Notiuni de Anatomie Si Fiziologie a Prostatei

CAPITOLUL I

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A PROSTATEI

1.1. Elemente de anatomie

Prostata este o glandă situată în spațiul pelvisubperitoneal, dezvoltată în jurul porțiunii inițiale a uretrei,dedesubtul vezicii urinare,

Numele îi vine de la grecescul „prostates” inseamna care stă înainte.

Într-adevăr, în cazul când organele pelviene se abordează anatomic sau chirurgical – pe cale perineală, primul organ care „stă înaintea celorlalte” este prostata.

Culoarea prostatei este cenușie-roșiatică.

Consistența, este fermă dar elastica elastică, ușor de perceput prin tactul rectal. In stare normală, suprafața ei este netedă, în anumite împrejurări patologice, prezintă porțiuni indurate și neregularități.

Prostata este puțin dezvoltată la naștere. Crește exploziv la pubertate și continuă să crească la adulți. La bătrâni prostata se poate atrofia, dar de cele mai multe ori se hipertrofiază și comprimă uretra. Ea măsoară 3 cm în sens vertical, 4 cm în sens transversal și 2,5 cm în sens sagital. La adult are o greutate de 20-25 g.

Conformație exterioară. La nou născut are formă sferică. La adult se compară de obicei cu o castana ușor turtita antero-posterior, sau cu un con ușor recurbat înainte.

Prostatei i se descriu :

fața anterioară;

fața posterioară;

două fețe inferolaterale;

baza proiectată în sus;

un vârf care privește în jos;

uneori prezintă o proeminență transversală, care o împarte în două zone.

Forma clinică pe care medicul o găsește prin tactul rectal, este cea a unui as de pica ale cărui extremitati superioare – coarnele – continuă cu veziculele seminale, iar vârful cu uretra. Un sanț median, ușor de perceput, situat pe fața posterioară, marchează limita dintre cei doi lobi laterali ai prostatei.

Prostata este situată sub vezica urinară, înaintea ampulei rectale, înapoia simfizei pubiene, deasupra diafragmei urogenitale si a mușchilor ridicători anali. Cum acești mușchi separa pelvisul de perineu, rezultă că prostata se găsește profund în pelvis, în spațiul pelvisubperitoneal.

Axul prostatei este oblic, orientat de sus în jos si dinapoi înainte, formând cu verticala un unghi de 20º-25º. Prostata este conținută într-o lojă, limitată de șase pereți :

peretele anterior – format din oasele pelviene;

peretele posterior – format din septul rectore si coprostatic Denovilliers;

doi pereți laterali – constituiți din mușchii ridicători anali tapetați de fascia pelviana parietala;

peretele inferior – constituit de diafragma urogenitală;

peretele superior – format din ligamentele puboprostatice și fundul vezicii urinare.

Loja comunică în sus și înainte prin fisurile dintre ligamentele puboprostatice, cu spațiul prevezical, iar în sus și înapoi cu spațiul retrovezical.

Între pereții lojei și glandă se delimitează spațiul periprostatic. Îngust, înapoia și pe părțile laterale ale prostatei, acest spațiu este destul de larg înaintea glandei. El este umplut cu țesut conjunctiv lax, dependent de țesutul pelvisului peritoneal. În vecinătatea prostatei, țesutul conjunctiv se condensează în lame dispuse concentric în jurul ei formând capsula periprostatică. Aceasta se îngroașă mai mult pe părțile laterale și fuzionează cu lamele sacrorectogenitopubiene.

În țesutul conjunctiv periprostatic se găsesc numeroase vase sanguine – mai ales vene. Pe parțile laterale, aceste vene sunt largi, bogat anastomozate și se împletesc intim cu lamele fasciei prostatice, din care este imposibil să fie separate. Ele formează cele două plexuri venoase vezicoprostatice. Din cauza abundenței acestor vene, e/nudarea glandei din capsula periprostatică este extrem de hemoragică.

Fascia prostatei sau capsula periprostatică, nu trebuie confundata cu capsula proprie a glandei, care face parte din stoma conjunctivo-musculară.

În spațiul periprostatic se pot dezvolta abcesele periprostatice. Cum loja prostatei comunică cu spațiile pre- și retrovezical, flegmoanele pot difuza în aceste spații.

Prostata este fixata prin perineu, care îi formează un important mijloc de susținere. Acestuia i se adaugă aderențele la organele învecinate – vezica și uretra – precum și la formațiunile fibroase înconjurătoare (în primul rând ligamentele puboprostatice).

Cu toată fixitatea ei, prostata poate fi ridicată împreuna cu vezica prin introducerea in rect a balonului Petersen sau a degetului înmănușat, procedeu folosit curent în prostatectomia transvezicală.

Raporturile prostatei sunt următoarele :

Are o fața anterioară care este este verticala, convexa și privește spre simfiza pubiană, de care este distanțată cu aproximativ 2cm. Spațiul dintre simfiza și prostată – limitat în sus de ligamentele și mușchii puboprostatici, iar în jos de ligamentul transvers al perineului – este ocupat de țesut conjunctiv în care se găsește plexul venos prostatic. Reamintim ca pe aceasta față este acoperită de sfincterul uretrei (striat sau extern);

Are o fața posterioară care este înaltă, orientată oblic dinapoi înainte.. Fața posterioară este mai largă în partea superioară, iar marginile laterale se rotunjesc pe măsură ce urcă. În partea superioară, pe linia mediană, prezintă o incizură, iar vârful este ascuțit. Am văzut că prezintă un sanț median, vertical, care o împarte în doi lobi laterali. Aceste caracteristici au făcut ca fața posterioară să fie asemănată cu un „as de pică”. Are următoarele raporturi importante: este acoperită parțial de sfincterul striat al uretrei; răspunde ampulei rectale; între ampula rectală și prostată se găsește o formațiune conjunctivă fibroasă, septul rectovezicoprostatic Denonviliers care permite cu usurință separarea chirurgicală a celor două organe. Raporturile posterioare ale prostatei cu rectul sunt importante pentru aplicațiile practice: dau posibilitatea explorării digitale (tușeu rectal), și al abordării chirurgicale a glandei; explică fenomenele rectale în prostatite și cele vezicoprostatice în rectite, hemoroizi; explică emisiunile de lichid la unii indivizi la trecerea bolului fecal.

Are fețele inferolaterale care sunt convexe și răspund mușchilor ridicători anali, acoperiți de fascia lor. Între ridicători și prostată se găsește porțiunea corespunzătoare a lamei sacrorectogenitopubiene. La unirea fețelor inferolaterale cu baza se găsește hilul glandei, adică locul pe unde pătrund sau ies vasele ei. Lateral de ridicători se află prelungirile anterioare ale foselor ischioanale. Acest raport explică posibilitatea deschiderii unui abces prostatic sau periprostatic în fosa ischioanala, după ce perforează mușchiul ridicător. Tot așa se explică fenomenele vezicale în cazul flegmoanelor ischioanale.

Baza – a fost comparată cu un acoperiș cu doi versanti, separați printr-o ușoară creastă transversală. Versantul anterior răspunde colului vezicii urinare, versantul posterior veziculelor seminale și ductelor deferente. Creasta transversală răspunde porțiunii fundului vezicii situate imediat înapoia colului. Creasta este ridicată de lobul mijlociu al prostatei care e cel mai frecvent interesat în hipertrofia glandei. Separând prin disecție prostata de organele suprajacente, cele trei zone apar foarte deslușit. În zona anterioară se distinge orificiul intern al uretrei înconjurat de fibrele sfincterului vezicii. Zona mijlocie variază ca aspect. La copii și tineri e foarte redusă, la bătrâni ea se poate dezvolta foarte mult datorita hipertrofiei lobului mijlociu, care ridică trigonul vertical și mai ales buza posterioară a orificiului intern al uretrei. Uretra se deformează, orificiul e îngustat, iar micțiunea devine anevoioasă. Zona posterioară este de fapt o depresiune transversală, prin care pătrund în glandă ductele ejaculatoare. Vârful sau „ciocul prostatei” se sprijină pe diafragma urogenitală, de care aderă prin sfincterul uretrei. El se găsește sub linia ce trece prin marginea inferioară a simfizei pubiene, la 2 cm de aceasta și la 3 cm de anus.

Structura prostatei

Reamintim că prostata este învelită la exterior de sfincterul uretrei , iar în interiorul ei uretra este înconjurata de sfincterul vezicii. În afara sfincterului extern se găsește fascia prostatei sau capsula periprostatică, provenită din fascia pelviană viscerală. Toate aceste formațiuni nu fac parte din prostată.

Structura prostatei este predominant glandulară. Glandele prostatice formează parenchimul și sunt dispuse în mai multe grupe, separate în lobi. Pe lângă glande, mai găsim o stromă musculo-conjunctivo-elastică, în care predomină fibrele musculare netede, particularitate care constituie o caracteristică a organului.

Prostata este o glandă de depozit, iar musculatura ei abundentă îndeplinește rolul biologic de a evacua extrem de rapid secreția în timpul ejaculării.

Ontogenetic, funcțional și arhitectonic, glandele prostatice se grupează în patru lobi: doi lobi laterali, legați printr-un istm, lobul mijlociu și lobul posterior.

Lobii laterali – drept și stâng – formează cea mai mare parte a glandei. Ei se găsesc pe laturile și înapoia uretrei, dedesubtul unui plan oblic care trece prin ductele ejaculatoare. Pe linia mediană posterioară ei determină șanțul deschis la fața respectivă.

Istmul prostatei – este o punte glandulară subțire, situată înaintea uretrei, care leagă cei doi lobi laterali. Poate conține țesut glandular, dar cel mai deseori este format numai din stromă conjunctivo-musculară. Sunt cazuri rare când istmul lipsește. În aceste cazuri, uretra învelită în sfincterul vezicii se situează într-un jgheab de pe fața anterioară a prostatei.

Lobul mijlociu – formează partea postero-superioara a glandei. El ocupă partea de bază situată înapoia colului vezicii și se întinde în jos până la planul ce trece prin ductele ejaculatoare. Acest plan e oblic descendent de sus în jos și dinapoi înainte. De remarcat că ductele ejaculatoare nu străbat de fapt substanța glandulară, ci se insinuează între grupul de glande laterale și cel mijlociu. Sunt autori care înteleg prin „istm” lobul mijlociu.

Lobul posterior – nu este omologat în nomenclatura anatomică, dar este recunoscut de clinicieni datorită marii importante pe care o are în patologie. Ocupă partea periferică postero-inferioară, depărtată de uretră, dar învecinată cu rectul.

Parenchimul – este format din două tipuri de glande, care după mărimea și situația lor topografică sunt:

glandele periuretrale – mici, mucoase, lipsite de canalicul sau cu un canalicul foarte scurt, sunt situate în țesutul din jurul uretrei. Se deschid prin mici orificii dispuse circular pe pereții uretrei, deasupra colicului seminal. Aceste glande sunt subjacente sfincterului vezicii, care la separă de glandele propriu-zise.

glandele prostatice – sunt de tip tubulo-alveolar, lungi și puternic ramificate. Sunt în număr de 30-50, dar canalele lor excretoare se pot uni, astfel că până la urmă rezultă 15-20-30 canalicule prostatice. Acestea se deschid prin niște orificii punctifirme, situate – cele mai multe – în sinusurile prostatice, care flanchează coliculul seminal. Glandele propriu-zise sunt situate în afara sfincterului vezicii. Sunt formate dintr-un canal excretor și dintr-un segment secretor. Acesta din urmă are formă alveolară cu un epiteliu uni- sau bistratificat, în raport cu starea funcțională. Aceste glande sunt atât formațiuni secretorii, cât și depozit al lichidului prostatic.

Stroma fibro-musculară – caracteristic pentru structura prostatei, este prezența unei importante componente de musculatură netedă – atât în structura capsulei și a septelor dependente de ea, cât și în cea a stromei interglandulare. Substanța musculară constituie circa 1/3 din masa totală a glandei.

La suprafață, prostata posedă un strat e țesut conjunctiv dens, care conține numeroase fibre elastice și un mare număr de celule musculare netede. Este capsula proprie, capsula de organ, care nu trebuie confundată cu capsula periprostatică (aceasta din urmă provine din țesutul conjunctiv pelvisubperitoneal). De pe fața profundă a capsulei proprii se desprind septe sau travee desparțitoare conjunctivo-musculo-elastice, care împart parenchimul glandular în lobuli.

Un lobul corespunde unei glande prostatice propriu-zise. Septele se întâlnesc într-un nucleu central, care este străbătut de ductele ejaculatoare și utriculul prostatic; uretra se găsește înaintea lui.

Stroma interglandulară e formată din puternice fascicule de celule musculare netede, întrețesute cu fibre colagene și elastice.

Vascularizația și inervația prostatei

Arterele provin din vezicalele inferioare si rectalele mijlocii. Din acestea se desprind ramuri capsulare și trabeculare, ambele emit arteriole care se capilarizează în jurul glandelor.

Venele provenite din aceasta rețea capilară urmează un traiect paralel, însa invers arterelor. Ele se deschid în largul plex venos prostatic, care înconjoară glanda și se varsă înapoi în vena rușinoasă internă.

Limfaticele se formează din plexuri perialveolare, ajung la un plex periprostatic și de aici la nodurile iliace externe, interne și sacrale.

Nervii provin din plexul nervos prostatic, situat pe fețele posterioară și laterală ale glandei. Plexul nervos prostatic provine din plexul hipo-gastric inferior (plex mixt: simpatic și parasimpatic). Nervii merg de-a lungul vaselor și se termină prin fibre senzitive, secretorii și motoare.

1.2. Fiziologia prostatei

Glandele prostaticeproduc un lichid lăptos, fluid si tulbure care constituie cea mai mare parte a spermei. Au un miros care dă mirosul specific ejaculatului. Reacția slab alcalină a secreției prostatice, favorizează motilitatea spermatozoizilor. Este bogată în fosfataza acidă, acid citric, zinc.

Enzimele (fibrinogenaza, fibrinoliza, veziculaza), au un rol important pentru fluidificarea ejaculatului și prin aceasta permit spermatozoizilor să-și desfășoare motilitatea. Lichidul prostatic poate fi obținut prin exprimarea glandei prin masaj rectal.

Lichidul prostatic este depozitat în glandele propriu-zise, mai ales în segmentul lor alveolar, și de aici este expulzat în timpul ejaculării printr-o contracție puternică a substanței musculare, căreia i se adaugă și acțiunea mușchilor perineali.

Prostata ar avea rol genital. Extirparea ei, (cel puțin la animale), le reduce capacitatea reproducătoare.

După vârsta de 20-25 de ani în alveolele prostatice se constituie concrețiuni formate din straturi concentrice, uneori calcifiate numite simpexioni sau corpi amilacei, care constituie așa – numitul „nisip prostatic”. Sunt formați din proteine (cristale de sparmina) si numărul lor crește odată cu înaintarea în vârstă.

Prostata este o glandă hormonodependentă fiind puternic influențată de hormonii sexuali. Prezența la naștere, ea se dezvoltă „exploziv” la pubertate. În decursul vârstei adulte, lobii laterali sunt stimulați de producția de testosteron, pe când lobul mijlociu și glandele periuretrale stau sub influența estrogenilor. Odată cu înaintarea în vârstă, în condiții obișnuite, scade producerea de testosteron și prostată se atrofiază. Aceasta atrofie senilă interesează întreg organul, atât componenta glandulara cât și cea musculo-conjunctivă.

Dacă odată cu diminuarea secreției de testosteron se instalează o creștere a nivelului estrogenilor, se va produce „hipertrofia de prostată”. Aceasta interesează în special glandele periuretrale și lobul mijlociu. În schimb o creștere a concentrației de testosteron produce cancerul de prostată, care cuprinde mai ales lobul posterior.

De aici se desprinde aplicația practică a hormono-influențării tumorilor prostatei: adenomul se tratează cu testosteron, iar cancerul cu estrogeni și castrare.

CAPITOLUL II

CANCERUL DE PROSTATA

2.1 Definitie

Cancerul de prostata reprezinta o tumoara maligna epiteliala la nivelul epiteliului acinilor prostatici cu dezvoltare in general in glanda periferica si mai rar in cea centrala . Marea majoritate a cancerelor de prostată se dezvoltă lent, cu toate acestea, există cazuri în care cancerul de prostată se dezvoltă în mod agresiv. Celulele canceroase se pot extinde prin metastază la oase și ganglioni limfatici.

2.2 Etiologie

Etiologia cancerului este necunoscuta in prezent dar in urma studiilor s-au sugerat urmatorii posibili factori cauzali in cancerul de prostata :

Factorii genetici : are incidenta crescuta in unele famili (ereditar) .Cancerul de prostata este mai frecvent la rasa neagra si mai rar la cea galbena .

Factorii fizici : caldura,frigul, radiatiile au un rol in dezvolatrea cancerului dar aceste lucru este dificil de afirmat.

Factorii chimici :persoanele care lucreaza in industria textila , de prelucrare a pielii prezinta risc crescut.

Factorii alimentari : pot intervenii in dezvoltarea cancerului de prostata , aportul alimentar bogat in lipide altereaza metabolismul.

Factorii hormonali: influența hormonilor androgeni asupra cancerului de prostată este sugerată de câteva observații

-cancerul de prostată nu apare niciodată la eunuci

– castrarea produce o regresie dramatică a masei tumorale prostatice

Cancerul de prostată crește rapid sub influenta androgenilor. În 1941, Huggins a demonstrat experimental că testosteronul stimulează dezvoltarea cancerului iar castrarea sau estrogenii o inhibă.

Dieta și factori de mediu: Importanța dietei și a factorilor de mediu este sugerată de incidența diferită a cancerului de prostată la grupuri rasiale similare care locuiesc în arii geografice diferite.

2.3 Etiopatogenia

Cancerul de prostată este cel mai frecvent cancer al bărbatului, depășind incidența neoplasmelor pulmonare, colonice și rectale.

Există un număr apreciabil de neoplasme fără expresie clinică: acești pacienți vor deceda cu cancer de prostată, dar nu din cauza cancerului de prostată.

Cancerul de prostată este o boală a vârstnicului, incidența fiind foarte scăzută la bărbatul sub 50 ani. Descoperirea precoce a cancerului de prostată implică un rol important din partea medicului de familie care își poate aduce contribuția prin examinarea periodică a pacienților peste 50 ani prin:

Tuseu rectal

Determinarea periodica a PSA ( antigenul prostatic specific)

Opțiunile terapeutice depind de vârsta și condiția fizică a pacientului, de stadiul și gradul cancerului și de condițiile existente în societatea în care trăiește bolnavul

2.4 Diagnosticul clinic

Cancerul de prostata determina 2 tipuri de manifestari

1 Manifestari generale:

– astenie, scaderea ponderala, inapetenta,adinamie

– insomie, iritabilitate

– durere vertebrala, crize de lombosciatica (metastaza osoase)

– icter obstructiv (metastaze hepatice)

– cefalee,migrene, tulbucarii neurologice si de echilibru(metastaze cerebrale)

Semne clinice de insuficienta renala cronica

2 Manifestari locale obstructive (de cauza mecanica)

-apar cel mai frecvent tardiv

-tulburarile de mictiune se produc prin obstructia mecanica, fiind similare cu cele determinate de adenom , dar cu evolutie lenta, progresiva si continua.

Apar : durere mictionala , polakiurie, disurie,hematurie

Diagnosticul clinic al cancerului de prostata se bazeaza pe TUSEUL RECTAL deoarece glanda este usor accesibila palparii iar cancerul se dezvolta in prostata periferica in general.

In cazul in care carcinomul este in situ sau focarele neoplazice microscopice unice sau multiple , tuseul rectal nu depisteaza aceast cancer !

Tușeul rectal, întotdeauna bimanual, arată:

formațiune tumorală, bine delimitată, fără șant median, de consistență elastică, cu suprafața netedă, nedureroasă, ce proemină pe peretele anterior al rectului;

peretele rectal nu aderă la formațiune;

lobii pot avea dezvoltare inegală;

există situații când la tactul rectal nu se percepe adenomul, cu toate că suferința clinică este caracteristică și apare la „vârsta adenomului”.

Diagnosticul de neoplasm de prostata se pune prin depistarea unui nodul de dimensiuni variabile, de consistenta dura, situat la periferie si prin portiunea caudala a prostatei, inconjurat de tesut normal elastic sau ferm adenomatos , situat la nivelul unui lob sau ambilor lobi prostatici. Noduli sunt unici sau multipli cand cancerul este avansat.

Mai dificilă este problema diferențierii unor noduli de adenomită de cei canceroși. Pentru noduli neoplazici ar pleda duritatea lemnoasă, evoluția rapidă și vârsta pacienților.

Mai greu de afirmat este natura malignă a unor noduli mai profunzi, intralobulari. Incertitudinea și prudența vor impune întotdeauna puncția biopsică.

2.5 Diagnostic paraclinic

Examenele de laborator uzuale nu decelereaza elementele specifice patologice.

Markerii tumorali serici –Antigenul prostatic specific (PSA) este o glicoproteina produsa doar in citoplasma celulelor benigne sau maligne ale prostatei.

Nivelul seric se colereaza cu volumul tesutului tumoral , un nivel crescut se intalneste si in adenomul de prostata.

Masurarea valorilor PSA este utilizat pentru depistarea si standializarea cancerului de prostata, monitorizarea raspunsului la tratament .

Valorile antigenului prostatic sunt:

0-4 ng/ml = normal

4-10 ng/ml=suspiciune de cancer prostatic

Peste 10 ng/ml = cancer prostatic cu mare probabilitate

PSA este azi unul dintre indicatorii importanti ai screening-ullui efectuat pe scara larga pentru depistarea cancerului de prostata.

Cu nivel crescut mai pot fi si fosfataza acida prostatica, fosfataza alcalina, LDH,aldolaza.

Biopsia prostatica :pentru un diagnostic cu certitudine se va folosi biopsia transrectala ghidata ecografic , care se pare este ca este o metoda mai buna fata de biopsia simpla facuta dupa palparea prostastei.

Biopsia pune diagnosticul cu certitudine de cancer de prostata!

Exploatarile imagistice se bazeaza pe :

Ecografia endorectala cu transductor rectal : este foarte importanta in diagnosticul cancerului intracapsular

Urografia : evidentiaza staza in paratul urinar superior

Radiografia renovezicala :poate arata calcificari prostatice si eventuale obstructi tumorale

Examenul digital rectal (EDR) ramâne examenul clinic fundamental. Practicat sistematic dupa 50 de ani, este apt sa descopere boala în stadiul incipient, intracapsular (T2), în mod obisnuit fara expresie clinica evidenta..

Trebuie precizat ca EDR descopera în primul rând cancerele din zona periferica

2.6 Diagnosticul diferential

Diagnosticul diferential al cancerului de prostata se face cu :

Adenomul de prostata

Prostatita cronica nodulara (un nodul proeminent la suprafata glandei , diagnosticul se pune doar cu biopsie)

Prostatita granulomatoasa (aspect nodular dur , diagnosticul este pus de examenul histopatologic)

Tuberculoza prostatica este insotita de mai multe afectiuni : afectarea epididimului, canalul deferent, vezicii urinare etc

Litiaza prostatica radiografia de bazin arata imaginea calculilor

Abcesul prostatic este un fenomen inflamator care se confunda cu cancerul de prostata .

Clasificarea TNM (UICC, 1997) a înlocuit sistemul Whitmore-Jewett si presupune: examen clinic, explorari imagistice, teste biochimice, endoscopie, etc.

Neconcordanta între stadierea clinica si cea patologica este posibila si evidentiaza limitele evaluarii clinice.

T – Tumoarea primara

Tx – tumoarea primara nu a fost evaluata.

T0 – nu exista evidenta tumorii primare.

T1 – tumoare inaparenta clinic, nepalpabila si nedecelabila imagistic

T1a – tumoare descoperita incidental, histologic, interesând maximum 5% din tesutul rezecat.

T1b – tumoare descoperita histologic, interesând mai mult de 5% din tesutul rezecat.

T1c – tumoare decoperita prin punctie biopsie (valori crescute ale PSA).

T2 – tumoare limitata la prostata

T2a – tumoarea intereseaza un lob.

T2b – tumoarea intereseaza ambii lobi.

T3 – tumoarea extinsa extracapsular.

T3a – extensie extracapsulara (uni- sau bilaterala).

T3b – tumoarea invadeaza veziculele seminale.

T4 – tumoarea este fixata sau invadeaza structurile adiacente, altele decât veziculele seminale: col vezical, sfincter extern, rect, muschii ridicatori si/sau peretele pelvin.

2.7 Evolutie si prognostic

Cancerul de prostata are o evolutie lenta comparativ cu alte neoplasme si disemineaza dupa o evolutie lunga locala.prognosticul in majoritatea cazurilor este dat de complicatiile mai ales urinare.

Tratatmentul corect condus bazat pe rezultatul examenului histologic , poate determina cresterea apreciabila a duratei de supravietuire.

2.8. Tratament

a. Tratament igieno-dietetic constă în evitarea condițiilor de muncă dificile ce includ: poziția șezândă prelungită, a frigului, a umezelii; a bauturilor alcoolice si carbogazoase ( apele minerale, sucuri ). De asemenea este recomandat pastrarea igienei intime stricte pentru prevenirea infecțiilor urinare.

b. Tratamente medicamentos

Estrogenii blocheaza secreția hipofizara de LH și prin aceasta , secreția de testosteron testicular. Efectele secundare sunt fie dezagreabile (impotenta sexuala), fie invalidante (flebite, embolie pulmonara, accidente vasculare cerebrale, infarctul de miocard). Se poate folosi: Dietilstilbestrol 3 mg/zi toatã viata sau Etinilestradiol 0,05 mg/zi. Se mai poate folosi Estradurin 1 fiola de 80 mg/lunã sau 1 fiola de 40 mg/luna timp îndelungat.

Tratament anti-androgenic non-estrogenic

Anti-androgenele împiedica penetrarea dihidrotestosteronului în nucleul celulelor din cancerul de prostata. Medicamentele anti-androgene pot fi:

steroidice: acetat de cyproteron (Androcur) 2×2 tb de 50 mg/zi. În folosinta îndelungata își pierde eficiența dar nu și efectele secundare:

non-steroidice: Flutamida 250 mg/zi cu mai puține efecte secundare (libidoul și potența de regula neafectate, dar ginecomastia poate apare din cauza transformarii testosteronului în estradiol.

cresterii Nilutamid 400 mg/zi.

Casodex 150 mg/zi.

Finasterid 5 mg/zi.

Episterid.

Eficiența ultimelor 2 medicamente asupra cancerului de prostata sunt înca în curs de evaluare.

Chimioterapie

Cel mai des folosit este Estracyt-ul care are incorporat în aceeași molecula muștar-azotat și estrogen. Poate fi eficace în 30% din cazurile hormono-rezistente de la început sau devenite rezistente. Se mai poate folosi: Ciclofosfamida 200 mg/zi 5 zile succesiv. Cura se repeta de 3 ori la saptamani interval. Rezultatele sunt rareori spectaculare sau durabile.

Radioterapia externa sau interstitiala (brachiterapia) cu intentie de radicalitate este folosita în unele tari, ca alternativa la prostatectomia radicala, în leziunile canceroase strict intraglandulare. Rareori pot apare urmatoarele efecte secundare:

cistitã radica.

iritație rectala (rectul este inclus inevitabil în campul de iradiere).

impotențã sexuala (30-50%).

c. Tratamentul chirurgical

Poate fi radical sau paleativ.

Chirurgia radicala este asigurata prin prostatectomia totalã cu condiția ca leziunea canceroasã sa fie strict intraglandularã. Este cea mai bunã metoda terapeutica care de regula este singulara, fara castratie și fara un tratament adjuvant sau neoadjuvant.

Complicatia de temut este incontinenta urinara, dar care azi nu depasestete 5%. Ea poate fi realizata prin chirurgie clasica sau celioscopica (trans- sau extraperitoneala)

Chirurgia paleativa poate fi:

rezecție endoscopica a unei parti din tesutul canceros prostatic

pentru a reda mictiune normala bolnavului intens disuric sau în retentie completa de urina.

în caz de invazie ureterala se poate recurge la: sonde Cook montate ante- sau retrograd (cu rezultate bune pentru scurta perioada).

uretero-cistoneostomii pe cale chirurgicala clasica.

nefrostomie percutanata unilaterala (cea mai logica).

CAPITOLUL III

CAZ CLINIC

DATE DESPRE SPITALIZARE

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

ANTECEDENTE

ISTORICUL BOLII ȘI EXTRAS DIN EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

TABLOUL CLINIC

NEVOI FUNDAMENTALE

POSIBILITĂȚI DE EVOLUȚIE

REGIM IGIENO-DIETETIC

Alimente permise:regim alimentar normo caloric

Alimente interzise:cafea, alcool, tutun

FUNCTII VITALE

INVESTIGATII DE LABORATOR

EXAMINARI PARACLINICE SUPLIMENTARE

TRATAMENT ÎN SPITAL

Alergic la: neaga alergii medicamentoase

TRATAMENT LA DOMICILIU

PLAN DE NURSING

CONCLUZII GENERALE

RECOMANDĂRI LA EXTERNARE

EDUCATIE PENTRU SANATATE

Fisa tehnica

pregătirea bolnavului pentru Recoltarea de produse biologice prin puncție venoasă

DEFINITIE

Obiectivele procedurii

recoltare de sânge pentru examene de laborator

Pregătirea materialelor

Garou;

Mănuși de unică folosință;

Seringi, ace, sistem vacutainer (după scop);

Tampon;

Alcool;

Mușama, aleză;

Etichetă;

Eprubete;

Bandă adezivă non alergică;

Formulare pentru laborator;

Alte materiale în funcție de obiectivul urmărit, tăvița renală;

Recipient pentru colectarea materialelor;

Pregătirea pacientului

Se verifică indicația medicului privind scopul puncției venoase.

Psihică:

Se informează și se explică pacientului necesitatea procedurii;

Se explică pacientului cum poate participa la procedură, anunțându-l că e puțin dureroasă, în funcție de starea pacientului (conștient, inconștient);

Se încurajează pacientul pentru a reduce anxietatea;

Se întreabă dacă i s-a mai recoltat sânge altă dată; dacă a simțit leșin, transpirație, stare de greață, vărsătură;

Se obține consimțământul informat;

Fizică:

Se asigură poziția corespunzătoare în conformitate cu starea pacientului, scopul și locul puncției (decubit dorsal);

Se examinează calitatea și starea venelor și se alege locul;

Efectuarea tehnicii:

Se identifică pacientul;

Se spală mâinile și îmbrăcăm mănușile pentru a preveni contaminarea;

Se selectează locul potrivit (venele distale sau proximale), venele de la plica cotului, mai rar cele de pe fața dorsală a mâinii;

Se pune mușamaua sub brațul pacientului;

Se aplică garoul la 5 – 8 cm deasupra locului de puncție; capetele garoului fiind direcționate departe de zona de puncție;

Se palpează vena;

Se verifică prezența pulsului distal, radial;

Se montează seringa și se atașează acul;

Se recomandă pacientului să strângă pumnul;

Dacă venele nu sunt vizibile și nu se pot simți la palpare se încearcă următoarea tehnică:

Pacientul să închidă și să deschidă pumnul;

Se dă drumul la garou și se roagă pacientul să-și coboare mâna sub nivelul inimii pentru a i se umple venele, apoi reaplicați garoul și bateți încet pe venă pentru a deveni mai vizibilă;

Se înlătură garoul și se pune o compresă caldă și umedă pe venă timp de 10-15 minute;

Se dezinfectează tegumentul (cu un tampon cu alcool), folosind mișcări circulare de la centru în afară cu câțiva cm, pentru a evita introducerea potențialei flore de pe piele în interiorul vaselor pe perioada efectuării procedurii;

Se poziționează mâna nedominantă la 4-5 cm sub locul de puncție și cu policele se întinde pielea dreaptă pe venă;

Se ține acul cu bizoul în sus în mâna dominantă și se introduce la un unghi de10-30°, deasupra venei sau dintr-o parte a venei, în poziție oblică;

Se urmărește cursul venei și când sângele se întoarce prin lumenul acului avansați cu acul în venă 1-2 cm;

În cazul recoltării se continuă puncția conform obiectivului;

Se aspiră sângele în seringă (cantitatea necesară pentru efectuarea analizelor indicate de medic);

Dacă curgerea sângelui este rapidă se dezleagă garoul pentru a preveni staza și hemoconcentrația care pot modifica rezultatele testelor de laborator;

Dacă curgerea sângelui este lentă, nu se dezleagă garoul decât înainte de a retrage acul cu seringa cu sânge (dacă tehnica nu impune altfel);

Se plasează un tampon cu alcool pe locul puncției venoase și ușor se retrage acul cu seringa;

Se aplică o presiune blândă pe tamponul cu alcool, pe locul puncției 2-3 minute sau până se oprește sângerarea; aceasta previne extravazarea în țesuturile din jur, cu cauzarea hematomului;

După oprirea sângerării se aplică o bandă adezivă peste tampon;

Se transferă sângele din seringă în eprubete, după ce s-a detașat acul de la seringă;

Se aplică etichetele pe eprubete, indicând numele și prenumele bolnavului, proba recoltată, secția care trimite proba de sânge la laborator;

Îngrijirea pacientului

Se așează pacientul în poziție comodă;

Se observă faciesul pacientului, culoarea tegumentelor și se măsoară pulsul;

Se întreabă pacientul dacă are stare de greață sau vomă;

Se verifică și locul puncției venoase pentru a fi siguri că nu s-a dezvoltat un hematom;

Pacientul să nu flecteze antebrațul pe braț;

Reorganizarea locului de muncă

Se colectează deșeurile conform P.U. în recipiente speciale;

Se îndepărtează mănușile;

Se spală mâinile;

Notarea procedurii

Notarea procedurii în fișa de proceduri și în dosarul/planul de îngrijire

– Data, ora, locul puncției venoase, timpul când proba a fost trimisă la

laborator;

Orice observație legat de starea și reacția pacientului;

Se specifică ce probe s-au recoltat, când au fost trimise la laborator;

Accidente, incidente

Leșinul,

starea de greață sau voma: se anunță medicul;

Extravazarea sângelui în țesuturile din jur;

Hematomul

Hemoliza sângelui recoltat: se repetă recoltarea cu acordul pacientului.