Notiuni de Drept Comparat Privind Judecata Penala

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

„Adoptarea Noului Cod de procedură penală a fost necesară pentru crearea unui sistem legislativ în care procesul penal să fie mai rapid și eficient, să existe o armonizare conceptuală cu prevederile noului Cod penal (adoptat prin Legea nr. 286/2009 și pus în aplicare prin Legea nr. 187/2012 (M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012), protecția unitară a drepturilor omului și libertăților fundamentale garantate de Constituție și normele europene în materie, cât și stabilirea unui echilibru între toate instituțiile ce pun în aplicare normele procesual penale. Prin Legea nr. 255/2013 (M.Of. nr. 515 din 14 august 2013) pentru punerea in aplicare a Legii nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală s-au adus o serie de modificări și completări atât a unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale cât și a noului Cod de procedură penală adoptat în anul 2010.

În vederea luării unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 și a altor acte normative a fost adoptată O.U.G. nr. 3/2014 (M.Of. nr. 98 din 7 februarie 2014) prin care a fost introdusă contestația ca o cale ordinară de atac”.

În ambianța noilor reglementări instituite prin noul Cod de procedură penală, lucrarea

de față are ca scop realizarea unei sinteze din principalele elemente de referință ale judecății în primă instanță.

În orice stat de drept, ordinea juridică se stabilește și se pastreaza cu ajutorul normelor de drept, în care sunt prevăzute reguli de conduită, pe care cetățenii, membrii colectivității trebuie să le respecte în același timp cu sancțiunile care vor fi aplicate daca acestea sunt incalcate.

Regulile de drept – în majoritatea lor – sunt exprimate sub o anumita forma: legea.

Stabilirea prin lege atât a faptelor care reprezinta infracțiuni, cât și a cadrului de sancționare penala, are dublu rol:

1. să arate societății care sunt faptele interzise de legea penală și să îi atentioneze pe membrii sai cu privire la consecințele săvârșirii acestor fapte, având funcție de prevenire generală și,

2. să asigure încadrarea corectă a faptelor prin care poate încălcată legea penală, procedând la sancționarea celor care au săvârșit asemenea fapte, având funcție de prevenire specială.

Codul penal prevede faptele care constituie infracțiuni, pedepsele care se aplică infractorilor și măsurile care se pot lua în cazurile săvârșirii acestor fapte.

Săvârșirea infracțiunii, chiar și atunci când este descoperită și dovedită prin administrarea probelor, reținută în sarcina unui făptuitor, nu impune aplicarea automată a pedepsei.

Pentru a se ajunge la sancționarea infractorului este nevoie de intervenția justiției penale, în sensul condamnării acestuia de către instanța competentă în baza unei judecăți.

Normele prevăzute de legea penală au aplicabilitatea în formele prevăzute de legea procesuală, cu ajutorul mijloacelor de probă prevăzute de lege dar și cu respectarea garanțiilor acordate participanților în procesul penal prin/de către organele judiciare special desemnate de legiuitor.

Judecata poate fi realizată numai în forma prescrisă în legea procesuală penală, de către organele abilitate prin lege, organe care trebuie să îndeplinească sarcinile necesare înfăptuirii justiției, cu respectarea ordinii, formelor realizării sarcinilor și mijloacelor prevăzute de lege.

Pentru soluționarea unei cauze penale sunt necesare anumite activități de justiție, numai în măsura în care aceasta are loc prin hotărârea unei instanțe de judecată, intervenind aici un act jurisdicțional.

Actului de justiție îi precede activitatea de urmărire penală, care are ca finalitate pregătirea condițiilor necesare pentru asigurarea desfășurării optime a judecății.

Statul a creat instrumentele necesare cu care organele judiciare să opereze în vederea aplicării normelor de drept și în același timp a creat cadrul legal pentru realizarea activităților necesare aplicării sancțiunii penale, în vederea îndeplinirii scopului urmărit de legea penală.

Încă din antichitate, când  dispozițiile  de  procedură  penală  îmbrăcau  forma  unei  procesiuni religioase, justiția penală  era  împărțită  de  tribunale  statale, iar după  Revoluția  franceză  din  anul 1789,  în  domeniul  penal al justiției, prioritară era viziunea asupra dreptului  de a  pedepsi, Codul  de  procedură  penală  francez devenind  model  procedural  și în același timp izvor  de idei moderne în realizarea  justiției  represive.

Noțiunea de „judecată” reprezintă stricto sensu, operațiunea juridică, prin care un organ cu competență jurisdicțională soluționează conflictele de drept cu care a fost investit.

Ca fază a procesului penal, judecata în primă instanță este acea etapă procesuală care se desfășoară în fața instanțelor penale de judecată din momentul sesizării până în momentul soluționării definitive a cauzei penale.

Astfel, procesul penal este o activitate reglementată prin lege, desfășurată de către organele judiciare, cu participarea părților și a persoanelor, pentru constatarea la timp și complet a faptelor care reprezinta infracțiuni; in asa fel incat orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită in conformitate cu vinovăția sa și nicio persoană care nu este vinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.

Scopul procesului penal este acela de aparare de drept a persoanei, a drepturilor si libertatilor acesteia, prevenirea infractiunilor si educarea cetatenilor in spiritul respectarii legilor, judecata penala reprezentând cea de a doua faza a procesului penal care parcurge doua etape: judecata in prima instanta si judecata in caile legale de atac, modul în care se solutionează cauza penală în prima instanță, de legalitatea hotărârii pronunțate depinzând întinderea judecății penale.

Între instituțiile de bază ale procesului penal, acțiunea penală și acțiunea civilă ocupă un loc important. Ca instrumente juridice de materializare subiectivă și de dinamizare a procesului penal, acțiunea penală și acțiunea civilă sunt susceptibile de investigații științifice multiple, mai ales că, în raport cu reglementările din Codul penal și din Codul de procedură penală, ne apar ca instituții reconsiderate.

De lato sensu, judecata este un ansamblu de activități desfășurate de către instanța de judecată atât cu participarea activă a procurorului, cât și cu participarea părților, având ca scop aflarea adevărului cu privire la fapta săvârșită și la inculpatul în privința căruia instanța a fost sesizată.

CAPITOLUL I – NOȚIUNI DE DREPT COMPARAT PRIVIND JUDECATA PENALĂ

Introducere în procesul penal

Procesul penal este definiti ca o activitatare al cărui scop este apărarea ordinii de drept a persoanelor, a drepturilor și libertăților acestora, prevenirea infracțiunilor și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.

Procesul penal este, astfel, o activitate al cărui scop este urmărirea, constatarea și stabilirea concretă a faptelor care constituie infracțiuni, într-un timp optim, în așa fel încât persoanele care au săvârșit infracțiuni să fie trase la raspundere penală.

În acest mod, avem la îndemână posibilitatea de a denumi fazele procesului penal care sunt:

faza urmăririi penale, al cărui obiect este acela de strângere a probelor pentru

trimiterea în judecată a persoanei care a săvârșit infracțiunea (inculpatului), activitate care va fi efectuată de organele de cercetare penală și de către procuror;

faza judecății, care începe în același timp cu sesizarea instanței, continuându-se

până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, activitate care va fi efectuată de către judecător;

(punerea în) executare a hotărârilor (judecătorești în materie penală, hotărâri) de

condamnare, rămase definitive.

În comparație cu reglementările legale în materie penală, de la 1968, atât NCP și NCPP, se înscriu în registrul unor concepții moderne, având ca principal scop armonizarea legislației românești în domeniul penal cu legislațiile europene, cu jurisprudența C.E.D.O., dar și acela al creării unui context legislativ prin care să se poată asigura

celeritatea procesului penal,

instrumentele juridice cu influențe internaționale,

protecția drepturilor și libertăților garantate prin Constituția României.

Legile, nr.187/2012 și nr.255/2013, de punere în aplicare a noilor coduri, penal și de procedură penală, au adus noutăți prin modificarea de formă.

După cum este bine știut, în momentul încălcării unei norme juridice penale prin săvârșirea unei infracțiuni se naște un raport juridic de drept substanțial între societatea care este reprezentată de stat și infractor, și în consecință se naște un conflict de drept pentru a cărei soluționare, statul are dreptul dar și obligația să tragă la răspundere pe cel care a săvârșit infracțiunea, obligându-l să suporte consecințele, până la cele ale unei eventuale condamnări, calea justă fiind însăși acțiunea penală, modalitate prin intermediul căreia poate avea lor realizarea tragerii la răspundere penală în justiție și pedepsirea vinovatului.

Acțiunea penală în NCPP este reglementată în mod diferit de prevederile Codului de procedură penală de la 1968, NCPP reglementând:

condițiile de punere în mișcare și de exercitare a acțiunii penale,

existența probelor din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune,

inexistența cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea

acestei acțiuni.

Vom vedea că, prin procesul penal definit ca acțiune al cărui scop este constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, orice persoană care a săvârșit o infracțiune va fi pedepsită potrivit vinovației sale și în mod cert, nici o persoană care este nevinovată nu poate fi trasă la raspundere penală.

Desfașurându-se atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății, potrivit dispozițiilor legale, procesul penal, contribuie la:

apărarea ordinii de drept,

apărarea persoanei,

apărarea drepturilor și libertăților persoanei,

prevenirea potențialelor infracțiuni,

educarea cetățenilor în spiritul respectării legii,

îndeplinirea actelor cu privire la desfășurareai procesului penal având loc din oficiu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Secțiunea I – Semnificația  judecății ca fază  a  procesului  penal.

Literatura de specialitate, promovează ideea că, judecata (în sensul de etapă a procesului penal) este faza centrală care are ca obiect soluționarea definitivă a cauzei penale, garanțiile cu caracter de principii comune instituite de legea penală pentru întreaga fază de judecată fiind publicitatea, nemijlocirea , contradictorialitatea, oralitatea, elemente care determină condiții de obiectivitate și imparțialitate în înfăptuirea judecății.

Justiția  penală generată de  necesitatea  judecării  proceselor,  ca urmare a  încălcării legii, nu poate fi concepută  fără existența acestor reguli procedurale cu  rol  determinant în  disciplinarea  conduitei  participanților  al procesul penal. 

Judecata penală reprezintă cea de a doua fază a procesului penal, care se parcurge la rândulă să în două etape, respectiv judecata în prima instanță și judecata în căile legale de atac.

Astfel, Judecata, ca cea de-a doua fază a procesului penal, face posibila continuarea soluționării cauzei penale în condiții de publicitate, de deplină contradictorialitate și de exercitare desavarsita a dreptului la apărare, astfel încât hotărârea instanței, rămasă definitive, să reflecte adevărul cu privire la fapta comisa și la gradul de vinovăție a făptuitorului, concretizata în sancțiunea penală aplicată acestuia.

Semnificația  judecății ca  fază  a  procesului  penal  rezultă din însuși caracterul  indispensabil  al  acestei  etape în  derularea procedurii judiciare, referitoare la aplicarea  sancțiunilor  prevăzute de legea  penală  pentru persoane care  au  săvârșit  infracțiuni,  cunoscut  fiind  faptul că  prin  intermediul  judecății  este  posibilă  rezolvarea  cu  caracter  definitiv  a  cauzei penale, deci  atingerea  scopului  procesului  penal,  instanța  verificând întreaga  activitate  procesuală  desfășurată,  atât  anterior judecării  cauzei,  cât și  pe  parcursul  cercetării  judecătorești.

Actul de justiție într‐o cauză  penală  în  sensul condamnării inculpatului  ori al  achitării  persoanei  nevinovate  se  obține  numai  prin  hotărârea  definitivă  a  instanței de judecată.

Această hotărâre are putere de lege și trebuie să fie  executată  în toate  dispozițiile ei. 

Evoluția procedurilor judiciare a constituit o alternanță între două sisteme  procedurale tipice,  diferite,  izvorâte din  concepții diametral opuse cu privire la lume și societate, din atitudinea față de drepturile și libertățile omului, față de ideea de  dreptate  și justiție, un al treilea sistem, cel eclectic, fiind de fapt  o  îmbinare  a trăsăturilor caracteristice  ale sistemului acuzatorial și celui inchizitorial.

Din  perspectiva  necesității  perfecționării  sistemului,  legislațiile  procedurale  actuale  au adus  modificări  în  planul  normelor legale, cu elemente  inspirate  din  legislația  europeană  și  din  specialiștii  în  drept  penal  de mare talie ai statelor apusene. 

Evoluția  legislației  procedurale  în România a adus influențe  din legislațiile europene,  reformele judiciare   cunoscând schimbări evidente, procesul  penal  român  reflectând,  pe  întreaga  desfășurare  o  contradictorialitate  tacită  de interese parcurgând diferite faze procesuale, etape, diviziuni, în cadrul cărora organele  specializate  își exercită  atribuțiile în conformitate cu  funcțiile procesuale conferite  de  legiuitor,  desfășurând  acțiuni  specifice celor necesare realizării  scopului procesului  penal  și  înfăptuirii justiției  penale. 

Secțiunea a II a – Apărarea ordinii de drept. Principii și limite ale aplicării legii procesual penale

Luând în considerare interpretările prevederilor dispozițiilor Art. 126 alin. 1 din Constituția României care relevă că, „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, vom stabili astfel însăși utilitatea și importanța fazei de judecată.

Principiile care guvernează procesul penal în totalitatea sa, își regăsesc fiecare în cadrul acestuia, măsura importanței lor, prin care este garanatată respectarea legii și în același timp (sau implicit) – aflarea adevărului.

Putem afirma că, judecata penală reprezintă o fază procesual penală relevantă, având un conținut extrem de vast, fapt care denotă și o mare importanță a locului acesteia în cadrul procesului penal, fără a minimaliza rolul celorlalte faze și anume: urmărirea penală, punerea în executare a hotărârilor judecătorești.

Judecata penală ca fază a procesului penal are așadar ca obiect – soluționarea în mod definitiv a cauzei, fapt care determină pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, ”susceptibilă de a fi pusă în executare, în scopul realizării depline și definitive a sarcinilor justiției penale”.

  Judecata în prima instanță are în vedere verificarea legalității și temeiniciei actului de sesizare a instanței și pronunțarea uneia dintre soluțiile care pot fi date în cauzele penale și anume, condamnarea, achitarea, incetarea procesului penal.

Scopul normelor de procedură penală reiese din chiar Art.1 al NCPP; acesta prevede că normele

reglementează desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legatură cu o cauză penală, și urmăresc să asigure exercitarea eficientă a atribuțiilor organelor judiciare, cu garantarea drepturilor atât a părților cât și a celorlalți participanți la procesul penal, cu condiția respectării prevederilor consituționale, prevederilor tratatelor U E și ale altor reglementari în materia procesual penală ale UE, ale pactelor și tratatelor, la care Romania este parte și care privesc drepturile fundamentale ale omului.

Vechiul Cod de Procedura Penală (1968), prevede că, scopul procesului penal este constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, încât persoana care a săvârșit infracțiunea să fie pedepsită conform vinovației ei și nici o persoană nevinovată să nu poate fi trasă la raspundere penală.

Astfel, procesul penal trebuia să contribuie la apărarea ordinii de drept a persoanei a drepturilor și libertaților sale, la prevenirea infracțiunilor, la educarea cetățenilor în

spiritul respectării legii.

Concluziile generale desprinse din prezentarea acțiunii în justiție sunt valabile în mare măsură și pentru acțiunea penală, ținându-se seama de specificitatea conflictului de drept penal izvorât din săvârșirea infracțiunii și a principiilor fundamentale de organizare și desfășurare ale procesului penal.

Încălcarea normei penale face posibila aparitia unui raport juridic de drept substanțial între stat și infractor, în temeiul căruia statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor, iar acesta are obligația de a suporta toate consecințele ce decurg dintr-o posibila condamnare.

Uneori, prin nesocotirea acestor norme, rezulta și anumite pagube materiale, caz în care duce la aparitia si a unui raport de drept civil, în baza căruia cel păgubit poate solicita reparații materiale sau morale.

Acțiunea penală are ca obiect tragerea la raspundere penală a persoanelor care, după cum spuneam, au săvârșit infracțiuni și se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege putându-se exercita -în condițiile legii-, pe tot parcursul procesului penal.

Obiectul acțiunii penale constă așadar în tragerea la răspundere penală a persoanei/ persoanelor care a(u) săvârșit infracțiunea și, indiferent că ea ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar, fiind vorba de o acțiune civilă, acțiune administrativă sau acțiune disciplinară, aceasta se deosebește de obiectul oricărei alte acțiuni și nu trebuie confundat cu scopul acesteia, care constă în judecarea și pedepsirea persoanelor care săvârșesc infracțiuni.

În timp ce Codul de procedură penală român (1936) la Art.2, arată că: „acțiunea publică are drept obiect aplicarea pedepselor și a măsurilor de siguranță“ din Art. 2 al Codului de procedură penală din anul 1864 reiese că: „acțiunea publică are ca obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială“.

Obiectul acțiunii penale – tragerea la răspundere penală – în ambele coduri de procedură civilă – și chiar și în alte multe lucrări de drept procesual penal, se confundă cu scopul acesteia, care constă în aplicarea sancțiunilor de drept penal.

Astfel, săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, în conformitate cu

reglementările codului penal, poate atrage aplicarea sancțiunii penale (a pedepsei) și, în același timp, luarea unor măsuri de siguranță sau cu caracter educativ.

Considerând că acțiunea penală are ca obiect aplicarea sancțiunii penale, aceasta semnifică însăși reducerea posibilității exercițiului acțiunii numai în faza de judecată, întrucât numai aici se poate face aplicarea sancțiunilor penale. O astfel de confuzie nu putea fi făcută, deoarece acțiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal.

Acțiunea devine suportul juridic al întregului proces penal și nu numai al judecății, în contextul formulării actuale a obiectului.

Aplicarea pedepsei, în comparație cu tragerea la răspundere penală are un conținut mult mai restrâns, fiind limitată la desfășurarea procesului în fază de judecată.

Din punct de vedere procesual, ca subiect activ al acțiunii penale, statul exercită această acțiune prin reprezentanții săi specializați, persoana vătămată apărând ca subiect pasiv secundar al infracțiunii prin atingerea adusă valorii sociale care constituie obiectul juridic al infracțiunii săvârșite.

Ca subiect pasiv special în cazul multor infracțiuni, persoanei vătămate i se acordă dreptul de a îndeplini condițiile pentru a se pune în mișcare acțiunea penală și de a efectua acte procesuale în exercitarea acestei acțiuni, devenind astfel subiect activ secundar, substituit procesual special în locul titularului general al acțiunii penale.

În fiecare normă penală întâlnim ca titular al ocrotirii – persoana căreia aparține bunul care formează obiectul ocrotirii și anume: viața, onoarea, bunurile, încât, acest titular, în momentul săvârșirii potențialei infracțiunii, devine victimă sau subiect pasiv special, întrucât pe lângă societate, se aduce atingere inclusiv persoanei al cărei bun personal sau patrimonial îl vatămă sau îl primejduiește; această persoană fiind subiectul pasiv special imediat al infracțiunii.

Vechiul Cod de Procedură Penală(1968), la alin. (1) pct.a-j, arată că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare/ sau când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată:

dacă fapta nu există,

dacă fapta nu este prevazută de legea penală,

dacă fapta nu prezintă grad de pericol social specific unei infractiuni,

dacă fapta nu a fost savarsită de invinuit / inculpat,

dacă faptei îi lipseste unul dintre elementele constitutive specifice,

dacă există una dintre cauzele care inlatură caracterul penal al faptei,

dacă lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate,

dacă lipsește autorizarea sau sesizarea organului competent

alte condiții prevăzute de lege necesare punerii în mișcare a acțiunii penale;

în cazul în care a intervenit amnistia, prescripția extinctivă

sau decesul faptuitorului și în anumite situații la radierea persoanei juridice atunci cu calitate de faptuitor;

atunci când a fost retrasă plângerea prealabilă sau când părțile s-au impacat

sau când a fost incheiat un acord de mediere în condițiile legii, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlatură răspunderea penală,

când s-a dispus înlocuirea răspunderii penale, când există o cauză de

nepedepsire prevazută de lege, când exista autoritate de lucru judecat.

Împiedicarea produce efecte chiar dacă fapta definitiv judecată a primit o altă încadrare juridică.

Secțiunea a III a – Garantarea dreptului la un proces echitabil

NCPP, aduce prin Art 8, un element esențial de noutate și anume garantarea

dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, principiu deja reglementat de Constituția României și, potrivit căruia, părților le revine dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor în termen rezonabil și, a cărui aplicare presupunând întâi de toate, obligația organelor judiciare de a desfășura -în strictă conformitate cu garanțiile procesuale și cu respectarea drepturilor părților și subiecților procesuali- cele două faze procesuale, urmărirea penală și judecata penală.

Organele judiciare, în baza aceluiași principiu, trebuie să constate în timp optim și în mod absolut complet faptele care constituie infracțiuni și, în baza cărora, orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită în conformitate cu prevederile legii legii, într-un termen rezonabil dar, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunedere penală.

Desfășurarea activităților procesual-penale este necesar să aibă loc cu rapiditate în scopul soluționării în scurt timp a conflictului de drept penal, pentru ca reacția societății împotriva celor care comit infracțiuni să fie cât mai promptă.

Tototdată în derularea acestor activități se impun condiții de deplină legalitate și un timp cât mai scurt, fapt impus de însăși necesitatea meținerii calității probelor administrate, întrucât odată cu trecerea timpului probele se depreciază se produc estompări în derularea ideilor persoanelor și degradarea obiectelor, etc.

Acțiunea principiului garantării dreptului la un proces echitabil și într-un timp cțt mai scurt este realizată în procesul penal cu sprijinul mai multor instituții.

Acestea sunt:

termenele în care trebuie desfășurate activitățile specifice,

amenzile judiciare care se aplică celor care întârzie desfășurarea procesului

penal prin neefectuarea la timp a activităților dispuse de instanța de judecată,

disjungerea acțiunii civile,

soluționarea acțiunii civile la un alt termen de judecată, în cazul în care rezolvarea ei ar putea duce la întârzierea soluționării laturii penale .

Regula dreptului la un proces echitabil și a termenului rezonabil potrivit căruia,

„orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”, a fost consacrată în Legea nr. 304/2006 privind organizarea judiciară, originea acesteia regăsindu-se în dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, la Art. 6 .

Acest principiu stipluează în conținutul său dreptul special al oricărui acuzat:

de a fi informat, într-o limbă pe care o înțelege, în termenul cel mai scurt și

în mod amănunțit asupra naturii și acuzației aduse împotriva sa,

de a dispune de timpul și de anumite înlesniri în sensul pregătirii apărării sale,

de a se apăra sau să de a fi asistat de un apărător ales de el iar dacă nu

dispune de mijloacele necesare de plată a acestuia, de a putea beneficia în mod gratuit de asistarea unui avocat din oficiu, dacă interesele justiției impun acest lucru,

de a asculta sau de a cere ascultarea martorilor apărării în condiții

similare cu cele ale ascultării martorilor acuzării.

NCPP a transpus în normele sale standardele europene în materia drepturilor victimelor în cadrul procedurilor penale în scopul asigurării posibilității participării efective la procesul penal al persoanei vătămate.

În plus față de dispozițiile NCPP persoana vătămată beneficiază și de anumite drepturi speciale prevăzute de art. 4 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor.

Secțiunea a IV a- Garantarea dreptului la apărare

NCPP, la Art.10, resistematizează dreptul la apărare reglementat în VCPP la Art.6, creând astfel câteva deosebiri, cum ar fi aceea a calității procesuală de „suspect” care se înlocuiește cu cea folosită în VCPP de „învinuit”, instituția suspectului nefiind așadar similară cu instituția învinuitului.

Începerea urmăririi penale direct cu privire la suspect spre deosebire de vechiul cod, potrivit NCPP nu este posibilă.

Drepturile suspectului sunt semnificativ evaluate în comparație cu drepturile învinuitului, și în plus,suspectul nu poate fi arestat preventiv.

Calității de suspect se acordă prin dispoziția procurorului de continuare a efectuării urmăririi penale care începe in rem .

Acuzatul în cadrul procesului penal potrivit NCPP prevede ca principiu faptul că suspectul are aceeleași drepturi ca și inculpatul cu scopul garantării unui drept la apărare concret și efectiv.

Suspectul, spre deosebire de inculpat,

nu poate fi arestat preventiv/arestat la domiciliu ori supus măsurii

controlului judiciar sau pe cauțiune;

nu poate fi trimis în judecată.

Totodată, ca element de noutate adus de NCPP, apare o nouă componentă a dreptului de apărare, dreptul de a nu face nicio declarație.

În conținutul aceluiași Art. 10 alin. NCPP aducea impunerea obligației organelor de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare în tot cursul procesului penal, prin două componente:

componenta prohibitivă, care interzice organelor să dispună orice măsură de

natură a restricționa exercitarea dreptului la apărare și

componenta de natură pozitivă, de a comunica / de a nu ține secret față de

părți și de subiecții procesuali principali imediat ce a început un proces penal.

Obligația organelor competente nu este doar de a asigura permisivitatea ci și aceea a asigurării „în tot cursul procesului penal”.

NCPP aduce tot ca element de noutate la Art. 10 alin. (6), Bona fides praesumitur,- aducă obligația exercitării dreptului la apărare cu bună credință.

Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părți și avocații acestora, au dreptul să ia la cunoștință de actele dosarului în tot cursul judecății, noțiunea de apărător înlocuindu-se cu cea de avocat, aceea de judecător cu sintagma de președinte al completului, iar cu privire la titularul obligației de a lua măsuri de exercitare a acestui drept în ipoteza în care persoana vătămată sau una dintre părți se află în stare de deținere, extinzându-se sfera celor din urmă în raport cu prevederile VCPP unde, la art. 294 alin.3 se face referire numai la inculpat, astfel NCPP stabilind la un singur termen dreptul persoanei vătămate și al părților, termen justificat prin angajarea unui avocat și de pregătirea apărării, ceea ce asigură judecarea cauzei, cu celeritate și în termen rezonabil în cadrul procesului.

Din textul de lege reiese că nu poate fi acordat un termen pentru angajarea unui avocat și un termen pentru pregătirea apărării aceleiași părți ca subiect procesual principal.

Vom constata că, NCPP reglementează excepție de la regula ipotezei în care una dintre părți/ persoana vătămată, nu mai beneficiază de asistență juridică asigurată de către avocatul ales.

Nefiind obligatorie, acordarea de către instanță a unui nou termen de judecată în cadrul acestei ipoteze pentru angajarea unui alt avocat, pentru pregătirea apărării, pentru măsurile procesuale necesare asigurării dreptului la apărare ca regulă de principiu este facultativă.

Secțiunea a V a – Competențe legate de judecata în primă instanță

Ca și în Vechiul cod de procedură penală, potrivit NCPP judecătoria are plenitudine de competență. În principiu, incriminări aduse de NCP cum ar vătămarea fătului, violarea vieții private, violarea sediului profesional, sunt în competența judecătoriei.

NCPP va aduce în competența judecătoriei variantele agravate ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, infracțiunea de viol când victima nu a împlinit 15 ani, varianta agravată a infracțiunilor de tâlhărie sau de înșelăciune prevăzută de vechiul cod care a avut ca urmare producerea unor consecințe deosebit de grave (aceasta nemairegăsindu-se între variantele agravate în NCP), conflictul de interese, evadarea, înlesnirea evadării ș a m d.

Spre deosebire de VCPP, Tribunalul, în NCPP, va avea competența de a judeca :

variantele agravate ale delapidării,

abuzul în serviciu, neglijența în serviciu

contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie în

cazurile prevăzute de lege dar nu va mai judeca recursuri.

Va judeca deasemeni infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost

efectuată de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcția Națională Anticorupție, dacă acestea nu au fost date -prin lege- în competența altor instanțe ierarhic superioare.

Tribunalul nu va mai judeca infracțiunile care intră în aria de competență a judecătoriei; astfel, nu va mai avea competența materială de a judeca anumite infracțiuni ca:

tâlhăria (care a produs urmări/ consecințe deosebit de grave),

înșelăciunea (care a produs consecințe deosebit de grave,

variantele agravate ale unor infracțiuni:

lipsirea în mod ilegal de libertate,

violul (în cazurile în care victima nu a împlinit vârsta de 15 ani),

cercetarea abuzivă,

supunerea la rele tratamente,

represiunea nedreaptă,

evadarea și/sau înlesnirea evadării;

Potrivit NCPP sistemul justiției militare este format din tribunalele militare și Curtea Militară de Apel București.

Astfel, Tribunalul militar va judeca în primă instanță infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv (indiferent de natura infracțiunii și indiferent dacă acestea sunt sau nu în legătură cu îndatoririle de serviciu), excepție facand cele date de lege în competența altor instanțe.

Potrivit NCPP Curțile de apel nu mai au competența să judece conflictul de interese.

Vor judeca apelurile formulate împotriva hotărârilor penale pronunțate, în primă instanță, atât de către judecătorii, cât și de tribunal.

Vor judeca infracțiunile săvârșite de către :

auditorii publici externi,

adjuncții Avocatului Poporului

chestori;

În NCPP se remarcă o degrevare a rolului instanței supreme: are loc întărirea rolului acesteia ca instanță de casație.

Dacă o infracțiune a fost săvârșită în circumscripția mai multor instanțe, oricare dintre acestea este competentă să o judece.

Infracțiunile săvârșite în afara teritoriului României se judecă de către instanțele în a căror circumscripție se află locuința de domiciliu a suspectului / inculpatului .

În cazul în care inculpatul nu locuiește sau, nu are sediul în România, iar infracțiunea este de competența judecătoriei, aceasta se judecă de de Judecătoria Sectorului 2 București. În celelalte cazuri, se judecă de către instanța competentă după materie sau după calitatea persoanei din municipiul București, în afară de cazul în care legea nu dispune altfel.

Secțiunea a VI a – Participanții la procesul penal. Dispoziții generale

NCPP oferă o reglementare sistematică a participanților în cadrul procesului penal.

După prezentarea generală a participanților NCPP a procedat la definirea acestora și la enumerarea drepturilor lor procesuale.

Se remarcă distincția efectuată între părți (paricipant care apare ca subiect activ sau pasiv al acțiunii penale sau civile) și subiecții procesuali principali (care nu exercită și nici nu sunt subiecți pasivi ai vreunei acțiuni în procesul penal).

NCPP nu mai prevede în categoria participanților învinuitul și partea vătămată. În ceea ce privește drepturile procesuale NCPP stipulează un regim gradual, plenitudinea acestora fiind acordată părților.

Procurorul deși subiect activ al acțiunii penale nu este parte în procesul penal fiind inclus în categoria organelor judiciare, distinctă de cea a părților.

Asistența juridică sau reprezentarea în procesul penal poate fi asigurată numai prin intermediul unui avocat, NCPP renunțând la folosirea noțiunii de apărător.

Categorie nouă de participanți introdusă de NCPP, subiecții procesuali principali sunt persoana vătămată și suspectul.

Victima infracțiunii nu mai poate dobândi calitatea de parte procesuală, fiind numai subiect procesual principal.

În ipoteza în care victima infracțiunii nu dorește să participe în procesul penal în calitate de persoană vătămată va fi audiată după procedura ascultării martorului.

Noțiunea de suspect este intim legată de conceptul de persoană împotriva căreia a fost formulată o acuzație în materie penală în sensul autonom dat acestei noțiuni în jurisprudenșa CEDO.

După începerea urmăririi penale in rem procurorul poate dispune continuarea efectuării acesteia față de suspect în condițiile art. 303 alin. 3 NCPP.

Potrivit NCPP participanții la procesul penal sunt:

organele judiciare,

avocatul,

părțile,

subiecții procesuali principali,

alti subiecți procesuali.

Organele judiciare sau organele specializate ale statului care realizează

activitatea judiciară sunt:

organele de cercetare penală,

procurorul,

judecătorul de drepturi și libertăți,

judecătorul de cameră preliminară,

instanțele judecătorești.

Avocatul asistă sau reprezintă parțile sau subiecții procesuali principali, în condițiile legii și cu încuviințarea organului judiciar, și alți subiecți procesuali.

Părțile sunt subiectii procesuali care realizeaza sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară. In procesul penal in aceasta categorie se regasesc: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

Potrivti Vechiului Cod de Procedură Penală (din 1968), reglementează la Art.23 și 24, faptul că persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală, ca parte în procesul penal se numeste inculpat.

Partea vătămată este persoana care participă în procesul penal și care a suferit printr-o faptă penală o vătămare de natura fizică, morală sau materială.

Partea vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal se numeste parte civilă, partea responsabilă civilmente fiind persoana chemată în procesul penal să răspundă pentru pagubele provocate prin fapta invinuitului sau inculpatului.

Subiecții raportului juridic procesual penal sunt de fapt participanții în procesul

penal și anume:

Subiecții procesuali sunt acele „persoane care participă la desfășurarea procesului penal și între care se stabilesc raporturile juridice procesuale.

Subiecții procesuali oficiali sunt persoanele care îndeplinesc atribuții privind activitatea organelor judiciare penale și se clasifică în: subiecți oficiali judiciari care sunt judecătorii, procurorii – persoane care efectuează cercetarea penală și, subiecții procesuali oficiali extrajudiciari – persoane cu atribuții de inspecții de stat, de organe de control, de experți oficiali

Subiecții procesuali particulari sunt persoane particulare care participă la desfășurarea procesului penal, în diverse poziții și roluri și care se împart la rândul lor în subiecți principali (părți) și subiecți secundari (martori, interpreți, apărători care îndeplinesc sarcini ocazionale în procesul penal.

Subiecții procesuali principali , care sunt suspectul si persoana vatamata, au aceleasi drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora.

În afară de participanții prevăzuți în NCPP la art. 33, avem de-a face și cu alți subiecți procesuali. Aceștia sunt:

martorul,

interpretul,

agentul procedural,

organele speciale de constatare,

alte persoane/ organe prevăzute de lege având anumite drepturi și obligații,

atribuții în procedurile judiciare penale.

Secțiunea aI VII a – Competența procurorului

NCPP reglementează o altă sfera a situatiilor în care urmărirea penală se efectuează de către procurer, obligatoriu.

Deopotrivă, în materia justiției miliare, NCPP aduce două modificări importante:

Obligativitatea efectuării urmăririi penale de procurorul militar;

Posibilitatea efectuării urmăririi penale de către procurorul militar în cauze vizând

atât pe militari cât și pe civili, instanța sesizată urmând să fie întotdeauana instanța civilă.

VCPP conscra la Art. 209- Competența procurorului în faza urmăririi penale.

”(1) Procurorul supraveghează urmărirea penală; în exercitarea acestei atribuții

procurorii conduc și controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliției judiciare și a altor organe de cercetare speciale.

(2) Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care

le supraveghează.

(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror" in cazul anumitor infractiuni prevazute de lege.

NCPP reglementează la Art. 56. competența procurorului "care va conduce și va controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale și, poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează”.

Spre deosebire de instituția abținerii, NCPP aduce o serie de elemente de noutate în materia recuzării. Dintre acestea enumeram :

1. calitate procesuală activă: cererea de recuzare o pot face părțile, subiecții procesuali principali sau procurorul;

2. calitate procesuală pasivă: cererea de recuzare se indreapta doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procurorului, a judecătorului, a magistratului-asistent sau a grefierului care efectuează activități judiciare în cauză;

3. inadmisibilitatea recuzării judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării; se constată de procurorul sau de completul în fața căruia s-a formulat;

4. judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau completul în fața căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat.

NCPP arată la Art. 67 cu privire la recuzare faptul că, atunci când persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere, părțile, subiecții procesuali principali sau procurorul, pot face cerere de recuzare de îndată ce au aflat despre existența cazului de incompatibilitate; cererea de recuzare se formulează numai contra persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procurorului, a judecătorului care efectuează activități judiciare în cauză, fiind inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.

Tot privind competența procurorului putem arăta că NCPP, la ART. 100 Alin.(2) instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale.

Deși în ansamblu, textele au fost altfel sistematizate, NCPP nu reglementează, într-un mod diferit, administrarea probelor, noul legiuitor considerând necesar să distingă între cele două faze ale procesului penal sub aspectul administrării probelor dacă în cursul urmăririi penale, respectiva activitate este guvernată de principiul oficialității, în cursul judecății, doar în mod subsidiar instanța administrează probe din oficiu, regula fiind a administrării probelor la cerere.

Vom observa o nouă procedură în materia administrării probelor și anume

procedura audierii anticipate reglementată de art.308 NCPP care presupune audierea, în faza de urmărire penală, a martorului, de către judecătorul de drepturi și libertăți, la cererea procurorului, atunci când când există riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecății.

În scopul asigurării echitabilității procedurii în faza de administrare a probatoriului, cazurile de respingere a cererii de administrare de probe existente, atunci când proba nu era concludentă sau utilă, în vechea reglementare, reformulat și completat cu noi ipoteze în noua reglementare vom regăsi: fapt notoriu, probă imposibilă, exercitarea neîndreptățită a dreptului de a cere administrarea de probe, contrarietatea cu legea, noutate pe care nu o întâlnim numai la nivel de reglementare, ipotezele regăsindu-se și în doctrină și chiar aplicate în jurisprudență.

Astfel, în NCPP, organele judiciare pot respinge cererea de administrare a unor probe atunci când:

nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii (adică nepertinentă) –

art.100 alin.4 lit. a);

nu este utilă – art.100 alin.4 lit.b);

există dispensă de probă – art. 100 alin. 4 lit. c), (deși alături de notorietate,

menționată expres, ar fi trebuit avute în vedere, pentru identitate de rațiune, și faptele necontestate și cele evidente);

nu este posibil de obținut – art.100 alin.4 lit.d), spre pildă, faptele negative

nedeterminate;

cererea pentru administrarea probei a fost formulată de o persoană lipsită

de calitate – art.100 alin.4 lit.e), de exemplu, solicitarea de obținere a unui înscris relevant pentru soluționarea laturii civile formulat de persoana vătămată neconstituită parte civilă; dacă totuși, în această ipoteză, organul judiciar apreciază că proba este concludentă și utilă, ar trebui, în opinia noastră, să dispună respingerea cererii formulate de persoana neîndreptățită a o formula și să administreze proba din oficiu (a se vedea considerațiile din final);

administrarea este nepermisă de lege – art.100 alin.4 lit.f), spre pildă prin

hipnoză.

Din formularea textului reiese de fapt că, organul judiciar are facultatea, iar nu obligația de a respinge administrarea probei care se circumscrie vreunuia dintre cazurile de mai sus, ceea ce nu pare tocmai logic: faptele și împrejurările avute în vedere la alin.4 (împrejurările fără legătură cu cauza, cele care au fost deja suficient dovedite, faptele notorii, cele imposibil de dovedit sau cele a căror dovedire se solicită a fi făcută prin mijloace contrare legii) nu ar trebui să poată forma obiect al probațiunii.

Secțiunea a VIII – Comunicarea către suspect a drepturilor și obligațiilor în cursul judecății

Față de reglementarea VCPP, în NCPP se prevede obligația organului judiciar de a comunica suspectului / inculpatului în scris, sub semnătură, atât drepturile prevăzute la Art.83 cât și obligațiile prevăzute la Art.108 alin.2.

Același organ este obligat să aducă la cunoștința inculpatului în cursul urmăririi penale, posibilitatea încheierii unui acord ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății să aducă la cunoștința posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii.

Nu mai este prevăzută obligația declarației olografe date înainte de ascultarea inculpatului de către organul judiciar, nicio lege neinterzicând dacă se apreciază necesară această declarație dar nici nu există impedimente legale la administrarea acesteia (în sensul considerentelor de tactică criminalistică dovedidu-se totuși, deseori, utilă).

În desfășurarea acțiunilor (penală și/sau civilă ale) procesului penal, se impune asigurarea aflării adevarului cu privire la fapte, la împrejurările cauzei, la persoana făptuitorului.

Ca trăsături ale procesului penal, în baza definiției date putem exemplifica și concluziona următoarele:

procesul penal (lat. “processus” care are semnificația de progres, înaintare) este

așadar o activitate dinamică, riguros organizată, prin a cărei complexitate se urmărește aflarea adevărului;

procesul penal se desfășoară în baza legii, legea fiind cea care reglementează în mod

concis drepturile și obligațiile participanților la proces, modalitățile în care trebuie să se efectueze anumite activități, succesiunea acestiora, conținutul unor acte procedurale;

Încălcarea legii în procesul penal va atrage aplicarea unor sancțiuni de drept administrativ, civil sau chiar penal acelor subiecți care au încălcat legea în realizarea activității procesuale.

la desfășurarea procesului penal participă organele judiciare, avocații, părțile și alți

subiecți procesuali;

numai săvârșirea unei infracțiuni poate declanșa procesul penal, aceasta

justificând sintagma ”procesul penal se desfășoară într-o cauză penală”;

Fapta săvârșită constituie obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal corespunzător constituie obiectul juridic al procesului penal.

Procesul penal, ca activitate complexă în care sunt antrenate organele judiciare, părțile și alte persoane, cuprinde patru faze:

Urmărirea penală, care vizează identificarea făptuitorilor, administrarea

probelor, luarea măsurilor procesuale precum și decizia de a trimite sau nu în judecată persoana vinovată.

Procedura camerei preliminare, fază ulterioară trimterii în judecată care

are ca scop verificarea competenței și legalității sesizării instanței, a legalității probelor administrate și actelor efectuate de organele de urmărire penală.

Judecata, care după cum făceam vorbire este cea mai importantă fază a

procesului penal, ea permițând continuarea activității începute în faza urmăririi penale și desfășurându-se cu respectarea principiilor de publicitate, oralitate, contradictorialitate, continuitate și nemijlocire și soluționează conflictul de drept penal născut din săvârșirea infracțiunii.

Executarea hotărârilor penale, care constă în aducerea la îndeplinire a

dispozițiilor conținute în hotărârile judecătorești rămase definitive.

În literatura de specialitate unii autori afirmă că, există și o fază ulterioară fazei de executare a hotărârilor penale, așa numita fază post-executorie care are drept scop stingerea consecințelor condamnării și anume,

reabilitarea,

repararea pagubei materiale ori a daunei morale în cazul privării nelegale de libertate, condamnării pe nedrept sau în alte cazuri,

în timp ce alți autori afirmă că procesul penal ia sfârșit odată cu executarea pedepsei.

Ceea ce este evident, în realitate, este faptul că, încheierea executării pedepsei nu duce la stingerea definitivă a consecințelor condamnării într-un proces penal tipic.

Există însă situații în care legea reglementează și procese penale atipice în care putem avea de-a face cu absența fazei camerei preliminare, a fazei de judecată cât și a fazei executării, acestea fiind procesele penale care iau sfârșit în urma ordonanței procurorului de scoatere de clasare sau renunțare la urmărirea penală.