiile sau instalațiile de gospodărire a apelor, reprezentând un element important al mecanismului economic din acest domeniu.

2. Fondul de ameliorare a fondului funciar

A fost creat prin art. 67 și 71 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, la dispoziția [NUME_REDACTAT] și Alimentației și [NUME_REDACTAT].

Scopul instituirii sale este acela de a asigura fondurile necesare pentru cercetarea, proiectarea și executarea lucrărilor prevăzute în proiectele de amenajare, ameliorare și punere în valoare a terenurilor degradate și poluate, cuprinse în perimetrele de ameliorare.

Surse de constituire: taxele percepute pentru aprobarea scoaterii definitive a terenurilor din circuitul agricol și silvic.

3. Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic

Instituit prin [NUME_REDACTAT] nr. 29/1994, se constituie din taxele de dezvoltare cuprinse în tarifele în vigoare stabilite prin energia electrică și termică, livrate de [NUME_REDACTAT] de Electricitate RENEL într-un cont special, pe măsura încasării contravalorii energiei electrice și termice livrate consumatorilor și sunt apoi virate Fondului special. Nelivrarea în termen, în contul special de către R.A. RENEL a sumelor reprezentând taxa de dezvoltare se penalizează cu 0,3 % pentru fiecare zi de întârziere.

Elaborarea și administrarea Fondului special se face, în condițiile Legii nr. 19/1991 privind finanțele publice, de către [NUME_REDACTAT].

4. Fondul național de mediu

În forma inițială adoptată de [NUME_REDACTAT], la 4 octombrie 1994, Legea protecției mediului prevedea constituirea unui Fond național de mediu, ca fond special extrabugetar, administrat și utilizat de către autoritatea centrală de mediu. Sursele de alimentare erau reprezentate de: taxele de autorizare, cote din profitul anual net la unor agenți economici care utilizează resurse naturale (redevențe), vărsăminte, donații, asistență financiară etc. Utilizarea sa urma să fie făcută în scopul susținerii financiare, prin subvenții, credite cu dobândă mică pe termen scurt și garanții pentru împrumuturi a activităților favorabile protecției mediului.

De precizat că acest instrument economic de promovare a protecției mediului va cunoaște noi dezvoltări, precum Fondul pentru gospodărirea deșeurilor radioactive și dezafectare. Realizarea sa rămâne însă o cerință esențială a procesului de integrare europeană a României.

Propunerea legislativă privind constituirea, administrarea și utilizarea [NUME_REDACTAT] de Mediu.

În contextul preocupărilor vizând integrarea euroatlantică a trebuit să fie admisă ideea instituirii unui asemenea instrument juridico-economic de protecție a mediului. Preconizatul act normativ și-a stabilit drept obiectiv finanțarea complementară a acțiunilor de prevenire, limitare și înlăturare a degradării calității mediului și a ecosistemului. La baza sa se află regulile: specificații (determinată de o definire precisă a termenilor și obiectivelor sale în plan național, tratarea echidistantă a participanților la constituirea FNM, ca și a tuturor beneficiarilor), statutul de instrument financiar specific cu infrastructură proprie, calitatea de mijloc financiar complementar în realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Drept surse de alimentare a FNM sunt prevăzute: impozite și taxe (pentru producerea energiei, exploatarea și valorificarea resurselor minerale sau biologice, emiterea acordurilor și/sau autorizațiilor de mediu etc.), iar ca obiective finanțate pe această cale: invenții cu caracter public pentru protecția mediului, subvenții pentru credite și dobânzi destinate unui atare obiectiv, finanțarea unor activități de informare și educație ecologică ș.a. Sub raportul administrării, această funcție ar urma să fie îndeplinită de un Consiliu de Coordonare, iar gestiunea să se realizeze prin [NUME_REDACTAT].

CADRUL INSTITUȚIONAL, INSTITUȚIILE MEDIULUI

Apariția și dezvoltarea problemelor protecției mediului și, în special, multiplicarea preocupărilor în această privință, care au culminat în 1972 cu organizarea primei Conferințe a O.N.U. privind mediul (Stockholm, iunie 1972) au determinat și o vastă mișcare de adaptare și instituționalizare a politicilor ecologice, atât în plan național, cât și în plan internațional.

Dacă, de exemplu, în 1972 numai 10 state posedau administrații însărcinate, cu atribuții în domeniu, astăzi în peste 130 de țări funcționează asemenea instituții, dinre care peste 80 sunt state în curs de dezvoltare. Elaborarea și implementarea unor politici ale mediului s-au reflectat major și asupra existenței structurilor socio-politice și juridice ale societății. Mai întâi, politica ecologică s-a impus ca un factor de reînnoire și de diversificare a instituțiilor politice, presupunând apărarea unor interese generale comune tuturor indivizilor, ceea ce a reclamat o dinamică și dezvoltări specifice ale elementelor democrației reprezentative, care favorizează mai ales interesele colective și de grup și a contribuit la reînnoirea procedeelor democrației directe. Politica mediului a determinat, totodată, dezvoltarea rolului societății civile; amplificarea fenomenului asociativ și recunoașterea sa, sub diferite forme, de către puterea publică constituie semnul cel mai evident al acestei evoluții.

Consecințele politicii ecologice s-au manifestat însă, cel mai viguros, sub diferite forme, asupra administrației publice.

Inițial, adoptarea unor lefi în materie, în special vizând prevenirea sau combaterea poluării unor factori de mediu, precum: aerul, apele etc. a făcut ca aplicarea lor să fie încredințată unor ministere și administrații ale căror competențe se exercitau, în principal , în alte domenii decât cel al mediului.

Dar agravarea crizei ecologice a făcut ca toate guvernele să resimtă necesitatea unei acțiuni instituționale mai sistematice și mai coerente. La începutul anilor 70, marea majoritate a țărilor industriale erau dotate, la nivel național, cu asemenea instituții, care permiteau guvernelor să regrupeze ansamblul acțiunilor lor și programele relative la mediu, în cadrul unei structuri unice. Aceste noi instituții și date provenind din surse variate, asigură, totodată, grupurilor de interese pertinente, un acces direct la procesul de elaborare a politicii în materie de mediu.

Acestea puteau, de asemenea, să valorifice mai bine și să țină seama de considerentele de ordin ecologic în definirea obiectivelor și priorităților acțiunii guvernamentale și de a optimiza, în acest fel, raporturile acesteia cu structurile locale..

Consecințele politicilor mediului asupra administrației publice s-au manifestat, în special, prin:

instituirea de organisme autonome în domeniul mediului;

stabilirea unui minister al mediului într-un număr tot mai mare de țări;

crearea unei instanțe de coordonare și de colaborare interministerială;

evoluții ale rolului autorităților locale.

Înainte de a releva aceste dezvoltări specifice este necesar să subliniem impactul general al instituționalizării politicilor mediului asupra administrației publice.

INSTITUȚIILE MEDIULUI ÎN ROMÂNIA

După decembrie 1989, dezvoltarea instituțiilor mediului a cunoscut mai multe formule organizatorice, care reflectă, într-o măsură semnificativă, prioritatea acordată de noile autorități problematicii ecologice. După o perioadă de evoluții și experiențe diverse, prin OG. 195/2005 se realizează o anumită stabilizare în acest domeniu.

Evoluția instituțiilor mediului după decembrie 1989; experiențe și concluzii.

Într-o viziune oarecum integratoare prin Decretul nr.11 din 28 decembrie 1989 al [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] s-a înființat [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT] prin reorganizarea [NUME_REDACTAT] al Apelor, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Înconjurător, care se desființau.

În acest mod, se consacra o nouă formulă organizatorică, în care, în cadrul aceluiași minister, se reuneau competențe de administrare și gestionare, de exploatare și protecție a factorilor naturali de mediu. Principalul argument în favoarea sa constă în faptul că, în acest mod, autoritatea publică centrală de resort poate cunoaște mai bine problemele conexe, complexe și complementare de mediu și poate elabora și implementa strategii corespunzătoare. Dimpotrivă, partizanii unui minister al mediului, separat de sectorul apelor și al pădurilor, consideră că principalul neajuns al unei asemenea structuri instituționale rezidă în incompatibilitatea naturală dintre atribuțiile de gestionare și utilizare și cele de protecție a mediului, același organ administrativ neputând și să exploateze economic apa și pădurile și să asigure conservarea și protejarea acestora ca elemente fundamentale de mediu.

Instituțiile mediului prevăzute de [NUME_REDACTAT] nr. 568/1997

Organizarea și funcționarea ministerului de resort și a întregului aparat administrativ în domeniul protecției mediului au fost stabilite, în cadrul cabinetului [NUME_REDACTAT] (institut în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 1996) prin [NUME_REDACTAT] nr. 568/1997. Conform acestui act normativ, [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT] reprezintă „organul administrației publice centrale de specialitate, care aplică strategia dezvoltării și politica Guvernului în domeniile gospodăririi apelor, pădurilor, protecției mediului și controlului activităților nucleare” (art.1).

Sub raport formal, ministerul a fost structurat în patru departamente, conduse de către un secretar de stat pentru fiecare domeniu: ape, păduri, protecția mediului și siguranța nucleară, precum și 2 direcții independente, subordonate direct ministerului. [NUME_REDACTAT] nr.16/1998, [NUME_REDACTAT] pentru Controlul activităților nucleare ca autoritate națională competentă în domeniul nuclear a fost trecută în subordinea Guvernului. În ce privește atribuțiile, acestea sunt principale, cu caracter general și specifice, pe domenii de activitate.

Astfel, în categoria atribuțiilor principale se înscriu:

inițierea sau elaborarea și, după caz, avizarea proiectelor de acte normative;

inițierea, negocierea și semnarea, din împuternicirea Guvernului, de acorduri și alte înțelegeri internaționale;

urmărirea și controlul aplicării prevederilor legale, inclusiv a convențiilor internaționale;

conlucrarea cu organismele statale și organizațiile neguvernamentale de profil.

Atribuțiile specifice sunt structurate pe domenii de activitate: în domeniul gospodăririi apelor, în domeniul gospodăririi pădurilor, în domeniul protecției mediului și în domeniul activităților nucleare.

Cele din domeniul protecției mediului se referă, în principal, la:

organizarea sistemului național de monitorizare integrată pe fond și de impact a mediului;

coordonarea elaborării normelor tehnice privind supravegherea calității mediului;

inițierea, coordonarea, elaborarea și promovarea strategiei naționale de mediu;

elaborarea normelor tehnice și procedurilor privind controlul respectării dispozițiilor legale în materie.

Atribuțiile privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare se realizează de către [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Nucleare (CN – CAN), care e organizată și funcționează conform Regulamentului aprobat prin [NUME_REDACTAT] nr. 149/1997. Ca organisme cu funcții de control activează Inspecțiile de stat pentru ape și, respectiv, pentru păduri și Corpul de control ecologic.

De asemenea, în cadrul Direcției de vânătoare și salmonicultură funcționează 10 oficii cinegetice teritoriale, fără personalitate juridică.

Consilii consultative funcționează pe lângă [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT] și pe lângă [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Nucleare.

Agențiile teritoriale pentru protecția mediului acționează la nivelul județelor și al municipiului București, având statutul de servicii publice descentralizate cu dublă subordonare: pe verticală, ministerului, iar pe orizontală prefectului, ca reprezentant al Guvernului și șef al serviciilor publice în teritoriu.

[NUME_REDACTAT] de Urgență 195/2005, agențiile pentru protecția mediului îndeplinesc la nivel teritorial atribuțiile și răspunderile autorității centrale pentru protecția mediului căreia i se subordonează și fac raport cu privire la activitățile desfășurate pe perioada anului financiar și a aplicării programelor de mediu, pe care le publică în presa locală.

Agențiile emit permisele (acordurile și autorizațiile) de mediu pentru activitățile și lucrările de interes local, efectuează inspecții, monitoring și diferite acțiuni legale. Structura organizatorică a agențiilor se stabilește prin regulamente emise de minister. Fiecare agenție este condusă de un director numit de ministru la propunerea prefectului, un Comitet de conducere și un Consiliu de administrație al cărui manager este directorul APM.

Comitetul de conducere este compus din 3 persoane: directorul, inspectorul-șef și contabilul-șef. Conducerea zilnică a Agenției este asigurată de Comitet în conformitate cu competențele fiecărui membru.

APM-urile sunt organizate în baza unei structuri comune care cuprinde următoarele secții:

inspecții, pentru controlul unităților economice ca: uzine industriale, ferme agricole, lucrări publice etc.;

reglementări, responsabil cu emiterea permiselor de mediu (acorduri și autorizații) ca o aprobare finală după obținerea altor avize necesare de către solicitator, care durează circa 4 luni. Această secție este, totodată, responsabilă de conservarea mediului și restaurarea ecologică;

monitoring integrat, care are ca sarcină raportarea la direcția de monitoring din [NUME_REDACTAT] Mediului cu ministerul, dar cele mai multe dintre acestea raportează datele prin telefon sau fax. Programele de monitoring se referă la calitatea aerului mediului ambiant, apelor de suprafață și subterane și radioactivitate.

Servicii administrative, contabilitate, personal, controale financiare, întreținere etc.

Circumscripțiile ecologice

În ultimii ani, se remarcă și în România accentuarea tendinței de afirmare a unor structuri administrative cu caracter specific, inclusiv în plan teritorial, reprezentând adevărate circumscripții ecologice. Acestea urmăresc gestionarea și protecția anumitor factori de mediu, în mod unitar și se organizează teritorial și structural independent de diviziunile administrativ-teritoriale ale țării. De altfel, în unele state (Bulgaria de pildă) chiar administrația generală a mediului este structurată la nivel teritorial în mod specific în raport cu cerințele protecției mediului și nu corespunde întru-totul împărțirii administrative (executive).

În țara noastră, asemenea circumscripții ecologice sunt în prezent: bazinele hidrografice (definite de lege drept unități fizico-geografice ce înglobează rețeaua hidrografică până la cumpăna apelor), fondurile forestiere, fondurile de vânătoare sau [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Dunării.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Dunării.

O importantă experiență administrativă în direcția gestionării ariilor protejate o reprezintă [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Unele zone ale [NUME_REDACTAT] au fost declarate ca rezervații ale Biosferei încă din anul 1976, fără însă să se instituie și organisme speciale de aplicare a regimului de conservare și protecție. Abia după aderarea României (prin Decretul nr. 187/1990) la Convenția UNESCO privind patrimoniul mondial, cultural și natural (1972), prin Hotărârea guvernului nr. 983/1990 (privind organizarea și funcționarea [NUME_REDACTAT]) s-a înființat [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Dunării. Obiectul activității științifice, de turism și de agrement din Deltă și era organizată ca instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea [NUME_REDACTAT]. Ulterior, Administrația a fost organizată prin Hotărârea guvernului nr. 264/1991 ca instituție publică, cu personalitate juridică, finanțată de la bugetul administrației de stat, având ca obiect de activitate:

redresarea ecologică a [NUME_REDACTAT] și conservarea genofondului (biodiversității) ecofondului;

cunoașterea capacității productive și dimensionarea exploatării resurselor din [NUME_REDACTAT], în limitele ecologice admisibile;

coordonarea lucrărilor hidrotehnice pentru asigurarea unei mai bune circulații a apei pe canale, ghioluri și lacuri, cât și pentru împiedicarea fenomenelor de eroziune a platformei maRINE;

cercetarea fenomenelor deltaice;

stabilirea locurilor de vânătoare și de pescuit, precum și a condițiilor de desfășurare a acestor activități;

stabilirea modului de circulație și acces în [NUME_REDACTAT] a bărcilor, șalupelor, a navelor fluviale și maritime, a persoanelor și a grupurilor de cercetători;

stabilirea criteriilor de dezvoltare a așezărilor umane și de dezvoltare a turismului;

prezentarea de propuneri privind stabilirea de penalități pentru sancționarea abaterilor de la regulile de desfășurare a activității în [NUME_REDACTAT].

Înființarea unităților de orice fel – publice , particulare sau mixte – care urmau să-și desfășoare activitatea în [NUME_REDACTAT], se făcea numai după obținerea autorizației prealabile de la [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] era condusă de un consiliu științific, a cărui componență se aproba de [NUME_REDACTAT], având ca președinte pe guvernatorul rezervației.

Formula definitivă a acestei structuri administrative a fost fixată prin Legea nr. 82/1993 privind constituirea [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].

Astfel, prin acest act normativ, pentru administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes național al rezervației și protecția zonelor acesteia s-a înființat [NUME_REDACTAT], instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Rezervației este realizată de consiliul științific (cu rol deliberativ, adoptând hotărâri în domenii fundamentale ale Rezervației) și colegiul executiv (ca organ de aplicare a hotărârilor consiliului științific) având ambele ca președinte pe guvernator.

[NUME_REDACTAT] sunt diverse: de gestionare, evaluare, stabilire și aplicare a măsurilor de conservare și refacere a ecosistemelor deltaice, autorizare a activităților cu impact asupra mediului, informare și educație, stabilirea de norme și reglementări pertinente.

3.Organisme consultative

Mai ales din necesități de coordonare internațională a anumitor activități, pe lângă [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT] Înconjurător funcționează o serie de organisme consultative:

Comisia centrală pentru apărarea împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și accidentelor la construcțiile hidrotehnice;

Comisia națională pentru siguranța barajelor și lucrărilor hidrotehnice;

Comitetul național român pentru Programul hidrologic internațional;

Consiliul național de vânătoare (organism de „avizare și consultare” în domeniul cinegetic;

Comisia națională pentru evaluarea trofeelor cinegetice.

Organisme interministeriale

Deși mai rar întâlnite, în ultimii ani s-au creat și funcționează și o serie de organisme interministeriale, constituite din reprezentanți ai mai multor ministere cu atribuții într-un anumit domeniu, menite să gestioneze o serie de probleme ecologice cu caracter transversal. De regulă, în cadrul acestor structuri rolul de coordonator îl îndeplinește [NUME_REDACTAT].

Dintre aceste organisme, se remarcă: Comisia interministerială de omologare a produselor de uz fitosanitar (instituită prin Ordonanța guvernului nr. 4/1995). Comisia guvernamentală de apărare împotriva dezastrelor (înființată prin Ordonanța guvernului nr. 47/1994) ș.a.

Structuri de gestiune:

Deși prevăzute în subordinea [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT], regiile autonome din domeniul apelor și pădurilor nu fac parte din sistemul administrativ specializat în domeniul protecției mediului.

Regiile autonome sunt persoane juridice ce funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară, înființate, în principal, în domeniile strategice ale economiei.

Regiile autonome nominalizate ca fiind în subordinea [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT] sunt: [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]” și [NUME_REDACTAT] a Pădurilor.

Înființată în anul 1991 prin [NUME_REDACTAT] nr. 19 [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]” și filialele sale bazinale realizează gestionarea cantitativă și calitativă a apelor, exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum și aplicarea strategiei și politicii naționale în domeniu (art.6 (2) din Legea apelor nr. 107/1996). Potrivit documentelor constitutive regia are ca scop aplicarea strategiei naționale în domeniul gestionării cantitative și calitative a apelor, folosirea rațională a acestora, avizarea exploatării resurselor de apă, precum și protecția împotriva epuizării și degradării apelor. Tot în sarcina energiei este și asigurarea supravegherii meteorologice și hidrologice, precum și satisfacerea cerințelor publice și sociale în domeniul apelor.

Institute de cercetări și inginerie tehnologică

În sistemul general integrat al instituțiilor mediului se află și o serie de institute de cercetări cu o activitate deosebit de utilă pentru fundamentarea strategiilor și politicilor de mediu.

Acestea sunt:

Institutul de Cercetare și Inginerie pentru [NUME_REDACTAT] (ICIM), cu sediul în București, care este finanțat în cea mai mare parte de la buget prin [NUME_REDACTAT] și Tehnologiei (MCT) în proporție de circa 80% și parțial prin autofinanțare din contracte economice.

Programele de cercetare finanțate de la buget sunt dirijate și urmărite de MAPPM prin personalul de specialitate, care este obligat să implementeze rezultatele cercetării în activitățile ministerului. ICIM, ca și alte institute de cercetare, sunt și sub autoritatea ASAS din punct de vedere științific.

[NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] (IRCM) cu sediul la Constanța, finanțat tot de la bugetul statului ale cărui sarcini sunt legate de studii și cercetări asupra apelor [NUME_REDACTAT] și evoluției litoralului românesc. Coordonarea acestor cercetări se face de către personalul de specialitate din MAPPM. Din punct de vedere științific, IRCM este coordonat de ASAS.

Institutul de Cercetări și Proiectări pentru [NUME_REDACTAT] (ICPDD) cu sediul la Tulcea, a cărui răspundere este efectuarea de studii, activități de cercetare și proiectare pentru proiectele și programele care privesc conservarea [NUME_REDACTAT] și restaurarea ecologică a acesteia. ICPDD este sub autoritatea directă a guvernatorului ARBDD care este sponsorul institutului.

[NUME_REDACTAT] de Meteorologie și Hidrologie și Gospdărire a Apelor (INMHGA), cu sediul în București, este sub autoritatea directă a RAR și răspunde în principal de organizarea și funcționarea rețelei naționale în aceste domenii. INMHGA este coordonat din punct de vedere științific de ASAS.

Institutul de Cercetări pentru [NUME_REDACTAT] (ICAS) este finanțat de ROMSILVA în proporție de peste 70%, restul fondurilor fiind asigurate de la buget sau prin contracte economice.

6. Structuri naționale de cooperare internațională

Ca urmare a unor obligații internaționale asumate de România și în vederea aplicării la nivel național a prevederilor unor tratate internaționale s-au instituit o serie de organisme cu un pronunțat caracter de coordonare, specializate pe anumite probleme precum: [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] de Ozon și [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT].

a)[NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] de Ozon (CNPSO)

b)[NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] (CNSC)

Atribuții și răspunderi în materie de mediu, conferite autorităților publice prin OU nr. 195/22.12.2005

Ordonanța de guvern înlocuiește legea 137/1995 referitoare la Protecția mediului și în domeniul mediului stabilește o serie de atribuții și răspunderi în sarcina autorităților pentru protecția mediului, a altor autorități centrale și locale.

IX.1. Atribuții și răspunderi ale autorităților pentru protecția mediului

Ordonanța de guvern conferă rolul de autoritate centrală de protecția mediului [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT].

Printre competențele stabilite acestuia prin prevederile legale se numără:

elaborarea și promovarea strategiei naționale de mediu pentru dezvoltarea durabilă;

elaborarea de recomandări pentru strategii sectoriale și politice de mediu;

crearea cadrului organizatoric care să permită accesul la informații și participarea la deciziile privind mediul pentru celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale, a organizațiilor neguvernamentale și populației;

inițierea de proiecte de legi, norme tehnice, reglementări, proceduri și directive; avizarea normelor și altor reglementări elaborate de alte ministere privitoare la activități cu impact negativ asupra mediului;

pregătirea, în colaborare cu Ministerul de Finanțe, aplicării de noi instrumente financiare care favorizează protecția și îmbunătățirea calității factorilor de mediu, în conformitate cu cele aplicate pe plan internațional;

organizarea corpului de control ecologic (poliția ecologică);

în situații speciale, constatate pe baza datelor obținute din supravegherea mediului, autoritatea centrală de mediu are împuternicirea de a declara, cu informarea guvernului, zone de risc înalt de poluare în anumite regiuni ale țării și obligația de a elabora, împreună cu alte instituții centrale și autoritățile locale, programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în aceste zone. După eliminarea factorilor de risc înalt de poluare, pe baza noilor date rezultate din supravegherea evoluției stării mediului, zona respectivă este declarată reintrată în normalitate.

Pentru exercitarea funcțiilor sale, autoritatea centrală pentru protecția mediului solicită informațiile necesare altor ministere, autorități ale administrației publice locale, persoane fizice și juridice și numește directorii și acreditează inspectorii la nivel teritorial.

Conform legii, agențiile de supraveghere și protecția mediului îndeplinesc la nivel teritorial atribuțiile și răspunderile autorității centrale pentru protecția mediului.

IX.2. Atribuții ale altor autorități ale administrației publice.

Potrivit principiului că protecția mediului constituie o obligație a tuturor autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice, legea stabilește responsabilități specifice și pentru alte autorități centrale și locale. Astfel, la nivel de principiu, autoritățile administrației publice centrale și locale sunt obligate să comunice autorității centrale pentru protecția mediului, respectiv agențiilor teritoriale, toate informațiile solicitate pertinente și să aplice prevederile legale în materie.

Cu caracter general, autorităților publice centrale le incumbă o serie de obligații precum:

asigurarea în structura organizatorică a acestora de compartimente cu atribuții în protecția mediului încadrate cu personal de specialitate;

dezvoltarea cu sprijinul autorităților centrale pentru protecția mediului, programe de restructurare în acord cu strategia națională pentru mediu și politicile de mediu și să asiste agenții economici din subordine la implementarea programelor pentru conformare;

elaborarea normelor și reglementărilor specifice domeniului de activitate pe linia protecției mediului și să le înainteze pentru avizare autorității centrale pentru protecția mediului;

semnalarea măsurii în care unele prevederi pot împiedica vreo autoritate să acționeze eficient pentru protecția mediului și, totodată, să arate progresul făcut prin aplicarea prezentei legi.

Alături și în completarea acestor atribuții și răspunderi cu titlu general, legea stabilește și unele cazuri pentru fiecare minister în parte și altele specifice.

Astfel, [NUME_REDACTAT], supraveghează evoluția stării de sănătate a populației în raport cu calitatea mediului: controlează calitatea apei și a produselor alimentare; elaborează, în colaborare cu autoritatea centrală pentru protecția mediului, norme de igienă a mediului și controlează respectarea acestora; raportează periodic despre influența mediului asupra sănătății populației și colaborează cu autoritatea centrală pentru protecția mediului în stabilirea și aplicarea măsurilor privind ameliorarea calității vieții; colaborează cu celelalte ministere cu rețea sanitară proprie în vederea cunoașterii exacte a stării de sănătate a populației și de protecție a mediului din domeniile lor de activitate.

[NUME_REDACTAT] Naționale elaborează norme și instrucțiuni specifice, în concordanță cu legislația internă și respectarea principiilor ecologice ale protecției mediului, pentru domeniile sale de activități; supraveghează respectarea de către personalul [NUME_REDACTAT] Naționale a legislației de protecția mediului în domeniul militar.

[NUME_REDACTAT] asigură adaptarea planurilor și programelor de învățământ, la toate nivelurile, în scopul însușirii noțiunii și principiilor de ecologie și de protecția mediului, pentru conștientizarea, instruirea și formarea în acest domeniu.

[NUME_REDACTAT] și Tehnologiei promovează tematici de studii și programe de cercetare care răspund priorităților stabilite de autoritatea centrală pentru protecția mediului în acest domeniu.

[NUME_REDACTAT] și Ministerul de Interne asigură, pe baza normelor avizate de autoritatea centrală pentru protecția mediului, controlul gazelor de eșapament, intensității zgomotelor și vibrațiilor produse de autovehicule, transportului de materiale.

[NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] și Sportului elaborează programe educaționale în scopul formării unui comportament responsabil față de mediul ambiant.

IX.3. Atribuțiile administrației publice locale

Potrivit legii, autorităților administrației publice locale le revin o serie de atribuții și răspunderi, respectiv:

supravegherea aplicării prevederilor din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului, în acord cu planificarea de mediu;

supravegherea agenților economici din subordine pentru prevenirea poluărilor accidentale și dezvoltă sisteme de colectare a deșeurilor refolosibile;

adoptarea de programe pentru dezvoltarea rețelelor de canalizare, de colectare a apelor pluviale, de aprovizionare cu apă potabilă, pentru spații de epurare a apelor uzate ale localităților, precum și pentru transportul în comun;

asigurarea de servicii cu specialiști în ecologia urbană și protecția mediului și colaborarea în acest scop cu autoritățile competente pentru protecția mediului;

promovarea unei atitudini corespunzătoare a comunităților, în legătură cu importanța protecției mediului.

[NUME_REDACTAT] nr. 69/1991 privind administrația publică locală (așa cum a fost modificată prin Legea nr. 24/1996), autoritățile acesteia funcționează pe baza principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității legalității și consultării cetățenilor în problemele de interes deosebit, inclusiv pe calea referendumului local. Consiliile locale acționează pentru refacerea mediului în scopul creșterii calității vieții; contribuie la protecția și conservarea parcurilor și rezervațiilor naturale.

IX.4.Alte autorități cu atribuții în domeniul mediului

Atribuții semnificative în materie mai au și alte structuri administrative, precum autoritățile vamale, poliția și [NUME_REDACTAT] (care sunt obligate să acorde sprijin, la cerere, reprezentanților autorităților pentru protecția mediului în exercitarea atribuțiilor lor) etc.

X. Articole privitoare la atribuțiile și răspunderile ce îi revin autorităților locale și centrale, respectiv persoanelor fizice prin Ordonanța de urgență Nr 195/2005.

Art. 80

Autoritãțile administrației publice centrale au urmãtoarele obligații:

a)sã elaboreze politica și strategiile aplicabile în domeniul propriu de activitate, în

conformitate cu principiile prezentei ordonanțe de urgenãă.

b)sã asigure integrarea politicilor de mediu în politicile specifice;

c)sã elaboreze planuri și programe sectoriale, cu respectarea prevederilor prezentei

ordonanțe de urgențã;

d)sã asigure pregãtirea și transmiterea cãtre autoritãțile competente pentru

protecția mediului a informațiilor și documentațiilor necesare obținerii avizului de

mediu pentru planurile și programele pentru care este necesarã evaluarea de mediu.

e)sã asigure, în structura lor organizatoricã, structuri cu atribuții în domeniul

protecției mediului, încadrate cu personal de specialitate;

f)sã dezvolte, cu sprijinul autoritãții publice centrale pentru protecția mediului,

programe de restructurare, în acord cu strategia pentru protecția mediului și politica

de mediu și sã asiste unitãțile aflate în coordonarea, în subordinea sau sub

autoritatea lor, la punerea în aplicare a acestor programe;

g)sã elaboreze normele și reglementãrile specifice domeniului de activitate în

conformitate cu cerințele legislației de protecția mediului și sã le înainteze pentru

avizare autoritãții publice centrale pentru protecția mediului;

Art. 81

Autoritãțile publice cu responsabilități în domeniile dezvoltării și prognozei au

următoarele atribuții și responsabilități:

a)elaborează politicile de dezvoltare pe baza principiilor dezvoltării durabile, cu

luarea în considerare a posibilelor efecte asupra mediului;

b)integrează în politica proprie măsuri și acțiuni de refacere a zonelor afectate și

măsuri de prevenire a dezastrelor;

c)elaborează Planurile de dezvoltare regională și celelalte planuri și programe,

conform legislației în vigoare;

d)cooperează cu autoritățile competente pentru protecția mediului la elaborarea și

aplicarea strategiilor, a planurilor și programelor din domeniile lor specifice de

activitate;

e)colaborează cu autoritățile competente la identificarea și implementarea

proiectelor prioritare finanțate din surse externe.

Art. 82

Autoritatea publică centrală pentru sănătate are următoarele atribuții și răspunderi:

a)organizează și coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a

populației în relație cu factorii de risc din mediu;

b)asigură supravegherea și controlul calității apei potabile și de îmbăiere, precum și

calitatea produselor alimentare;

c)elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecția mediului,

reglementări privind calitatea și igiena mediului și asigură controlul aplicării acestora;

d)colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecția mediului în

managementul calității mediului în relație cu starea de sănătate a populației;

e)colaborează cu autoritatea centrală pentru protecția mediului în autorizarea

activităților prevăzute la art. 24 și 39 și la emiterea acordului de import pentru

aceste activități;

f)exercită controlul de specialitate în domeniul activităților prevăzute de art. 24-28,

și art. 39 pentru a preveni orice efect advers asupra stării de sănătate a populației, a

lucrătorilor și a mediului și transmite autorităților competente rezultatele controalelor

și măsurile adoptate;

g)colaborează cu celelalte autorități publice centrale cu rețea sanitară proprie,

pentru cunoașterea exactă a stării de sănătate a populației și pentru respectarea

normelor de igienă a mediului din domeniul lor de activitate;

h)colaborează, la nivel central și local, în asigurarea accesului publicului la informația

de sănătate în relație cu mediul.

Art. 83

[NUME_REDACTAT] Naționale are următoarele atribuții:

a)elaborează norme și instrucțiuni specifice pentru domeniile sale de activitate, în

concordanță cu legislația privind protecția mediului;

b)supraveghează respectarea de către personalul [NUME_REDACTAT] Naționale a

normelor de protecția mediului pentru activitățile din zonele militare;

c)controlează acțiunile și aplică sancțiuni pentru încălcarea de către personalul

[NUME_REDACTAT] Naționale a legislației de protecția mediului în domeniul militar;

d)asigura realizarea evaluării impactului asupra mediului, a raportului de

amplasament și, după caz, a raportului de securitate, prin structuri specializate,

atestate de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, numai

pentru proiectele și activitățile din zonele militare;

e)asigură informarea autorităților competente pentru protecția mediului cu privire la

rezultatele automonitorizării emisiilor de poluanți și a calității mediului în zona de

impact, precum și cu privire la orice poluare accidentală datorată activității

desfășurate.

Art. 84

Autoritățile publice centrale în domeniul securității naționale au următoarele atribuții

și răspunderi:

a)realizează activitatea de protecție a mediului prin structuri proprii care desfășoară

acțiuni de control, îndrumare și coordonare, în scopul păstrării și menținerii

echilibrului ecologic în domeniile sale de activitate;

b)elaborează norme și instrucțiuni specifice, în concordanță cu respectarea

principiilor prezentei ordonanțe de urgență, în domeniile sale de activitate;

c)supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de

protecție a mediului, pentru activitățile proprii;

d)controlează și aplică sancțiuni pentru încălcarea de către personalul propriu a

legislației de protecție a mediului în domeniul său de activitate;

e)asigura evaluarea impactului asupra mediului a obiectivelor și activităților proprii

prin structuri specializate, certificate de către autoritatea publică centrală pentru

protecția mediului.

Art. 85

Autoritatea publică centrală pentru educație și cercetare asigură:

a)adaptarea planurilor și programelor de învățământ la toate nivelurile, în scopul

însușirii noțiunilor și principiilor de protecție a mediului, pentru conștientizarea,

instruirea și educația în acest domeniu;

b)promovarea tematicilor de studii și programe de cercetare care răspund

priorităților stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului;

c)elaborarea programelor educaționale în scopul formării unui comportament

responsabil față de mediu;

d)elaborarea programelor și studiilor specifice de cercetare științifică privind

controlul produselor și procedeelor biotehnologice și de prevenire, reducere/eliminare

a riscurilor implicate de obținerea și utilizarea organismelor modificate genetic prin

tehnicile biotehnologiei moderne;

e)colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecția mediului în

autorizarea activităților prevăzute la art. 39, din domeniul său de activitate;

f)exercita controlul de specialitate pentru activitățile prevăzute de art. 39, din

domeniul său de activitate, pentru a preveni orice efect advers asupra stării de

sănătate a populației, a lucratorilor și a mediului și transmite autorităților

competente rezultatele controalelor și măsurile adoptate.

Art. 86

Autoritatea publică centrală în domeniile economiei și comerțului are următoarele

atribuții:

a)elaborează politica și strategiile aplicabile în domeniul propriu de activitate în

conformitate cu legislația privind protecția mediului;

b)elaborează și aplică la nivel național strategia de exploatare a resurselor minerale,

în concordanță cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență;

c)elaborează politica în domeniul reciclării și valorificării deșeurilor industriale;

d)dezvoltă și promovează legislația privind protecția mediului din domeniile specifice

de competență;

e)colaborează cu alte autorități publice centrale la elaborarea mecanismelor

financiare pentru stimularea utilizării tehnologiilor curate;

f)colaborează la elaborarea și promovarea normelor care asigură implementarea

cerințelor privind prevenirea și controlul integrat al poluării pentru anumite categorii

de activități industriale;

g)încurajează introducerea sistemelor de management de mediu și a etichetei

ecologice;

h)promovează norme și asigura implementarea acestora în domeniul substanțelor și

preparatelor periculoase;

i)exercită controlul de specialitate în domeniul activităților prevăzute de art. 24-28.

Art. 87

Autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale are

următoarele atribuții și răspunderi:

a)asigură protecția și conservarea solurilor și menținerea patrimoniului funciar;

b)inițiază proiecte de acte normative privind volumul de masă lemnoasă ce se

recoltează anual din fondul forestier național, pe baza avizului autorității publice

centrale pentru protecția mediului, conform legislației în vigoare;

c)asigură autorizarea cultivatorilor de plante superioare modificate genetic;

d)aprobă locațiile și suprafețele în care urmează să fie cultivate plante superioare

modificate genetic, în vederea autorizării de către autoritatea publică centrală pentru

protecția mediului;

e)colaborează cu autoritatea centrală pentru protecția mediului în autorizarea și

controlul activităților prevăzute la art. 39;

f)asigură, prin registrul național, evidența suprafețelor cultivate și a cultivatorilor de

plante superioare modificate genetic;

g)aplică principiul coexistenței culturilor de plante superioare modificate genetic cu

celelalte tipuri de culturi agricole;

h)asigură informarea autorității publice centrale pentru protecția mediului asupra

rezultatelor controlului și măsurile adoptate în domeniul organismelor modificate

genetic.

Art. 88

Autoritatea publică centrală în domeniul transporturilor, construcțiilor și turismului

are următoarele atribuții și răspunderi:

a)dezvoltă planuri și programe care materializează politica națională de amenajare a

teritoriului și localităților, cu respectarea principiilor prezentei ordonanțe de urgență

și a legislației specifice privind evaluarea de mediu a planurilor și programelor;

b)elaborează și aplică programe pentru dezvoltarea infrastructurii de transport, a

transporturilor multimodale și a transportului combinat, cu respectarea prevederilor

prezentei ordonanțe de urgență;

c)asigură controlul gazelor de eșapament;

d)elaborează și dezvoltă planuri de acțiune și programe privind îmbunătățirea

calității și protecției mediului, inclusiv în domeniul zgomotului și vibrațiilor pentru

toate modurile de transport și infrastructurile acestora;

e)urmărește protejarea patrimoniului natural, inclusiv prin măsuri impuse unităților

care desfășoară activități în domeniul turismului și încurajează aplicarea principiilor

ecoturismului.

Art. 89

Autoritatea publică centrală în domeniul administrației și internelor are următoarele

atribuții și răspunderi:

a)elaborează strategiile în domeniile gospodăririi comunale și al producerii și

distribuției energiei termice în conformitate cu legislația privind protecția mediului;

b)elaborează norme și instrucțiuni specifice, în concordanță cu respectarea

principiilor prezentei ordonanțe de urgență, pentru domeniile sale de activitate;

c)supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de

protecție a mediului pentru activitățile proprii;

d)aplică sancțiuni pentru încălcarea de către personalul din domeniul internelor a

legislației de protecție a mediului;

e)sprijină autoritățile competente pentru protecția mediului în exercitarea controlului

transporturilor de substanțe și materiale supuse unui regim special, pe baza

normelor avizate de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului;

f)participă, potrivit competențelor, la acțiunile de prevenire, protecție și intervenție

în caz de accidente ecologice prin Inspectoratele pentru Situații de Urgență.

Art. 90

Autoritățile administrației publice locale au următoarele atribuții și răspunderi:

a)aplică prevederile din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului, cu

respectarea principiilor prezentei ordonanțe de urgență;

b)urmăresc respectarea legislației de protecția mediului de către operatorii

economici care prestează servicii publice de gospodărie comunală;

c)adoptă programe și proiecte pentru dezvoltarea infrastructurii localităților, cu

respectarea prevederilor prezentei ordonanțe de urgență;

d)organizează structuri proprii pentru protecția mediului, colaborează cu autoritățile

competente pentru protecția mediului și le informează asupra activității desfășurate;

e)promovează o atitudine corespunzătoare a comunităților locale în legătură cu

importanța protecției mediului;

f)asigură, prin serviciile publice și operatorii economici responsabili, luarea măsurilor

de salubrizare a localităților, de întreținere și gospodărire a spațiilor verzi, a piețelor

și a parcurilor publice;

g)conservă și protejează spațiile verzi urbane și/sau rurale, astfel încât să se asigure

suprafața optimă stabilită de reglementările în vigoare, în localitățile în care nu există

posibilitatea asigurării acesteia, conservarea spațiilor verzi existente este prioritară;

h)supraveghează operatorii economici din subordine pentru prevenirea eliminării

accidentale de poluanți sau depozitării necontrolate de deșeuri și dezvoltarea

sistemelor de colectare a deșeurilor refolosibile;

i)organizează servicii specializate pentru protecția mediului și colaborează, în acest

scop, cu autoritățile pentru protecția mediului.

Art. 91

Autoritatea națională în domeniul sanitar-veterinar și al siguranței alimentelor are

următoarele atribuții și răspunderi:

a)elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecția mediului,

reglementări în domeniul organismelor modificate genetic, pentru asigurarea unui

nivel ridicat al protecției vieții și sănătății umane, sănătății și bunăstării animalelor;

b)asigură controlul activităților în domeniul său de activitate și al trasabilității

produselor;

c)colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecția mediului în stabilirea

unor proceduri armonizate, eficiente și transparente privind evaluarea riscului și

autorizarea organismelor modificate genetic, precum și a unor criterii pentru

evaluarea potențialelor riscuri care rezultă din utilizarea alimentelor și hranei

modificate genetic, pentru animale;

d)informează autoritatea publică centrală pentru protecția mediului asupra

rezultatelor controlului și măsurile adoptate în domeniul organismelor modificate

genetic.

Art. 92

[NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] are următoarele atribuții și

răspunderi:

a)elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecția mediului,

reglementări în domeniul organismelor modificate genetic, pentru asigurarea unui

nivel ridicat al protecției vieții și sănătății umane, sănătății și bunăstării animale,

protecției mediului și intereselor consumatorilor;

b)elaborează, împreună cu autoritățile publice centrale pentru protecția mediului,

pentru agricultură, silvicultură și cu autoritatea sanitar veterinară și pentru siguranța

alimentelor, reglementările referitoare la produsele biocide, îngrășăminte chimice,

produsele de protecție a plantelor, organismele modificate genetic obținute prin

tehnicile biotehnologiei moderne și asigură controlul aplicării acestora în domeniul

său de competență;

c)controlează trasabilitatea și etichetarea organismelor modificate genetic în toate

etapele introducerii lor pe piață;

d)asigură controlul activităților în domeniul său de activitate și al trasabilității

produselor și comunică autorității centrale pentru protecția mediului rezultatele

controlului.

Art. 93

Poliția, Jandarmeria, Inspectoratele pentru Situații de Urgentă și Garda financiară

sunt obligate să acorde sprijin, la cerere, reprezentanților autorităților competente

pentru protecția mediului în exercitarea atribuțiilor lor.

X.2. Obligațiile persoanelor fizice și juridice în domeniul mediului

Art. 94

(1)Protecția mediului constituie o obligație a tuturor persoanelor fizice și

juridice, în care scop:

a)solicită și obțin actele de reglementare, potrivit prevederilor prezentei ordonanțe

de urgență și a legislației subsecvente;

b)respectă condițiile din actele de reglementare obținute;

c)nu pun în exploatare instalații ale căror emisii depășesc valorile limită stabilite prin

actele de reglementare;

d)persoanele juridice care desfășoară activități cu impact semnificativ asupra

mediului organizează structuri proprii specializate pentru protecția mediului;

e)asistă persoanele împuternicite cu activități de verificare, inspecție și control,

punându-le la dispoziție evidența măsurătorilor proprii și toate celelalte documente

relevante și le facilitează controlul activităților ai căror titulari sunt, precum și

prelevarea de probe;

f)asigură accesul persoanelor împuternicite pentru verificare, inspecție și control la

instalațiile tehnologice generatoare de impact asupra mediului, la echipamentele și

instalațiile de depoluare a mediului, precum și în spațiile sau în zonele aferente

acestora;

g)realizează, în totalitate și la termen, măsurile impuse prin actele de constatare

încheiate de persoanele împuternicite cu activități de verificare, inspecție și control;

h)se supun dispoziției scrise de încetare a activității;

i)suportă costul pentru repararea prejudiciului și înlătură urmările produse de acesta,

restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului

"poluatorul plătește";

j)asigură sisteme proprii de supraveghere a instalațiilor și proceselor tehnologice și

pentru automonitorizarea emisiilor poluante;

k)asigură evidența rezultatelor și raportează autorității competente pentru protecția

mediului rezultatele automonitorizării emisiilor poluante, conform prevederilor actelor

de reglementare;

l)informează autoritățile competente, în caz de eliminări accidentale de poluanți în

mediu sau de accident major;

m)depozitează deșeurile de orice fel numai pe amplasamente autorizate în acest

sens;

n)nu ard miriștile, stuful, tufărișurile sau vegetația ierboasă fără acceptul autorității

competente pentru protecția mediului și fără informarea în prealabil a serviciilor

publice comunitare pentru situații de urgență;

o)aplică măsurile de conservare stabilite de autoritatea publică centrală pentru

protecția mediului pe suprafețele terestre și acvatice supuse unui regim de

conservare ca habitate naturale pe care le gestionează precum și pentru refacerea

ecologică a acestora;

p)nu folosesc momeli periculoase în activitățile de pescuit și vânătoare, cu excepția

cazurilor special autorizate:

q)asigură condiții optime de viață, în conformitate cu prevederile legale, animalelor

sălbatice ținute în captivitate legal, sub diferite forme;

r)asigură luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau

funcțional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicație rutiere,

feroviare și de navigație;

s)să se legitimeze la solicitarea expresă a personalului de inspecție și control

prevăzut în prezenta ordonanță de urgență.

(2)Persoanele fizice sau juridice care prospectează, explorează sau exploatează

resursele subsolului au următoarele obligații:

a)să efectueze remedierea zonelor în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au

fost afectate;

b)să anunțe autoritățile pentru protecția mediului sau pe cele competente, potrivit

legii, despre orice situații accidentale care pun în pericol mediul și să acționeze

pentru refacerea acestuia.

(3)Persoanele fizice și juridice care cultivă plante superioare modificate genetic

au următoarele obligații:

a)să solicite și să obțină autorizația din partea autorității publice competente pentru

agricultură și să desfășoare activitatea pe bază de contract cu titularii autorizațiilor

de introducere deliberată în mediu și pe piață a organismelor modificate genetic;

b)să solicite avizul privind amplasarea acestor culturi față de ariile naturale protejate

legal constituite.

(4)Persoanele fizice și juridice au următoarele obligații în vederea respectării

regimului ariilor naturale protejate:

a)să cunoască și să respecte prevederile planurilor de management și ale

regulamentelor ariilor naturale protejate:

b)să nu desfășoare activități care contravin planurilor de management sau

regulamentelor ariilor naturale protejate, precum și prevederilor prezentei ordonanțe

de urgență;

c)să obțină acordurile aferente ariilor naturale protejate;

d)să permită accesul în aria naturala protejată a administratorilor sau custozilor

precum și a împuterniciților acestora pe terenurile deținute cu orice titlu.

Art. 95

(1)Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent

de culpă. în cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară.

(2)În mod excepțional, răspunderea poate fi și subiectivă pentru prejudiciile cauzate

speciilor protejate și habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.

(3)Prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului se realizează conform

prevederilor prezentei ordonanțe de urgență și a reglementărilor specifice.

[NUME_REDACTAT] M. – 2000 – Ecologie generală și protecția mediului.Ed. Ceres, p. 435, Buc.

[NUME_REDACTAT], Ioan Ildikó, Dinu M., Mőckesch Carmen – 1999 – Mic dicționar de protecția mediului, p. 166.

Duțu M. – 1998 – Dreptul mediului. Tratat, vol I, Ed. Economică, p. 404.

[NUME_REDACTAT] – 2011 – [NUME_REDACTAT] , Ed. [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] R., [NUME_REDACTAT] – 2000 – Dreptul mediului. Note de curs. [NUME_REDACTAT], Univ. „SEXTIL PUȘCARIU”, p. 444.

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Deaconu Ș., Vrabie C. – 2004 – Protecția mediului înconjurător, Centrul de resurse juridice. P. 149, Buc.

Legea nr. 50/1991 reactualizată,

Legea nr. 107/1997,

Legea nr. 137/1995,

Legea nr. 85/2003

ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului

Legea mediului înconjurător. Armonizare UE