Notiuni de Dialectologie Generala

INTRODUCERE

Ea se adresează, de acëea, atît studenților (de la secția de zi și fără frecvență), cît și oricărui cercetător care dorește să se introducă în problemele dialectologiei.

Prin conținut și prin destinație, cartea este, așadar, un compendiu, o introducere, într-o formă concentrată, în problemele dialectologiei în general și ale dialectologiei românești în special, o sinteză a problemelor celor mai importante ale acestei discipline. Evident, orice sinteză are un caracter subiectiv atît din punctul de vedere al selecției temelor abordate, cît și din acela al dimensiunilor acordate fiecăreia în parte ; deși în linii mari lucrarea urmează îndeaproape programa universitară, unele capitole pot părea mai adîncite decît altele (așa cum altele sînt numai schițate). Criteriile noastre au fost determinate, desigur, în primul rînd de necesitățile cursului, de cuprinderea acelui minimum de noțiuni menite să ofere o imagine completă și complexă a problemelor teoretice și metodologice ale disciplinei, ca și a varietății dialectale românești ; în al doilea rînd însă, alegerea și atenția noastră nu au putut fi separate de interesul și preocupările noastre științifice din ultimii ani. Nu întîmplător, deci, capitolele cele mai aprofundate sînt și cele mai originale (v., de exemplu, capitolul de română comună sau cel consacrat dialectului aromân).

Lucrarea cuprinde, în afară de bibliografie și de indice, două părți. În partea întîi se expun noțiuni de dialectologie generală : obiectul dialectologiei, constituirea și principalele ei etape de dezvoltare, importanța studierii variantelor regionale ale limbii ; varietatea lingvistică : variante geografice, variante socialej vorbirea individuală ; metode și rezultate în dialectologie : transcrierea fonetică, modalități de culegere, prezentare și interpretare a materialului dialectal, geografia lingvistică — principii, tipuri de harți lingvistice, tipuri de atlase lingvistice, atlasele limbii române etc.

Partea a doua, cea mai însemnată, este consacrată structurii dialectale a> limbii române, cu cele patru ipostaze ale ei : dacoromâna, istroromâna, aromâna și meglenoromâna. Pentru înțelegerea actualei diversificări,, am considerat necesar ca descrierea acestor patru subdiviziuni să fie precedată de o expunere asupra fazei anterioare de evoluție, a acelui trunchi comun denumit româna comună. (Am insistat mai ales asupra fonologiei, dat fiind că diversificarea ulterioară la nivel dialectal se manifestă cti precădere în acest domenni — dacă lăsăm deoparte lexicul.) Descrierea, în continuare, a fiecărui dialect în parte este precedată de o serie de date geografice, demografice, istorice, socio-culturale referitoare la vorbitorii lui și este urmată de considerații asupra diferențelor regionale manifestate la nivelul dialectului respectiv. Proporțiile acordate acestor aspecte în cadrul fiecărei subdiviziuni sînt diferite : astfel, descrierea dialectului dacoromân ca entitate superioară, nesubordonată altei unități, este mai sumară, dat fiind că această ipostază, cunoscută sub numele curent de limba română, este bine cunoscută, cel mai bine studiată dintre toate dialectele românești, în timp ce dialectele suâ-dunărene sînt mai puțin cunoscute și studiate; în schimb, varietatea dialectala a dacoromânei (graiurile ei, repartizarea lor geografică, particularitățile lor} ocupă un loc mult mai important decît același aspect urmărit la nivelul dialectelor sud-dunărene (care sînt studiate mai puțin sub acest raport, care nu dispun de atlase lingvistice și care, mai ales, nu se vorbesc pe teritorii unitare, deci nu pun problema granițelor dintre unitățile subordonate, a numărului lor etc.).

Prin natura obiectului considerat (= dialectele limbii române și graiurile lor), prezentarea noastră este, în același timp, descriptivă, și comp ar ativ- istorică. Este descriptivă, pentru că are în vedere dialectele- românești vorbite astăzi, privite ca sisteme distincte, funcționînd după reguli proprii. Evident, date fiind dimensiunile lucrării, o descriere a tuturor imitaților și subunităților sistemelor și subsistemelor la nivel fonetic-fonologie, morfo-sintactic și lexical nu este posibilă. De aceea, nivelul fonologie (care operează cu un număr limitat de unități) este descris integral. Totodată, locul mai mare acordat acestui nivel se explică și prin ponderea mai mare a trăsăturilor fonetice-fonologice în diferențierea dialectală. în cazul celorlalte niveluri, s-a procedat selectiv, prin comparație interdialectală: s-au analizat acele trăsături care separă un dialect de altul (altele), care individualizează un dialect sau un grup de dialecte. Expunerea noastră este comparativ-istorica, pentru că a analiza simultan patru ipostaze actuale ale %inei foste unități ( = româna comună) înseamnă a face, pe de o parte, o comparație interdialectală {adică a raporta ipostaza A la ipostazele B, G, B), iar pe de altă parte (și implicit), o comparație între straturi succesive — adică a raporta starea de lucruri din ipostazele actuale A, B, G, B la stadii anterioare de evoluție : vechea dacoromână, aromâna veche; româna comună-, latina (dunăreană). Această dublă perspectivă ne permite să explicăm diferențierile survenite în limba română după separarea — veche de peste o mie de ani — a celor patru idiomuri românești actuale.

NOȚIUNI DE DIALECTOLOGIE GENERALĂ

I. CE ESTE DIALECTOLOGIA?

Obiectul dialectologiei

Constituirea dialectologiei și principalele ei etape de dezvoltare

Importanța studierii variantelor geografice ale limbii

II. VARIETATEA LINGVISTICĂ

Varietatea lingvistică

Variantele geografice ale limbii

Variantele sociale ale limbii

Vorbirea individuală (idiolectul)

III. METODE ȘI REZULTATE ÎN DIALECTOLOGIE

Transcrierea fonetică

Metode de studiere a dialectelor și graiurilor

Geografia lingvistică

OBIECTUL DIALECTOLOGIEI

1.1. Dialectologie descriptivă și dialectologie teoretică.1.2. Dialectologie diacronică și dialectologie sincronică. 1.3. Dialectologie tradițională, structurală, transformațională, sociologică etc.

Dialectologia este o ramură a lingvisticii, care studiază variantele g e o g r a f i c e (teritoriale) ale limbii: graiurile și dialectele. Numele disciplinei provine la noi din fr. dialectologie (atestat pentru prima oară în Franța, în 1881).

1.1.Dialectologia descriptivă analizează și descrie structura dialectală a unei limbi: stabilește care și câte sunt unitățile teritoriale care i se subordonează și apoi descrie fiecare unitate în parte (evidențiază, prin diferite metode, particularitățile fonetice, fonologice, morfologice, sintactice și lexicale ale unităților identificate). De asemenea, studiile de dialectologie descriptivă pot avea ca obiect raporturile dintre limba literară și variantele regionale ale limbii.

Dialectologia teoretică expune principiile care decurg din înregistrarea și interpretarea faptului dialectal: metode de cercetare, modalități specifice de prezentare a materialului dialectal (monografii, glosare, atlase etc.), principii teoretice generale, care îmbogățesc teoria limbii (de pildă, în problema legilor fonetice, a apariției și răspândirii inovațiilor, a granițelor dialectale etc.), metode de analiză specifice dialectologiei (pentru descrierea unui grai sau a unui grup de graiuri sau de dialecte etc.).

1.2. În funcție de perspectiva din care cercetătorul privește obiectul investigat, dialectologia poate fi diacronică: dialectologul — după ce stabilește condițiile istorico-geografice și cultural-politice care au condus la diversificarea dialectală dată — explică, istoric, evoluția fiecărui fenomen dialectal în parte (evoluția sunetelor, a formelor gramaticale, a sensului cuvintelor etc.), felul cum s-a constituit și cum se dezvoltă limba literară, aportul variantelor regionale la conturarea fizionomiei acesteia.

O dialectologie sincronică descrie stadiul în care se află o varietate teritorială la un moment dat. De cele mai multe ori, pentru că dialectele și graiurile sunt, în multe privințe, mai conservatoare decât limba comună (care este de obicei mai inovatoare) descrierea și, mai ales, explicarea unui fapt din sincronie presupune introducerea unui principiu diacronic (de exemplu, justificarea existenței sunetului [d] în mold. dîc față de drom. lit. zic presupune explicarea lui ca o fază intermediară între lat. d din dico și drom. lit. z din zic).

Majoritatea lingviștilor de astăzi consideră că între diacronie și sincronie există o falsă antinomie, că este vorba numai de o distincție metodologică, nu de una reală, care ar aparține obiectului limbă. Limba, spune E. Coșeriu, se constituie diacronic și funcționează sincronic, deci funcționarea limbii (= sincronia) și modul ei de a se constitui, de a se schimba (= diacronia) nu sunt două momente, ci unul singur.

1.3. În funcție de metodele întrebuințate în interpretarea faptelor dialectale, există dialectologie tradițională, structurală, transformațională, sociologică etc.

Nu este vorba de mai multe dialectologii, ci de diferite moduri (adesea complementare) de a privi varietatea dialectală și de a o descrie.

Dialectologia tradițională este preocupată de descrierea deosebirilor dintre graiuri și dialecte, mai ales la nivel fonetic și lexical (acestea fiind cele mai frapante): astfel, dacă în graiul 1 se pronunță verde, în graiul 2, verge, în graiul 3, verde, cum se pronunță atunci în graiul 4, 5 etc. ? Sau: în graiul 1 se spune zăpadă, în 2, omăt, dar în 3, 4 …?

Dialectologia structurală își propune să vadă în graiuri și dialecte niște sisteme lingvistice, cu mod de funcționare propriu. În afara acestei operații, efectuate la nivel intralingvistic (care nu se deosebește prin nimic de analiza pe care lingvistul o efectuează asupra oricărei limbi), dialectologia structurală își propune și o analiză interlingvistică (între graiuri, respectiv, dialecte), care să pună în evidența atât deosebirile (acele particularități care individualizează fiecare unitate lingvistică), dar și asemănările dintre ele, ceea ce este comun ansamblului de graiuri, respectiv, dialecte.

Și din acest punct de vedere grupurile dialectale pun aceleași probleme pe care le pun familiile de limbi. Un grup de graiuri sau dialecte este un fel de microcosmos (cum spune L. Hjelmslev), organizat în același fel ca o familie lingvistică mai mare.

Așadar, la nivel interlingvistic se stabilesc elementele comune ansamblului de unități (limbi, dialecte, graiuri), asemănările, ceea ce îi conferă continuitate, se construiește acea schemă structurală abstractă („construct") care a fost denumită diasistem (sistem al mai multor sisteme sau chintesența unui idiom natural sau, în terminologia Matildei Caragiu Marioțeanu: geosistem.

Atenție! Din punct de vedere pur lingvistic, diasistemul este format din variantele teritoriale ale unei singure limbi, acestea posedând suficiente proprietăți structurale comune obiectiv stabilite pentru a se putea vorbi de o singură limbă. Din punct de vedere sociolingvistic, un diasistem este o grupare de limbi aparte, care au fost separate una de alta prin voință politică sau culturală.

Limba se realizeazã în plan concret într-o serie de varietãți la baza cãrora se gãsesc mesajele individuale (idiolectul). Formarea principalelor variante ale limbii este datã de:

factorul geografic

factorul socio-cultural

Cea dintâi determinã stratificarea unui idiom în graiuri, subdialecte, dialecte din a cãror organizare într-un sistem rezultã structura dialecticã a limbii. Cel de-al doilea factor determinã apariția stilurilor funcționale, a variantelor culturale, forme concrete de realizare a limbii literare. Raportate la istoria limbii, între variantele teritoriale și variantele culturale existã un raport de inversã proporționalitate. În faza veche a limbii literare prodomină variantele teritoriale care dispar în faza ei modernã. Variantele culturale cunosc forme timide în forma veche și o efervescență în fazele ulterioare.

Prima clasificare în acest sens a fost efectuastilurilor funcționale, a variantelor culturale, forme concrete de realizare a limbii literare. Raportate la istoria limbii, între variantele teritoriale și variantele culturale existã un raport de inversã proporționalitate. În faza veche a limbii literare prodomină variantele teritoriale care dispar în faza ei modernã. Variantele culturale cunosc forme timide în forma veche și o efervescență în fazele ulterioare.

Prima clasificare în acest sens a fost efectuată de Iorgu Iordan, numeroși specialiști ocupându-se ulterior de problema formãrii principalelor variante ale limbii.

Așadar, doi sunt factorii esențiali în apariția acestor variante: factorul geografic (care determinã stratificarea unui idiom în: grai, subdialect și dialect, prin a cãror organizare într-un sistem obținem structura dialecticã a limbii) și factorul socio-cultural (care determinã apariția limbajelor speciale prin care înțelegem atât limbajele cu caracter social urban și rural cât și limbajele restrânse la anumite domenii de activitate.

Aceste variante lingvistice sunt într-o relație ierarhicã și formeazã, cum spuneam, un diasistem al limbii. Relațiile care guverneazã ierarhia funcționalã a limbii sunt cuplurile: o identitate-diferențã, general-particular. Diasistemul limbii se concretizeazã în stilul literar (care corespunde celui mai înalt nivel de exprimare artisticã) și stilul neliterar (reversul celui dintâi). Așadar, diasistemul se manifestã prin mesaje:

Ion Coteanu a stabilit, în 1970, urmãtoarea configurație a limbii:

În 1973, pornind de la criteriul expresivitãții, revine asupra acestei scheme reunind stilurile administrativ și științific sub numele limbaj non-artistic, pentru a se evidenția mai clar opoziția acestuia cu limbajul artistic. Dihotomia artistic/non artistic devine funcționalã și pentru limbajul popular:

De la criteriul socio-cultural cãruia îi asociazã criteriul funcționalitãții limbii, pornește și Paula Diaconescu în stabilirea configurației stilistice a limbii române. Criteriul socio-cultural opereazã la primul nivel de stratificare a limbii în: stil popular și stil cult (literar) dupã care intervine forma comunicãrii care face distincție între limbajul oral și cel scris. Modalitatea comunicãrii deosebește atât în limbajul oral cât și în cel scris variante comune și stilate. La nivelul mesajului distingem texte artistice și non-artistice iar referindu-se strict la domeniul de activitate în care limbajul respectiv este întrebuințat distingem: stilul tehnico-științific, stilul oficial-administrativ etc., cãrora le corespund urmãtoarele funcții ale limbii: funcția referențialã (cognitivã), funcția conativã, funcția faticã, funcția emotivã asociatã cu cea conative.

Flora Șuteu propune urmãtoarea clasificare a stilurilor funcționale:

Alte clasificãri au avut în vedere criteriul frecvenței aplicat elementelor mesajului, distribuției lor și combinației lor (Lidia Sfârlea) sau criteriul statistic (Sanda Golopenția, Toma Pavel) urmãrindu-se dupã formula lui P. Guiraud, bogãția și concentrația vocabularului. Astfel, s-au putut trage urmãtoarele concluzii: stilul beletristic se caracterizeazã printr-o foarte mare bogãție a vocabularului și o concentrație informaționalã medie; stilul administrativ se distinge printr-o bogãție lexicalã micã, dar printr-o nare concentrație informaționalã; stilul științific este situat la extrema opusã stilului beletristic: vocabular redus și concentrație informaționalã maximã.

Conceptul însuși de diasistem este, în mare parte, rodul încercărilor de a grupa, de a organiza marea varietate dialectală.

Ca și în gramatica transformațională a limbilor, în dialectologia transformațională, deși se pleacă de la un „corpus” dat, elaborîndu-se o serie de ipoteze sub formă de „reguli”, se încearcă să se includă toate posibilitățile care să conducă dincolo de acest „dat”, să se dea, în ultimă instanță, o descriere care să pună în evidență caracterul infinit al limbii, al dialectului sau al graiului, concepute ca sisteme de posibilități.

Dat fiind că, așa cum am arătat mai sus, graiurile și dialectele au, ca și limbile înrudite, un număr de reguli specifice, dar și un nucleu comun, printr-o ierarhizare a lor („ordonare") se pot pune în evidență elementele definitorii și se poate stabili o tipologie riguroasă a unităților lingvistice investigate.

CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI SI PRINCIPALELE EI ETAPE DE DEZVOLTARE

Dialectologia s-a constituit ca disciplină științifică destul de târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până către mijlocul secolului al XIX-lea, lingviștii acordau atenție în primul rînd limbilor literare, mai ales în forma lor scrisă. Limbile nescrise și, mai ales, variantele regionale ale limbilor „naționale" („comune”, „koine”) au fost multă vreme disprețuite (în perioada Renașterii și în perioada clasică). Începînd cu secolul al XIX-lea însă, și, mai ales, către sfârșitul acestui veac, lingviștii manifestă un interes crescând pentru graiuri și dialecte ca ipostaze concrete, vii, ale limbilor. Aceasta schimbare de optică a apărut odată cu cercetările comparativ-istorice (acestea au pus în evidență valoarea faptului dialectal pentru reconstituirea parcursului evolutiv al limbilor) și cu dorința neogramatieilor de a găsi în materialul dialectal fapte care să confirme valabilitatea principiului „legilor fonetice”.

Italianul Graziadio Isaia Ascoli, indo-europenist și romanist, este considerat creatorul dialectologiei științifice romanice prin lucrările sale publicate în revista Arhivio glottologico italiano, care începe să apară în 1873 (anul de naștere al dialectologiei): Saggi ladini (Schițe reto-romane), în nr. I, 1873, Scilizzi franco-provenzali, în nr. III, 1878 și L’Italia dialettale, în nr. VIII, 1882-1885.

Paralel cu Ascoli, în Franța, trudește pentru înregistrarea faptelor dialectale Gaston Paris și Abatele P. I. Rousselot, iar în Germania Georg Wenker. Trăsătura comună tuturor acestor deschizători de drumuri în dialectologie era scopul investigării domeniului dialectal: în concepția lor, dialectologia trebuia să vină în ajutorul istoriei limbii, să fie auxiliarul ei.

Un prim impuls 1-a dat cercetării dialectale fonetica experimentală, ale cărei baze le-a pus Abatele Rousselot (prin lucrarea Les modifications phonétiques du langage étudiées dans le patois d'une famille de Geïlefrouin <Charente>, Paris, 1891). Momentul acesta reprezintă însă nu numai o dată importantă în istoria lingvisticii în general (pentru că se introduc procedee mecanice în cercetarea sunetelor) dar și pentru evoluția dialectologiei, pentru că lucrarea lui Rousselot a pus în evidență faptul că limba nu este unitară, ci, dimpotrivă, varietatea lingvistică este foarte mare, mergând pînă la realizarea specific individuală a unui sistem lingvistic (idiolectul); această realizare este determinată de diverși factori sociali, culturali, economici și, bineînțeles, geografici.

Cel mai important moment în evoluția studiilor de dialectologie este apariția geografiei lingvistice: încercând să înregistreze cât mai multe graiuri și dialecte și să le prezinte în monografii dialectale (studii ample consacrate unei unități lingvistice sau, exclusiv, unei probleme), cercetătorii și-au dat seama că această modalitate, satisfăcătoare pentru investigarea în profunzime a unui domeniu lingvistic mai restrâns (grai, dialect), este insuficientă pentru înregistrarea faptelor lingvistice de pe un domeniu mai întins (limbă națională, de exemplu): dat fiind că nu toate subdiviziunile unei limbi naționale puteau avea în același timp monografia lor dialectală, imaginea globală a teritoriului întins apărea fragmentată și totodată neunitară (materialul dialectal fiind cules de mai mulți cercetători, cu metode diferite, vizând niveluri lingvistice diferite etc.). Totodată, operația de înregistrare globală și simultană a varietății dialectale de pe un teritoriu întins presupune o mare cantitate de timp, ceea ce ar duce la publicarea cu întârziere a unui material care se schimbă (pentru că limba este în continuă schimbare, mai ales aspectele ei nenormate). Așa s-a născut ideea geografiei lingvistice (lingvistica geografică), o posibilitate mai adecvată, mai rapida, mai cuprinzătoare, constând în înregistrarea pe h ă r ț i a unui număr de fapte lingvistice; aceasta permite observarea fenomenelor (fonetice, morfologice etc.) pe arii întinse și compararea realizărilor lor concrete în diferitele puncte anchetate de pe un teritoriu dat.

Începutul 1-a făcut germanul Georg Wenker, care, în 1876, efectuează (mai întâi pe un domeniu restrîns) prima anchetă prin corespondență extinsă în 1881 la întreaga Germanie. Ancheta lui Wenker a avut ca rezultat un fascicol din Atlasul lingvistic al Germaniei de nord și centrale (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutscliland, 1881).

Primul atlas lingvistic finalizat aparține elvețianului Jules Gilliéron (elev al lui Gaston Paris): Petit atlas phonétique du Valais roman (sud du Rhône), Paris, 1880.

Bazele geografiei lingvistice le-a pus însă L’Atlas linguistique de la France (ALF apărut între 1902—1910), al cărui autor a fost același J. Gilliéron (ajutat de Edmond Edmont).

În același timp, se pun bazele dialectologiei științifice românești prin elaborarea atlasului lingvistic al teritoriului lingvistic dacoromân: Linguistischer Atlas des dalcorumanischen Sprachgebietes, Leipzig, 1909 (WLAD), de către germanul Gustav Weigand, profesor de limba română la Institutul de limbă română din Leipzig (înființat în 1893).

Începând cu anul 1905, datele oferite de ALF au fost interpretate de Gilliéron, care a elaborat o serie de principii ale geografiei lingvistice. Activitatea a crescut după primul război mondial și, mai ales, după primul Congres international al lingviștilor, de la Praga, din 1928.

Analiza structurală în dialectologie trebuie considerată ca o etapă nouă în metodologia cercetării varietății dialectale, care nu modifică cu nimic metoda geografică, dimpotrivă, cele două metode (structurală și geografică) converg.

O altă înnoire a metodologiei cercetării graiurilor o reprezintă metodele transformaționale. O descriere de acest fel asupra graiurilor dacoromâne a efectuat la noi E. Vasiliu (Considérations typologiques sur la phonologie transformationnelle des parlers dacoroumains, CL TA, 1967, IV, p. 253-260).

Dialectologia sociologică își propune să studieze fenomenul lingvistic dialectal în strânsă legătură cu societatea, să descrie raporturile dintre structura lingvistică și structura sociografică. Să descrie, adică, diferențierile de ordin social, nu numai geografic. Conceptul însuși de „sociolingvistică" nu a reușit încă să fie definit satisfăcător. Noile modalități de a privi și de a descrie varietatea lingvistică teritorială, indiferent de specificul fiecăreia, demonstrează un fapt cert: graiurile și dialectele nu mai sunt considerate „rudele sărace" ale limbii, ele sunt ipostaze locale, realizări regionale, concrete ale limbii comune, ca atare ele constituie obiectul lingvisticii, precum limbile, și pot fi studiate cu aceleași metode.

IMPORTANTA STUDIERII VARIANTELOR GEOGRAFICE ALE LIMBII

3.1. Pentru istoria limbii. 3.2. Pentru istoria poporului. 3.3. Pentru determinarea caracteristicilor unei opere literare. 3.4. Pentru teoria și metodologia lingvistică generală.

Interesul pe care îl prezintă studiile de dialectologie are mai multe aspecte:

3.1. Dialectologia este unul dintre principalele auxiliare ale istoriei limbii.

Ca urmare a evoluției inegale a graiurilor și dialectelor, inegalitate determinată de condițiile specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă, acestea prezintă — în comparație cu celelalte graiuri și dialecte ale limbii date și cu limba comună — atât inovații cât și arhaisme. Acestea din urmă constituie materialul cel mai de preț pentru reconstituirea lanțului istoric al unei limbi. Se știe că, în același scop, sunt folosite și textele scrise (inscripții, documente vechi), toponimele și onomastica, fitonimele etc. Pe baza acestor documente însă nu se pot trage întotdeauna concluzii sigure, mai ales în ce privește aspectul sonor al limbii. De aceea, izvorul cel mai valoros pentru stabilirea diacroniei fenomenelor fonetice, morfologice, sintactice și lexicale îl constituie, cum arătam mai sus, elementele arhaice păstrate în graiuri și dialecte.

De exemplu:

În fonetică:

Lat. vinea a dat drom. vie [ viie]. Cum s-a produs această trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază intermediară? La această întrebare se poate răspunde cu foarte mare exactitate, dacă luăm în considerare materialul dialectal: dat fiind că în graiul bănățean se păstrează forma mai veche vine, pe care o regăsim și în dialectele sud-dunărene, putem conchide că trecerea de la vinea la- vie nu s-a făcut dintr-o dată, ci după ce a parcurs etapa vină >vine, și că dispariția lui n latin s-a produs prin muierea lui, datorată iotului următor. Aceeași trecere a avut loc și în cazul sl. banja devenit drom. baie.

Încă un exemplu: lat. clavem a dat drom. cheie.

Cum s-a produs trecerea unui grup consonantic (cl) la o consoană simplă? Stadiul cu consoana l muiată din dialectele sud-dunărene (arom. cl'áii) dovedește că schimbarea s-a produs prin muierea lichidei dentale l, care a devenit palatală și, în acest fel, a palatalizat și consoana oclusivă velară precedentă (așadar: clavem >*rom. com. cl'ae>drom. cheie [keie]. Fazele dialectale vine (ayini) și cl'ái sunt, deci, verigi care ar lipsi din lanțul evolutiv al fenomenelor respective dacă acesta ar fi reconstituit numai cu materialul oferit de limba literară.

În m o rf o l o g i e :

Formele de persoana I și a II-a doua plural ale perfectului simplu din dacoromâna actuală (cântarăm, cântarăți) nu se explică satisfăcător din latină (cantavimus, cantavistis nu conțin o secvență fonică din care ar putea proveni elementul -ră-). În schimb, forma de persoana a treia plural (cântară) se explică foarte bine din forma latinească corespunzătoare (cantaverunt). Cum a apărut acest -ră- în dacoromâna actuală la celelalte două persoane? Dialectele sud-dunărene păstrează formele fără -ră- (arom. cântâmu „cântarăm”, cântatu, ,,cântarăți”, dar cântarî ,,cântară” ca și în latină, pentru persoana a treia plural). Aceasta dovedește că, cel puțin până la separarea dialectelor, româna comună cunoștea formele apropiate de latină. Dacoromâna din secolul al XVI-lea cunoștea și ea aceste forme fără -ră- (cădum „căzurăm”, ședum „șezurăm”). Este limpede, deci, că formele cu -ră- sunt relativ recente; ele au apărut prin analogie cu persoana a treia plural, din necesitatea de a distinge, pe de o parte, persoana întâi plural a perfectului simplu de aceeași persoană a indicativului prezent; pe de altă parte, elementul -ră- a fost simțit ca o marcă a pluralului și, în consecință, a fost extins la toate persoanele la plural. În favoarea acestui argument pledează formele de perfect compus din graiul muntenesc am plecatără (noi), am venitără (noi), în care elementul -ră- este destinat să deosebească persoana I plural de persoana I singular, altfel omonime: (eu) am venit; (noi) am venit. Așadar, datorită formelor înregistrate în graiuri și dialecte se poate stabili cronologia relativă a unui fenomen din limba actuală, dându-se totodată și explicația schimbării.

În lexic:

În limba română literară actuală notăm cuvintele zăpadă, nisip, de origine slavă. Până la venirea slavilor însă, strămoșii noștri nu cunoscuseră „zăpada” și „nisipul”? Fără îndoială că da. Dialectele sud-dunărene și, ceea ce este și mai important, graiurile dacoromânei conservă cuvintele latinești nivem și arenam ( ban., criș. nea(uă), arom. neauî și, respectiv, criș. arină, arom. arinî). Comparațiile la nivel interdialectal permit așadar reconstituirea tezaurului lexical al vechii dacoromâne, al românei comune (faza anterioară despărțirii dialectelor) și chiar al latinei orientale.

Creată spre a veni în ajutorul istoricului de limbă, dialectologia nu a încetat, în ciuda tuturor înnoirilor metodologice, de a fi sursa cea mai importantă în cercetarea diacronică a fenomenelor lingvistice. Geografia lingvistică a demonstrat că „în foarte multe cazuri, diferitele forme dialectale se succed în spațiu, pe teren, în ordinea în care s-au succedat în timp, în cursul evoluției lingvistice. În felul acesta pot fi reconstituite faze intermediare de dezvoltare a unui fenomen lingvistic între o fază mai veche, atestată sau presupusă, și una actuală”.

Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele istorice lipsesc sau sunt insuficiente pentru a se putea reface cu relativă exactitate drumul parcurs de poporul respectiv. Nu o dată materialul dialectal a adus lumină în cazul unor probleme controversate din istoria popoarelor și cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria poporului nostru. Astfel, de pildă, pe baza faptului că graiurile moldovenești de nord sunt caracterizate prin puternice infiltrații fonetice și lexicale de origine transilvăneană, se poate trage concluzia că au existat cândva relații strânse între moldoveni, maramureșeni și ardeleni. Dat fiind însă că, în schimb, o serie de cuvinte turcești caracteristice graiului moldovenesc nu se întâlnesc decît sporadic în graiurile de peste munți, aceasta înseamnă că mișcările de populații s-au făcut mai ales dinspre Ardeal încoace, și nu invers. Această stare de lucruri confirmă teoriile istoricilor și pe cele ale unor lingviști (Al. Philippide): moldovenii aveau mai puține motive să treacă munții în Transilvania, decât aveau ardelenii. Această interpretare coincide dealtfel și cu tradiția descălecatului.

Un alt exemplu, din istoria românilor din sudul Dunării: pornind de la pronunțarea vocalelor ă, î (accentuate) din celelalte dialecte românești ca ó în meglenoromână, Th. Capidan trage concluzia că meglenoromânii nu s-au aflat de la început pe actualele lor teritorii (câmpia Meglen, la nordul golfului Salonic), ci au trăit undeva mai la nord, în munții Podope, dat fiind că graiul bulgăresc vorbit în acele locuri prezintă, începând cu secolul al XII-lea, această particularitate. Cu alte cuvinte, meglenoromânii s-au aflat în cursul secolului al XII-lea în atingere cu bulgarii, de la care au împrumutat această pronunțare.

Studiile de dialectologie constituie un bun izvor pentru cunoașterea și determinarea caracteristicilor unei opere literare, a explicării științifice a preferințelor pe care le observăm la unii scriitori pentru aspectul regional al limbii. De pildă, s-a spus întotdeauna că în opera istorică a lui M. Sadoveanu abundă arhaismele. În urma unor anchete efectuate de cercetătorii ieșeni s-a constatat însă că, adeseori, criticii operei sadoveniene au considerat drept elemente arhaice o serie de fapte care se regăsesc în graiurile din Moldova de nord (și a căror circulație restrânsă în limba literară a făcut să fie mai puțin cunoscute). Așadar, este vorba de regionalisme și nu de arhaisme. Dealtfel, prozatorul însuși a mărturisit în repetate rânduri că, dacă subiectul propriu-zis al cărților sale istorice a fost luat din cronici, din diferite alte documente sau din tradiția orală, în schimb, limba acestora nu este altceva decât limba țăranilor moldoveni de prin părțile Neamțului și ale Sucevei.

Alteori, istoricii și criticii literari neglijează contribuția dialectelor și a graiurilor la îmbogățirea limbii literare și, în consecință, atribuie scriitorului o serie de „creații noi”, care în realitate sunt forme curente dialectal (de exemplu, verbe ca a vârfui, a vremui au fost atribuite lui G. Coșbuc, când de fapt ele sunt folosite prin părțile Năsăudului și în Moldova de nord).

În sfârșit, în urma studierii fenomenelor dialectale, cercetătorii pot ajunge la concluzii teoretice și metodologice generale. De exemplu, observarea felului cum se produce o schimbare fonetică astăzi reprezintă sesizarea, pe viu, a unui mecanism al limbii, a dinamicii ei, ceea ce permite înțelegerea și, în consecință, explicarea unor modificări similare care au avut loc în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat al limbii. Analogia, de pildă: constatarea identității care se manifestă în graiul muntean actual la nivelul paradigmei indicativului prezent (el) spune — (ei) spune, față de lit. (el) spune (ei)spun face plauzibilă explicația cercetătorului pentru alte situații asemănătoare, care nu au putut fi observate, fiind foarte vechi, cum ar fi, de exemplu, paradigma indicativului prezent al verbului a fi, care prezintă la persoana I forma sunt (care nu-1 continuă pe lat. sum), explicată de istoricul de limbă ca o analogie după persoana a III-a plural (unde sunt este etimologic, din lat. sint).

Studiul răspândirii pe teren a fenomenelor dialectale a permis ca, la un moment dat, în istoria lingvisticii, să se poată da un răspuns la mult discutata problemă a „legilor fonetice”, confirmându-se astfel existența lor, dar nu în sensul rigid în care au pus această problemă neogramaticii, ci în sensul că regularitatea legii fonetice este relativă, excepțiile de la reguli fiind adeseori numeroase (nu însă într-atât încât să se nege însăși ideea de „lege fonetică”, cum, exagerat, a susținut Gilliéron). Nu se poate nega, deci, de exemplu, caracterul regulat al unei particularități ca tratamentul africatelor [ĉ, ĝ] în graiul moldovenesc, atât timp cât constatăm că, într-un număr relativ ridicat de cazuri, ele devin [ŝ, ż]: [ŝer, ŝinŝ, ̦dîŝi] față de lit. [ĉer, ĉinĉi, ziĉe].

Studiul inovațiilor și al felului cum se răspândesc ele pe teren (fie în cadrul unui grai sau dialect, fie într-un cadru mai larg – limbă, grupuri de limbi înrudite sau neînrudite) a îmbogățit teoria limbii cu noi principii privind tipologia lingvistică.

VARIETATEA LINGVISTICĂ

1.1 Limbă comună, limbă standard, koine, limbă națională 1.2 Limbă literară – limbă vorbită. 1.3. Limbă scrisă – limbă orală.

Orice idiom (graiul unei comunități lingvistice, fără referire la alte unități corelate, de tipul limbă – dialect – grai), indiferent de numărul vorbitorilor care îl folosesc, nu este unitar, omogen. Cu cât grupul de vorbitori este mai mare, cu atât unitatea limbii scade. Graiul vorbit într-o familie, într-un sat este, în principiu, mai unitar decât graiul vorbit într-un județ, iar acesta, la rândul lui, este mult mai unitar decât limba vorbită într-o țară. Tot așa, un agricultor nu se exprimă la fel ca un betonist, un muncitor de la Drumuri și Poduri are un grai relativ diferit de al unui marinar, medic, inginer, critic literar sau de teatru etc.

În primele cazuri, divergența este determinată geografic: apropierea mai mica sau mai mare de centrul inovator, o poziție izolată (pe deal, munte etc. – localitășile din Munții Apuseni, de pildă) față de una mai accesibilă, permițând pătrunderea mai rapida a inovației, determină linii evolutive diferite de la o regiune la alta. Aceste variante geografice ale limbii sunt cunoscute, așa cum am arătat, sub numele de dialecte și graiuri.

În cel de-al doilea caz, divergența este determinată social: domeniul de activitate, vârsta, sexul, straturi și clase sociale legate prin interese comune etc. grupează indivizii din societate; aceste grupuri ajung, cu timpul, să se deosebească unele de altele prin particularități de limbă. Aceste variante sociale sunt denumite sociolecte și jargoane.

Dată fiind această mare varietate a limbii, care duce până la particularități specifice fiecărui vorbitor în parte, lingvistica a creat conceptul de idiolect.

Prin raport cu ce entitate sunt aceste unități variante? Ale cui variante sunt ele? Orice variantă presupune o invariantă, o constanță.Acest sistem de elemente constante este limba comună, denumită koine (din limba greacă), limbă standard, limbă națională (acolo unde vorbitorii constituie o națiune).

Aspectul cel mai îngrijit al limbii comune este limba literară, aspectul „vorbit” al limbii comune fiind mai puțin îngrijit (ceea ce numim limbă vorbită, s-ar opune, deci, limbii literare).

2. VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII

2.1. Limbă, dialect (subdialect), grai (subgrai). 2.2. Problema granițelor dialectale.

Limba comună prezintă, așadar, deosebiri de la o regiune la alta, denumite în mod curent dialecte și graiuri.

Dialectele și graiurile sunt, prin urmare, variantele teritoriale, geografice sau regionale ale limbii comune.

Noțiunile limbă, dialect, grai sunt noțiuni corelative. În ierarhia limbă – dialect – grai, limba este termenul supraordonat, independent, definirea ei nu presupune referirea la unitățile subordonate, ea are, așadar, caracter absolut. Dialectul și graiul sunt subdiviziunile limbii, sunt unități subordonate, definirea lor presupune raportarea la unitatea superioară căreia i se subordonează (definirea dialectului presupune raportarea la limbă, definirea graiului presupune raportarea la dialect).

Ca și limba, dialectul nu are o existență concretă, este o entitate abstractă, un „construct”, nici un vorbitor nu vorbește într-un dialect, ci în graiul său de acasă, ultima subdiviziune, realizare concret-istorică, realizarea individual-concretă fiind idiolectul.

Unii lingviști introduc în ierarhia aceasta și noțiunile de subdialect, ca unitate subordonată dialectului, și subgrai, ca unitate subordonată graiului. Între limbă însă, ca sistem abstract supraordonat, și idiolect, ca realizare individuală, concretă, a unui sistem lingvistic, se pot stabili, teoretic, câte niveluri: ele sunt abstrageri efectuate de lingvist, arbitrar delimitate (în funcție de diferite criterii). Cele trei trepte: limbă – dialect – grai sunt însă, în lingvistica tradițională, cele mai răspîndite (cf. și fr. langue – dialecte – patois, germ. Sprache – Dialekt – Mundart).

Schema de mai jos pune în evidență raportul de subordonare existent între dialect și limbă, pe de o parte, grai și dialect, pe de altă parte; totodată, apare, exprimată schematic, problema limitelor dialectale.

Date fiind cele arătate mai sus, delimitarea noțiunilor de limbă, dialect, grai nu este ușor de făcut, mai ales că lingvistica nu a găsit încă niște principii riguroase potrivit cărora să se poată spune cu exactitate în ce condiții un idiom dat este limbă sau dialect, este dialect sau grai.

De obicei, definim dialectul ca prima subdiviziune a limbii, caracterizată printr-o serie de particularități care îl deosebesc de alte unități învecinate și înrudite, situate pe același plan în raport cu unitatea imediat superioară (limba).

În opinia lui Marouzeau dialectul ar fi ,,Forme particulière prise par une langue dans un domaine donné. Un dialecte se définit par un ensemble de particularités telles que leur groupement donne l'impression d'un parler distinct des parlers voisins, en dépit de la parenté qui les unit.”

M. Pei îl definește drept ,,A specific branch or form of a language spoken in a given geographical area, differing sufficiently from the official standard or literary form of the language in one or all of the levels of the language (pronunciation, grammar, vocabulary and idiomatic use of words) to be viewed as a distinct entity yet not sufficiently different from the other dialects of the language to be regarded as a separate language; a dialect often has its own literary form, and the distinction between language and dialect is often difficult to formulate on either literary or political bases : major dialects areas are somewhat arbitrarily established on the basis of the coincidence of bundles of isoglosses, but the term is often loosely applied to speech form of a minor locality”.

În La Linguisique. Guide Alphabétique ,,Le dialecte est caractérisé par les traits communs de l'ensemble de parlers d'une région linguistique, mais, en fait, personne ne le parle : quand on dit : « Il parle ,, l'alsacien" ou ,,le dialecte alsacien" >>, cela signifie qu'il utilise un parler d'une localité située en Alsace, appartenant à la famille des parlers alsaciens. La parenté des parlers d'une région donnée est évidente et, en schématisant les faits, on peut dire qu'un dialecte représente encore de nos jours l'ancêtre commun de ces parlers et que le dialecte est l'idiome parlé jadis par une communauté plus réduite”.

L – Limbă

D – Dialect

G – Grai

Părțile hașurate reprezintă Interferențe (zone de tranziție) între două dialecte, interferențe între trei dialecte, interferențe între două graiuri sau interferențe între trei graiuri.

Termenul dialect vine din gr. ‘η διαλεκτoς, care însemna inițial „dialog, conversație”, iar mai târziu „varietate dialectală”.

Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului, caracterizată printr-o serie de particularități care îl deosebesc de alte unități învecinate și înrudite, situate pe același plan în raport cu unitatea imediat superioară (dialectul).

Atât în cazul graiului, cât și în cazul dialectului, deosebirile sunt mai ales de ordin fonetic și lexical, mai puțin de ordin morfologic și sintactic.

Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie aceste deosebiri pentru ca un idiom să fie considerat „limbă” sau „dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)?

Există multe cazuri în care idiomuri foarte asemănătoare ca structură (fonetică, gramaticală și lexicală) sunt considerate limbi și, invers, idiomuri foarte diferite ca structură sunt considerate dialecte ale aceleiași limbi. Astfel, dialectele de est ale slavei (foarte asemănătoare între ele) sunt considerate limbi diferite (ucraineana, bielorusa, rusa), iar dialectele limbii germane sau italiene, foarte diferite unele de altele, sunt considerate dialecte.

Criteriile de care dispune lingvistica au fost grupate în două: criterii lingvistice și extralingvistice. Primele au în vedere structura limbii, cele din a doua categorie au în vedere o serie de factori din afara limbii, care pot determina, în cursul dezvoltării unor idiomuri, clasarea lor printre limbi sau printre dialecte.

Criteriile lingvistice sunt:

criteriul structural;

criteriul genetic;

criteriul înțelegerii

(al inteligibilității).

Criteriul structural constă în compararea, la nivel sincronic, a structurilor idiomurilor în discuție, în scopul stabilirii asemănărilor și deosebirilor dintre ele; cu cât deosebirile sunt mai multe, cu atât șansa ca idiomurile respective să fie considerate limbi este mai mare. Cât de multe trebuie să fie deosebirile însă?

Criteriul genetic vine în sprijinul celui dintâi, adăugind considerente diacronice: nu pot fi dialecte decât idiomuri înrudite genetic, derivând din aceeași limbă, fază anterioară în evoluția ipostazelor considerate (de ex., dialectul piemontez și dialectul venețian sunt dialecte ale aceleiași limbi, italiana, și nu unul francez și altul italian).

Strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul înțelegerii, care derivă dealtfel din primele: două idiomuri înrudite direct genetic și având o structură asemănătoare, permițând, într-o măsură foarte mare, comunicarea între vorbitorii lor, sunt dialecte (altfel spus, se pot înțelege mai ușor între ei vorbitorii dialectelor unei limbi decât vorbitorii unor limbi înrudite direct).

Valabilitatea acestor trei criterii este însă foarte relativă pentru că există situații care contrazic preceptele stabilite.

Să se compare, de exemplu, formele pe care le îmbracă proverbul latinesc Bate ferrum dum calidum est în dialectele românești:

drom. Bate fierul pâna-i cald.

istr. Båte fl'eru pira-i cåd.

arom. Bati h’erlu pînî-i caldu.

I

megl. Bati ieru pănă-i cald.

Adepții criteriului genetic-structural consideră că aceste diviziuni teritoriale ale limbii române sunt „dialecte", pentru că orice vorbitor al unuia dintre ele le înțelege pe celelalte trei. Există însă fraze în aceste dialecte care nu pot fi înțelese nu numai de către vorbitori obișnuiți, dar nici chiar de către specialiști.

În schimb, sunt fraze din idiomuri romanice clasate drept „limbi", a căror înțelegere nu pune nici un fel de probleme. Să se raporteze, de exemplu, formele proverbului românesc de mai sus la corespondentele lor romanice :

ital. Batti il ferro finché é caldo.

fr. Bats le fer pendant qu'il est chaud.

sp. Bate el hierro mientras está caliente.

port. Batta o ferro o tempo que está quente.

Observăm că, atât între dialectele românești, cât și între limbile romanice, există o mare asemănare structurală: aceleași elemente lexicale urmașe ale lat. battuere, ferrum, esse, calidum (calens, -tis), în diferite realizări concrete neolatine; aceeași topică, aceeași desinență -e a imperativului (cu -e > -i în poziție finală neaccentuată sau chiar amuțit în cazul francezei); același demonstrativ iile care stă la baza articolului romanic; aceeași modalitate de a forma predicatul nominal din urmașul lui esse + adjectiv cu rol de nume predicativ.

Singura trăsătură structurală importantă care separă grupul românesc de celelalte limbi romanice este, aici, locul articolului (p o s t p u s în română, a n t e p u s în limbile romanice occidentale).

O comparație, pe baza aceluiași proverb, cu limbi din alte familii poate fi concludentă, din punctul de vedere care ne interesează. Să se raporteze, de aceea, toate formele de mai sus la corespondentele lor din limbile balcanice :

gr. Σφυρηλάτε τό σίδεξo (έφ) όσoν έ’ιναι ζεττό

bulg. Кoби жeлязoтo дoкатo e гopeщo

sîrb. Kuj gvozаe dok je vruce.

alb. Rrah hekurin sa ështëi nxehtë.

Deosebirile nete dintre formele proverbului în aceste limbi și formele lui romanice date mai sus sunt evidente pentru oricine, inițiat sau neinițiat. De aceea, în asemenea cazuri, acordarea statutului de „limbă” idiomurilor din ultima grupa prezentată, în raport cu celelalte grupe nu pune probleme.

De ce natură trebuie să fie însă deosebirile dintre membrii primei grupe, pentru ca să li se poată acorda statut de „limbă” sau „dialect”?

Criteriul genetic-structural și criteriul înțelegerii nu pot răspunde satisfăcător la această întrebare. Insuficiența principiilor lingvistice în problema acordării statutului de „limbă” sau „dialect” idiomurilor naturale, în condiții identice, se încearcă a fi suplinită cu principii extralingvistice (de ordin istoric, politic, social, cultural).

Criteriile extralingvistice sunt:

t e r i t o r i u 1;

apartenența la același stat;

criteriul funcțiilor idiomului respectiv;

criteriul posibilității de contopir

criteriul subordonării.

Faptul ca două idiomuri nu se vorbesc pe același teritoriu (= teritorii învecinate) nu poate constitui un argument pentru acordarea statutului de „limbă” acestor unități lingvistice (de exemplu, faptul că dialectele românești sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu este de ajuns pentru a susține că ele sunt „limbi”, pentru că există numeroase cazuri de limbi transplantate în alte teritorii, care, totuși, nu sunt „alte limbi" (în această situație sunt engleza, franceza, spaniola, olandeza, vorbite în colonii).

Tot așa, a lega existența limbii de existența statului (ar fi, deci, „limbă” numai acel idiom care este limba unui stat, care a preluat toate funcțiile limbii naționale) înseamnă a ignora faptul că există pe glob numeroase „limbi”, care nu sunt limbi de stat, ai căror vorbitori nu au o organizație de tip statal proprie și că, totuși, nimeni nu le contestă, pe bună dreptate, calitatea de „limbi” (potrivit acestui criteriu, limba bască, vorbită în sudul Franței, ar trebui să fie considerată un „dialect” (și, foarte important, al cui dialect?) pentru că nu este limba unui stat).

Foarte strâns legat de precedentul este criteriul funcțiilor pe care ar trebui să le aibă un idiom pentru a fi considerat „limbă”: este vorba de funcțiile culturale ale limbii (care lipsesc în cazul dialectului), constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc de comunicare, ci și ca instrument al culturii (în școală, în scopuri beletristice și științifice, în presă, radio și televiziune etc.). Și în acest caz însă, aplicabilitatea criteriului este limitată, pentru că funcția culturală a unui idiom este favorizată și asigurată de constituirea într-un stat a vorbitorilor idiomului dat, ceea ce nu este posibil decît după trezirea și formarea conștiinței naționale, problema reducîndu-se, în ultimă instanță, tot la raportul de dependență stat – limbă.

Criteriul posibilității de contopire este un principiu de perspectivă: spre deosebire de limbi care, chiar atunci când sunt foarte înrudite, nu se pot reuni într-o singură limbă, dialectele se pot contopi și se contopesc de obicei într-o limbă unică. Principiul ar putea fi aplicat însă numai în cazul limbilor cu o evoluție deja încheiată, în celelalte situații fiind aprioric.

Criteriul subordonării dialectului față de limbă subliniază importanța momentului în care un dialect, unitate dependentă de limbă, scapă de subordonare: indiferent de cauzele concrete care determină această „eliberare”, dialectul se transformă atunci în limbă.

Nu toate dialectele însă sunt „tipice” (și cu aceasta se răspunde ultimelor criterii extralingvistice), în sensul că nu totdeauna dialectele unei limbi se vorbesc pe același teritoriu, se reunesc într-o limbă comună, se „varsă” în limba comună, sunt subordonate ei. Există și dialecte „atipice”, divergente, care nu converg. În aceste cazuri, spune A. Martinet, există un mijloc de a corecta ambiguitatea termenului „dialect”: să se stabilească de fiecare dată al cărei limbi comune este graiul în discuție un produs divergent. Din nefericire însă există numeroase cazuri în care este foarte greu să reconstruiești procesul de diferențiere.

Așa cum a reieșit pe parcursul expunerii fiecărui principiu enumerat, nici unul dintre ele nu are aplicabilitate generală: dacă problema nu este de domeniul terminologiei, cum am fi înclinați să credem, atunci o definiție riguros științifică nu poate fi elaborată decât cu argumente din interiorul limbii, pe baza structurii ei, luată în ansamblu și privită ca un sistem, nu pe baza fenomenelor lingvistice izolate, numărate ca atare.

Aceasta este una dintre sarcinile dialectologiei teoretice.

În situațiile în care variantele teritoriale se vorbesc pe același teritoriu (cazurile ,, tipice”), se pune problema granițelor dintre aceste unități regionale (a se vedea și schema de mai sus): unde se termină un dialect (grai) și unde începe altul?

Dificultatea decurge din faptul că varietatea lingvistică teritorială este, așa cum am arătat, foarte mare. Ea este determinată de cauze diverse, care, în ultimă instanță, se pot reduce la trei: cauze etnologice (relevate de Ascoli), cauze cronologice, (aduse în discuție de G. Grober, după care diversitatea romanică s-ar datora epocilor diferite de romanizare de la o limbă la alta) și cauze istorico-geografice (care determină formarea unor centre de prestigiu, de la care iradiază evoluția).

În condițiile în care deosebirile se pot manifesta chiar la nivelul graiului individului (cf. noțiunea de „idiolect”), s-a pus, încă de la începutul cercetărilor dialectale, întrebarea dacă există sau nu granițe dialectale. Unii cercetători au răspuns afirmativ, alții negativ, iar alții au găsit o soluție intermediară.

Printre cei dintâi care au pus problema se citează de obicei în dialectologia romanică francezii Ch. de Tourtoulon și O. Bringuier, care, la cererea „Societății pentru studierea limbilor romanice”, au efectuat o anchetă la fața locului (1873); ancheta avea ca scop determinarea limitei dintre franceză și provensală și se baza pe șase fenomene lingvistice. Deși aveau în vedere un număr redus de fapte, cei doi cercetători s-au găsit în imposibilitatea de a trasa această limită, care nu poate fi o limită geografică, dat fiind că liniile de demarcație ale fenomenelor înregistrate nu coincideau. Ca atare, ei au considerat că nu se pot delimita graiurile și dialectele.

Acest punct de vedere se opune celui a-1 neogramaticilor, care, în conformitate cu concepția lor despre legile fonetice, susțineau că dialectul este o unitate închisă, riguros delimitată, avînd reguli care acționează întotdeauna la fel, în condiții identice.

Adevărata ripostă o dau însă neogramaticilor iluștrii filologi francezi, Paul Meyer și Gaston Paris, iar, ceva mai tîrziu, însuși Jules GiHieron. După Meyer, este mai bine să se facă geografia caracterelor dialectale decît a dialectelor (v. Iordan, Linguist. Rom., p. 252). O concepție asemănătoare găsim la G. Paris, strălucit elev al lui Fr. Diez și maestru al celor mai de seamă romaniști de mai tîrziu (și al lui Gillieron). în celebra sa conferință „Les parlers de France" (1888), considerată programul dialectologiei franceze, autorul, confirmînd punctul de vedere al lui Paul Meyer în ce privește inexistența dialectelor, arată că, în realitate, nu există decât trăsături dialectale, care se pot uneori delimita, dar că acestea nu coincid între ele. După G. Paris, studierea varietății regionale nu se poate face decît cu ajutorul monografiilor : „Pour réaliser cette belle oeuvre, il faudrait que chaque commune d'un côté, chaque son, chaque forme, chaque mot de l'autre, eût sa monographie, purement descriptive, faite de première main, et tracée avec toute la rigueur d'observation qu'exigent les sciences naturelles" (v. G. Paris, Les parler s de France (1888), în Mélanges lingustiques, publiés par Mario Eoques, Paris, 1908).

Concepția greșită a neogramaticilor despre dialecte și granițe dialectale a fost definitiv înlăturată prin apariția geografiei lingvistice, de fapt prin apariția ALF. Autorul lui principal, J. Gilliéron, urmărind repartizarea pe hărți lingvistice a fenomenelor dialectale, a demonstrat, căzînd însă în exagerarea contrară, că nu există dialecte și, deci, nici limite,dialectale (continuînd, dealtfel, teza. predecesorilor săi? dar cu mai multă asiduitate și cu material faptic oferit de ALF). Begînd legile fonetice, Gilliéron ajunge Ia concluzia că fiecare cuvînt are propria sa istorie — formulare rămasă celebră în dialectologie —, fiecare cuvînt are propria sa răspîndire pe teren, independentă de ariile altor cuvinte.

V. și Iordan, Limjuist. Rom., p. 295, unde se arată că sînt numeroase situații în graiuri și dialecte, care nu pot îi explicate altfel decît refăcînd istoria fiecărui cuvînt în parte. Iată un exemplu furnizat de același autor: lat. paricula și lat. parie- tem au dat, respectiv, păreche și părete (acestea sînt formele așteptate, pentru că pereche și perete sînt mai noi), forme care circulă în toată Moldova. La un moment dat, în raza Tecuci,-se extindea din ce în ce mai mult forma pereche, celălalt cuvînt, părete, cu un fonetism asemănător în prima tranșă, rămînînd neschimbat. Nu putea fi vorba deci de o regulă. Explicația a trebuit să fie căutată în istoria cnvîntului : forma pereche a fost adusa pe cale comercială (de voiajorii care vindeau prin sate „perechi" de ciorapi etc.) și era muntenească.

Folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor geografice a pus tot mai mulți cercetători în situația de a delimita dialectele și graiurile pe care le cercetau. în felul acesta s-a ajuns astăzi la un consens unanim în privința existenței unor unități dialectale distincte unele de altele pe un teritoriu lingvistic dat și, de asemenea, în privința posibilității delimitării lor geografice (teritoriale).

Unind punctele (de pe harta lingvistică) care prezintă același tratament, se obțin niște linii demarcative denumite, încă de la începuturile geografiei lingvistice, isoglose (din gr. ïaoç „la fel, egal" și yXûccra „limbă"). Dacă iso- glosa este limita unui fenomen fonetic, atunci liniile se numesc isoîone, iar dacă fenomenul este morfologic, isomorfe (de exemplu, isoglosa care separă teritoriul unde se spune aêela față de ăla este o isomorfă, în timp ce isoglosa care separă pronunțarea coplcil de cotiil este o isofonă).

Definițiile din Marouzeau, Lexique : ,,On appelle aires d'isoglosses gr. (isos = égal, çlôssa=langue), les régions qui présentent un traitement commun, et lignes d'isoglosses ou par une simplification abusive isoglosscs les limites entre chaque traitement, dont le faisceau représente la limite approximative entre dialectes contigues. Dans les mêmes conditions on emploie quelque fois les termes isophone, isotone, isole xe, isomorphème, îsosyntagme, pour désigner les aires séparatives de sons, d'accents, de mots, de formes, de faits syntaxiques", (p. 129)

Suprapunîndu-se isoglosele mai multor fenomene lingvistice s-a constatat că, deși acestea nu coincid, totuși în interiorul teritoriului lingvistic cercetat se conturează o arie lingvistică distinctă de aria vecină. Limita dintre aceste unități teritoriale învecinate nu este însă o singură linie de isoglosă, ci o fîșie, un fascicol de linii care se întretaie, uneori pe distanțe destul de mari.

în porțiunea de teren pe care isoglosele se întretaie, se vorbește un grai de tranziție (v. și Petrovici, Repari., G-heție, Repari.-, v. și p. 145—14=6).

Dialecte

lsoglose (zonă de tranziție între Dj și D2)

Schematic, jocul isogloselor dintre două unități teritoriale ar putea fi reprezentat astfel (v. și schema de la p. 29) :

Oare sînt criteriile de clasificare teritorială a dialectelor și graiurilor % Altfel spus, cum se stabilește, practic, care este structura dialectală a unei limbi vorbite pe un teritoriu dat, cum se face repartizarea dialectală a dialectelor (graiurilor) dintr-o limbă, c î t e dialecte (graiuri) se vorbesc într-o limbă (dialect) ?

în condițiile unei diversificări lingvistice teritoriale mai puțin adinei, stabilirea numărului de unități subordonate nu pune, poate, probleme speciale; acolo însă unde isoglosele prezintă mari sinuozități, instabilități și fluctuații, determinate de o mare varietate lingvistică, descrierea configurației dialectale a unei limbi nu este ușor de făcut.

De obicei, dialectologii — pornind de la general la particular — împart teritoriul lingvistic al unei limbi pe baza celor mai importante particularități fonetice (dar și lexicale sau, dacă există, morfologice) care au caracter relativ regulat, care apar, deci, consecvent pe un teritoriu dat.

Astfel, un fenomen cu caracter de „lege" fonetică, de trăsătură care se repetă cu relativă regularitate este tratamentul africatelor c și § în dacoromână : faptul că nu numai în sins ,,cinci", fuzi „fuge" apare fenomenul numit fricati^are, ci și în alte numeroase situații (ser ,,cera, fâsi „face", ăusi „duce" etc.; zer „ger", zumatăti „jumătate", azunzi „ajunge" etc.) ne îngăduie să vorbim de o trăsătură fonetică cu caracter regulat, de pildă, în graiul moldovenesc, trăsătură care poate constitui — alături de altele — o notă individualizatoare a acestui grai, prin raport cu alte graiuri, învecinate sau nu, care prezintă alte tratamente.

Un fenomen fonetic cu caracter „accidental" nu poate fi luat în considerare ca trăsătură distinctivă, individualizatoare a unei unități teritoriale, decît dacă • se repetă de mai multe ori: de pildă, apocopa apărută cu totul accidental într-un cuvînt dintr-un grai oarecare nu este definitorie, ea este însă un fenomen aproape regulat în graiul maramureșean și, deci, îl individualizează (oi fa „voi face", îmi fia „îmi place", mai Ioa „măi Ioane" etc., v. p. 172).

Particularitățile lexicale, fiind prin natura lor „unicate" și, deci, nerepetabile, nu au o pondere prea mare în problema repartizării dialectale a unui teritoriu lingvistic dat. Totuși, atunci cînd noțiuni importante sînt denumite diferit pe o suprafață dată (cînd cuvintele fac arii distincte), elementele lexicale pot fi avute în vedere — alături de cele fonetice (de pildă, termenii care denumesc noțiunile de „zăpadă" : zâpadăr omăt, nea sau cei care denumesc noțiunea de „cimitir" : cimitir, iiniirim, temeteu, morminț; ș. a.).

Particularitățile morfologice, în măsura în care există, sînt extrem de importante în precizarea configurației dialectale : astfel, formarea conjunctivului cu si în loc de să în partea de nord-vest a teritoriului lingvistic dacoromân este o trăsătură individualizatoare a graiului crișean (și să baji „să se bage"); (pentru aspectul teoretic și practic al problemei delimitării unităților lingvistice din punct de vedere teritorial, v. Gheție, Itepart. ;v. șip. 30 seq.).

3. VARIANTELE SOCIALE ALE LIMBII

3.1. Soeiolectul. 3.2. Jargonul. 3.3. Argoul.

3. Așa cum se arăta la începutul acestui capitol, varietatea lingvistică este determinată de o serie de factori divergenți, fie de ordin teritorial (și în acest caz vorbim de variante geografice, care constituie obiectul dialectologiei), fie de ordin social (și în acest caz vorbim de variante sociale ale limbii, de care se ocupă sociolingvistica).

3.1. Varianta socială imediat subordonată limbii este, în concepția sociolingvistică contemporană, soeiolectul (care ar corespunde pe plan teritorial dialectului, deși comparația nu este bună, într-un dialect fiind posibilă desprinderea mai multor sociolecte, și invers).

Soeioiect.nl este, așadar, graiul unei colectivități reunite pe baza unor criterii sociale, nongeografice (domeniu de activitate, vîrstă, sex, straturi și clase sociale între care se stabilesc relații determinate de o serie de interese comune, grupări politice, religioase, relații de familie etc.)? ceea ce duce, în ultimă instanță, la formarea unui număr relativ ridicat de particularități specifice fiecăreia dintre aceste variante sociale ale limbii. Definiția din Reichmann : „Die gesellschaftlichen Gruppen, die als Träger sozial bestimmter und deshalb Soziolekte genannter Sprachform vor allem in Betracht kommen, sind die folgenden :

Die sozialen Schichten, von denen bäuerliche Grundschicht, die bürgerliche Mittelschicht und die vorwiegend büdungsbürgerliclie Hochschicht die wichtigsten sind,

die Konfessionen

die Geschlechter

die Altersgruppen

alle möglichen Interessengruppen

Familien, Sippen und Bekanntschaftsgruppen

Ausbildungsgruppen

Berufsgruppen

politische Gesinnungsgruppen, vor allem Parteien". (0. Reichmann, Deutsche Wortforschung, 1969, p. 81 — 82)

Tot variante sociale ale limbii comune — care ar putea fi considerate subdiviziuni ale sociolectului, în sensul că ele caracterizează graiul unor colectivității mai mici — sînt- Jargonul și argoul.

Jargonul (fr. jargon, germ. Sondersprache, engl, jargon, lingo) este o variantă socială a limbii comune, folosită de unii vorbitori fie în scopul de a se detașa de marea masă a vorbitorilor, fie datorită profesiunii lor. Se vorbește de jargoane de clasă (vîrfurile clasei dominante, în societățile cu clase antagonice, își încarcă limba cu elemente de vocabular și cu expresii idiomatice din limbi străine de largă circulație internațională), jargoane ale medicilor, ale sportivilor etc.

Argoul (fr. argot, germ. Rotwelsch, engl, slang. cant) este tot o variantă socială a limbii comune, care însă, de cele mai multe ori, este un cod artificial creat de un grup de vorbitori spre a servi drept limbaj secret, neînțeles de ceilalți vorbitori din societatea în mijlocul căreia trăiește. De pildă, există argouri ale elevilor, ale studenților, dar și ale răufăcătorilor etc.

4. VORBIREA INDIVIDUALĂ (IDIOLECTUL)

Dată fiind marea varietate a limbii, determinată de factori istorico- geografici, sociali, culturali etc., lingviștii epocii noastre consideră că fiecare individ din societate are particularitățile sale proprii de vorbire. Modul special în care limba comună se realizează la nivelul fiecărui individ se numește idiolect, care este, în consecință, singura ipostază concretă a limbii, celelalte niveluri (grai dialect ^ limbă; sociolect limbă) fiind abstracte, ierarhizări stabilite de lingvist.

Definiția din Pei, Glossary: „1. The individual's use of language, with his own speech habits and choice of words (Walsh) ; the individual's personal variety of the community language system ; the spech habit of a single person at a given point of his lifetime. 2. Term used in American lingustics to describe the ideal minimum phonemic system (of one individual), in which there is nothing else then RANDOM VARIATION (q. v.) (de la Garza). See also STYLÏSTICS. Partial synonim: PAROLE (as used by Saussure)", (p. 119)

Definiția din Guide: ,,La réalisation individuelle d'un système linguistique", ,',la langue telle qu'elle est parlée par un individu particulier est un idioïwte". (p. 394). „La constatation de divergences dans les usages linguistiques d'une même communauté a amené certains linguistes à recommander la description d'idiolectes, c'est à dire du comportement linguistique de locuteurs uniques. Ce point de vue se justifie même si l'on se rappelle qu'un instrument de communication comme une langue réclame au moins deux interlocuteurs. Toutefois, l'évolution qui a conduit à l'étude de l'idiolecte a entraîné en contrepartie le dégagement de systèmes généraux (overall patterns) où Ton s'efforce de réduire à un dénominateur commun les différents systèmes d'idiolectes, voir de dialectes d'une même langue", (p. 365)

1. TRANSCRIEREA FONETICĂ

1.1. Raportul dintre sistemul de transcriere fonetică și scrierea oficială a unei limbi date. 1.2. Sisteme alfabetice și nealfabetice. 1.3. Calitățile unui bun sistem de transcriere. 1.4. Sistemul de transcriere al Asociației fonetice internaționale. 1.5. Sisteme de transcriere românești. 1.5.1. Trăsături comune. 1.5.2. Deosebiri.

1.5.2.1. Sistemul Weigand. 1.5.2.2. Sistemul Densusianu. 1.5.2.3. Sistemul Rosetti. 1.5.2.4. Sistemul ALR (și NALR).

1. Orice culegere de material dialectal presupune stăpînirea în prealabil a unui sistem de transcriere ionetieă (îr. transcription phonetique, germ. Laut- sehriît, engl.- plionetic transcription), adică a unui număr de semne suficient pentru a nota varietatea lingvistică teritorială.

1.1. în raport cu scrierea oficială, un sistem de transcriere fonetică prezintă următoarele avantaje:

De obicei, scrierile oficiale, chiar atunci cîncl nu sînt tradiționale, nu sînt fonetice, ei fonologice (redau adică fonemele limbii respective, nu sunetele ei, or, sunetele sînt de o varietate infinită, în timp ce fonemele unei limbi sînt în număr limitat). De aici, insuficiența – semnelor din scrierile oficiale pentru redarea aspectului sonor al limbii.

în această situație se află chiar limba română, care și-a constituit actualul sistem de scriere în deceniul al 6-lea al secolului al XlX-lea : scrierea noastră, deși declarat fonetică, este însă fonologică (fiecare grafem notînd — cu cîteva excepții —■ un fonem, și nu un sunet; litera a este Un grafem invariant care reprezintă (grafic) fonemul invariant /a/, realizabil fonetic ca [a], [â], [âj etc. ca in, respectiv, [casă], [fiâpă], [coâdă] etc.

Se înțelege că o notare fonetică nu-și propune să redea toate nuanțele sunetelor dintr-o limbă : dat fiind caracterul infinit al realizării concret-sonore, „redarea exactă, prin scris, a sunetelor este o utopie" (Rosetti, Introd. fon., p. 133).

Varietatea fonetică regională este mult mai mare, în raport cu cea existentă în limba comună (altfel spus, întîlnim în graiuri și dialecte sunete care lipsesc din limba comună și, în consecință, lipsesc și semnele care să le reprezinte). De aici, din nou o insuficiență a scrierii oficiale.

De pildă, în graiurile dacoromânei apar sunete ca [d] din mold. dîc „zic", [n] din ban. vine „vie", [e] din criș. lume „lumea" etc., necunoscute limbii comune.

în cazul limbilor cu scriere veche, ea este de cele mai multe ori tradițională (în sensul că notează realități fonetice depășite, apărute în faze anterioare din evoluția limbii respective), în consecință, sistemul de scriere contravine principiului fonologic( este vorba, deci, de o scriere etimologică, tradițională).

Este cazul francezei și al englezei (ca și al germanei, al rusei etc.), unde un fonem este notat prin 2,3 sau 4 litere (de ex. : fr. eau [o] „apă"; fr. enfant [ăfâ] „copil", engl. daughter ['do: ¿a] „fiică"; engl. (io) laugh [la : fj „(a) ride" ; germ. deutsch [dojâ] „german"; rus. toso [tavo] „al tău" etc.).

Sistemele de transcriere pot fi alfabetice și ne alfabetice.

Sistemele alfabetice sînt alcătuite pe baza alfabetelor obișnuite (latin, grecesc, chirilic etc.), la care se adaugă un număr mai mult sau mai puțin ridicat de semne diacritice sau litere din alte sisteme de scriere (de exemplu, litere grecești într-un sistem de transcriere bazat pe alfabetul latin etc.). Cel mai cunoscut sistem alfabetic este acela propus de VAssociation phonetique internaționale, 1881 (Paul Passy, Daniel Jones) (v. infra, p. 40—41).

Sistemele nealfabctice, numite și descriptive, își propun să noteze, analitic, rolul și forma pe care o au organele vorbirii în timpul emiterii sunetelor.

Un astfel de sistem a încercat lingvistul danez Otto Jcspcrsen, sistemul lui însă (ca și altele asemănătoare, dar bazate pe principii diferite) este extrem de dificil, utilizabil numai în lucrări de foarte strictă specialitate (de exemplu, sunetul b din ba are în „descrierea" lui Jespersen următoarea formulă : ctOb 80 ei, în care literele grecești indică organele vorbirii ce participă la emiterea sunetului respectiv, cifrele arată gradul și forma deschiderii organelor, iar literele latine arată locul de articulație; v. pentru unele detalii pătruț, Si st. tr. fon., p. 80 — 81).

în continuare, ne vom ocupa numai de sistemele alfabetice, pentru că numai acestea au fost utilizate în dialectologie, oprindu-ne în special asupra celor românești.

Calitățile pe care trebuie să le întrunească un bun sistem de transcriere alfabetic sînt :

Să fie destul de bogat în semne, pentru a permite o notare nuanțată a materiei sonore a graiurilor și a dialectelor.

Vorbim de o notare largă, atunci cînd urmărim o redare aproximativă a nuanțelor fonetice, și de o notare îngustă sau strinsă, atunci cînd urmărim o redare minuțioasă a nuanțelor de pronunțare (fr. notalion large și notation etroite).

Să fie ușor de însușit, de mînuit și de descifrat : sistemele de transcriere complicate, scrupuloase sînt greu de însușit de cei ce notează (de aici posibilități mult mai mari pentru a fi inconsecvenți), greu de mînuit (ceea ce înseamnă, adeseori, rămînere în urmă față de debitul verbal al Subiectului anchetat) și greu de descifrat de cititori. De aceea, cele mai accesibile, din toate punctele de vedere, sînt sistemele bazate pe alfabetul oficial, completat cu semne diacritice, aplicate cu consecvență, în condiții identice.

Să fie ușor de tipărit (condiție relativă, totuși, depinzînd de mijloacele tehnice de care dispune fiecare editor).

Isu toate sistemele de transcriere corespund acestor cerințe.

Dintre sistemele de transcriere neromânești cel mai cunoscut (folosit și în transcrierea limbii engleze — în toate manualele de predare a acestei limbi, chiar și în țara noastră) este sistemul Asociației fonetice internaționale (v. și supra).

La baza acestui sistem stă evitarea semnelor diacritice și folosirea în exclusivitate a literelor și a semnelor de punctuație din alfabetele existente. Dat fiind că un singur alfabet nu furnizează suficiente semne pentru a nota Sunetele dintr-o limbă dată, s-au modificat unele litere (inversîndu-le, ca de ex. 9[= ă]; a[=a] etc.) ori s-au adăugat semne de punctuație, cărora li s-a dat întotdeauna o anumită valoare (de ex. [: ] = vocală lungă), s-au dat două litere pentru o singură realitate fonetică (de ex. [tj] = [c]; [dj] — [g]) sau, în fine, au fost împrumutate semne din alte alfabete (de ex. literele grecești 8 și § pentru a nota fricativele interdentale ; v. la p. 43 seq. corespondentele semnelor din ALB).

Acest sistem de transcriere a fost întrebuințat de romanistul suedez Alf Lombard în transcrierea limbii române în cunoscuta sa lucrare La pTononciation ău roumain, Uppsala, 1936.

Acest sistem de notare nu a putut fi aplicat la toate limbile, cum au sperat autorii lui: aproape fiecare școală dialect ologica și-a creat sisteme de transcriere adaptate la specificul limbii respective (v. Pătrat, Sist. tr. fon., p. 81, 82).

1.5. Sistemele de transcriere românești prezintă unele trăsături comune și unele deosebiri (de la o epocă la alta, de la un autor la altul).

Trăsăturile lor comune sînt :

Toate sînt sisteme alfabetice.

Toate se bazează pe alfabetul latin, la care se adaugă sau nu semne din alte alfabete mai ales din cel grecesc (v. infra, p. 43 seq.).

în afară de sistemul de transcriere folosit pentru Atlasul lingvistic român, toate celelalte sisteme întrebuințează, la nevoie, două litere pentru o singură realitate fonetică.

Pînă la sistemul de transcriere al Atlasului lingvistic român, toate celelalte sisteme au dat o notare largă (evident, în grade diferite de la un cercetător la altul).

Toate sistemele de notare românești folosesc, în proporții diferite, semnele diacritice.

Cele mai răspîndite semne diacritice sînt : ' deasupra unei vocale notează accentul dinamic : [â, e, o] ( dedesubtul unei vocale arată că vocala este deschisă [ș, q ] • dedesubtul unei vocale arată că vocala este închisă : [e, o]

dedesubtul unei vocale, notează o semivocală : [i, e, u, o] deasupra unei vocale notează nazalitatea : [ă, o, u]

deasupra unei vocale notează o vocală lungă : [ă, e, u]

o deasupra unei vocale arata că vocala este rotunjită (labializată): [â] ' la umărul unei consoane sau deasupra ei notează caracterul palatal al

consoanei respective : [1', t', n, g] o dedesubtul unei consoane notează caracterul silabic al consoanei respective: [], ni, r].

Din nevoia de simplificare, nu am menționat în explicarea semnelor că este vorba de „litere-vocale" și „litere-consoane", și nu de „sunete-vocale" sau „sunete- consoane'' (de exemplu, ar fi trebuit să spunem : ,,(, dedesubtul unei Iitere-vocale, arată că "

Semnul nazalității se numește „tildă".

în ce privește deosebirile dintre sistemele de transcriere românești, ele se pot constata pentru fiecare autor în parte. Koi ne vom opri numai asupra specificului sistemelor de transcriere folosite de Gustav Weigand, O. Densusianu, Al. Bosetti și de autorii ALB și NALB.

1.5.2.1. Sistemul de transcriere al lui Gustav Weigand se distinge mai ales prin felul cum sînt notate sunetele [ă] și [î] : pentru Weigand, aceste sunete nu sînt decît [o] și, respectiv, [u] delabializați, drept care le notează cu aceleași litere, cu semnul delabializării dedesubt, adică [ă] — [o], iar [î] = [u], în redarea consoanelor, se observă că africatele (sunete eu o articulare complexă) sînt redate de Weigand, ca și de alți autori, prin două litere :

dz notează africata dentală sonoră (d în alte transcrieri)

ts ,, ,, ,, ,, surdă (ț ,, ,, }j)

dz ,, ,, prepalatală sonoră (g ,, ,, ,,)

t^ ,, ,, ,, ,, surdă (6 ,, ,, „)

Caracterul palatal a-1 consoanelor este notat de Weigand foarte inconsecvent (cînd cu prima ['] la umărul consoanei, cînd cu ajutorul semnelor care notează semivocala, adică : [n], [ni] sau [ny]).

Iată o probă de text în transcrierea lui Gustav Weigand : o fost odaio un mo§ S-o babo. sQ iei or fost tare sgrăs. prim-varo s-or dus um podure so kulego buretsu.or venit a kaso ku bufctsu su l-or pus sg fearbo.

Acest sistem de transcriere nu a fost întrebuințat de alți dialect ologi. Weigand 1-a folosit însă în decursul întregii sale activități.

Sistemul de transcriere utilizat de școala dialectologică de la București este mult mai simplu, textele publicate fiind destinate unui cerc mai larg de cititori.

Astfel, culegerea de texte dialectale Graiul nostru, texte din toate părțile locuite de români (I, 1908; II, 1908, autori: O. Densusianu, I.-A. 0andrea și Th. D. Speranția, membri ai Societății filologice române, fondată în 1905 de O. Densusianu) folosește un sistem de transcriere bazat in cea mai mare parte pe semnele din ortografia oficială, la care s-au adăugat patru litere grecești (S, 0, y, y), două combinații de litere {di și îs) și exteva semne diacritice.

în revista ,,Grai și suflet" (care a apărut în mai multe numere între 1923 — 1934 și.în care s-au publicat o serie de studii de dialectologie remarcabile), O. Densusianu, animatorul ei, a îmbogățit sistemul de transcriere cu noi semne diacritice și litere.

Deosebirea cea mai importantă dintre cele două transcrieri rezidă, mai ales, în notarea semivocalelor și a vocalelor finale postconsonantice scurte: dacă în Graiul nostru semnele l și u notau atît semivocalele cît și vocalele scurte, în „Grai și suflet" ele sînt înlocuite cu semnele i, u (care notează semivocalele ib w] Și vocalele scurte finale postconsonantice p], [-"]).

O literă specifică acestui sistem este c, care reprezintă oclusiva palatală [g].

Reproducem mai jos două fragmente de text din cele două colecții:

Text din Graiul nostru (II, p. 88):

Oamenii ăștia d-aici sînt veniți din toată lumea. Sînt adunat din toate părțili mocanii, că îeî sâ trag pâ lingă itili-astea. Sint veniți dîn țara ramînească după la munte, dîn găuri, dupîn Făgăraș —strînsură dîn lame.

Text din „Grai și suflet" (V —1 (1931), p. 11):

Moși-Au a vinii după Olt din sus, nu le dă mult neamu nostru p-aici; avea îel șapte ficiori și pă toțlî-a polecrit lumea, te~a pus cîte-un ponos; păuna Pîrvu gemu, pă unu Covrig, pă attu Pîrvu Ci mu…

Sistemul de transcriere al lui Al. Rosetti (folosit mai întîi în studiul său Cercetări asupra graiului românilor din Albania, GS IV (1929 — 1930), 1, p. 1—83 și în continuare în studiile publicate în revista al cărei editor a fost, „Bulletin linguistique") conține unele semne specifice, dintre care cele mai importante sînt:

y, care notează semivocala [i]

w, " " [u]

Transcrierea lui Al. Rosetti este mai strînsă decît a lui O. Densusianu, în sensul că ea permite să se redea o gamă mai variată de nuanțe fonetice (pentru celelalte semne, v. Eosetti, op. cit.}.

Un text în transcrierea Ini Al. Rosetti (op. cit, p. 73) :

Vină primvea'ra, ni skala 'm di to-riye : kă'mă s-kârkă'm : sâ'mbătă, lu'nl, ne'rkart ?

Lwa'm ka'lea ku fiimei'i, moașili ku cilime'ni di mană fuâzea' ni'nti. Ncdzea'm

tu prăndz.

1.5.2.4. Odată cu elaborarea Atlasului lingvistic român (primul volum a apărut în 1938, v. și infra, p. 74), sistemul de transcriere folosit de autorii lui a fost din ce în ce mai mult adoptat în studiile de dialectologie, dat fiindcă s-a dovedit a fi cel mai apt sa redea varietatea sonoră dialectală românească. Același sistem al ALB a fost și este utilizat în continuare la elaborarea Noului atlas lingvistic român pe regiuni (NALR) (v. infra, p. 79).

Așa cum am precizat la începutul discuției despre transcrierea fonetică, sistemul de notare al ALE (și NALE) se bazează pe alfabetul oficial, la care se adaugă 6 litere din alfabetul grecesc (6, ă, y, y, p) și numeroase semne diacritice. S-a evitat, deci, în mod consecvent, notarea unei singure realități fonetice cu două litere.

Reproducem, în continuare, lista de semne folosite de ALE pentru redarea variantelor vocalice, semivocalice și consonantice din limba română (reprodusă după ALR II, serie nouă).

Să se observe:

este un sistem de transcriere alfabetic

fiecare realitate fonetică notată este descrisă (ex. : b, oclusivă bilabială sonoră; r, vibrantă apicală alveolară etc.)

fiecare sunet este exemplificat cu un cuvînt provenit dintr-un grai sau dialect (ex.: c (africată alveolopalatală surdă, a-1 cărei element fricativ este uns) în băn. frace ,,frate" ; 8 (fricativă interdentală sonoră) în arom. Sală ,,zară"

după descrierea și exemplificarea fiecărui sunet notat de semnul respectiv, se dă semnul corespondent din transcrierea Asociației fonetice internaționale {ex. : â = t/; j =3)

după lista afabetică de semne, figurează inventarul semnelor diacritice folosite și alte semne de care anchetatorul are nevoie în cursul anchetei dialectale sau în cartografierea materialului dialectal cules.

TRANSCRIEREA FONETICĂ

Dăm tabloul semnelor fonetice întrebuințate în transcriere. Semnele le-am grupat în ordine alfabetică și le-am exemplificat cu cîte un cuvînt. După semnul egalității, arătăm corespondentul cel mai apropiat al semnelor noastre în sistemul de transcriere al Asociației fonetice internationale (ASSOCIATION PHONÉTI QUE INTERNATIONALE), publicat de

D. JONES, în LAUTZEICHEN UND IHRE ANWENDUNG IN VERSCHIEDENEN SPRACHGE- EIETEN (Berlin, 1928, p. 18—27). a (a mijlociu) în munt. cap = între a și a.

â (cea mai deschisă vocală din seria posterioară: u, o, q, â) în istrorom. cap = v.

a (a posterior) în băn. cap = a.

ii (cea mai deschisă vocală din seria anterioară : i, e, g, ă) în bucov. pale 'piele' = de, q (a anterior) în munt. stea 'stea' = a.

ă (vocală cu deschidere mijlocie din seria centrală; i, â, ă) în munt. păr ~ 9.

4 (vocala cea mai deschisă din seria centrală: î, â, â, ă) în mold. bqrbdt =

â (vocală cir deschidere mai mică din seria centrală) în mold. casă = între 9 și i.

b (oclusivă bilabială sonoră) în munt. bun — b.

■a (oclusivă velară surdă) în munt. corb, semn întrebuințat înaintea vocalelor a, ă, â, î, o, o, u, u, înaintea consoanelor sau la sfîrșitul cuvintelor = 7c. 6 (africată alveolopalatală surdă, al cărei element fricativ este un s) în munt. cară 'ceară' = între tQ și ti.

e (africată alveolopalatală, cu nuanță mai palatală) în trans. cur 'ciur5 = între iQ și tf, dar mai aproape de tQ. <5 (africată alveolopalatală surdă, al cărei element fricativ este uni) în băn. frăce 'frate' = tq. c (africată palat o alveolară surdă, al cărei element fricativ este un £) în maram. car 'cer' == t$. ă (oclusivă dentală sonoră) în munt. dar ~ d.

<T (oclusivă dentală sonoră puțin pala- talizată) în mold. und'e 'unde' = între d și (ț. d' (oclusivă alveolopalatală sonoră) în mold. d'in 'din7 = între si j [cf. tl

d" (oclusivă palatală sonoră) în trans.

d"in 'din' = 4 4 (oclusivă cacuminală sonoră) în

trans. crudă — c\. d (africată dentală sonoră) în mold. dîc 'zic' — ăz.

d (africată alveolopalatală sonoră, al cărei element fricativ este uns, co- respunzînd surdei c) în băn. des 'des' =

(fricativă inter dentală sonoră) în arofn. Sală 'zară' =

e (vocală anterioară cu deschidere mijlocie, de nuanță închisă) în munt. vezi ~ e. e (e deschis) în trans. vede = s. g {e și mai deschis) în t>ucov. vede

'vede' = între e și 9e. e (<?> mai închis) în mold. vede = e

(mai închis). e (e și mai închis) în mold. vede —

între e și i. e (vocală centrală cu nuanță anterioara, între â și e) în băn. făsS 'face' = între e și 9.

(e deschis între 4 șî trans. așB 'așa' = între s și r).

f (fricativă labiodentală surdă) în

munt. fin =/. g (oclusivă velară sonoră) în munt. gol = g

g (africată alveolopalatală sonoră, al cărei element fricativ este un z)

în munt. ger 'ger' = între d% și ¿3.

g (africată palatoalveolară, al cărei element fricativ este un j, cores- punzînd surdei c) în maram. găr <ger' —

g (oclusivă velară sonoră palatali- zată) în munt. gem 'ghem' = g. y (fricativă velară sonoră) în istro-

rom. yWft 'gură' = g. h (fricativă laringală surdă) în trans.

haină 'haină' = h. h (fricativă laringală sonoră) în trans.

hohot 'hohot' = h. Jl (fricativă palatală surdă) în munt.

liir 'fir' = g. X (fricativă velară surdă, corespunzând sonorei y) în munt. yăină 'haină' = x. i (vocală cu deschidere minimă din seria anterioară) în munt. fir = i. i (¿deschis) în mold.. mări 'mare'=£.

î (vocala cea mai închisă din seria centrală: î, â, ă, <|) în munt. cînd= i. î (vocală centrală închisă cu nuanță anterioară între i și î) în trans. rîu 'rîu' = i. j (fricativă palatoalveolară) în trans.

jar 'jar' = 3. j' (j muiat) în munt. jug 'jug' =

între 3 și Jc (oclusivă velară surdă identică cu c. Semnul se întrebuințează numai înaintea lui e și i) în băn. Mp 'chip' = fc. fcv (oclusivă velară surdă puțin pala- talizată) în munt. Icip 'chip' = între h și \ li (oclusivă velară surdă palatalizată corespunzînd sonorei g) în mold. liihor 'picior' = I (laterală alveolară) în munt. pa- lăriie 'pălărie' — l!

(l puțin palatalizat) în trans. ieTe 'el e'=

(laterală palatală) în arom. liil'u 'fiu' – Ă.

I (laterală velară) în maram. cal 'cal' = l.

m (nazală bilabială) în munt. masă = m.

rri (nazală labiodentală urmată de/, v) în munt. îrrivâț 'învăț' = m n (nazală dentală) în munt. mină

—n.

n (nazală dentală puțin palatalizată)

în mold. pini 'pîiue' = n. n (nazală palatală) în mold. nel

'miel' — >. 9 (nazală cu ocluziune incompletă, urmată de constrictive și lichide) în munt. înșir 'înșir'. n (nazală slăbită urmată de consoană)

în trans. munte 'munte'. S (nazală velară urmată de c(lc), g)

în munt. încă = 5. n sau n (nazală dentală, de durată mai scurtă, vălul palatului neco- borînd îndeajuns mai ales pentru ii), în pronunțarea lui n intervo- calic la moți: cihi, cini 'cîine'.

o (vocală posterioară cu deschidere mijlocie și cu nuanță mai închisă) în munt. pot = o. g (o deschis) în trans. poie 'poate' = — 0.

o (vocală anterioară labială cu deschidere mijlocie, cu nuanță închisă) în ung. cor 'cerc' =*0. p (oclusivă bilabială surdă) în munt. par — p.

r (vibrantă apicală alveolară) în munt. rar = r. r (r cu mai multe și mai puternice

vibrații) în trans. rîu 'rîu'. r [r cu și mai multe "vibrații) în,

trans. rău 'rău'. P (r uvular) în arom. (la fărșeroți)

gupă 'gură' = R. p (r uvular cu mai multe vibrații) în arom. (la fărșeroți) ve'pâ 'vară'- r (r apical cu o singură vibrația foarte slabă) la moți, în cîri 'cîine' — r. f (r muiat) în trans. învățător 'învățător' = r. 5= (r bilabial) în interjecția munt.

tp cu care se opresc caii. s (fricativă dentală surdă) în munt. soră — s.

s (fricativă alveolopalatală surdă) în

băn. făse 'face' = q s (fricativă alveolo palatală surdă, aproape identică cu s, dar cu o articulație puțin posterioară) în mold. fâsi 'face' = <?. ș (fricativă palatoalveolară surdă,corespunzînd sonorei j) în mold. sî 'și' = J.

ș (ș pronunțat mai puternic, dînd impresia unui ș mai lung) în mold. șî 'și'.

ș (ș cu nuanță palatală, muiată, corespunzînd sonorei j) în munt. așa 'așa' = între f și q. t (oclusivă dentală surdă) în munt. tată = t.

t (oclusivă dentală surdă puțin palatalizată) în mold. munte = ț. V (oclusivă palatală surdă în mold. frât'e = între ț și c / cf. d' j.

t" (oclusiva palatala surdă) în trans.

fráfe = c. ț (oclusiva cacuminală surdă, corespunzând sonorei d) în trans. clopot

& (fricativa interdentală surdă, co- respunzînd sonorei <5) în arom. nă&edmă 'puțin' = 0. ț (africată dentală surdă) în munt. țin = ts.

u '(vocala cea mai închisă din seria posterioară) în munt. bun = u. ü (vocala cea mai închisă din seria anterioară, labială) în ung. ful 'ureche' = y. v (fricativa, labio dent ala sonoră) în

munt. tară = v. w (fricativă bilabială sonoră) în u- crain. (la huțuli) woda 'apă' = w z (fricativă dentală sonoră) în munt. zac = ¡2?.

z (fricativă alveolopalatală muiată, corespondenta sonoră a lux é) în băn. zână 'geană' = z (fricativă alveolopalatală corespondenta sonoră a lui §) în mold. zânâ 'geană' = ^ y (fricativă palatală sonoră, cores- punzînd surdei 11) în trans. yerme 'vierme' = j (fricativ).

SEMNE DIACRITICE

~ (deasupra vocalelor) semioazaJm,- te: o.

~ (deasupra vocalelor) nazalitate: o — o.

~ (sub vocale sau consoane sonore)

asurzire i, r = j, r. , (Snb vocale sau consoane sonore)

sonoritate redusă : â. . (sub vocale) închidere: e .. (sub vocale, închidere mai mare : e. < (sub vocale) deschidere: e. « (sub vocale) deschidere mai mare: o X (deasupra consoanelor c și g) :

c africată surdă, între c și c \ g africată sonoră, între g și g.

5 (înaintea vocalelor) oclusiva glo- tală (eoup de glotte): se ~ 'e.

* după oclusive, arată o explozie mai puternică, în olt. pat* 'pat'.

o (sub consoane) consoană silabică : n = n.

(sub vocale) arată că vocala constituie elementul consonantic al unui diftong ; u (în dau) = u.

(deasupra vocalelor) arată că două vocale formează un diftong cu elemente egale în trans. tóate. (deasupra unei vocale sau a unui diftong) accent principal: vede, tudte = 'vede', 'tüate.

" (deasupra unei vocale) accent dinamic mai puternic, mai ales în fraze : nu vreau.

N (deasupra unei vocale) accent secundar : sănătate = sănătate

(deasupra unei vocale, lichide sau fricative) lungime : o, r. s.

< (deasupra unei vocale) scurtime : u.

+ (sub o nazală) arată ca articulația nazalei nu e completă, ci analogă» constrictivei următoare : Crivăț = imvets. e e &

e, ă, a etc. arată nuanțe vocalice intermediare.

z d s

s, i, z etc. arată nuanțe consonantice intermediare.

ă. h etc. (la umărul literei precedente) arata sunete slab perceptibile.

¡2, ¿t, â etc. arată sunete și mai slab perceptibile.

É, h etc. arată sunete extrem de slab perceptibile.

ALTE SEMNE

– Se întrebuințează ca în ortografia oficială : dă-te la, driapta, n-a văzut. — înlocuiește silabele dinaintea accentului cuvînfcului, reproduse în

forma anterioară : târnăcop ; — coâ- pe.

Sub litere sau sub cuvinte, arată că anchetatorul a auzit bine sunetele sau cuvintele subliniate, deși acestea par neobișnuite. Cuvintele subliniate în NOTE sînt reproduse în transcriere fonetică.

Pusă în locul unui răspuns, arată că în punctul respectiv n-a fost pusă întrebarea.

Leagă două sau mai multe cuvinte care formează un singur grup fonetic : saijijsiis 'sai în sus'.

Arată că' anchetatorul n-a auzit clar sunetele astfel subliniate.

~ înlocuiește forma precedentă.

…Puse în urma sau înaintea unui răspuns arată că el nu este complet. Completarea este, de obicei, dată în HOTE.

x Pus după un răspuns, trimite la NOTE, de obicei sub II și numai în cazuri rare sub III.

? Pus în locul unui răspuns, arată că informatorul n-a știut s a ras – pundă; dacă urmează totuși un răspuns, acesta a fost dat după ezitare.

# Pus în locul unui răspuns, arată că informatorul a declarat că nu există termenul întrebat.

oo Pus în locul sau înaintea unui răspuns, arată că obiectul sau obiceiul la care se referă întrebarea nu există în localitate.

, Separă variante lexicale.

; Separă forme gramaticale diferite ale aceluiași cuvînt : singularul de plural, forma articulată de cea nearticulată, persoana I de a Il-a etc.

,, "între aceste ghilimele sînt reproduse explicațiile sau completările date de informatori, de obicei ne- transcrise fonetic și literarizate.

c d între aceste ghilimele se dă traducerea literară a răspunsurilor românești sau traducerea românească a răspunsurilor din limbile minorităților naționale.

( ) între aceste paranteze sînt reproduse, pe hartă sau în NOTE, explicații sau completări, transcrise fonetic, date de informatori. [ ] între aceste paranteze se dau completările sau observațiile anchetatorilor sau ale redactorilor. Sub titlul hărții, cifrele puse între aceste paranteze reprezintă numărul întrebării din chestionar, [k] Pus înaintea unui răspuns, arata că informatorul s-a corectat, [cr] Pus înaintea unui răspuns, arată că termenul a fost sugerat de anchetator, [s] Arată că informatorul a ezitat

înainte de a da răspunsul. [?] Pus după un răspuns, arată că anchetatorul se îndoiește de exactitatea răspunsului înregistrat. [!] Pus după răspuns arată că întrebarea sau răspunsul 1-a făcut pe informator sau pe cei de față să rîdă. [*] Pus înaintea unui răspuns, arată că răspunsul a fost dat de un informator ocazional, căruia anchetatorul nu i-a notat numele.

[**] Arată un al doilea informator ocazional.

[I] [II] etc. Arată numărul informatorului din localitatea respectivă.

în NOTE :

sub I se arată cum a fost pusă întrebarea.

sub II sint date explicațiile sau completările primite de la informatori în legătură cu răspunsurile de pe hartă, sub III sînt date observațiile sau completările anchetatorilor sau ale redactorilor.

2. METODE DE STUDIERE A DIALECTELOR SI GRAIURILOR

2.1. Metode de culegere a materialului dialectal. 2.1.1. Metoda observației directe. 2.1.2. Metoda conversației dirijate. 2.1.3. Ancheta organizată. 2.1.3.1. Ancheta prin corespondență. 2.1.3.2. Ancheta la fața Jocului. 2.2. Modalități de prezentare și interpretare a faptelor dialectale. 2.2.1. Glosar. 2.2.2. Monografie. 2.2.3. Texte dialectale. 2.2.4. Studii speciale. 2.2.5. Atlase.

2. Datorită transformărilor la care sînt supuse graiurile și dialectele, mai ales în secolul nostru, lingvistica (în speță, dialectologia) pune din ce în ce mai mult accentul pe metodele care se folosesc pentru culegerea materialului dialectal, pe adecvarea lor la specificul faptului dialectal. De aceea, în cei aproape 100 de ani ai dialectologiei științifice, metodologia dialectologică s-a îmbunătățit mereu cu noi procedee, noi unghiuri din care s-a privit faptul dialectal.

Metodele privesc atît felul cum se obține, cum se culege materialul dialectal, cît și felul cum se prezintă el ulterior (prin procedee ,,grafice" sau „negrafice"); de asemenea, metodele se referă la interpretarea fenomenelor dialectale (etapă care se parcurge după culegerea materialului).

Culegerea (recoltarea) particularităților dialectale se poate face prin observarea directă sau prin ancheta organizată (la fața locului sau prin corespondență ; v. infra, p. 49).

Poziția dialectologului față de actul comunicării este diferită în raport cu cele două procedee menționate : în cursul observării directe, poziția dialectologului nu este diferită de a lingvistului care studiază limba observind-o, aflîndu-se, deci, în afara procesului de comunicare (pe un plan extracomunicativ).

În cazul unei anchete organizate (în care dialectologul pune întrebări și notează răspunsurile), dialectologul se deosebește de lingvist, prin aceea că el se situează pe un plan intracomunicativ, el este în același timp locutor-auditor (vorbitor-ascultător) și observator.

Chiar dacă cele mai valoroase date se obțin prin observarea directă, fără intervenția lingvistului-dialectolog, totuși numai o anchetă organizată poate permite înregistrarea unui material bogat și comparabil (de la o regiune la alta, pe generații, pe sexe etc.)

Metoda observației directe constă în notarea particularităților graiului unuia sau mai multor vorbitori fără a se interveni în procesul de comunicare. Procedeul dă rezultate foarte bune, vorbirea notată în acest fel fiind surprinsă în procesul ei firesc, spontan, neartificial (condiție net diferită de aceea a anchetei cu chestionar). Folosirea acestei metode cere însă condiții de lucru speciale și un timp mai îndelungat (dat fiind că, prin natura lui, procedeul exclude orice „organizare").

O suplinire a acestei lipse se realizează prin metoda conversației dirijate (a convorbirilor tematice), constînd în dirijarea discuției de către anchetator, în sensul dorit.

Se provoacă discuții pe teme diferite : astfel, pentru a culege, de exemplu, terminologia stupăritului, se cere subiectului să descrie cum se obține mierea, punîndu-se, pe parcursul expunerii acestuia, întrebări suplimentare.

Un deziderat de bază pentru buna desfășurare a anchetei folosind metoda conversației dirijate este cunoașterea de către anchetator a graiului (dialectului) pe care îl cercetează.

dezavantajul pe care îl prezintă metoda este, ca și în cazul observației directe, caracterul limitat, sub raport cantitativ, al materialului cules și imposibilitatea de a-1 compara (de la un subiect la altul — în funcție de generație, sex, categorie socială, instrucție etc. — sau de la o regiune la alta).

Limitele celor două metode analizate se înlătură, într-o mare măsură, prin ancheta organizată, care, în funcție de faptul dacă cercetătorul se deplasează sau nu pe teren, este de două feluri : prin corespondență și la fața locului.

La baza primelor anchete a stat la început rugăciunea „Tatăl nostru" care a fost transpusă în diferite puncte (dintr-una sau mai multe țări) în idiomul local (fie prin anchetă la fața locului, fie prin corespondență).

2.1.3.1. Ancheta prin corespondență s-a practicat mai ales la începuturile dialectologiei (dar se mai folosește și astăzi în unele situații.

Metoda constă în trimiterea, în diferite puncte de pe un teritoriu dat, a unei liste de întrebări (chestionar) unor corespondenți. Aceștia, de obicei învățători sau preoți, răspund sau adună răspunsurile la chestionarul trimis în graiul local..

2.1.3.2. Ancheta la fața locului constituie mijlocul cel mai adecvat pentru obținerea unui material bogat, care să prezinte garanția autenticității și a rigorii științifice.

Metoda constă în deplasarea anchetatorului pe teren — într-una sau mai multe etape — în condiții riguros studiate și determinate în prealabil.

La noi, printre primii dealtfel în dialectologia europeană, efectuează o importantă deplasare pe teren Ion Maiorescu (tatăl celebrului critic literar) în 1857, la românii din Istria.

Cea dintâi anchetă la fața locului, cu chestionare (anchetă organizată), destinată elaborării unui atlas lingvistic, a fost aceea a lui Gustav Weigand, pentru WLAD; a urmat apoi ancheta inițiată de Sextil Pușcariu pentru ALB.

Cum se efectuează o anchetă, la fața locului?

O anchetă riguros organizată presupune două etape : pregătirea ei și, apoi, efectuarea propriu-zisă a anchetei.

2.1.3.2.1. Etapa pregătitoare pune următoarele probleme :

precizarea scopului anchetei

cunoașterea — din toate punctele de vedere — a domeniului (teritoriului) ce urmează a fi investigat

stabilirea rețelei de puncte (localități) ce urmează să fie anchetate

elaborarea chestionarului (listei de întrebări), în funcție de scopul anchetei, de timpul de care dispunem, de numărul anchetatorilor etc.

—- anchetatorul (anchetatorii).

Scopul anchetei. O bună rezolvare a problemelor menționate mai sus ca și o serie întreagă de aspecte ale anchetei propriu-zise depind de scopul anchetei; trebuie să știm, așadar, de la început ce urmărim :

elaborarea unui atlas lingvistic

un studiu cu caracter monografic

sțudierea unui anumit compartiment al limbii (fonetică, lexic etc.)

raportul dintre graiul respectiv (graiurile) și limba literară (influența nivelatoare exercitată de ea asupra graiurilor — în grade diferite, în funcție de regiuni, de generații etc.)

—- un glosar regional etc.

în funcție de fiecare din aceste scopuri ale anchetei dialectale, se schimbă forma și conținutul chestionarului, se stabilesc criteriile de alegere a localităților, numărul anchetatorilor, precum și numărul și calitățile subiecților (informatorilor).

De pildă, pentru elaborarea unui glosar regional se formulează numai întrebări care vizează obținerea elementelor de vocabular, în timp ce pentru o monografie se formulează, de obicei, întrebări pentru toate compartimentele limbii; pentru un atlas, se fixează o rețea mai rară de puncte decit pentru o monografie sau pentru un studiu consacrat exclusiv unei probleme (palatalizarea labialelor, de exemplu) ; pentru un atlas se vor folosi mai mulți anchetatori decît in alte cazuri; dacă urmărim aspectul arhaic al graiurilor, vom alege mai ales subiecți mai vîrstnici și localități mai izolate, mai puțin expuse influențelor inovatoare ale centrelor lingvistice etc.

Cunoașterea prealabilă a domeniului lingvistic. Pentru ca toate momentele unei anchete (elaborarea chestionarului, stabilirea rețelei de puncte etc.) să fie realizate cit mai adecvat fenomenelor lingvistice ce urmează a fi culese și studiate, autorul unei anchete dialectale trebuie să se informeze în prealabil asupra condițiilor istorice, geografice, economice, culturale etc., ale comunității respective. în acest scop, el va trebui să se documenteze în bibliotecă — și, dacă izvoarele lipsesc, într-o scurtă anchetă de proba — asupra tuturor acestor date.

Utilitatea acestui moment în faza pregătitoare a anchetei nu trebuie prea mult demonstrată : nu se poate aplica un chestionar privind terminologia viticolă acolo unde nu se cultivă vița de vie ; este mai puțin interesant să se studieze influența limbii literare asupra graiului dintr-o regiune izolată sau dintr-o localitate unde nu a existat niciodată o școală etc.; o monografie presupune, între altele, și o serie de date istorice ș. a. m. d.

Rețeaua defuncte. Așa cum a reieșit din cele spuse anterior, alegerea localităților depinde de scopul anchetei, ea nu se face în nici un caz la întîmplare (așa cum a procedat, de exemplu, Gustav Weigand, atunci cînd a cules materialul pentru WLAD).

Densitatea rețelei este diferită de Ia atlas Ia monografie sau studiu special; poziția localităților, din punct de vedere geografic, interesează, de exemplu, în interpretarea dinamicii isogloselor în zonele de tranziție, ca atare, alegerea punctelor, în acest caz, nu poate fi făcută decît după un studiu prealabil.

în elaborarea atlaselor, fixarea rețelei de puncte pune probleme speciale. De aceea, metodologia diferă — într-o oarecare măsură — de Ia cercetător la cercetător : J. GiUieron a avut, de pildă, un punct de vedere „geometric" {alegînd localitățile la distanțe aproape egale unele de altele), pentru ALF; elevii lui au adoptat însă un punct de vedere „istoric" (interesați în culegerea arhaismelor, pe cale de dispariție în graiuri și dialecte); M. Bartoli, creînd categoriile de localități: a) centre mari, b) centre mijlocii, c) centre mici și d) centre anormale, a aplicat un criteriu socio-cultural etc. (v. Pop, Dial., X, p. 1150—1151).

Ancheta propriu-zisă se recomandă (încă de la elaborarea ALF) să fie făcută în z i g – z a g, pentru ca anchetatorul să scape de influența graiului cu care s-a obișnuit în cursul anchetei precedente.

Chestionarul. în ancheta organizată, rolul chestionarului este esențial, de calitatea lui și de felul cum este aplicat în anchetă depinzînd valoarea cercetării.

Chestionarul este o listă de probleme la care anchetatorul își propune să primească răspuns în cursul anchetei sale.

Lista elaborată în prealabil și, după modul de prezentare a problemelor (și, în ultimă instanță, de obținere a răspunsurilor), poate fi:

o listă de cuvinte ce urmează a fi „traduse" din limba literară în dialect sau grai (cum au folosit, de pildă, J. GiUieron și E. Edmont pentru ALF);

o listă de cuvinte, care, introduse în propoziții și fraze, sînt „traduse" (cu întregul context) în dialect sau grai (metodă practicată de dialecto- logul italian Gino Botiglioni);

c) o listă de întrebări (în marea majoritate indirecte), vizează obiectul, acțiunea sau însușirea ce urmează a fi definite (v. infra, } Acesta este cel mai răspîndit tip de chestionar, folosit cu foarte bune rezi în dialectologia românească, chestionarele aplicate la marile anchete ai (și sînt în continuare) de acest tip : liste de întrebări indirecte.

De aceea, ori de cîte ori întrebuințăm cuvintul chestionar în cursul Iucrăi mențiuni speciale), ne referim la liste de întrebări indirecte (pentru forma e acestora, v. infra, p. 56).

Chestionarele dialectale nu sînt singurele chestionare lingvistice face, astfel, anchete cu chestionar destinate să stabilească norma de pronui nivelul limbii comune etc.).

Conținutul chestionarului (adică : numărul de întrebări, com mentele limbii pe care ie vizează — fonetică, fonologie, morfologie, sintaxă, depinde de scopul anchetei, de timpul de care dispune autorul ei, de întir pe care își propune să o aibă cercetarea etc. Un chestionar universal v nu se poate elabora.

De obicei, pentru atlasele lingvistice s-a lucrat cu două chestio

un chestionar eenron (normal sau general) cuprinzînd întrebări refer la noțiuni cunoscute de toți vorbitorii de pe un teritoriu dat (indiferent de re; de vîrstăy de sex, de meserie etc.), cum ar fi, de exemplu, termenii referii părțile corpului, la relațiile de rudenie, la însușirile și acțiunile cele im mentare ale omului etc., care, deși pot ii diferiți de la o regiune la alta, : zintă noțiuni comune. Chestionarele generale satisfac, în ultimă insi principiul comparabilității materialului oferit de atlasele lingvistice;

unul sau mai multe chestionare speciale, care, în funcție de spe< fiecărei regiuni (de aceea se mai numesc și regionale), conțin întrebări j toare la diferite terminologii (păstorit, pescuit, morărit, extragerea cărbu albinărit etc.). Folosirea exclusivă a chestionarelor speciale — susținută d< dialectologi — nu poate fi acceptată, tocmai pentru că materialul oferit înregistrare pe baza acestui tip de chestionar nu este comp arabi discuția — în jurul problemei adaptării chestionarelor la fiecare regiui parte — din cadrul Colocviului de dialectologie romanică de la Strast 1956).

Pentru AIS, s-a lucrat cu trei chestionare : unul normal (v. supra), alti: (de tipul chestionarelor speciale, cf. supra) și lin al treilea redus, aplicat în marile orașe.

Numărul întrebărilor unui chestionar dialectal variază extrem de mult anchetă la alta. Cu titlu ilustrativ, amintim : chestionarul pentru WLAD 114 întrebări, pentru ALR I (chestionarul general) 2160 de întrebări, iar ALR II (chestionarul special) 4800 de întrebări; chestionarul lui Gillieron ALF a avut la începutul anchetei 1400 de întrebări, iar spre sfîrșit 1920 de ini

Forma chestionarului (adică felul cum sînt ordonate întret cum se succed) nu este întîmplătoare : întrebările trebuie să fie grupa sfere semantice (idee susținută de dialectologii Sever Pop, Mgr. Pierre G-ai ș. a.). în felul acesta, chestionarul satisface exigența principiului adaptabi la subiect (succedarea noțiunilor din aceeași sferă semantică ușurînd în măsură procesul gîndirii; altfel spus, cuvintele îi vin mult mai ușor în : vorbitorului). Totodată, calitatea răspunsurilor este mult mai bună. Practica chestionarelor organizate alfabetic (ordinea alfabetică avînd în vedere termenii care denumesc noțiunile, și nu noțiunile înseși) a fost părăsită, ca necorespunzătoare : cuvinte cu sensuri foarte diferite succedîndu-se unul după altul, purtau informatorul în domenii tot atît de diferite, ceea ce îngreuia mult desfășurarea firească a gîndirii și mărea, inutil, gradul de artificialitate a atmosferei din timpul anchetei.

Un aspect care ține atît de conținutul chestionarului, cît și de forma sa, este felul cum sînt formulate întrebările : principiul de bază (în cazul chestionarelor de care ne ocupăm, și pe care le-am definit mai sus) este întrebarea i n- directă, care constă în definirea sub formă de întrebare a obiectului, a acțiunii, a însușirii, fără a menționa numele literar al acestora.

2.1.3.2.2. Efectuarea propriu-zisă a anchetei la fața locului pune în plus următoarele probleme :

alegerea și numărul subiecților

notarea materialului dialectal (manuală/mecanică; impresionistă/nor- malizantă).

Subiecții (informatorii). Atît alegerea subiecților, cît și stabilirea numărului lor constituie două momente extrem de importante în desfășurarea anchetei (calitatea răspunsurilor obținute fiind determinată de calitatea subiecților aleși).

Alegerea informatorilor nu se face la întâmplare, ci potrivit unor reguli, unor principii elementare, stabilite în funcție de scopul anchetei.

Astfel, trebuie să se țină seama de :

originea subiectului (locul de naștere al părinților, al subiectului, al soției — dacă e cazul);

localitățile unde a locuit mai multă vreme sau a călătorit; în general, pentru aspectul regional al limbii este mai puțin concludent graiul unei persoane care a locuit o parte din viața sa la oraș (A. Dauzat, de pildă, a constatat o serie de subiecți prost aleși pentru ALF-, v. Dauzat, Geogr. ling„ p. 11 —13); de asemenea, este foarte arbitrar felul în care a ales unii subiecți Gusta v Weigand pentru WLAL>). în schimb, dacă ne interesează interferențele dintre graiuri limitrofe, vom alege subiecți provenind din ambele regiuni, iar dacă urmărim aspectele noi din viața graiurilor, vom alege și subiecți mai „umblați", alături de alții care n-au ieșit din raza localității anchetate;

vîrsta subiecților depinde, de asemenea, de ceea ce urmărim cu cercetarea noastră : vom alege persoane în vîrstă pentru a ilustra individualitatea, caracterul autentic al unei unități lingvistice, dar ne vom opri asupra graiului tinerilor — de diferite virste, din medii variate — pentru a surprinde influența limbii literare, diferențierile pe care această influență le produce ete.

alte condiții: dentiție și audiție bună, pronunție corectă, volubilitate etc. în cazul unor subiecți care nu corespund, este bine să se renunțe la ei încă de la începutul anchetei.

Sumarul subiecților depinde de scopul anchetei. Dacă urmărim să elaborăm :

un a t la s {cu chestionar normal), trebuie să decidem asupra tipului de notare pe care îl adoptăm: cînd notarea este impresionistă (v. infra), se alege de obicei un singur subiect pentru fiecare imnet anchetat (așa s-a procedat, de exemplu, pentru ALE și Ii ALE; pentru ALF, Edmont a anchetat, cu cîteva excepții, un singur subiect); cînd notarea este normaiizantă (v. infra) se aleg mai mulți subiecți din aceeași localitate;

un atlas (cu chestionare speciale) : se aleg mai mulți subiecți din fiecare localitate anchetată (cîte unul pentru una sau mai multe terminologii — în funcție de meserie, categorie socială etc.);

o monografie sau arhivă f onogramică (v. infra, p. 59): astăzi se anchetează de obicei 6—8 subiecți {depinde de timp, de mijloacele materiale, de natura temei urmărite). Cei 6—8 subiecți trebuie să reprezinte 3—4 generații (copii de 8—11 ani; țineri între 18—24 ani; adulți între 35—45 ani; oameni în vârstă — de la 60 de ani în sus, care să îndeplinească condițiile formulate mai sus). De asemenea, fiecare generație va reprezenta cele doua sexe (care se comportă adeseori diferit, ca și generațiile, față de inovație, împrumut etc.).

Notarea. Din punctul de vedere al mijloacelor concrete pe care le utilizăm spre a nota materialul dialectal, distingem între înregistrarea m a- n u a 1 ă (singura folosită pînă nu demult, constând în înregistrarea pe loc, cu mîna, a răspunsurilor primite la chestionar sau a textelor, frânturilor de conversație etc.) și notarea mecanică (utilizată în ultimele decenii, la început pe cilindri de ceară, apoi pe benzi magnetice).

2.2. Etapa următoare recoltării materialului este prezentarea și interpretarea lui.

O primă distincție trebuie făcută între modalitățile „grafice" (care se prezintă sub formă tipărită : glosar, monografie, texte, studiu special, atlas lingvistic) și „negrafice" (care sînt înregistrări pe benzi magnetice sau discuri, conservate ca atare : de pildă, o arhivă fonogramică, un album de discuri însoțind o monografie etc.).

Glosarul este, ca și dicționarul, o listă de cuvinte ordonate alfabetic ; spre deosebire de cel din urmă însă, glosarul nu conține toate cuvintele dintr-o limbă, dialect, grai, limba unei opere literare etc., ci numai cuvintele și expresiile care se deosebesc de uzul comun (de obicei cuvinte regionale, arhaice, cu valoare poetică specială, argotice, tehnice etc.).

Guvîntul vine din fr. glossaire (dat. lit. glossarium, după gr. glâssa „qui depuis Aristote a désigné les mots ou locutions considérées comme étrangères à l'usage : archaïsmes, dialectismes, formes poétiques" — Marouzeau, Lexique, s. v. glose).

De asemenea, în glosare nu se dau de obicei citate, ci „se glosează" numai ( = se explică) termenul respectiv. Uneori, glosarele pot fi etimologice.

în fine, glosarul poate fi o lucrare independentă sau poate însoți o monografie, o culegere de texte etc.

Monografia este un studiu complet și amănunțit, care își propune să epuizeze un subiect mai mult sau mai puțin restrîns.

Din fr. monographie (< gr. monos + graphia).

O monografie dialectală este consacrată descrierii unui dialect sau a unui grai (al unei regiuni, al unei localități, al unei familii, al unui individ — considerat ca reprezentant al unității lingvistice respective).

Structura unei monografii este de obicei, în dialectologia tradițională, următoarea :

o introducere (conținînd date geografice, istorice, economice, culturale, antropologice, etnografice etc.) precedă întotdeauna lucrarea;

– studiul limbii (fonetică, morfologie, sintaxă, lexic), efectuat cu diferite metode (în funcție de evoluția metodologiei lingvistice legată de cercetarea limbii în general) : „tradiționale", structurale, transformaționale, și, reluate în alte forme, sociolingvistice;

■o culegere de texte poate figura (și figurează de obicei) într-o monografie;

un glosar (v. supra) poate încheia lucrarea.

Textele dialectale (urmate de obicei de un glosar) pot apărea nu numai ca un capitol dintr-o monografie, ci și ca lucrare independentă.

V. de exemplu, volumele de texte dialectale ALRT II și TDO.

Materialul adunat în cursul unei anchete dialectale (prin corespondență sau la fața locului) poate constitui obiectul unui studiu special, care urmărește o singură problemă — mai mult sau mai puțin întinsă — de dialectologie teoretică sau descriptivă, fonologie, morfologie, sintaxă, lexic).

De pildă, modul cum se exercită influența limbii literare asupra graiurilor (v. studiul lui B. Cazacii, Procesul de diferențiere în graiul unei comune (Meria, reg. Hunedoara, în Cazacu, St. dial,, p. 91 — 120) sau despre situația labialelor în limba română (v. D. Macrea, Palalalixarea labialelor in limba română, în DR, IX, p. 92 seq. și în Probleme de fonetică, București, 1973, p. 70 seq.) etc.

Una dintre cele mai importante modalități de prezentare a materialului dialectal, proprie, inițial, exclusiv dialectologiei (dintre disciplinele lingvistice) este cartografierea lui, elaborarea de atlase lingvistice.

Materialul cuprins în atlasele lingvistice poate fi interpretat ulterior de cercetători (autorii atlaselor sau alți dialectologi) în studii cu caracter monografic (micromonografia unui punct sau monografia unui regiuni lingvistice determinate ) sau în cercetări mai restrînse (cum ar fi, de pildă, interpretarea unei hărți lexicale, a unor hărți fonetice etc.).

3. GEOGRAFIA LINGVISTICA

3. Definiție. 3.1. Denumiri. 3.2. Probleme de metodă. 3.2.1. Hărțile lingvistice (tipuri de '). 3.2.2. Atlasele lingvistice (tipuri de 3.3. Probleme teoretice : contribuția geografiei lingvistice la îmbogățirea teoriei limbii. 3.3.1. Principiile lui Gillieron. 3.3.2. Principiile lui Bartoli (lingvistica spațială). 3.3.3. Extinderea metodei geografice la alte domenii. 3.4. Atlasele lingvistice românești.

3. Geografia lingvistică este o metodă specifică dialectologiei, eonstînd în cartografierea pe hărți lingvistice a unui număr mai mult sau mai puțin bogat de fapte lingvistice, obținute pe baza unei anchete (prin corespondență sau, mai ales, la fața locului) de pe o rețea de puncte fixată în prealabil; totodată, metoda geografica aplicată la studierea varietății regionale a limbilor constă în interpretarea răspîndirii, a repartizării pe teren a formelor lingvistice (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale — în ultima vreme și a unităților cu valoare distinctivă — fonologice).

în sens ,,non-tehnic" (spune Coseriu, Geogr. Ung., p. 6 seq.), adică curent, geografia lingvistică este o parte a geografiei, este o „geografie a limbilor" (actuale, istorice sau preistorice), a formelor concrete în care comunitățile lingvistice realizează entitățile numite limbi; studiul răspîndirii pe teren a limbilor (= a comunităților care vorbesc aceeași limbă) poate constitui obiectul geografiei umane și politice (alături de componentele „națiune", „stat", „cultură" ete., limba fiind cea mai pertinentă trăsătură a unui popor).

în sens „tehnic" (v. ibidem), geografia lingvistică este o geografie „internă" a limbilor, care nu se ocupă de frontierele dintre limbi (= comunități lingvistice), ci de extinderea și repartizarea spațială a fenomenelor lingvistice specifice și de limitele dintre ele, de dinamica acestor fenomene (felul cum apar inovațiile, cum se difuzează etc.; v. și p. 69 seq.).

Un album de hărți lingvistice este un atlas lingvistic; spre deosebire de atlasele geografice, atlasele lingvistice conțin hărți ale aceluiași teritoriu : harta „de bază" (topografică) rămîne de fiecare dată aceeași, ceea ce se schimbă este materialul lingvistic, fiecare hartă fiind harta unui singur fenomen lingvistic. De obicei, pe harta de bază figurează numai datele geografice elementare : granițele politico-administrative, rîurile și orașele cele mai importante și, uneori, în culori foarte discrete, formele de relief mai însemnate — pentru o mai bună orientare asupra caracteristicilor materialului anchetat (fapte provenind dintr-o regiune de munte sau de cîmpie pot avea explicații diferite). în plus, orice hartă lingvistică conține rețeaua de puncte anchetate, reprezentate de fiecare dată prin același număr.

3.1. Alături de denumirea geografie lingvistică, care este cea mai răspîndită, s-a folosit de către unii autori și termenul geografie dialectală (dat fiind că obiectul investigat cu această metodă sînt dialectele).

O deosebire terminologică și de conținut totodată se face uneori între geografie lingvistică și geologie lingvistică : geografia lingvistică se ocupă, în concepția unor cercetători, de descrierea și reprezentarea geografică, orizontală a fenomenelor lingvistice, în timp ce geologia lingvistică studiază fenomenul lingvistic și în profunzime, pe verticală, încercînd să realizeze o stratigrafie lingvistică (observarea pe o hartă lingvistică a straturilor succesive în evoluția unui fenomen lingvistic).

Termenul stratigrafie este luat, ca și noțiunea, din geologie (v. Iordan , Lirigüist. Rom., p. 268).

Să se observe în harta de la p. 63 (reprodusă după Dauzat, Patois, p. 98), felul cum s-au succedat, în timp, termenii denumind noțiunea de ,,buză'% pe teritoriul lingvistic francez (după ALF).

3.2. Specific pentru metoda geografică șste deci, ca metodă, faptul că materialul lingvistic se cartografiază, se prezintă sub formă de hărți lingvistice. Adunate la un loc, în colecții de hărți, ele constituie atlase lingvistice.

3.2.1. Hărțile lingvistice sînt de mai multe feluri: în funcție de conținutul lor, distingem hărți fonetice, îonologicc, morfologice, sintactice și lexicale ; în funcție de f o r m a lor (dacă se interpretează sau nu materialul cartografiat), gx.is hărți punctuale (analitice) și hărți interpretative (sintetice).

Hărțile fonetice înregistrează :

variantele unui sunet în diferitele puncte ale teritoriului anchetat (de exemplu, pe harta nr. 16 (p. 169), se întîlnesc fonetismele [t, t', t^', c] ca variante ale fonemului /t/ în frate);

ipostazele actuale și anterioare ale unui sunet mai vechi (arhaismul și inovația, coexistând pe un teritoriu lingvistic dat); de pildă, în dacoromână, harta nr. 73 din ALE I, voi. I înregistrează atît fonetismul nou [z] în viséz, ziséz etc., cît și fonetismul arhaic [d] în visad, zisad etc.

Hărțile fonologiee notează sunetele cu valoare distinctivă (fonemele), în cazul în care acest aspect a fost urmărit în ancheta cu chestionar.

Hărțile morfologice dau răspîndirea pe teren a formelor gramaticale (harta fonologică analizată mai sus este, în același timp, o hartă morfologică ; v. și hărțile din ALE I, voi. I cu distribuția pe teren a formelor iotaci- zate și neiotacizate la verb sau harta mînă pentru desinențele de plural — formele mîini și mînuri). (v. hărțile nr. 19, 20).

Hărțile lexicale indică termeni care denumesc aceeași noțiune pe un domeniu lingvistic dat. Uneori se constată doi termeni denumind aceeași noțiune, alteori trei sau patru sau mai mulți; astfel, pentru noțiunea de „ficat" se cunosc doi termeni: ficat și mai, pentru „zăpadă" trei: zăpadă [omăt ¡nea, iar pentru „cimitir" patru termeni: cimitir¡țintirimltemeteujmormint.

Hărțile sintactice sînt mai rare, sintaxa fiind mai greu de obținut eu ajutorul chestionarului și, mai ales, fiind mai greu de cartografiat—date fiind dimensiunile sintagmelor. Totuși, unele construcții (prepoziționale, conjunc- ționale etc.) pot figura pe hărțile lingvistice.

Hărțile punctuale (analitice) menționează fiecare formă obținută la punctul respectiv (fonetismul—odată cu cuvîntul în care apare; cuvîn- tul; forma gramaticală; construcția). De obicei, majoritatea harților dintr-un atlas sînt hărți analitice, punctuale (așa este, de pildă, ALB ambele serii, toate volumele).

Hărțile interpretative (sintetice), care presupun o elaborare din partea dialect ologului, stabilesc — prin suprapunerea tuturor isoglo- selor aceluiași fenomen, trasate pe toate hărțile care conțin fenomenul — ariile de răspîndire a fenomenului respectiv. De obicei, hărțile interpretative însoțesc albumul de hărți punctuale și sînt mult mai puține.

Prezența hărților interpretative într-un atlas este facultativă.

NALR a adoptat acest principiu de cartografiere (v. hărțile interpretative de la

sfîrșituî NALR Oltenia 1).

TJh tip special de hărți — punctuale și interpretative totodată—sînt cele ale ALBM [Micul atlas lingvistic român): cu ajutorul unor simboluri colorate diferit pentru fiecare realizare în parte, se oferă o imagine sintetică asupra răspîndirii pe teren a fenomenului (v. harta nr. 233 din ALBM I, voi. II, reprodusă la p. 65).

3.2.2. Tipuri de atlase lingvistice

Deși începută destul de tîrz.iu, elaborarea atlaselor lingvistice a cunoscut o dezvoltare crescîndă (mai ales după discuțiile ample care au avut loc la Congresul internațional de lingvistică de la Haga din 1928, unde s-a făcut apel către toate țările să sprijine elaborarea de atlase lingvistice, care să consemneze faptele dialectale, pe cale de dispariție, în urma influenței mereu mai puternice a limbilor literare).

Rezultatul este îmbucurător : toate limbile romanice au astăzi atlasele lor lingvistice (publicate sau în curs de elaborare), unele dintre ele beneficiind chiar de mai multe atlase, elaborate succesiv, ale domeniului lingvistic respectiv.

Activitatea dialectologică, bogată în acest sens, ne îngăduie astăzi să vorbim de tipuri de atlase lingvistice—diversificarea metodologică fiind dată de nevoia de rafinare și de adecvare a metodei geografice la obiectul investigat.

Am putea grupa atlasele în funcție de trei criterii (alți autori pot găsi eventual altele, din alte unghiuri de vedere):

din punctul de vedere al întinderii teritoriului investigat;

din punctul de vedere al obiectului investigat;

din punctul de vedere al structurii lingvistice vizate.

3.2.2.1. în principiu, întinderea teritoriului lingvistic abordat este o chestiune de convenție (care depinde de scopul anchetei (v. și p. 53). Din acest punct de vedere, atlasele pot fi regionale (ale unor graiuri sau dialecte ale căror limite sînt alese arbitrar sau în funcție de criterii extralingvistice; v. și p. 66) sau naționale (ale limbilor naționale: atlasul lingvistic al Franței, al E.omâniei, al Italiei etc.). Dacă teritoriul are dimensiuni care depășesc granițele unei țări (eventual cuprinzînd mai multe țări), putem vorbi de un atlas inter- -național.

3.2.2.1.1. Atlasele „tradiționale", așa cum au fost ele concepute de fondatorul geografiei lingvistice, Jules Gilli^ron, sînt atlase naționale (dependente de organizarea națională) sau generale.

3.2.2.1.2. Practica atlaselor lingvistice a scos în evidență necesitatea elaborării de atlase ale unor domenii mai mici, care să coexiste cu cele ale unor domenii mai mari.

Ideea a fost dezvoltată de Karl Jaberg în studiul Grossrăumige und kleineräumige Sprachatlanten, în ,,Vox Romanica" XIV, 1955, p. 1 — 61.

în romanistică, punctul de plecare îl constituie școala franceză de dialectologie, al cărei reprezentant, continuator al lui Gilliéron, Albert Dauzat, își propune încă din 1942 să elaboreze un Nouvel Atlas Linguistique de la France par régions (NALF).

Se deschide astfel seria atlaselor regionale, cea mai importantă inovație a geografiei lingvistice din ultimele decenii.

Atlasele regionale nu trebuie să se confunde cu atlasele locale, ale unor graiuri considerate ca structuri lingvistice independente și cartograf iate ca atare. Astfel de atlase s-au elaborat în Franța pentru numeroase graiuri franceze.

S. Pop vorbește de 13 atlase ale graiurilor franceze (elaborate sau în curs de elaborare la data aceea) ; v. Pop, Dial., I, p. 142 — 143.

Desigur, aceste atlase ale graiurilor au condus la ideea atlaselor regionale. Diferența specifică este aceea că atlasele graiurilor nu conduc la o imagine generală a unei limbi date : cercetînd independent fiecare grai în parte, materialul oferit de hărțile lingvistice ale atlaselor locale nu este comparabil. Atlasele regionale, dimpotrivă, oferă o imagine închegată, generală a unui domeniu lingvistic întins (de tip ,,limbă", al francezei, de pildă). în ultimă instanță, atlasele regionale sînt tot atlase naționale, generale ; ele sînt însă regionale pentru că atît modul de culegere a materialului, cît și cartografierea lui se face pe regiuni. Prin ce se deosebesc, în acest caz, atlasele regionale de cele generale ? Divizînd teritoriul lingvistic dat în secțiuni (care pot fi regiunile, provinciile istorice sau secțiuni arbitrar delimitate), se realizează o aprofundare a fenomenului dialectal, a bogăției lingvistice locale, greu de obținut prin metoda atlaselor generale. Atlasele regionale nu le substituie pe cele generale, le c o m – pleteaza numai.

Atlasele regionale au o rețea de puncte mai deasă și, de obicei, chestionare, mai ample (v., de exemplu, prezentarea NALR, p. 79).

Fiind vorba de mai multe atlase ale unui domeniu lingvistic întins, se pune problema numărului de anchetatori: principiul anchetatorului unic a trebuit să fie părăsit, deși coerența lucrării poate fi pusă în discuție în condițiile repartizării anchetelor mai multor specialiști (încălcarea principiului este însă îndreptățită, date fiind proporțiile mult sporite ale muncii de culegere și cartografiere a materialului dialectal) (v. amănunte despre felul cum a fost făcută ancheta la NALR, p. 79).

Din punctul de vedere al obiectului investigat, atlasele sînt pur lingvistice sau lingvistice și etnografice în același timp.

Atlasele lingvistice înregistrează materialul lingvistic dialectal: particularitățile fonetice, lexicale și, dacă există sau dacă cercetătorii își propun, morfologice (v. p. 62, unde se vorbește de tipuri de hărți lingvistice).

Atlasele etno-îingvistiee combină studiul limbii cu studierea vieții materiale și spirituale a vorbitorilor. Această inovație, introdusă de X. Jaberg și J. Jud prin AIS (v. supra, p. 66), constă în înregistrarea unui număr mare de termeni denumind noțiuni referitoare la viața materială a locuitorilor. Totodată, împreună cu cuvîntul care denumește un obiect, se înregistrează obiectul, lucrul (sub forma unor albume de fotografii: AIS are, de pildă, 4 300 de imagini ale obiectelor ale căror nume au fost înregistrate pe hărți). Atlasele etno-lingvistice aplică astfel, în mod fericit, celebra metodă „cuvinte și lucruri" (germ. Wörter und Sachen) propusă de B. Meringer și W. Meyer-Lubke.

Deși este predominant „lingvistic", Atlasul lingvistic român (ALR) este în același timp etnografic (fiecare volum este urmat de un număr de fotografii ale obiectelor mai puțin cunoscute).

Din punctul de vedere al structurii lingvistice vizate, atlasele lingvistice pot fi atlase de discontinuități (ale variantelor) sau de continuități (ale elementelor comune).

Atlasele „clasice" sînt albume de hărți care pun în evidență varietatea dialectală, discontinuul lingvistic; toate atlasele enumerate pînă aici sînt concepute în acest fel (cele regionale fiind chiar o formă perfecționată de culegere și cartografiere a infinitei varietăți regionale). Ele au drept obiect o unitate presupusă (limba, dialectul, graiul—depinde de întindere; v. supra, p. 64), care este investigată din punctul de vedere al diversității manifestate în interiorul ei. Acest mod de a aborda limba cu ajutorul metodei geografice coincide cu concepțiile generale ale lingvisticii în perioadele de început ale geografiei lingvistice : cercetătorii, depășind cadrul limbilor literare (scrise) și trecînd la studiul limbilor vii și, implicit, al varietății dialectale, se străduiesc să demonstreze că vorbirea omenească nu este unitară, că diferențierile se constată chiar la nivelul graiului unei familii (ceea ce semnalase Bousselot, v. p. 20). în aceste condiții, este firesc ca atlasele lingvistice să se preocupe de aspectul discontinuu al limbii.

Evoluția concepțiilor și metodelor lingvistice în ultimele decenii, îndreptată către descoperirea aspectului continuu din limbă (sau, mai exact, către distingerea elementelor discontinue, a variabilelor, de ceea ce este continuu, invariabil), concretizată într-o serie întreagă de școli „structuraliste", nu a putut să nu atingă și dialectologia și, implicit, metoda sa specifică, geografia lingvistică.

Punctul de plecare este celebra distincție,langue/parole" (v. Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, Paris, 1916), sau „sistema/norma/habla", la E. Cose- riu — v. lucrarea cu același nume Sistema, norma g hab la, Montevideo, 1952.

Astfel, se naște ideea atlaselor comune, care, de data aceasta, vor pune în evidență continuul lingvistic, ceea ce este comun unui grup de unități (de obicei format din mai multe limbi, dar, în principiu, ideea poate fi aplicată și la subdiviziuni de tip grai sau dialect).

Rădăcinile acestei idei ar putea îi căutate și In teoria ,,uniunilor lingvistice" (care pleacă de la N. S. .Trubetzkoy și Roman Jakobson) : ca urmare a conviețuirii vreme îndelungată, a unor contacte lingvistice seculare, limbi neînrudite (genetic) pot căpăta trăsături comune, prin influențe reciproce. V. Rosetti, care a descris o serie de trăsături ale,,Uniunii lingvistice balcanice' ■ (ILR, p. 244 — 278).

Un astfel de atlas comun este atlasul lingvistic mediteranean, Atlante linguîstico mediferraneo (AL M), inițiat de Gianfranco Eolena (Fondazione Giorgio Cini, Yenezia).

ALM își propune să înregistreze și să cartografiere trăsăturile lingvistice ( = lexicale) comune limbilor din bazinul Mării Mediterane și al Mării Negre : limbile romanice, dialectele berbere, araba, turca, ebraica, greaca, unele limbi slave, albaneza. Dat fiind că „marea" este numitorul comun al acestor teritorii lingvistice, ALM urmărește afinitățile lingvistice (lexicale) legate de mare (diversele terminologii marinărești, de pescuit etc.), rezultat al contactului milenar al vorbitorilor acestor limbi.

ALM este, prin natura obiectului investigat, și un atlas etnografic, comunitatea lingvistică a popoarelor din bazinul mediteranean și al Mării Negre fiind, în primul rînd, reflexul unei comunități de viață materială și spirituală.

Pentru elaborarea ALM colaborează un număr mare de dialectologi din țările riverane (Ia noi, anchetele cu chestionar au fost făcute de Marius Sala și Andrei Avram) ; localitățile alese sînt porturi la cele două mări (la noi : Constanța, Sf. Gfteorghe și Sulina). Din fiecare localitate, s-a anchetat un singur informator. Un alt atlas comun proiectat încă din 1959 este Atlasul lingvistic balcanic, care ar urma să înregistreze elemente comune limfilor din acest cadru geografic (greacă, albaneza, turcă, sîrbă, macedoneană, bulgară și română).

Un atlas comun al limbilor slave a fost proiectat în 1958 (la Congresul al IV-lea al slaviștilor de la Moscova).

Desigur, ideea atlaselor comune este o inovație metodologică la începuturile ei : atlasele amintite (în curs de elaborare sau numai proiecte) nu sînt decît parțial atlase de continuități, pentru că ele au în vedere numai lexicul sau — cum este eaznl ALM — numai anumite sfere semantice (respectiv terminologia mării). Ideea ar putea fi dusa mai departe, extinsă la structura propriu-zisă a limbilor (fonologie, morfologie și chiar sintaxă), dar, în acest caz, obiectul de studiu ar trebui să fie unități lingvistice înrudite.

De pildă, un atlas comun al dialectelor românești (nord- și sud-dunărene) ar trebui să urmărească elementele continue la toate nivelurile limbii.

3.3. Atlasele lingvistice sînt, în primul rînd, colecții de material dialectal, albume conținînd forme lingvistice. Valoarea lor ar fi însă infinit mai mică, dacă s-ar rezuma numai la atît: în fond, bogăția unei limbi poate fi culeasă, pusă în evidență, păstrată ca atare si cu alte mijloace (așa cum s-a arătat, între altele, la p. 59—60).

Hărțile lingvistice au, în plus, marea calitate de a permite cercetătorului să observe mișcarea, dinamica fenomenelor lingvistice, felul cum se produce schimbarea în limba, lupta dintre vechi și nou, dintre forma veche și cea nouă (cuvînt, fonetism, construcție), locul de apariție a inovațiilor, direcțiile și ariile lor de răspîndire etc-

De aceea, pe baza datelor oferite de atlasele lingvistice s-au putut elabora, pe de o parte, principii teoretice care au îmbogățit teoria limbii cu privire la mecanismul schimbărilor în limbă și la cauzele lor, iar pe de altă parte, s-au putut formula explicații istorice unor fapte date, unor fenomene imposibil de explicat pînă la apariția metodei geografice. Altfel spus, metoda geografică a îmbogățit nu numai metodologia lingvistică, ci și lingvistica generală și istorică (v. și p. 25—26).

3.3.1. Principiile lui Gillieron

Marea varietate lingvistică regională nu putea fi satisfăcător explicată prin principiul „legilor fonetice", aplicat cu consecvență de neogramatici, și prin „analogie" : la tot pasul, hărțile lingvistice semnalau „excepții" la regulile cunoscute, situații care nu se încadrau în tiparele stabilite de lingviștii comparatiști. De aceea, Gillieron a ajuns la celebra formulă „fiecare cuvînt are propria sa istorie" (v. și p. 34). Analizînd răspîndirea pe teren a unor fenomene, Gillieron a găsit o serie de explicații noi pentru schimbările din limbă. Două sînt constatările lui fundamentale, cunoscute sub numele de „principiile" lui Gillieron : principiul migrației cuvintelor și principiul luptei dintre cuvinte.

a) Hărțile lingvistice au aratat că, pornind dintr-un centru inovator, cuvintele migrează (odată cu oamenii care le folosesc și cu obiectele pe care le denumesc). Direcțiile și modul cum se difuzează, ca și rapiditatea mai mare sau mai mică de iradiere, depind de o serie de condiții, de factori care le favorizează (căi de acces, obstacole naturale, necesitatea obiectului denumit etc.).

Eafinînd principiul gillieronean, I. A. Candrea stabilește patru „căi diferite" în care se produce migrația cuvintelor :

— prin iradiațiune (iradiere) : un fenomen pornește dintr-un centru și se propagă pe o distanță mai mare sau mai mică spre marginile unui teritoriu dat. Focarul de iradiere poate fi un teritoriu mai mare sau o simplă localitate.

Un exemplu oferit de Candrea : pe un teritoriu unde se foloseau cuvintele mo(h)ilă și gorhilă, în regiunea Oraviței, pe o rază de 40 km, se introduce un termen nou, mo(c)șandă, denumind aceeași ridicătură de pămînt care se face ca semn de hotar: termenul este germ. Markscheide „despărțitură de hotar", în graiul șvabilor mârcșade, folosit de inginerii germani care lucrau la cadastru, în Oravița (pe vremea ocupației austro-ungare). Din Oravița, cuvîntul iradiază în afară (v. Candrea, Constatări, p. 193 — 195; v. și p. 81, harta nr. 3).

prin inîiltrațiune (infiltrare) : din cauza unor obstacole (munte, pădure mare etc.), migrația se face foarte greu, de aceea fenomenul se propagă prin filoane (ca metalele printre roci), strecurîndu-se pe malurile rîurilor, fîșii de cîmpie etc. (propagarea nu mai are, deci, formă de rază);

prin revărsare (de fapt, celebra teorie a valurilor, „Wellen théorie", formulată de Johann Schmidt) : inovațiile se propagă în formă de valuri, care inundă tot mai mult teren ; un fenomen care a migrat la început lent, fie prin iradiere fie prin infiltrare, se „revarsă" brusc pe întinderi foarte mari;

-— prin suprapunere : pe fondul unui grai local existent, se grefează un grai adus de locuitori din alte regiuni (aspect de insulă lingvistică).

Cf. și "Weigand, „Mosaikdialekte" și Candrea, op. cit., p. 193 — 200.

Migrația cuvintelor, dinamica isogloselor l-au condus pe Gilliéron la concluzia că, excepțiile fiind la tot pasul, nu se mai poate vorbi de legi fonetice (modul exagerat de a pune problema legilor fonetice de către neogramatiei, fiind combătut, dar și înlocuit cu o altă exagerare). Principiul migrației cuvintelor nu contrazice, de fapt, caracterul regulat al unor transformări fonetice : el explică numai cauzele unor inovații, deci ale „excepțiilor".

b) în migrația lor, unele cuvinte intră în „luptă" cu altele, existente în grai. Lupta aceasta se dă însă între forțe inegale, între cuvinte mai mult sau mai puțin pregătite pentru o luptă, „sănătoase" sau „bolnave". Studiind patologia cuvintelor (bolile lor, cauzele îmbolnăvirii lor), Gilliéron încearcă să determine terapeutica lingvistică (felul cum limba „tratează" bolile cuvintelor). După Gilliéron, cauzele îmbolnăvirii cuvintelor sînt : omonimia, polisemia (hipertrofia semantică) și scurtimea (corpul fonetic redus).

Omonimia (identitatea de formă dintre două sau mai multe cuvinte cu înțelesuri diferite) poate fi la un moment dat insuportabilă : unul dintre termeni, cel mai slab (mai puțin folosit, denumind o noțiune mai puțin importantă etc.), dispare sau, ceea ce se întîmplă mai rar, ambii termeni dispar, noțiunea respectivă fiind denumită printr-un alt cuvînt.

Este celebru exemplul dat de Gilliéron : lat. gallus „cocoș" intrat în coliziune omonimică cu cattus „pisică" devenite, amîndouă, în franceză gat. Omonimia nu a fost suportată de limbă și, ca urmare, gat „cocoș" a fost înlocuit cu béguey < vicarius „vicar" (folosit cu sens metaforic).

Pentru română, se dau ca exemple de omonimii insuportabile : păcurar „cioban" (<lat. pecorarius)¡păcurar („care vinde păcură"); în lupta dintre ele, a învins cel de-al doilea, primul fiind înlocuit cu cuvînt rj de origine turcă cioban. Alte omonimii insuportabile explică, se pare, dispariția lat. carus,-a,-um (intrat în luptă cu carrus „car"), a lat. arratrum „plug" (devenit omonim cu arat, participiu al lui (a;) ara ; cf. arom. aratn „plug") etc.

Polisemia (hipertrofia semantică, pletora semantică) (îmbogățirea excesivă a sensnrilor unui cuvînt) poate constitui o infirmitate a cuvintelor, prin confuziile care se creează ; rezultatul este înlocuirea sensurilor cuvintelor cu termeni noi, mai expresivi (cuvîntul polisemantic este „uzat").

O astfel de explicație am dat introducerii cuvintului chibrit în aromâna vorbită de aromânii din România : arom. spirtu însemna „chibrit" și,,spirt" ; pentru primul sens, s-a introdus, cuvîntul dacoromân (v. M. Caragiu Marioțeanu, Influența dacoromână asupra graiului unei familii aromâne din R.P.R., în „Fonetică și dialectologie" I (1958), p. 88).

Scurtimea (corpul fonetic redus) este o uzură care atinge învelișul sonor (în timp ce precedenta este o uzură de conținut, semantică). în evoluția de la latină spre limbile romanice, numeroase cuvinte scurte au dispărut fără urmă. Astfel, este cunoscut cazul cuvîntului lat. apis, adus în discuție de Gilliëron : termenul nu s-a păstrat ca atare în franceza literară, din cauza scurtimii lui — ar fi trebuit să dea e(p), e(f). Terapeutica limbii a intervenit însă, în sensul întăririi cuvîntului, care a fost combinat cu „muscă": mouche ep „muscă albină" > mouchette (în care -eite a fost simțit ca sufix, fără legătură însă cu sufixul diminutival omonim, -ette, pentru că albina nu este o muscă mică).

Așa cum spune Coseriu (Geogr. ling., p. 36) „metoda geografică, folosită cu discernămînt, nu este dogmatică : nu acceptă nici schematismul simplificator, care vede în limbă absolută regularitate și uniformitate, nici individualismul atomizant, care nu vede decît arbitrarietate, eterogenitate și varietate. Mai bine zis, nu ia nici o poziție, arată numai, pe de o parte, jocul dialectic constant dintre inovație și conservare, dintre creația individuală și tradiție și, pe de altă parte, jocul, dintre actul individual și norma socială, dintre eterogenitate și omogenitate, nu numai cu privire la limba comună, ci și cu privire la normele, limitate, ale familiei, satului, regiunii etc. Ideea uniformității în varietate constituie baza însăși a geografiei lingvistice" (subl. ns.).

Geografia lingvistică propune, prin urmare, o istorie a cuvintelor; aceasta nu înseamnă ignorare a istoriei limbilor (studierea „părții" nu exclude studierea „întregului", sau, cum spune același Coseriu, faptul că fiecare individ are propria sa istorie nu ne împiedică să studiem istoria unei națiuni).

3.3.2. Principiile lui Eartoli .

O extindere a metodei geografice la spații mai mari a dus la lingvistica „spațială", al cărei promotor a fost lingvistul italian Matteo B art oii (principiile lui au fost expuse în lucrarea Introduzione alia neolinguistica. Principi, scopij metoăi, Genova — Firen^e, 1925).

Luînd de la Gillieron „partea exterioară, ceea ce am numi, în sens strict, geografie lingvistică : răspîndirea faptelor de limlbă pe teritorii mai mari sau mai mici și fixarea punctului de plecare al inovațiilor" (Iordan, op. cit., p. 489), Bartoli introduce o idee nouă (ale cărei rădăcini se regăsesc la As coli) asupra studierii etapelor din evoluția istoriei limbilor (care să conducă la o serie de principii de cronologie relativă a fenomenelor lingvistice). Urmărind felul cum se repartizează pe hartă diferitele forme lingvistice (fonetisme, cuvinte, construcții), noi și vechi, se pot trage concluzii cu privire la perioadele în care au avut loc schimbările survenite. Se poate stabili astfel stratigrafia faptelor de limbă (ca și în geologie, urmărirea fazelor din istoria pămîntului; de unde și numele de geolingvistiea dat acestei metode bartoliene).

Analizînd inovațiile din punctul de vedere al vechimii lor (pentru a determina faza mai veche), al originii (pentru a stabili punctul de iradiere al fenomenului) și al cauzelor care le produc, Bartoli stabilește patru principii areale (de unde și numele de lingvistică areală) și un al cincilea principiu istoric, care explică repartizarea geografică a unor arii tipologic identice sau asemănătoare.

3.3.3. Ecoul metodei geografice folosite la studiul limbilor, al varietăților regionale, a făcut ca procedeul ei tehnic de bază, cartografierea, să se extindă și la alte domenii: atlase folclorice (care să înregistreze pe liărți difuzarea pe teren a diferitelor variante ale producțiilor populare; o astfel de încercare a făcut celebrul romanist spaniol Ii, Menéndez Pidal, în Sobre geografía folklórica. Ensayo de un método (cu trei hărți; v. Iordan, Lingiiist. Rom., p. 486); atlase lingvistice istorice (care să înfățișeze pe hărți lingvistice fazele trecute din istoria limbilor,pe baza textelor scrise); atlase ale unor fenomene lingvistice determinate (de pildă, Diego Catalan a publicat un atlas al diminutivelor), atlase etnografice, antropologice etc. ,

3.4. Atlasele lingvistice, românești

România are o tradiție foarte bogata, recunoscută pe plan internațional, în domeniul elaborării de atlase lingvistice : româna este printre puținele íimbi din lume care poseda trei atlase lingvistice, la un interval de aproape 70 de ani; doua atlase generale și mai multe atlase regionale (în curs de elaborare, publicate parțial).

3.4.1. Primul atlas lingvistic al limbii române este opera unui lingvist străin, Gustav Weigand, profesor de limba română la Rumănisches Seminar, din Leipzig.

începînd din 1895, G. Weigand, întemeietorul dialectologiei științifice românești, autor a numeroase studii și culegeri dialectale cu privire la dialectele românești sud-dunărene și la graiurile dacoromâne, întreprinde anchete pe teritoriul dacoromân pentru elaborarea unui atlas lingvistic (în același timp în care, romanistul de la Berna, Jules Gilliéron, cerceta, împreună cu colaboratorul său Edmond Edmont, teritoriul lingvistic francez, în același scop : elaborarea ALE).

Anchetele lui Weigand pentru atlasul lingvistic român s-au succedat după cum urmează : Banatul (1895), regiunea Crișurilor și a Mureșului (1896), regiunea Someșului și a Tisei (1897), Oltenia (1898), Muntenia (1899), Moldova și Dobrogea (1900), Bucovina (1901), Bulgaria (1905).

Anchetele au fost efectuate, în general, la fața locului (dar adeseori autorul a fost inconsecvent, informatorii fiind recrutați din tîrgurile periodice din diferite orașe). S-au cercetat un număr de 752 de localități, eu un chestionar de 114 întrebări.

Atlasul este publicat în 1909, la Leipzig, cu titlul: Linguistischer Atlas des daTtorumanischen Sprachgebietes (abreviat: WLAD). Cuprinde 67 de hărți, dintre care : 48 de hărți reprezintă secțiuni din teritoriul dacoromân (fiecare hartă este 1/6 din teritoriu; în ultimă instanță, deci, atlasul are 8 hărți complete dacoromâne) ; 16 hărți sînt generale, sintetice; o hartă este rezumativă (avînd drept scop prezentarea tabloului dialectal dacoromân, pe baza particularităților cercetate), harta 66 cuprinde itinerarul parcurs de autor în cursul anchetelor, iar ultima (67) este o hartă a naționalităților de pe teritoriul Bomâniei.

Deși este intitulat Atlasul lingvistic al teritoriului dacoromân, WLAD este numai un atlas fonetic (și anume un atlas fonetic foarte sărac, cu un număr foarte redus de fenomene fonetice; v. supra numărul hărților și la p. 145 fenomenele fonetice înregistrate de Weigand).

WLAD este o lucrare valoroasă totuși, nu numai prin caracterul său de document, ci și ca lucrare de pionierat : materialul înregistrat reprezintă stadiul în care se afla limba română (= graiurile ei) ac-um aproape 70 de ani (luînd în considerare data la care au început anchetele). Fenomenele fonetice selectate de Weigand s-au dovedit a fi cele mai importante, individualizatoare pentru graiurile dacoromâne.

Importantă este introducerea la WLAD, în care, pe lingă lista de semne întrebuințate (v. specificul sistemului de transcriere al lui Weigand la p. 41) și informații privitoare la ancheta propriu-zisă, se face prima repartizare științifică a teritoriului lingvistic dacoromân, însoțită de descrierea unităților degajate (v. cap. 3, paragr. IV — Dialelctgebiete).

Fără a atinge nivelul contemporanului său, Gillieron (lucrările lor nu pot fi, în ultimă instanță, comparate nici din punct de vedere cantitativ și nici, mai ales, calitativ), totuși Weigand rămîne pionierul geografiei lingvistice românești (după unii autori chiar al domeniului lingvistic romanic).

De ex-, după A. Kuhn (v. Pop. DiaL, I, p. 708).

3.4.2. Al doilea atlas lingvistic român este opera școlii dialectologice de la Cluj, sub conducerea lui Sextil Pușcariu, directorul Muzeului limbii române din aceeași localitate. Numele acestei opere fundamentale, bine primită de critică, este Atlasul limbii române (abreviat: ALB).

1. FORMAREA LIMBII ROMÂNE

Ceea ce numim în mod curent „limba română" este, de fapt, numai româna vorbită în nordul Dunării, în Dacia (Dacoromania). Pentru oamenii de știință însă, „limba română" este ipostaza actuală a latinei dunărene, vorbită, la dreapta și la stînga Dunării, de patru grupuri de români:

Dacoromânii {românii din Dacia), care vorbesc dacoromâna (ceea ce

numim în mod curent „limba română")

Istroromânii (românii din Peninsula Istria), care vorbesc istroromâna,

Aromânii sau macedoromânii (românii din provincia istorică Macedonia),

care vorbesc aromâna

Meglenoromânii (românii din cîmpia Meglen), care vorbesc megleno

româna.

V. amănunte pentru fiecare ramură de români In parte la p. 128, 189, 216, 266-

Formarea celor patru ramificații ale limbii române este strîns legată de formarea poporului și a limbii române.

Fără a intra în amănunte de istorie externă care nu-și găsesc locul într-un compendiu lingvistic (dialectologie) concentrat ca cel de față, cîteva date sînt totuși necesare pentru înțelegerea diversificării dialectale românești. 1.1. Dat fiind că datele istorice lipsesc pentru cîteva sute de ani (este perioada „tăcerii" în istoria poporului român), problema formării poporului și a limbii române este mult controversată, complicată și, în continuare, deschisă. Singurele argumente și documente pe baza cărora se reconstituie o întreagă perioadă istorică sînt, mai ales, limba (la care se adaugă elementele arheologice, toponomastice etc.).

Marea majoritate a cercetătorilor (filologi, lingviști, istorici, etnografi — români și străini) este de acord că poporul și limba română sînt rezultatul romanizării treptate a populației autohtone din dreapta și din stînga Dunării respectiv : geto-dacii și traco-ilirii).

Limba latină vorbită în regiunea Dunării s-a impus cu timpul, limbile populațiilor autohtone fiind cu totul asimilate (rare elemente lexicale autohtone se păstrează în limba română : v. ILB II, p. 322 seq.); latina dunăreană se transformă treptat într-o limbă romanică nouă, cu trăsături proprii, vorbită la nordul și la sudul Dunării, româna (diferită de ipostazele occidentale ale latinei: franceza, italiana etc.). Limba română nu este altceva decît limba latină dunăreană într-o altă etapă a dezvoltării ei (v. și Rosetti, ILB, p. 77), căreia i s-au adăugat ulterior numeroase elemente lexicale slave și de alte origini.

Dezvoltată într-un context balcanic („Uniunea lingvistică balcanică", v. ibiăem, p. 244 seq.), româna prezintă o serie de trăsături specifice (în raport cu alte limbi romanice), explicabile prin aceste contacte îndelungate interbalcanice.

Caracterul „romanic" al limbii române este incontestabil (și nu-1 mai contestă nimeni astăzi). Două aspecte ale problemei formării poporului și a limbii române sînt însă în continuare discutate și discutabile : data cînd s-au format poporul și limba română și locul unde s-au format.

Cu privire la dată, cercetătorii admit limite care se cuprind între secolele Y, VI — VIII, IX (sau ceva mai tîrziu) 5 distanțele largi se explică prin aceea că, în general, constituirea limbilor este un proces foarte lent și îndelungat, care se întinde pe mai multe secole. Pentru autorii Tratatului de Istorie a limbii române, cea mai recentă lucrare de sinteză asupra istoriei limbii române, punctul de plecare pentru evoluția latinei vorbite în partea răsăriteană a Imperiului roman spre un idiom neolatin, româna, este secolul al V-lea, dată la care latina dunăreană a încetat de a mai fi influențată de centrul inovator de la Roma și a început să se diferențieze de latina occidentală. Punctul limită al procesului de devenire a latinei o limbă romanică este secolul al VlII-lea (care coincide cu începutul efectiv al influenței slave asupra limbii române).

Eventualele elemente slave intrate în limbă înainte de această dată nu sînt excluse,' dar nu există date sigure care să permită reconstruirea lor pentru această perioadă (v. ILR II, p. 373 seq.).

Despre locul unde s-au format poporul și limba română s-au emis mai multe păreri, dintre care două mai importante (care au avut mai mult ecou) :

a) poporul și limba română s-au format în sudul Dunării (în urma părăsirii totale sau parțiale a Daciei de către împăratul Aurelian în anul 271). Românii au imigrat apoi spre nord, spre sud și spre vest începînd din secolele XI—XII (D. Onciul, O. Densusianu, Al. Philippide și o serie de savanți străini ca : Fr. MiMosich, G. Weigand, V. F. Șișmarev; la aceștia, se adaugă numele unor istorici maghiari care au susținut, din motive politice, că poporul român s-a format în sudul Dunării);

£) poporul și limba română s-au format pe un teritoriu întins la dreapta și la stînga Dunării (A. D. Xenopol, îsT. Iorga, S. Pușcariu, Tli. Capidan, isi. Drăganu, Al. Procopovici, Al. Rosetti, C. Daicoviciu ș. a.).

A existat și o a treia părere, imigraționistă, potrivit căreia poporul (și limba română) s-ar fi format în exclusivitate în nordul Dunării, de unde a imigrat către sud și vest (susținută de D. Cantemir, B. P. Hasdeu ș. a.); ea nu a avut însă niciodată adepți. Sosirea slavilor în regiunile Dunării — începînd din secolul al Vl-lea și în secolele următoare —a produs scindarea romanității în patru mari grupe etno-lingvistice distincte, vorbite astăzi pe teritorii diferite : dacoromânii, istroromânii, aromânii și meglenoromânii.

2. ROMÂNA COMUNĂ

2.1. Definiție. 2.2. Reconstrucția românei comune. 2.3. Descrierea românei comune. 2.3.1. Fonologie. 2.3.1.1. Vocale. 2.3.1.2. Consoane. 2.3.2. Morfologie. 2.3.2.1. Substantiv. 2.3.2.2. Articol. 2.3.2.3. Adjectiv. 2.3.2.4. Pronume. 2.3.2.5. Numeral. 2.3.2.6. Verb. 2.3.2.7. Adverb. 2.3.2.8. Prepoziție. 2.3.2.9. Conjuncție.

Cea dintîi faza din evoluția latinei dunărene către un idiom neolatin, româna, este etapa cunoscută sub numele de română comună, română comună primitivă, străromână, romanică balcanică, protoromână ș. a.

Denumirea română comună este cea mai răspîndită și, poate, cea mai adecvată obiectului denumit: este vorba de acea etapă din istoria limbii române (cea dintîi, idee pe care o exprimă termenul protoromână), care forma o Jcoine : româna comună este deci o comunitate lingvistică, o Icoinc, adică limba română nedivizată în grupările ei ulterioare : dacoromână, istroromână, aromână, meglenoromână.

Dat fiind că aceste ramificații ulterioare, care constituie obiectul propriu- zis al lucrării de față, pornesc din acest trunchi comun care este româna comună, am găsit necesar să prezentăm aici o scurtă descriere a etapei în discuție (fonologia și morfologia): fazele din dialectele românești vor fi astfel mult mai bine urmărite și înțelese.

Spre deosebire de latină, care poate fi descrisă pe baza unor texte, descrierea românei comune nu se poate face decît prin metoda r e- construcției (textele lipsind cu desăvîrșire pentru această perioadă).

O astfel de reconstrucție a operat colectivul care a elaborat partea a doua a volumului al Il-Iea din Istoria limbii române consacrată românei comune (compus din : Ion Coteanu, Marius Sala, Matilda Caragiu Marioțeanu).

Reconstructia românei comune s-a efectuat pe baza unei duble comparații:

S-au comparat mai întîi, la nivel interdialectal, dacoromâna, istroromâna, aromâna și meglenoromâna, ca ipostaze actuale ale românei comune. Această comparație a vizat, în ultimă instanță, stabilirea elementelor i d e n t i – c e din structura acestor idiomuri românești, la toate nivelurile limbii.

A doua comparație a .pus față în față straturile succesive; structura obținută în urma primei comparații a fost raportată la stadiile anterioare de evoluție : regăsirea fenomenului în latina dunăreană, fie ea fapt de sistem, fie ca realizare concretă exclude posibilitatea evoluției paralele, divergente și permite reconstruirea și includerea lui în româna comună.

1. DIALECTUL DACOROMÂN

1.1. DATE CU PRIVIRE LA DACOROMÂNI

1.1.1. Numele dacoromânilor. 1.1.2. Numărul și răspîndirea lor geografică. 1.1.3. Starea social-politică a dacoromânilor. 1.1.4. Stadiul cultural la dacoromâni.

1.1. Dacoromânii sînt urmașii populației romanizate din nordul Dunării.

Cu privire la patria lor primitivă s-au emis mai multe păreri :

După Densusianu, ei s-ar fi format mai ales în sudul Dunării (dar și în nord). în sprijinul acestei afirmații, autorul aduce două argumente : a) Concordanțele dintre română și dalmată (ca, de pildă, același tratament al grupurilor consonantice latinești ei, cs, gn~>pt, ps, mn ș.a.) și (3) elementele comune românei și albanezei — provenind din același substrat (ilir, după Densusianu, trac, după alți autori). Ambele argumente pledează pentru o patrie primitivă mai apropiată de locurile albanezilor și de coasta dalmată.

Românii primitivi, care, după Densusianu, sînt strămoșii aromânilor de astăzi, s-ar fi deplasat înspre nordul Dunării, îngroșînd rîndurile, mult mai rare, ale românilor nord-dunăreni. Macedoromânii, veniți în aceste locuri din sudul Dunării, ar fi adus cu ei fenomenul de palatalizare a labialelor. Tot sud-dunăreni sînt dacoromânii în concepția lui Al, Phllippide (v. teoria sa expusă la p. 148—117, cu prilejul discutării problemei repartizării graiurilor în dacoromână ; v. Philippide, OB II, p. 381 seq.).

După Sextil Pușcariu, limba română s-ar fi format pe un teritoriu întins în nordul și în sudul Dunării ; tocmai datorită acestei întinderi vaste, străromâna (româna comună) prezenta diferențe regionale. Pe baza particularităților dialectelor românești actuale, Pușcariu distinge trei grupuri dialectale străromâne :

a) românii apuseni (strămoșii istroromânilor), trăind în nord-vestul Iugoslaviei, care,,aurotaeismul, păstrează labialele intacte și prefac lat. c-f-e, i în c;

g) românii răsăriteni (strămoșii aromânilor și meglenoromânilor), trăind în nordul și nord-estul Peninsulei Balcanice, care ,,nu cunosc rotaeismul, alterează labialele și prefac pe c în ț " (ibidem)', y) dacoromânii, care aveau contact cu ambele grupuri de români balcanici ; graiul lor are comun cu ramura apuseană fonetismul c, ea fenomen general, rotaeismul lui -n-, ca fenomen regional, iar cu ramura răsăriteană are în comun ca fenomen regional, palatalizarea labialelor.

Numele dacoromânilor. Ei înșiși își zic români, termen care îl continuă pe lat. romanus.

Forma așteptată este rumân (cu trecerea regulată a lui o neaccentuat la u); cuvîntul este atestat prima oară cu sens etnic la Coresi. Prima atestare a lui român, cu u refăcut în o pe cale savantă (spre a-1 apropia de lat. romanus), datează din secolul al XYI-lea (cuvîntul apare în Palia de la Orăștie și, pe lîngă semnificația etnică, mai avea și sensul de „iobag").

în evul mediu românii erau cunoscuți ca valahi, vlahi (v. infra, p. 216), iar țara lor era denumită Valahia.

După provinciile în care locuiesc, ei se numesc moldoveni (din Moldova), munteni (din Muntenia), olteni (din Oltenia), ardeleni (din Ardeal), bănățeni (din Banat), maramureșeni (din Maramureș), dobrogeni (din Dobrogea), iar după regiuni sau „țări", distingem între oșeni (din Țara Oașului), moți (din Țara Moților, în Munții Apuseni), vrînceni (din Vrancea, în sud-vestul Moldovei) etc.

Oamenii de știință i-au denumit dacoromâni (=români din Dacia), ca să-i deosebească, după criteriul geografic, de ceilalți români).

Dacoromânii sînt singurii români care s-au organizat într-un stat național unitar.

Deși dacoromânii, ca și strămoșii lor, românii primitivi, și ca și frații lor sud-dunăreni, au fost secole de-a rîndul păstori, cutreierînd munții și cîmpiile în căutare de pășuni bune, ei sînt singurii români care, în condițiile unui stat național, au ajuns la o stare economică, social-politică și culturală înfloritoare : un popor harnic și talentat, pe un pămînt fertil și cu un subsol plin de bogății a reușit să-și construiască o societate avansată, în care accesul la cultură este permis oricărui cetățean al țării, indiferent de naționalitate, rasa, sex sau religie.

Dialectul dacoromân este singurul — între dialectele românești — care are o funcție culturală (este instrument al culturii).

Primele texte scrise în limba română datează de la sfîrșitul secolului al XV-lea sau începutul celui de-al XVI-lea (așa-numitele texte „rotacizante", manuscrise religioase nedatate, descoperite în Maramureș).

Cel mai vechi text datat este Scrisoarea lui Neacșu din Gîmpulung (1521). înainte de această dată, atestări de cuvinte românești există în textele slave, bizantine sau latinești și maghiare (în secolele XIII—XV). Bazele limbii literare române (— dacoromâne) se pun în secolul al XVI-lea, prin apariția tipăriturilor diaconului Coresi și prin difuzarea lor în toate regiunile locuite de români. La baza limbii române literare, stă graiul din Muntenia, îmbogățit continuu, prin contribuția marilor scriitori, cu elemente din alte graiuri, în primul rînd moldovenești. De o mare însemnătate pentru formarea culturii naționale românești sînt, pe lîngă tipăriturile coresiehe, scrierile religioase și istorice din secolul al XVII-lea ; paralel cu activitatea de traducere, apar cele dintîi lucrări cu caracter propriu-zis literar: primele manifestări de poezie română cultă (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673), cel dintîi roman (D. Cantemir, Istoria hieroglifică, 1705). Un moment important în afirmarea națiunii române 1-a constituit activitatea „Școlii ardelene" din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior ș.a.). Din aceeași perioadă, datează începuturile literaturii române moderne, care cunoaște o dezvoltare spectaculoasă în prima jumătate a secolului al XlX-lea (după 1830); dealtfel, întreaga cultură românească realizează mari progrese : se înființează învățămîntul în limba română, numărul școlilor fiind în continuă creștere, se creează institute de învățămînt superior, se pun bazele teatrului în limba română, apar primele gazete și reviste literare, se traduce masiv din literaturile străine. 1.2. DESCRIEREA DIALECTULUI DACOROMÂN

1.2.1. Fonologie. 1.2.1.1. Vocale. 1.2.1.2. Consoane. 1.2.2. Morfologie.

1.2.2.1. Substantiv. 1.2.2.2. Articol. 1.2.2.3. Adjectiv. 1.2.2.4. Pronume. 1.2.2.5.

Numeral. 1.2.2.6. Verb. 1.2.3. Lexic.

1.2. Dialectul dacoromân este singurul, între dialectele românești, care a devenit o limbă comună și care, în consecință, poate fi descris ca atare. Cînd spunem, deci, „dacoromână" spunem de fapt „româna standard", pe care o vom descrie prin comparație cu româna comună, pe de o parte, și cu dialectele sud-dunărene (istroromân, aromân, meglenoromân), pe de altă parte.

Evident, nu ne propunem o descriere completă (a tuturor unităților și subunităților, la toate nivelurile limbii): nivelul fonologie, care dispune de un număr limitat de unități, va fi descris integral. în cazuT celorlalte nivele, vom proceda selectiv, prin comparație interdialectală: ne vom opri asupra acelor trăsături care separă, care individualizează dacoromâna prin raport cu celelalte dialecte (diversificarea dialectală a dacoromânei va fi descrisă în capitolul următor, v. p. 143—188).

1.2.1. Fonologie

1.2.1.1. Vocale

1.2.1.1.1. Inventarul fonologie al dacoromânei prezintă 7 foneme vocali c e : /a, ă, î, e, i, o, u/, care se opun unul altuia pe baza trăsăturilor de 1 o c a – 1 i z a r e și grad de deschidere. Schema următoare pune în evidență raportul dintre foneme în cadrul sistemului:

i î u

\ i /

e ă o

în comparație eu româna comună) (care își organizase un sistem vocalic compus din 6 foneme :/a, 9, e, i, o, u/, prin crearea — pe axa centrală a unui fonem cu grad de deschidere greu de precizat, mai închis decît/a/, probabil/ă/, v. p. 89), dacoromâna prezintă un sistem cu seria centrală completă, prin crearea unui timbru distinct de /a/ și de /ă/ și anume /î/. Fonologizarea lui /î/, adică momentul în care rău s-a opus lui rîu, se produce în cursul sau după secolul al XVI-lea.

V. pentru întreaga problemă a fonemelor /ă/ și /!/ în dacoromână A. Avram, Contribuții la interpretarea grafiei chirilice a primelor texte românești, București, 1964, p.' 73 ; 1LR XI, p. 191 ; Vasiliu, Fonol. ist., p. 60; v. și în corpul lucrării de față p. 89 seq.

în comparație cu dialectele sud-dunărene, dacoromâna are un sistem vocalic accentuat ca acela la graiurilor aromânești, de tip A (v.p. 223); meglenoromâna si istroromâna nu cunosc timbrul /î/, cu valoare distinctivă (v. si p. 192 și p. 268)

1.2.1.1.2. Dacă sub raportul inventarului deosebirile față de etapa precedentă (româna comună) și față de dialectele sud-dunărene nu sînt prea mari, în schimb o serie de schimbări fonetice — în contexte determinate — fac speci ficul distribuției unor foneme vocalice în dacoromână. în unele cazuri este vorba de arhaisme, iar în alte cazuri, de i n o v a ț i i.

Enumerăm cîteva particularități mai importante:

— Spre deosebire de dialectele sud-dunărene, în dacoromână vocalele sînt mult mai puternic influențate de timbrul vocalei din silaba următoare. Aceasta constituie, într-o serie de cazuri, o inovație a dialectului dacoromân.

O altă inovație dacoromână este trecerea diftongului ea după labiale, urmat în silaba următoare de un a sau a, la a (diftongul se păstrează în toate dialectele sud-dunărene) ;

\me(n)sa 1 . lmeas&

{me(n)sae

fetae

videt

lat. \feta I>rom. com*j featd videat J " [veadd

dar

f mease 1 [mese

Îmasă fata

(să) vază > vadă

>rom.com* \fíate [ > drom. \feie

lveaăe I [vede

Orice diftong ea, urmat în silaba următoare de un e, indiferent de timbrul consoanei precedente, se reduce la e în dacoromână :

creaste 1 ferește

{eres cit

lege(m)

viriăe(m)

> rom. corn.5

l-eage i >drom. i lege v-earde J j verde

(v. și exemplele imediat precedente.)

Trecerea ea + • • • e>e s-a produs probabil în secolul al XYI-lea (v. Eosetti, ILR, p. 482 seq.; v. și Yasiliu, Fonol. ist., p. 65).

Dialectele sud-dunărene păstrează diftongul ea, indiferent de timbrul consoanei precedente și de acela al vocalei următoare (v. p. 193, 224, 270).

O altă inovație importantă specifică dacoromânei, care o opune dialectelor sud-dunărene, este trecerea vocalei i în poziție nazala, precedată de consoane labiale și urmată în silaba următoare de vocale nepala-tale, la î :

Cu excepția graiului crișean, dacoromâna 1-a pierdut pe -u (final) după consoană simpla, păstrat în aromână după orice consoană finală (v. amănunte la p. 226 seq.). Dacoromâna îl păstrează însă pe -u după grupul ,,muta cum liquida" : codru, aflu, umplu.

în fine, dacoromâna a introdus — după model slav – uni înaintea lui e inițial:

esti> [iest1] este> [ieste] e«>[ieni]

eram, erai, era etc.>[ieram; ierai, iera] 1.2.1.2. Consoane

— Cea mai importantă deosebire din această categorie este tratamentul diferit al consoanelor velare latinești : lat. c, g + e, i au devenit în dacoromână /c, g/ (africate prepalatale), în timp ce în aromână și meglenoromână au devenit africate d e n t a 1 e /ț, d/:

' 'ceapă

> drom. <

cer cinei face(re)

Pentru formele din dialectele sud-dunărene v. p. 195, 233, 274. Dialectal, în dacoromână, africatele suferă unele transformări; se fricatizează în graiurile moldovean, bănățean și crișean (numai /§/), sînt „dure" (= nu pot fi urmate de e, i) în cel maramureșean (v. p. 159).

— Consoanele labiale /p, b, m, f, v/, urmate de e7 i, se păstrează nealterate în unele graiuri dacoromâne și în dacoromâna literară, (care are la bază graiul muntean).

Pentru situația labialelor In graiurile dacoromâne v. p. 159 — 162.

1.2.2. Morfologie

Privite la un nivel de abstractizare foarte mare, deosebirile în structura morfologică și sintactică a dialectelor românești nu sînt foarte mari: desprinzîndu-se dintr-un „trunchi" comun, româna comună, aceste ramificații s-au diferențiat ulterior la nivelul realizărilor concrete și numai uneori fapte de „vorbire" au devenit cu timpul fapte de „sistem", care opun un dialect altuia, sau un grup dialectal unui alt grup dialectal.

1.2.2.1. Substantiv

a) Cea mai importantă particularitatea structurii gramaticale dacoromâne se referă la flexiunea substantivelor.

în ce privește masculinele și neutrele, ca în toate dialectele, s-a extins tipul flexionar cu doi termeni (preponderent și în româna comună; v. p. 101—102): o formă unică pentru singular, 1a toate cazurile, și o formă unică pentru plural, la toate cazurile.

în ce privește vocativul, alături de forma în -e, păstrată foarte bine din latină la masculine, dacoromâna a introdus Ia declinarea articulată inovația -ule, la singular :

băiete ! băiatule î

doamne ! domnule !

și -lor la plural:

băieții băieților! felelor! frați! fraților! mamelor!

Aceste desinențe de vocativ sînt cunoscuta numai dacoromânei. La feminine, dacoromâna este singurul dialect românesc care prezintă o flexiune cu trei termeni net opozabili: o formă unică de ÎT. Ac. sg., o formă unică de G. D. sg. și o formă unică pentru N. G. D. Ac. pl. :

Cu privire la vechimea acestui tip flexionar din dacoromână, cercetătorii nu sînt toți de aceeași părere :

unii susțin că este vorba de păstrarea G.D. latin în româna comună și, mai departe, în dacoromână (părerea cea mai răspîndită); prin acest arhaism, limba română se opune celorlalte limbi romanice, care au pierdut flexiunea substantivelor;

alți autori susțin că distincția dintre ÎT. Ac. și G. D. este o inovație a dacoromânei, care a creat tipul flexionar bicazual la feminine sub influența articolului hotărît: case-le 1-a influentat pe casă-l'ei > case4'ei > drom. case-ei, case-i (v. și p. 102).

b) Obiectul direct al numelor de persoane și de ființe personificate se exprimă în dacoromână cu piepcziția pe :

Traian l-a învins pe Decebal.

îl chem pe tata. (ci. a-rcm. îlu cl'emu tata)

Uite-o pe soră-mea ! (cf. arorn. Ia-iv sor-mea !)

Pe urs îl durea coada. (cf. arom. Ursa u durea coada)

Această trăsătură sintactică extrem de importantă (cunoscută și altor limbi romanice) este caracteristică exclusiv dacoromânei (între dialectele românești). Ea a apărut în secolul al XYI-Iea și s-a generalizat ulterior.

V. pentru întreaga problemă (apariție, evoluție etc.), Niculescu, îndiu., p. 77 — 99.

1.2.2.2. Articol

Dacoromâna literară (și graiul muntean) și-a creat un „articol" genitival (posesiv) cu patru forme : al, a, ai, ale :

copilul acesta al meu (al fratelui) o carte a mea (a prietenei)

am dat-o unor colegi ai mei (ai Ioanei) sînt niște probleme ale mele (ale tinereții)

Toate celelalte dialecte și graiuri prezintă un element invariabil a în situațiile în care în dacoromâna literară și graiul muntean apare al, a, ai, ale.

— Dacoromâna (și istroromâna) are un articol nehotărît feminin o (< lat. una, care a dat și arom. megl. una) : o fată (v. șip. 198—199).

Adjectiv

Gradele de comparație: dacoromâna formează superlativul absolut cu ajutorul adverbului foarte ( < lat. jfortis) și tare (< lat. talis}: o fată foarte frumo as ă, un om tare bun.

Gî. arom. multu, megl. mult (folosite și în vecliea da cor emană), istr. iâco etc.

Termenul comparat al comparativului de superioritate se introduce prin elementul ca sau decît:

o fată mai frumoasă ea tine; un om mai bun decît tatăl lui.

Cf. arom. ca, dar mai ales de (di), element folosit întotdeauna și în meglenoromână și istroromână.

Termenul comparat al superlativului relativ se introduce prin din (<de + în) sau dintre (<de 4- între) :

cea mai frumoasă din sat; cel mai bun dintre ei. Cf. de (di) în idiomurile sud-dunărene.

Pronume

Dacoromâna este singurul dialect românesc care și-a constituit un pronume personal de politețe și un pronume de întărire:

a) Pronumele de politețe are forme de persoana a 2-a și a 3-a, ambele numere. Bl provine din substantivul domnia 4- adjectiveleposesive ta, sa, voastră sau pronumele personale în genitiv lui, ei, lor.

Specificul sistemului de reverență din dacoromână rezidă în faptul că, pentru unii vorbitori, el este un sistem eu trei termeni, corespunzînd la trei grade de politețe diferite :

tu I dumneata / dumneavoastră – el j (dânsul) j dumnealui, domnia-sa ea I (dînsa ? ) / dumneaei, domnia-sa

voi j dumneavoastră ' ei j (dînșii dumnealor . ele j (dînsele % ) \ dumnealor

b) Pronumele de întărire are forme pentru toate persoanele :

(eu) însumi, însămi (noi) înșine, însene

(tu) însuți, însăți (voi) înșivă, însevă

(el) însuși, (ea) însăși (ei) înșiși, (ele) înseși, însele

In umeral

Numai dacoromâna are un numeral multiplicativ, format din în- + numeral cardinal + ~it:

îndoit, înzecit, însutit, înmiit etc.

Verb

1.2.2.6.1. Indicativ

Imperfectul. La persoana a 3-a plural, dacoromâna a inovat introducînd desinența -u: (ei) eîntau, vedeau, jplîngeau, veneau.

Etimologice sînt formele fără -u, prezentînd omonimia persoanei a 3-a (sg. și pl.): lat. cantabant, vedebant etc,> rom. corn.* cănta, vedea (v. p. 111). Dintre celelalte dialecte, meglenoromâna prezintă o inovație analoagă (v. p. 281).

Perfectul simplu. Majoritatea graiurilor dacoromâne și limba literară vorbită au pierdut perfectul simplu; el se păstrează numai în graiul oltean (ca timp folosit curent) și, mai puțin, în crișean, precum și în limba literară scrisă (în narațiuni).

Perfectul simplu este prin excelență timp al trecutului în aromână și meglenoromână (v. p. 247—248 și p. 281—282)

Formal, dacoromâna prezintă la acest timp o serie de inovații:

— fostul perfect tare latin, cu accentul pe radical la majoritatea persoanelor, își modifică structura tonală sub influența perfectelor slabe, cu accentul pe sufix, mult mai numeroase; astăzi fostul perfect simplu din dacoromână a generalizat la persoana 1 accentuarea pe sufix.

1.2.2.6.1.3. Perfectul compus. Ca și în istroromână, timpul trecutului în dacoromână este perfectul compus.

Din punctul de vedere al formei, dialectul dacoromân — ca și cel istroromân — prezintă un auxiliar gramaticalizat la acest timp : la persoana a 3-a sg.

și 1, 2 pi., verbul (a) avea, din care provine auxiliarul, are forme diferite de ale verbului predicativ (forme „scurtate"). Să se compare :

(eu ) m / cfct'ț'i dar : , /are cărți

' * \ plecat ' ' \a plecat

, . / cărți , • ! / avem cârti

<tu> m \ plecat (no%) \ am pleck

, . , / cărți fa')/ aveft

' ' J \ plecat ' v ' \ ați plecat

Dialectul aromân prezintă un auxiliar cu forme 3îîntregi", nemutilate, identice cu ale verbului (a) auea folosit predicativ (v. p. 249).

1.2.2.6.1.4. Mai mult ca perfectul. Numai în dacoromână un m. m. c. pf. „sintetic" (provenind din m. m. c. pf. conjunctivului latinesc; timpul corespunzător al indicativului din latină nu s-a păstrat în română): cîntasem, văzusem, plânsesem, cunoscusem, venisem, coborisem.

Istroromâna nu are un m.m. c.pf.; aromâna și meglenoromâna au un m.m.c.pf. „analitic", compus (v. p. 249, 282).

1.2.2.6.2. Conjunctiv. Dacoromâna păstrează intacte desinențele de persoana a 3-a sg. și pl. la prezentul conjunctivului:

-e pentru verbele care au desinența -ă la pers. a 3-a ind. prezent;

(el) să cînte I (el) eîntă (el) sâ lucreze j (el) lucrează (el) sa acopere { (el) acoperă (el) să coboare l (el) coboară

-ă pentru verbele care au desinența -e la pers. a 3-a ind. prezent:

(el) să vadă I (el) vede

(el) să plîngă / (el) plînge

(el) să cunoască ( (el) cunoaște

(el) să vină I (el) vine

Opoziția dintre indicativ și conjunctiv se păstrează în aromână și meglenoromână numai la verbele din grupa a doua : desinența -ă s-a generalizat la toate clasele de verbe (v. p. 250). Istroromâna a neutralizat în toate cazurile opoziția în discuție (v. p. 205).

1.2.2.6.3. Condițional. Dacoromâna nu mai păstrează condiționalul „sintetic" din româna comună (păstrat o vreme învechea dacoromână și cunoscut și astăzi dialectelor sud-dunărene); ea și-a constituit un condițional „analitic", format din auxiliarul aș, ai, ar, am, ați, ar 4- infinitivul verbului de conjugat.

Un condițional,,analitic" are și istroromâna, numai că, în timp ce în dacoromână auxiliarul provine din verbul (a) avea, acolo el are la bază verbul (a) vrea (v. p. 206)

Prezumtiv. Din mulțimea de forme verbale perifrastice cu valori modale variate, create în dacoromână de-a lungul veacurilor, tinde să se contureze, se pare, un mod aparte, prezumtivul, inexistent în dialectele sud-dunărene:

prezent : voi fi cîntînd, voi fi văzînd, voi fi venind etc. perfect : voi fi cîntat, voi fi văzut, voi fi venit etc.

Infinitiv. Numai în dacoromâni funcționează două forme de infinitiv, cu valori distincte : forma „scurtă", cu valoare verbală (= funcționând ca un predicat în propoziții subordonate sau ca verb de bază în unele forme compuse, împreună cu un auxiliar) și forma „lungă", cu valoare de substantiv în limba literară, păstrată insă și ca formă verbală în graiul crișean ; (v. Teaha, Criș., p. 101) :

a Ginta ] cîntare a plînge j plângere

a lucra j lucrare a cunoaște j cunoaștere

avedea / vedere a veni / venire

Istroromâna are și ea un infinitiv scurt, întrebuințat în combinație cu auxiliare într-o serie de forme compuse (v. p. 207)

Infinitivul „scurt" din dacoromână este precedat, în marea majoritate a cazurilor, de marca a. Această trăsătură este specifică dacoromânei.

„Supin". Dacoromâna posedă o formă verbală identică cu a participiilor masculine, care denumește acțiunea ca un infinitiv, cunoscut sub numele de „supin". Se pare însă că, de fapt, așa-mimitul „supin" este o inovație a dacoromânei, care constă în crearea unui nou supin (cel latinesc dispăruse de mult, v. Caragiu, Fono-morf., p. 106, v. și ILE II, p. 225) din participiile verbelor intranzitive, inițial, generalizat apoi la nivelul tuturor participiilor (ibidem) :

cîntatul I de ¡la cîntat lucratul j de ¡la lucrat etc.

Ideea pe care o exprimă ,,supmul" dacoromân este redată în celelalte dialecte prin infinitiv sau printr-nn participiu de formă feminină (ca și în alte limbi romanice); v. p. 229-230, 269.

1.2.4. Lexic

Cele mai importante deosebiri dintre dialectele românești sînt, cum este de așteptat, din domeniul lexicului: contexte geografice, politico-sociale, cidturale etc. diferite au determinat o fizionomie lexicală specifică fiecărui dialect în parte.

1.2.4.1. Această diversificare nu exclude însă existența unui fond comun de elemente, mai ales de origine latină (dar și unele identități de origine slavă, greacă, turcă etc.).

1.2.4.3. Deosebirile cele mai importante sînt datorate împrumuturilor din alte limbi, care au îmbogățit considerabil vocabularul dacoromânei.

Uneori elementele neologice nelatine (slave, grecești, turcești) au pătruns în întreaga limbă română (v. supra, p. 141), în epoci diferite. Dată fiind însă configurația geografică a fiecărei regiuni locuite de români — la nordul și la sudul Dunării — este firesc ca fiecare dialect să aibă împrumuturi proprii, specifice lui, rezultat al relațiilor directe cu vorbitori de altă limbă. La acestea se adaugă împrumuturile indirecte, făcute prin intermediul culturii sau prin intermediul altor limbi.

Astfel, în dacoromână au pătruns termeni de origine rusă, poloneză, maghiară, germană — inexistenți în celelalte dialecte (cu excepția istroromânei, unde există cîteva elemente de origine germană pătrunse prin croată și, mai ales, slovenă).

Pe calea culturii, au intrat în dacoromână foarte mulți termeni de origine franceză și, mai ales în ultima vreme, un număr relativ ridicat de elemente de origine engleză.

Pentru componența pe origini a lexicului dacoromân, v. Macrea, Probi. Ungv., p. 24 seq.

Local, fiecare grai dacoromân prezintă un procent oarecare de termeni de origine străină, intrați pe cale directă, din limbile populațiilor învecinate.

1. 3. CONFIGURAȚIA DIALECTALĂ A DACOROMÂNEI

1,3.1. Repartizarea dialectală a dacoromânei. 1.3.2. Descrierea varietății dialectale dacoromâne.

1.3. Se afirmă de obicei că dialectul dacoromân (= limba română, in mod curent) este un domeniu lingvistic relativ unitar (mai unitar decît alte limbi romanice, de exemplu italiana). Afirmația se bazează pe faptul că vorbitorii din diferite părți ale României se înțeleg între ei fără dificultăți. Așa cum am arătat însă în introducerea teoretică a acestei lucrări, criteriul înțelegerii este — și trebuie să fie — subordonat altor criterii, lingvistice, vizînd structura propriu- zisă a urnii domeniu lingvistic (v. p. 30 seq.)

într-adevăr, în ciuda acestei posibilități, peale, de înțelegere între românii din nordul Dunării, există însă în dacoromână deosebiri, variații determinate regional, apărute în urma unui îndelungat proces de diferențiere (firesc, cunoscut oricărei unități lingvistice, de oriunde și la orice nivel: limbă, dialect, grai).

Ideea că limba română (= dialectul dacoromân) nu este, totuși, foarte unitară nu este nouă : variația dialectală a fost remarcată și consemnată de timpuriu (într-o formă mai mult sau mai puțin amplă, ca simplă observație sau ca studiu științific).

Astfel, este cunoscută ideea — foarte valoroasă, prin noutatea ei, pentru vremea aceea — formulată de Mitropolitul Simion Ștefan în predoslovia la Noul Testament de la Bâlgrad (1648) ca „rumânii nu grăiesc în toate țările [== țările române] într-un chip, încă neci într-o țară toți într-un chip", de unde nevoia de a scrie într-o limbă care să fie înțeleasă de toți, căci „cuvintele; trebuie să fie ea banii, că banii aceia sînt buni carii îmbla în toate țările, așia și cuvintele acelea sînt bune carele le înțeleg toți" (v. Bianu-Hodoș, Bibliografia româneasca . veche, I (1508—1716), București, 1903, p. 170).

Observații mai bogate găsim la Dimitrie Cantemir, în Descrvptio Molda- viae, unde autorul notează, pe de o parte, deosebiri regionale în interiorul graiului moldovenesc însuși, pe de altă parte, deosebiri între dialectele românești (între graiul celor din Yalachia, al celor din Transilvania și Moldova). în plus, este cel dintîi care sesizează fenomenul palatalizării labialelor. Configurația dialectală a dacoromânei pune două probleme: a) r e- partizarea graiurilor de pe teritoriul lingvistic dat (altfel spus, numărul de unități subordonate și aria lor de răspîndire); b) descrierea acestor unități (relevarea particularităților fonetice-fonologice, morfologice, sintactice, lexicale individualizatoare).

După părerea noastră, cele două aspecte ale problemei nu au fost întotdeauna bine circumscrise :

— Avînd ca obiectiv „repartizarea" s-a „descris" pînă la cele mai nesemnificative detalii o unitate dialectală, în scopul de a o individualiza și de a-i găsi, în felul acesta, locul în cadrul unității superioare, de a o considera egală, pe același plan cu alte unități subordonate; cu alte cuvinte, raționamentul ar fi

următorul: dacoromâna nu are trei, ci patru sau cinci graiuri, pentru că există și alte unități, neluate pînă în momentul dat în considerare, care au un număr de note individualizatoare și care, deci, ar putea fi ridicate la rangul de graiuri, pe același plan cu celelalte trei. în felul acesta, se pierde însă din vedere imaginea globală a domeniului lingvistic respectiv, elementul comparabil de Ia o ^unitate la alta, capabil să pună în evidență atît deosebirile, cît și asemănările. în plus, egalizarea trebuie să fie calitativă sau cantitativă (să aibă în vedere importanța sau numărul fenomenelor individualizatoare) ?

— Dimpotrivă, avînd ca punct de plecare „descrierea" unei unități dialectale, s-a încercat proiectarea ei pe tabloul dialectal general și s-au tras concluzii generalizatoare (privind „repartiția").

V. aprecieri critice cu privire la repartiția dacoromânei, ca și o serie de soluții interesante, la Gheție, Repari.

V. pentru problema teoretică (natura particularităților — fonetice sau lexicale? — și ponderea lor în stabilirea configurației dialectale a imei unități) p. 35 — 36.

1.3.1. Repartizarea dialeetală a dacoromânei

Í.3.1.1. Criterii politico-administrative (Tiktin). 1.3.1.2. Criterii areate (Weigand). 1.3.1.3. Criterii genetice/tipologice (Phüíppíde, Vasiliu). 1.3.1.4. Din nou criterii areale (Petrovici, Pop, Todoran). 1.3.1.5. Concluzii.

Subdiviziunile dacoromânei au fost denumite cînd „dialecte" (Weigand), cînd „subdialecte" (Petrovici), cîn'd „graiuri". Așa cum s-a arătat însă la p. 28, în.lucrarea de fața ne-am oprit la termenul „grai", cel mai frecvent utilizat.

Problema repartizării dialectale a dacoromânei a preocupat — direct sau indirect — pe majoritatea savanților români și străini care au studiat limba română.

Printre cele dintîi puncte de vedere cu privire la repartiție se citează contribuția lui H. Tiktin, care, fără a-și propune să abordeze această problemă, în studiul său Die rumănische Sprache distinge patru unități lingvistice în dacoromână, corespunzînd celor patru provincii istorice („țări") românești : graiul muntean (germ. wahteliisah), graiul moldovean (germ. moldawisch), graiul bănățean (germ. banaiisch) și cel transilvănean (germ. siebenburgisch — numele german al Transilvaniei fiind Siebenburger). Aceste graiuri se deosebesc între ele printr-o serie de particularități fonetice și lexicale. Diferențierea lingvistică din sînul dacoromânei ar fi început în urmă cu trei secole — spune Tiktin în 1888 *, cel mai diferențiat este graiul bănățean, iar cel mai bine păstrat, graiul din Muntenia. împărțirea lui Tiktin este printre puținele care vorbesc de un grai „transilvănean". Ea nu a fost efectuată însă pe baza unei analize lingvistice riguroase, de aceea nu a fost reținută.

Studiul amintit a fost publicat in seria inițiată de romanistul Gustav Grober, Grun- driss der romanischen Phiiologie, I, Strasbourg, 1888, p. 348 seq. Existența unui grai transilvănean a fost susținută și de Moses Gaster, care, bazîn- du-se pe trăsăturile fonetice, identifică în dacoromână trei mari grupe dialectale : dialectul de nord — sau din Moldova, cel din sud — sau din Muntenia și cel din Transilvania, care ar reprezenta tranziția, legătura între primul grup și cel de-al doilea, (v. Crestomație română, I, Leipzig — București, 1891, p. XC seq.).

Cea dintîi părere autorizată, elaborată pe baza metodei geografice (deci cu mijloace specifice dialectologiei), aparține savantului german Gustav Weigand, autor al primului atlas lingvistic român (WLAD).

Dat fiind că WLAD este un atlas fonetic (așa cum s-a mai arătat), repartizarea teritoriului lingvistic dacoromân s-a făcut numai în funcție de particularități fonetice importante :

tratamentul oclusivelor dentale i, d + e, i

" sonantelor dentale l, n, r + e, i

" africatelor prepalatale c, g

" bilabialelor p, b, m și al labiodentalelor /, © -h c, i

influența fricativelor sy ș, z, j și a africatelor ț și d asupra vocalelor e și i sau asupra vocalelor ă și î (în funcție de natura seriei consonantice amintite)

fonetisme arhaice: d, n

închiderea vocalelor în poziție neaccentuată

forme verbale iotacizate [voz „văd", ruz ,,rî&", vunz ,,vînd")

-— și alte cîteva (puține) particularități care nu au caracter de ,,lege" fonetică.

V. explicația fiecărui tratament în parte și răspîndirea geografică (aria aproximativă) la capitolul consacrat descrierii graiurilor dacoromânei, p. 152. secf.

După Weigand, în dacoromână se vorbesc trei „dialecte" (= graiuri) : bănățean, muntean și moldovean, și numeroase graiuri de tranziție și graiuri în formă de mozaic.

Graiul bănățean se vorbește pe un teritoriu cu centrul la Caransebeș, avînd ca limită nordică Mureșul, estică Țara Hațegului și Carpații meridionali; înspre vest, limita lingvistică depășește granițele țării, înglobind și Banatul sîrbese, iar înspre sud-est, Weigand include și o parte din nord-vestul Olteniei.

Graiul muntean are o arie care coincide aproximativ cu Muntenia, cu centrul la București, depășind înspre vest Oltul; limita de est include și Dobrogea (unde se vorbește un grai cu caracter muntenesc, dar și cu unele elemente moldovenești).

Graiul moldovean, vorbit în întreaga Moldovă, cu centrul la iași, se întinde pînă în nordul Transilvaniei și în Maramureș.

în restul teritoriului se vorbesc : '

a) „Dialecte" de tranziție (germ. tîbergangsdialekte), adică graiuri care, în unele privințe aparțin graiului din est, de exemplu, iar în alte privințe țin de graiul din nord sau din vest.

Astfel de graiuri de tranziție sînt, după Weigand, graiurile vorbite în Transilvania, care nu constituie o arie distinctă : nord-estul se grupează cu Moldova, sub raport lingvistic, iar sudul cu Muntenia (munții nu au constituit niciodată un factor diferențiat or); în interiorul graiurilor transilvănene se disting două graiuri care prezintă trăsături individualizatoare : graiul din Bihor (prin palatalizarea dentalei t în 7c', ca în fralc'e, și rotacismul lui -n- > -r-) și, mai ales, graiul din Maramureș, care ar putea fi considerat ca un „dialect" aparte (datorită următoarelor particularități: a) tratamentul labiodentalelor / și v devenite s și, respectiv, 2 ca în sier „fier", zin „vin"; p) pronunțarea tsor, „cer", isunts „cinci" și dzoi „joi"). Este important de subliniat că tocmai aceste două graiuri (și, printre altele, pe baza acestor particularități) au fost

10 – C. 2221

considerate mai tîrziu, de alți cercetători, graiuri distincte în dacormână (v. infra).

Tot printre „dialectele" de tranziție ar trebui să figureze, după Weigand, și graiul din Oltenia.

b) „Dialecte" cu aspect de mozaic (germ. IIosaiMialeMe), adică graiuri care sînt produsul unui amestec de graiuri, în urma unor emigrări de populații provenind din regiuni diferite : rezultatul nu este, deci, un grai nou, ei, pe fondul unui grai existent, se grefează alte graiuri, cu alte trăsături, dînd impresia unui mozaic. Astfel, graiul din Bucovina, care în linii mari are particularități moldovenești, prezintă în plus o serie de fenomene care se întîlnesc în Muntenia sau Banat (de pildă : pronunțarea fratse „frate", v. p. 168).

Tot un fel de mozaic este graiul din Dobrogea unde, pe fondul muntenesc al graiului local, s-au așezat elemente din graiul ardelenilor și al moldovenilor care s-au stabilit aici.

Părerea lui Weigand despre configurația dialectală a dacoromânei a fost acceptată de cei mai mulți lingviști. Ea a fost ulterior completată de Petrovici și Todoran (care au identificat graiurile erișean și, respectiv, maramureșean, adică tocmai acele unități a căror individualitate o intuise Weigand). Chiar dacă unele dintre particularitățile degajate de Weigand nu sînt întotdeauna relevante pentru un grai sau altul, cele,. .mai edificatoare trăsături ale celor trei graiuri însă au rămas aceleași, în toate "sau aproape toate clasificările care au urmat. Este cel dintîi tablou dialectal al dacoromânei, realizat cu mijloace științifice oferite de metoda geografică.

Părerea lui Weigand a fost acceptată, în general, de elevul său, Sextil Pușcariu (v. Pușcariu, St. islr. II, p. 216 seq.).

1.3.1.3. Dacă pentru Tiktin dacoromâna se sub divide în patru unități, iar pentru Weigand în trei, există cîteva- păreri, la fel de autorizate, care au fost formulate ulterior și care disting în dacoromână două „grupuri" sau „tipuri" dialectale : unul muntenesc și altul moldovenesc.

Ideea aparține în primul rînd lui Alexandru Philippide (și a fost expusă în lucrarea sa fundamentală Originea românilor, II, p. 381 seq.; p. 404—107 — reluată în formă de concluzie). Autorul nu-și propune să rezolve problema repartizării graiurilor din dacoromână; drumul parcurs de cercetarea sa este invers : analizează structura lingvistică a dialectelor românești din nordul și din sudul Dunării, pentru a găsi elemente necesare reconstruirii istoriei poporului român (v. ibiclem, p. 383). Comparația inter dialectală operată îl conduce la concluzia că poporul și limba română s-au format în sudul Dunării, de unde „masa românească a început încă de pe atunci, cel mai tîrziu din a doua juma- secolului VI, să se reverse în valuri. De pe atunci datează cea dintîiu mișcare a macedoromânilor spre sud, a istroromânilor spre vest și a dacoromânilor spre nord… în migrațiea lor spre nord și spre răsărit dacoromânii s-au despărțit din două ramuri. O ramură s-arăspîndit tot mai departe treptat peste Banat, teritoriul transcarpatin (afară de Țara Bîrsei și Țara Oltului, sud-estul Transilvaniei), Bucovina, Moldova, Basarabia. Altă ramură s-a răspîndit peste Muntenia, Țara Bîrsei, și Țara Oltului, sud-estul Transilvaniei. Peste Oltenia s-au revărsat și ramura banato-transcarpatină și ramura muntenească." (ibiclem, p. 404—405).

Pe plan lingvistic, reiese ca în dacoromână exista donă grupuri dialectale distincte (unul, care reunește graiul bănățean, graiurile de peste munți și graiurile moldovenești, și altul, reunind graiurile transcarpatice și cele muntenești) și un grai de tranziție (cel oltean).

O idee asemănătoare are elevul lui Philippide, lorgu Iordan, care, în monografia sa Graiul putnean (în „Ethnos", I, p. 90 seq.), distinge în dacoromână două tipuri de graiuri: unul muntenesc (vorbit în Muntenia, Oltenia, Țara Oltului, Țara Bîrsei, sud-estul Transilvaniei) și altul moldovenesc (vorbit în toate celelalte regiuni). O subdiviziune ardelenească nu există.

Pe aceeași linie se înscrie și concluzia lui Al. B o set ti, care, clasificînd faptele de limbă din. vechea dacoromână (româna din secolul al XVI-lea), a constatat că unui grup dialectal format din Moldova, nordul Transilvaniei și Maramureș i se opune un alt grup dialectal, alcătuit din Țara Eomânească și sudul Transilvaniei. Banatul ocupă un loc aparte, el prezentând particularități care îl alătură cînd primului, cînd celui de-al doilea grup Este interesant de menționat faptul că concepția lui Philippide despre configurația dialectală a dacoromânei a fost confirmată de o analiză tipologica modernă efectuată de E. Yasiliu (în cartea sa Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, București, 1968) : studiind cronologia diverselor schimbări fonetice și consecințele lor pe plan fonologie, autorul ajunge la concluzia că, în trecerea de la româna comună la actualele „dialecte" dacoromâne, nu a existat o perioadă de comunitate, o așa-numită „dacoromâna comună"; de la faza „română comună" s-ar fi trecut direct la cele două grupuri dialectale de azi: grupul moldovenesc și cel muntenesc. Se poate vorbi, deci, de o „munteană comună" și de o „moldoveană comuna", din care derivă, ulterior, „dialectele" (= graiurile) dacoromâne actuale. Ceea ce numim, așadar, în mod obișnuit „dacoromână" sau „graiuri dacoromâne" nu reprezintă o unitate genealogică, ci o noțiune geografică și un caz de „uniune lingvistică", realizată prin contactul strîns dintre aceste idiomuri. „Dialectele" dacoromâne, eterogene din punct de vedere genealogic, evoluează spre un „tip dacoromân" : de la diversitate genetică, deci, la unificare tipologică.

Delimitarea celor două „tipuri de dialecte" s-a făcut prin cronologizarea și ordonarea unui grup de reguli esențiale :

Depalatalizarea luiș, j.

Trecerea vocalelor anterioare e, i la ă, î după consoanele „dure" ș, j (trecere care este o consecință a primei reguli).

Monoftongarea diftongului ea (>e), cînd în silaba următoare se află un e.

Trecerea lui e precedat de labiale la ă.

1.3.1.4. încă din timpul elaborării primelor volume din ALE, unul dintre autorii lui, Emil Petrovici, își propune să reia problema repartizării dacoromânei, cu ajutorul metodei geografice, de acolo de unde o lăsase Gustav Weigand: în acest fel, concluziile referitoare la repartiție nu decurg din investigații destinate altor scopuri, ci reprezintă scopul propriu-zis al cercetării.

După E. Petrovici, în dacoromână se vorbesc patru graiuri, identificabile pe baza unor particularități fonetice și lexicale și a unor particularități morfologice: graiurile bănățean, moldovean și muntean, degajate și descrise de Weigand, și un al patrulea grai, cel crișean (în terminologia Iui: „subdialectul" de nord- vest).

Luînd drept criteriu de clasificare a graiurilor dacoromâne tratamentul africatelor c, g (și o serie de alte tratamente fonetice și arii lexicale), Petrovici reia în 1954 problema repartiției și stabilește existența în dacoromână a patru (sau cinci) „subdialecte" (= graiuri) : muntean, moldovean, bănățean, crișean (poate și maramureșean); Transilvania nu are un dialect propriu : cele patru (cinci) graiuri se întind, respectiv, dinspre sud, est, sud-vest, nord-est (nord) spre centrul Transilvaniei. La rîndullor, „subdialectele" se subdivid în graiuri cs, de pildă : graiul muntean este diversificat în graiurile din Muntenia centrală, din estul și vestul teritoriului muntenesc, din Oltenia, din Dobrogea, din sudul Transilvaniei.

Africatele prepalatale c și g delimitează pe teritoriul lingvistic dacoromân patru arii mari și una mică :

aria muntenească: c, § (eu africatele păstrate, ca în limba literară) : cer, ger;

aria moldovenească : s, z (cu africatele fricatizate) : ser, zer-,

aria bănățeană : s, z (cu africatele fricatizate ca în graiul moldovenesc, dar cu o localizare ceva mai palatală) : ser, zer-,

aria crișeană : c, j (eu africata surdă păstrată intactă și cu sonora fricatizată într-un identic ca timbru cu j literar, din jertfă, de exemplu) : cer, jer;

aria maramureșeană : c, g (cu africatele dure, care alterează timbrele lui e, i următori, pronunțați ca ă, î): car, gar.

Împărțirea dialectală a lui Emil Petrovici a fost acceptată de majoritatea cercetătorilor, în sensul că individualitatea graiului crișean nu a fost contestată de nimeni. Mai mult decît atît, în absența unor criterii obiective de clasificare, așa cum arată Ion Gheție, „acceptînd concluziile emise în lucrările anterioare, cercetătorii au căutat ca prin contribuții personale să ridice un grai sau altul la rangul de subdialect. S-a urmărit, așadar, înainte de toate, să se identifice noi subdialecte dacoromâne și, în mult mai mică măsură, să se examineze critic rezultatele la care ajunseseră cercetătorii precedenți.

Așa se explică faptul că, ulterior, a fost identificat și descris cel de-al cincilea grai al dacoromânei : cel maramureșean (alături de cele trei descrise de Weigand și de cel de-al patrulea descris de Petrovici) ; încercări cu mai puțin ecou au susținut și existența unui grai oltenesc (al șaselea).

1.3.1.5. în concluzie la problema repartizării dialectale a dacoromânei, trebuie să admitem că ea rămîne în continuare deSchisă : atîta vreme cît „gradul de individualitate44 este stabilit fără criterii riguroase,' numărul unităților degajabile poate fi mereu sporit (limba este, de obicei, atât de diversificată teritorial, încît nu întîmplător varietatea ei 1-a făcut pe un mare romanist și deschizător de drumuri ca Jules GillMron să susțină că nu se pot delimita arii dialectale).

Soluțiile propuse de diferiți cercetători ai domeniului lingvistic dacoromân —■ expuse în rîndurile precedente — se pot grupa în trei, în funcție de trei criterii (grupate global, fără a ține seamă de deosebiri de nuanță, de punct de plecare etc.).

criterii politieo-admimstrative, potrivit cărora subdiviziunile dacoromânei ar corespunde cu principalele subdiviziuni teritoriale (= provincii istorice) ale țării (v. p. 114);

criterii genetice și/sau tipologice, după care teritoriul lingvistic dacoromân s-ar împărți în două grupe sau tipuri dialectale (v. p. 146—147).

criterii areale, pe baza cărora, urmărindu-se pe hărți lingvistice ariile unor fenomene fonetice-fonologice, morfologice, lexicale, se stabilesc 3, 4, 5 … subunități ale dacoromânei (v. p. 145, 148).

în ce privește valabilitatea lor :

Primul criteriu neavînd nici o legătură cu structura limbii (nici în perspectivă sincronică, nici diacronică) se exclude de la sine.

Criteriile areale, care uzează de metode specifice dialectologiei (de geografie lingvistică) sînt cele mai adecvate obiectului investigat: varietatea lingvistică teritorială. Ele nu sînt însă suficient elaborate — dialectologiei revenindu-i sarcina de a-și perfecționa metodele.

Criteriile areale nu vin în contradicție, după părerea noastră, cu cele genetice și/sau tipologice, dimpotrivă, ele se verifică reciproc sau se completează : repartizarea în două arii nu exclude posibilitatea de a descoperi în interiorul grupului nordic (de „tip moldovenesc", transcarpatin) alte subdiviziuni (bănățean, crișean, moldovean etc.), așa cum împărțirea teritoriului în mai mult de doua arii (trei la Weigand, patru la Petrovici, cinci la Pop, Todoran) nu a negat niciodată opoziția netă dintre graiul muntean și cel moldovean.

d) Referitor la aspectele subordonate ideii centrale (= „cîte graiuri are dacoromâna?"), sînt de reținut următoarele concluzii (acceptate iu general de cercetători) :

indiferent de numărul de graiuri degajate, majoritatea lingviștilor este de acord ca Transilvania nu este o arie distinctă de celelalte;

între graiul muntean și cel moldovean există o opoziție netă;

graiul bănățean este un grai independent pentru toți cei care au aplicat principii areale în repartizare;

graiul vorbit în Oltenia este considerat fie un grai de tranziție între graiurile de tip sudic și cele de tip nordic, fie o subdiviziune a unui alt grai (de obicei a graiului muntean; Gr. Brîncuș îl consideră o prelungire a graiurilor transcarpatice — v. Brîncuș, Gr. Olt.).

1.3.2. Descrierea varietății dialectale dacoromâne

Trăsături fonetice. 1.3.2.1.1. Vocale. 1.3.2.1.2. Semivocale. 1.3.2.1.3. Consoane.

Trăsături morfologice. 1,3.2.3. Trăsături lexicale.

De acord cu alți cercetători, facem o distincție între problema repartizării unităților lingvistice de pe un teritoriu dat și descrierea realizărilor concrete ale diferitelor fenomene dialectale.

V. și Coteanu, Elemente, p. 73 și Gheție, Bepart., p. 326.

în absența unei repartizări riguroase și unanim acceptate, pe de o parte, și din nevoia unei sistematizări a materialului dialectal foarte variat și bogat, pe de altă parte, vom descrie varietatea dialectală dacoromână în funcție de realizarea unor fenomene (fonetice, morfclogice — în măsura în care ele există — și lexicale).

Evident, aceasta presupune — ca sistem de referință — o schemă dialectală rezolvată în sensul următor fenomenul X se realizează ca xx în graiul 1, ca x3 în graiul 2, ca x3 în graiurile 3 și 4 etc." în mod convențional vom considera cele cinei graiuri dacoromâne – moldovean, bănățean, muntean, crișean, maramureșean — , cel mai bine cercetate și descrise, ca cinci ipostaze actuale concrete ale dacoromânei, dar nu singurele posibile. Yom face așadar descrierea celor mai importante trăsături dialectale și repartizarea lor aproximativă : „fenomenul X se realizează ca Xj în graiul 1 (== moldovean, moldovean de vest, de nord etc.), ca x3 în graiul 2 ( = bănățean), ca x3 în graiurile 3 și 4 (= crișean și maramureșean) etc." Hărțile anexate vor oferi imaginea geografica a celor mai importante fenomene dialectale ; în felul acesta se poate urmări jocul isogloselor în dacoromână : unele fenomene împart teritoriul în două arii (fonetice, lexicale), altele în trei, cinci etc.

1.3.2.1. Trăsături fonetice ale graiurilor dacoromâne.

Cele mai multe particularități fonetice sînt inovații, există însă și cîteva arhaisme (s.tadii mai vechi, anterioare celor din limba literară sau din alte graiuri). Noțiunile de „arhaism/inovație" se definesc prin raport cu întregul domeniu lingvistic dacoromân. Din motive didactice, comparația se va extinde uneori și asupra celorlalte dialecte românești (sud-dunărene).

Yocale

Unele graiuri prezintă tendința- de închidere a timbrelor vocalice neaccentuate.

Astfel, specifică pentru graiurile moldovenești, este închiderea vocalei -a>-â (sunet între a și î) sau -î : câsî „casă", fătî „fată", sî vâdî „să vadă".

Fenomenul mai înaintează însă și în graiurile muntenești de răsărit — v. tiarta nr. 5 —și în cele crișene de nord.

închiderea lui u final a fost semnalată chiar de Weigand în Introducerea la WLAD.

De asemenea, închiderea vocalei e în poziție medială și finală (neaceentu- ată) lai : cdsi „case", feti „fete", videm „vedem", sinușî „cenușă", (v. harta nr. 4: aria lui frați) O tendință de închidere a lui e neaccentuat manifestă și graiul crișean (v. Teaha, Criș., p. 41) și graiurile muntenești de nord-est (unde poate fi un proces de disimilare : fetele>fetile>fetili ; v. Coteanu, Elemente, p. 76).

Sub influența consoanelor s, z, i (d), ș.j, vocalele e și i devin respectiv ă și î în toate graiurile (cu excepția celor mimtenești) :

e>ă: săe „sec", sănin „semn", să să ducă „să se ducă" (realizat ca sî sî duet în graiurile moldovenești, din cauza închiderii lui ă final neaccentuat, cf. supra), fâs- „țes",/eM „fețe" (feți în Moldova, cr. supra), dumneăău „dumnezeu", dăsi „zece" (în Moldova, de pildă), șăd „șed", ■sâ$ „șes", șăăințî „ședință", măjâlmesc „mă jeluiesc", cojâsc „cojesc"

i>î : sîtî „sită" (mold.), sîmțâsc „simt", lipsind „lipsind" zile {cjîli în mold.) „zile" țîn ,,țin", țîp „țip" dîc „zic", d% „zi"

șînî „șină", rușîni „rușine" (mold.) jinduiesc „jinduiesc", cojind „cojind"

Sub influența acelorași consoane („dure"), diftongul ea> a (v. infra, iar [-*] dispare (v. infra, p. 155)

Graiul crișean păstrează timbrul lu; e și i după ș, j (consoane cu timbru palatal in acest grai): șesu, jer, jclcscu; v. Teaha, Criș., p. 34).

Sub influența consoanelor ș, j, ă și î devin, respectiv, e și l în unele graiuri muntenești (fenomen opus celui precedent) :

mătușe „mătușă", ușe „ușă"; înfățișind „înfățișînd" cgdje „coajă", plaje „plajă": angajind „angajînd"

Semivocale

Sub influența consoanelor s, z, i (d), ș, j, diftongul ea>a : sară „seară", saca „seacă" (respectiv sârî-, sâcî în mold.) zâmă „zeamă" ; sî urdăscî „să urzească"

întâpî „înțeapă", sî tdsî „să țeasă" așâzî „așează", înfăiișăzî „înfățișează"

Cu aceeași repartizare ca sub 1.3.2.1.1.2.

Diftongii ea și ia (accentuați) devin, respectiv, e și ie în graiul moldovean : cdsa me „casa mea", aș pute „aș putea", sie „stea"

băiet „băiat", spăriiet „speriat", îneuiei „încuiat"

1.3.2.1.2.5. Elementele (semi) vocalice finale scurte :

[-'] dispare după consoanele „dure", i, d, ș, j (în toate graiurile cu excepția celor muntenești) :

cod „cozi", roț „roți" șăd „șezi", (tu) coș „(tu) coși", coj „coji".

Fenomenul este foarte neregulat, unele isoglose depășind repartizarea—în linii mari — făcută mai sus (v. și descrierea consoanelor, unde se arata că ș, j nu sînt dure în graiul crișean; p. 168). în majoritatea graiurilor din Muntenia, [-*] se păstrează regulat după ț (v. harta nr. 4, aria lui nepof, și harta nr. 6, aria lui frap : graiul muntenesc se opune prin această particularitate tuturor celorlalte graiuri, unde se pronunță nepot, fraț ; v. Petrovici, Repari., p. 15).

în unele transcrieri, absența iui ( = a timbrului paîatal al consoanei este notată cu [-»] (=timbrul neutru ai consoanei); nepop ^ nepot1.

[u] care evită hiatul se consonantizează în graiul bănățean : luudt > luvdt.

[-u] după consoană simplă apare ca arhaism în graiul crișean și ca inovație în graiurile muntenești de nord-est (pe un fascicul care taie, în formă de diagonală, teritoriul țării noastre; v. hărțile nr. 7 și nr. 8) :

potu „pot", uomu „om", finw „fin", mutu „mut" ete.

V. Valeriu Rusu, în legătură cu -a in limba română, SCL XIII (1960), nr. 2.

în Muntenia, fenomenul a fost importat din vestul Transilvaniei și din cîteva oaze din regiunea munților, prin ardelenii care s-au stabilit aici.

Pentru fenomenul din Crișana, v. Teaha, Criș., p. 51, unde se arată că fenomenul este atestat în textele bihorene din secolul al XVII-lea.

1.3.2.1.3. Consoane

1.3.2.1.3.1. Tratamentul africatelor prepalatale c și g ( < lat. c, g, -}- e, i) este trăsătura cea mai importantă a graiurilor dacoromâne după Petrovici (și stă la baza împărțirii teritoriului dacoromân în cinci graiuri, v. p. 148).

Realizările celor două africate sînt următoarele:

6, §, ca în limba literară, în graiurile muntenești:

cer „cer", cine1 „cinci", fâeem „facem" ger „ger", singe „sînge", ginerieâ „mire"

consoane care au suferit transformarea numită „fricatizare" (= pierderea elementului ocluziv al africatei și dezvoltarea celui frieativ : tser>ser), în graiul moldovean:

ser sins f asini

zer sînzi azilnzi „ajunge"

s, z, de asemenea fricative, în graiul bănățean (cu o articulare ceva mai palatală decît în Moldova) :

ser sins fâsem zer sînze azunze

c, j, în graiul crișean (cu africa ta surdă păstrată intactă, ca în limba- literară, și cu sonora corespunzătoare frica tizată în stadiul j, cu timbrul lui j literar din jertfă) :

cer cinci făcem74 jer sl(n)je fuje , ,fuge''

c, g, africate prepalatale „dure" (după care nu pot apărea vocalele prepa- latale e, i, alterate în ă, respectiv, $), în graiul maramureșean :

căr cînc capă „ceapă" găr sîngă plîngă „plînge"

(v. hărțile nr. 4, 9 și 10)

1.3.2.1.3.2. Palatalizarea labialelor (a bilabialelor p, &, m și a labiodent-a- lelor/, v) este un fenomen dialectal în dacoromână (care caracterizează însă, așa cum vom arăta mai departe, și dialectele aromân și meglenoromân).

Fenomenul de ,,palatalizare" este o transformare fonetică constlnd în deplasarea punctului de articulare de pe o regiune nepalataîă (Iabială, dentală, velară) pe regiunea palatală. El se produce în prezența unei vocale prepalatale (e, i) și, mai ales, a unui iot (i).

Palatalizarea labialelor este un fenomen parțial în dacoromâna, In sensul că nu apare pe întreg teritoriul și nici la toate labialele în același grai. Astfel, labia- lele rămân nealterate, ca în limba literară, în graiurile muntenești (centrale și de vest), în graiul bănățean și în jumătatea sudică a ariei crișene; ele sepalatalizează în graiurile moldovenești, în graiul maramureșean, în jumătatea de nord a graiului crișean și în graiurile muntenești de est, parțial.

Stadiile de palataîizare sînt diferite de la un grai la altul: ele sînt avansate (finale) în graiurile moldovenești, ceea ce ar pleda pentru o vechime mai mare a fenomenului în această parte a țării, dar sînt mai puțin avansate (intermediare), cu elementul labial de obicei păstrat, în graiul crișean și în cel maramureșean, ceea ce ar dovedi caracterul relativ recent al transformării în regiunile de nord-vest.

în același sens pledează și comparația cu celelalte dialecte românești: faptul că palatalizarea labialelor este necunoscută istroromânei (v. p. 196), ca și graiului bănățean și graiului crișean de sud, coroborat cu stadiile relativ recente ale palatalizării în graiurile de vest și de nord, este o dovadă că fenomenul este relativ recent în aceste regiuni.

3.2.1.3.5. Fonetismele enumerate sînt inovații în dacoromână (unele dintre ele fiind cunoscute și dialectelor sud-dunărene); există însă în graiurile dacoromâne și cîteva fonetisme arhaice, stadii mai vechi coexistînd cu fazele următoare (fenomene de diacronie în sincronie), în graiuri diferite, unele dintre ele semnalate supra, ca termeni de comparație.

Unele fonetisme arhaice modifică inventarul consoanelor dacoromânei dialectale. în sensul ca numărul de foneme este mai mare (astfel d și n); altele însă sînt identice ca realizare cu alte consoane (ca de exemplu g), ele nepu- tînd fi identificate decît contextual și în urma unei analize istorico-comparative.

a) Fonetismul d este un stadiu intermediar între latinescul d (urmat de e, i, flexionar) și 3 din dacoromâna literară și din unele graiuri dacoromâne.

d se păstrează în graiul moldovean, bănățean și maramureșean (cf. și în dialectul aromân); în graiurile muntean, crișean el a evoluat la 2 (prin procesul de fricatizare a africatelor) :

lat. dies>drom. dial. dî, drom. lit. și dial. z-i

lat. audimus>drom. dial. audîm, drom. lit. și dial. auzim

lat. decern>drom. dial. dasi (mold.), drom. lit. și dial. zece

Cf, șiarom. diml „zi", aodîmu „auzim.", dați „zece".

b) Arhaismul g este urmașul lat. i consoană în poziție inițială, urmat de o, 11, devenit mai întîi g, păstrat ca atare în graiul maramureșean, și fricatizat apoi în z în graiurile moldovean și, respectiv, bănățean și în j (ca în graiurile muntean și crișean și ca în limba literară).

Dat fiind că orice g se pronunță fricativ în graiurile moldovean și bănățean (cf. supra, p. 159), africata g (provenită din iot inițial latin) se pronunță tot fricativ în aceste graiuri.

1.3.2.1.3.6. Dintre accidentele fonetice mai importante, menționăm cîteva, care individualizează unele graiuri dacoromâne, respectiv graiul erișean, maramureșean și muntean :

epenteza lui o în grupul sl jsclab „slab"

' | selănină „slănină"

b) maramureșean:

metateza ie … ce/ce .. .te înpîncete „pîntece")

apocopa, adică dispariția silabelor care urmează silabei accentuate : oi fa „voi face"

măi, Jga „măi, Ioane" săplate „se plătește''

baplologia (reducerea silabelor de același fel): măli „mămăligă" (apocopă și haplologie)

c) muntean : diftongul îi, în cuvinte ca miine, pline, cline (față de mine, pine, cine, în tot restul teritoriului dacoromân).

Apariția acestui i se explică prin anticiparea elementului palatal în formele de plural: cin'1 > ctini; prin analogie cu pluralul s-a refăcut singularul c'îine; miine, care nu are plural, este analogic cu cline, pline, cuvinte cu o structură fonetică foarte apropiată.

1.3.2.2. Trăsături morfologice

Asa cum am mai arătat și cu alt prilej în cursul acestei lucrări, cele mai multe deosebiri între graiuri — ca subdiviziuni ale dialectelor — sînt .de ordin fonetic și lexical, cele morfologice fiind rare (deși valoarea lor este foarte mare).

Articolul posesiv are forma al, a, ai, ale numai în graiul muntean, în celelalte graiuri apărînd forma invariabilă a:

mold. fisoru (a)ista a neu „feciorul acesta al meu" a noâstri „ale noastre"

băieții sel mări a Manii „băiatul cel mare al Măriei"

Articolul adjectival este ăl, a, ăi, ale în graiul muntean, în timp ce corespondentul din limba literară și din celelalte graiuri este cel, cea, cei, cele (respectiv Sel .. . în graiul moldovean și bănățean) :

munt. omul ăl bun „omul cel bun" /mold. omul sel bun fimeia a bună oamenifi) ăi bun1 fimeili ale bune

Formele muntenești provin din demonstrativul iile (neîntarit cu adverb), în timp ce celelalte provin din iife precedat de adverbul de întărire ccce (ceea ce explică prezența consoanei c). (v. p. 106 — 107.)

Pronumele demonstrativ este âstajâla în graiul muntenesc și în alte graiuri, (a)istajase{a)la în graiul moldovean (v. harta nr. 18).

Pronumele asta și (a)lsta provin din isle, iar ăla din iile, ambele neîntărite cu adverbe, în timp ce ase(a)la, ca și acela și acesta din limba literară și din graiul cri- șean și maramureșean sînt lat. iile și, respectiv, iste întărite cu ecce v. p. 106 — 107.

Verb

Verbele de conjugarea a Il-a, a IIX-a și a IV-a cu radicalul terminat în d, t au un radical iodizat la pers. 1 sg. ind. și conj. prez. și la pers. 3 sg. și pl. conj. prez. în graiul muntean ; toate celelalte graiuri, ca și limba lite- rara, au radicalul neiodizat:

graiul muntean celelalte graiuri și limba literară

văz să văz să vază văd să văd să vadă

a%iz sa auz să auză, aud sa aud sa atidâ

rîz să rîz să rîza rîâ sa rîd să rida

scoț să scoț să scgăță scot să scot să scoată

ascut sa ascut să ascută ascut să ascât să as cută

Formele iodizate, sînt, așa cum am arătat la p. 87, etimologice, în timp ce cele neio- dizate sînt analogice, ulterioare, (v. harta nr. 19)

Graiul muntean cunoaște generalizarea omonimiei specifice conjugării I (pers. 3 sg. = pers. 3 pl.) 1a toate celelalte conjugări (cunoscută sub numele impropriu de „dezacord"):

gâmeni spune, copiii plinge, {este mulf nor* etc.

Numai in graiul muutean și în limba literară auxiliarul perfectului compus are forma a la sg. și atilapl.; în tot- restul Dacoromaniei, auxiliarul are forma o (pers. 3 sg. și pl.) :

(el, ei) o spus, o jăeui, o plecat, o venit

în graiul bănățean și crișean, la persoana a 3-a pl., auxiliarul are forma or : or pl'ecât „au plecat".

Auxiliarul viitorului la pers. 3 sg. are forma o în graiul muntean și forma a în celelalte graiuri:

(el) o face, (el) o spune j (el) a face, (el) aspiine „va face7', „va spune"

în graiul bănățean, verbul a fi are la ind. prez. pers. 1 sg. și 1 și 2 pl. forma s :

(eu) mi-s „(eu) sînt" (noi) ni-s „(noi) sîntem" (voi) vi-s „(voi) sînteți"

Conjuncția conjunctivului este în graiul crișean și în loc de să, cunoscut pe întreg teritoriul dacoromân (v. harta nr. 29).

nupotu și culegu „nu pot să culeg" și să mărite „sa se mărite" și nu să bdji „să nu se bage"

Condiționalul prezent se formează cu axiliarul a vrea în graiul bănățean :

r$ș făse „aș face", r§i veni -, fii veni" etc.

Condiționalul perfect crișean este.format din perfectul compus al auxiliarului a vrea -f- infinitivul verbului:

io m-am vu ăiiâe „eu m-aș fi dus" el m-o vu lăsa „el m-ar fi lăsat"

1.3.2.3. Trăsături lexicale

în dacoromână, aceeași noțiune poate fi denumită printr-unul, doi sau mai mulți termeni, ca urmare a întîlnirii în interiorul aceluiași spațiu lingvistic a unor termeni vechi cu termeni noi, a unor termeni cu formă primară (latinească, slavă etc.) cu termeni creați pe teren românesc, a unor împrumuturi mai mult sau mai puțin recente din alte limbi (maghiare în vest, ucrainiene în est, bulgărești în sud etc.).

V. o analiză a lexicului dacoromân sub raport etimologic și teritorial, îa B. Caza cu (în colaborare cu R. Todoran), St. dial., 144 seq.

Bat fiind că noi privim dacoromâna din perspectiva varietății dialectale (geografice),pertinențipentruclasificareașidescriereaunităților subordonate dacoromânei sînt termenii care constituie cel puțin două arii, care sînt opozabili (termenul unic fiind irelevant), care constituie o serie de arii corelative (cu doi, trei, patru termeni).

Următorii termeni împart teritoriul Dacoromaniei în două

arii.

O arie sudică și o arie nordică :

sud • nord

ficat mai (în citeva puncte : plâmîni)

varză (v. harta nr. 21) curechi

gresie cute

nădușeală sudoare

chel pleșuv

O arie sud-estică și o arie vestică (nord-vestică):

sud-est nord(-vest)

usturoi ai

gust cuștul(u)esc

cioban păcurar

în citeva puncte din centrul Transilvaniei: mocan „cioban"

femeie muiere

în cîteva puncte din centrul Transilvaniei: boreasă „femeie

Cuvinte care formează trei arii:

zăpadă (munt.) omăt (mold.) nea (băn. criș.) . 23. os (munt. băn.)

ciolan (mold.) ciont „os cu carne" (criș. maram.).

Cuvinte care formează patru arii: munt. mold. criș. băn.

burtă pîntece pîncete foaie

(a) ciupi pișcă pițiga pișcura

cimitir țintirim temeteu morminț

plapumă oghial poplon iorgan

1.3.2.3.4. Alte elemente lexicale care individualizează graiurile dacoromâne:

muntenești:

barză, calapod, chel, circiumă, cîrd, curte, fie „fiică", ginere (ginerică) „mire" (v. harta nr. 25), (a) jumuli, magiun, măcelar, naș (la botez), nene, noroi, pisică, pîlnie, porumbel, porumb, putină, puț, zarzavat ș.a. (v. harta nr. 26)

moldovenești:

agud „dud", buhai „taur", calup „calapod", chelbos „chel", ciubotă „cizmă", cori „pojar", gheb „cocoașă", hulub „porumbel", leică, mancă „doică", moș „unchi", popușoi „porumb", povidlă „magiun", prisacă „stupină", sicriu „coșciug", stupi „(a) scuipa"

bănățene :

anțărț ,,acum doi ani", arghelă „herghelie", cozeci „pojar", golumb „porumbel", mereu, (mereuas, mereuț) „încet", uică ,,unchi", vom „vărs, vomit" ș.a.

crișeane:

abua-abua „nani-nani", brîneă „mînă", călătoare (cotătoare), „oglindă", cătingan „încet", chefe' „perie", (a) custa „(a) trăi" (nu numai în. expresia zo te custe „dumnezeu sa te țină" cum arăta Petrovici,: Gr. rom. Gris., ci în mod curent: omul acela nu custă pînă la primăvara duroare „durere" (lat. dolor.-rem; drom. lit. durere este infinitivul lui (a) durea, (a) hori „(a) cînta" (numai preotul cintă), goz „gunoi în ochi", nari „nas" , perii „slab", pedestru (care se întinde din sudul Crișanei pînă către Maramureș), infirm, cerșetor (pedestru de un ochi „orb de un ochi", ,,prunc „copil", sclab „slab", șogor „cumnat", (u)iagă „sticlă" ș.a.

maramureșene:

cătilin (câtilinaș) „încet", clei „creieri", coc „cocoașă", cocon „copil", eort „colibă", (d) froi „(a) sforăi", (calul) froiește, (inima) joacă „(inima) bate", unchi „tată vitreg" ș.a.

2. DIALECTUL ISTROROMÂN

2.1. DATE CU PRIVIRE LA ISTROROMÂNI

2.1.1, Numele istroromânilor. 2.1.2. Numărul și răspîndirea lor geografică. 2.1.3. Ocupația lor. 2.1.4. Stadiul cultural al istroromânilor.

2.1. Istroromânii sînt urmașii populației romanizate din nord-vestul Peninsulei Balcanice (și, fac, probabil, parte din aceeași ramură cu dacoromânii).

După unii autori, istroromânii ar fi autohtoni în Istria (A. Covaz, I. Maiorescu, D. Onorai).

După S. Pușcariu, ei ar fi balcanici, urmași ai românilor apuseni (din nord-vestul Peninsulei Balcanice), care locuiau alături de sîrbi în evul mediu pe țărmul drept al Dunării. La venirea turcilor, o parte din ei ar fi fost împinși către vest, pe țărmul Mării Adriatice, în peninsula Istria (unde, în secolele următoare, ar fi fost decimați de epidemii) (v. Pușcariu, St. istr., II, p. 3 seq.).

După O. Densusianu, istroromânii ar fi nord-dunăreni, originari din regiunile de vest ale teritoriului dacoromân.

Dovezile neautohtoniei lor în Istria ar fi:

a) rotacismul lui -n-, prezent numai în elementele latine; absența lui în elementele de origine croată sau venetă dovedește, după Densusianu, că istroromânii au venit în Istria din altă parte și că, la sosirea lor aici, legea fonetică de trecere a lui -n- la -r- se încheiase;

(3) existența unor elemente de origine albaneză arată că istroromâna se vorbea altădată mai la est, în apropiere de albaneză (ca și dacoromâna);

y) același tratament al vocalelor nazale vechi slave n în istroromână și dacoromână.

Argumentele cele mai importante invocate pentru a dovedi originea lor nord -dunăreană sînt asemănările dintre istroromână și graiurile din vestul teritoriului dacoromân (bănățean, crișean) :

a) păstrarea labialelor nealterate ca în graiul bănățean : picor, bire, ficât,vi$, mii'e „mie" (numeral); sînt numai trei excepții la această regulă: Jd'ept „piept", coptir „pieptene" și mnie „mie" (pron.) (aceasta din urmă explicată prin fenomenul descris la p. 196);

(3) formarea condiționalului cu același auxiliar în graiul bănățean și în istroromână (rgs, rei, rg etc.<imperfectul verbului a vrea) : istr. te vede, ban. veni-reaș, (v)reaș veni;

y) rotacismul, fenomen regulat în istroromână la elemente de origine latină, cunoscut pînă nu de mult graiului crișean și dispărut ceva mai de timpuriu din graiul maramureșean, argumentul cel mai puternic în favoarea originii nord-dunărene a istroromânilor (același fenomen a fost interpretat de S. Pușcariu ca fapt dialectal în străromână, grupîmd dacoromâna din nordul Dtmăirii cu istroromâna din sud-vestul Dunării; acestui grup dialectal, caracterizat și prin același tratament al velarelor latinești, i se opune în concepția lui Pușcariu grupul românilor răsăriteni, format din aromâni și meglenoromâni, al căror grai se caracterizează prin absența rotacismului și prin trecerea lat. ce, ci, ge, gi \&țe,ți, de, di).

V. pentru întreaga problemă, Densusianu HLR, p. 337 seq. și Pușcariu, op. cit., p. 3 seq.

Data desprinderii istroromânilor din ramura nordică a românității ar fi, după Densusianu, secolul al X-lea (înainte de venirea ungurilor, dat fiind că elementele maghiare lipsesc din istroromână).

Istroromânii își zic între ei vlds, vlâs (plurale ale lui vlah, nume etnic cunoscut de toți românii de la nord și de la sud de Dunăre), iar limba lor o numesc vlâșM (v. Pușcariu, St. istr., II, p. 44); cîndva se mai numeau și rum,eri (rumări<lat. romanus, cu rotacizarea lui azi însă termalul s-a pierdut.

Populațiile înconjurătoare (mai ales italienii, dar și croații) îi numesc ciribiri, cu o nuanță de dispreț, iar limba lor e numită de slavi ciribirslci (v. Pușcariu, op. cit., p. 44).

Termenul este explicat de Iosif Pop o viei din cire bire „cine", „bine" — cu rotacism; alți autori, printre care și Schuchardt, văd în el o formație onomatopeică.

Numele cici, care se dă uneori și istroromânilor, denumește de fapt orice locuitor al Ciceariei (regiune din nordul Peninsulei Istria, indiferent de naționalitate (v. Kovacec, Bescr. istr., p. 24).

Oamenii de știință i-au numit istroromâni (—români din Istria), după același model cu dacoromâni, macedoromâni, meglenoromâni. Tot pe cale științifică și-a făcut loc și numele rumuni, care s-a răspîndit în ultima vreme la istroromâni prin filieră croată (radio, presă), dar și prin anchetatorii români care s-au deplasat pentru cercetări în Istria. Istroromânii sînt răspîndiți în peninsula Istria în două grupuri: grupul din nordul Istriei, din localitatea Jeiăn (în Cicearia), și grupul din sud, compus din cîteva așezări, la sud-vest de Muntele Mare (Ucka Gr ora). Numărul acestor așezări era mult mai mare — cercetătorii din ultima vreme apreciind că nici datele geografice cu privire la răspîndirea istroromânilor, oferite de cercetătorii dinainte de 1900 sau imediat după aceea, nu mai sînt astăzi reale. Astfel, studiile mai vechi consemnează existența a 7 sate unde se vorbește istroromâna, în cadrul grupului de sud : Letai, Gradinie, Sușnievifa, Noselo, Sucodru, Brdo, Grobnic (v. Pușcariu, St. istr., II, p. 39). Flora (Stadiul istr., p. 140) apreciază că, dintre satele din sud, numai înSușnievița și Noselo se vorbește românește, parțial și în cătunele din Brdo și în satul Letai. în Grobnic și Gradinie nimeni nu vorbește românește (după informația aceluiași autor).

2.2. DESCRIEREA DIALECTULUI ISTROROMÂE"

Fonologie. 2.2.1.1. Vocale. 2.2.1.2. Semivocale. 2.2.1.3. Consoane.

Morfologie. Observații sintactice. 2,2.2.1. Substantiv. 2.2.2.2. Articol. 2.2.2.3. Adjectiv. 2.2.2.4. Pronume. 2.2.2.5. Numeral. 2.2.2.6. Verb. 2.2.2.7. Adverb. 2.2.3. Lexic.

2.2. Ca și celelalte dialecte sud-dunărene, istroromâna nu a a/jims la stadiul de limbă standard, ci se prezintă sub forma unui grup de graiuri, între care există asemănări și deosebiri. în absența unei norme supradialectale, a descrie istroromâna înseamnă a descrie trăsăturile care individualizează întregul ansamblu de graiuri prin raport cu celelalte dialecte românești, pe de o parte, și în raport cu faza anterioară de evoluție, româna comună, pe de altă parte. Deosebirile frapante dintre graiurile istroromâne vor fi menționate pe parcurs.

2.2.1. Fonologie

2.2.1.1. Vo cale

2.2.1.1.1. înventar. Istroromâna are un sistem vocalic format din 6 foneme:

i TX

\ /

e ă o

După cum se observă, seria centrală este incompletă — în raport cu sistemul vocalic dacoromân și cu aromâna de tip A (este identic însă cu acela al graiurilor aromânești de tip F): fonemul jif lipsește din istroromână. Realizarea [î] a fonemului /ă/ este facultativă (uneori în graiul aceluiași vorbitor).

2.2.1.1.1.1. în poziție accentuată, fonemul /a/ se realizează ca [â] în graiul unor vorbitori, într-un mare număr de cuvinte — fără a fi însă general :

[arde] „arde", [mâre] „mare", [pâr] „par", [âsir] „asin", [casa] „casa'

Același fonem este pronunțat de unii vorbitori ca [uâ] în poziție inițială (tot accentuată) :

[uârde] „arde", [uâpë] „apă", [uân] ,,an", [uâstez] „astăzi"

[â] nu este un fonem distinct de /a/, pentru că apare uneori în graiul acelorași vorbitori, în contexte identice. Criteriul istoric invocat de Kovacec, Descr. istr., p. 40 : „vocala /â/ . .. se întîînește numai 3n cuvintele croate sau italiene (primite prin intermediul croatei), cuvinte care se simt ca atare (subl. ns.)" nu poate fi acceptat în sincronie; la fel, mai departe, la același autor : ,,[â] și [â] trebuie tratate ca două foneme deosebite, căci nu există nici un criteriu formal pe baza căruia să se poată prevedea cînd avem [â] în silabă accentuată și cînd [â] adică la o realizare sau alta nu se ajunge automat, ci ea este supusă alegerii făcute de vorbitor (cf. Martinet, Éléments, p. 31, 39) și nu. le putem considera variante combinatorii" (subl. ns.). Evident, [â] și [â] nu sînt variante combinatorii, ci variante libere (de vreme ce, eu cîteva rînduri mai sus, același autor precizează : „aceleași cuvinte sînt pronunțate de unii [vorbitori] cu [à], de alții cu [â]".

2.2.1.1.1.2. Fonemul /a/, în poziție finală neaccentuată, se realizează obicei ca /ë/, sunet intermediar între [e] și [ă], sau ca [a] (în Jeiăn) :

casă", [uâpe] „apă", [cl'șme] „cheamă", £fâre] „afară" j casa", [bura] „bună", [fșta] „fată".

în transcrierea lui Pușcariu (St. istr., II), sunetul [e] este notat cu e. Dat fiind că același semn notează însă și varianta mai deschisă a Iui e, provenită din reducerea diftongului ea (v. infra, p. 194), pe de o parte, și că -ă final în istroromână are tendința de a trece in seria centrală, nu în cea anterioară, semnul e din sis- < temui de transcriere al ALR este preferabil (in sistemul lui I. Popovici, -Diai. Istria sunetul în discuție este notat cu e).

2.2.1.1.2. în afara acestor probleme privind inventarul de foneme și realizarea lor fonetică, vocalismul istroromân prezintă cîteva trăsături de distribuție, care, în cea mai mare parte, îl apropie de celelalte dialecte sud- dunărene.

de

[câsë] „ [casa] „

2,2.1.1.2.1. Spre deosebire de dacoromână, istroromâna j3 âj s ti1 ca și celelalte dialecte sud-dunărene, vocala e și diftongul ea după labiale, indiferent de natura vocalei din silaba următoare (v. pentru dacoromână p. 132, pentru aromână p. 224 și pentru meglenoromână p. 270) :

video pilum veteranus feta pinna

sl. nev esta > istr. neveste (cf. drom. nevastă)

1rved

Semivocale

Diftongii ea și $ a se monoftongliează în istroromână după cum urmează:

ea> e, e: sera feta clamat stella Qa>o : i , f codam }

lat. I l >rom. com*

| Tiominesj

Semivocala u se consonantizează înaintea consoanelor sau în poziție intervocálica:

avzi „auzi" ; nove „nouă" j dova „(a) doua" ; ovavéi „(a) oua" uneori și în poziție finală :

ov ,,ou" ; mev, tev, sev „meu, tău, său"

V. o restricție asemănătoare în distribuția semivocalei u în aromână (p. 229) și în graiul bănățean (p. 155).

Consoane

2.2.1.3.1. Inventarul consoanelor din istroromână este următorul:

2.2.1.3.1.1.1. Un /!'/ provine în istroromână și din împrumutarea unui „procedeu" croat: între o consoană labială și un i (iod) se intercalează un ¡5':

2.2.1.3.1.1.2. Frecvența lui /!'/ crește în istroromână — ca și în celelalte dialecte sud-dunărene — datorită faptului că și aici se păstrează grupurile consonantice cl', gl' (dacoromâna le-a transformat în consoane palatale, v. p. 134) :

2.2.1.3.1.3. O altă deosebire în inventar: absența africatei jăj, care în istroromână se frieatizează (devine jzj : lat. dico > rom. com. *dicu> istr. zic).

[dl se păstrează în aromână și în unele graiuri dacoromâne (moldovean, bănățean, ma ramureșean).

Consoana oclusivă velară /g/ se realizează în graiul din Jeiăn ca [yl (= fricativă velară sonoră, corespondenta sonoră a lui [h]) : dray „drag", ăntrây „întreg", yâra „gură", royu „(eu mă) rog").

O tendință relativ recentă este depalatalizarea consoanelor prepalatale [ș, j, 6, g], care devin dentale, respectiv [s, z, ț, z (<]')] :

eâs ,,caș££ ¡"sos „jos" gras „grași" zum. „juca sase „șase" zurâ „iura

Această trecere nu este însă regulată, ea apare numai în unele graiuri sau chiar, în interiorul aceluiași grai, numai la unii vorbitori.

2.2.2. Morfologie

Structura gramaticală a istroromânei prezintă unele trăsături arhaice, dar și unele inovații, urmare a contactului nemijlocit și îndelungat al istroromânilor cu croații: stadiul de bilingvism a determinat mari interferențe între cele două sisteme lingvistice, ceea ce a avut ca rezultat o puternică influență croată asupra morfologiei și sintaxei istroromâne. Această influență s-a exercitat în două sensuri : pe de o parte, și în unele cazuri, flexiunea s-a simplificat (v., de exemplu, flexiunea substantivului și a articolului), pe de altă parte, în alte cazuri, ea s-a complicat prin introducerea unor formații sau a unor procedee croate (ca de pildă, tipurile de adjective, sistemul numărării, valorile aspectuale ale verbelor etc.) (v. infra).

Pentru influența limbii croate asupra istroromânei v.Coteanu, Cum dispare o limbă (istroromâna), București, 1957 ; același autor, analizind și explicînd stadiul actual al istroromânei, o consideră o limbă ,, mixtă" (v. À propos des langues mixtes (sur Vistro-roumain) în,,Mélanges linguistiques" publiées à l'occasion du VIII-e Congrès International des linguistes à Oslo, du 5 au 9 Août 1957, Bucarest, 1957, p. 129 seq,).

2.2.2.1. Substantiv

2.2.2.1.1. Cu privire la număr, se constata, în cazul masculinelor și al neutrelor terminate în consoană, neutralizarea opoziției dintre singular și plural, foarte bine păstrată în dacoromână. Această ștergere are cauze fonetice : depalatalizarea consoanelor finale {de fapt urmate de [-i] în celelalte dialecte). Astfel, substantive ca fețor „fecior",/^' „fiu", pincz ,,ban", sau chiar femininul sor „soră", au aceeași formă și la plural {pentru ultimul și : sur ar).

2.2.2.1. Flexiunea cauzală a substantivelor nearticulate este aproape dispărută, și anume :

la masculine și neutre, ca și la majoritatea femininelor, se constată neutralizarea opoziției de caz o" formă unică pentru K.G.D. Ac. sg. și o altă formă pentru toate cazurile la plural) :

sg. pl.

Ca în toate dialectele sud-dunărene, în istroromână obiectul direct individualizat se exprimă fără prepoziția pe (în comparație cu daco-, româna, care și-a constituit relativ recent acest acuzativ,, v. p. 136).

O zi eea mâie mes-a ved% sg fil'e cum jive cu cela uom. ,,într-o zâț mama aceea a mers să o vadă [pe] fiica sa cum trăiește cu acei om". (Cantemil-, Texte istr., p. 105)

Exemple cu pronume în acuzativ, fără pe(pre) :

Ie lâi-a za soldata. „Pe el l-au luat la soldați".

lonuvoitire. „Eu nu te vreau pe tine" (Cantemir, op. cit., p. 113)

Tu scule mire. „Tu as cultă-mă pe mine", (ibidem, p. 33)

Ca urmare a puternicei influențe croate, în istroromână au pătruns și elemente flexionare (formanți) de origine croată (împreună cu cuvintele împrumutate din această limbă). Ulterior, aceste desinențe au fost adăugate și la cuvinte de origine latină.

Astfel au intrat direct sintagme ca :

na mo iu dușu, l-am io poiăit ,,pe sufletul meu, l-am mîncat" (Pușcariu, St. istr. I, p. 26)

na miru ziviț si fiieț bur ur lu ât „trăiți în pace și fiți bun unul altuia" (ibidem, p. 46) po imenw. „pe nume" ete.

Desinența -u, cerată de prepoziția croată za, este adăugată insă și elementelor de origine latină : za merindu „pentru (la) prînz", za tim „pentru (la) cină" etc.

2.2.2.2. Articol

2.2.2.2.1. Articolul nehotărît este pentru feminin o, ca și în dacoromână (<lat. una, păstrat ca una în aromână și meglenoromână):

o fete, o mul'gre, o damargța „o dimineață" 2.2.2.2.2. Articolul hotărît de IST. Ac. este :

-u I -i -a \ -le

Să se observe, deci, că, așa cum se întîmplă și în dacoromâna vorbită, articolul masculin 1-a pierdut pe -l la singular : omu, câpu, codru „codrul" etc.

2.2.2.3. Adjectiv

Ca pretutindeni în limba română, adjectivele prezintă :

patru forme:

curat I curăț j curate j curate „curat" negru j negri (nggre j negre „negru"

Unele adjective care au avut patru forme rămîn, datorită neutralizării opoziției singular/plural la masculin, cu trei forme :

bur (sg. și pl.) / bure / bure „bun" betăr (sg. și pl.) / beiăre / betăre „bătrîn"

trei forme:

mic j mike j mic (m. f. pl.) „mic"

doua forme :

verde / vers „verde" ; măre ¡măr „mare"

Sub influența croatei, apar uneori adjective cu morfemul neutru -o : drago „drag", mlâdo „tînăr", extins și la elemente de origine latină : pl'iro „plin", âto ,,alt(ul)" etc.

Gradele de comparație :

a) Comparativul se formează cu adverbul mai, ca în dacoromână :

mai bur ie âstez ovu, nego măre gal'ira „mai bun este astăzi oui decît mîine găina" (Popovici, Biol. Istria, II, p. 182) mai măre, mai musât „mai frumos" ete.

Complementul comparativului se introduce de obicei prin elementul nego (nogo), împrumutat din croată, dar și prin de :

mai musât si mai mare nog-ai fost (Pușcariu, op. cit., p.247); Zaci che lor mai mund pinez nego miîe% „De celor [le-ai dat] mai mulți bani decît mie?" (Cantemir, Texte istr., p. 47) mai segav de mire și de mg mul'gre „mai șiret decît mine și decît muierea (femeia) mea" (Pușcariu, op. cit', p. 247).

b) Superlativul absolut se exprimă :

printr-o formă identică cu a comparativului de superioritate (mai bur, mai musăt), dar cu o diferență de accentuare : la comparativ adjectivul" este accentuat, în timp ce la superlativ, adverbul mai este elementul care poartă accentul:

comparativ superlativ măi hm mâi bur

măi Iwiy mâi liiny

cu ajutorul unor adverbe croate : jaco și Jcâro (caro)

Pronume

Pronumele personale io / tu j ie, iâj noi / voi / iei, iâle / nu pun probleme speciale (formele — accentuate sau neaccentuate — sînt aceleași ca în toate dialectele românești; diferențele sînt pur formale – arhaisme sau inovații).

Ca și în dacoromână, opoziția de caz (dintre nominativ și acuzativ) la persoana 1 a și 2-a sg.) este foarte bine păstrată : iojmire? tujtire.

Pronumele reflexiv păstrează, de asemenea, forma accentuată sire (cf. drom. sine), alături de cele neaccentuate, general românești.

Cu excepția pronumelui personal și, parțial, reflexiv, toate celelalte pronume prezintă la genitiv-dativ un lu proclitic (ca și substantivele) :

lu țela „aceluia" lu tot „tuturor" etc.

lu festa „acestuia" lu al't „altora"

V. Pușcariu, St. istr. II, p. 156 seq.; pentru graiul din Jeiăn, [Kovacec, Descr. istr., p. 109 dă forme flexionare pentru genitiv-dativul tuturor pronumelor :

cestaj cestve ,, acesta/ acestuia" celaj celui „acela/ aceluia" a mevl a melve „al meu/ *alui meu" ătj aive „alt(ul)/ altuia"

Numeral .

Este o categorie care a suferit modificări importante sub influența croatei.

3.2.2.5.1. Numeralul cardinal păstrează formele originale latinești pentru unitățile de la 1 la 8 (inclusiv): unitățile 9 și 10, ca și toate compusele de la 11 în sus sînt împrumutate din croată.

ur

ura, ure doi

do <doo <.ăouă <*doauâ

trei

pâtru

cine, ținț

§ase, sâse

sâpie. șapte

opt

Alături de opt, conservat in Jeiăn, in celelalte localități apare numeralul croat osăn ; în schimb, în Jeiăn, nu se mai conservă zețe, care a fost înlocuit cu deset.

de origine croată

devet „nouă" (cercată) 1-a înlocuit pretutindeni pe urmașul lat. novem

iedănaist „unsprezece" dvanaist „doisprezece" trinaisi „treisprezece"

dvaiset, do ades ei „douăzeci" trideset „treizeci" cvamâr „patruzeci" peăeset „cin(ci)zeci" șestdeset „șaizeci" sedamdesei „șaptezeci" osamdeset „optzeci" devetăeset „nouăzeci".

sto „sută" (și: dvisto, tristo etc., tot din croată)

„mie" este redat fie prin urmașul lat. milia : mil'e, fie prin cr. mili jar > mWar sau, mai rar, prin cuvîntul de origine germană tauzent, iavzent (< germ. tausenă).

în compusele cu zece (zeci) + unitate, unitățile sînt (mai ales primele patru) de origine latină : cvamâr și doi, șestdeset și patru etc.

> de origine latină

2.2.2.5.2. Numeralul ordinal prezintă, ca și cel cardinal, o selectare facultativă între formele latinești și cele croate :

doile, dova treile, treia pâtrile, patra cincile, țințile, cinca, ținta șâsile, șâsa șâptile, șâpta

de origine latină

a

opinie, opta dar și a osmile, osma (forme croate cri articol proclitic și

. de origine croată

enclitic românesc) devetile, deveta (din croată) zețile, zeța, dar și desetile, deseta (din croată)

iedănaistile, iedănaista trinaistile, trinaisia dvadesetile, dvadeseta etc.

2.2.2.6. Verb

Ca în toate dialectele, flexiunea verbală este mult' mai bine păstrată decît cea substantivală (nominală în general), care, încă din româna comună, se simplifică în raport cu etapa sa anterioară de evoluție, latina dunăreană (v. p. 109 seq.).

Cu toate acestea, sistemul verbal istroromân a suferit foarte multe schimbări față de celelalte dialecte românești, așa încît fizionomia verbului istroromân se îndepărtează de restul romanității.

Astfel, la nivelul modurilor se constată absența. „supinului" (ca și în celelalte dialecte sud-dunărene) și dispariția conjunctivului (diferența dintre cele două moduri omonime, indicativ și conjunctiv, fiind redată cu mijloace „analitice", v. p. 205).

O tendință analogică (de neutralizare a opoziției indicativ—conjunctiv) se manifestă și în aromână la conjugarea I.

De asemenea, a dispărut infinitivul lung (care nu se mai păstrează nici ca abstract verbal).

în ce privește timpurile, cele mai numeroase pierderi se înregistrează la indicativ : au dispărut perfectul simplu (păstrat în celelalte dialecte românești) și mai mult ca perfectul (păstrat numai în dacoromână); lipsește viitorul al II-lea; este pe cale de dispariție imperfectul (care mai apare numai în graiul celor în vîrstă, în satele din sud ; v. Kovacec, op. eit., p. 149).

Persoana și numărul, exprimate ca în toate limbile romanice prin aceiași formanți, prezintă unele deosebiri neînsemnate (este vorba fie de stadii mai vechi, ca de pildă absența desinenței -u la pers. 3 pl. imperf. ind., fie de o inovație, ca în cazul desinenței -n în loc de -m la pers. 1 pl. ind. prez.; v. observațiile de sub fiecare mod și timp în parte, infra).

în afară de opozițiile de mod, timp, persoană și număr, verbul istroromân exprimă opoziția de aspect (perfectiv/imperfectiv/iterativ), împrumutată din croată.

Aceasta explică schimbările petrecute la nivelul timpurilor trecutului: în urma bilingvismului practicat vreme îndelungată de istroromâni, s-a dezvoltat în limba lor maternă, după modelul croatei, posibilitatea de a exprima idei temporale din sfera trecutului cu mijloace morfologice (prefixe și sufixe), ca în limbile slave în general. Aceasta face superfluuă prezența în sistem a unor forme verbale, de unde dispariția unor timpuri trecute (perf. s., m.m.c.pf. și, pe cale de dispariție, imperf.) (v. infrd).

Clasele de conjugare din istroromână sînt în linii mari aceleași ea în toate dialectele românești, în sensul că cele patru conjugări din latină se păstrează :

conj. I: /â/: cVemă, stă, turnă, zucâ conj. II: : ve, țire, ramare, 5g conj. III: /-e/: arde, bâte, pl'erde, zaci'ide conj. IY : /—i/: avzi, durmi, fi, euperi

Lipsesc verbele în -î la conjugarea a lY-a (cunoscute celorlalte dialecte românești), în schimb apare o categorie nouă, prezentînd sufixul infinitiv?! -ei sau -ui ; verbele în-ei sînt fie iterative, formate cu sufixul -vei-, fie perfec- tive și imperfective (v. și infrd), cele în ui sînt exclusiv iterative.

bivei „a bea mereu" (cf. &g<Iat. bibere) cocavei „a coace (repetat)" (cf. co ce <l&t. eoqiiere) mov ei ,,a mișca" (citai, movere) pisei „a scrie" (cer. pisați)

fruștihei ,,a lua gustarea de dimineață" (germ. frulistucken) cărui „a certa" (cer. Jcarovati) radui bucura" (cer. radovati)

Indicativ

2.2.2.6.2.1. Prezentul. Desinența de persoana 1 plural — în majoritatea graiurilor istroromâne — este -n (în loc de -m, cunoscută tuturor dialectelor românești și graiului istroromân din Jeiăn):

rugân „rugăm", țiren „ținem", mezen „mergem", avzin „auzim"

Trecerea Iui -m la -n are, probabil, rațiuni fonetice, nu morfologice (v. Pușcariu, op. cit., p. 106).

O altă desinență caracteristică istroromânei este aceea de pers. a 3-a pl. -u, prezentă la toate clasele de verbe :

rogu, cl'emu, țiru, vedu, megu, zicu, âvdu, dorrnu

2.2.2.6.2.2. Imperfectul. Este un timp „în stingere" (cum spune Pușcariu). în raport cu vechiul imperfect românesc comun și cu omologul său din celelalte dialecte românești, imperfectul istroromân a suferit unele modificări (cu toate că, în ultimă instanță, el are aceeași structură morfematică) : între tema imperfectului (= radical + sufix specific /-a-/ sau /-ea-/) și desinență se introduce un element suplimentar /-iâ-/, constant în tot cursul paradigmei:

conj. I: rugâiam ( — rugâ-ia-m) „rugam"

rugâiai ( = rugâ-ia-i) rugâia ( = rugd-ia-0) rugdian ( — rugâ-ia-n) rugâiaț ( = rugâ-ia-ț) rugâia (= rugă-ia-&)

conj.II: cadeiam ( — cade-ia-m) „cădeam' etc'

conj. III: trazeiam ( = traze-ja-m) „trăgeam' etc.c ' .

conj. IV : avziiam ( = avzi-ia-m) „auzeam" etc.

2.2.2.6.2.3. Perfectul. în absența unui perfect „simplu", mențiunea „compus" este superfluuă pentru istroromână. Din punctul de vedere al formei, perfectul este însă un timp „compus", „analitic" în acest dialect și anume, ca și în celelalte dialecte românești, este format dintr-un auxiliar (la origine verbul ne) și participiul verbului de conjugat.

Infinitiv. Acest mod prezintă numai forma scurtă, folosită cu valoare verbală, într-o măsuiă mult mai mare decît în dacoromână (și cu alte valori modale).

Astfel, infinitivul istroromân apare foarte des în locul conjunctivului (ca în alte limbi romanice) :

n-a vrut zițe „n-a vrut a zice (— să zică)"

Vei a fost ruske spúre ,,eii-afost rușine a spune (= să spună)" n-a putut pre pițore sta „n-a putut sta ( = să stea) pe picioare"

Alteori este folosit cu valoare de imperativ:

proelét a fi saki cârle spúre „blestemat să fie fiecare care spune" (ap. Pușcariu, op. cit., p. 255).

Sau cu rol de „supin" ( = participiu), ca în toate dialectele sud-dunărene și ca în celelalte limbi romanice :

ntrgbe se-i țevâ za plați „întreabă dacă-i ceva de plătit"

ari lu că dă muncă si „ai de dat calului de mîneat și de băut"

(v. Pușcariu, op,-,eit., p. 254).

Gerunziu. La formele cunoscute din dacoromână se adaugă terminația gerunzială -a (cf. și terminația adverbială ~a, ca în drom. aici—aicea, alături—alăturea etc.) :

ruganda, țiranda, traganda, avizínda, copéinda

În domeniul verbului, trăsătura cea mai „originală" a istroromânei (în sensul că nu apare înalte dialecte românești și nici în alte limbi romanice) este exprimarea opoziției de a s p e c t cu mijloace „interne", „sintetice", specifice altor limbi (în speță, limbilor slave, de unde istroromâna a preluat — prin intermediul croatei — această nouă distincție).

în istroromână s-a creat posibilitatea exprimării a trei valori aspectuale :

imperfectivul—exprimînd o acțiune care durează, continuă, fără raportare la alte momente ale ei (început, sfârșit);

perfectivul—exprimînd o acțiune considerată ca terminată, încheiată, privită, deci, ca rezultat ;

iterativul—exprimînd o acțiune care se repetă (și care poate fi de durată = imperfectivă sau încheiată = perfectiva); practic, orice verb perfectiv sau im- perfectiv poate fi iterativ.

Opoziția aspectuală este foarte clar exprimată de verbele de origine croată (v. Kovacec, Descr. isir., p. 124); ea este redată insă și prin verbe de origine latină —- ceea ce dovedește un stadiu foarte avansat de influență slavă, cu o grama- ticalizare ceva mai slab realizată însă (în sensul că, la verbele de origine latină, un rol important mai joacă în continuare contextul (ibidem),

a) — b) Pe plan formal, opoziția perfectiv — imperfectiv este exprimată prin prezența unui formant (de tip „prefix") alipit formei perfeetive, căruia îi corespunde formantul o — la forma imperfectivă.

Cele mai frecvente „prefixe" sînt: do-, ne-, po-, pre-, pro-, rez-, ¡sein Jeiăn: na-.

2.2.3. Lexic

Așa cum s-a arătat și în descrierea celorlalte dialecte, lexicul este domeniul cel mai afectat de influențele externe : istroromâna are un fond vechi de cuvinte de origine latină, care, în cea mai mare parte, coincide cu acela al celorlalte dialecte românești, dar, în aceiași timp, prezintă un număr ridicat de elemente de alte origini (mai ales croate, și slovene, dar și italiene, germane), care fie au înlocuit vechii termeni latinești, fie au apărut ca> o necesitate de a denumi noțiunile noi,-'apărute, în mod firesc, paralel cu evoluția materială și spirituală a societății de-a lungul veacurilor.

2.2.3.1. Elementul latin (v. pentru continuitatea elementului latin p. 140—141).

a) Istroromâna păstrează o serie de termeni latinești pierduți în alte dialecte românești (sau păstrați cu totul periferic, într-un grai sau într-un stadiu anterior) : ' ;

âsir „asin" (<lat. asinus); cf. și v. drom. asin

câibe „colivie" (<lat. canea)

gâbu „galben" (dat. galbus); cf. și în graiul din Oaș galb, gaub „galben" ; drom. lit. galben < lat. galbinus

ii „(a) merge" (dat. ire) *, cf. și alte limbi romanice (fr. fir ai, de pildă, viitor al lui aller)

iiive „unde" (dat. ubi); cf. și criș. iuă, arom.iu, megl. iundi < iu + undi)

sar „sănătos" (<lat. sanus); cf. și arom. sînu „sănătos" (drom. sănătos provine dintr-un derivat sanitosus).

. b) Alteori termenii latinești s-au păstrat, dar au suferit importante modificări semantice, datorită calcurilor numeroase efectuate de vorbitori bilingvi sau trilingvi (toți istroromânii vorbesc în egală măsură și croata, unii dintre ei, mai ales generațiile mai vîrstnice, care au trăit în perioada apartenenței Istriei la statul italian, vorbesc și italiana).

în condițiile polilingvismului deci, s-au adăugat sensuri noi, împrumutate din limbile folosite paralel, la sensurile existente, sau s-a înlocuit cu totul sensul vechi cu unul împrumutat. . Astfel:

istr. codru sub influența sl. gora înseamnă „munte" " mesurâ „(a) măsura" are, sub influența slov. meriți (care înseamnă

„a măsura" și „a ținti"), și sensul „a ținti" " ramarg „(a) rămînea" este folosit, ca și în italiană, ca auxiliar al pasivului: ie ramâs-a ucis (cf. it. e rimasto ucciso) (v. Bar- toli—ap. Pușcariu, St. istr., II, p. 218) " scând (<lat. scamnum) nu mai înseamnă „scaun", ca în restul romanității, ci „masă", sens împrumutat de la cr. stol, care are ambele sensuri: „masă" și „scaun" („masă mică", asemănătoare cu scaunul, ->„scaun" în croată de aici, istr. scând „scaun"->„masă") " somăn însemnează „somn", dar și „vis" (ca și cr. san) " ușe prezintă, sub influența cr. vrata, două sensuri: ,,ușă", ca în toată limba română, și „poartă" c) în fine, în numeroase cazuri elementul latin a fost înlocuit (parțial sau total) cu termeni de altă origine :

istr. domn se păstrează numai cu sensul de „dumnezeu" ; în toate celelalte situații a fost înlocuit de gospodin „domn" sau gospodar „domn, stăpîn, gospodar" " lure s-a păstrat numai cu sensul fr. „lune" ; pentru sensul „mois" se folosește cr. miseț, care 1-a înlocuit pe lat. mensis (cf. arom. megl. mes)

" betăr a încetat de a mai fi folosit ca antonim al lui tirăr, cu sensul de „bătrîn" ; el a fost înlocuit cu star, împrumutat din croată; se mai păstrează însă betăr cu sensul de „vechi". Numeroase cuvinte latinești denumind noțiuni importante s-au pierdut însă cu totul din dialect, fiind înlocuite cu cuvinte de alte origini (mai ales croate, dar și italiene, slovene, germane).

2.3. CONFIGURAȚIA DIALECTALĂ A ISTROROMÂNEI

-Structura dialectală a istroromânei (= numărul graiurilor din acest dialect ca și repartizarea lor geografică) este foarte greu de stabilit în condițiile unei diversificări atît de accentuate, generate de polilingvismul vorbitorilor.

Cercetătorii din toate timpurile au constatat însă un fapt, se pare, incontestabil, și anume că în istroromână se disting două arii: una reprezentată de graiul din nord (din Jeiăn) și alta cuprinzînd graiurile din sudul Muntelui Mare (= din Y Rasei, în italiană „Yal d'Arsa").

3. DIALECTUL AROMÂN

3.1. DATE CU PRIVIRE LA AROMÂNI

3.1.1. Numele aromânilor. 3.1.2. Numărul aromânilor și răspîndirea lor geografică. 3.1.3. Ocupația lor. 3.1.4. Stadiul cultural la aromâni.

3.1. Aromânii, împreună cu meglenoromânii, sînt urmașii românilor primitivi din sud-estul Dunării.

Cu unele deosebiri de nuanță, două sînt tezele formulate cu privire la patria primitivă a aromânilor :

a) Teza n onautohtoniei lor : s-au pronunțat pentru o patrie primitivă a aromânilor în alte locuri decît cele pe care le ocupă astăzi (în apropierea Dunării) , cronicarul bizantin- Kekaumenos, Johann Thunmann, Gustav Weigand, O. Densusianu, S. Pușcariu, AI. Philippide, Th. Capidan ș.a. Dintre nonautohtoniști, "W. . Martin-Leake și B. P. Hasdeu susțin proveniența nord-dunăreană a aromânilor.

(3) Teza-a utohtoniei aromânilor : sînt pentru autohtonie totală : A. D. Keramopulos,.Konstantin,Kumas, Konstantin Nikolaidi, Apostolos Vakalcpulos și, recent, Sokrate Liakos. Parțial, admit unele oaze de.aromâni autohtoni: Tache Papahagi (Oare invocă, între altele, particularitățile muzicii, ale portului și dansului la aromâni,, deosebite-de ale dacoromânilor,, și-unele toponime) și Th. Capidan.

3.1.1. Cu privire 1a n.u mele aromânilor,^ trebuie să facem de la început distincția între:

nume pe care și le dau ei înșiși

nume cu care îi denumesc populațiile înconjurătoare

nume date de savanți.

a) Ei înșiși își zic ar(u)mân% Fumăn\ rămăn1 (sg. ar(u)mânu1 rumăn rămănu). reflexe — cu diferite realizări fonetice — ale lat. romanus.

După regiunile în care trăiesc, aromânii își zic fâpșipoț (cei din satele Albaniei), y rîmtisten1 (cei din regiunea muntelui Framos) ete.

Populațiile înconjurătoare îi numesc mai ales vlahi.

Aromânii sînt răspîndițiîn întreaga Peninsulă Balcanică.

Cei mai mulți trăiesc însă în G r e c i a : așezări străvechi se întîlnesc pînă în Acarnania și Etolia ; grupe compacte apar în Thesalia și Epir, de-a lungul muntelui Pind. Centre importante : Mețovo (arom. Aminciu), Avdela, Bamarina, Perivole, Larisa. Spre răsărit, grupuri de aromâni trăiesc în regiunea muntelui Olimp, iar mai spre nord în jurul orașelor Yeria și Salonic. Spre apus, în regiunea muntelui- Tramos, se întinde marea ramură a aromânilor yrîmustén\

în Albania trăiesc așa-numiții muzălcapi (din cîmpia Muzalda) și făpșipot (din regiunea Koreei).

I

Numele acestora din urmă provine de la numele localității Frașari (<aib. frashër „frasin" dat. fraxinus, cu rotacizarea lui -n~).

în toate orașele Albaniei (mai ales în jumătatea de sud a țării : Berat, Durrës, Tirana, Mbasan) se întîlnesc numeroși aromâni.

Pînă către sfîrșitul secolului al XVIII-lea, multe familii aromâne trăiau în Voskopojë (arom. Museopule), centru cultural înfloritor al aromânilor în acea | vreme, , distrus de Aii -Pașa.

În Iugoslavia, mase compacte de aromâni se întîlnesc la vest și nord-vest de Bitola (arom. Bitule); grupuri răzlețe apar însă în toate orașele de la Belgrad în jos.

Aromânii din Bulgaria nu formează grupuri omogene; în partea de apus a țării însă, și înspre sud, ei sînt răspîndiți prin numeroase localități.

Mulți aromâni au emigrat în România și în alte țări din Europa, în Statele Unite ale Americii, Canada, America Latină, Australia. De aceea, cunoștințele noastre despre stadiul actual al aromânilor rămîn, totuși, reduse și, în consecință, imaginea pe care o oferim poate fi, eventual, modificată de date noi.

Ocupația principală a aromânilor, mai ales a celor din Thesalia și Epir, Olimp și din comuna Livăd, este păstoritul (în descreștere rapidă astăzi).

Agricultura este o îndeletnicire rar întîlnită la aromâni, dat fiind că solul nu o permite decît în puținele regiuni de cîmpie (mai ales în sudul Albaniei, în cîmpia Muzaciiia).

Totuși, cîndva, agricultura trebuie să fi fost ceva mai răspîndită; mărturie stau trei cuvinte de origine latină din terminologia agricolă, pierdute în dacoromână :

' ăgru ,,ogor"< lat. agrum

_ arătu „plug"< lat. aratrum arom. < , °

vomeră, vomiră „fierul plugului care taie brazda, brăzdar" < lat. . vomer, -îs.

Starea culturală la aromâni. Dintre româniisud-dunăreni,numai aromânii au un trecut cultural.

începuturile scrisului în aromână nu sînt cunoscute. Cele mai vechi texte datate sînt de ia începutul secolului al XVIII-lea; este de presupus însă ca se va fi scris în aromână înainte de această dată (v. infra, textele n e d a – täte, care pot fi mai vechi decît cele datate).

Cel dinții text datat, scris in aromână cu litere grecești, este Inscripția lui Nectarie Tărpu din 1731.

3.2. DESCRIEREA DIALECTULUI AROMÂN

Fonologie. 3.2.1.1. Vocale. 3.2.1.2. Semivocale. 3.2.1.3. Consoane.

Morfologie. Observații s i n t a c t i c e. 3.2.2.1. Substantiv. 3.2.2.2. Articol. 3.2.2.3. Adjectiv. 3.2.2.4. Pronume. 3.2.2.5. Numeral. 3.2.2.6. Verb. 3.2.2.7. Adverb. 3.2.2.8. Prepoziție. 3.2.2.9. Conjuncție. 3.2;3. Lexic.

3.2. Limba aromânilor nu este-unitară, ceea ce nu trebuie să surprindă : răspîndiți pe un teritoriu atît de întins (din Balcani pînă la sud de Pind și de la Marea Adriatică pînă la Marea Egee), adeseori în grupuri izolate, deplasîndu-se continuu în căutare de pășuni, aflîndu-se în contact cu populații de limbi diferite, aromânii și-au diversificat graiul (proces întîlnit și în cazul istroromânei, cu o răspîndire mai puțin spectaculoasă decît aceea a aromânei).

Varietatea lingvistică a aromânei este mai ales geografică, teritorială, deosebirile de vîrstă, sex, sociale, grad de instrucție fiind, pînă nu de mult, mai puțin relevante.

Cu toate că, așa cum s-a arătat mai sus, viața spirituală a aromânilor a fost destul de bogată — dacă avem în vedere condițiile cu totul nefavorabile în care s-a desfășurat ea — , totuși, tocmai datorită acestor condiții, aromâna nu a reușit să se ridice la rangul de limbă comună (în forma sa cea mai îngrijită : literară), ci a rămas un ansamblu de graiuri nestandardizate. în absența unei norme supradialectale, susceptibilă de a fi raportată la dacoromâna standard, vom prezenta aromâna (așa cum am procedat și cu celelalte dialecte sud-dunărene) ca pe un grup de graiuri între care există o serie întreagă de asemănări, de trăsături care caracterizează întregul ansamblu, care îl individualizează—prin raport cu celelalte dialecte românești, pe de o parte, și în raport cu româna comună, pe de altă parte.

Din acest punct de vedere, aromâna, ca și celelalte dialecte sud-dunărene, are un caracter mai conservator, manifestat la toate nivelurile limbii (fonetică-fonologie, morfologie, sintaxă, lexic — mai pregnant însă în primele două compartimente, în general mai rezistente). Numărul mare de arhaisme (stadii mai vechi, în comparație cu altele, tot românești) nu exclude inovația : o serie de trăsături ale aromânei au apărut după separarea celor patru grupuri de români și contribuie, de aceea, la conturarea individualității acestui dialect.

Trăsăturile arhaice ale aromânei o apropie foarte mult de româna comună (primitivă). Aceasta a permis, între altele, o reconstrucție a acestei faze din istoria limbii române, pentru care nu există nici un fel de texte (v. ILR II, capitolul „Româna comună" ; v. și Densusianu, HLR I, p. 321 : „Din cele ce am spus pînă acum reiese că macedoromâna trebuie să prezinte româna primitivă, graiul romanic sud-dunărean care s-a format, în vecinătatea albanezei, în urma fuziunii latinei cu ilîra").

3.2.1. Fonologie 3.2.1.1. Yocale

3.2.1.1.1. Sistemul vocalic aromânesc nu prezintă deosebiri față de dacoromână din punctul de vedere al inventarul ui.

Ca și în dacoromână, constatăm și aici trei serii distinctive de localizare : seria anterioară /e, i/, medială / a, ă (î)/ și posterioară /o, u/ și trei grade distinctive de deschidere : un grad maxim /a/, mediu /o, ă, e/ și minim /u, (î), i/.

în comparație cu sistemul vocalic al românei comune {/a, o, e, i, o, u /), care își mărise inventarul cu fonemul /o/, inexistent în latină (v. p. 88), aromâna prezintă, deci, deosebirile următoare:

3.2.1.1.1.1. Graiurile de tip fărșerotesc (de tip F) au un sistem vocalic identic cu acela al românei comune, cu seria centrală incompletă, așa cum reiese din schema următoare :

u

Majoritatea graiurilor aromânești (de tip A) are însă un sistem vocalic cu seria centrală completă (ca și dacoromâna — dacoromâna literară), adică :

u

e a o

^y

în aceste graiuri, fonemele de apertură medie /e, ă, o/ sînt ocurente numai în silabă accentuată, ceea ce duce în ultimă instanță la reducerea numărului de unităti u.

3.2.1.1.2. Dacă din punctul de vedere al inventarului deosebirile dintre aromână și dacoromână nu sînt prea importante, în schimb există o serie de fapte de distribuție a vocalelor (explicabile istoric), care fac specificul aromânei (sau chiar al celor trei dialecte sud-dunărene) în raport cu dacoromâna.

Printre cele mai importante semnalăm :

3.2.1.1.2.1. Spre deosebire de dacoromână, în aromână (ca și în celelalte dialecte sud-dunărene) vocalele nu sînt atît de puternic influențate de timbrul vocalei din silaba următoare, ceea ce constituie o trăsătură arhaică a acestora din urmă.

Astfel, se conservă e după labiale, indiferent de natura (timbrul) vocalei din silaba următoare (în timp ce, în dacoromână, e se conservă numai cînd în silaba următoare se află o vocală prepalatală : e sau i; în celelalte contexte e> ă) :

/ arom. peru

lat. pilii (m) > rom. com. *peru

^drom. păr (dar peri)

, /arom. vedw lat. vzdeo >rom. com. *vedu /

\drom. văd (dar vezi)

Tot așa se conservă și diftongul ea (după labiale și indiferent de timbru vocalei din silaba următoare):

/arom. measă (F) lat. me(n)sa> rom. com. *measă measî (A)

^ drom. masa

3.2.1.1.2.2. O altă conservare, specifică dialectelor sud-dunărene și care este încă o dovadă a rezistenței vocalice față de natura vocalei din silaba următoare, este păstrarea lui % în poziție nazală, precedat de labială (indiferent de timbrul vocalei din silaba următoare):

■arom. zvmtu

lat. ventum > rom.com *ventu (vintu)

■drom. vînt

arom. vindu

lat. vendo > rom.com*vendu'

■ drom. vîns, vînd

3.2.1.1.2.3. O particularitate care separă aromâna de toate celelalte dialecte și care este tot un fapt de distribuție, este p r o t e z a lui a- înaintea cuvintelor care încep cu consoană (mai ales r, 1). Fenomenul este o inovație a aromânei (mai cu seamă a graiurilor de tip A).

3.2.1.1.2.5. Cea mai importantă trăsătură a-aromânei, care (ca și proteza, dar cu consecințe esențiale pe plan morfologic) opune acest dialect celorlalte trei, este structura silabei finale : aromâna are întotdeauna silaba finală vocalică, consoanele nefiind ocurente în această poziție.

Această stare de lucruri se datorează faptului că, pe lîngă finalele vocalice general românești (ca în : casă, ține, doi, munți, dau, spune ete.), aromâna a păstrat vechiul -u (final) latin, pierdut, cu excepția unor graiuri dacoromâne și de poziția ,,muta cum liquida", din toate dialectele românești.

Repartizarea geografică a lui -u în aromână este, cu aproximație, următoarea : graiurile de tip F prezintă un -u scurt, asilabic, după orice consoană simplă sau grup consonantic, în timp ce graiurile de tip A prezintă acest -u scurt numai după consoană simplă, în cuvintele terminate în grup consonantic -u fiind plenison, silabic.

3.2.1.1.2.6. Așa cum s-a arătat la descrierea inventarului vocalic (v. supra, p. 223), în silabe neaccentuate vocalele de apertură medie /e, ă, o/ nu sînt ocurente. Această restricție în distribuția lor caracterizează numai graiurile de tip A (v. exemple la Caragiu, Fono-morf.). Consecința imediat următoare a influenței poziției neaccentuate — în aceleași graiuri — este sincoparea vocalelor neaccentuate:

niveastî > mveastî ,,nevastă"

fudimu > vdimu „plecăm" (cf. dr o m. fug im)

mîcâmu > ngămu „mîncăm"

mușaV1 > mșaiu „frumos"

Sincopa nu apare în toate graiurile de tip A (mai frecventă este în aromâna vorbită în sud — Tesalia, Epir, regiunea Veriei). înunele contexte însă, ea este general aromânească : este cazul desinențelor substantivale de sg. -u și -e, care dispar în prezența articolului hotărît (enclitic).

3.2.1.3. Consoane

3.2.1.3.1. Inventarul consoanelor aromânești este următorul:

Ca și în dacoromână, sînt distinctive : modul de articulare, locul de articulare și prezența sau absența sonorității (consoanele perechi fiind legate între ele prin semnul ~).

în raport cu faza anterioară de evoluție (româna comună) și cu dacoromâna sau cu celelalte dialecte sud-dunărene, se constată un număr de unități în plus : unele sînt arhaisme, altele sînt inovații (apărute fie ca rezultat al unei evoluții normale — cauze interne, fie.ca împrumuturi din alte limbi — cauze externe).

3.2.1.3.1.4. Ca urmare a paiața li zării consoanelor bilabiale /p, b, m/ și labiodentale /f, v/ sub influența unui iod (dezvoltat între labială și vocala prepalatală următoare), s-au creat în aromână consoanele /lt, g, n, H, y/.

Palatalizarea labialelor este generală în aromână (în sensul că se produce la toate labialele, în toate cuvintele în poziții identice și în toată aromâna) și to.tală (în sensul că modificarea fonetică are loc pînă la capăt, stadiile atinse fiind finale; stadii intermediare, cum apar în dacoromână, nu sînt cunoscute): keptu „piept", Icâtrî „piatră", tier11 „fier" gini „bine", alginî „albina", âlgi „albi" nari „miere", nicu „mic", nedu „miez" %eru „fier", lierbu „fierb", MVn „fiu" yinu „vin", yițâlu „vițel", ayini „vie".

3.2.2. Morfologie

Structura gramaticală a aromânei, atît prin trăsăturile ei arhaice, cît și prin propria ei „tehnică" de evoluție, situează idiomul mai aproape de tipul romanic comun decît dacoromâna.

V. Ma tilda Caragiu Marioțeanu, La românite sad-danubienne: l'aroumain et le megUnoroumain, în ,,La Linguistique'", 8 (1972), 1, p. 106 — 122; v. și, de același autor, Les idiomes romans sud-danubiens par rapporl au li;pe roman coserien (sub tipar, în Actele Congresului de lingvistică romanică de la Quebec, 1972) sau Caragiu, Typol.

3.2.2.1. Substantiv

3.2.2.1.1. în ce privește numărul, se constată că opoziția are un randament funcțional ridicat, în sensul că, cu foarte rare excepții, diferența dintre singular și plural este marcată prin formanți specifici (să se compare cu istrcromâna, unde neutralizarea opoziției de număr este foarte frecventă).

Pe lîngă formanții. general românești (cu structură vocalică) :

-i realizat ca [-i] : țergi „cerbi" . . [-i] : boi „boi" – [-*]: ficor1 „feciori" [-î] : munți „munți" '

[-1] = fraf „frați"

(formantul -i apare după consoane „dure") 1 ;

-e realizat ca : [-e] în graiurile de tip F : case, scdmne „scaune"

[-i] în graiurile de tip A : câsi, scâmni -le realizat ca : [-le] în graiurile de tip F : sie ale „stele"

[-li] în graiurile de tip A : steâli -uri : vimtur1 „vînturi" (neutru)

lâpîur* „lăpturi" (plural colectiv neutru).

Se constată îrt aromână o serie de formanți proprii, moșteniți din latină sau împrumutați din alte limbi:

-an1 (în graiurile de tip F), -in1 (în cele de tip A) : titW „părinți" (plural al lui tâtî „tată") lîlin1 „unchi" (plural al lui lâlî „unchi"; cf. lat. lalla, alb. laie) mumvh? „mame" (plural al lui mumî „mamă")

Formantu) descris mai sns este de origine latină (cî. formelelatinești: tataj ialanis > taiane : mammal mammanis> mammane; v. ILR II, p. 51, 55) și este aplicat numai în aceste cîteva cuvinte- Cf. și drom. latine, frăține, pl. tătîni, frățiăi.

-an1, care se adaugă la substantive nume de familie și are sens colectiv: Bobeau1 „cei din familia Bobea" Caragan* „cei din familia Carâgu" VrStan1 „cei din familia Yreta"

Acest formant provine din sl. ~ean (< e/n)-

-ad% (rar – âcV), desinență specifică substantivelor masculine cu finală vocalică accentuată {-â, -o, -é, -i) :

amirdă1 „împărați" (plural al lui amirâ „împărat") misticddî „taine, secrete" (plural al lui mistico „taină") cafinedd? „cafenele" (plural al lui cafine „cafenea") cafigăd? „cafegii" (plural al lui cafigi „cafegiu")

Desinența în discuție vine din gr. -¿Șeg, iar substantivele cărora li se adaugă la plural sînt împrumuturi relativ recente din greacă și turcă.

-ate (în graiurile de tip F), -aii (în graiurile de tip A), formînd pluralul unor feminine:

yrămati „litere, slove" (plural al lui yrdmî „literă")

0âmati „minuni" (plural al lui 8dmî „minune")

Și acest îormant provine din greaca (< -«Ta).

3.2.2.1.2. Cazul substantivelor nearticulate pune probleme deosebit de interesante pentru evoluția românei comune și pentru plasarea aromânei în cadrul României.

Trăsătura cea mai caracteristică – a aromânei (ca și a celorlalte dialecte românești, sud-dunărene) este absența (pierderea1?) flexiunii bicazuale la feminine:

Ca în toate dialectele românești, aromâna prezintă, la masculine și neutre, un tip flexionar preponderent cu doi termeni opozabili (o formă de singular nearticulat, pentru toate cazurile, și o altă formă de plural pentru toate cazurile.

Flexiunea cu doi termeni opozabili la feminine (în loc de trei, cf. drom.) poate fi o inovație a aromânei, care, potrivit unei „tehnici" specific romanice, în sensul concepției lui Eugenio Coseriu asupra tipului romanic, evoluției și constituirii lui (v. Coseriu. Sincr., diacr., tipol.) a evoluat în sensul pierderii opozițiilor cazuale, utilizînd pentru exprimarea funcțiilor elemente formal autonome și antepuse (v. și Caragiu, jRom. sud-damib., TypoL)); fenomenul poate fi însă vechi (românesc comun) — în acest caz, dacoromâna fiind aceea care a inovat constituindu-și un tip flexionar feminin distinct de al masculinelor și neutrelor la singular (v. și p. 102, 136)

3.2.2.1.3. în ce privește acuzativul, cea mai importantă trăsătură a aromânei (comună cu celelalte dialecte sud-dunărene) este exprimarea obiectului direct individualizat fără pe (cf. dacoromâna) :

Va-V* niclu ! „ia-1 [pe] cel mic !"

nn-lu cl'imdi frati-nula numtî „nu l-am chemat [pe] frate-miu la nuntă"

nu-V1 dvdu fiêorhi „nu-1 aud [pe] băiat"

mutreă-u dada cumu tçdrti „privește-o [pe] mama cum toarce".

3.2.2.3. Adjectiv

3.2.2.3.1. Ca și în celelalte dialecte românești, adjectivul poate avea patru, trei sau două forme.

G-radele de comparație :

Comparativul se formează cu adverbul ma sau cama (<ca -f ma) + adjectivul nearticulat :

Nisî eăsti (ca)ma mușâtî di tini „ea este mai frumoasă ca tine"

Ficorlu eăsti (ca)ma mări ăi fcăta „băiatul este mai maredecît(ca) fata"

Complementul comparativului se introduce prin prepoziția di (de J (cf. drom. deeît, ca) : v. exemplele de mai sus.

Superlativul relativ se exprimă cu ajutorul acelorași elemente, ma sau cama, dar cu adjectivul articulat enclitic :

Toma eăsti (că)ma marii di noi „Toma este cel mai mare dintre noi".

Maria cu Vénéra séntu (câ)ma biinili feâti di Véryia „Maria și Venera sînt

cele mai bune fete din Yeria".

Superlativul absolut se formează cu ajutorul adverbului multu (_[_ adjectivul nearticulat) :

Tana eăsti unîfeâtî méltu bûnî „Tana este o fată foarte bună".

Căsili di la noi suntu mûltu vécl'i „Casele de la noi sînt foarte vechi".

Ari fîê6ri mûltu-mvifdi „Are copii foarte învățați".

Să se compare cu v. drom. mult, folosit în aceeași situație.

Flexiunea adjectivelor urmează, de obicei, modelul substantivelor (v. pentru amănunte Caragiu, Fono-morf., p. 102—104).

3.2.2.4. Pronume

3.2.2.4.1. Pronumele personal pune o serie de probleme legate de inventarul de forme și de flexiune.

Superlativul absolut se formează cu ajutorul adverbului multu (_[_ adjectivul nearticulat) :

Tana eăsti unîfeâtî méltu bûnî „Tana este o fată foarte bună".

Căsili di la noi suntu mûltu vécl'i „Casele de la noi sînt foarte vechi".

Ari fîê6ri mûltu-mvifdi „Are copii foarte învățați".

Să se compare cu v. drom. mult, folosit în aceeași situație.

Flexiunea adjectivelor urmează, de obicei, modelul substantivelor (v. pentru amănunte Caragiu, Fono-morf., p. 102—104).

3.2.2.4. Pronume

3.2.2.4.1. Pronumele personal pune o serie de probleme legate de inventarul de forme și de flexiune.

3.2.2.4.4. Pronumele demonstrative prezintă următoarele particularități mai importante:

aielujațeln ațedjațeăli

aestujaești, aeșțî aesiifaesU

în primul rînd, seria „de apropiere" continuă formele latinești neîntărite cu adverbul ecce, în timp ce seria „de depărtare" continuă formele întărite.

3.2.2.5. Numeral

Sub raportul inventarului de forme, aromâna are aceleași numerale ca și dacoromâna : cu excepția lui s4tă (sutîJ, care este de origine slavă și care apare în toate dialectele românești, toate formele de bază ale numeralelor cardinale, ordinale, adverbiale, distributive sînt de origine latină și sînt aceleași ca în dacoromână. în plus, aromâna a conservat, alături de forma dauîdâf „douăzeci" și pe urmașul lat. viginti, sub forma yingif, yiyinf.

3.2.2.5.1. Numerale cardinale:

unu, una (unî) doi, dâuă fdâuî) trei p âiru ținti

șase (șasi) șapte (șapti ) opiu

nâuă (nâuî) diâțe (dați)

3.2.2.6, Verb

Ca și celelalte limbi romanice, româna comună și continuatoarele sale din sudul și din nordul Dunării au conservat și chiar au consolidat adeseori flexiunea verbală, creîndu-și noi distincții menite să reducă numărul sincretismelor apărute în latina tîrzie.

Inovațiile din aromână, prin raport cu latina, pe de o parte, și cu dacoromâna pe de altă parte, nu sînt totuși prea numeroase și, dacă exista, ele aparțin de obicei perioadei precedente de evoluție (româna comună) (v. de ex. injra, m. m. c. pf. „analitic", condiționalul „sintetic"—constituite încă din româna comună).

La nivelul modurilor, se constată absența „supinului" (ca și în meglenoromână și istroromână și ca în celelalte limbi romanice); funcțiile acestuia sînt redate, ca pretudindeni în România, exceptînd dacoromâna, prin infinitiv.

Imperfectul. La toate clasele de verbe, imperfectul aromân prezintă sincretismul formelor de persoana a treia singular și plural:

elu cîntâ — elu cîntâ, elu vided — eln videâ etc.

Această neutralizare a opoziției de număr se datorește faptului că pers. a 3-a pl. este etimologică în aromână (lat. cantabant> cinta, ca și cantabat> cînta; cf. dr'om. cintău, unde desinența de pers. a 3-a pl. -ti este analogica și relativ recentă).

Perfectul simplu. Ca și în latină, întîlnim în aromână două feluri de perfect simplu : perfecte „tari", cu accentul pe radical, și perfecte „slabe", cu accentul pe sufix.

Fostele perfecte „tari" din latină s-au păstrat și în dacoromână pînă în secolul al XVI-lea (și chiar mai tîrziu, dialectal). în dacoromâna actuală însă, ele s-au pierdut, tipul „slab", cel mai bine reprezentat, generaîizîndu-se la toate clasele de verbe.

3.2.2.6.3. Conjunctiv. Este un mod eu o frecvență foarte mare în aromână, ceea ce se explică prin faptul că apare acolo unde în alte dialecte românești sau în alte limbi romanice se , folosește infinitivul. Are patru timpuri: prezent, imperfect, perfect și mai mult ca-perfect. Cele patru forme stat precedate, ca și în dacoromână, de marea specifică se, realizată, în funcție de contextul fonetic (structura fonică a cuvîntului următor) și de apartenența la un grai sau altul, ca se, si, sî, s-,

Marca conjunctivului provine din conjuncția condițională latinească si, aceeași care stă și la baza drom- să.

3.2.2.6.3.1. Prezentul. Este un timp simplu, care, ca și în dacoromână, se deosebește de indicativ prezent numai la pers. a 3-a sg. și pl. Spre deosebire de aceasta însă, aromâna inovează prin neutralizarea opoziției dintre indicativ și conjunctiv la verbe de conjugarea I (cu desinența -â la ind. prez., care se extinde și la conjunctiv, în loc de -e, așteptat din conjunctivul latinesc} cf. în dacoromână).

Opoziția este neutralizată la verbe de conj. I și la cîteva verbe, foarte puține, de conj. a IY-a :

(elu, elH) s-cîntî = (eltl, elfi) cintî „(el, ei) să cînte / (el, ei) cîntă"

s-lucreâdî ~ " lucreddî „să lucreze / lucrează" s-acQdpirî – " acgdpirî „să acopere / acoperă"

Timpurile trecutului sînt : imperfectul, perfectul și mai mult ca perfectul; imperfectul este un timp simplu, celelalte două sînt timpuri compuse.

3.2.3. Lexic

Ca în toate dialectele românești, lexicul de bază este de origine latină -J- cîteva elemente autohtone ; peste aceste straturi s-au așezat ulterior numeroase cuvinte împrumutate din limbile populațiilor învecinate (grecești, turcești, albaneze, bulgărești, sîrbești) și foarte rar, și de obicei indirect (prin intermediul limbilor oficiale respective), s-au introdus și termeni noi din afara domeniului lingvistic balcanic (franțuzești, italienești, in ultima vreme englezești).

3.3. CONFIGURAȚIA DIALECTALA A AROMÂNEI

în. absența unui atlas al graiurilor aromânești din cele patru țări balcanice unde se vorbește aromâna (Grecia, Albania, Iugoslavia și Bulgaria), problema repartizării acestora nu se poate pune (cu atît mai mult cu cît aceste graiuri se vorbesc pe teritorii diferite, sînt neomogene din toate punctele de vedere).

Ceea ce ne putem permite în aceste condiții ar fi numai unele observații cu privire la particularitățile regionale ale aromânei așa cum reies ele din studiile și materialele existente.

De obicei, ca și în cazul dacoromânei — pînă la înregistrarea ei cu metode geografice, diversitatea teritorială aromânească a fost grupată după ramurile etno-geografice existente: graiul îărșeroților, al aromânilor din Olimp, graiul celor din Iugoslavia (din Muluvisti și Gopeși, localități din sudul Iugoslaviei, avînd un grai cu particularități aparte) etc.

O împărțire mai largă, pe baze lingvistice, a dat Tli. Capidan, care opune aromâna de sud aromânei de nord. Aromâna de sud se caracterizează prin închiderea vocalelor finale ~ă, -e la -î, respectiv, -i (ca în : feâtă >ffâtî, feâte >feâti); graiurile de nord păstrează intacte aceste vocale finale (feâtă, feâte).

Această repartizare nu poate fi însă acceptată, dat fiind că, pe de o parte, există și în nord-graiuri care prezintă aceste închideri (de pildă chiar graiul autoarei acestei lucrări, originară din orășelul Hrupiște, numele grecesc Axjos Orestikon); pe de altă parte, închiderile în' discuție sînt privite ca fenomene izolate și nu ca fapte de sistem, or, așa cum s-a arătat la capitolul consacrat fonologiei, toate timbrele vocalice de deschidere medie se închid, întotdeauna, în silabe neaceentuate.

Fără să ne propunem o repartizare propriu-zisă a graiurilor aromânești, în analiza structurii fono-morfologice pe care am efectuat-o asupra unui grai aromânesc, pe de o parte, și asupra întregului ansamblu de graiuri, în vederea descrierii diasistemului aromânei, pe de altă parte, am grupat graiurile aromânești în graiuri de tip fărșeroteșc (graiuri F) și graiuri de tip aromânesc (graiuri A) (v. Caragiu, Fono-morf., p. 18 seq.).

3.3.1. Trăsăturile cele mai importante ale graiurilor de tip F sînt:

seria centrală incompletă (lipsește fonemul /î/ (v. p. 223)

sistemul vocalic neaecentuat identic cu cel accentuat (v. p. 223)

posibilitatea de ocurență a structurii silabice finale — (O)CC + tt, \4 tea în: 'alb*f țepbu, avău), ceea ce duce la deosebiri în realizarea formanților Un morfologia substantivului, adjectivului și verbului)

localizarea posterioară (velară și uvulară) are un randament ridicat datorită- unor transformări proprii (fricatizări cu localizare yelară, velarizări ale unor foneme non-velare):

locu > loeu > vocM „loc" l >p (uvular): po<? „loc" r > p(ț) : capte „carte"

un fonem în plus : /r / ( = r apical vibrant — cu mai multe vibrații)

care se opune lui r velar sau uvular:

iar a „iarna" / iapa „iar" căra „carnea" / câ$a „dacă" soră „soarele" / sopă(sop) „soră"

Să se observe că acest T provine în cazurile de mai sus din grupurile consonantice rn, Tl reduse Ia o singură consoană, f. Același r se întîlnește însă și la inițială: râu „rău" (față de arom. arău), rămănu „rămîn" (față de ar om. armânw) etc.

3.3.2. Graiurile de tip A se caracterizează prin :

sistem vocalic cu seria centrală completa (ca In dacoromână ] v. p. 223)

sistemul vocalelor neaccentuate redus la patru termeni (în loc de șapte cît are sistemul vocalelor accentuate): /a, i, î, u/ (altfel spus, vocalele de deschidere medie /e, o, ă/ nu apar în silabă neaccentuată; v. p. 223)

structura silabică finală — (C)CG + % S 1 nu este ocurentă (în alți termeni, după orice grup de două sau mai multe consoane nu sînt ocurente elemente de tip asilabic — așa-numitele vocale „scurte") v. p. 226; toate consecințele pe plan morfologic ale acestei, particularități fac specificul fiecărui grup dialectal în parte.

4. DIALECTUL MEGLENOROMÂN

4.1. DATE CU PRIVIRE LA MEGLENOROMÂNI

4.1.1. Numele meglenoromânilor. 4.1.2. Numărul și răspîndirea lor geografică. 4.1.3. Ocupația lor. 4.1.4. Stadiul cultural Ia meglenoromâni.

4.1. Meglenoromânii fac parte, ca și aromânii, din ramura sud-est dunăreană a românității.

Numele meglenoromânilor: ei înșiși își zic vlași-, sub acest nume și ca megleniți sînt cunoscuți și de populațiile învecinate. Termenul meglenoromân este savant (v. și p. 129). Sînt singurii dintre vorbitorii dialectelor românești care și-au pierdut numele etnic de român.

Așezările meglenoromânilor sînt grupate în cîmpia Meglen (tc. Karagova), Ia nord de golful Thessaloniki (arom. Sîrunî), pe malul drept al rîului Axios (= Var dar) și de-a lungul unui șir de munți.

Centrul cei mai important este Ghevghelia, cu populație majoritară slavă, dar și cu numeroși români meglenițf (și aromâni), care au îngroșat rîndurile elementului românesc mai ales în secolul nostru, prin exodul de la sate spre centrele mai mari.

Ocupația principală a megleniților este agricultura; pe lingă aceasta se mai îndeletnicesc și cu păstoritul, cu cultura viermilor de mătase (sericicultura), cu stupăritul (apicultura; mulți dintre ei sînt foarte buni meșteșugari (olari, dogari, fierari, croitori, potcovari etc.).

Meglenoromânii nu au -un trecut cultural.

4.2. DESCRIEREA DIALECTULUI MEGLENOROMÂN

Fonologie. 4.2.1.1. Vocale. 4.2.1.2. Semivocale. 4.2.1.3.Consoane.

Morfologie. 4.2.2.1. Substantiv. 4.2.2.2. Articol. 4.2.2.3. Adjectiv. 4.2.2.4. Pronume. 4.2.2.5. Numeral. 4.2.2.6. Verb. 4.2.2.7. Adverb. 4.2.2.8. Prepoziție. 4.2.2.9. Conjuncție. 4.2.3. Lexic.

4.2. Dat fiind ca meglenoromâna aparține aceluiași tip lingvistic cu aromâna, descrierea ei se va face prin raportare la aromână, pe de o parte, și la dacoromână, pe de altă parte.

Din păcate, nu dispunem de o descriere recentă și totodată foarte riguroasă asupra acestui dialect (cum am beneficiat pentru aromână de lucrarea noastră Fono- inorf. și pentru istroromână de Kovacec, Descr. istr.).

4.2.1. Fonologie 4.2.1.1. Vocale

4.2.1.1.1. Din punctul de vedere al inventarului, se constată — câ și în graiurile aromânești de tip E (fărșerotești) — seria centrală incompletă (așadar inexistența fonemului fîj)." –

Sistemul vocalic este următorul:

4.2.1.1.1.1. Felul specific în care se realizează fonemul /ă/ : — ca [q] în poziție accentuată :

Această particularitate este individualizatoare pentru meglenoromână, ea nefiind cunoscută altor dialecte românești (să se confunde cu același sunet provenit din reducerea diftongului [oa]> [o], cunoscută atît meglenoromânei, cit și celorlalte dialecte românești.

Maniera aceasta de pronunțare a lui ă fi) accentuat a fost împrumutată de meglenoromâni dintr-un grai bulgăresc din regiunea munților Rodope și ea a servit lui Th. Capidan să stabilească patria primitivă a megleniților (mai Ia nord de actualele așezări) și să dateze deplasarea lor spre sud (secolele XII — XIII, dată la care această particularitate este înregistrată în graiul bugăresc respectiv).

4.2.1.1.1.3. Meglenoromână 1-a păstrat pe -u numai după grupuri consonantice formate dintr-o oclusivă sau / și o lichidă (ca în dacoromâna):

4.2.1.1.1.4. în poziție neaecentuată, vocalele de apertură medie se închid, ca în graiurile aromânești de tip A (cu excepția Iui /ă/.

4.2.1.1.2. Există însă o serie de deosebiri de distribuție, care fac specificul meglenoromânei, uneori, sau o identifică cu celelalte dialecte sud- dunarene, alteori. Cum este și de așteptat, unele sînt arhaisme, altele sînt inovații.

4.2.1.1.2.1. Arhaismele sînt aceleași ca în aromână și istroromână :

Se conservă e după labiale, indiferent de natura (timbrul) vocalei, din silaba următoare (v. și aromâna, p. 224) :

[ pilum 1 \per ,,păr"

\~hospitium j- > megl. J uspeț ,,ospăț" [imperator \ \ amp irat , ,împărat''

Afereza lui a neaccentuat (fenomen opus protezei din aromână), identic însă cu fenomenul similar din istroromână):

lat.

adaug

afară

aveam aveai

4.2.1.2. Semivocale

Meglenoromâna are, ca și-celelalte dialecte românești, patru variante semivocale: [e, i, o, u], care, din punct de vedere fonologie, se reduc la două (v. aromâna, p. 228).

Spre deosebire de aromână însă, meglenoromâna cunoaște iodizarea lui e- :

io ,,eu", iei ,,el", iei' ,,ei", ies ,,ești"

De asemenea, semivocala u poate apărea înainte de consoană (u nu se consonantizează ca în aromână) :

4.2.1.3. Consoane

4.2.1.3.1. Inventarul consoanelor din meglenoromână este următorul:

Ca și graiurile aromânești din afara zonei de influență grecească, meglenoromâna nu cunoaște fricativele interdentale /6, S, y/ (v. pentru aromână p. 232).

Datorită specificului palatalizării labialelor în meglenoromână, lipsesc din inventar consoanele /h'/ și /y/, cu excepția graiului din Țîrna- reca (pentru aromână v. p. 231).

Palatalizarea labialelor este parțială în meglenoromână (în sensul că nu se produce la toate labialele, nici în toate cuvintele în poziții identice și nici în toată meglenoromâna); stadiile de palataîizare sînt însă, ca și în aromână, totale (în sensul că schimbarea fonetică are loc pîna la capăt, în stadii finale; stadii intermediare, cum sînt cele din dacoromână, nu se cunosc în acest dialect, în schimb, spre deosebire de aromână, se constată aici, ca etapă ulterioară palatalizării, dispariția consoanei palatalizate (v. infra).

Iată situația labialelor în meglenoromână :

/b/ rămîne pretutindeni nealterat:

albi „alb", bini „bine", albină „albină"

4.2,1.3.2. Probleme de distribuție

Așa cum s-a arătat și la descrierea aromânei, particularitatea cea mai frecventă a românității sud-est-dunărene este tratamentul diferit al velarelor latinești e, g -j- e, i: ca și în aromână, în meglenoromână ele devin africate d e n t a 1 e (¡ți, respectiv, /d/), nu africate p r e p a 1 a t a 1 e (/6/, /g/), cum se întîmplă în dacoromână și istroromână.

în plus, față de aromână, meglenoromâna — potrivit unei,,tehnici"specifice, de neutralizare a opoziției africat/fricativ — fricatizează aceste africate (procesul este pe cale de generalizare); mai răspîndită este trecerea lui d(dz) la s :

țeapă „ceapă" 1

țer „cer" L (v. termenii de comparație la p. 233) ținț „cinci" ]

mărdină > mărzină „margine"'

der~>zer „ger" " "

diniri > ziniri „ginere"

Uneori ț > s : lat. fecit > arom. feați, megl. fe(a)ii > fe(â)si „făcu".

Ca și în aromână, africata prepalatală /c/, care figurează în sistem, este un reflex al velarelor latinești c, t urmate de io, iu :

măcuca „măciucă" j

picor „picior" >(v. termenii de comparație la p. 233) fi cor, fieuăr ,,fecior";

în schimb, africata /g/ provenind din lat. j + o, u se fricatizează în meglenoromână (v. supra).

Prezența ei în sistemul consonantic meglenoromân se explică prin împrumuturile relativ recente din alte limbi:

O restricție distribuțională cunoaște în meglenoromână oclu- siva velară /c/, care nu poate apărea în poziție finală după /s/ (context dat mai ales de sufixul -esc, adjectival sau verbal) ;

dumnes „domnesc", bărbătes „bărbătesc", mâgăres „măgăresc"

rănes „hrănesc", anflures „înfloresc", ancălzos „încălzesc"

4.2.2. Morfologie

în general, structura morfologică a meglenoromânei urmează îndeaproape structura aromânei (ceea ce a făcut pe unii cercetători să o considere un dialect al acesteia din urmă). De aceea, din motive didactice și din nevoia unei formulări cît mai sintetice, faptele care se regăsesc și în aromână nu vor mai fi explicate în detaliu (pentru comentariu vom trimite de obicei la aromână).

4.2.2.1. Substantiv

4.2.2.1.1. Cu privire la număr, notăm neutralizarea opoziției sg./pila o serie de substantive terminate în consoană (ca în istroromână și spre deosebire de aromână, unde opoziția este foarte bine păstrată; v. p. 197 și p. 234), prin pierderea lui [-i], marcă de plural general românească :

ficor „fecior/feciori"

picurdr \ .—■ „păcurar (cioban) / păcurari"

pom I ~ „pom / pomi"

corb I r>s „corb / corbi"

țerb / ^ „cerb / cerbi"

în unele cazuri, opoziția de număr este asigurată de alomorfe diferite ale radicalului de plural:

ied I iez „ied /iezi"

uâspit I udspif „oaspete / oaspeți"

drac I draț „drac / draci /"

mes I me-ș „lună / luni"

în alte cazuri, de pildă la feminine, desinența de singular menține distincția dintre singular și plural:

Dintre formanții pluralului, în afară de -i,-e (devenit -i,~v. Fonologie, p. 269), -le (realizat ca -li din aceleași motive ca în cazul precedent), -ur (<-uri, cu pierderea lui ca în condițiile descrise mai sus), sînt de menționat următoarele :

— desinența -on: tăton „tată" (pl.).

Realizat și ca -ăn: lălăn ,,unchi", păpăn ,,bătrîni, bunici" (plurale ale Iui lală și, respectiv, pap) în graiul IuiTirnareca, „influențat" puternic de aromână; v. Capidan, Megl. I, p. 135); v. pentru aromână, p. 234).

— desinența -âz (specifică substantivelor terminate în ă, sau -ii (ă) :

buiagăz^vopsitori" (plural al lui buiagii(ă) cf. arom. buiagl / buiagâă1) cavegdz,,cafegii" (plural al lui cavegii (ă) ț cf. arom. cafigl j cafigăd1)

V. pentru origine p. 235- 4.2.2.1.2. Cazurile

Meglenoromâna a pierdut cu totul flexiunea bicazuală (păstrată sau creată la feminin în dacoromînă și folosită facultativ în aromână la o categorie restrînsă de substantive). Tipul flexionar preponderent este deci cel cu doi termeni: unul pentru singular și unul pentru plural, la toate genurile :

Funcțiile dativului și ale genitivului se exprimă cu mijloace „analitice" : lu pentru genitiv, la pentru dativ, jdasate înaintea substantivului (aceleași pentru toate genurile și pentru ambele numere).

Construcția la + substantiv la dativ nu este copiată după bulgară, cum crede Capidan, ci. Așa cum demonstreaza E. Coșeriu, este o trăsătură a tipului romanic.

4.2.2.2. Articol

4.2.2.2.1. Articolul hotărît:

la N. Ac. sg. și pl. este enclitic, ca în general în limba română;

la G. sg. și pi. este preponderent proclitic (formele

enclitice sînt cunoscute, dar foarte rar folosite);

la X). sg. și pl. locul articolului proclitic 1-a luat prepoziția la.

Sg. Pl.

4.2.2.2.2. Articolul nehotărît est© întotdeauna proclitic. La feminin păstrează, ca și aromâna, forma așteptată din' latină, ună: ună casa, ună fedtâ etc.

4.2.2.3. Adjectiv

Din punctul de vedere al formei, distingem adjective cu:

patru forme :

bun I bună j bun1 / buni „bun"

flamund j flamundă / flamunz / flamundi „flămînd"

greu [ greduă / grei' / greăli „greu"

trei forme :

vecl'u I veel'ă / vecl'i „vechi" (m. sg. / f. sg. / m. f. pl.)

giu I giiă / gii „viu"

negru j neagră / negri „negru"

două forme :

mări I mar „mare" fm. f. sg. / m. f. pl.) răji / răț „rece" veărdi / verz „verde"

Gradele de comparație :

a) Comparativul se formează cu adverbul mai, iar complementul comparativului se introduce prin di :

mai j4ni „mai june, mai tînăr" mai greu

mai mic di iei „mai mic decît el"

duputsi si feâsi mai mări „după ce se făcu mai mare".

b) Superlativul relativ se formează, ca și în aromână, din comparativul de superioritate al adjectivului (articulat enclitic și precedat sau nu de articolul demonstrativ proclitic: țel, tea):

s-mi pună si-u leg mai mica feată„ să mă pună să o leg pe fata cea mai mică"

tsela mai marii ra-nsurăt „cel mai mare era însurat"

dar și : iela mai mări c) Superlativul absolut este același ca în aromână:

am uzgt că ua ari tină mul'ari mult bună „am auzit că aici este o femeie foarte bună (în text: frumoasă)"

mult itru „foarte șiret"

4.2.2.4. Pronume

4.2.2.4.1. Pronumele personal are următoarele forme accentuate:

io, ieu, iuă tu

iei, iăl l ia

noi

voi

iei' j iăli

în comparație cu celelalte dialecte, să se observe păstrarea formei tu ca în dacoromână.

Flexiunea pronumelor personale se deosebește de aceea din aromână : meglenoromâna păstrează opoziția N./Ac. la persoana 1 și a 2-a, ca în dacoromână : io \ mini, tu f tini.

Eaportul de dativ se exprimă prin acuzativ precedat de propoziția la (aceeași ca în cazul substantivelor) : la mini, la tini etc.

Numeral

Numeral cardinal

Ou excepția numeralului yingiț ,,20", care nu se păstrează în meglenoromână, și făcînd abstracție de fonetism, numeralele cardinale sînt aceleași ca în aromână.

Cu privire la sistemul de numărare : de la 20 în sus se folosește conjuncția și ca element de legătură între numărul zecilor și unitate: dguzoț și un, trei zaț și ținț etc. (cf. aromâna, p. 244), ca în dacoromână.

4.2.5.1.3. Articolul numeralului cardinal este, ca și în aromână (și spre deosebire de dacoromână), hotărît enclitic :

ăoiV ficor „cei doi feciori", ăouli feti „cele două fete"

Verb

Cu foarte mici deosebiri, structura morfologică a veibului meglenoromân este identică cu aceea a verbului aromân:

4.2.2.6.1. Cele patru conjugări latinești se păstrează:

conj. I: cont, stau, dipărtez, tal', negl'u „cînt, stau, îndepărtez, tai, veghez"

conj. II: veă, șgd, rămân „vad, șed, rămîn"

4.2.2.6.2. Indicativ

4.2.2.0.2.1. Prezentul. Sub influența limbii bulgare, verbele de conj. I care au desinența -u la pers. 1 sg. (după consoană 4- r, l) primesc desinența -m la pers. 1 și -ș la pers. a 2-a sg. :

• aflu > dfl'um ,, aflu'' / afli > âfliș ,, aflii i

vegl'u >vegl'um „veghez" jvegl'i >vegl'iș „veghezi"

dntru >aniritm ,,intru'£ /(intri >antriș ,,intri'1

Imperfectul. Spre deosebire de aromână, meglenoromâna a evitat omonimia creată încă din româna comună între pers. 3 sg. și pers. 3 pl. (v. p. 111) prin introducerea desinenței -u în forma de plural (ca în dacoromână):

(iei) cântd} (iei') cântau „(el) cînta/ (ei) cîntau"

(") șiăedjl") șidedu (") ședea/ (ei) ședeau"

Perfectul simplu. Ca și în aromână, există perfecte „tari", cu accentul pe radical, și perfecte „slabe", cu accentul pe sufix. Cu excepția fonetismului, din punct de vedere morfologic — structura morfematică — nu există nici o deosebire între starea de lucruri din aromână și aceea din meglenoromână.

4.2.2.6.4. Condiționalul nu există ca mod propriu-zis : condiționalul sintetic (păstrat în aromână, istroromână și în vechea dacoromână) s-a pierdut în acest dialect și nici alte forme nu i-au luat locul (cum s-a întîmplat în celelalte dialecte).

Ideea de condițional prezent se exprimă prin:

indicativ prezent precedat de conjuncția condițională (a)cu „dacă" (<bg. aJco): (a)cu cgnt, (a) cu cgnț etc. „dacă aș cînta, dacă ai cînta" etc.

conjunctiv prezent precedat de conjuncția condițională tucu „dacă" (<bg. tuku) : Meu si cgnt, Meu si cgnț etc. „dacă aș cînta, dacă ai cînta" etc.

Ideea de condițional trecut se exprimă prin :

indicativ imperfect .precedat de (a)cu : (a)cu cântăm, (a)cu căntăi etc. „dacă aș fi c-întat, dacă ai fi cîntat" etc.

conjunctiv imperfect precedat de tucu : Meu si cântăm, Meu si cântai etc. „dacă aș fi cîntat, dacă ai fi cîntat" etc.

Imperativul nu pune probleme deosebite.

Infinitiv. Spre deosebire de aromână (unde infinitivul prezintă o confuzie generală la nivelul sufixului specific și unde s-a generalizat aproape sufixul „substantival" -eâri, v. p. 252), infinitivul meglenoromân își păstrează mai bine relevanța sufixelor specifice. Faptul trebuie pus în legătură cu conservarea valorii verbale a infitivului în acest dialect : fără a fi frecvent folosit (ca în daco- și istroromână de exemplu), infinitivul meglenoromân poate fi folosit ca verb (acolo unde, în aromână, se folosește conjunctivul, de pildă).

conj. I căntâri, lari, flâri „cînta, spăla, afla"

conj. II șădeâri, puteâri „ședea, putea"

con]. III ă'âțiri, cungâștiri, junziri „duce, cunoaște, ajunge"

conj. IV dnrmiri, cupiriri, ndulțiri, puțori, urori, sfârșori „dormi, acoperi, îndulci, puți, urî, sfîrși".

4.2.3. Lexic

4.2.3.1. Fondul lexical de bază al meglenoromânei este, ca și în celelalte dialecte, de origine latină. Se constată și aici, pe de o parte, conservarea unor termeni pierduți în alte dialecte sau, dimpotrivă, înlocuirea altora prin împrumuturi mai mult sau mai puțin recente.

a) Astfel, se păstrează în acest dialect cîțiva termeni care s-au pierdut în restul românității:

corp (<lat. corpus), înlocuit în celelalte dialecte cu trup (de origine slavă; drom. corp este introdus relativ recent, pe cale savantă)

tirăin „ordine, rînd" (<lat. orăo, -inem), înlocuit în rest fie cu rînă (de origine slavă, în dacoromână) (fie cu arăSî) din greacă, în aromână)

piăurifâ „talpigă (la războiul de țesut)" (<lat. peăulis)

Cu-vîntul este dat de Capidan, MegL, I, p. 81, deși este cunoscut și aromânei (puSîrițO și poate fi un Împrumut din greacă.

O serie mai bogată de termeni păstrați din latină este aceea comună cu aromâna sau cu dacoromâna :

comună cu aromâna :

âpir „mă prind zorile", impersonal ăpirâ „se crapă de ziua" (<lat. aperio)

călgdri „căldură mare, caniculă" (<lat. color, -em) caprină „lînă de capra" (<lat. caprina) ic „smochin" (<lat. ficus; cf. arom. JiicM) ică „smochină" (cf. arom. Uicî) mes „lună" (<lat, mensis)

comună cu dacoromâna :

anțilSg „înțeleg" (< lat. inielligo ; arom. adulcescu, alcicîsescu)

irig „frig" (<lat. frigus; arom. arcgări)

flamand „flămînd" (<lat. flammando; arom. agnnu)

nas „nas" (<lat. nasus; arom. nări)

negru „negru" (<lat. niger > nignmi); arom. laiu)

pimini „pămînt" (<lat. pavimentum; arom. locu)

rost „rost" (<lat. rostrum; arom. guri)

sălbatic „sălbatic" (<lat. silvaticus ; arom. âyru)

sărut „sărut" (<lat. salutare; arom. bas*)

Unii termeni latinești au dispărut insă din acest dialect (ca și in cazul celorlalte), datorită puternicelor influențe exercitate de limbile bulgară (megle- nobulgară) și turcă.

Astfel :

usnă „buză", drob „ficat", măngâ „mâncare", dead „moș", tetă „mătușă", ci ca „unchi, unchiaș", vmră „credință" etc. (de origine slavă) au înlocuit termenii vechi românești (autohtoni sau latinești).

4.2.3.2. Elemente de alte origini

Elementul slav. Trăind în vecinătate eu bulgarii din Meglen, elementul slav din meglenoromână este de factură meglenobulgară. Ponderea elementului bulgăresc în lexicul meglenoromân este foarte mare (după unii autori mai mare decît aceea a elementului grec în aromână: Gapidan, Megl., I, p. 86).

Contactul megleniților cu bulgarii a devenit mai strîns după ocuparea Caragiovei (Meglenului) de către turci; cu acest prilej, megleniții s-au refugiat în satele de munte ale bulgarilor, abia după aceea au revenit în vechile așezări. Multă vreme, limba bulgară a fost limba „de salon" a megleniților; bilingvismul lor, practicat de veacuri la orașe și la sate, a lăsat urme puternice mai ales în lexic.

Ca și în celelalte dialecte, se pot identifica în meglenoromână mai multe straturi de termeni slavi: unii vechi, comuni tuturor dialectelor românești (evident mai puțin numeroși), și alții mai mult sau mai puțin noi, specifici pentru acest dialect (împrumutați pe cale directă din limba bulgară — cel mai des, dar și din. limba sîrbă sau macedoneană).

Elementul turcesc. în ordinea importanței (sub raport calitativ și cantitativ), după elementul slav urmează cel turcesc (și numai după aceea elementele albanez și grecesc). Meglenoromâna este dialectul românesc cu cel mai mare număr de elemente lexicale de origine turcă. Și aici însă, ea și în alte cazuri, dat fiind că toate limbile balcanice (și mai ales bulgara) conțin într-o măsură mai mult sau mai puțin egală aceste elemente, este aproape imposibilă precizarea sursei, a căii de pătrundere în dialect (Capidan, Megl., I, p. 94).

Cîteva exemple (menite mai ales să ilustreze ideea de mai. sus):

cumșiia „vecin" (<tc. Tcomsy ; și bg. Tcomsija)

curiia „pădure" (<tc. Icoru ; și megl. bg. Jcorija); arom. curii

tare „roata morii" (<tc. cark)

Tiustec „lanț de ceas" (<tc. Iceustelt; și alb. qestek); arom. Tcusiecî

mușturâc „closet" (<tc. milsterah ; și bg. mosiurak, alb. musiera~k)

Elementul grecesc. Ca și în cazul aromânei, se disting și aici mai multe straturi de cuvinte : unele bizantine (adeseori comune cu dacoromâna

și aromâna), altele care, deși comune cu cele două. dialecte amintite, pot fi relativ recente (ca împrumuturi din bulgară, care, la riadul ei, le-a introdus din greacă) *, în fine, altele sînt recente și sînt împrumutate din greacă prin intermediul unei alte limbi (bulgară sau dialectul aromân).

Elementul albanez. Pe lîngă cuvinte „comune cu albaneza" (= din fondul autohton) care apar și în celelalte dialecte, ca :

brad „brad" (cf. alb. bre8); arom., drom. brad(*)

cupăc „copac" (cf. alb. kopats); arom. capac*1, drom. copac

sâmburi „sîmbure" (cf. alb. 0ombuh); drom. sîmbure

mgnz „mînz" (cf. alb. mes); arom. mindu, drom. mînz

murg „murg" (cf. alb. murii); arom. mforgu, drom. murg

gușă „gușă" (cf. alb. gus); arom. guși, drom. gușă ș.a.

meglenoromâna a adăugat la fondul său lexical foarte puține cuvinte de origine albaneză : contactul dintre megleniți și albanezi a fost sporadic. Unele elemente, puține, au fost introduse prin intermediul aromânilor (mai ales în Țîrnareca).

Elementele romanice (nebalcanice) sînt extrem de rare în meglenoromână (și introduse din alte limbi balcanice).