Notiuni, Clasificari Si Analiza Unor Modalitati de Dobandire a Dreptului de Proprietate Privata

Cu privire la definirea modului de dobândire a dreptului de proprietate privată, în doctrină s-a arătat, că sintagma – moduri de dobândire a dreptului de proprietate – desemnează totalitatea mijloacelor juridice reglementate de lege – acte juridice și fapte juridice prin care se poate dobândi dreptul de proprietate indiferent de forma sa. A dobândi, înseamnă a deveni proprietar, iar dacă se înstrăinează urmează a fi făcută de o altă care este proprietar (rem suam alienam facere).

Referindu-se la modurile de dobândire a drepturile reale, M. Constantin, „Dicționar de drept civil” arată, că acestea sunt: mijloacele juridice care, potrivit legii, servesc la constituirea sau la obținerea prin transfer a unor asemenea drepturi ca elemente componente ale patrimoniului unei persoane fizice și juridice.

Matei B. Contacozino în lucrarea „Elementele Dreptului” definește noțiunea de mod de dobândire a dreptului de proprietate „trecerea unui drept dintr-un patrimoniu în altul în așa chip, încât între transmițător și dobânditor, să se nască un raport juridic cu privire la dreptul transmis”.

Modurile generale de apariție și de încetare a dreptului de proprietate sunt cuprinse în Codul civil al Republicii Moldova Cartea II, titlul III, capitolul II „Dobândirea și încetarea dreptului de proprietate ”, art. 320-343.

În viziunea noastră modurile de dobândire a dreptului de proprietate, prevăzute de Codul civil al RM nu se aplică în egală măsură ambelor forme ale proprietății, reglementate de Constituție: proprietatea publică și proprietate privată.

Pe lângă modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate reglementate de Codul civil, există și moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate, prevăzute în alte acte normative, decât Codul Civil al RM, ca ex.: legea privind administrarea și deetatizarea proprietății publice nr.121-XVI  din  04.05.2007, care prin art. 1 definește deetatizarea proprietății publice ca fiind activitate care include transmiterea patrimoniului public în proprietate privată în condițiile legii (privatizare), precum și transmiterea în concesiune, administrare fiduciară, transmiterea întreprinderilor de stat în proprietatea unităților administrativ-teritoriale, alte activități orientate spre diminuarea participării statului la administrarea proprietății.

Este cunoscut și acceptat unanim de autorii de specialitate că, de cele mai dese ori, unul și același mod pentru o persoană este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, iar pentru alta un mod de stingere a unui astfel de drept (de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare pentru vânzător constituie un mod de încetare a dreptului de proprietate, iar pentru cumpărător un mod de dobândire a dreptului de proprietate).

Codul civil al RM, în art.320 enumeră principalele moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată, care tradițional sau doctrinar, se clasifică în moduri originare și moduri derivate de dobândire a dreptului de proprietate privată.

După părerea noastră este bine venit ca din start să fie arătate aceste moduri prevăzute de Codul civil RM. Astfel art. 320 alin. 2 CC RM enumeră următoarele moduri de dobândire a dreptului de proprietate: „în condițiile legii, ocupațiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când aceasta este translativă de proprietate”.

În raport de diferite criterii se deosebesc mai multe clasificări ale modurilor de dobândire a dreptului de proprietate.

a) În raport de întinderea dobândirii: După întinderea dobândirii, modurile de dobândire a dreptului de proprietate se clasifică în :

moduri de dobândire universală sau cu titlu universal când dobânditorul primește întreaga universalitate sau o parte (fracțiune ½, ¼ ) din universalitatea patrimoniului unei persoane. Este astfel, moștenirea, prevăzută la art.1432 alin (1) Codul civil și cu titlu universal atunci când la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din el, trece la persoanele juridice constituite sau existente (art.84 (1) Codul civil).

moduri de dobândire cu titlu particular, când transmisiunea cuprinde unul sau mai multe bunuri individual-determinate. Așa cum sunt: contractele translative de proprietate, legatele cu titlu particular, tradițiunea (art. 557, 940, 1672 NCC român).

Importanța acestei clasificării este legată de întinderea responsabilități dobânditorului, în cazul modurilor de dobândire universale sau cu titlu universal, dobânditorul este ținut nelimitat de datoriile autorului cu excepția cazului în care moștenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar. În schimb, în cazul modurilor cu titlu particular dobânditorul nu răspunde de obligațiile autorului sau dacă acestea rezultă din drepturile reale constituite anterior dobândirii asupra lucrului dobândit ( o ipotecă, un drept de servitute)

b) În raport de caracterul transmisiunii: După caracterul transmisiunii, adică în funcție de scopul urmărit de autor modurile de dobândire a proprietății se clasifică în:

moduri de dobândire cu titlu oneros, când autorul transmite dreptul de proprietate cu condiția primirii unui echivalent din partea dobânditorului, așa cum sunt contractele cu titlu oneros.

moduri de dobândire cu titlu gratuit, când autorul transmite dreptul de proprietate fără să aștepte primirea unui echivalent, adică cu intenția de liberalitate așa cum este donația, succesiunea legală și testamentară.

c) În raport de momentul în care operează transmisiunea, modurile de dobândire a proprietății se clasifică în :

moduri de dobândire inter vivos – între vii și produc efecte în timpul vieții autorului așa anume: actul juridic, accesiunea, uzucapiunea, legea și ocupațiunea, în acest caz, dobândirea operează din momentul convenit între părți sau stabilit de legislația în vigoare;

moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa) care își produc efectele la încetarea din viață a autorului și anume: succesiunea, legatul, acestea operează din momentul morții autorului.

d) În raport de situația juridică a bunului în momentul dobândirii deosebim moduri originale și moduri derivate de dobândire a proprietății:

moduri de dobândire originare, sunt acele mijloace juridice de dobândire a dreptului de proprietate, care nu implică o transmitere juridică a sa de la o persoana la alta, dreptul născându-se direct în patrimoniul titularului.

Aici apare și problema, sau mai bine spus, că nu există o opinie unanimă a specialiștilor în domeniu, de a susține cu certitudine care mod este original și care derivat.

Ion Dogaru și Sevastian Cercel în lucrarea sa “Teoria generală a drepturilor reale ” volumul II, susțin că uzucapiunea și ocupațiunea constituie un mod originar.

Originare sunt următoarele moduri de dobândire a dreptului de proprietate: producerea bunului, dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului fără stăpân (ocupațiunea) și asupra bunurilor găsite, prescripția achizitivă (uzucapiunea), accesiunea.

moduri derivate de dobândire, sunt mijloacele juridice de dobândire a dreptului de proprietate care implică transmisiunea dreptului de la o persoană la alta, deci în această situație dreptul de proprietate există deja în patrimoniul înstrăinătorului. Exemplu: actele juridice translative de proprietate, actele administrative, tradițiunea, succesiunea legală și testamentară, hotărârea judecătorească (translativă de proprietate) etc.

În literatura de specialitate s-a arătat, că în realitate nu situația juridică a bunului în momentul obținerii constituie criteriul acestei clasificări, ci originea dreptului de proprietate dobândit. Situația juridică a bunului în momentul dobândirii este o consecință a originii dreptului dobândit: bunul nu are proprietar dacă dobândirea nu provine dintr-o transmitere a dreptului și respectiv bunul are un proprietar dacă dobândirea provine dintr-o transmitere a dreptului.

C. Hamangiu, în lucrarea sa “Tratat de Drept civil român” vol. II, determină o a cincia clasificare pe care nu o întâlnim la alți autori.

e) “Din punctul de vedere al rolului jucat de voința omului, în transmisiune, modurile de dobândire se pot împărți în voluntare și nevoluntare.”

În cele voluntare este antrenată voința omului ca expresie a deliberării sale, acționând factorul volitiv; în cele nevoluntare dobândirea dreptului de proprietate se produce în afară și independent de voința omului, cum sunt evenimentele naturale care dau naștere la raporturi juridice, cum este, de exemplu, accesiunea naturală imobiliară, când se alipește o porțiune de teren prin curgerea apei care o mărește pe alta.

În continuare, vom cerceta sub aspect teoretic și practic moduri originare, pe care la considerăm controversate, de dobândire a dreptului de proprietate privată.

2.3.1. Modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate privată.

Ocupațiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate privată care se realizează prin luarea în posesie a unui bun care nu aparține nimănui.

Potrivit prevederilor art. 323 CC RM „(1) Posesorul unui bun mobil fără stăpîn devine proprietarul acestuia, prin ocupațiune, de la data intrării în posesiune în condițiile legii. (2) Se consideră fără stăpân, bunurile mobile al căror proprietar a renunțat expres la dreptul de proprietate, bunurile abandonate, precum și bunurile care, prin natura lor, nu au proprietar.

O abordare similară, dar cu sens mai restrîns, se conține în art. 941 alin. (1) NCC român: posesorul unui lucru mobil care nu aparține nimanui devine proprietarul acestuia, prin ocupatiune, de la data intrarii în posesie, însă numai dacă aceasta se face în condițiile legii. Așadar, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, ocupațiunea reprezintă luarea in posesie de catre о persoană a unui lucru care nu aparține nimănui, cu intenția de a deveni proprietarul acestuia.

La etapa actuală asistăm la о „revigorare” a ocupațiunii, ca mod de dobândire a drepturlui de proprietate privată, datorată, pe de о parte, creșterii nivelului de trai al mai multor categorii de persoane, în special cele din „clasa de mijloc”, iar, pe de alta, dezvoltării fără precedent a industriei bunurilor de folosință individuală și familială, cu consecința apariției pe piață a noi și noi asemenea bunuri și cu tendința firească a schimbării celor ,,depașite", dar încă în stare de a fi folosite. În acelaș timp, în toate statele moderne există un număr însemnat de persoane lipsite de posibilități materiale, care se află la limita nivelului minim de subzistență, astfel că acestea vor fi interesate să dobândească bunurile „abandonate” de cei care doresc și pot să le schimbe pe cele pe care le detin. Așa se explică de ce, în multe tări occidentale și nu numai, sunt organizate locuri speciale, în care sunt depuse bunuri de către proprietarii lor, spre a fi preluate de cei ce au nevoie de ele. Dar nu aspectele sociologice ale modului de dobandire a dreptului de proprietate privată, care este ocupatiunea, ne interesează aici, deși nu sunt de neglijat, ci problemele juridice puse de el.

Din acest punct de vedere, s-a observat ca elementele definitorii ale noțiunii de ocupațiune sunt următoarele:

ocupatiunea presupune, prin ea însăși, aflarea în posesie a unui bun mobil;

ocupatiunea privește о asemenea luare în posesie a unui bun, ce nu aparține nimănui (nu are proprietar), sau este abandonat, sau la dreptul de proprietate asupra lor s-a refuzat.

Primul element pus în discuție, subliniază ideea, că ocupațiunea are ca punct de plecare intrarea în posesia unui bun, ca posesie utilă, fără a fi necesar ca aceasta să aibă о anumită durată. Ocupațiunea presupune intrarea în stapânirea materială a bunului, ca stare de fapt, stare pe care legea о ridică la nivelul dobândirii dreptului de proprietate privată asupra acelui bun prin simpla lui luare în stăpânire.

Pe acest plan, ocupatiunea este legată de posesie, dar nu este un efect al posesiei; efectul este generat de faptul juridic, în înțeles restrâns al acestei însușiri materiale a bunului. Pentru anumite categorii de bunuri fără stăpân, modul de intrare în stapânirea lor, presupune îndeplinirea unor condiții prevazute de legi speciale, cum este cazul vânatului și pescuitului.

Cel de-al doilea element definitoriu al ocupațiunii subliniază împrejurarea că, în momentul luării bunului în stăpânire de catre ocupant, acesta nu aparține nimănui, de aceea, s-a spus că în cazul ocupațiunii se produce aproprierea unui bun în ordinea materială, iar urmare a acestei aproprieri bunul intră în calitate de bun în ordinea juridică, cel ce și-l aproprie în acest fel, va deveni titularul dreptului de proprietate privată asupra acelui bun, drept opozabil tuturor, proprietarul urmând а exercita prerogativele cunoscute asupra acelui bun.

De aceea, se afirmă în doctrină, că ocupațiunea apare ca un mod originar dobandire a proprietatii, ea neavând semnificația unei transmisiuni a acestui drept de la un titular la un alt titular. Prin ocupatiune se stinge „vechiul” drept de proprieate și se naște unul ,,nou”, în persoana altui titular, chiar dacă, în cazul bunurilor abandonate, cele două momente vor fi diferite, nu simultane.

Articolul 323 alin. (1) CC RM dispune că ocupațiunea privește ,,un bun mobil саre nu are stăpân”. Este adevărat că bunuri, ce nu aparțin nimănui sunt, în primul rând, bunurile comune (res communes, res communis omnium), cum sunt aerul, apele din râurile proprietate publică, apa fluviilor etc.; doar că aceste bunuri nu sunt susceptibile de apropriere. Alături de acestea, exista bunuri fără stăpân (res nullius), care nu aparțin nimănui, dar sunt susceptibile de apropire. La randul lor, lucrurile fără stăpân sunt acelea, care nu au avut niciodată un stapân (proprietar), cum ar fi vânatul și peștii din fondurile de vânatoare și bunurile, care au avut un stăpân (proprietar), dar au fost abandonate. Acestea din urmă au avut un anumit proprietar, dar fiind abandonate, înseamnă că au devenit susceptibile de o nouă apropriere, diferită de cea precedentă. Acestea sunt rațiunile pentru care art. 323, alin. (2) CC RM dispune că sunt fără stăpân bunurile mobile al căror proprietar a renunțat expres la dreptul de proprietate, bunurile abandonate, precum și bunurile care, prin natura lor, nu au proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peștele și resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană (necultivată), plantele medicinale și aromatice și altele asemenea.

În sfarșit, bunurile abandonate nu se confundă cu bunurile pierdute. Într-adevăr, potrivit art. 324, al. 1) CC RM, bunul mobil pierdut, continuă să aparțină proprietarului său, iar găsitorul acestuia este obligat să îl restituie proprietarului lui ori, dacă acesta nu poate fi identificat, să îl predea organelor competente, care, la rândul lor, vor căuta prorpietarul sau posesorul bunului pierdut. În cazul în care, timp de 6 luni nu va pretinde nimeni la transmiterea bunului găsit, acesta se transmite în proprietate găsitorului, în condițiile art. 324 – 326 CC RM.

Producerea bunului – mijloc de dobândire a dreptului de proprietate privată.

Potrivit art. 320, al. (1) CC RM: Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat (produs) de persoană pentru sine, se dobândește de către aceasta, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Dacă regimul juridic și efectele juridice ale realizării bunului mobil nou este bine statuată legal și practice, atinci la capitolul realizării, formării bunurilor noi imobile, există controverse, despre care vom relata și le vom argumenta în continuare.

Cu toate ca practica internațională dispune de a bogată experiență în aceasta materie, implementarea în Republica Moldova a unor reglementari asupra problemei în cauză întâmpină dificultăți. Astfel, formarea bunurilor imobile, prevăzuta de articolul 17 al Legea cadastrului bunurilor imobile Nr.1543-XIII din 25.02.98, ca fiind una din modalitățile de exercitare a dreptului de dispoziție asupra bunului, nici până în prezent nu și-a găsit înțelegerea cuvenită chiar și în cercul juriștilor.

Ca fiind una din instituțiile recent implementate în dreptul civil al Republicii Moldova, formarea bunului imobil constituie o posibilitate a proprietarului de a crea dintr-un bun al sau doua sau mai multe bunuri noi, sau de a crea din două sau mai multe bunuri un bun unic, evitând în legătura cu aceasta o serie de incomodități ale utilizării lui atât din punct de vedere economico-juridic, cât și tehnic.

Reieșind din Regulamentul cu privire la formarea bunurilor imobile nr 61 din 29.01.1999, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, p. 3. formarea bunurilor imobile este un complex de lucrări executate pentru separarea bunului imobil, ca un obiect de drept independent, prin divizarea bunului imobil existent (separarea unei porțiuni) sau comasarea mai multor bunuri imobile care au hotare comune sau un perete comun. Sectoarele de teren, în baza cărora se efectuează formarea, pot fi cu/sau fără construcții capitale;

În această direcție s-a mers până când nu s-a adoptat Legea cu privire la formarea bunurilor imobile, care fiind net superioară actului de Guvern, a fost bine venită, deoarece în ultimul timp a avut loc o dezvoltare economică în domeniul construcțiilor.

Este, deci, de reținut, că formarea aceasta constituie un procedeu în rezultatul căruia dintr-un bun imobil pot fi create doua sau mal multe bunuri, fără a fi schimbat regimul juridic al proprietății și proprietarul său, dimpotrivă, din două sau mai multe bunuri asupra cărora se aplica un regim de proprietate identic și care sânt în proprietatea unei persoane, se poate crea un bun imobil unic.

După cum rezultă, formarea poate avea loc prin comasarea a două sau mai multe bunuri imobile sau prin divizarea bunului imobil existent în două sau mai multe bunuri independente. Este de menționat că formarea prin divizare nu poate fi utilizată cu referire la bunurile indivizibile, indiferent de faptul că acestea sânt indivizibile după determinarea legii sau după natura lor.

Legislația altor state, de exemplu a Lituaniei, Suediei, prevede și alte modalități de formare a bunurilor, cum ar fi combinarea proprietăților imobiliare, care aparțin diferitor proprietari, și care presupune unirea și rearanjarea unităților de proprietate imobiliara prin separarea unei părți din bunul imobil, fără a forma un bun imobil independent, care se unește cu bunul imobil adiacent, adică are loc rearanjarea bunurilor imobile.

Constituind un mod de exercitare a dreptului de dispoziție asupra bunului, formarea are loc în baza deciziei proprietarului. Anume această poziție a servit subiectul divergențelor, invocându-se ideea, că proprietarul bunului nu poate decide formarea bunului imobil, fără acordul unei autorități publice. Poziția respectiva este inacceptabilă, deoarece după cum am menționat mai sus, formarea nu presupune schimbarea proprietarului și regimului juridic asupra bunului, regulile tehnice de comasare sau divizare a bunului sunt strict determinate de legislație, iar decizia de formare capătă valoare juridică doar din momentul înregistrării la organul cadastral teritorial, unde registratorul verifică corectitudinea executării formarii, atât din punct de vedere tehnic, cât și juridic. Impunerea participării autorităților publice la deciderea formarii bunului nu poate fi privită altfel, decât ca o imixtiune în exercitarea dreptului de proprietate privată a titularului.

Este de menționat însă, că pentru a forma noi bunuri imobile, decizia de formare este insuficientă. Aceasta mai e necesar să fie însoțită de unele documente tehnice, cum ar fi planul geometric, descrierea tehnica a bunului etc., elaborate, la cererea proprietarului, de specialiști în domeniu.

O condiție pentru a considera, ca formarea bunurilor o avut loc, este înregistrarea bunurilor formate și a drepturilor asupra lor în Registrul cadastral. Aceasta se efectuează în temeiul documentului ce confirmă drepturile asupra bunului imobil până la formare și a deciziei de formare a bunului imobil, semnată de proprietar, la care se anexează planul geometric al bunului imobil format și descrierea tehnică a bunului, întocmită în conformitate cu legislația.

Fiecăruia din bunurile imobile nou formate la înregistrare li se atribuie un nou număr cadastral. În acest sens este necesar de menționat, ca numărul cadastral al bunului supus formării nu poate fi atribuit bunurilor nou formate, deoarece, acesta fiind un indice identificatoriu al bunului, conform prevederilor Legii cadastrului bunurilor imobile, este irepetabil. Pentru efectuarea de tranzacții cu bunurile imobile nou formate, notarului i se prezintă documentul ce confirma drepturile asupra bunului imobil înainte de formare, decizia de formare a proprietarului, pe care este aplicată parafa privind înregistrarea la organul cadastral teritorial, planul geometric și extrasul din registrul bunurilor imobile.

Decizia de formare a bunului imobil aflat în proprietate comuna se semnează de toți coproprietarii. Coproprietarii consemnează decizia în prezența registratorului, fapt despre care se face mențiune pe verso. Este necesar de menționat, că în aceste cazuri (bunul) bunurile nou formate rămân în proprietatea acelorași coproprietari ca și bunul (bunurile) înainte de formare.

În ceea ce privește cazurile de divizare a proprietății comune sau de separare a cotei părți din proprietatea comună, care presupune implicit și formarea bunurilor menționăm că acestora, li se aplică regulile corespunzătoare ale Codului Civil și reglementările din capitolul 2 al Regulamentului cu privire la formarea bunurilor imobile.

Important e ca garantarea dreptului de proprietate privată să nu rămână doar o declarație constituțională, dar să-și găsească implementarea prin reglementari adecvate și prin executarea corespunzătoare a obligațiunilor de către organele implicate în aplicarea acestor reglementări.

Uzucapiunea (prescripția achizitivă) ca mod de dobândire a proprietății private asupra bunurilor.

Unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei, când aceasta se prelungește în timp, este uzucapiunea sau prescriptia achizitivă.

Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neântreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.

Este important de a nu confunda noțiunea de “prescripție achizitivă” cu cea de “prescripție extinctivă”, deși aceste două termene se aseamănă în unele aspecte, totuți ele sunt aplicabile în situații diferite și produc efecte juridice diferite: prescripția achizitivă are ca efect dobândirea unor drepturi, pe când prescripția extinctivă are ca efect încetarea posibilității de a obține realizarea, prin constrângere, a unor drepturi.

Reeșind din exigențele legislației naționale, privind regimul juridic al uzucapiunii (art. 332 – 336 CC RM) uzucapiunea este concepută, similar ocupațiunii, ca о probă absolută a dreptului de proprietate privată. Uzucapiunea înlătură dificultățile probării, de fiecare dată a dreptului de proprietate privată (ceea ce se poate întâlni în cazul ocupațiunii), deoarece acela, care reușește să dovedească faptul că a dobândit dreptul de proprietate privată prin uzucapiune, nu mai are a suferi rigorile impuse de probatio diabolica.

Uzucapiunea se justifică din mai multe puncte de vedere:

Mai întâi, deși posesia este о stare de fapt, este posibil ca, voind a-și procura un titlu de dobandire care face dovada absolută a dreptului său, însuși proprietarul bunului să aiba interes a desparți – în persoana sa – posesia pe care о exercită de dreptul de proprietate asupra bunului și să invoce uzucapiunea. Prin aceasta sunt înlăturate dificultatile amintite ale probei dreptului de proprietate.

În al doilea rând, nevoia de stabilitate a raporturilor juridice, mai ales în privința imobilelor, conduce la recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate create în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului, deși poate să fie numai un posesor.

În sfârșit, uzucapiunea, în masura în care apare ca un efect al posesiei prelungite în timp, despărțită de dreptul de proprietate, poate să reprezinte о sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de о anumita neglijență, a lăsat bunul timp îndelungat. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, într-o decizie de speță, ca, deși dobândirea dreptului de proprietate de către posesor prin uzucapiune în detrimentul adevăratului proprietar constituie о ingerință în dreptul acestuia, ingerința este compatibilă cu dispozitiile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană în materie, care guvernează protecția dreptului de proprietate, deoarece prescripția achizitivă de un anumit termen ,,urmărește un scop legitim, de interes general”, de natură „a favoriza securitatea juridică”, prin paralizarea eventualei acțiuni în revendicare întroduse de adevăratul proprietar. Instanța europeană a arătat că dreptul de proprietate prezinta acea caracteristică, potrivit cu care „uzul și transmisiunea lui sunt reglementate diferit de la un stat la altul; dispozitiile aplicabile în aceste materii reflectă politica socială a fiecarui stat, prin proiectarea concepției pe care о are fiecare stat, privitoare la rolul și importanța acestui drept. Chiar și atunci când un drept real imobiliar este supus regimului de publicitate imobiliară, legislativul national este îndreptățit să acorde preponderența unei posesii de lungă durată și necontestate față de formalitatea înregistrării funciare”; într-o asemenea situație, stingerea dreptului de proprietate pentru fostul proprietar nu are a fi considerat ca „lipsit de bază rezonabilă”.

Astfel dacă posesia conduce la proprietate și legea îi recunoaște un efect atât de puternic, acesta se datorează faptului că într-o societate organizată, în imensa majoritate a cazurilor, posesia nu este decât manifestarea materială a unui drept de proprietate legitim, însă dovedirea absolută a dreptului de proprietate este grea chiar pentru adevăratul proprietar, deoarece acesta va trebui să probeze validitatea tuturor transmisiunilor anterioare și succesive din autor în autor, lucru imposibil, adesea, în practică. Uzucapiunea simplifică situația: proprietarul se poate mărgini să dovedească cum că el a posedat un anumit timp, determinat de lege, o dată această dovadă este făcută, dreptul proprietarului este stabilit în mod absolut. Uzucapiunea simplifică astfel, în chiar interesul adevăratului proprietar, stabilirea dreptului său..

Într-adevăr, ordinea socială are interes ca situațiile de fapt, de mult stabilite, să nu poată fi ușor zdruncinate și posesia prelungită este tocmai una din aceste situații de fapt. Este adevărat că uneori posesorul este de rea-credință și este lipsit de oarecare drept legitim, așa că uzucapiunea va profita unui uzurpator și va despuia pe adevăratul proprietar. Pe de o parte însă, lucrul este rar în practică, iar pe de altă parte, chiar într-un asemenea caz adevăratul proprietar nu merită o protecție deosebită, deoarece faptul că el a lăsat atâta vreme pe posesor să posede fără a-și revendica lucrul, dovedește o excesivă nepăsare, puțin demnă de interes.

Legiuitorul a echilibrat interesele proprietarului și cele ale posesorului. Regulile aplicabile posesiunii vor fi cu atât mai mult favorabile posesorului cu cât lipsa diligenței minime din partea proprietarului permite ca posesorul să fie considerat de bună-credință, săvârșind față de bun aceleași acțiuni materiale pe care le-ar fi putut săvârși proprietarul. Observăm, că legiuitorul a avut grijă să lase proprietarului timp suficient pentru a se opune posesiunii exercitate asupra bunului său de către un terț, de 5 ani pentru bunurile mobile (art. 333 CC RM) și de 15 ani pentru bunurile imobile (art. 332 CC RM). În acest context, nu se poate vorbi despre imoralitate dacă legea admite uzucapiunea ca temei de apariție a dreptului de proprietate privată.

Așadar, uzucapiunea a existat și există în diferite sisteme de drept. Prezența uzucapiunii, sub o formă sau alta, în diferite sisteme de drept, care au existat de-a lungul timpului, constituie dovada faptului, că ea reprezintă o soluție pentru un tip de situații practice, răspunzând unei necesități sociale comune, prin care își găsește justificarea.

Proprietarul neglijent, care a lăsat timp îndelungat posesia unei alte persoane, nu poate rămâne fără nici o consecință pe plan sancționator. Dacă el a permis altei persoane să aibă posesia bunului fără nici o împotrivire, acesta s-a comportat public ca un proprietar, legea nu poate lăsa această stare de lucruri fără consecințe juridice.

Uzucapiunea este justificată și prin aceea, că odată cu trecerea timpului, de cele mai multe ori dovada dreptului de proprietate devine dificilă, prin pierderea, distrugerea, deteriorarea actelor sau acel titlu devine discutabil. În aceste condiții, posesia îndelungată consolidează dreptul de proprietate, iar cel care se pretinde în aceste condiții proprietar, va fi ținut să facă dovada posesiei în termenul și în condițiile legii. Acolo, unde proprietarul nu mai manifestă nici un interes pentru bun, o perioadă îndelungată, se poate presupune că a achiesat la un drept eventual al posesorului, atunci nici legea nu mai trebuie să îi acorde protecție. Demonstrația este făcută de la sine, când o stare de fapt s-a prelungit timp îndelungat, ar fi nechibzuit să se tulbure ordinea, stabilită firesc, a lucrurilor. Chiar ordinea socială este interesată într-o mare măsură la clarificarea unor situații în sensul în care ele s-au statornicit prin trecerea timpului. Justificarea și modalitatea instituției uzucapiunii au preocupat pe clasicii dreptului civil francez, chiar fiindu-i lăudate efectele sale utile până la a o considera patroana geniului juridic uman.

Menționăm că nu pot fi dobândite prin uzucapiune lucrurile ce aparțin domeniului public, care este o situație de inalienabilitate legală. Tot astfel poate ca inalienabilitatea să fie naturală. Sunt inalienabile prin natura lor lucrurile, așa numite res communes cum sunt : lumina, aerul, apa mării, apa de ploaie aflată în cădere liberă, razele soarelui etc.

Uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate este reglementat de Codul civil RM, art. 332-336. Deși considerată, ca unul dintre efectele principale ale posesiunii, uzucapiunea nu este cuprinsă în titlul II, cartea a doua, care se preocupă de posesiune, ci în titlul III al aceleiași cărți, ce reglementează modurile de dobândire a dreptului de proprietate.

Felurile uzucapiunii:

Conform prevederilor Codului civil RM, uzucapiunea poate fi:

a) uzucapiune imobiliară;

b) uzucapiune mobiliară.

Diferența dintre aceste două feluri de uzucapiune, constă în timpul necesar dobândirii dreptului de proprietate. Astfel, pentru a fi dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun imobil în urma uzucapiunii, este necesară, conform art. 332, o perioadă de cel puțin 15 ani, iar pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil va fi necesar, conform art. 333, un termen de 5 ani. În rest, atât pentru uzucapiunea mobiliară, cât și pentru uzucapiunea imobiliară, este necesară întrunirea a acelorași condiții și anume:

cel care posedă bunul trebuie să fie de bună-credință;

posesiunea trebuie exercitată timp de 5 ani în cazul bunurilor mobile si de 15 ani în cazul bunurilor imobile;

posesiunea trebuie să fie utilă.

În acest sens se expune și Plenul Curții Supreme de Justiție RM prin Hotărârea din 27.03.2006, nr.2, p. 13 – 15: ″Conform art.320 alin.(2) CC, uzucapiunea imobiliară constituie unul din modurile de dobîndire a dreptului de proprietate asupra imobilului cu destinație de locuință, iar drept temei al înregistrării dreptului de proprietate, dobândit prin uzucapare, va fi hotărîrea judecătorească irevocabilă de constatare a faptului uzucapiunii.

Trebuie distinsă cererea de constatare a faptului posesiunii de acțiunea de recunoaștere a dreptului de proprietate prin uzucapiune, aceste două cereri sau capete de cereri, atunci cînd se examinează în cadrul aceleiași proceduri, se află în raport strict condițional, adică recunoașterea dreptului de proprietate prin uzucapiune se poate pronunța numai dacă este constatat faptul posesiunii pe parcursul a cel puțin de 5 sau 15 ani.

Cererea de constatare a faptului posesiunii se va examina în conformitate cu art.281 alin.(2) lit.h) CPC. Dacă, la depunerea cererii sau în cadrul examinării cauzei de constatare a faptului posesiunii, se constată existența unui litigiu de drept, instanța scoate cererea de pe rol printr-o încheiere și explică petiționarului și persoanelor interesate dreptul lor de a se adresa în instanța competentă pentru soluționarea cererii în regim de acțiune civilă (art.280 alin.(3) CPC).

Hotărîrea judecătorească de declarare a dreptului de proprietate va constitui temei de înregistrare ulterioară a dreptului în registrul bunurilor imobile.

Pentru ca imobilele să fie dobîndite prin uzucapiune, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:

– cel ce posedă bunul să fie de bună-credință;

– posesiunea să fie exercitată timp de 15 ani;

– posesiunea să fie utilă.

Buna-credință presupune, că posesorul nu știa și nici nu putea să știe că posesia sa este ilegală.

Bunurile imobile vor putea fi dobîndite prin uzucapiune doar dacă nu sînt înregistrate în registrul bunurilor imobile, ținut de către oficiile cadastrale teritoriale, concluzia în cauză fiind o consecință a faptului că informația, ce se conține în registru, conform art.496 alin.(3) și 503 alin.(1) CC, este accesibilă tuturor și, respectiv, o posesie a imobilului înregistrat ar fi de rea-credință, sub aspectul invocării în scopul dobândirii imobilului prin uzucapiune. Termenul de 15 ani începe să curgă din momentul în care posesia întrunește toate condițiile prevăzute de art.335 CC și nu din 12 iunie 2003, momentul intrării în vigoare a Codului civil.″

Efectele uzucapiunii:

Principalul efect juridic al uzucapiunii este dobândirea dreptului de proprietate privată asupra bunului uzucapat. Acest efect se răsfrânge retroactiv, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar al bunului din ziua în care a început a poseda și această posesie a fost utilă. Uzucapiunea poate fi invocată pe calea acțiunii principale sau reconvenționale în justiție, în care posesorul în calitate de reclamant solicită acest lucru. Ea mai poate fi invocată pe cale de excepție, ca un mijloc de apărare împotriva acțiunii în revendicare introdusă de adevăratul proprietar sau de o altă persoană.

La capitolul dat, menționăm că în viziunea legislației naționale și doctrinei autohtone, uzucapiunea poate fi aplicată doar în privința drepturilor reale (mobile sau imobile), pe când legislația română și doctrina română vizează un cerc mai larg de aplicabilitate a uzucapinii, în sensul că uzucapiunea poate fi utilizată în egală măsură și pentru dobândirea acelor drepturi reale, care constituie dezmembrăminte ale drepturlui de proprietate, reglementate de noul cod civil român: uzufructul, uzul, abitația, servitutea și superficia.

După cum am menționat mai sus, ca efect al uzucapiunii, posesorul dobândește un drept de proprietate exclusivă asupra bunului posedat. Dat fiind faptul că asupra unui bun nu pot exista două drepturi de proprietate exclusivă, concomitent, uzucapiunea produce un al doilea efect juridic, ce constă în stingerea dreptului de proprietate al celui, împotriva căruia a curs prescripția achizitivă, deși uzucapiunea nu este prevăzută expres ca modalitate de încetare a dreptului de proprietate privată prin conținutul normelor secțiunii II –a, cap. II, titlul III, cartea a doua a CC RM. Raportat la capătul dat al opiniei noastre, aducem ca exemplu prevederile normei juridice civile române, care prin conținutul art. 562, al. 1) stipulează: Dreptul de proprietate privată se stinge prin peirea bunului, dar nu se stinge prin neuz. El poate fi, însă, dobândit de altul prin uzucapiune sau printr-un alt mod, în cazurile și condițiile anume determinate de lege.

Accesiunea sau incorporațiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Accesiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate deoarece are ca efect nașterea unui nou drept de proprietate asupra unui bun, direct în patrimoniul dobânditorului.

Legislația autohtonă nu definește expres noțiunea de accesiune, dar reeșind din sensul normelor materiale, ce reglementează accesiunea (art. 328 – 330 CC RM) și doctrina în domeniu putem defini accesiunea ca fiind activitatea, prin care proprietarul unui bun, devine proprietarul a tot ce se alipește sau se incorporează în acest bun, în condițiile legii.

Desigur, pentru ca alipirea sau încorporarea a două bunuri să ducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra unuia din ele, este necesar ca respectivele bunuri să aibă proprietari diferiți. Este, însă, posibil și ca bunul accesoriu (ce se alipește sau se incorporează) să nu aparțină nimănui – res nullius.

Accesiunea este o aplicație a regulii de drept accessorium sequitur principale, proprietarul bunului, considerat a fi principal, dobândind dreptul de proprietate asupra bunului accesoriu, care se alipește sau se încorporează bunului său.

În literatura juridică s-a arătat că „accesiunea are trei accepții interdependente: faptul material al încorporării unui bun accesoriu într-un bun principal; dreptul de accesiune rezultat din acest fapt juridic în sens restrâns în favoarea proprietarului bunului principal în ipoteza în care cele două bunuri aparțin unor proprietari diferiți și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege; accesiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu de către proprietarul bunului principal, fie direct, ca efect al faptului material al unirii sau incorporării, fie ca efect al exercitării dreptului de accesiune, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege."

Ceea ce caracterizează deci, dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune este calitatea de proprietar asupra bunului principal și legătura de accesorialitate la acesta a bunului asupra căruia se dobândește proprietatea.

Noul Cod Civil Român, prin art. 568 determină criteriile de clasificare a accesiunii. Pentru a deosebi între formele posibile ale accesiunii, legiuitorul român folosește drept criteriu existența sau inexistența faptei omului în realizarea unirii sau incorporării lucrului accesoriu la lucrul principal. Conform acestui criteriu, accesiunea poate fi naturală sau artificială.

Accesiunea naturală este rezultatul unui eveniment natural, care nu implică intervenția omului.

Accesiunea artificială este rezultatul faptei omului, care, poate fi proprietarul lucrului principal sau o altă persoană.

Din reglementările conținute în art. 328 -330 CC RM rezultă că accesiunea poate fi calificată în funcție de natura bunului principal.

Astfel, dacă bunul principal este un imobil accesiunea este imobiliară.

Dacă bunul principal este un bun mobil, accesiunea este mobiliară.

În continuare vom caracteriza succint felurile accesiunii:

A) Accesiunea imobiliară

Accesiunea imobiliară naturală.

Noțiune. Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri având proprietari diferiți, fără intervenția omului. Cel puțin bunul principal este prin ipoteză, un bun imobil prin natura sa. Pământul se consideră totdeauna ca un bun principal, toate celelalte bunuri, care se incorporează în el, sunt considerate ca accesorii, chiar dacă valoarea lor întrece cu mult pe cea a pământului și ele vor aparține în consecință proprietarului pământului.

Codul civil al Republicii Moldova reglementează câteva cazuri de accesiunea imobiliară naturală și anume:

aluviunea,

avulsiunea,

formarea insulelor.

Un prim caz de accesiune imobiliară naturală este aluviunea, reglementată de art. 328, al.(l) Cod civil RM, potrivit căruia prin aluviune se înțeleg creșterile de pământ ce se fac succesiv și pe nesimțite la malurile fluviilor și râurilor, la terenurile proprietarilor riverani.

Adăugirile de terenuri astfel provocate vor forma proprietatea proprietarilor riverani cărora le aparțin terenurile la care s-au alipit. Aceste creșteri de pământ rezultate din depunerea de către apele curgătoare pe unul din maluri, aparțin, după cum prevede Cod civil, proprietarului riveran pe fondul căruia s-au depus, indiferent de natura cursului de apă și ce a adus apa: nisip, pietriș etc.

Dar aceste creșteri de pământ pot rezulta și din retragerea apelor, în timp de la un mal la altul. Potrivit Codului civil RM pământul liberat prin retragerea apei curgătoare aparține proprietarului riveran de-a lungul căruia s-a retras apa. Corelativ cu aceasta, proprietarul fondului, spre care s-a retras apa și care scade, nu va putea să ceară despăgubiri pentru pierderea suferită de la cel căruia i-a profitat retragerea apelor și nici nu poate revendica terenul ce a fost descoperit.

Așadar, proprietarul fondului căruia i-a profitat retragerea apelor nu are vreo obligație de a despăgubi pe cineva în nici o situație de creștere a suprafeței sale de teren prin cele două moduri de formare a aluviunii .

Un al doilea caz de accesiune imobiliară naturală este avulsiunea prevăzută de art.328, al.(3) Cod civil prin care se înțelege ruperea bruscă prin acțiunea apelor a unor bucăți de terenuri de la o proprietate oarecare și alipirea lor la o altă proprietate riverană, în acest caz dacă bucata de teren se poate identifica, proprietarul fondului din care s-a rupt poate să o revendice în termen de un an.

În doctrină au fost puse în discuție și alte aspecte, astfel s-a pus problema dacă proprietarul, care a pierdut terenul îl poate revendica pentru a-l transporta la locul de unde a fost luat de ape, dacă acest lucru ar fi posibil, ori el urmează a folosi terenul acolo, unde a fost dus de ape, această soluție fiind susținută de argumentul că proprietarul fondului unde a fost adusă bucata de teren trebuie să accepte riscurile ce decurg din vecinătatea apelor.

În cazul în care, a trecut termenul de un an sau când identificarea bucăților de teren este imposibilă, proprietarul fondului la care s-a alipit, va dobândi proprietatea asupra lor prin accesiune. În situația însă, în care bucata de teren smulsă aparține domeniului public, nu va putea opera accesiunea imobiliară naturală, întrucât acțiunea în revendicarea unor astfel de imobile ce fac parte din domeniul public este imprescriptibilă, astfel că titularul va putea să-și revendice oricând bucata de pământ.

În al treilea caz de accesiune imobiliară naturală este reglementat de art. 328, al. (2) si alin.(4) Cod civil RM: insulele.

Regula stipulată în alin.(1) se va referi doar la aluviunile și creșterile pricinuite de apele curgătoare, ea nefiind aplicabilă pământurilor descoperite de lacuri, heleștee, canale și alte categorii de ape stătătoare. În acest caz, proprietarul terenului înconjurat de ape stătătoare ca heleștee, iazuri, canale, nu devine proprietar al terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor. La fel proprietarul acestor ape nu dobândește nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice. Cu alte cuvinte, nivelul normal al apei lacului, heleșteului etc., determină limita fixă a pământului ce aparține proprietarului lor, independent de creșterile sau scăderile excepționale ale apei. Nu este vorba de râuri care, în viziunea noastră, trebuie exclus din prevederea al. (2) al art. 328 CC RM.

Al. (4), din norma comentată, reglementează situațiile când o apă curgătore își schimbă în mod natural cursul. De fapt, ar fi corect să spunem că este vorba de o singură situație și anume când o apă curgătoare „formând un braț nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran”. Regula este că proprietarul terenului riveran rămâne a fi și proprietarul insulei, create ca rezultat al schimbări cursului râului și înconjurării terenului riveran.

Accesiunea imobiliară artificială.

Spre deosebire de accesiunea naturală, care este urmarea unui fenomen natural, accesiunea imobiliară artificială este rezultatul intervenției faptei omului și implică obligația celui ce beneficiază de accesiune să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a operat.

În conformitate cu prevederile art. 329 Cod civil RM, ea se întâlnește în cazul când:

a) se face o construcție sau o plantație pe un fond,

b) unei clădiri existente se adaugă construcții noi.

Accesiunea operează întotdeauna în folosul proprietarului terenului, chiar dacă construcțiile, plantațiile ori alte lucrări întrec prin valoarea lor pe cea a terenului.

Pentru existența accesiunii imobiliare artificiale trebuie să existe o incorporație materială efectivă, adică materialele folosite să fi devenit bun imobil. Spre deosebire de accesiunea naturală, care se realizează fără intervenția omului, accesiunea imobiliară artificială se realizează numai prin activitatea omului.

Potrivit art.329 alin (1) Codului civil al RM „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau deasupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește contrariul”.

Obligarea la achitarea contravaloarii construcțiilor sau plantațiilor este o aplicație la principiul că nimeni nu se poate îmbogăți fără justă cauză. Așadar, accesiunea artificială are loc numai cu titlu oneros. Codul civil al RM reglementează mai multe cazuri de accesiune imobiliară artificială și anume:

a) Accesiunea construcțiilor și altor lucrări făcute de către proprietarul terenului, însă cu materialele aparținând unei alte persoane

În alin. (2) este reglementată situația în care proprietarul fondului a efectuat construcții sau alte lucrări cu materiale ce nu-i aparțin. Conform dispozițiilor acestui alin. (2), proprietarul terenului, care a făcut asemenea construcții sau lucrări cu materiale străine, devine prin accesiune proprietarul lucrărilor pe care le-a făcut cu acele materiale străine. Proprietarul materialelor, în acest caz, nu le va putea revendica, chiar dacă lucrările au fost efectuate cu rea – credință. În schimb, proprietarul terenului va fi obligat să plătească o despăgubire proprietarului materialelor egală cu valoarea acestora. Dacă proprietarul terenului este de rea-credință, atunci el va mai fi obligat să repare și prejudiciul cauzat proprietarului materialelor.

b) Un al doilea caz, este atunci, când lucrările au fost făcute de către o persoană cu materialele sale pe terenul proprietatea altui.

Trebuie să presupunem, că pentru existența unei asemenea situații, este nevoie ca constructorul să fie posesorul terenului, doar într-un asemenea caz el va putea construi. În principiu, și în acest caz va fi aplicabilă regula generală conform căreia proprietarul fondului devine prin accesiune proprietarul construcțiilor și lucrărilor făcute de o terță persoană. Persoana terță, care a construit cu materialele sale, nu devine proprietar al construcțiilor și lucrărilor, el putând, în unele cazuri, să pretindă la o despăgubire de la proprietarul terenului. În alin. (3) se vorbește despre constructorul de rea – credință, care a făcut lucrări pe ternul străin. Este considerat constructor de rea-credință, persoana care știa ori trebuia să știe că nu este în drept să facă construcții și lucrări pe terenul străin. În acest caz proprietarul fondului, poate la alegere să păstreze construcția, ori să ceară ridicarea construcției.

c) Construcția este făcută pe două terenuri aparținând unor proprietari diferiți

Art. 329 alin. (5) CC RM se referă la o situație specială, și anume la aceea, când construcția este făcută pe două terenuri, având proprietari diferiți. Dacă alineatele precedente se refereau în egală măsură atât la construcții cât și la alte lucrări, apoi alin. 5 se referă doar la construcții. După cum putem observa, această normă instituie și o excepție de la regula consfințită în alin. (1) al articolului de față. Astfel, dacă construcția este ridicată în parte pe terenul constructorului și în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poate dobândi proprietatea asupra întregii construcții, plătind constructorului o despăgubire, numai dacă cel puțin 1/2 din suprafața construită se află pe terenul său. Dacă mai mult de ½ din construcție se află pe terenul constructorului apoi vor fi aplicabile regulile din alin (2) și (3) din acest articol. În plus, dacă constructorul va fi de bună – credință, clădirea se va afla în proprietatea comună pe cote-părți a titularilor dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Deci, dacă constructorul (el fiind și proprietarul terenului) va construi o construcție atât pe terenul său cât și pe ternul vecinului și mai mult de ½ din construcție se va afla pe terenul vecinului, el nu va deveni proprietar asupra părții din construcție aflată pe terenul său. Acest lucru se va întâmpla doar dacă vecinul va dori să apeleze la alin.(5), adică doar atunci când vecinul va dori să devină proprietarul întregii construcții. Dacă vecinul va dori să devină proprietarul întregii construcții, el va dobândi un drept de superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existență a construcției, dar va fi obligat să plătească constructorului o despăgubire. Despăgubirea va include în sine atât cheltuielile suportate de constructor (acestea fiind valoarea materialelor plus costul munci) cât și contravaloarea folosinței terenului aferent. O asemenea despăgubire o va putea pretinde doar constructorul de bună-credință.

B) Accesiunea mobiliară

Accesiunea mobiliară presupune unirea a două bunuri mobile care aparțin la doi proprietari diferiți, unire, ce are ca efect crearea unui bun mobil nou, care va aparține proprietarului bunului cel mai important dintre cele care au fost unite.

Accesiunea mobiliară are în practică o importanță redusă. Simplul fapt al posesiei valorează titlul de proprietate, cu condiția că posesorul să fie de bună-credință. Pentru a avea aplicație, dispozițiile din Codul civil RM, referitoare la accesiunea mobiliară, trebuie să ne găsim în ipoteza în care bunul a fost pierdut sau furat, sau se găsește la persoana care face încorporarea cu rea-credință.

Codul civil, în art.330 prevede trei modalități de accesiune mobiliară: a ) adjuncțiunea; b) specificațiunea; c) confuziunea.

a) Adjuncțiunea constă în unirea a două bunuri mobile având proprietari diferiți, deși formând un singur tot, ele pot fi despărțite, păstrându-și fiecare substanța. Ex: o piatră prețioasă și inelul în care este montată, tabloul și rama în care este montat. Se pune întrebarea cui va aparține bunul rezultat din unire? Regula generală este că proprietarul bunului principal va dobândi prin accesiune proprietatea asupra bunului accesoriu (art.330 alin.4 CC RM). În toate cazurile însă proprietarul bunului principal va fi obligat să despăgubească pe proprietarul bunului accesoriu, plătind acestuia contravaloarea bunului. Atunci când nu se poate stabili care dintre cele două bunuri este principal, proprietar al bunului obținut va deveni cel al cărui valoare este mai mare, iar dacă valoarea este egală, cel al cărui bun are un volum mai mare.

b) Specificațiunea constă în preluarea unei materii, ce aparține unei persoane de către o altă persoană, într-un obiect cu totul nou. Ex: un croitor confecționează un costum dintr-o stofă proprietatea altuia, aceasta din urmă plătind stofa. În conformitate cu prevederile art.330 CC RM, obiectul realizat va aparține proprietarului materialului întrebuințat, dacă valoarea acestuia va fi superioară manoperei, în caz contrar proprietatea va aparține celui care a prestat manopera, despăgubindu-se reciproc până la concurența valorii lucrului întrebuințat, respectiv al manoperei. Ex: dintr-o bucată de lemn aparținând cu titlu de proprietate unei persoane, Brîncuș va confecționa o manoperă întruchipată în coloana lui Brîncuș. Așadar, în acest caz de accesiune mobiliară, nu se unesc două lucruri materiale deosebite, ci un bun material (materie primă) cu munca celui care transformă materia.

În acest caz, lucrul principal este materia, de aici rezultând că lucrul efectuat ca urmare a muncii depuse de altă persoană decât proprietarul materiei, este proprietatea celui ce are materia primă, cu obligația acestuia din urmă de a-i plăti contravaloarea muncii depuse celui ce a făcut lucrarea de transformare a materiei. Este cazul sculptorului care realizează o sculptură folosind materialul necesar (marmură, lemn) proprietatea altei persoane.

Dacă însă, manopera de realizare a sculpturii depășește valoarea materialului supus transformării, prin efectul accesiunii, în acest caz, munca lucrătorului va fi considerată ca parte principală și deci acesta, sculptorul (în exemplul dat) va avea drept de a reține lucrul format, însă cu obligația de a plăti contravaloarea materialului supus prelucrării (blocul de marmură) proprietarului acestei materii.

Codul civil al RM prevede și posibilitatea ca autorul manoperei să folosească la realizarea bunului nou, pe lângă materialul proprietatea altuia și materialul proprietatea sa. Se ivesc astfel două situații, respectiv situația, în care cele două materii ce concură la noul bun își păstrează individualitatea, astfel că proprietarul materialului străin va revendica bunul nou, dacă includerea materialului străin s-a făcut fără acordul său, precum și situația în care, dacă la formarea noului bun materialele își pierd individualitatea, bunul nou, ce rezultă, va fi proprietatea ambilor proprietari ai materialelor.

c) Confuziunea are loc în cazul în care două materii, aparținând la doi proprietari diferiți, sunt amestecate astfel încât formează un obiect nou, fără ca materiile reunite să mai poată fi identificate. Ex: amestecul a două lichide sau topirea a două metale. Dacă unul din bunuri nu poate fi considerat ca principal și altul ca accesoriu, fie din punct de vedere al valorii, fie al cantității, atunci noul obiect va aparține proprietarului bunului principal, cu obligația acestuia de a despăgubi proprietarul celuilalt bun. Dacă bunurile amestecate sunt echivalente, bunul format prin amestec, va deveni proprietatea comună în proporție cu cantitatea, calitatea și valoarea bunurilor amestecate, coproprietarii putând cere împărțire .

Codul civil al RM prevede că, în situația în care nu se poate stabili care este bun principal și care este accesoriu, proprietarul bunului, care a fost amestecat fără voia sa, va putea cere desfacerea amestecului dacă este, bineînțeles, posibil, putând, deci, să-și revendice bunul său folosit fără drept.

Dacă însă despărțirea bunurilor nu mai este cu putință, atunci bunul nou format devine proprietatea celor care au pus bunurile în amestec, potrivit contribuției fiecăruia, în funcție de cantitatea sau valoarea lor.

Regulile confuziunii nu vor fi operante în cazul în care între proprietarii bunurilor intrate în amestec a fost o convenție în acest sens, ei devenind coproprietari asupra bunului nou rezultat ca urmare a manifestării acordului lor de voință în acest sens.

Accesiunea naturală asupra animalelor.

Reglementarea accesiunii naturale a animalelor constituie una din inovațiile noului Cod civil roman, care prin conținutul art. 576 stabilește:

(1) Animalele domestice, rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declarației făcute la primărie de către proprietarul terenului.

(2) Porumbeii, iepurii, peștii și alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparțin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepția cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii.

(3) Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă proprietarul roiului nu îl urmărește sau încetează să îl urmărească timp de două zile.

1. Accesiunea animalelor domestice. Art. 576 alin. (1) NCC român consideră animalele domestice, ca fiind accesorii ale fondului, motiv pentru care proprietarul terenului pe care pătrund asemenea animale rătăcite, poate dobândi dreptul de proprietate asupra acestora prin accesiune. Norma dată, în viziunea noastră, poate fi interpretată extensiv, în categoria de animale fiind incluse și păsările, ca fiind una din speciile regnului animal.

Din cele expuse, rezultă că proprietarul terenului poate dobândi, prin accesiune proprietatea animalelor domestice dacă sunt îndeplinite concomitent următoarele condiții:

– animalele domestice care au pătruns pe terenul proprietatea sa, să fie „rătăcite„ , adică pătrunderea să nu fie una provocată de el însuși;

– proprietarul terenului pe care se află animalele rătăcite să fi declarat acest fapt la primăria localității pe raza căreia se află situat terenul;

– proprietarul animalelor să nu le fi revendicat în termen de 30 de zile de la data declarației făcute la primărie de către proprietarul terenului.

Revendicarea animalelor domestice nu presupune în mod obligatoriu formularea unei acțiuni în revendicare, fiind suficientă o solicitare de restituire adresată de proprietarul animalelor rătăcite proprietarului terenului, în termen de 30 zile, acesta fiind un termen de decădere.

2. Accesiunea animalelor sălbatice. După cum s-a arătat în literatura juridică, animalele pot fi împărțite în trei categorii: animalele sălbatice (feroe), cum sunt urșii, lupii, porcii mistreți ș. a.; animalele domestice (mansueta), precum vacile, boii, caii, rațele, gâștele ș.a. și animalele semisălbatice (mansuefacta), respectiv acele animale care nu sunt nici sălbatice, dar nici pe deplin domestice – porumbeii, iepurii, albinele etc., „care se consideră ca accesoriul locului în care s-au încuibat, când au pierdut obiceiul de a se întoarce la locul lor". Respectiv, al. 2 al articolului citat poate fi aplicat doar asupra animelelor semisălbatice, pe când dreptul de proprietate, asupra animalelor sălbatice, conform prevederilor legilor speciale, este exclusiv proprietate publică.

Pentru ca proprietatea asupra acestor animale să fie dobândită prin accesiune de proprietarul fondului, este necesar ca trecerea lor să se facă în mod natural, respectiv să nu fie provocată prin fraudă sau prin artificii. Nu este îndeplinită această condiție, spre exemplu, atunci când proprietarul terenului așează pe el hrană destinată atragerii animalelor semisălbatice. În cazul dat, proprietarul terenului de unde animalele au plecat are dreptul să le revendice sau să ceară compensarea prejudiciilor.

Dreptul de proprietate asupra acestor animale durează numai cât timp acestea rămân pe fond, după care se stinge și este dobândit de proprietarul terenului pe care acestea au trecut.

3. Accesiunea roiului de albine. Noul Cod civil roman reglementează, prin art. 576 alin. (3), dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra roiului de albine, distinct de acea a altor animale semisălbatice.

Astfel, proprietarul terenului va dobândi dreptul de proprietate asupra roiului de albine, în cazul în care proprietarul acestuia nu-1 urmărește timp de două zile de la roire, fie, dacă a început să-l urmărească, a încetat urmărirea timp de două zile.

Legislația Republicii Moldova, în special Codul Civil al RM nu conține prevederi de genul accesiunii animalelor, ceea ce, considerăm a fi o lacună, dat fiind faptul că practica stabilește cazuri reale, care ar putea și ar trebui să fie reglementate prin normă juridică. În acest sens, vom veni cu recomandări în concluzii și recomandări.

Regimul juridic al dreptului de proprietate asupra animalelor este reglemetat în RM prin acte normative speciale cum ar fi: (1) Legea regnului animal nr. 439-XIII  din  27.04.95, care stabilește dreptul de proprietate a statului asupra animalelor sălbatice, respectiv, această categorie de animale nu pot fi dobândite de terți prin accesiune; (2) Legea privind identificarea și înregistrarea animalelor nr. 231-XVI  din  20.07.2006, prin care se stabilesc regulile de identificare și înregistrare a animalelor domestice.

O altă normă juridică, ce reglementează dreptul de proprietate asupra animalelor este art. 341 CC RM, prin care se determină condițiile de încetare a drepturlui de proprietate a proprietarului de animale, în cazul în care se răscumpără animelele ca urmare a încălcării regulilor de comportament cu acestea.