Notiuni cu Privire la Mostenire

I Introducere

Capitolul II Noțiuni Generale cu Privire la Moștenire

Dreptul civil cuprinde „în rețeaua deasă a normelor sale întreaga viață omenească. El începe prin a se pleca asupra leagănului copilului, pătrunzând chiar în tainele concepțiunii, se ocupă de logodnă, organizează căsătoria, pentru a termina cu moartea și urmările asupra patrimoniului, adică cu succesiunea, denumită și moștenire sau ereditate”.

Dreptul patrimonial al familiei se compune din trei părți: regimul matrimonial (ce reglementează raporturile pecuniare dintre soți), succesiunile (care reglementează consecințele morții asupra patrimoniului defunctului) și liberalitățile (actele prin care, în general, persoana dispune cu titlu gratuit de bunurile sale).

Etimologic termenul își are originea în latinescul succesio-succesionis cu înțelesul de urmare, înlocuire. In limbajul comun prin succesiune se înelege o îniruire de persoane, fapte sau fenomene, care urmeazăuna alteia.

În sens juridic, succesiunea sau moștenirea, care sunt sinonime, au un înțeles specializat, desemnând transmiterea patrimoniului unei persoane fizice deceda către una sau mai multe persoane în ființă(persoane fizice, persoane juridice sau statul) .

În Codul civil de la 1864 folosea alternativ noțiunile de „moștenire” și „succesiune”, în noul Cod civil se folosește cu precădere noțiunea de „moștenire”. De altfel Cartea a IV-a din noul Cod civil se numeste:„Despre moștenire și liberalități”.Legiuitorul se indreaptă catre termenii de moștenire sau moștenitor in locul celor de succesiune sau succesor. Observam de aici faptul că, preferabil va fi ca ori de cate ori contextul o permite sa definim orice transmisiune de mortis causa cu ajutorul termenului de „moștenire” iar nu cu cel de „succesiune” în sens restrains.

In doctrina si in practica juridica notiunea de succesiune are un inteles larg deoarece ea desemneaza orice fel de transmisiune de drepturi, intre vii, cat si pentru cauza de moarte.

Intre vii prin acte juridice precum contractual de vanzare-cumparare donaia, contractul de întreinere etc. se realizează o succesiune în privința titularilor dreptului de proprietate etc., dar sensul restrâns al noțiunii în domeniul pe care-l cercetm vizează numai succesiunea care se realizează, în această privină, pentru cauză de moarte, adică de la o persoană fizică decedată către una sau mai multe persoane în viață (art. 953 NCC)

Cu alte cuvinte, prin acest termen se desemneaă uneori și obiectul transmisiunii succesorale. Astfel art. 653 alin. (1) din vechiul C. civ. prevedea că: „Descendenții și ascendenții au de drept posesiunea succesiunii din momentul morții defunctului”, iar art. 659 C. civ. că: „Succesiunile sunt deferite copiilor și descendenților defunctului, ascendenților și rudelor sale colaterale, în ordinea și după regulile mai jos determinate”.

Jurisprudenta cat si legiuitorul foloseau cu acelasi inteles si notiunea de ereditate. Nu au lipsit nici preocupările de unificare a terminologiei într-o viitoare legiferare cu toate că uniformizarea ar duce la sărăcirea expresiei în domeniu. Dacă termenii de moștenire, succesiune și ereditate sunt sinonimi, nu se pot, totuși, realiza aceleași construcții lingvistice specifice domeniului cu fiecare dintre ei. Se va spune, evident „reprezentare succesorală” (Capitolul II din Cartea a IV-a a noului Cod civil) și „rezerva succesorală” (Capitolul IV din Cartea a IV-a a noului Cod civil) „opțiune succesorală” (art. 1.103 NCC) deși s-ar putea spune și „ereditară” cu același înțeles, dar niciuna dintre sintagmele menționate nu se pot realiza cu noțiunea de „moștenire”. Varietatea termenilor conferă, așadar, mai largi posibilități de exprimare decât uniformizarea lor, care nu e de dorit.

Defunctul sau cel despre a cărui moștenire este vorba, prescurtat poartă denumirea de cuius, dedus din dreptul roman din formula is de cuius succesionis (rebus) agitur. Noul Cod civil mai folosește și denumirea de defunct sau cea de autor. Bine s-a observat că este impropriu să se vorbească despre „moartea defunctului” (art. 653 din vechiul Cod civil) sau de „omorul defunctului” (art. 655 din vechiul Cod civil) . Când este vorba de moștenirea testamentară se folosește denumirea de testator.

Sectiunea 1 Evolutia in Dreptul Roman

Dreptul la moștenire este cunoscut încă din epoca primitivă, atunci când încă oamenii trebuiau să se unească pentru a înfrunta fortele naturii si animalele sălbatice, și pentru a-și găsi cele necesare pentru a supraviețui. Pe atunci, proprietatea privată nu exista, era doar o stăpânire asupra uneltelor de vânăt și de pescuit, ce aparțineau bărbatului, și asupra uneltelor de uz casnic, ce apartinea femeii. La moartea unui om, uneltele datorită valorii lor mici, se împărteau între rudele cele mai apropiate in grad. Moștenirea începe să se dezvolte o datăcu ivirea familiei monogame, casa, animale, trecând în propietatea familiei mari patriarhale, și apoi în proprietatea familiei mici. Șeful familiei – barbatul, avea dreptul asupra casei , gospodăriei casnice, sclavilor, animalelor domestice. Când acesta murea toate atribuțiile erau incredințate unui alt șef. Moștenirea avea ca obiect transmiterea drepturilor asupra unor bunuri ce aparțineau familiei, de la un șef de familie la altul. În timp ,începe să dispară proprietatea familiei, fiind înlocuită cu proprietatea individuală. Așadar, șeful devine stapân unic, al averii familiei, atât a soției sau a soțiilor sale, și a copiilor săi. În Egiptul antic, moștenirea se imparțea in mod egal intre fii si fiicele, fiul cel mare trebuia să se ocupe de funerariile tatalui și lua ceva mai mult din moștenire. Succesiunea testamentarăapare mai tarziu , fiind întrodusa de romani si greci in epoca nou.

Așadar, într-o societate bazatăpe proprietatea privată, dreptul de proprietate nu se putea stinge la moartea proprietarului deoarece, pentru a satisface nevoile economice ale populației dreptul de proprietate individuală asupra mijloacelor de producție nu putea rămâne îngrădit de timpul scurt al trecătoarei vieți omenești, ci, dimpotrivă trebuia prelungit dincolo de moartea proprietarului

1.1 Dreptul roman.

Moștenirea legală se mai numea și ab intestat, fiind reglementată de Legea celor XII Table. Astfel, conform acestei legi existau trei categorii de moștenitori. Mai întâi sui heredes- sunt cei care la moartea lui pater familias deveneau independenți (sui iuris): fiii, fiicele, soția căsătorită cu manus, precum și nepoții ai căror părinți decedați rămăseseră până în momentul decesului în puterea șefului familiei. Aceștia veneau la moștenire cu prioritate față de toate celelalte clase de moștenitori , purtând denumirea de heredes sui (cei care se moștenesc pe ei înșiși) întrucât, în timpul vieții șefului de familie, au colaborat cu acesta la alcătuirea averii familiei. Astfel, acești moștenitori dobândeau practic o avere pe care o făuriseră în comun cu cel pe care îl moșteneau.

Din cadrul acestei categorii mai făceau parte și adoptatul și adrogatul, cu toate că nu erau rude de sânge cu defunctul. Așadar, apartenența la grupul familial și respectiv dreptul la moștenire rezultă din așa numita rudenie agnatică și nu din rudenia de sânge. Acest lucru făcea ca descendenții care nu se mai aflau sub puterea șefului familiei (erau emancipați sau dați în adopție) nu veneau la succesiunea tatălui lor natural, legătura de rudenie civilă cu pater familias fiind desfăcută prin emancipare sau adopție.

Aceeași era situația și în cazul soției căsătorite fără manus. În cadrul acestei clase, moștenirea se împărțea pe capete, dacă toți moștenitorii erau de gradul I. Spre exemplu, dacă defunctul lăsa doi fii, fiecare dintre aceștia primea câte ½ din moștenire. Dacă moștenitorii erau de grade diferite succesiunea se împărțea pe tulpini, nepoții de fii venind la moștenire prin reprezentarea succesorală. Astfel, dacă defunctul lasă un fiu și doi nepoți născuți dintr-un alt fiu care era predecedat (a decedat înaintea lui de cujus) patrimoniul se împărțea în două: o jumătate o lua fiul în viață iar cealaltă jumătate era culeasă de cei doi nepoți care o împărțeau în mod egal , care luau astfel ceea ce s-ar fi cuvenit tatălui lor, dacă ar mai fi trăit până în momentul morții șefului de familie. Agnatus proximus, la rândul lor, veneau la moștenire atunci când nu existau moștenitori heredes sui. Aceștia erau moștenitorii colaterali, respectiv frați, veri, nepoții de frate sau de văr. În situația în care nu existau agnați apropiați, cei mai îndepărtați agnați veneau la moștenire în calitate de agnatus proximus. Exemplu: dacă existau frați, aceștia veneau la moștenire ca fiind cele mai apropiate rude civile, iar în lipsa acestora verii erau considerați agnatus proximus. Dacă, însă, cel mai apropiat agnat refuza moștenirea, nu moștenea agnatul următor deoarece în acest sistem colateralii nu veneau la moștenire prin reprezentare. În fine, gentiles veneau la moștenire în lipsa celorlalte două clase, moștenirea revenindu-le în bloc. În fapt, nu era vorba de un adevărat drept de moștenire, ci de reintoarcerea unui patrimoniu privat la comunitatea gentilică din care inițial a derivat.

1.2 Moștenirea în dreptul cutumiar roman.

Atunci când oamenii erau împărțiți în obști sătești, acestea exercitau un drept de stăpânire superioară (dominium eminens) asupra întregului teritoriu pe care se întindea până la hotarul obștii. Acest teritoriu se afla în stăpânirea devălmașă a tuturor membrilor obștii, excepție de la această regulă făcând-o următoarele bunuri: casele, terenurile proprietate individuală, delnițele (în Țara Românească), jirebii (în Moldova). Toate aceste bunuri, ce se aflau în stăpânirea unei familii sub conducerea tatălui, rămâneau la moartea acestuia în stpânirea copiilor. Este vorba de o stăpânire indiviză, fără a se pune problema deschiderii succesiunii tatălui decedat în sensul propriu al termenului. Astfel, copiii, pe măsură ce deveneau maturi, defrișau noi terenuri din cadrul obștii, folosind astfel toate suprafețele rămase în devălmășie

Dreptul succesoral începe să apară din momentul în care familia și-a restrâns sensul, referindu-se numai la părinți și la copiii neajunși la maturitate, atunci când a început să scadă treptat suprafața patrimoniului devălmaș până la dispariție.

Așadar, noile gospodării nu puteau fi întemeiate decât prin înzestrări făcute copiilor de către tatăl de familie, din fondul comun al colectivului familial. Astfel, obiceiul era ca părțile atribuite copiilor să fie de aceeași mărime pentru a nu apărea neînțelegeri, iar copiii se ajutau între ei la construirea caselor în care se instalau.

De asemenea, ultimul copil rămânea în casa bătrânească pentru a-i îngriji pe bătrâni și a-i înmormânta. Din această cauză și pentru că el contribuia și la construirea caselor celorlalți frați, de regulă, copilul cel mai mic era cel căruia i se recunoștea privilegiul ultimogeniturii masculine.

Pentru ca moștenitorul să poată moșteni, trebuia să fie demn, în caz contrar de cujus putea să-i dezmoștenească și pe cei mai apropiați coerezi. Persoanele își dovedeau calitatea de moștenitor, și apoi moștenirea se deschidea, dar dovedind calitatea cu ajutorul martorilor, deoarece lipsea un sistem organizat al actelor civile. Moștenitorii aveau un drept de opțiune, fie să accepte mostenirea sau so respingă in cazul în care erau foarte multe datorii. Daca erau mai multi moștenitori puteau să ramână în stare de indiviziune, iar dacă doreau să iasă din indiviziune puteau să-și împartă bunurile pe cale amiabilă (printr-o învoială), iar dacă nu se înțelegeau, se puteau adresa instanțelor judiciare pentru a le fi rezolvate neînțelegerile.

1.3 Moștenirea în vechiul drept românesc

Transmisiunea bunurilor succesorale se făcea fie pe cale legală, fie pe cale testamentară. În cadrul moștenirii legale, copiii legitimi și atât baieții cât si fetele aveau vocație succesorală egala asupra bunurilor, sau bunuri care au fost cumpărate de parinții lor decedați. Copilul vitreg avea aceleași drepturi ca și cel legitim, dar numai la moștenirea parintelui bun, în timp ce copii naturali veneau doar la moștenirea mamei lor.

De la împărțirea egală a moștenirii pământului între fete și băieți se constată în Țara Românească o influență a privilegiului masculinității, păstrat și în statutele Țării Făgărașului. Cu toate acestea, țăranii au evitat îndepărtarea fetelor de la moștenirea pământului prin procedura înfrățirii care, în mod simbolic, considera fetele ca fiind băieți. Legea țării recunoștea și soțului supraviețuitor un drept de moștenire în concurs cu copiii. Astfel, în cadrul moștenirii legale existau următoarele clase de moștenitori: moștenitorii legitimi, respectiv descendenți, ascendenți și colaterali; copilul din afara căsătoriei, în raport cu succesiunea mamei și a rudelor ei; înfiatul față de averea părintelui sufletesc; soțul supraviețuitor și văduva săracă; autoritatea de stat (domnul, fiscul, etc.).

O excepție de la regula potrivit căreia moștenirea se deschidea prin moartea unei persoane o constituia cel ce se dedica vieții monahale care mai putea dispune de avere numai până în momentul intrării lui în ordinul monahal.

1.4 Testamentul și condițiile de validitate ale testamentului roman.

Testamentul roman avea drept scop numirea unui moștenitor , deci transmiterea bunurilor defunctului . Vechiul testament roman este un act solemn prin care capul familiei desemnează un conducător al grupului . Instituirea de herede este elementul fundamental și nu putea lipsi din nici un testament . Mai târziu , testamentul a putut conține dispoziții de ultimă voință care se numeau legate și puteau fi legate de dotă , legate de libertate , legate de uzufruct , legate de iertare de datorie.

Testamentul – scrie Ulpian – este manifestarea , în cadrul legii , a voinței noastre făcută în mod solemn , ca să aibă tărie după moarte .

Testamentul – scrie Modestin este hotărârea legală a voinței noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să se întâmple după moartea sa

Din definițiile date testamentului se desprinde caracterul de act solemn și de ultimă voință a testamentului , dar nu evidențiază trăsătura juridică de bază a acestuia , și anume instituirea de moștenitori pe care alți juriști romani o numesc „ caput et fundamentum totius testamenti” ( „ fruntea și temelia întregului testament)”.

1.5 Formele testamentului

În dreptul roman , testamentul a cunoscut mai multe forme , în perioade diferite , ale evoluției succesiunii testamentare .

1.5.1 În dreptul civil se cunoșteau trei forme de testament :

a) testamentul „ calatis comitiis” ;

b) testamentul „ in procinctu”;

c) testamentul „ per aes et libram” care la rândul său cunoștea trei forme:

testamentul „mancipatio familiae”;

testamentul „ per aes et libram” public;

testamentul „ per aes et libram” secret .

a) Testamentul „ calatis comitiis” constă în declarația solemnă a testatorului făcută în fața comițiilor curiate ( adunărilor populare ) , prezidate de un „ pontifex maximus” sau de „ rex sacrorum”; deci îmbrăca forma unei legi curiate votate de „ comitiis calata”

Acesta este cel ami vechi testament și nu se putea întocmi decât în două perioade ale anului , când aveau loc întrunirea acestor comiții și anume: 24 martie și 24 mai .

La început poporul avea un rol activ în realizarea acestui testament , deoarece îl vota ca pe o adevărată lege , trebuia să încuviințeze întocmirea testamentului , ulterior poporul servea doar ca martor colectiv , dorința testatorului fiind aprobată în mod obligatoriu , deoarece nu mai putea fi respins testamentul , poporul pierzând acest drept . Acestea fiind dispuse prin Legea celor XII Table .

Anterior Legii celor XII Table , testamentul „ calatis comitiis” fiind votat ca o lege , el putea conține și dispoziții care nu erau conforme legii , deoarece se dădea o nouă lege . Prin Legea celor XII Table poporul fiind doar un martor , i s-a dat lui „ emptor familiae” cea mai întinsă libertate de a numi moștenitori , fapt exprimat prin formularea : „ uti legassit suae rei” sau „ de re sua , ita ius esto” adică „ după cum a dispus cu privire la lucrurile sale așa să fie dreptul ”

Testamentul „ calatis comitiis” prezenta și dezavantaje și anume : nu putea fi revocat decât tot printr-o lege posterioară, fapt care îl făcea impracticabil , pentru că nu era accesibil tuturor oamenilor liberi ; nu putea fi făcut decât de două ori pe an când avea loc adunarea poporului .

b)Testamentul „ in procinctu ” este mai recent decât testamentul „ calatis

comitiis” fiind cunoscut în Legea celor XII Table . Acest testament se realiza prin prezentarea de către testator , a unei declarații de ultimă voință , în fața camarazilor săi, care îndeplineau rolul martorilor , fiind gata de luptă .

Spre deosebire de testamentul „ calatis comitiis”, testamentul „in procinctu ” era accesibil și plebeilor care participau la lupte , având loc fie înainte de a începe lupta , fie chiar după ce lua contactul cu inamicul .

Și acest testament prezenta un dezavantaj , deși putea fi făcut și de plebei , și anume că nu putea fi făcut decât pe timp de război , fiind inaccesibil bătrânilor și bolnavilor , adică tocmai acelor persoane care aveau nevoie de el .

c)Testamentul „ per aes et libram” , adică „ prin aramă și balanță” a cunoscut trei forme :

„mancipatio familiae”

„per aes et libram” public”

„ per aes et libram secret”

„Mancipatio familiae” reprezenta o vânzare fictivă a patrimoniului deoarece testatorul transmitea patrimoniul său prin intermediul mancipațiunii unei persoane de încredere , în fața unui „ libripens ” și a cinci martori , puberi și cetățeni romani , persoană care era numită „emptor familiae” ( cumpărătorul averii ) în schimbul unui preț fictiv . „Emptor familiae” devenea proprietarul patrimoniului , însă el era numai un executor testamentar , întrucât după ce avea loc mancipațiunea printr-un act de fiducia, ( un contract ce constă în înstrăinarea unui lucru prin mancipatio și o convenție de restituire a proprietății ) promitea ca după moartea testatorului să transmită bunurile persoanelor indicate .

Cum pactele fiduciare nu erau sancționate , testatorul se baza pe buna – credință a lui „ emptor familiae”, care de regulă era un prieten .

Testamentul „ per aes et libram” cu dele două forme : public și secret , a reprezentat o pefecționare a formei „ mancipatio familiae” deoarece „ emptor familiae” nu mai devine proprietarul bunurilor mancipate , rolul său limitându-se la sarcina de a transmite patrimoniul adevăraților moștenitori în conformitate cu voința exprimată de testator.

1.5.2 După dreptul pretorian testamentul cunoștea , de asemenea , trei forme :

a)-testamentul nuncupativ ;

b)-testamentul pretorian ;

c)-testamentul militarilor .

a)Testamentul nuncupativ se făcea sub forma unei declarații , pronunțate cu voce tare în fața a șapte martori . Prin această declarație , testatorul aduce la cunoștință numele moștenitorilor și celelalte dispoziții de ultimă voință .

Această formă de testament era folosită de către persoanele surprinse de apropierea morții , sau de persoanele care nu știau carte.

b)Testamentul pretorian răspundea unor tendințe noi care se manifestau în societate , care mergeau împotriva unui formalism rigid.

Se lua în considerare un testament în care lipsea „ mancipatio familiae” și declarația solemnă numită „ mancipatio”. Era suficient pentru pretor să existe tablele cerate , scrise și legate cu un fir și sigilate cu pecețile a șapte martori , persoane care luau parte la testamentul „ per aes et libram” , adică cele două părți , un libripens și cinci martori .

Pretorul acordă herezilor instituiți astfel posesiunea averii hereditare ( bonorum possessio” ) . Această „ bonorum possessio” era cunoscută pe timpul lui Cicero . Însă , pretorul acordă o asemenea trimitere în posesie numai dacă nu există sau nu apar moștenitori legitimi cum ar fi de exemplu , fratele defunctului din același tată .

Testamentul pretorian a răspuns unei mai largi mase de posibili testatori , căci nu toți cetățeni cunoșteau sau neglijau să se conformeze regulilor dreptului civil în materie de formă a testamentelor .

c)Testamentul militarilor putea fi făcut oricum , fără a presupune o anumită condiție de formă , cu condiția ca voința testatorului să fie clar exprimată . Simplificarea formelor testamentului soldaților s-a justificat prin ignoranța lor în problemele de drept .

Dreptul de a dobândi dintr-un testament militar este acordat oricărei persoane , chiar celor oprite de legile caducare ( Legea Iulia de maritandis ordinibus și Legea Papia Poppaea )

1.5.3 În epoca postclasică , materia formelor testamentare a cunoscut noi forme și anume :

a) testamentul prin declarația făcută înaintea autorităților judiciare sau municipale și depus în cancelaria orașului ( „ apud acta conditum „);

b) testamentul dat în păstrarea cancelariei imperiale( „ principi oblatum”);

c) testamentul tripartit ( „ tripartitum”) , care împrumuta reguli din dreptul civil , dreptul pretorian și din legislația imperială ;

d)testamentul olograf, scris în întregime de mâna testatorului .

Sectiunea 2 Definire, terminologie, reglementare.

2.1 Mostenirea.

Potrivit art. 557 alin. 1 C. civ., „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, prin moștenire legală sau testamentară …” (s.n.).

În literatura de specialitate este cunoscută și cea de-a treia formă de moștenire , moștenirea convențională .

Această formă a moștenirii , deși reglementată de Codul civil în art.821 ,art. 933 și art.934 , nu a prezentat importanță practică niciodată în dreptul nostru . Este cazul donației de bunuri viitoare , adică acele donații care au ca obiect o moștenire , o fracțiune din aceasta și bunuri individuale . Conform art.821 „ Donațiunea între viii pentru bunurile viitoare este revocabilă”. Cum donația de bunuri viitoare poate avea loc numai prin contractul de căsătorie , iar dispozițiile din Codul civil care reglementează acest contract au fost abrogate , prin intrarea în vigoare a Codului familiei face ca succesiunea convențională săfie practic inaplicabilă Din dispozițiile de mai sus, rezultă că termenul de „succesiune” poate fi înțeles în două sensuri.

În sens larg, succesiunea este un mod de dobândire a proprietății inter vivos (de exemplu, prin contracte sau prescripție achizitivă).

În sens restrâns (sensul său propriu) succesiunea „este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă” (art. 953 C. civ.).

Din analiza definiției de mai sus rezultă că:

a) moștenirea este o transmisiune de patrimoniu;

b) obiectul transmisiunii este un patrimoniu (drepturi și obligații luate împreună);

c) transmisiunea se face de la o persoană decedată, către una sau mai multe persoane (fizice sau juridice);

d) persoana de la care se transmite moștenirea este numai o persoană fizică, regulile care guvernează moștenirea neputându-se aplica în cazul încetării existenței unei persoane juridice (pentru care operează reguli specifice);

e) persoanele care dobândesc moștenirea trebuie să fie în ființă (să existe), neavând relevanță dacă sunt persoane fizice, persoane juridice sau statul.

Conform prevederilor art. 953 NCC, moștenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă. Suntem în prezența unei definiții legale care utilizează termenul de „moștenire”, termen pe care în mod constant doctrina l-a consacrat ca fiind cu mult mai potrivit în privința transmisiunilor de mortis causa, față de termenul de succesiune, susceptibil de a avea mai multe înțelesuri.

Noul Cod civil a adoptat termenul de „moștenire” (de exemplu, „Moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia” – art. 954 alin. 1 C. civ.), dar nu a renunțat nici la termenul de „succesiune” (de exemplu, moștenirile vacante se constată prin certificatul de „vacanță succesorală” – art. 553 alin. 2 C. civ.). Mai rar, în doctrină, în aceeași accepțiune se întâlnește și termenul de „ereditate”.

Nu au lipsit nici preocupările de unificare a terminologiei într-o viitoare legiferare cu toate că uniformizarea ar duce la sărăcirea expresiei în domeniu. Dacă termenii de moștenire, succesiune și ereditate sunt sinonimi, nu se pot, totuși, realiza aceleași construcții lingvistice specifice domeniului cu fiecare dintre ei. Se va spune, evident „reprezentare succesorală” (Capitolul II din Cartea a IV-a a noului Cod civil) și „rezerva succesorală” (Capitolul IV din Cartea a IV-a a noului Cod civil) „opțiune succesorală” (art. 1.103 NCC) deși s-ar putea spune și „ereditară” cu același înțeles, dar niciuna dintre sintagmele menționate nu se pot realiza cu noțiunea de „moștenire”. Varietatea termenilor conferă, așadar, mai largi posibilități de exprimare decât uniformizarea lor, care nu e de dorit.

Putem admite că, în principiu, în materia dreptului de moștenire, noțiunile de „moștenire” și „succesiune” sunt sinonime, folosirea lor diferențiată pe parcursul prezentei lucrări fiind dictată exclusiv din considerente de formă.

Prin moștenire, în sensul său restrâns (mortis causa) se poate înțelege: atât transmisiunea patrimoniului persoanei decedate, dar și masa succesorală (patrimoniul succesoral).

În principal, persoanele care interesează dreptul de moștenire sunt: persoana decedată (defunctul, al cărui patrimoniu se transmite) și persoana (persoanele) care dobândește (dobândesc) patrimoniul lăsat de defunct.

Defunctul (persoana despre a cărei moștenire este vorba) se mai numește și „autor” (de exemplu, autorul comun al comoștenitorilor), dar și de cuius, abreviere din formula dreptului roman „is de cuius succesionis (rebus) agitur” (cel despre a cărui moștenire/bunuri este vorba).

Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc, în general, moștenitori sau succesori (uneori urmași). În cazul moștenirii testamentare, cel care lasă moștenirea se numește testator, iar dobânditorul legatar (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular).

Precizăm că dreptul de moștenire a consacrat, de-a lungul timpului, o serie de termeni „aparent arhaici”, precum: „nevrednicia” succesorală, transmisiunea și împărțeala” moștenirii, „exheredarea” moștenirii etc., pe care noul Cod civil, fie le-a eliminat, fie le-a „modernizat”.

Apreciem că încercarea de cosmetizare (inconsecventă, uneori) a unor instituții intrate deja în limbajul juridic curent nu este de natură să aducă avantaje (ba, din contră).

2.2 Sediul Materiei

Moștenirea este garantată prin dispozițiile art. 46 din Constituția României. : „Dreptul de moștenire este garantat” asigurându-se la nivel de principiu că acest drept poate fi realizat efectiv prin intervenția instituțiilor statului.

Cele mai importante reglementări sunt cuprinse în Codul civil, Cartea a IV-a, intitulată „Despre moștenire și liberalități”, Titlul I „Dispoziții referitoare la moștenire în general” (art. 953-962); Titlul II „Moștenirea legală” (art. 963-983); Titlul III „Liberalitățile” (art. 984-1099) și Titlul IV „Transmisiunea și partajul moștenirii” (art. 1100-1163).

Potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011, moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii (Codul civil de la 1864).diferite obiecte de reglementare. Amintim doar cu titlu de exemplu Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare, Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, Legea locuinței nr. 114/1996, republicată,cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe,cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Pe lângă Codul civil mai există o multitudine de legi speciale în care sunt reglementate unele probleme referitoare la succesiune și anume :

Legea numărul 319 / 1944 pentru dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor ;

Codul familiei ;

Legea numărul 603 / 1943 privind simplificarea procedurii împărțelii judiciare ; Decretul numărul 40 / 1953 privitor la procedura succesorală notarială ;

Decretul numărul 32 / 1954 pentru punerea în aplicare a Decretului numărul 31 / 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice ;

Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924 ;

Decretul numărul 377/ 1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat ;

Decretul numărul 167 / 1958 privitor la prescripția extinctivă

Legea numărul 18 / 1991 privind fondul funciar ;

Legea numărul 105 / 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat .

Succesiunea in general prezinta o foarte mare important in economies și politică, iar dacă despre existența în sine a dreptului de moștenire nu sunt probleme , soluțiile legislative vor diferi în funcție de diversitatea concepțiilor politice și sociale .

Din punctul nostru de vedere , mai ales în condițiile de astăzi ale României , instituția moștenirii a devenit una din instituțiile fundamentale ale dreptului civil

Sectiunea 3 Felurile mostenirii

Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral „se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament” (s.n.).

În consecință, după izvorul vocației succesorale a celor care dobândesc patrimoniul defunctului, moștenirea este de două feluri: legală și testamentară.

§ 3.1 Moștenirea legală

Moștenirea este legală când transmisiunea mortis causa a patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii

Moștenirea legală intervine, de regulă, numai în cazul în care cel care lasă moștenirea nu a dispus în timpul vieții de averea sa prin testament.

Moștenirea este legală și în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde întreaga masă succesorală ori cuprinde alte dispoziții decât cele referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral (de exemplu, înlăturarea de la moștenire a unei rude etc.).

În acest din urmă caz, dacă cel înlăturat este moștenitor rezervatar, el va culege totuși o parte din moștenire împotriva voinței testatorului, în calitate de moștenitor legal rezervatar. Astfel, o parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală (art. 955 alin. 2 C. civ.).

Rezultă că moștenirea este legală atunci când patrimoniul succesoral se transmite persoanelor stabilite de lege (în ordinea și în cote strict determinate). Moștenitorii legali pot fi: universali, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În doctrină, moștenirea legală mai este cunoscută ca moștenire ab intestat (când defunctul nu a lăsat testament).

De menționat că termenul de moștenire ab intestat nu mai păstrează semnificația și nici dimensiunea din dreptul roman, care a consacrat-o (în sensul că, în dreptul nostru, nu mai constituie o excepție).

Elemente de drept comparat:

Dreptul curumiar englez este necodificat, este format din jurisprudentă, doctrine si cutume. Din Common Law of England se desprinde conceptul bazat pe dreptul englez contemporat, dar și cele de origine romană si feudală. Anglia fiind un stat membru al Uniuii Europene, a transpus în legislația sa, directive comunitare prin adoptarea unor legi. Prin aceste legi au fost introduse dispozițiile unor convenții internaționale. Ca de exemplu, Wills Act din 1963 a introdus Convenția de la Haga din 1961, conflictele de legi în materie de formă a dispozițiilor testamentare. Moștenirea legală se referă la inexistența unui testament, sau când testatorul nu a dispus asupra întregii sale averi. După defunct rămâne soțul supraviețuitor și copii, mai întai se atribuie soțului supraviețuitor 125.000 lire sterline sau bunuri, din activul net, după plata impozitului succesoral. Potrivit reguli succesiunii ab infestat îl favorizează pe soțul supraviețuitor. Conform reformei din 1995, soțul supraviețuitor trebuie să supraviețuiasca lui de cujus cel putin 28 de zile. Dacă nu există soț sau copii, activul net este cules de parinții în părti egale. Dacă nici aceștia nu există se cheamă în ordine frații și surorile apoi unchii si matusii.

§3.2. Moștenirea testamentară

Moștenirea este testamentară în cazul în care transmiterea patrimoniului defunctului (sau o parte a acestuia) are loc în temeiul voinței testatorului, manifestată prin testament.

Persoanele desemnate de testator să culeagă moștenirea se numesc legatari.

Legatarul poate fi de asemenea: universal (cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct), cu titlu universal (cu vocație la o fracțiune din masa succesorală) și cu titlu particular (cu vocație la bunuri singulare, anume determinate).

§ 3.3 Coexistența moștenirii legale cu cea testamentară

Cele două feluri de moșteniri prevăzute de art. 955 alin. 1 C. civ. nu se exclud reciproc, ci moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară .

Potrivit art. 955 alin. (2) NCC, patrimoniul succesoral se poate transmite prin mostenire testamentara penrtu ceea ce s-a dispus prin testament si prin mostenirea legala pentru diferenta necuprinsa in testament sau pentru partea cuprinsa in testament, dar care nu poate fi executata sau a fost redusa. Rezulta, asadar, ca cele doua forme de mostenire nu se exclud reciproc, ci pot sa coexiste.

Speta

De cuius a făcut un testament prin care a lăsat toate bunurile sale unui anumit legatar ( legat cu titlu particular), iar cele două legate luate împreună nu epuizează întreagă masă succesorală. În această situație moștenirea va fi testamentara pentru ceea ce este cuprins în cele două legate și legală pentru diferență.

Menționam că moștenirea va fi testamentara numai în limită legatelor care pot fi executate în mod concret, deci nu sunt ineficace.

Dacă, în exemplu luat, unul dintre legatari renunță la legat (iar testatorul nu a dispus astfel printr-o substituție vulgară), partea de moștenire cuprinsă în legatul ineficace se va cumula cu diferență de care nu s-a duspus și se va împarți potrivit regulilor moștenirii legale.

De exemplu, dacă defunctul a dispus prin testament numai de o parte din bunurile sale, cealaltă parte, de care el nu a dispus, se va atribui moștenitorilor legali; tot astfel, atunci când legatele istituite depășesc cotitatea disponibilă, dacă există moștenitori rezervatari aceștia vor culege rezervă succesorală în temeiul legii, iar legatari vor dobândi cotitatea disponibilă, una și aceeași persoană poate dobândi efectiv o parte dinmostenire în temeiul legii (că moștenitor rezervatar ), iar altă parte în temeiul testamentului (că legatar ).

Dacă testatorul a făcut un legat (sau mai multe) cu titlu universal, dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (de exemplu, a lăsat numai 1/2 sau 3/4 din patrimoniu), devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatului (sau legatelor) și legală pentru restul neacoperit.

De asemenea, în cazul în care de cuius a făcut un testament prin care a dispus de unicul bun imobil pe care îl avea în propietate (legat cu titlu particular, dar care epuizează întreagă masă succesorală) și există moștenitori rezervatari, iar aceștia solicita reductiunea legatului excesiv, moștenirea va fi testamentara în limită cotității disponobile și legală în limită rezervei succesorale.

Dacă, în acest ultim exemplu, nu ar există moștenitori rezervatari sau ar există, dar nu ar cere reductiunea, moștenirea ar fi doar testamentara. Rezultă prin urmare, că moștenirea testamentară poate să înlăture moștenirea legală, dar numai dacă legatele testament făcute de către de cuius epuizează întreagă masă succesorală și nu există moștenitori rezervatari sau, deși există nu solicita reductiunea legatelor excesive.

În consecință, moștenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă:

a) testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali care împreună au vocație la întreaga moștenire;

b) nu există moștenitori rezervatari.

În concluzie, prin dispozițiile art. 955 alin. 2 C. civ., o persoană poate să culeagă o parte din moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal (deci, același moștenitor poate să cumuleze cele două calități).

3.4. Coexistenta calitatii de mostenitor legal cu cea de mostenitor testamentar.

Este posibil ca, în cazul practici, aceeași persoană să cumuleze la aceeași moștenire atât calitatea de moștenitor legal, cât și pe cea de moștenitor testamentar.

De exemplu, de cuius gratifica printr-unlegat testamentar cu titlu particular pe unul dintre moștenitorii săi legali. Dacă acest legat nu epuizează întreabă masă succesorală, iar moștenitorul legal are și vocație concretă la moștenire, în bază legii, la diferență de care nu s-a dispus, această va veni în calitate de moștenitor testamentar și va culege legatul, precum și în calitate de moștenitor legal și va culege o cotă-parte din ceea ce mai rămâne.

În cazul în care moștenitorul cumulează cele două calități, de moștenitor legal și de moștenitor testamentar, el are pentru fiecare dintre ele un drept de opțiune distinct, putând să opteze diferit: să accepte legatul și să renunțe la moștenirea legală sau invers [art. 1102 alin. (1) și (2) teză I NCC ]. Totuși, dacă, deși nu a fost încălcată rezervă, din testament rezultă că defunctul a dorit să diminueze cotă care I s-ar fi cuvenit legatarului că moștenitor legal, această din urmă poate opta doar legatar [art. 1102 alin. (2) teză a II-a NCC].

În concluzie apreciem că așa cum moștenirea legală se poate aplica în același timp , într-o situație dată cu moștenirea testamentară la fel o persoană poate avea în același timp , într-o situație dată , atât calitatea de moștenitor legal cât și de moștenitor testamentar .

Capitolul II

Consideratii Generale cu Privire la Devolutiunea Succesorala Testamentara.

§ 1 Testamentul.

Moștenirea legală și moștenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista.Voința defunctului de a deroga de la regulile moștenirii legale se concretizează în testament Voința testatorului nu poate fi discreționară, fapt ce implică analizarea limitelor dreptului de a dispune mortis causa de bunurile succesorale.

1.1 Noțiunea testamentului.

Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral se transmite prin moștenire legală, dacă defunctul „nu a dispus altfel prin testament”.

Persoanelor fizice le este permis prin lege ca printr-un act juridic nimit testament să dispuna pentru cauză de moarte.

Dreptul persoanelor de a dispune prin testament nu este nelimitat, legea stabilind anumite limite în care persoana care face testamentul (testatorul) poate să dispună de averea sa pentru cauză de moarte. În interiorul acestor limite există însă libertate testamentară.

Potrivit art. 1034 C. civ., „Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”.

Codul civil vechi definea testamentul prin art. 802 ca fiind: ''un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul incetarii sale din viata, de tot sau de o parte din avutul sau''.

In literatura juridica anterioara noului Cod civil s-a precizat ca testamentul nu trebuie confundat cu legatul, deoarece dispozitiile referitoare la soarta bunurilor mostenirii nu epuizeaza continutul notiunii de testament, aceasta putand sa contina – pe langa legate- si o derie intreaga de alte dispozitii de ultima vointa. In realitate, s-a mentionat, testament trebuie privit si definit ca fiind ''o simpla forma'' un tipar in care se imbraca o pluralitate de acte juridice de sine-statatoare, fiecare act avand regimul sau juridic propriu si distinct .

La definiția dată de Codul civil 2011 adăugăm că dispoziția testatorului privește, în primul rând, patrimoniul lăsat la încetarea din viață (drepturi și obligații), dar și manifestări de voință (accesorii).

Noțiunea de testament a fost cunoscută și în dreptul roman. Definiția pe care dreptul roman o dădea testamentului era însă mai largă. Ea nu se mulțumea să cuprindă numai dispozițiile referitoare la bunuri, ci avea ca obiect dispoziții de ultimă voință de orice fel (chiar dacă nu aveau caracter patrimonial).

1.2 Sediul Materiei.

Testamentul este reglementat în Codul civil, Cartea a IV-a „Despre moștenire și liberalități”, Titlul III „Liberalitățile”, Capitolul III „Testamentul”, art. 1034-1085.

În situația conflictului de legi, precizăm că în materia validității testamentului este aplicabilă legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic mortis causa, chiar dacă decesul a intervenit după data de 1 octombrie 2011 (art. 6 alin. 3 C. civ.).

1.3 Caracterele juridice ale testamentului.

Testamentul este un act juridic special. Potrivit dispozițiilor art. 1034 C. civ., testamentul are următoarele caractere juridice:

– este un act juridic; adica o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, în consecință, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute pentru orice act juridic civil.

Fiind în același timp și o liberalitate, testamentul trebuie să îndeplinească și condițiile prevăzute de lege pentru liberalități (art. 984 alin. 2 C. civ.).

– este un act juridic unilateral, deci exprimă voința unei singure persoane (a testatorului) și produce, de regulă, efectele juridice urmărite de aceasta.

Valabilitatea și efectele testamentului nu depind însă de acceptarea sau neacceptarea ulterioară a acestuia de către legatari.

– este un act juridic personal, care, spre deosebire de alte acte juridice care pot fi încheiate și prin reprezentare sau cu asistarea ocrotitorului legal (de exemplu, a tutorelui), nu poate fi încheiat decât personal.

Rezultă că, dacă o persoană nu are dreptul să facă un testament, nicio altă persoană nu va putea încheia acest act juridic în locul său. Asa cum s-a aratat, chiar daca testatorul primeste consultatii de la o alta persoana (avocat), in vederea redactarii testamentului, el trebuie sa exprime vointa sa personala.

– este un act juridic solemn, astfel că voința testatorului trebuie

să fie manifestată în formele anume prevăzute de lege (sub sancțiunea nulității absolute).

Nu este însă obligatoriu ca testamentul să fie realizat în formă autentică (poate fi și olograf).

– este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa).

Deși este valabil încheiat încă din momentul redactării sale, el va produce efecte juridice numai după moartea testatorului.

– este un act juridic revocabil. Cât timp se află în viață, testatorul poate reveni asupra manifestării sale de voință mortis causa, modificând sau anulând dispozițiile unui testament anterior încheiat.

Revocabilitatea este de esența testamentului, în sensul că testatorul nu poate renunța la acest drept, orice clauză de renunțare la dreptul de revocare fiind nulă.

Dreptul testatorului de a revoca liberalitatea sa mortis causa este discreționar și nesusceptibil de abuz, întrucât îi dă libertatea absolută de a reveni oricând și oricât dorește asupra testamentului.Ca o caracteristică generală, testamentul este un act juridic excepțional(formă juridică), ce se deosebește de toate celelalte acte juridice civile.

1.4 Cuprinsul testamentului.

Potrivit art. 1035 C. civ., cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de dispoziție cu titlu gratuit privitoare la bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică legatele.

Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o fracțiune din acesta sau bunuri individualizate.

Rezulta ca testamentul contine dizpozitii referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din aceasta, precum si la desemnarea directa sau indirecta a legatarului.

Cu alte cuvinte, testament cuprinde, in primul rand, legate, intrucat ca act juridic, este menit sa asigure devolutiunea bunurilor sale lasate de de cuius potrivit vointei sale, iar nu potrivit regulilor mostenirii legale.

Testamentul poate cuprinde însă și alte dispoziții de ultimă voință:

– sarcini impuse legatarului, respectiv obligații prevăzute în

sarcina legatarului ce micșorează emolumentul liberalității testamentare

– exheredări (dezmoșteniri), adică înlăturarea de la moștenire.

Legea limitează posibilitatea exheredării, în sensul că moștenitorii rezervatari nu pot fi înlăturați cu desăvârșire de la moștenire;

– desemnarea unor executori testamentari, adică a unor persoane care să vegheze la executarea dispozițiilor testamentare;

– revocarea dispozițiilor unui testament anterior;

– dispozitii referitoare la partaj ( un partaj de ascendent), adica imparteala facuta de testator intre descendentii sai a bunurilor mostenirii sau a unei parti din aceste bunuri.

– recunoașterea unui copil din afara căsătoriei;

– dispoziții cu privire la funeralii și înmormântare.

– in principiu, orice alte dispozitii de ultima vointa a testatorului ( de exemplu, recunoasterea unei datorii sau a unui drept).

Lista dispozițiilor de ultimă voință a testatorului nu se încheie aici, întrucât mai pot fi incluse și altele (de exemplu, retractarea revocării dispozițiilor unui testament anterior).

De asemenea, nulitatea unuia dintre acte de vointa – independente- cuprinse in acelasi testament; de exemplu, daca testamentul cuprinde atat legate cat si un partaj ascendent, legatele pot fi valabile siisi vor produce efecte juridice, chiar partajului de ascendent ar di lovit de nulitate absoluta.

După analiza cuprinsului acestui act juridic, se pune întrebarea dacă definiția dată testamentului de art. 1034 C. civ. este acoperitoare.

În doctrina anterioară adoptării noului Cod civil, s-a reținut că definiția dată testamentului, de Codul civil 1864, este de fapt o definiție a legatului (cel mai important element cuprins în testament), și nu una propriu-zisă a testamentului (deoarece viza exclusiv transmiterea patrimoniului, nu și celelalte dispoziții de natură nepatrimonială, precum sunt recunoașterea unui copil sau desemnarea unui executor testamentar etc.).

Receptiv la critica de mai sus, noul Cod civil a definit testamentul în general (uitând în schimb că transmisiunea patrimoniului succesoral este totuși, principală).

Sub aspectul naturii juridice, în doctrină s-a apreciat că testamentul este mai mult decât un simplu act juridic, și anume o formă juridică ce poate cuprinde diferite acte juridice cu regim juridic deosebit.

Evident că interpretarea „testamentul – formă juridică” (de neînțeles în raporturile juridice inter vivos) a fost posibilă numai pentru că ne aflăm în materia specială, a actelor juridice mortis causa.

Concluzia de mai sus este importantă și produce efecte pe măsură. De exemplu, se admite că nulitatea unei dispoziții testamentare nu atrage după sine și nulitatea altor dispoziții testamentare. Astfel, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru forma testamentului, acesta va fi nul absolut, însă unele acte juridice cu regim juridic separat pot rămâne valabile (de exemplu, recunoașterea unui copil).

Practica judiciară a apreciat că, atunci când unul dintre legate nu este valabil (de exemplu, constituie o substituție fideicomisară), testamentul va fi sancționat cu nulitatea parțială. Ne exprimăm rezerva cu privire la soluția instanței, deoarece doctrina este unanimă în a opina că acest caz nu constituie nulitate parțială.

1.5. Interpretarea testamentului

Potrivit art. 1039 alin. 1 C. civ., regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile și testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia.

Elementele extrinseci insctisului testamentar pot fi folosite numai in masura in care se sprijina pe cele intrinseci (art. 1039 alin.2).

Legatul in favoarea creditorului nu este prezumat a fi facut in compensatia creantei sale (art.1039 alin.3).

§ 2. Condițiile validității testamentului.

Testamentul, fiind un act juridic, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale actului juridic în general: capacitatea de a încheia actul în cauza, consimțământul valabil, obiect determinat și licit, iar cauză să existe, să fie licita și morală.

De asemenea, testamentul fiind un act juridic solemn, voința testatorului trebuie exprimată în una dintre formele prevăzute de lege.

Așa fiind, vom analiză mai jos, pe scurt, condițiile de fond și condițiile de formă ale validității testamentului.

Condițiile de fond sunt cele care privesc conținutul actului juridic, iar condițiile de formă sunt cele care se referă la exteriorizarea voinței.

2.1 Condiții de fond.

Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiat, testamentul trebuie să îndeplinească condițiile generale de fond și de formă, cerute de lege.

Condițiile de fond specifice testamentului sunt: capacitatea de a dispune și a primi prin testament, voința liberă și neviciată a testatorului și cauza valabilă a actului juridic.

2.1.1. Capacitatea. Pentru ca dispoziția testamentară să fie valaila, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin liberalități (legate), sau alte acte juridice cuprinse în testament, iar persoana care beneficiază de dispoziția testamentară să aibă capacitatea de a primi.

a) Regula este aceea că orice persoană poate face și primi liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea ( art. 987 alin.1 ).

Condiția capacității de a dispune prin liberalități trebuie îndeplinită la data la care dispunatorul își exprimă consimțământul (art. 987 alin.2 )

Condiția capacității de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii testatorului ( art 987 alin.4 )

Capacitatea de a dispune prin testament și de a primi legate constituie regula în materie. Fac excepție de la această regulă persoanele pe care legea le consideră incapabile.

b) Incapacitatea de a dispune prin testament este prevăzută de lege pentru minorii care nu au împlinit 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească. Aceste persoane, sub nicio formă, nu pot face testament (nici prin reprezentare, nici cu încuviințarea ocrotitorilor legali și, evident, nici personal).

De precizat că minorul între 14-18 ani are capacitate de exercițiu restrânsă și, în principiu, poate încheia personal acte juridice, cu încuviințarea părinților sau, după caz, cu încuviințarea scrisă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă (art. 41 alin. 2 C. civ.).

Potrivit art. 146 alin. 3 C. civ., „minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale”. Tot astfel, art. 988 alin. 1 C. civ. dispune că persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă „nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități”. În lipsa unei dispoziții exprese, apreciem că interdicția de mai sus este aplicabilă și legatelor cuprinse în testament (ca liberalități mortis causa). În consecință, minorul nu poate dispune prin testament.

Sancțiunea nerespectării capacității de a dispune a testatorului este nulitatea relativă, iar dreptul la acțiune al moștenitorilor este supus termenului general de prescripție.

Adăugăm că „nici chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu persoana nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa”. Se exceptează situația în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului (art. 988 alin. 2 C. civ.).

În cazul în care minorul se căsătorește și dobândește capacitate de exercițiu deplină, el va putea să încheie valabil liberalități (donații și testamente). Tot astfel, va putea dispune prin testament și minorul care a împlinit vârsta de 16 ani și care a dobândit capacitate de exercițiu anticipată, acordată de instanța de tutelă pentru motive temeinice (art. 40 C. civ.).

Persoana pusă sub interdicție judecătorească, nu poate să dispună prin testament deoarece este asimilată cu minorul sub vârstă de 14 ani, adică cu cel lipsit de capacitate de exercițiu ( art.988 alin.1 ). Încapacitatea interzisului este totală și permanentă. Cât timp interdicția nu a fost ridicată, imterzisul nu are capacitatea de a testa, nici măcar în intervalele de luciditate, dacă acestea ar exista.

Întrucât incapacitățile de a dispune prin testament au ca scop protecția voinței incapabilului și a intereselor familiei sale, nefiind în joc interesele de ordine publică, încălcarea lor este sancționată cu nulitatea relativă a testamentului ( art.44 alin.1, art.988 alin.2 ).

c) Incapacitatea de a primi legate derivă din incapacitățile generale de a primi liberalități, dar legea instituie și incapacități speciale în materia legatelor (art. 991 C. civ.).

Potrivit art. 990 C. civ., sunt anulabile liberalitățile „făcute medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului” (s.n.).

Încapacitatea se întemeiază pe o prezumție absolută de sugestie și captație, motiv pentru care medicul sau farmacistul nu ar putea face dovada că liberalitatea este opera unei voințe libere.

În doctrină s-a opinat că legatarul (medicul sau farmacistul) trebuie să-l fi tratat pe bolnavul testator, iar tratamentul să fi fost continuu.

Dispozițiile de mai sus sunt aplicabile și în privința preoților sau a altor persoane care acordau asistență religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. Dispozițiile art.990 alin. (1) și (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

Ca excepție, liberalitățile sunt valabile, dacă (în situația de mai sus) au fost făcute:

– soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați;

– altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la încheierea actului, donatorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.

Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența testamentului.

În cazul în care „dispunătorul s-a restabilit”, legatul devine valabil (art. 990 alin. 5 C. civ.).

Potrivit art. 991 C. civ., sunt relativ incapabili de a primi prin legat:

– notarul public care a autentificat testamentul;

– interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului;

– martorii, care au asistat la autentificarea testamentului (ordinar sau privilegiat);

– agenții instrumentatori în cazul testamentelor privilegiate;

– persoanele care au acordat legal asistență juridică la redactarea testamentului.

Sancțiunea nerespectării incapacității de a primi legatul este nulitatea relativă. Momentul în funcție de care se apreciază incapacitatea este data deschiderii moștenirii.

Sancționarea încălcării incapacităților de a primi prin testament este nulitatea relativă. Sancțiunea nulității relative prevăzute la art.988 alin.2, 990 și 991, se aplică și liberalităților făcute unei persoane interpuse.

Datorită dificultății de dovadă a simulației prin interpunere de persoane, art. 992 alin.2, prevede că sunt prezumate, până la proba contrară ca fiind persoane interpuse: ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane.

2.1.2 Consimțământul. Pentru că dispozițiile testamentare să fie valabile, nu este suficient că testatorul să aibă capacitatea de a dispune , ci este necesar că voința acestuia să nu fie afectată de vreun viciu de consimțământ ( eroarea, dolul sau violentă; problemă leziunii nu se pune în această materie, deoarece dispozițiile testamentare nu sunt acte juridice bilaterale, cu titlu oneros sau comutativ).

Voința testatorului, liberă și neviciată. Persoanele care nu au o voință conștientă în momentul încheierii testamentului nu pot dispune prin testament, chiar dacă nu sunt puse sub interdicție.

Astfel, testamentul este valabil, numai dacă testatorul „a avut discernământ”și „consimțământul său nu a fost viciat” (art. 1038 C. civ.).

Cu privire la discernământ, în literatură juridică anterioară NCC s-a arătat că există și cazuri când o persoană, deplin capabilă de a dispune prin testament, în fapt să fie lipsită temporar de discernământul necesar pentru a dispune prin testament ( din cauza alienației sau debilității mintale, ori datorită unei cauze vremelnice că stare de boală, hipnoză, somnambulism, beție alcoolică, folosirea de stupefiante etc.).

Lipsa discernământului atrage nevalabilitatea testamentului deoarece testatorul nu ar puterea de a aprecia efectele juridice ale manifestării sale de voință. De asemenea, în practica juridică s-a hotărât ca ''pentru validitatea testamentului este necesar, între altele, ca dispunatorul să aibă discernământ în momentul în care îl întocmește…''.

Lipsa de discernământ trebuie să fie dovedită în mod neechivoc prin probe concludente.

În consecință, în materie testamentară nu este suficient ca testatorul să aibă capacitate de exercițiu deplină recunoscută de lege, ci mai trebuie să fi „avut discernământ” la momentul încheierii testamentului.

În principiu, voința testatorului poate fi viciată prin eroare, dol sau violență (caz în care se vor aplica regulile dreptului comun).

Particularități în materie prezintă însă numai dolul, căci el este viciul cel mai frecvent și care capătă o înfățișare deosebită.

Potrivit art. 1214 alin.1 NCC., ''consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie''.

Subliniem că noua reglementare a renunțat la distincția care se făcea în dreptul privat roman dolus malus (dolul grav) și dolus bous ( dolul ușor), distincție care a fost preluată și în doctrina noastră corespunzătoare reglementării anterioară, care deosebea, după consecințele pe care le are, sau nu asupra valabilității actului juridic, între dolul principal și dolul incident.

În materia de testament, dolul se manifestă sub formă de captație sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe dispunător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o și nici nu ar avea motiv să o facă.

Captația este folosirea de manopere dolosive, în scopul de a înșela buna-credință a testatorului, pentru a-l determina să facă o liberalitate, fără de care nu ar fi făcut-o.

Sugestia este folosirea unor mijloace nepermise, în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate, pe care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă.

De menționat că sugestia sau captația constituie o formă a dolului și va produce anularea liberalității numai dacă s-au folosit manevre viclene sau frauduloase. Acestea ar putea fi: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenței sale, îndepărtarea rudelor și a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuz de influență sau de autoritate etc.

În lipsa unor manevre (din categoria celor precizate mai sus), arătăm că simpla simulare fățarnică a unor sentimente de afecțiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate legitima anularea testamentului.

De precizat că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta (art. 1038 alin. 2 C. civ.).

Sancțiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimțământ este nulitatea relativă. Viciile de consimțământ pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. deosebire de probă erorii, dovadă dolului este mai ușor de făcută datorită elementului său material.

Jurisprudenta.

Cerere în constatare nulitate testament.

Lipsa discernământului, în corelație cu lipsa de consimțământ.

Prezenta sau absenta discernământului este o stare de fapt, iar persoana fizica cu capacitate deplina de exercițiu este prezumată că are discernământ. Numai persoana fizica lipsita de capacitate de exercițiu (minorul sub 14 ani și cel pus sub interdicție judecătorească) este prezumat a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală.

Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil releva nu inexistenta consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece în aceasta situație, consimțământul există, de aceea nu este atrasa decât nulitatea relativa a actului, sancțiunea intervenind pentru protejarea interesului persoanei și nu al unuia general.

Astfel, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe, cumulativ: să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ; să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice; să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

Nu trebuie confundată această primă cerință a consimțământului cu condiția capacității, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, deoarece prezența sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept.

La data de 16.04.2003, reclamanta C. E. a chemat în judecată pârâta G. L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a testamentului autentificat sub nr. 1001/31.10.2000 la BNP C. T.

In motivare a arătat că prin testamentul menționat mai sus, mama sa, autoarea C. M. a instituit-o ca legatar universal pe pârâta G. L., sora reclamantei. Mai arata ca autoarea era înregistrată la Dispensarul Medical al comunei T., cu diagnosticul „demență senilă și reumatism cronic degenerativ anchilozant”, așa cum rezultă din adeverința nr. 159/05.02.2001. De asemenea era înregistrată cu diagnosticul artero scleroză cerebrală din anul 1997, care s-a agravat pe parcurs, astfel că autoarei îi lipsea total discernământul, motiv pentru care a invocat nulitatea absolută a oricărei convenții. A menționat că în testament nu este inserată starea de sănătate a autoarei, care în momentul testării avea vârsta de 85 de ani și nu există girul autorității tutelare, care este obligatoriu în acest sens. A mai arătat că sora sa nu îi permite accesul în casă și în curte, să vorbească cu mama sa, să o trateze sau să îi aducă mâncare. Pe data de 22.02.2003, mama sa a dispărut de acasă și a fost găsită decedată în stația.

Prin încheierea de ședință din data de 05.04.2004, instanța a dispus suspendarea cauzei în baza art. 244 Cod procedură civilă și a înaintat dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria C. în vederea soluționării cererii de înscriere în fals. 02/215/2003, a fost respinsă acțiunea formulată.

Potrivit deciziei nr. 2211/24 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. 16240/1/2006 s-a respins ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea C. E. împotriva deciziei penale nr. 2865/05 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din actele și lucrările dosarului, instanța nu a reținut motivul de nulitate invocat de reclamantă, respectiv lipsa discernământului la încheierea testamentului autentificat la nr. 1001/31.10.2000; din aceste considerente, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Analizând pe rând motivele de nulitate invocate de recurentă se rețin următoarele:

Lipsa de discernământ, cât și lipsa de consimțământ urmează a fi tratate după stabilirea diferențelor conceptuale între cele două noțiuni juridice.

Numai persoana fizica lipsita de capacitate de exercițiu (minorul sub 14 ani și cel pus sub interdicție judecătorească) este prezumat a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală.

Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil releva nu inexistenta consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece în aceasta situație, consimțământul există, de aceea nu este atrasa decât nulitatea relativa a actului, sancțiunea intervenind pentru protejarea interesului persoanei și nu al unuia general.

Reclamanta nu poate invoca lipsa discernământului datorita stării de boala, având în vedere concluziile neconcludente ale raportului de expertiza psihiatrică efectuat în fața primei instanțe.

Din cauzele de nulitate invocate reiese că reclamanta s-a întemeiat fie pe lipsa discernământului ca atare, fie pe lipsa acestuia, ca și condiție de valabilitate a consimțământului.

În concluzie, cum motivele de recurs formulate în cauză nu sunt de natură a conduce la modificarea sau casarea deciziei recurate, în raport de dispozițiile art. 312 Cod procedură civilă, recursul urmează a fi respins ca nefondat. (Decizia nr. 10971 /16.11. 2012 – Secția I Civilă, rezumat judecător Stelian Aurelian Cadea)

2.1.3. Cauza În literatura de specialitate cc din 1864, regulă, prin cauza (scop), se înțelege obiectivul urmărit la încheierea actului. Se mai sublinia că în structură cauzei actului intră două elemente , anume scopul imediat și scopul mediat.

Ncc nu a reținut această concepție, nedefinind cauza și prin luarea în considerare a scopului imediat. Astfel, potrivit art. 1235 CC, cauza actului juridic civil este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

Cauza valabilă a actului juridic are la bază intenția liberală (animus donandi) de a da, fără a urmări să primească ceva în schimb. Intenția de a gratifica este cauza abstractă și obiectivă a oricărei obligații cu titlu gratuit, este voința dispunătorului de a juca rolul testatorului.

Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.

Cauza ilicită și imorală atrage după sine nulitatea absolută a testamentului (dacă este comună sau cealaltă parte a cunoscut-o sau, după caz, trebuia s-o cunoască).

Argumentul per a contrario nu ar fi suficient pentru a stabili soartă unuiact căruia doar una dintre părți a urmărit un scop ilicit, iar cealaltă parte nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască această împrejurare s-ar putea concluziona în sensul nulității relative.

Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinei publice.

Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

2.1.4. Obiectul. În docrina corespunzătoare reglementării anterioare, ca regulă, prin obiect al actului se înțelege conduita părților.

Obiectul constituie o condiție de fond, esențială, de valabilitate.

Pentru ca dispozițiile testamentare, ca acte juridice, să fie valabile, ele trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil, prevăzută de art.1179 alin. 1 pct. 3 NCC. Un act juridic civil care nu ar avea ca obiect o operațiune juridică determinată ar fi lovit de nulitate absolută, nefiind suficient nici măcar o operațiune juridică determinabila. Prestația (acțiune sau abstențiune) trebuie să fie determinată sau cel puțin determinabilă (susceptibilă de a fi determinată) la momentul încheierii actului juridic, ca, de altfel, și obiectul derivat (bunul).

Obiectul să fie licit, această cerință este prevăzută de art. 1225 alin. 2 NCC, și de art. 1226 alin. 2 NCC. Cu referire la operațiunea juridică, art. 1225 alin. 3NCC, dispune că ,,obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice și bunelor moravuri”.

Să fie în circuitul civil; obiectul legatului poate fi și un bun viitor, care nu există în momentul testării, cu excepția unei moșteniri viitoare.

2.2 Condiții de formă.

Condițiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt: obligativitatea formei scrise și obligativitatea testamentului separat (oprirea testamentului conjunctiv).

Scopul formei imperative este de a asigura atât libera manifestare a voinței testatorului, cât și certitudinea declarației sale de ultimă voință.

Nerespectarea formelor strict prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității absolute (formă cerută ad validitatem).

Aceeași sancțiune se aplică și codicilului (în caz de nerespectare a formei prevăzute de lege pentru testament). Astfel, pentru a fi valabil, codicilul trebuie să îndeplinească aceleași condiții de validitate ca și actul juridic principal (pe care îl însoțește).

Codicilul este înscrisul ce cuprinde dispoziții de ultimă voință care alcătuiesc adaosul, suplimentul sau accesoriul unei dispoziții testamentare anterioare.

Dispoziția testamentară este, în concluzie, un act juridic solemn (ceea ce nu înseamnă că va trebui îmbrăcată întotdeauna în formă autentică).

Legiuitorul (art. 1040-1050 C. civ.) permite testatorului să aleagă între trei forme de testament numite „ordinare”, trei testament autentice simplificate („testamentele privilegiate”) și alte două forme simplificate de testamente.

2.2.1 Forma scrisă. În dreptul nostru, legea recunoaște valabilitatea oricărui testament numai dacă a fost făcut în formă scrisă.

Testamentul oral sau verbal (cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de nuncupativ) nu este valabil în dreptul nostru (indiferent de numărul martorilor care l-ar putea confirma).

Ce se va întâmpla dacă o persoană ar pretinde că este împiedicată de o terță persoană sau de forța majoră să prezinte instanței judecătorești un testament scris (prin care a fost desemnată legatar)?

În această ipoteză, se disting două situații:

a) Când reclamantul pretinde că forța majoră sau terța persoană l-au împiedicat pe testator să își exprime voința de a-l gratifica într-una dintre formele testamentare scrise (de pildă, din cauza bolii a fost în imposibilitate fizică de a scrie testamentul), apreciem că manifestarea de ultimă voință a defunctului, chiar dacă este probată de reclamant cu martori, nu întrunește condițiile de formă pentru testament.

b) Când reclamantul pretinde că un înscris testamentar valabil a existat, dar că a dispărut ulterior prin pierdere, distrugere sau dosire, soluția depinde de situația în care s-a aflat testatorul, și anume: a cunoscut sau nu despre pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului?

În situația în care testatorul a cunoscut pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului, se consideră că ne aflăm în cazul unei revocări tacite a legatelor cuprinse în înscris, întrucât acesta putea să refacă testamentul, făcând astfel dovada stăruinței sale în intenția de a face o liberalitate.

Dacă însă testamentul a fost distrus sau dosit fără știința autorului sau după moartea acestuia, fie prin fapta unei terțe persoane, fie printr-un caz de forță majoră, legatarul va putea dovedi prin orice mijloc de probă existența și cuprinsul testamentului valabil încheiat.

2.2.2. Obligativitatea testamentului separat. Oprirea testamentului reciproc. A doua regulă de formă comună tuturor testamentelor este cea care oprește testamentul reciproc (art. 1036 C. civ.).

Legea interzice ca două persoane să testeze prin același act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terțe persoane (testamentul conjunctiv).Interdicția impusă de Codul civil se justifică prin preocuparea legiuitorului de a garanta caracterul unilateral și personal al testamentului, dar mai ales caracterul prin esență revocabil al acestuia.

Fără această interdicție, fiecare testator nu ar putea revoca propriile sale dispoziții fără consimțământul celorlalți.

În practică, problema se pune în fața notarului public, când soții solicită să facă un testament unul în favoarea celuilalt prin același act, pentru ca niciunul să nu îl poată revoca fără consimțământul celuilalt.

Interdicția testamentului reciproc (conjunctiv) se justifică prin aceea că, în materie de testament nu se pot lua măsuri de siguranță, întrucât acestea ar contraveni, atât libertății testatorului de a reveni asupra manifestării sale de voință pentru cauză de moarte, cât și caracterului unilateral și personal al testamentului.

2.2.3. Sancțiunea nerespectării formei testamentului. Nerespectarea condițiilor de formă cerute pentru orice fel de testament este nulitatea absolută și va putea fi invocată de orice persoană interesată (art. 1041 și urm. C. civ.).

În cadrul conversiunii formei testamentare, un „testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară” (art. 1050, art. 1260 alin. 1 C. civ.).

Cu alte cuvinte, același testament poate fi nul pentru vicii ale uneia dintre formele prevăzute de lege și valabil dacă întrunește condițiile altei forme. De exemplu, testamentul autentic nul pentru vicii de formă poate avea valoare de testament olograf valabil dacă este scris în întregime, datat și semnat de testator.

În doctrină s-a apreciat că sancțiunea nulității absolute este atenuată în anumite situații. Astfel, testamentul nul pentru vicii de formă dă naștere unei obligații imperfecte (naturale) în sarcina moștenitorilor defunctului, care poate constitui cauza unei obligații civile perfecte pe care și-o asumă un moștenitor de a executa ultima voință a defunctului (cu toate că testamentul este nul).

În contextul de mai sus, moștenitorul care, voluntar și în cunoștință de cauză, execută legatul făcut printr-un testament nul pentru vicii de formă nu se mai poate prevala de nulitatea acelui legat.