Notiunea Si Rolul Controlului In Administratia Publica

Cuprins

Introducere………………………………………

Capitolul I. Notiunea si rolul controlului in administratia publica..

Noțiunea de control în administrația publică……………………

Clasificarea formelor de control în administrația publică…………………

Trăsăturile și elementele controlului în administrația publică…………………

Capitolul II. Tutela administrativă……………………………………………

2.1 Prefectul…………………………………………………….………………

1. Definire și cadru legislativ…………………………………………………………………

2. Modalitatea de constituire……………………………………………………………………..

3. Componența………………………………………………………………………………………..

4. Mandatul………………………………………………………………………………………………..

5. Rolul și atribuțiile……………………………………………………………………………….

2.2 Controlul de legalitate asupra actelor administrative ale autorităților publice locale.

1. Actele emise de autoritățile administrației publice locale………………

2. Procedura emiterii…………………………………………………………….

3. Controlul de legalitate

Concluzii…………………………………………………………………………………………………….

Bibliografie………………………………………………………………………………………….

Introducere

După cum rezultă din titlul lucrării,voi vorbi despre controlul exercitat asupra actelor din administrația publică locală cât și despre tutela administativă exercitată de către prefect, care sunt destinate susținerii examenului de licență, în cadrul Universității „Craiova”, Facultatea de Drept și Științe Sociale, specializarea Administrație Publică.

Scopul acestei lucrări este de a prezenta controlul de legalitate pe care îl exercită Prefectul asupra actelor emise de autoritățile administrației publice locale.

Studiul l-am structurat în două capitole.

În primul capitol am vorbit despre noțiunea și rolul controlului în administrația publică, clasificarea formelor de control și despre trăsăturile și elementele controlului.

În capitolul al doilea am vorbit despre prefect ca organ de tutelă administrativă și despre controlul de legalitate al actelor din administrația publică locală.

Capitolul I. Controlul. Noțiunea și rolul controlului în administrația publică

Noțiunea de control presupune observarea, constatarea sau stabilirea situației de fapt, confruntarea acesteia cu obiectivele propuse, combaterea și înlăturarea fenomenelor nefavorabile și sesizarea organelor competente a dispune eventualele măsuri.

Scopul principal al controlului îl reprezintă îmbunătățirea unei activități și înlăturarea unor erori sau prevenirea lor.

În activitatea de control sunt angrenați funcționari publici, fiind înfăptuită de aceștia, și este exercitată implicit asupra funcționarilor publici care sunt o componență esențială a organelor administrației publice alături de mijloacele materiale, bănești și de competență.

Se pot întâlni diverse forme de control. Atunci când organul de control aparține serviciului controlat tipul de control poate fi denumit autocontrol. În cazul acesta fie funcționarul însuși exercită controlul, fie șeful ierarhic exercită această operațiune făcând uz de puterea ierarhică.

Activitatea de control este privită ca o activitate de constatare a rezultatelor aplicării actului decizional și nu doar de a identifica abateri de la normele prescrise.

Funcția de control se caracterizează print-o serie de trăsături specifice dintre care cea mai importantă este aceea că activitatea de control nu este o activitate primară de sine stătătoare .

Rolul principal al controlului îl reprezintă îmbunătățirea unei activități și înlăturarea unor erori sau prevenirea lor.

Ca orice activitate desfășurată în mod organizat, activitatea de verificare a conformității dintre actul administrativ și temeiul legal în baza căruia se adoptă acesta, reprezintă principala coordonată a controlului de natură administrativă.

Față de specificul activității executive, de organizare a executării și de executare în concret a legii, controlul vizează atât elementele cantitative privind realizarea atribuțiilor, competențelor și sarcinilor administrației publice, dar și un control asupra mijloacelor prin intermediul cărora se îndeplinesc aceste atribuții, inclusiv respectarea legalității.

Prin natura sa, activitatea de control urmărește surprinderea cauzelor care generează încălcări ale legii și propunerea unor măsuri de îmbunătățire a activității controlate.

În general, prin control sunt depistate ilegalitățile și deficiențele în activitatea controlată, fapt care permite organelor competente să adopte măsurile necesare pentru eliminarea respectivelor deficiențe și ilegalități, măsuri care duc la îmbunătățirea activității controlate.

Termenul de control provine din latinescul „ rota” (roată) și are semnificația observării unei activități în desfășurare și care este privită dimpotrivă, din contră. De aici cuvântul control.

Este absolut necesar a analiza noțiunea de control, pentru că existența administrației publice este determinată de această activitate. În activitatea de control sunt angrenați funcționari publici, fiind înfătuită de aceștia, și este exercitată implicit asupra funcționarilor publici care sunt o componentă esențială a organelor administrației publice (componenta umană) alături de mijloacele materiale, bănești și de competență.

Controlul reprezintă o garanție a respectării principiului legalității în toate manifestările administrației publice.

Legalitatea înseamnă respectarea cu strictețe a unei norme de drept. La starea de legalitate se ajunge fie prin respectarea unei dispoziții legale de bunăvoie, fie prin aplicarea silită a legii de către forța de constrângere a puterii publice.

Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale prevede, în mod expres principiul legalității, căruia trebuie să i se subordoneze organizarea și funcționarea tuturor autorităților administrației publice locale.

Principiul legalității se aplică în administrația publică locală, privită în toată complexitatea sa. În consecință, toate aspectele organizatorice și funcționale, respectiv consacrarea structurilor organizatorice ale autorităților administrației publice locale, componența, modul de constituire, atribuțiile, competențele și modul lor de funcționare, la care se adaugă actele pe care le emană, ca și raporturile și relațiile lor cu alte autorități publice sau structuri organizatorice din țară și străinătate, trebuie să fie în strictă conformitate cu legea (cu prevederile Constituției, dar și cu cele ale legilor și ale celorlalte acte normative în vigoare).

Ca modalități de control pot fi amintite: controlul politic asupra executivului exercitat de către Parlament, controlul administrativ, controlul jurisdicțional al legalității actelor administrative, controlul constituționalității legilor. Din sistemul de reglare mai fac parte, alături de diferitele modalități de control, și procedura de conciliere, căile de atac față de hotărârile judecătorești nelegale și netemeinice.

Controlul jurisdicțional este un control prin care activitatea administrativă este examinată de un organ investit cu puterea de a judeca. Caracterul administrativ al jurisdicției este uneori mult mai puțin pronunțat sau chiar lipseste cu totul, putând fi pus în aceeași categorie cu controalele exercitate de jurisdicții neadministrative în cazul când acestea trebuie să aprecieze activitatea administrației sau anumite elemente ale acesteia.

Acest control așa cum arată literatura de specialitate prezintă câteva dimensiuni specifice:

1) este un control mai restrâns pentru că are ca obiect numai legalitatea actului administrativ, nu și oportunitatea lui;

2) presupune întotdeauna un act de sesizare din partea celui prejudiciat în drepturi prin emiterea actului administrativ considerat ilegal;

3) este mai concret și mai profund decât celelalte forme pentru că esențializează conformitatea actului cu legea;

4) se realizează în cadrul unei proceduri prestabilite și existente, procedura ce se bazează pe urmatoarele principii: contradictorialitate, obligația motivării soluției și autoritatea lucrului judecat, a hotărârii pronunțate;

5) nu poate conduce la reformarea actului administrativ, ci doar la anularea sau înlăturarea lui din soluția procesului.

6) Conform acestei proceduri instanța, neutră și independentă în raport cu părțile procesului, soluționează litigiul prin pronunțarea unei hotărâri susceptibilă de executare silită.

Controlul politic se realizează de către Parlament. Acest control are prin excelență un caracter politic care se manifestă prin verificarea activității executive, nu numai pe baza unor considerente juridice, ci și pe motivații politice. Ca urmare, controlul parlamentar vizează atât legalitatea, cât și oportunitatea actelor administrative, dar prin această formă de control nu se poate sancționa ilegalitatea actelor administrative, decât tot prin mijloace politice.

Controlul administrativ este cel care se desfășoară în interiorul organelor administrative din proprie inițiativă sau din inițiativa cetățenilor. Controlul administrativ din inițiativa organelor administrative se prezintă sub două forme:

a – Controlul ierarhic nu este prevăzut expres de lege și nici nu este legat de vreun termen de efectuare. El este o consecință a principiului subordonării ierarhice a organelor administrației de stat și are un caracter general, vizând întreaga activitate desfășurată de către autoritatea controlată atât sub aspectul legalității, cât și a oportunității. Controlul ierarhic se declanșează din oficiu sau la cererea oricărei persoane fizice sau juridice interesate, în apărarea intereselor lor legitime. Când controlul este efectuat ca urmare a unei sesizări sau reclamații, el poartă denumirea de recurs ierarhic, fiind o importantă cale oferită de lege celor vatămați în drepturile lor, de a-și valorifica aceste drepturi, înainte de a se adresa instanței de judecată.

b – Controlul de tutelă, care se exercită asupra autorităților descentralizate, fiind un control de legimitate.

Controlul constituționalității legilor constă în ansamblul dispozițiilor normative prin care se organizează verificarea conformității cu Constituția, atât a fiecărei legi cât și a fiecărei prevederi dintr-o anumită lege, a căror neconformitate cu Constituția a fost invocată.

Controlul constituționalității legilor reprezintă o garanție juridică a respectării Constituției, fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de asigurare a aplicării legii fundamentale a statului.

Controlul concretizat în activitatea de verificare a conformității acțiunii organelor administrației publice cu reglementările juridice în vigoare permite să fie verificate: a) legalitatea actelor administrative, b) oportunitatea actelor administrative c) eficiența măsurilor adoptate de organele controlate.

Acest control permite identificarea cauzelor care constituie o frână în desfășurarea normală a activității și analiza modului de gospodărire a mijloacelor materiale și financiare, analiza felului în care personalul își îndeplinește îndatoririle care ii revin.

Noțiunea de control în administrația publică

Controlul asupra administrației este o necesitate veche de când există lumea; scrierile anticilor relevau lupta împotriva corupției posibile a funcționarilor publici. De-a lungul timpului încercarea de a împiedica abuzurile în administrația publică, în special cele din administrația locală, nu a avut succes motiv pentru care s-a ajuns la frecvente manifestări de protest, dintre care Răscoala de la 1907 a constituit un moment de grea cumpănă pentru cei care au săvârșit sau au tolerat abuzurile punând în pericol întreaga organizare a statului.

Cuvantul control derivă din francezul contre-rolle, semnificând lista nominală care permite verificarea unei prime serii de nume menționate, asupra căreia se procedează la un contre appel, desprinzându-se astfel, ca esențială, ideea de verificare. Controlul este, deci, întotdeauna necesar confruntării și asigurării conformității, comportând obligatoriu doi termeni și un raport între aceștia. Acest raport denumit conformitate nu presupune însă constatarea unei identități, astfel că, în anumite cazuri, controlul se traduce prin investigarea existenței unei corespondențe depline între baza de referință și problema supusă examinării, în alte cazuri, acceptându-se o marjă de apreciere, între anumite limite.

Controlul administrativ reprezintă, în esență, mijlocul prin care se asigură funcționarea adecvată a „mașinii administrative”, prin îndeplinirea corectă de către organele administrative, a sarcinilor ce le revin.

Ulterior, termenul a fost utilizat în sensul de verificare a rezultatelor. În domeniul științelor juridice controlul se referă de cele mai multe ori la legalitatea sau oportunitatea actelor și faptelor juridice.

Controlul administrativ poate fi caracterizat ca fiind controlul înfăptuit de administrația publică în conformitate cu legea asupra propriei sale activități.

Controlul administrativ are ca obiective respectarea legii în activitatea autorităților administrației publice, verificarea mijloacelor folosite pentru realizarea scopului legii, constatarea rezultatelor pozitive și a abaterilor de la normele prescrise, precum și stabilirea măsurilor pentru înlăturarea deficiențelor evidențiate.

Conținutul complex al noțiunii de administrație publică, consacrat în doctrină prin termenii a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona și a controla, reprezintă în ultimă instanță, categorii de acțiuni pe care le deduce și realizează administrația.

Controlul reprezintă în fapt, activitatea de verificare a conformității acțiunilor organelor administrației de stat cu reglementările juridice în vigoare.

Prin scopurile sale, controlul administrației se situează în centrul relațiilor între putere și cetățenii care i se supun. Prin metodele sale, controlul reflectă în același timp caracteristicile aparatului birocratic și cele ale sistemului politic și juridic al fiecărui stat.

Controlul reprezintă o garanție a respectării principiului legalității în toate manifestările administrației publice, prin intermediul său putând fi descoperite eventualele abateri de la normele legale și stabilite măsuri concrete de corectare a acțiunii de executare a legii. În unele situații controlul poate viza nu numai legalitatea, ci și oportunitatea deciziilor administrative.

Activitatea de control, are ca obiect nu numai rezultatul acțiunii administrative ci și structura instituțiilor, care realizează administrația publică, fără a se reduce la un efect pur contemplativ ci, având un rol reglator, asupra dezvoltării administrative.

Esența controlului constă în „ confruntarea administrației publice așa cum este, cum a fost sau cum va fi, cu ceea ce trebuie, ceea ce trebuia sau ceea ce va trebui sa fie”.

Pentru ca activitatea de control să-și realizeze scopul de a îmbunătății structura și activitatea administrației publice, ar trebui să îndeplinească următoarele condiții:

să fie realizată de o persoană competentă. Această condiție are în vedere, pe de o parte pregătirea profesională a celui abilitat, cât și aptitudinile sale morale, cinste și corectitudine, tact și receptivitate, orientare spre obiectul controlului și propunerea celor mai adecvate soluții.

o altă condiție ce determină eficiența controlului este aceea de a reprezenta ponderea activității în cadrul activității generale administrative, mai optim între activitatea de organizare a executării și respectiv de executare în concret a legii, cu atât mai mult se pot evita, încălcările de lege, săvârșite cu ocazia aplicării acesteia.

alegerea formei de control celei mai adecvate. Fiind activitate menită să urmărească conformitatea legii cu acțiunea administrativă celei mai adecvate forme de control asupra administrației publice, duce la creșterea eficienței acesteia. Printre formele cunoscute amintim controalele anunțate, tematice și controlul inopinat, al cărui scop principal este de a surprinde încălcarea legii.

Administrația publică este prin esența sa o activitate de executare în concret a legii, deci scopul său principal este punerea în aplicare a actelor normative în vederea satisfacerii nevoilor sociale. Așadar, din definiție se exclude intenția de a încălca legea, iar controlul vine să înlăture greutățile în aplicarea acesteia, sau aplicarea greșită a legii.

concluziile controlului să fie bine fundamentate și argumentate. Pentru că principalul scop al controlului asupra administrației publice este verificarea conformității și legalității activității sale, orice acțiune de control trebuie să se materializeze în concluzii și soluții concludente, pertinente și fundamentate.

eficiența controlului depinde nu numai de concluziile reținute de organul de control, ci și de măsurile dispuse pentru eliminarea neajunsurilor constatate.

eficența controlului depinde de asemenea de precizarea permanentă pentru valorificarea constatărilor organelor de control. Aceasta presupune o dezbatere „de ambele părți” a actului de control, pentru identificarea măsurilor celor mai adecvate, pentru înlăturarea deficiențelor, dar și pentru impulsionarea autocontrolului de către fiecare funcționar public, asupra propriei activități.

Controlul îmbracă forme diverse. Astfel se disting:

– după momentul în care au loc:

a) controalele care preced intrarea în vigoare a deciziilor administrative;

b) controalele care intrevin atunci când deciziile au intrat în vigoare.

– după conținutul și obiectul acțiunii de control:

a) controalele efectuate pentru verificarea legalității, care au drept unic obiect aprecierea compatibilității sau conformității unui act sau al unei operațiuni cu normă juridică;

b) controalele de oportunitate care comportă, între altele, o judecată asupra valorii tehnice, politice, morale, al comportamentului suspus examinării sau expertizării.

– după autorul lor:

a) controalele interne, care au loc în interiorul administrației;

b) controalele externe, exercitate de autorități din exterior.

Astfel, prin control se verifică legalitatea și oportunitatea deciziilor administrative, eficiența măsurilor adoptate de organele controlate, se descoperă cauzele care constituie o frână în desfășurarea normală a activității, se analizează modul de gospodărire a mijloacelor materiale și financiare, modul în care personalul își îndeplinește îndatoririle de serviciu, concordanța structurilor administrative cu sarcinile pe care acestea le-au de îndeplinit etc.

Pentru ca activitatea de control să-și poată realiza obiectivele și sarcinile, ea trebuie înfăptuită în mod organizat.Aceasta presupune ca, înainte de a se efectua controlul, să fie examinate o serie de documente privind activitatea ce urmează a fi controlată, ca de pildă, procese-verbale, rapoarte informative, dări de seama, reclamații, sesizări etc; precum și actele normative care o reglementează. Prin aceasta, cel ce va efectua controlul își poate forma o imagine asupra activității pe care o va controla, asupra deficiențelor trecute și a măsurilor propuse pentru remedierea lor.

După această operație, se va întocmi planul operativ de control, în care vor fi indicate obiectivele cu caracter general, cât și aspectele specifice, de detaliu, perioada ce va fi suspusă controlului, durata și modalitățile controlului etc.

Spre a se asigura obținerea unor rezultate superioare, controlul trebuie să fie înfăpuit de un personal calificat, capabil să scoată la iveală deficiențele și să propună cele mai adecvate măsuri de îmbunătățire a activității controlate.

În prezent, este unanim recunoscut faptul că organizarea și coordonarea oricărui domeniu economic sau social, și, mai ales, perfecționarea modelelor, este condiționată de cunoașterea realității, de informarea precisă asupra activității concrete. Numai prin control se poate verifica viabilitatea deciziilor autorităților publice, se pot descoperi păreri, se pot gândi și elabora soluții superioare în practica cotidiană.

Ca atare, definim noțiunea controlului administrativ ca fiind acea activitate ce se desfășoară regulat și continuu la nivelul structurii generale a administrației publice, în scopul asigurării conformității conduitei administrative cu comandamentele statale, prevăzute de lege, în vederea realizării unității de scop și de acțiune în administrația publică.

1.2 Clasificarea formelor de control în administrația publică

Complexitatea deosebită a activității pe care o desfășoară autoritățile administrației publice, atât la nivel central cât și local, face ca și formele de control să fie foarte diverse, fiind folosite pentru a verifica modul în care activitatea de executare în concret a legii, corespunde cu nevoile sociale și daca sunt transpuse în viață, potrivit valorilor politice și sociale.

Formele de control pot fi grupate după diverse criterii, astfel:

După natura juridică a autorității care îl exercită, controlul poate fi:

controlul exercitat de autoritatea legislativă și de structuri care țin de acesta;

controlul exercitat de autoritățile judecătorești și de organe cu activitate jurisdicțională;

controlul exercitat de Guvern prin autoritățile administrației publice și de structuri din acest sistem;

Din această primă clasificare este ușor de reținut controlul politic pe care-l realizează Parlamentul, ca unic organ reprezentativ care „ nu este de natură să justifice o preeminență a acestei instituții în raport cu celelalte autorități statale, cât mai ales prerogativele de control care îi sunt puse la dispoziție prin Constituție în raport cu Președintele, Guvernul sau alte autorități publice \, în vederea asigurării echilibrului puterilor, a înfăptuirii principiului statului de drept și a garantării funcționării statului în general”.

Acest control este deplin și „diferențiat, referindu-se la întreaga activitate statală și la toate autoritățile publice, realizate prin mijloace adecvate”.

Controlul parlamentar se realizează în forme specifice, pe calea întrebărilor, interpelărilor, a anchetelor parlamentare și a moțiunilor, dar și în limita competenței sale legislative – prin dezbaterea unui proiect de lege.

De reținut că acest control exercitat de Parlament asupra executivului și a administrației publice, nu este un control nelimitat, el corespunde principiului constituțional al separației puterilor în stat, ceea ce presupune că nu se poate substitui controlului exercitat de alte autorități ale administrației publice sau de către Guvern, nu poate stabili răspunderea juridică a unei persoane și nu se poate substitui autorităților puterii judecătorești.

Acest control este posterior, el neputându-se substitui în exercitarea funcției și a competențelor celui controlat și nici nu presupune relații ierarhice, de subordonare a celui controlat.

Ca „instrumente” de finalizare a controlului, regăsim: sesizarea și recomandarea făcută autorității emitente. Importanța acestei instituții și a actelor sale, este deasemenea reflectată în capacitatea acesteia de a prezenta celor două camere rapoarte anuale ce pot cuprinde recomandări privind legislația sau măsuri pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Un alt criteriu de clasificare al formelor de control este după poziția organului de control față de cel controlat, potrivit căruia distingem:

control administrativ intern, exercitat de funcționarii publici cu funcții de conducere, din interiorul autorității și instanței publice, asupra celor din subordinea lor, sau de anumite compartimente ale acestei autorități și instituții publice;

controlul administrativ extern, care se exercită de un organ din afara administrației publice. Acest control poate fi exercitat fie de autorități legislative, fie ale celei executive, fie al autorității judecătorești.

După regimul juridic al controlului, acesta poate fi:

control jurisdicțional, exercitat de instanțele judecătorești și de autorități administrative jurisdicționale;

control nejurisdicțional, exercitat de toate celelalte autorități administrative de control.

După sfera de cuprindere, controlul poate fi:

Control tematic, înțelegând prin acesta controlul efectuat pe o anumită temă, problemă, domeniu de activitate;

control complex sau general, care privește mai multe domenii de activitate, ori toate atribuțiile celui controlat.

Controlul administrativ este forma de control cea mai complexă, cu scopul de a verifica activitatea intrinsecă a autorității administrației publice, dar și a îndruma, corecta și orienta activitățile acestora.

Dincolo de varietatea formelor de control administrativ amintite, rolul acestora este a asigura o deplină conformitate a activității organelor și autorităților administrative cu cerințele și obiectivele sociale exprimate în legi, a căror executare se realizează în cadrul administrației publice.

Trăsăturile și elementele controlului în administrația publică

Trăsăturile controlului administrativ:

Controlul administrativ este o activitate derivată, în raport cu activitatea autorității administrației publice. Chiar dacă obiectul controlului are un caracter principal, controlul administrativ își păstrează această caracteristică;

Activitatea de control este o activitate secundară, comparativă cu activitatea supusă verificării, indiferent de momentul în care intervine;

Controlul reprezintă un atribut al activităților administrative, indiferent dacă se face de organele de conducere, în mod direct sau mijlocit, prin organele de specialitate.

Fiind o activitate complex, îndreptată asupra ei însăși, controlul administrativ are ca funcții principale:

Funcția preventivă, menită a preveni încălcarea legii de orice natură, prin înlăturarea cauzelor și efectelor care au generat încălcarea, concomitent cu evitarea în perspectivă unor asemenea fapte;

Funcția corectivă, de îmbunătățire a activității, sau de perfecționare a legislației, potrivit necesităților constatate cu ocazia controlului;

Funcția sancționatoare, fie că este un atribut al organului de control sau al celui controlat, presupune posibilitatea de a aplica o sancțiune autorului încălcărilor constatate.

Indiferent de forma de control și de natura organului de control, controlul care este exercitat asupra activității organelor administrației publice are trei elemente principale: baza de referință a controlului, obiectul controlului și operațiunile de control propriu-zise.

Baza de referință a controlului este constituită din aspectele pe care organul de control va trebui să le verifice în cadrul activității de control. Baza de referință a controlului va putea fi mai largă sau mai restrânsă, în raport cu numărul aspectelor din activitatea organelor administrației publice care sunt vizate prin acțiunea de control. Astfel, în baza de referință a controlului pot fi incluse obiectivele, țintele principale pe care organul administrației publice trebuie să le atingă în cadrul activității desfășurate.

De asemenea, în baza de referință se includ elemente privind resursele și mijloacele folosite de organele administrației publice pentru obiectivele fixate privind activitatea lor, în raport cu eficiența și rentabilitatea cu care au fost folosite. În baza de referință a controlului vor intra elemente care privesc calitatea activității organului administrației publice, în raport cu promptitudinea, operativitatea, eficiența cu care sunt realizate sarcinile ce le-au fost date.

Obiectul controlului este dat de totalitatea elementelor asupra cărora acesta se va exercita: resursele umane, mijloacele materiale, resursele financiare.

Astfel, mijloacele materiale și resursele financiare sunt supuse controlului atât în ceea ce privește existența lor, dar și modul de folosire a acestora. În cazul resurselor umane, controlul va urmări calitatea și însușirile profesionale, dar și eficiența cu care sunt folosite pentru realizarea obiectivelor activității.

Operațiunile de control sunt mijloacele și procedeele prin care organul de control cercetează conformitatea obiectului controlat cu elementele cuprinse în baza de referință.

Astfel, controlul de gestiune, controlul financiar, controlul de dosare etc. vor include operațiuni materiale de verificare a existenței sau inexistenței unor elemente concrete, comensurabile, evaluabile etc.

Controlul de legalitate include operațiuni mai complexe de control pentru că aceste acțiuni presupun cunoașterea completă a reglementărilor legale referitoare la activitatea supusă controlului, fiind necesară nu numai specializarea persoanelor care exercită aceste operațiuni de control, dar și specializarea structurii autoare a controlului.

Capitolul II. Tutela administrativă

Instituția tutelei administrative este o instituție de tradiție în România, de origine franceză. În concepția literaturii juridice române, tutela administrativă este o limită impusă autorităților administrative locale, în vederea legalității și apărării interesului public.

Într-un stat unitar, autorităților administrației publice centrale le revine sarcina de a asigura realizarea omogenă a administrației locale, cu respectarea specificului și a autonomiei locale, acest obiectiv putând fi realizat prin exercitarea controlului numit tutelă administrativă.

Tutela administrativă este concepută ca fiind o excepție de la principiul autonomiei locale, principiu consacrat la nivel constituțional. Această formă de control este o formă liberală de tutelă, cu caracter jurisdicțional, autoritatea de tutelă neavând drept de anulare a actului, ci numai de a-l ataca în fața instanțelor judecătorești de contencios administrativ, singurele instituții care pot aplica această sancțiune fiind instanțele judecătorești.

Tutela administrativă asupra actelor este reglementată și de art. 8 al Cartei Europene a autonomiei locale, sub denumirea de „control administrativ al activității autorităților administrative publice locale”, fiind evitată denumirea de tutelă administrativă.

Orice control administrativ asupra activității autorităților administrației publice locale nu trebuie să privească, în mod normal, decât asigurarea respectării realității și a principiilor constituționale.

Ca o caracteristică esențială stabilită în sarcina acestei instituții, este faptul că controlul de tutelă administrativă se realizează între organe, între care nu sunt stabilite raporturi de subordonare, ceea ce deosebește tutela administrativă de controlul ierarhic.

În baza regimului de tutelă administrativă, titularii autorității locale nu sunt numiți de centru, ci desemnați de însăși autoritatea locală. Ei au competența să rezolve problemele locale, emițând ei înșiși acte administrative, însă numai după ce aceste acte au fost aprobate de autoritatea centrală prevăzută de lege. Tutela administrativă constă în dreptul autorităților tutelare de a aproba, anula sau suspenda anumite acte ale autorităților descentralizate, pentru motive de legalitate.

Controlul de tutelă este necesar din mai multe puncte de vedere: în primul rând, pentru că autoritățile descentralizate girează servicii publice, care trebuie să funcționeze în mod regulat și continuu, iar statul este direct interesat pentru buna funcționare a acestor servicii publice. În al doilea rând, în cazul descentralizării, autoritățile centrale sunt obligate să vegheze ca nu cumva interesele locale sau regionale să fie satisfăcute în detrimentul intereselor generale. În al treilea rând, puterea centrală trebuie să vegheze ca autorițile locale să satisfacă în condițiile cele mai bune nevoile locale. În al patrulea rând, autoritatea centrală trebuie să vegheze la menținerea unității statului.

Această formă de control, numită control de tutelă administrativă, se realizează indirect pentru că prefectul doar sesizează instanța de judecată cu privire la legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale și județene. (Controlul direct este realizat de instanța de judecată).

Este de asemenea o formă de control parțial realizată de către prefect pentru că acesta poate constata doar legalitatea sau nelegalitatea actelor și poate doar cere revocarea sau modificarea lor.

După cum am precizat, reprezentant al autorității tutelare este prefectul, prin intermediul căruia Guvernul își exercita respectivele competețe de control.

Începând din 1991, instituția prefectului a fost reînființată prin legea 69/1991 privind administrația publică locală (actuala lege 215/2001) și prin Constituție.

Astfel, potrivit art. 122 din Constituție. Prefectul este reprezentantul guvernului la nivel județean, dar, privind reglementarea în ansamblul ei, desprindem următoarele calități ale prefectului:

Reprezentant al Guvernului

Șef al serviciilor statului din județ (Municipiul București)

Autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autoritățile administrației publice locale.

Ca reprezentant al guvernului, prefectul este supus „Jocului politic”, iar funcția sa are caracter politic. Cât privește calitatea sa de șef al serviciilor publice statale, textul nu face distincție între serviciile publice exterioare ale ministerelor și serviciilor publice exterioare ale autorităților centrale de specialitate.

Până unde se extinde puterea prefectului și care este semnificația cuvântului „conduce”, din art. 122 alin. 2, se vor stabili prin lege și ordonanțe, deoarece alin. 3 precizează că atribuțiile prefectului se stabilesc potrivit legii și nu potrivit legii organice.

Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autoritățile administrației publice locale, prefectul are dreptul să atace în contencios administrativ orice act al unui consiliu ales (local sau județean), a oricărui primar sau al oricărui organ executiv creat , potrivit legii, la nivel județean, atunci când apreciază că acest act este ilegal. Textul alin.4 consacră și instituția contensionului administrativ. Pentru a se evita producerea unor efecte ireparabile, Constituția prevede principiul suspendării , de drept, a actului atacat, fiind consacrată o normă de protecție atât a persoanei , în fața unor eventuale aluzii ale autorității administrației publice locale, cât și a intereselor naționale, în raport cu cele locale.

În practica administrativă și de contencios administrativ s-a pus problema de a ști dacă acțiunea în justiție a prefectului , ca autoritate de tutelă administrativă, poate fi circumstanțială și condiționată de îndeplinirea unor termene.

În opinia lui Antonie Iorgovan, dreptul prefectului de a ataca în justiție actele administrative pe care le estimează ilegale, nu poate fi condiționat de termene de decădere, ar însemna, urmare a respingerii acțiunii pentru tardivitate, ca să fie „autorizate” a înființa acte juridice contra legii și Constituției , ceea nu poate fi acceptat.

Ținând seama de atribuțiile ce-i revin, prefectul nu le-ar putea îndeplini dacă nu ar avea un aparat tehnic de specialitate și pentru aceasta în art. 141 din Legea nr.215/2001 este prevăzut că „prefectul are un aparat propriu de specialitate , ale cărui structură și atribuții se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.

Potrivit prevederilor art.283 din Legea pentru organizarea administrației locale din 1929, prefectul avea unul sau mai mulți funcționari administrativi la dispoziția sa, după cum stabilea directorul ministerial local, care formau cabinetul prefectului.

Potrivit prevederilor art.1 din Hotărârea Guvernului nr.118/1992, la prefecturi se organizează un aparat tehnic de specialitate, care asigură realizarea atribuțiilor ce revin, potrivit art.6 din aceeași hotărâre prin aparatul tehnic de specialitate se asigură îndeplinirea atribuțiilor stabilite de lege pentru prefect , în ceea ce privește controlul actelor autorităților administrative publice locale și județene, precum și de coordonare a serviciilor publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației publice centrale, organizate în județ.

Spre deosebire de Legea nr.69/1991 care prevedea în art. 6 alin. 1, că în fiecare județ și în municipiul București se organizează pe lângă prefecturi comisia administrativă, prin legea 215/2001 se prevede în art. 142 alin. 1 că în județele cu o suprafață întinsă, cu localități amplasate la mari distanță de reședința județului sau în mari aglomerări urbane, prefectul poate organiza cu aprobarea Ministerului administrației publice, oficii prefecturale.

Aceste oficii prefecturale, prevede alin.2 din același articol , sunt componente ale structurii aparatului propriu al prefectului, în subordinea directă a acestuia și sunt conduse de un director, al cărui numire și eliberare din funcție se fac de prefect.

Termenul de comisie administrativă din legea nr. 69/1991 a fost înlocuit prin legea cu nr. 215/2001, cu termenul de comisie județeană consultativă, care este formată, așa cum prevede alin. 2 din prefect și președintele Consiliului Județean, subprefect (a cărui numire și eliberare din funcție se face prin decizie a Primului Ministru, la propunerea prefectului și a Ministerului Administrației Publice) și vicepreședinții consiliului județean și secretarul general al prefecturii și secretarul general al județului, primarul municipiului reședință de județ, respectiv primarul general, viceprimarii și secretarul general al municipiului București, șefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, organizate la nivelul județului sau municipiului București, conducătorii regiilor autonome de interes județean, ai sucursalelor regiilor autonome de interes național și a societăților naționale din județul respectiv sau din municipiul București.

Legea nr. 215/2001 și nici o altă lege nu reglementează, în mod specific, dreptul de control al tutelei administrative din partea autorităților colectivităților locale la nivel de județ, asupra celor de la nivel de oraș sau comună.

Sintetizând putem defini controlul de tutelă administrativă ca fiind un control special, exercitat de autoritățile centrale sau de reprezentanții acestora asupra organelor administrației publice descentralizate, deconcentrate și autonome.

2.1 Prefectul

1. Definire și cadru legislativ

Prefectul este serviciul deconcentrat al Guvernului la nivel județean, având rolul de reprezentant al Guvernului pe plan local și fiind subordonat acestuia. Astfel, prefectul reprezintă pe Primul-ministru, pe fiecare membru al executivului și pe conducătorii celorlalte organe ale administrației publice centrale.

Din această calitate derivă și rolul său de șef al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Astfel Prefectul este o verigă de legătură între Guvern, ministere, organele ale administrației publice centrale și serviciile deconcentrate ale acestora în teritoriu având rolul de a le face să lucreze mai bine împreună.

Ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, instituția prefectului se apropie de poziția de „supraveghetor” în teritoriu.

Cadru legislativ care reglementează instituția prefectului reunește Constituției României, legea cadru a administrației publice locale L. 215/2001 modificată și completată și Legea 340/2004 legea-cadru privind instituția prefectului (cu modificări, modificată prin OUG 179/2005).

Instituția prefectului cunoaște în sistemul român de drept o dublă fundamentare, atât constituțională cât și legală. Astfel, constituantul a rezervat acestei instituții un articol distinct, art. 123, în cadrul Capitolului V, Secțiunea a 2-a – „Administrația publică locală”: „(1) Guvernul numește un prefect în fiecare județ și în municipiul București. (2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale. (3) Atribuțiile prefectului se stabilesc prin lege organică. (4) Între prefecți, pe de o parte, consiliile locale și primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. (5) Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”.

Exercitarea capacității juridice de drept public a instituției prefectului revine în exclusivitate prefectului, iar în ceea ce privește exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor civile ale instituției prefectului, capacitatea juridică de drept privat, acest lucru poate fi realizat fie direct de către prefect, fie indirect de către o persoană anume desemnată prin ordin al acestuia.

Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autoritățile administrației publice locale, prefectul are dreptul să atace în contencios administrativ orice act al unui consiliu ales (local sau județean), a oricărui primar sau al oricărui organ executiv creat , potrivit legii, la nivel județean, atunci când apreciază că acest act este ilegal.

Resursele financiare prin care este finanțată desfășurarea activității instituției prefectului pot reveni de la bugetul public de stat, din alte surse legal constituite sau din programe cu finanțare internațională.

Prefectul, în vederea îndeplinirii atribuțiilor și prerogativelor care îi revin potrivit legii, este ajutat de doi subprefecți.

Ținând seama de atribuțiile ce-i revin, prefectul nu le-ar putea îndeplini dacă nu ar avea un aparat tehnic de specialitate și pentru aceasta în art. 141 din Legea nr.215/2001 este prevăzut că „prefectul are un aparat propriu de specialitate , ale cărui structură și atribuții se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.

Potrivit prevederilor art.283 din Legea pentru organizarea administrației locale din 1929, prefectul avea unul sau mai mulți funcționari administrativi la dispoziția sa, după cum stabilea directorul ministerial local, care formau cabinetul prefectului.

Ca urmare a exercitării controlului asupra legalității actelor adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale ori județene, precum și de președintele Consiliului Județean, poate ataca în fața instanței de contencios administrativ, aceste acte în termen de 30 de zile de la comunicare.

Controlul actelor vizează nu numai ilegalitatea acestora, când sunt emise de autoritățile administrației publice locale ci și oportunitatea când sunt emise de către serviciile publice ale autorităților administrației centrale organizate în județe.

Controlul asupra persoanelor și autorităților se exercită tot cu privire la conducerea serviciilor publice ale ministerelor descentralizate la nivel de județ cât și cu privire la consilieri și primari , președintele consiliului Județean, secretar precum și la consiliile locale si județene.

În vederea exercitării controlului, prefectul are organizat în aparatul tehnic, un compartiment special , constituit din specialiști cu pregătire profesională diversă și temeinică care supune spre aprobare și însușire prefectului , concluziile rezultate din control și măsurile necesare.

Potrivit legii nr. 188/1999 privesc statutul funcționarilor publici și legii nr. 215/2001 s-a introdus prevederea răspunderii contravenționale, civile sau penale a funcționarilor publici.

De asemenea , potrivit legii numărul 215/2001, în art. 27 alin. 2 se prevede că „prefectul răspunde , în condițiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, la cererea autorităților administrației publice locale sau județene ale căror acte au fost atacate în cazul în care instanța de contencios administrativ hotărăște că actul administrativ a fost atacat în mod abuziv”.

Așadar , instanța de contencios administrativ este cea care stabilește dacă actul a fost atacat de prefect în mod abuziv, deci aprecierea revine unei autorități publice din sfera altei puteri – puterea judecătorească.

Prefectul are împuternicirea acordată de lege , de a controla si de a aprecia asupra legalității actelor administrative emise de autoritățile administrației publice locale sau județene fără a avea dreptul de a anula sau modifica aceste acte.

Prin aceeași lege s-a conferit , celor controlați, instrumentul juridic corespunzător , prin care aceștia să sa apere de tendințele abuzive în exercitarea unei astfel de împuterniciri, instrument care contribuie la sporirea corectitudinii și responsabilității prefectului și la o mai bună înfăptuire a administrației publice.

În ceea ce îi privește pe consilieri și primari, prefectul nu mai poate dispune, ci doar constată, prin ordine suspendarea mandatului de consilier sau primar.

În ceea ce privește controlul asupra secretarilor comunelor și ai orașelor acesta se efectuează, de regulă, în legătură cu numirea și eliberarea lor din funcție, precum și sancționarea lor disciplinară – fapt pe care presupun în mod evident, și controlul în prealabil al activității acestuia.

Eliberarea din funcție și sancționarea disciplinară se face, însă numai, la propunerea consiliului local.

În sfârșit, legea restrânge măsurile pe care le poate dispune prefectul la un anumit segment, respectiv la „prevenirea infracțiunilor și apărarea drepturilor cetățenilor”, atribut care nu se identifică , pe deplin , cu cel al măsurilor pe care le pot lua consiliile locale, primarii sau organele de poliție.

Modalitatea de constituire

După îndelungi dezbateri inter-instituționale și în urma unor proiecte de asistență tehnică, mai mult sau mai puțin folositoare, odată cu adoptarea L. 340/2004, legea-cadru privind instituția prefectului și cea a subprefectului au cunoscut un proces de profesionalizare prin modificarea procedurii de numire în funcție. Alături de L. 340/2004, un alt act normativ a avut un impact direct asupra instituției prefectului, anume L. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Acest din urmă act normativ încadrează instituția prefectului în categoria înalților funcționari publici, categorie în care sunt incluși secretarul general al Guvernului, consilieri de stat, secretarii generali ai ministerelor etc.

În vederea ocupării acestei înalte funcții, Prefectul nu mai este numit pe criterii exclusiv politice. Acesta trebuie să îndeplinească condiții speciale de formare specializată în administrația publică, stagii de specializare la Institutul Național de Administrație precum și promovarea examenelor aferente intrării în corpul prefecților.

Precizăm că, urmând modelul francez, s-a creat un corp al Prefecților și un corp de rezervă, care să asigure continuitatea funcționării instituției prefectului chiar și în momentul schimbărilor puterii politice. Din interiorul acestui Corp al Prefecților, Guvernul numește câte un prefect în fiecare județ și în municipiul București, la propunerea ministrului internelor și reformei administrative.

Anterior modificărilor aduse prin L. 340/2004 Prefectul era numit politic, neavând calitatea de funcționar public, ci pe aceea de demnitar. De asemenea nu se punea accent pe pregătirea sa de specialitate în administrația publică, după cum nu era impusă cerința apartenenței la Corpul Prefecților.

3.Componența

Prefectul este un organ unipersonal al administrației publice, investit cu o competență materială generală și teritorială limitată la nivelul județului în care funcționează. Articolul 106 din Legea nr. 69/1991, republicată, dispune: „Guvernul numește câte un prefect, ca reprezentant al său, în fiecare judet și în municipiul București”. Rezultă, deci, că prefectul este numit în funcție printr-un act de autoritate, și nu ales.

Prefectul este numit de către Guvern și reprezintă Executivul pe plan local. El nu este superior ierarhic primarilor, consiliilor locale, consiliilor județene sau președinților acestora.

4. Mandatul

Mandatul reprezintă durata de funcținare în timp a unui organ al administrației publice, adică acea perioadă de timp în intervalul căreia persoanele care au dobândit o calitate oficială se bucură de drepturile și obligațiile cu care au fost investiți prin lege să exercite îndatoririle funcției publice oficiale cu care au fost investite.

Timpul de exercitare a mandatului se scurge în intervalul de la momentul dobândirii calității oficiale până la momentul încetării ei.

Guvernul numește câte un prefect în fiecare județ și în municipiul București, la propunerea Ministerului Administrației și Internelor, în urma unui concurs. Prefectul este înalt functionar public. Pentru a putea ocupa această funcție, persoana trebuie să îndeplinească o serie de condiții: de vârstă (minim 30 de ani), de studii și vechime în specialitate, de absolvire a unor programe de formare și perfecționare în administratia publică. O condiție obligatorie este depunerea juramântului, în fața Guvernului, respectiv a primului – ministru. Exercitarea funcției de prefect încetează de drept în caz de: demisie; savârșirea unor acte sau fapte de natură să compromită demi nitatea lor în funcție și societate, sau participarea la acțiuni politice; intervenirea unuia din cazurile de incompatibilitate sau conflict de interese prevăzute pentru funcționarii publici, ori dacă sunt membrii ai unui partid politic; imposibilitate de a-și îndeplini atribuțiile mai mult de trei luni consecutiv; condamnare, printr-o hotărâre judecatorească rămasă definitivă și irevocabilă la o pedeapsă privativă de libertate; pierderea drepturilor electorale; punere sub interdicție judecatorească, în condițiile legii; destituire; obținerea calificativului nesatisfăcator; deces.

Constatarea încetării de drept a exercitării funcției de prefect se face de către Ministerul Administrației și Internelor, care propune numirea altei persoane în funcția vacantă.

5. Rolul și atribuțiile

Rolul prefectului

Prefectul este serviciul deconcentrat al Guvernului la nivel județean, având rolul de șef al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Autoritatea și rolul pe care le are prefectul asupra serviciilor deconcentrate derivă din rolul și activitatea generală a Guvernului de a organiza conducerea administrației publice din România. Ca reprezentant al Guvernului în teritoriu instituția Prefectului se apropie de poziția de „supraveghetor” în teritoriu.

Modalitățile prin care prefectul își exercită calitatea de conducător al serviciilor deconcentrate sunt specificate în Legea nr. 215/2001 și Legea nr. 340/2004:

Prefectul emite un aviz consultativ la numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor. (Legea nr. 215/2001, art. 133 alin 2))

În situații bine motivate, prefectul poate propune sancționarea conducătorilor serviciilor deconcentrate prin retragerea avizului acordat – propunerea de eliberare din funcție (Legea nr. 215/2001, art. 137. – (3)). Astfel se impune faptul că activitatea de conducere a prefectului se face în fapt nu numai asupra activității, dar și asupra persoanelor care conduc serviciile deconcentrate;

Prefectul poate propune ministerelor și celorlalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate măsuri pentru îmbunătățirea activității serviciilor deconcentrate, organizate la nivelul județului. (Legea nr. 215/2001, art. 137. – (3));

Cu consultarea serviciilor deconcentrate, Prefectul poate stabili măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate. Aceste acte trebuie contrasemnate de conducătorii serviciilor deconcentrate (Legea nr. 215/2001, art. 137. (2));

În sprijinul pe care trebuie să-l acorde prefectului în realizarea conducerii serviciilor deconcentrate, ministerele și celelalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate au obligația să comunice prefecților, imediat după emitere, ordinele și celelalte dispoziții cu caracter normativ pe care le transmit serviciilor deconcentrate. (Legea nr. 215/2001, art. 139. (2));

Prefectul poate desemna un reprezentant în comisia de concurs pentru ocuparea funcțiilor de șef al serviciilor deconcentrate;

În exercitarea dreptului său, Prefectul emite un aviz consultativ pentru situațiile financiare privind execuția bugetară a serviciilor deconcentrate.

Atribuțiile prefectului

Prin revizuirea Constituției României în 2003, în art. 122 se precizează că „prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale”.

Așadar, reiese că Prefectul are trei calități:

Reprezentantul Guvernului pe plan local, la nivel județean;

Șef al serviciilor publice deconcentrate, ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale

Autoritate de tutelă administrativă față de autoritățile administrației publice locale descentralizate.

Așa cum am menționat deja, ca reprezentant al Guvernului la nivel județean, Prefectul reprezintă pe Primul-ministru, pe fiecare membru al executivului și pe conducătorii celorlalte organe ale administrației publice centrale. În această calitate toate actele administrative cu caracter normativ emise de ministere și celelalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, sunt transmise în teritoriu prin intermediul Prefectului. În calitate de reprezentant al Guvernului, Prefectul supravegează punerea în aplicare a Progranului de Guvernare la nivel local.

În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplinește următoarele atribuții principale:

asigură, la nivelul județului sau, după caz, al municipiului București, aplicarea și respectarea Constituției, a legilor, a ordonanțelor și a hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum și a ordinii publice;

acționează pentru respectarea în județ, respectiv în municipiul București, a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare și dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu competențele și atribuțiile ce îi revin, potrivit legii;

acționează pentru menținerea climatului de pace socială și a unei comunicări permanente cu toate nivelurile instituționale și sociale, acordând o atenție constantă prevenirii tensiunilor sociale;

colaborează cu autoritățile administrației publice locale pentru determinarea priorităților de dezvoltare teritorială;

verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului județean, ale consiliului local sau ale primarului;

asigură, împreună cu autoritățile și organele abilitate, ducerea la îndeplinire, în condițiile stabilite de lege, a măsurilor de pregătire și intervenție pentru situații de urgență;

dispune, în calitate de președinte al Comitetului județean pentru situații de urgență, măsurile care se impun pentru prevenirea și gestionarea acestora și folosește în acest sens sumele special prevăzute în bugetul propriu cu această destinație;

utilizează, în calitate de șef al protecției civile, fondurile special alocate de la bugetul de stat și baza logistică de intervenție în situații de criză, în scopul desfășurării în bune condiții a acestei activități;

dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracțiunilor și apărarea drepturilor și a siguranței cetățenilor, prin organele legal abilitate;

asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;

dispune măsuri de aplicare a politicilor naționale hotărâte de Guvern și a politicilor de integrare europeană;

hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituții similare din țară și din străinătate, în vederea promovării intereselor comune;

asigură folosirea, în condițiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetățenii aparținând minorităților naționale și în serviciile publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale în care aceștia au o pondere de peste 20 %;

prefectul îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege și de celelalte acte normative, precum și însărcinările stabilite de Guvern.

Ca și conducător al serviciilor deconcentrate din teritoriu (agricultură, sănătate, educație, cultură, mediu, forță de muncă și bunăstare socială, emitere de pașapoarte etc.), Prefectul dispune de mai multe prerogative specificate în Legea nr. 215/2001 și Legea nr. 340/2004, precum:

– Prefectul emite un aviz consultativ la numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor. (Legea nr. 215/2001, art. 133 alin 2))

– În situații bine motivate, prefectul poate propune sancționarea conducătorilor serviciilor deconcentrate prin retragerea avizului acordat – propunerea de eliberare din funcție (Legea nr. 215/2001, art. 137. – (3)). Astfel se impune faptul că activitatea de conducere a prefectului se face în fapt nu numai asupra activității, dar și asupra persoanelor care conduc serviciile deconcentrate.;

– Prefectul poate propune ministerelor și celorlalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate măsuri pentru îmbunătățirea activității serviciilor deconcentrate, organizate la nivelul județului. (Legea nr. 215/2001, art. 137. – (3));

– Cu consultarea serviciilor deconcentrate, Prefectul poate stabili măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate. Aceste acte trebuie contrasemnate de conducătorii serviciilor deconcentrate (Legea nr. 215/2001, art. 137. (2));

– În sprijinul pe care trebuie să-l acorde prefectului în realizarea conducerii serviciilor deconcentrate, ministerele și celelalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate au obligația să comunice prefecților, imediat după emitere, ordinele și celelalte dispoziții cu caracter normativ pe care le transmit serviciilor deconcentrate. (Legea nr. 215/2001, art. 139. (2));

– Prefectul poate desemna un reprezentant în comisia de concurs pentru ocuparea funcțiilor de șef al serviciilor deconcentrate;

– În exercitarea dreptului său Prefectul emite un aviz consultativ pentru situațiile financiare privind execuția bugetară a serviciilor deconcentrate.

Rolul prefectului de autoritate de tutelă administrativă față de autoritățile administrației publice locale descentralizate se referă cu precădere la controlul de legalitate al activității acestor autorități. Astfel, deși am menționat anterior că Prefectul este „supraveghetor” în teritoriu subliniem că între prefecți, pe de o parte, consiliile locale și primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Tutela administrativă conferă Prefectului calitatea procesuală de a sesiza instanțele judecătorești competente, ori de câte ori consideră, că un act emis de autoritățile administrației publice locale descentralizate nu este conform cu legea.

2.2 Controlul de legalitate asupra actelor administrative ale autorităților publice locale

Legalitatea, ca și condiție de valabilitate, instituie obligativitatea ca actele administrative să se înscrie și să se conformeze întocmai cu cadrul legislativ creat de: constituție, legile organice, legile ordinare și ordonanțele de guvern.

Legalitatea unui act administrativ se apreciază în raport cu o reglementare preexistentă. Calitatea opusă legalității este ilegalitatea.

Dacă actul administrativ se dovedește a fi ilegal, adică prevederile sale contravin unei legi actul trebuie să fie revocat sau anulat în instanța competentă.

În limbajul comun, legalitatea este calitatea de a fi legal, adică de afi conform cu ceea ce este stabilit prin lege, iar principiul legalității este regula care impune respectarea legii.

Principiul legalității reprezintă o aplicație a principiului constituțional:„Nimeni nu este mai presus de lege” (art. 116).

Conținutul formulării „nimeni” are ca sferă de cuprindere atât persoanele fizice cât și persoanele juridice, inclusiv colectivitățile locale și autoritățile care gestionează interesele acestora. Astfel că principiul constituțional se aplică corespunzător la întreaga activitate a administrației publice locale și se referă implicit și la actele administrative.

Controlul de legalitate asupra actelor administrative ale autorităților publice locale este un control administrativ, prevăzut atât în dispozițiile constituționale, cât și de cele ale administrației publice locale, care consacră rolul prefectului în asigurarea respectării legilor și ordinii publice de a veghea ca activitatea consiliilor locale, județene și a primarilor să se desfășoare conform legii.

Controlul asupra legalității actelor administrative, adoptate sau emise de autoritățile administrației publice, se efectuează, la sediul prefecturii, numai după ce autoritățile administrației publice locale și-au îndeplinit obligația prevăzută de lege de a comunica prefectului actele supuse controlului de legalitate, potrivit legii.

Desigur că acest control nu este efectuat nemijlocit de către prefect. Practic, așa ceva nu ar fi posibil deoarece actele supuse controlului au ca obiect cele mai diverse probleme, rezultat al competenței materiale generale pe care o au autoritățile emitente. În vederea efectuării controlului, prefectul are organizate compartimente speciale, constituite de specialiști cu pregătire profesională diversă și temeinică, care supun spre aprobare și însușirea prefectului, concluziile rezultate din control și măsurile necesare.

Controlul efectuat de prefect prin aparatul său de specialitate nu este un control complex, atotcuprinzator, asupra întregii activități desfășurate de autoritățile administrației publice locale. Controlul se limitează numai la actele emise de aceste autorități. Se face această precizare întrucât nu toate acțiunile întreprinse de consiliile județene, consiliile locale și de primari se finalizează cu emiterea de acte, multe din ele fiind simple fapte materiale sau operațiuni administrative, neproducătoare de efecte juridice.

Mai mult de atât, controlul prefectului nu se referă la toate actele juridice care emană de la aceste autorități, ci numai la actele administrative ale lor, adică la acea manifestare expresă de voință prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi de drept administrativ a căror desfășurare se asigură prin mijloace specifice statului.

Actele emise de autoritățile administrației publice locale

Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale, comunale și orășenești, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Consiliile locale și primarii se aleg în condițiile prevăzute de Legea privind alegerile locale.

Consiliile locale și primarii funcționează ca autorități ale administrației publice locale și rezolvă treburile publice din comune și orașe, în condițiile legii.

Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de Legea privind alegerile locale.

Consiliul local are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autoritțti publice, locale sau centrale.

În exercitarea atribuțiilor ce-i revin, consiliul local adoptă hotărâri. Inițiativa proiectelor de hotărâri aparține consilierilor locali, primarului, viceprimarului și cetățenilor. Totuși, potrivit art. (109) alin. (2) din Legea nr. 215/2001, republicată, promovarea unui proiect de hotărâre poate fi inițiată de unul sau mai mulți cetățeni cu drept de vot, dacă acesta este susținut prin semnături de cel puțin 5% din populația cu drept de vot a unității administrativ-teritoriale. Redactarea proiectelor hotărârilor se face de către cei care le propun, cu sprijinul secretarului și al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al autorității adminiistrației publice locale.

Hotărârile se adoptă, de regulă, cu votul majorității consilierilor prezenți la ședință.

Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, anumite hotărâri ale consiliului local se adoptă, în mod valabil, cu o majoritate absolută, adică cu votul majorității consilierilor locali în funcție. Aceste hotărâri sunt următoarele:

hotărârile privind bugetul local. Dacă bugetul local nu poate fi adoptat după două ședințe consecutive, care vor avea loc la un interval de cel mult șapte zile, activitatea administrației publice locale se va desfășura pe baza bugetului anului precedent , până la adoptarea noului buget local, dar nu mai târziu de patruzeci și cinci de zile de la data publicării Legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al Romîniei, Partea ;

hotărârile privind contractarea de împrumuturi;

hotărârile prin care se stabilesc impozite și taxe locale;

hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră;

hotărârile privind organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului;

hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorități publice, cu persoane juridice române sau străine.

Cu aceeași majoritate absolută trebuie adoptate și hotărârile privind alegerea și schimbarea din funcție a viceprimarului.

Hotărârile consiliilor locale se adoptă pin vot deschis, însă unele hotărâri pot fi adoptate prin vot secret. Astfel, de exemplu, hotărârile cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret, cu excepțiile prevăzute de lege art. 45 alin. (5) din Legea nr. 215/2001.

Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 2015/2001, nu poate lua parte la deliberarea și la adoptarea hotărârilor, consilierul care, fie personal, fie prin soț, soție, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterii consiliului local. Hotărârile consiliului local adoptate cu nesocotirea acestei interdicții legale sunt nule de drept. Acțiunea în constatarea nulității absolute poate fi introdusă de orice persoană interesată la instanța de contencios administrativ.

Hotărârile consiliului local se semnează de președintele de ședință și se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar. În cazul în care președintele de ședință lipsește sau refuză să semneze, hotărârea se semnează de 3-5 consilieri locali.

Secretarul nu va contrasemna hotărârea consiliului local dacă va considera că aceasta este ilegală, însă va trebui să-și motiveze opinia sa (privind nelegalitatea hotărârii în cauză), care va fi consemnată în procesul-verbal al ședinței. Dacă hotărârea a fost adoptată de către consiliul local în forma identică cu cea a proiectului avizat favorabil de secretar, refuzul contrasemnării nu se justifică decât dacă secretarul își va retrage și avizul acordat acelui proiect de hotărâre, înainte de adoptarea lui.

Potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, secretarul va comunica hotărârile consiliului local, primarului și prefectului, de îndată, dar nu mai târziu de zece zile de la data adoptării hotărârii. Comunicarea, însoțită de eventualele obiecții cu privire la legalitatea hotărârii, se face în scris de către secretar și va fi înregistrată într-un registru special destinat acestui scop.

Hotărârile consiliului local pot avea caracter normativ sau individual.

Hotărârile normative devin obligatorii și produc efecte de la data aducerii lor la cunoștința publică, iar cele individuale de la data comunicării lor persoanelor interesate.

Aducerea la cunoștința publică a hotărârilor cu caracter normativ se face după cinci zile de la data comunicării lor oficiale către prefect ( art. 49 alin. (2) din Legea nr. 215/2001).

În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20‰ din numărul locuitorilor, hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoștința publică și în limba lor maternă, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, și în limba maternă a acestora (art. 50 din Legea nr. 2015/2001).

Consilierii răspund solidar pentru activitatea consiliului local din care fac parte, precum și personal pentru activitatea desfășurată în exercitarea mandatului, inclusiv pentru hotărârile pe care le-au votat. În acest sens, Legea nr. 393/2004 prevede în art. 56 alin. (2) că în procesul-verbal al ședinței consiliului local va fi consemnat rezultatului votului, iar, la cererea consilierului, se va menționa în mod expres votul acestuia.

În exercitarea atribuțiilor sale primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoștință publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.

Primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică. El este șeful administrației publice locale și al aparatului propriu de specialitate al autorităților administrației publice locale, pe care îl conduce și îl controlează. Primarul este cel care răspunde de buna funcționare a administrației publice locale, în condițiile legii.

Procedura emiterii

Actul administrativ, în special cel cu caracter normativ este rezultatul unui proces rațional, ce pornește de la sesizarea necesității adoptării sau emiterii lui și continuă cu colectarea în acest scop a informațiilor necesare, prelucrarea acestora, elaborarea mai multor variante și alegerea celei mai bune dintre acestea, rezultând emiterea acestuia.

Procedura de elaborare a actelor administrative cuprinde ansamblul de activități care premerg și pregătesc elaborarea actului care va produce efecte juridice, fără a produce ele însele efecte juridice și care pot fi realizate de autoritatea emitentă sau de către un alt organ al administrației publice.

Regulile procedurale ale regimului actelor administrative, în raport de momentul emiterii actului, sunt împărțite în trei categorii: anterioare, concomitente și posterioare.

Operațiuni procedurale anterioare emiterii actului administrativ.

În activitatea autorităților administrației publice de organizare a executării legii și de executare în concret a acestora, necesitatea adoptării de acte normative decurge în unele situații din dispozițiile legii, aceasta prevăzând, că pentru realizarea unor acțiuni se vor adopta acte administrative de către autoritățile administrației publice. De asemenea, autoritățile administrației publice pot adopta astfel de acte din oficiu și din proprie inițiativă, ori la sesizarea altor organe, fără să existe o sarcină prevăzută în mod expres în lege.

Operațiunile procedurale anterioare emiterii actului administrativ sunt: expertizele, referatele, studiile, datele statistice, sesizarea, avizul, inițiativa, propunerile, anchetele, procesele verbale, dările de seamă, dezbaterea publică, acordul prealabil, rapoartele și altele.

În afara avizului și a acordului prealabil, toate celelalte forme procedurale sunt operațiuni tehnico-administrative, ce declanșează sistemul decizional administrativ, procedura strictă de elaborare a actelor administrative.

Culegerea și prelucrarea informațiilor reprezintă activitatea cu cea mai mare pondere în desfășurarea etapei de pregătire a actului administrativ, deoarece informațiile culese stau la baza elaborării soluțiilor cuprinse în act.

La elaborarea proiectului de act administrativ trebuie avută în vedere și respectarea condițiilor de tehnică juridică cu privire la redactarea proiectului și la forma sa exterioară.

Actul administrativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislativ. În acest scop, proiectul trebuie corelat cu prevederile actelor normative, iar când este întocmit pe baza unui act de nivel superior nu pot depăși limitele competenței stabilite prin acel act și nici nu poate să fie contradictoriu principiilor și dispozițiilor acestuia. De asemenea, proiectul trebuie să fie asociat cu reglementările comunitare și cu tratatele internaționale la care România este parte.

Dintre operațiunile procedurale emiterii actului administrativ, avizele și acordul prealabil, pun probleme atât în practică, cât și în doctrină.

Avizele reprezintă opiniile pe care o autoritate a administrației publice le solicită altei autorități a administrației publice într-o problemă sau mai multe, pentru a se informa și a decide în cunoștință de cauză. Avizele nu produc efecte juridice prin ele însele, deși, fără ele (când avizul este conform), actele administrative nu pot fi valabile.

Procedura emiterii unui act administrativ este supusă, nu în puține cazuri, unui complex proces de avizare, nu a proiectului ca atare, ci a problemei în sine, dar avizele, la rândul lor sunt precedate de studii, rapoarte și altele, prezentate de cel administrat, evident, apelând la profesioniștii în domeniu. Avizele, în aceste situații care vin din partea unor instituții sau autorități publice, ne apar ca „validări” sau, după caz, „invalidări” de specialitate ale studiilor ce însoțesc cererea de autorizare a celui administrat. Este motivul pentru care, într-un litigiu de contencios administrativ, instanța nu se poate pronunța asupra substanței științifice a avizului, ci doar asupra respectării sau nerespectării normelor juridice ale procedurii de avizare, și aceasta numai în măsura în care asemenea abateri de la regulile juridice afectează grav și iremediabil procedura emiterii actului sau, după caz, au determinat administrația competentă să refuze emiterea actului administrativ.

În administrația publică, în general și în cea locală, în special, asemenea avize trebuie să se solicite și să se acorde în cât mai puține cazuri, deoarece în condițiile autonomiei locale și ale descentralizării serviciilor publice, organele administrației publice centrale sau locale competente, urmează să dispună prin adoptarea sau emiterea actelor administrative de autoritate, singure asupra conținutului actului pe care îl adoptă sau emit.

Acordul exprimă consimțământul altui organ administrativ dat pentru emiterea unui act de un alt organ, iar acesta poate fi: prealabil, concomitent și posterior. Acordul se deosebește de avizul conform, prin faptul că efectul juridic, în cazul actului emis cu acordul prealabil al unui organ, este rezultatul manifestării de voință a mai multor organe. Acordul prealabil, ca și aprobarea, confirmarea, ratificarea, conduc la existența actelor administrative complexe, ce iau naștere din două sau mai multe manifestări de voință, care provin de la organe de stat diferite, dar care converg spre producerea aceluiași efect juridic, formând o singură unitate juridică.

Operațiuni procedurale concomitente emiterii actului administrativ.

În această etapă se realizează o serie de activități, care au ca finalitate adoptarea actului administrativ respectiv.

Adoptarea actelor administrative de către autoritățile deliberative, colegiale, se face în urma analizei în cadrul ședinței de lucru, la care trebuie să participe, de regulă, majoritatea membrilor acestor autorități. În cadrul ședinței se prezintă nota de fundamentare și proiectul actului întocmit, acesta supunându-se dezbaterii. Participanții la dezbateri pot fi de acord cu proiectul, pot propune modificarea lui sau pot arata că nu este nevoie de o reglementare în problema respectivă.

După dezbateri, proiectul actului se supune la vot, așa cum a fost prezentat, iar dacă întrunește numărul legal de voturi, el este aprobat. Pentru ca un proiect să fie aprobat, acesta trebuie să întrunească condițiile procedurale concomitente, pe care le vom prezenta mai jos.

Dintre operațiunile procedurale concomitente emiterii actului administrativ, cel mai des întâlnite în practică și analizate în doctrină sunt: cvorumul, majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului și motivarea. Primele două vizează organele colegiale din administrația publică(Guvernul, consiliile locale și județene), care, deși sunt asemănătoare, nu sunt identice, cvorumul având în vedere întrunirea valabilă a organului colegial, iar majoritatea cerută de lege are în vedere adoptarea (votarea) propriu-zisă a actului.

Unele acte normative cuprind dispoziții care stabilesc, atât cvorumul necesar pentru ca deliberările organului colegial să fie valabile, cât și majoritatea ce trebuie să fie întrunită pentru adoptarea actului.

Cvorumul reprezintă numărul de membrii care trebuie să fie prezenți pentru adoptarea actului, raportat la totalul membrilor autorității care îl adoptă. Această problemă se pune numai la organele colegiale. De regulă, pentru ca actul să fie adoptat în mod legal, actele normative cer prezența a cel puțin jumătate plus unu, uneori formulările fiind și în sensul „majoritatea membrilor”. În anumite situații este cerută prezența unei majorități calificate, cum este cazul ședinței de constituire a consiliului local, când se adoptă deciziile de validare. Legea nr. 215/2001, în partea care ne interesează, articolul 31, alineatul (2), are următoarea redactare: „Ședința este legal constituită dacă participă cel puțin două treimi din numărul consilierilor aleși. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, ședința se va organiza în aceleași condiții peste trei zile, la convocarea prefectului. Dacă nici la a doua convocare reuniunea nu este legal constituită, se va proceda la o nouă convocare, de către prefect, peste alte trei zile, în aceleași condiții.

Majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului se referă la numărul de voturi necesar pentru ca hotărârea să fie valabilă și obligatorie.

Atât cvorumul cerut ca o sedință să se desfășoare legal, cât și majoritatea cerută de lege pentru ca un act să fie legal adoptat, se exprimă printr-o majoritate ce poate fi: relativă, absolută și calificată.

Majoritatea relativă reprezintă majoritatea celor prezenți (jumătate plus unu din prezență, dar cu respectarea cvorumului de ședință).

Majoritatea absolută reprezintă majoritatea membrilor unui organ colegial (cifra care este mai mare decât jumătate din numărul total al membrilor ce compun organul administrativ).

Majoritatea calificată reprezintă o majoritate mai mare decât cea absolută, cum ar fi majoritatea de două treimi).

La aceste două condiții procedurale concomitente, caracteristice doar organelor colegiale, unii autori adaugă condiția semnării și contrasemnării (doar în cazul actelor normative) actelor administrative emise atât de organele de conducere unipersonală, cât și de organele de conducere colegială.

Legea este cea care prevede necesitatea semnării, iar în unele cazuri a contrasemnării actelor administrative emise.

După semnare actul administrativ trebuie să fie ștampilat, să primească un numar de ordine și să fie menționată ziua, luna și anul, adică să fie datat.

Motivarea actelor administrative

Extinderea acestei obligații dincolo de sfera actelor administrativ-jurisdictionale, se apreciază în doctrina actuală, că ar fi benefică, constituind o garanție suplimentară de legalitate și de ocrotire efectivă a drepturilor și libertăților cetățenești.

Introducerea caracterului obligatoriu al motivării actelor administrative, se apreciază în doctrina actuală, va diminua riscul ca administrația să ia decizii arbitrare, abuzive și va deveni în final un factor de progres pentru administrație.

Utilitatea motivării deciziilor, prezintă un triplu interes și anume:

a) aducerea la cunoștință a motivelor, înseamnă a explica decizia și deci a evita conflictele posibile dintre administrație și administrații pe care îi servește;

b) obligația motivării, determină administrația să nu ia decizii pentru rațiuni care nu pot fi aduse la cunoștința opiniei publice, astfel, administrația să se ghideze în activitatea sa după normele morale;

c) motivarea permite un control jurisdicțional riguros al instanțelor de contencios administrativ.

Pentru fiecare proiect de act normativ, motivarea trebuie să cuprindă o mențiune expresă cu privire la compatibilitățile acestuia cu reglementările comunitare, și dacă este cazul, aplicarea măsurilor de armonizare.

Deși pe deplin întemeiate toate aceste aprecieri de doctrină, atât timp cât principiul motivării nu va fi prevăzut expres în viitorul Cod de procedură administrativă, e de presupus că, în practică el va fi în rare ocazii respectat.

Operațiuni procedurale ulterioare emiterii actului administrativ

După analizarea proiectului de act administrativ de autoritatea deliberativă și aprobarea lui, actul administrativ se consideră aprobat.

Pentru ca acesta să-și producă efectele juridice mai sunt necesare o serie de operațiuni procedurale ulterioare emiterii actului administrativ.

Cele mai frecvente condiții procedurale posterioare emiterii actului administrativ sunt: comunicarea sau publicarea, aprobarea, confirmarea și ratificarea. Acestea au valoare juridică diferită, nu numai de la o categorie la alta, dar chiar în cadrul aceleiași categorii.

1) Comunicarea reprezintă operațiunea prin care autoritatea emitentă a unui act administrativ individual, îl aduce la cunoștința celui căruia actul i se adresează. În unele cazuri, chiar anexe ale unor acte administrative normative, se comunică direct celor interesați.

Publicarea reprezintă operațiunea prin care un act administrativ ce conține reguli generale și impersonale, având un caracter normativ, este adus la cunoștința cetățenilor fie prin imprimare, fie prin afișare într-un loc public sau prin alte mijloace de difuzare scrisă. De exemplu, publicarea în Monitorul Oficial al României, a ordonanțelor și a hotărârilor Guvernului, împreună cu notele de fundamentare ale acestora semnate de ministrul sau miniștrii inițiatori. Sunt exceptate de la publicare hotărârile cu caracter militar, acestea comunicându-se numai instituțiilor interesate „nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României, dacă legea nu prevede altfel, ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte cu caracter normativ, și numai după obținerea avizului Ministerului Justiției”.

2) Aprobarea este, de regulă, privită ca o manifestare de voință a unui organ superior, prin care se declară de acord cu un act deja emis de un organ inferior, act care, fără această manifestare de voința ulterioară lui, nu ar putea produce conform legii, efecte juridice.

Pe lângă semnificația menționată mai sus, mai este folosită și în „sens strict de act administrativ”, când organul ierarhic superior aprobă „propunerile” organului inferior. De exemplu, articolul 11 din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată în 2000, prevede că aprobarea cererilor de acordare a cetățeniei române, se face prin hotărâre a Guvernului, care apreciază în acest sens asupra propunerilor ministrului justiției.

Prin procedura aprobării tacite, înțelegem procedura prin care autorizația este considerată acordată, dacă autoritatea administrației publice nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea respectivei autorizații.

Prin legea de aprobare a ordonanței, textul inițial a fost completat în sensul că, răspunsul negativ al autorității administrației publice competente, în termenul prevăzut de lege, nu echivalează cu aprobarea tacită.

De aici rezultă că legiuitorul a urmărit să considere tăcerea administrației, drept un act administrativ, prin interpretarea în sens pozitiv a nerăspunderii administrației publice solicitantului unei autorizații.

3) Confirmarea prezintă în dreptul administrativ, mai multe sensuri:

Într-o primă accepțiune, prin confirmare se înțelege actul prin care o autoritate a administrației publice înștiințează subiectul de drept interesat, că înțelege să-i mențină un act administrativ anterior, situație care nu va atrage un nou efect juridic, actul confirmat nedobândind statutul de act complex.

În a doua accepțiune, prin confirmare, o autoritate a administrației publice urmărește să acopere un viciu de care era lovit un act inferior.

Într-o a treia accepțiune, confirmarea este întrebuințată pentru a desemna o aprobare dată de autoritatea administrației publice ierarhic superioară, fără de care, un act juridic anterior nu poate fi pus în executare.

Ratificarea este o regulă procedurală mai puțin întâlnită decât avizele,

aprobările sau confirmările. Singurul caz de ratificare în baza legislației anterioare, era reglementat de articolul 95, alineatul final din Constituția din 1965, și de articolul 81 din Legea nr. 57/1968, privind organizarea și funcționarea consiliilor populare. Era vorba de ratificarea de către consiliul popular, calificat organ al puterii de stat, emise în exercitarea unor atribuții ale consiliului popular între sesiunile acestuia.

Așadar, ratificarea era un act de drept constituțional, prin care fostele comisii populare aprobau deciziile comitetelor executive, definitivând caracterul acestora.

Potrivit doctrinei postbelice, dar și celei actuale, acordul, aprobarea, confirmarea și ratificarea, conduc în unele situații, la acte administrative complexe care se caracterizează prin faptul ca iau naștere prin două sau mai multe manifestări de voință, care provin de la autorități diferite, dar, deoarece converg spre producerea aceluiași efect juridic, formează o singură unitate complexă.

Formele procedurale stabilite de lege cu ocazia elaborării actelor administrative au o importanță diferită.

Unele dintre ele, denumite „esențiale”, urmăresc asigurarea legalității și oportunității actelor administrative, iar neîndeplinirea lor atrage nulitatea sau anulabilitatea acestor acte. Actele denumite „neesențiale”, au ca scop asigurarea operativității activității administrative sau o anumită tehnică de elaborare a actului administrativ, nerespectarea lor neinfluențând valabilitatea actului.

Controlul de legalitate

Controlul de legalitate exercitat de prefect sau controlul de tutelă administrativă reprezintă una dintre cele mai importante atribuții ale acestuia. Articolul 123 alin. (5) din Constituție, nemodificat prin Legea de revizuire, stabilește: „Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”. Cu alte cuvinte, controlul de legalitate exercitat de prefect asupra actelor autorităților administrației publice locale este reglementat la nivelul cel mai înalt, în Legea fundamentală a statului.

Doctrinarii francezi au apreciat că tutela reprezintă ansamblul de puteri limitate acordate de lege unei autorități administrative asupra agenților serviciilor publice descentralizate și asupra actelor lor, în scopul asigurării legalității în activitatea lor și protejării interesului general. Cu alte cuvinte, tutela administrativă reprezintă o limită impusă autorităților administrative locale, în vederea legalității și apărării interesului public .

Controlul de tutelă reprezintă un anumit gen de supraveghere exercitat fie de către un organ al administrației publice centrale (Guvernul), fie de către un organ al adminitrației teritoriale de stat (prefectul, reprezentantul statului în unitățile administrativ- teritoriale), dar care nu se poate exercita sub forma unei puteri discreționare.

Tutela administrativă reprezintă totalitatea mijloacelor prin intermediul cărora organele centrale supraveghează respectarea legalității de către organele din teritoriu.

În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul veghează ca activitatea consiliilor locale și județene și a primarilor să se desfășoare conform legii, fără ca între aceste autorități, pe de-o parte și prefect, pe de altă parte, să existe raporturi de subordonare. Este consacrată astfel funcția de tutelă administrativă asupra colectivităților locale, conținutul acestui control materializându-se în principal, în dreptul prefectului de a ataca în contencios administrativ, actele autorităților administrației publice locale, exercitarea lui fiind supusă unei duble reglementări, una constituțională și alta legală.

Problema tutelei administrative se pune numai între acele autorități administrative între care nu există raporturi de subordonare ierarhică, între subiect din sfera puterii executive și unul din afara acesteia. Ca atare, nu poate vorbi de tutelă administrativă între organele centrale ale puterii executive Guvern, ministere, pe de o parte – și cele care exercită această putere la nivel județean sau local – prefect și serviciile publice deconcentrate ale ministerelor, de altă parte. Raporturile dintre acestea sunt raporturi de subordonare ierarhică, controlul organelor centrale asupra celor care își desfășoară activitatea la nivel local este un control ierarhic, cu toate trăsăturile și efectele ce îl caracterizează.

Nici Constituția și nici Legea administrației publice locale nu consacră în mod expres un asemenea regim administrativ. El este reglementat doar de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, lege care prevede condițiile care prefectul, ca reprezentant pe plan local al Guvernului, exercită controale asupra actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale alese în unitățile administrativ-teritoriale.

Acest control nu este un control ierarhic, deoarece, între prefect, pe de o parte, și consiliile locale, consiliile județene și primari, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Prefectul controlează numai legalitatea acestor acte, nu și oportunitatea lor, controlul având ca obiect numai actele administrative.

În exercitarea acestui control, prefectul nu poate lua măsura anulării actului pe care îl consideră ilegal, ci trebuie să sesizeze instanța de contencios administrativ, singura competentă să se pronunțe asupra ilegalității actului.

Prefectul are două posibilități de a acționa în raport cu un act administrativ ilegal emis de o autoritate a administrației publice locale sau județene.

Prima posibilitate presupune notificarea autorităților emitente, în vederea reanalizării actului administrativ pe care îl apreciază ca ilegal. În notificare prefectul va solicita autorității emitente să modifice în tot sau în parte actul administrativ considerat ilegal sau să-l revoce.

Cea de-a doua posibilitate a prefectului este ca, în cazul în care autoritatea emitentă nu se conformează notificării remise, să atace actul administrativ considerat ilegal în fața instanței de contencios administrativ, care se va pronunța cu privire la legalitatea actului administrativ și va dispune anularea lui în tot sau în parte sau menținerea acestuia.

Chiar dacă noțiunea de „tutelă administrativă” nu și-a găsit consacrare expresă în Legea nr. 340/2004, așa cum era de așteptat, acest lucru s-a produs, mai târziu, în dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Obiectul controlului de tutelă administrativă exercitat de prefect este actul administrativ, însă și faptele sau actele asimilate, prin Legea contenciosului administrativ, actului administrativ unilateral tăcerea administrativă și refuzul nejustificat de rezolvare a cererii. Astfel, prefectul, acționând în temeiul dreptului și interesului public legitim conferit prin art. 3 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, are posibilitatea, atunci când constată că inacțiunea unei autorități publice este contrară interesului public, să solicite acesteia, printr-o petiție, îndeplinirea atribuțiilor legale, iar în cazul tăcerii sau a refuzului poate duce conflictul în fața instanței de contencios administrativ, care va obliga autoritatea publică la realizarea atribuțiilor legale.

Modificarea legii contenciosului administrativ prin Legea nr. 262/2007 care stipulează că la data intrării sale în vigoare se abroga dispozițiile art. 26 și art. 26’ din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, a condus la inexistența unor texte de detaliu privind una dintre cele mai importante atribuții ale prefectului reglementate expres în art. 123 alin. 5 din Constituție și anume, controlul de legalitate exercitat de prefect.

În opinia noastră, susținem că unele din dispozițiile de detaliu anterioare din art. 26 din Legea nr. 340/2004 se justificau, fiind de natură să clarifice cum anume își exercită prefectul această atribuție, în mare parte, aceste dispoziții fiind o reiterare a art. 123 alin. (5) din Constituție.

Chiar dacă s-a dorit eliminarea procedurii prealabile îndeplinite de prefect și aplicarea fără echivoc a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, era util ca în Legea nr. 340/2004 să se fi inserat un articol în care să se regăsească conținutul art. 123 alin. (5) din Constituție. Acest text precizează ceea ce poate face prefectul în cazul în care consideră ilegal un act al vreunei autorități a administrației publice locale, adică să-l atace la instanța de contencios administrativ. La fel de importantă este și ultima propoziție a textului constituțional, care, nici ea, nu mai apare în Legea nr. 340/2004, republicată, și anume că „Actul este suspendat de drept”. Nu în ultimul rând, denumirea de „tutelă administrativă” pentru controlul de legalitate exercitat de prefect asupra actelor administrației publice locale ar trebui să-și aibă locul în primul rând în Legea nr. 340/2004.

În opinia noastră prefectul fiind îndreptățit și totodată obligat prin efectul legii trebuie să notifice autoritatea administrației publice locale emitentă a actului pe care-l consideră ilegal, iar în cazul în care aceasta nu se conformează notificării, prefectul va introduce acțiune în contencios administrativ în vederea anulării, în tot sau în parte, sau a menținerii actului.

Ca urmare a exercitării controlului legalității actelor adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale sau județene, precum și de președintele consiliului județean, prefectul poate ataca în fața instanței de contencios administrativ aceste acte în termen de 30 de zile de la comunicare, dacă le consideră ilegale, după îndeplinirea procedurii prevăzute la art. 135 alin. (2), cu excepția celor de gestiune curentă. Acțiunea prin care prefectul sesizează instanța de judecată era scutită de taxa de timbre. Actul atacat era suspendat de drept.

Textul stabilea termenul de 30 de zile de la comunicarea actului, în care prefectul trebuia să introducă acțiunea la instanța de contencios dacă îl considera ilegal, fără a se mai preciza că acesta este un termen de decădere, ceea ce, în practică, a fost apreciat ca un aspect pozitiv.

Este un control administrativ, prevăzut atât în dispozițiile constituționale, cât și de cele ale administrației publice locale, care consacră rolul prefectului în asigurarea respectării legilor și ordinii publice de a veghea activitatea consiliilor locale și județene și a primarilor să se desfășoare conform legii.

Controlul asupra legalității actelor administrative, adoptate sau emise de autoritățile administrației publice, se efectuează, la sediul prefecturii, numai după ce autoritățile administrației publice locale și-au îndeplinit obligația prevăzută de lege de a comunica prefectului actele supuse controlului de legalitate, potrivit legii.

Controlul efectuat de prefect prin aparatul său de specialitate nu este un control complex, atotcuprinzator, asupra întregii activități desfășurate de autoritățile administrației publice locale. Controlul se limitează numai la actele emise de aceste autorități. Se face această precizare întrucât nu toate acțiunile întreprinse de consiliile județene, consiliile locale și de primari se finalizează cu emiterea de acte, multe din ele fiind simple fapte materiale sau operațiuni administrative, neproducătoare de efecte juridice.

Mai mult de atât, controlul prefectului nu se referă la toate actele juridice care emană de la aceste autorități, ci numai la actele administrative ale lor, adică la acea manifestare expresă de voință prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi de drept administrativ a căror desfășurare se asigură prin mijloace specifice statului.

În scopul contrabalansării prerogativelor considerate excesive, ale prefectului, potrivit normelor art. 12 alin. 3 Legea administrației publice locale, nr. 69/1991, republicată, se instituia răspunderea prefectului în situațiile în care instanța de contencios administrativ stabilea că ,,actul autorităților administrației publice locale și județene a fost atacat abuziv sau cu rea credință”.

Introducerea unei asemenea prevederi a fost, în majoritatea cazurilor, privită cu scepticism de către doctrinari, fiind considerată ca inoportună, întrucât contravenea oricărui raționament juridic, având totodată menirea să introducă o auto-cenzură a prefectului, inhibând inițiativa acestuia în detrimentul misiunii sale de apărare a intereselor colectivităților locale, dar și a intereselor naționale, prevăzute de lege.

Ulterior în lumina Legii nr. 215/2001, înlăturându-se reaua-credință dintre cauzele care antrenează răspunderea civilă sau penală, după caz, a prefectului, conform alin. 2 al art. 27 din lege , menținându-se doar atacarea abuzivă a actelor autorităților administrației publice locale, se relevă, cu pregnanță faptul că reprezentantului Guvernului în teritoriu i se reduceau simțitor prerogativele de influențare ori de împiedicare a executării deciziilor autorităților locale.

Prin urmare controlul de legalitate reprezintă totalitatea mijloacelor prin intermediul cărora organele centrale supraveghează respectarea legalității de către organele din teritoriu.

Concluzii

Viața într-o societate democratică presupune, în primul rând, respectul reciproc al indivizilor care o alcătuiesc, care poate menține ordinea și pacea socială. Beneficiilor respectării drepturilor și libertăților fundamentale le sunt asociate, corelativ și anumite îndatoriri sau obligații, având în vedere că libertatea fiecărui membru al unei comunități (locale, naționale sau mai largi) se întinde până la limita încălcării drepturilor și libertăților altor membri ai acesteia. În cazul depășirii acestei limite, echilibrul și pacea socială sunt afectate, apărând conflicte, ceea ce impune o acțiune de restabilire a ordinii.

Statului de drept îi este caracteristic principiul legalității, ordinea de drept fiind asigurată de obligativitatea legii.

Personajul cheie al statului de drept este judecătorul chemat să decidă dacă autoritatea publică a acționat în limitele competenței recunoscute prin lege și dacă persoanele fizice sau juridice și-au întemeiat acțiunea lor pe drepturi subiective sau pe interese legitime.

Administratia publică este activitatea desfășurată de organele executive pe baza legii, în scopul organizării și pentru executarea în concret a legii. Toate actele administrative sunt supuse controlului de legalitate și controlului de oportunitate din partea organelor administrației ierarhic superioare.

Principiul legalități reprezintă o aplicație a principiului constituțional: „Nimeni nu este mai presus de lege”. Conținutul formulării nimeni are ca sfera de cuprindere atât persoanele fizice cât și persoanele juridice, inclusiv colectivitățile locale și autoritățile care gestionează interesele acestora. Scopul principiului legalității este de a asigura că deciziile luate de autoritatea de decizie a statului sunt respectate și implementate pe tot teritoriul acelui stat. Pentru că implementarea deciziilor este asigurată de actele și faptele administrative, ca formă de manifestăre în concret a administrației publice, rezultă că acestea sunt supuse respectării principiului legalității.

Societatea are nevoie de un control competent și riguros, care să acționeze pentru soluționarea concretă și operativă a problemelor, iar acolo unde sunt încurcate legile controlului trebuie să se ia masuri, inclusiv pentru sancționarea celor vinovați dacă legea acordă un asemenea drept organului de control.

Rolul controlului este de a preveni erorile în aplicarea deciziilor, de a le înlătura când aceastea există, de a asigura îmbunătățirea permanentă a activității, pentru ca aceasta să corespundă cât mai bine nevoilor sociale într-o etapă dată.

În administrația publică, obiectul controlului îl constituie acțiunile și inacțiunile (conduita) autorității administrative publice sau a funcționarilor săi, felul în care aceștia și-au exercitat atribuțiile cu care au fost învestiți. Controlul asupra administrației publice permite verificarea măsurii în care activitatea administrativă corespunde normelor fundamentale stabilite în Constituție și în legi.

Controlul reprezintă o garanție a respectării principiului legalității în toate manifestările administrației publice, prin intermediul său putând fi descoperite eventualele abateri de la normele legale și stabilite măsuri concrete de corectare a acțiunii de executare a legii.

Controlul de legalitate exercitat de prefect sau controlul de tutelă administrativă este prevăzut atât în dispozițiile constituționale, cât și în cele ale administrației publice locale și consacră rolul prefectului în asigurarea respectării legilor și ordinii publice, de a veghea ca activitatea consiliilor locale, județene și a primarilor să se desfășoare conform legii.

Controlul asupra legalității actelor administrative, adoptate sau emise de autoritățile administrației publice, se efectuează, la sediul prefecturii, numai după ce autoritățile administrației publice locale și-au îndeplinit obligația prevăzută de lege de a comunica prefectului actele supuse controlului de legalitate, potrivit legii. În vederea efectuării controlului, prefectul are organizate compartimente speciale, constituite de specialiști cu pregătire profesională diversă și temeinică, care supun spre aprobare și însușirea prefectului concluziile rezultate din control și măsurile necesare.

Controlul efectuat de prefect prin aparatul său de specialitate nu este un control complex, atotcuprinzator, asupra întregii activități desfășurate de autoritățile administrației publice locale, controlul se limitează numai la actele emise de aceste autorități. Se face această precizare întrucât nu toate acțiunile întreprinse de consiliile județene, consiliile locale și de primari se finalizează cu emiterea de acte, multe din ele fiind simple fapte materiale sau operațiuni administrative, neproducătoare de efecte juridice.

Mai mult de atât, controlul prefectului nu se referă la toate actele juridice care emană de la aceste autorități, ci numai la actele administrative ale lor, adică la acea manifestare expresă de voință prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi de drept administrativ a căror desfășurare se asigură prin mijloace specifice statului.

Concluzionând, controlul asupra administrației publice permite verificarea măsurii în care activitatea administrativă corespunde normelor fundamentale stabilite în Constituție și în legi.

Bibliografie:

Lucrări de specialitate

Adrian Gorun; Tiberiu Horațiu; Petre Mareș, Elemente de administrație publică, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2009.

Alexandru Negoiță, Drept administrativ, Editura ,,Sylvi”, București, 1996.

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ – Editia a III-a, volumul II, Editura All Beck, 2002.

Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, ed. a 2-a, Editura C.H. Bek, București, 2009.

Anton Trăilescu, Tratat elementar de drept administrativ, Editura All Beck, București.

Corneliu Manda;Cezar Manda, Dreptul colectivitatilor locale, ed. a VI-a., Editura Universul Juridic, București, 2008.

Codul de procedură civilă revizuit în 2012, Internet.

Constituția României revizuita în 2003, Internet.

Dana Tofan, Puterea discreționară și excesul de putere a administrației publice, Editura All Beck, București, 1999.

Dumitru Brezoianu; Mariana Oprican, Administrația publică în România, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, volumul II, Editura All Beck, 2004, Bucuresti.

Emanuel Albu, Dreptul contenciosului administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Emil Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Emil Bălan, Instituția prefectului în sistemul administrației publice în România, Revista Dreptul nr. 8/1997.

Eugen Popa, Controlul de legalitate exerciat de prefect, în Revista Dreptul nr. 4/1992.

Emil Cernea, Criza dreptului în România la 1907, Editura Universității București, 2001.

Ilie Iovănaș, Drept administrativ și elemente ale știintei administrației, Editura Servo-Sat, Arad, 1997.

Ioan Alexandru, Tratat de administrație publică, Editura Universul Juridic, 2008, București.

Ilie Iovănaș, Drept administrativ. Activitatea administrației publice. Controlul exercitat asupra activității administrației publice, Editura Servo-Sat, Arad, 1997

Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II., Editura Chemarea, Iași, 1993.

Ioan Vida, Puterea executivă și Administratia publică, Editura Regia Autonomă ,, Monitorul Oficial” București, 1994.

Legea nr. 340/2004, republicată, (Monitorul Oficial nr.225/24.03.2008) privind prefectul și instituția prefectului.

Legea nr.554/2004(Monitorul Oficial1154/07.12.2004) privimd contenciosul administrativ, modificată și completată.

Legea nr.215/2001 (Monittorul Oficial nr.123/20.02.2007), republicată, privind administrația publică locală cu modificările și completările aduse prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20/2008, Legea nr.35/2008, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 66/2008, Legea nr. 131/2008

Liviu Coman-Kund, Știința administrației, partea I, Editura Universității ,, Dunărea de Jos”, Galați, 2009.

Mihai Constantinescu; Antonie Iorgovan; Florin B. Vasilescu; Ioan Deleanu; Ioan Vida, Constituția României – comentată și adnotată, Editura Regia Autonomă ,, Monitorul Oficial”, București, 1992.

Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Editura Cerma, București, 1998.

Monitorul Oficial al României – Arhiva Monitorul Oficial, Internet.

Mircea Ursuța, Importanța procedurii prealabile în litigiile de contencios administrativ derulate conform Noului Cod de Procedură Civilă, Revista Transilvană de Științe Administrative nr. 2 (31) 2012.

Mircea Preda, Drept administrativ, Partea Generală (revăzută și actualizată), Editura Lumina Lex, 2000.

Mircea Preda, Manual de administrație publică și de drept administrativ, vol. I, Editura Exclusiv Total, București, 2009.

Nicu I. Nedelcu, Drept administrativ, Editura Themis, Craiova, 2002

Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Editura Universității Creștine ,,Dimitrie Cantemir”, București, 1994.

Oliviu Puie, Contenciosul administrativ , vol. I și vol. II, Editura Universul Juridic, 2009.

Răzvan Viorescu, Drept administrativ și administrația publică, Editura Universitații ,, Ștefan cel Mare”, Suceava, 2006.

Radu Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004.

Toma Toader, Tratat de drept administrativ, Editura Vasiliana, Iași, 2003.

Victor Duculescu; Georgeta Duculescu,Constituția României, comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, 1997, București.

Voicu Bara, Principul legalității în activitatea administrației publice, Revista Transilvăneană de Științe Administrative, nr. 1 (4)/2000.

Valentin I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ, Partea generală ,Editia  a III-a, revăzută și adăugită de autor, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Surse net :

http://juristconsulting.ro/?p=108

Instante de contencios administrativ- referat

Instante de contencios administrativ- referat

http://legeaz.net/constitutia-romaniei/

http://www.cjmures.ro/Legi/autorizatii/LEGE%2018.htm

http://www.monitoruljuridic.ro/