Notiuni de embriologie si anatomie a analizatorului vizual [606281]

Notiuni de embriologie si anatomie a analizatorului vizual

Embriologia analizatorului vizual

Dezvoltarea embrionară a analizatorului vizual începe în stadiile timpurii ale perioadei
embrionare (săptămâna a3-a) ș i este în strânsă legătură cu dezvoltarea sistemului nervos
central. La dezvoltarea segmentului periferic al analizatorului vizual – globul ocular ș i anexele
sale – participă două foi ț e embrionare, ectodermul ș i mezodermul. Primul rudiment al schi ț elor
oculare apare chiar la placa medulară sub forma unei scobituri situate lateral, de o parte ș i de
alta a ș an ț ului neural. În faza de tub neural a dezvoltării sistemului nervos, aceste scobituri
optice se adâncesc dezvoltându-se ș i formând mai apoi nervul optic. Veziculele oculare abia
formate sunt căptu ș ite de un ectoderm sub ț ire.
Ectodermul din dreptul veziculei optice se îngroa ș ă constituind placodul cristalinian, în timp ce
vezicula optică se deprimă sub forma unei cupe optice. Partea inferioară a acestei cupe
prezintă o fantă coroidiană care se închide în a doua lună de dezvoltare embrionară. Tunica
vasculară se dezvoltă prin pătrunderea în ochi a mezodermului împreună cu un vas. Din acest
sistem de vase se vor dezvolta artera ș i vena centrală a retinei.
Îngro ș area ectodermului se transformă într-o veziculă cristaliniană în ceea ce va deveni
cristalinul globului ocular. Dezvoltarea retinei începe de la polul anterior ș i progresează spre
periferie. Ectodermul din fa ț a cristalinului va deveni, împreună cu lama mezodermală din jurul
cristalinului, viitoarea cornee. Vitrosul primitiv se dezvoltă din a 7-a lună din mezodermul din
care provine ș i sistemul vascular hialoidian. Ele se resorb concomitent cu acest sistem vascular
embrionar care este înlocuitde vitrosul definitiv, de origine retiniană.Vistrosul primitiv se
concentrează într-un canal numit canal hialoidian, care persistă uneori la adult, fiind vizibil la
examenul oftalmologic.
Mezodermul care învele ș te cupa optică va forma, în contact cu aceasta, tunica vascular,
coroida, iar in afara acesteia, sclera, echivalentă meningelor cerebrale. Prin cre ș terea
membranei vasculare ș i a cupei optice aceasta se strecoară între cristalin ș i cornee, formând
corpul ciliar ș i irisul.
Aparatul lacrimal se dezvoltă în cursul lunii a3-a a vie ț ii embrionare pe seama epiteliului
conjunctivei, fundului de sac superior. Căile lacrimale î ș i au originea în ș an ț ul delimitat în sus de
mugurele nazal, în jos ș i înafară de mugurele maxilar inferior.
Ochiul nou-născutului raportat la dimensiunile corpului este foarte dezvoltat, are o
lungime de 17 mm ș i prezintă o hipermetropie de 2-4 D, pigmenta ț ia irisului este scăzută,
culoare definitivă a ochiului formându-se până la 2 ani. Dimensiunile ș i refrac ț ia definitivă se
instalează până la vârsta de 6-7 ani.
Discul ș i nervul optic se dezvoltă din pediculul optic, prin convergen ț a axonilor celulelor
ganglionare din retină spre ofiricul distal al pediculului optic.
Chiasma ș i tractul optic, ini ț ial excluse în plan ș eul ventriculului III, ulterior se
exteriorizează, păstrând contactul cu hipotalamusul prin marginea sa posterioară.

Radia ț iile optice se dezvoltă ca fibre de proiec ț ie ale cortexului, împreună cu substan ț a
albă a emisferului cerebral. Mielinizarea lor începe aproape de na ș tere, centrifug după cortexul
occipital.
Tulurările de dezvoltare ale embrionului sau fătului duc la apari ț ia de malforma ț ii
congenitale oculare. Numeroase malforma ț ii oculare sunt ereditare, cu caracter dominant sau
recesiv.

Anatomia analizatorului vizual

Analizatorul vizual, ca li ceilal ț i analizori ai organismului este un sistem unitar func ț ional, care
din punct de vedere morfologic ș i func ț ional cuprinde trei segmente:
1. Un segment periferic sau receptor, care prime ș te excita ț iile exterioare specifice.
2. Un segment de conducere, căile nervoase care conduc influxul pornit de la segmentul
periferic către scoar ț a cerebrală.
3. Un segment central sau cerebral, unde excita ț ia este transformată în senza ț ie vizuală.

Segmentul periferic

Segemntul periferic constă din globul ocular ș i anexele sale. Globul ocular este o
forma ț iune aproape sferică situată în partea anterioară a orbitei. Diametrul antero-posterior, un
ecuator ș i meridiane. Polul anterior corespunde centrului corneei, iar cel posterior se află pe
scleră, corespunzător zonei de papilă ș i maculă. Linia care une ș te cei doi poli este axul optic al
globului ocular. Linia vizuală este linia care une ș te obiectul privit li mculă trecând prin centrul
optic al ochiului. Unghiul dintre axul optic ș i linia vizuală are 5 grade ș i este numit unghi alfa.
Ecuatorul este circumferin ț a cea mai mare de pe suprafa ț a globului, în plan
perpendicular pe axul anterio-posterior. El împarte globul ocular în două jumătă ț i, numite
emisfere.
Meridianele sunt curbele care trec prin ambii poli ai axului antero-posterior, unul fiind
vertical ș i altul fiind orizontal.
Globul ocular este format din trei straturi suprapuse care formează peretele lui, ș i din
medii transparente care sunt cuprinse îninteriorul globului ocular.
Cele trei straturi sunt:
– Stratul fibros
– Stratul vascular numit ș i uvee
– Stratul nervos, retină
În interiorul globului ocular sunt cuprinse: umoarea apoasă, cristalinul ș i corpul vitros,
care alcătuiesc mediile transparente ș i care, îmreunp cu corneea, reprezintă sistemul optic al
ochiului.

Stratul fibros

Stratul fibros su extern are rolul de a forma înveli ș ul protector al globului ocular. El este format
din două por ț iuni distincte: sclera ș i corneea.

Sclera alcătuie ș te cea mai mare parte a înveli ș ului exterior al ochiului, circa ⅚ . Este
formată dintr-un ț esut fribros dens, este dură ș i inextensibilă la adult. Are o culoare alb-sidefie ș i
nu poate fi străbătută de razele luminoase, grosimea ei fiind de 1 mm.
Corneea, ​ este partea anterioară a stratului fibros. Pe lângă rolul său protector, datorită
transparen ț ei sale lasă să intre razele luminoase în interior având un rol optic însemnat.
Grosimea sa variază: la periferie este de 1 mm, iar spre centru se sub ț iază până la 0,6
mm. Corneea are forma unei calote sferice. Diametrul orizontal este mai mare de (11 mm) decât
cel vertical.
Zona de trecere dintre cornee ș i scleră, cu o structură ș i cu o func ț ie particulară, se
nume ș te limbul sclero-corneean.

Stratul vascular

Al doilea strat ocular este stratul vascular, numit ș i uvee, situat sub scleră, Este intens
vascularizat, bogat în celule pigmentare de culoare închisă.
Uveea este compusă din trei păr ț i anatomice ș i func ț ionale distincte: irisul, corpul ciliar ș i
coroida.
Irisul ​ – formează partea anterioară a uveei, este situat înapoia corneei ș i înainte
cristalinului delimitând astfel camera anterioară. Are forma unui diafragm, prevăzut cu un orificiu
mic în centru numit pupilă.
Corpul ciliar ​ – reprezintă partea mijlocie a tractului uveal ș i se întinde până la rădăcina
irisului până la ora serata, având o formă triunghiulară. Are rol în actul de acomodare ș i în
secre ț ia umorii apoase.
Coroida ​ – se întinde de la punctul de intrare a nervului optic până la ora serrata. Este un
strat bogat vascularizat ș i intens pigmentat, formând ecranul optic al ochiului, având un rol
însemnat în men ț inerea tonusului ocular.

Stratul nervos

Retina alcătuie ș te stratul intern, tunica nervoasă a globului ocular, fiind situată între
coroidă ș i corpul vitros. Ea căptu ș e ș te interiorul globului ocular de la papilă până la orificiul
pupilar. Ea este o membrană foarte sub ț ire, perfect transparentă, de culoare roz.
Din punct de vedere anatomo-fiziologic retina nu este altceva decât continuare nervului
optic. Structura histologică a retinei, plasarea diferitelor straturi cu celule specializate permit
recep ț ionarea excita ț iilor luminoase ș i transmiterea lor către centrul cortical vizual.
Aparatul de sus ț inere a retinei este format dintr-un ț esut glial. Regiuni retiniene cu
structură specială sunt in fovea centrală ș i în ora serrata.

Con ț inutul globului ocular

Între fa ț a posterioară a corneei ș i fa ț a anterioară s irisului se află camera anterioară.
Camera posterioară este spa ț iul cuprins între fa ț a posterioară a irisului, corpul ciliar ș i fa ț a

anterioară a cristalinului. Ambele camere sunt umplute de umoarea apoasă, un lichid
transparent secretat de corpul ciliar.
Cristalinul este o lentilă biconvexă ș i este situat între iris ș i corpul vitros. Este men ț inut în
pozi ț ia sa printr-un sistem de fibre, zonul Zinn.
Cristalinul este un mediu refringent, fiind complet transparent. Prin proprietatea de a- ș i
modifica raza de curbură a suprafe ț elor sale contribuie la procesul de acomoda ț ie.
Corpul vitros este o substan ț ă gelatinoasă, care ocupă tot spa ț iul cuprins între fa ț a
posterioară a cristalinului ș i peretele globului ocular. Volumul vitrosului reprezintă ș ase zecimi
din volumul globului ocular. Masa vitreană este o substan ț ă anhistă, coloidală, cu rare celule
migratoare. Substan ț a vitrosului con ț ine 98,6% apă.
Corpul vitros în totalitatea sa are un rol însemnat în dezvoltarea ș i meninerea formei
globului ocular.

Segmentul intermediar de conducere al analizatorului vizual

Căile optice leagă retina de centrul cortical al vederii, situal în lobul occipital. Căile optice
străbat orbita ș i endocraniul dinainte înapoi până în jurul scizurii calcarine.
Segmentul intermediar se compune din mai multe păr ț i:

Nervul optic

Face parte din nervii cranieni, perechea a doua. Este alcătuit din cilindriac ș ii celulelor
ganglionare retiniene care traversează lama ciuruită a sclerei, orbita, canalului optic ș i apoi
pătrund în cavitatea craniană.
Nervii optici se termină în unghiurile anterioare ale unei lame nervoase numită chiasmă.
Chiasma este situată în ș aua turcească deasupra hipofizei. La nivelul chiasmei are loc
încruci ș area par ț ială a fribrelor nervului optic.
De la chiasmă pornesc bandeletele optice care înconjoară pedunculii cerebrali ș i se
termină în corpii genicula ț i.

Radia ț iile optice ale lui Gratiolet

Sunt formate din fibre vizuale răsfirate care merge spre aria striată a lobului occipital ș i
se termină în jurul scizurii calcarine, după ce au trecut prin partea posterioară a capsulei
interne.

Segmentul central

Segmentul central al analizatorului vizual este situat în scoar ț a corticală a lobului
occipital, câmpul 17 Brodmann. Aici are loc transformarea excita ț iei luminoase ăn senza ț ie
vizuală. La nivelul scizurii calcarine din lobul occipital există o adevărată retină corticală.
Câmpul 17 Broadmann are interrela ț ii cu câmpurile 18 ș i 19.

Câmpul 18 are rol motor ș i intervine în motilitatea oculară ș i în localizarea obiectelor.
Câmpul 19 are func ț ie vizuognozică.

Func ț ia vederii

Analizatorul vizual are rolul de a ne pune în rela ț ie cu mediul extern, prin excitarea unui
excitant specific, în senza ț ie vizuală. Transformarea energiei luminoase într-un proces nervos
se petrece la nivelul retinei, reprezentând prima treaptă în realizarea func ț iei vizuale. La
realizarea acestei func ț ii ia parte analizatorul optic în totalitatea lui, deci ș i scoar ț a cerebrală,
gra ț ie cărei senza ț iile care se nasc în lobul occipital nu rămân fotografii izolate, fără sens, ci
sunt integrate în tot procesul cunoa ș terii.
La organismele dezvoltate, organul receptor al energiei luminoase se complică, după
cum se complică ș i legătura lui cu centrii nervo ș i. Celulele senzitive încep să fie protejate de
forma ț iuni care le înconjoară, apare cristalinul, unde celulele senzitive se diferen ț iază pentru
perceperea formelor ș i culorilor, cristalinul având rol de a concentra energia luminoasă asupra
acestor celule. Legătura nervoasă a neuronului senzitiv cu centrul se face prin intermediul unei
celule cu doi cilindriac ș i, celula bipolară. Unul este în contact cu celula senzitivă celălalt cu
centrul nervos. Această dispozi ț ie dă mai multe posibilită ț i celulelor senzoriale ș i centrul de a
percepe energia luminoasă.
Excitantul adecvat pentru analizatorul vizual este lumina, sau în al ț i termeni, undele
electromagnetice având lungimea de undă cuprinsă între 370 ș i 770 milimicroni. Energia
luminoasă poate ajunge la celule senzitive vizuale de la sursa de lumină, sau poate fi reflectată
de obiectele din mediul înconjurător. Reflectarea diferită a energiei luminoase de către
suprafe ț ele obiectelor duce la perceperea formelor.
Oscila ț iile vizibile constituie spectrul solar care poate fi descompus în cele ș apte culori
cuprinse în discul lui Newton ș i care, amestecate ăntre ele, dau culoarea albă. Fiecare culoare
corespunde unei lungimi de undă. Pentru ochiul adaptat la lumină, spectrul pare mai luminos în
por ț iunea corespunzând galbenului (565 milimicroni), iar pentru ochiul adaptat la întuneric
spectrul apare mai luminos în por ț iunea corespunzând culorii albastru-verde (500 milimicroni).
Radia ț iile spectrului nu ajung în totalitate, pe retină, deoarece corneea opre ș te razele
ultraviolete (cu lungime de undă mai mică decât extremul violet), iar cristalinul se opre ș te ș i pe
acestea ș i razele infraro ș ii (cu lungime de undă mai mare decât culoare ro ș ie).
Cea mai mică suprafa ț ă care poate fi percepută de retină se nume ș te minimum vizibil.
Pragul capacită ț ii de a cunoa ș te separa ț ia a două obiecte foarte apropiate este numit minimum
separabil. Răspunsul retinei la excitan ț ii neadecva ț i poartă numele de fosfenă. Sub ac ț iunea
excita ț iei luminoase la nivelul retinei se desfă ș oară fenomene anatomice, fizico-chimice ș i
electrice.
Modificările chimice se manifestă prin descompunerea ș i reconstituirea substan ț ei
fotochimice prezentă în celulele vizuale. Ea este diferită pentru bastona ș e ș i conuri. Substan ț a
fotochimică a bastona ș elor este purpura retiniană, rodopsina. Purpura retiniană este o proteină
conjugată, complexă, con ț inând vitamina A.
Sub ac ț iunea luminii, purpura se descompune într-o substan ț ă carotenoidă numită
retinen ș i o proteină ce se albe ș te. Dacă lumina ac ț ionează mai mult timp, atunci retinenul se

degradează ș i se ajunge la vitamina A. Cu cât descompunerea substan ț ei fotochimice a mers
mai departe, cu atât perioada de regenerare este mai lungă. Vitamina A necesară acestei
regenerări