Notiunea Si Importanta Recunoasterii Drepturilor Si Obligatiilor Functionarilor Publici

Administrația publică are menirea de a răspunde unei game variate de nevoi publice ale cetățenilor sau ale comunității în ansamblu, nevoi pe care o inițiativă privată nu le poate satisface cantitativ și calitativ. Prin noțiunea de administrație publică, conform dreptului administrativ, se înțelege, aceea activitate care constă, in principal, în organizarea executării, precum si în executarea corectă a legii de către autoritățile publice, la nivel local, cât si la nivel central. Personalul, ca parte componentă a administrației publice, constituie instituția, reprezentând elementul cel mai important în cadrul acesteia, fiind forța vie a sistemului din care face parte.

Conceptul de serviciu public este folosit în trei sensuri diferite: în sens organic, serviciul public este un ansamblu de persoane și modalități pe care o autoritate publică le alocă pentru satisfacerea unor nevoi publice; în sens funcțional, serviciul public reprezintă activitatea de interes general pe care administrația o efectuează; în sens formal, i se asociază serviciului public un regim juridic, derogatoriu de la dreptul comun.

Administrația publică prin serviciile publice își îndeplinirea rolul în societate prin intermediul unui personal de specialitate compus din funcționari publici și angajați obișnuiți. Legislația definește funcția publică ca fiind „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome”. Pentru a avea o viziune completă asupra modului de realizare a serviciului public este necesară și definirea conceptului de demnitate publică care din perspectiva legiuitorului este „complexul de atribuții și responsabilități stabilite prin Constituție, legi și alte acte normative pe care și le asumă o persoană fizică prin investirea sa ca urmare a rezultatului procesului electoral direct, prin alegere, sau indirect, prin numire, potrivit legii”.

În doctrina de specialitate întâlnim mai multe modalități de abordare a funcției publice. Astfel potrivit profesorului A. Iorgovan „funcția publică reprezintă situația juridică a persoanei fizice investite legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a investit-o”.

În ceea ce îl privește pe Valentin i. Prisăcaru , acesta definește funcția publică a fiind „acea grupare de atribuții, puteri și competențe stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înființat în scopul satisfacerii în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici, numiți sau aleși în aceste funcții, a intereselor generale ale societății”.

În literatura de specialitate dar și în legislația actuală există prezentate unele trăsături ale funcției publice care o individualizează astfel:

este o formă continuă de manifestare a puterii publice, fiind stabilită în mod unilateral de autoritățile publice, prin reglementări legale. Funcția publică este predeterminată legal, iar drepturile și obligațiile acesteia sunt prestabilite. Modificare sau desființarea funcției publice trebuie realizată prin lege. Din perspectiva continuității, funcția publică nu poate fi exercitată intermitent, ci cu continuitate pe întreaga perioadă de existență a funcției publice. Trebuie menționat că continuitatea funcției nu se confundă cu stabilitatea în funcție, acesta fiind un aspect ce privește persoana funcționarului public. De asemenea, nu trebuie confundat caracterul de continuitate cu cel de permanentă care presupune existența funcției publice pe o perioadă nedeterminată.

este un complex de atribuții necesare exercitării competenței publice, care se regăsesc sub forma drepturilor și obligațiilor funcționarilor publici titulari ai funcției publice. Aceste atribuții trebuie să reprezinte un ansamblu omogen cu scopul îndeplinirii sarcinilor serviciului public calitativ și cu un maxim de eficiență.

îi este caracteristic principiul specializării și perfecționării serviciului public, în vederea îndeplinirii intereselor generale ale societății

titularul funcției publice, respectiv funcționarul public, se supune unui raport juridic de serviciu și nu de muncă

Legea nr. 188/1999 stabilește principiile care stau la baza exercitării funcției publice, respectiv legalitate, imparțialitate și obiectivitate. In ceea ce privește legalitatea, ea constă ‚în găsirea si aplicarea celor mai bune rezultate. În Legea nr.7/2004, art.3 lit.a privind Codul de conduită a funcționarilor publici, legalitatea este privită ca o atribuție a funcționarilor publici de a respecta legea fundamentală si legile țarii. Obiectivitatea o vom regăsi sub forma unei legături strânse împreună cu legalitatea si imparțialitatea, pentru că ea cuprinde in mod direct tratarea cetățenilor in mod egal, și in același timp administrația va trebui sa nu avantajeze pe nimeni. Deci, obiectivitatea este o trăsătură care arată atitudinea cuiva de a acționa separat de propria subiectivitate si a oferi rezolvări in același timp in conformitate cu elementele de fapt si de drept a unei situații determinate. Alături de aceste principii descrise mai sus în exercitarea funcției publice trebuie respectate și următoarele principii:

Transparența – conform acestui principiu, exercitarea funcției publice implica transmiterea de informații publice către cetățeni. Eficienta si eficacitatea, este principiul prin care funcționarii publici sunt obligați să își îndeplinească atribuțiile, sa satisfacă cerințele sociale ale cetățenilor, prin asigurarea serviciilor publice de calitate. Principiul responsabilității – se refera la asumarea tuturor responsabilităților date de unitate prin lege, funcționarilor publici. Funcționarii publici, care nu vor respecta normele legale, vor răspunde pentru faptele lor si vor fi sancționați. La nivelul administrației, responsabilitatea este garantata prin calitatea morala si profesionala a angajaților. Orientarea către cetățean, nu sta numai la baza exercitării funcției publice, ci o regăsim si la baza întregii activități a administrației publice. Relația funcționar public – cetățean trebuie sa fie una de îmbunătățire a nevoilor cetățeanului si de aici reieșind misiunea administrației publice.

Principiul care asigura activitatea funcționarilor publici cat si statutul lor, stabilit prin lege, il regăsim sub denumirea de stabilitatea funcției publice. Stabilitatea este garantata, iar prin garantarea ei se realizează prin regimul răspunderii disciplinare si regimul juridic al funcționarului public.

Principiul subordonării ierarhice – funcționarul public este obligat conform acestui principiu sa respecte dispozițiile legale ale superiorilor ierarhici.

Conceptul de funcție publică, este strâns legat de noțiunea de activitate desfășurată de un funcționar public numit intr-o funcție publica, autoritate care este formată, de regulă din trei elemente – competență, mijloace materiale și personal. În ceea ce privește personalul, acesta este structurat pe funcții, compartimente și linii ierarhice. Titularul acestora este funcționarul public, care este investit în cadrul unui serviciu public, cu atribuții bine stabilite prin lege, prin numire sau alegere, in vederea realizării în mod continuu si permanent, a unui interes general. Plecând de la cele menționate, în legătură cu funcția publică, accentul îl vom pune asupra legalității calității celor care acționează în numele administrației publice. Deci, conform legii 188/1999, persoanele fizice, care ocupă funcții publice în cadrul serviciilor publice, se numesc funcționari publici. Deci, resursele umane ale serviciului public, sunt funcționarii publici. Aceste resurse umane sunt foarte importante pentru orice structura administrativă, întrucât de profesionalismul și gradul lor de pregătire depinde în mare măsură eficiența serviciului public.

În conformitate cu prevederile articolul 2, din Legea nr. 188/1999 modificată și republicată, corpul funcționarilor publici este format din totalitatea funcționarilor publici care activează în instituțiile și autoritățile publice.

Funcționarul public este individul numit sau ales într-o funcție de execuție sau de decizie, de către autoritatea din componența unei autorități publice. Activitatea unui funcționar public este desfășurată in baza unui statut, unei legi care stabilește drepturile si obligațiile acestuia pentru a îndeplini sarcinile funcției publice. Conținutul drepturilor și obligațiilor ce revin fiecărui titular de funcție publică se stabilesc prin fișa postului. Activitatea funcționarului public se desfășoară în baza unui raport de funcție publică sau de serviciu. Raportul de serviciu se definește ca fiind ”acel complex de relații sociale, legal determinate,stabilite între persoana fizică, titulară a funcției publice, autoritatea publică din structura căreia face parte funcția publică respectivă și subiectele de drept în legătură cu care se realizează competența respectivei autorități publice”.

Aș putea afirma că statutul funcționarilor publici etalează legea cadru ce aparține funcției publice în țara noastră. Legea aceasta se adnotează pe linia obiceiului din timpul interbelic a României, argumentându-se cu explicații de drept comparat.

Dacă prin Statut al funcționarilor publici se înțelege că este vorba despre un complex de reguli cu privire la situația în care se află funcționarii, prin funcție publică se înțelege că este vorba despre situația juridică a unei persoanei fizice împuternicită în mod legal cu sarcini în înfăptuirea autorității unei instituții publice (ceea ce face referire la complexul de drepturi și obligațiilor care alcătuiesc fundamentul juridic dintre persoana fizică acreditată și organul de stat care a numi-o în funcția publică).

Așadar, personalul administrației publice este reprezentat de trei categorii:

Indivizii care realizează demnități publice, cu referire la primari, miniștrii, consilieri locali și județeni, care au un statut deosebit și special ce a fost hotărât prin lege;

A doua categorie este reprezentată de funcționari publici, al căror statut este legiferat prin legea cadru (cu referire la Legea 188/1999) și multe alte documente normative;

Personal contractual, aplicându-i-se legislația muncii (cu referire la Codul muncii, adoptat prin Legea nr.53/2003, și luând în considerare modificările ulterioare).

1. În conformitate cu Legea nr. 188/1999 cu privire la Statul funcționarilor publici, republicată cu privire la definirea funcției publice se spune că ea ”exprimă un complex obligații și sarcini, definite în baza legii, cu scopul înfăptuirii competențelor de putere publică de către administrația publică fundamentală, administrația publică la nivel local și autoritățile administrative independente.”

2. Funcționarul public este individul numit de către autoritatea competentă, conform cu clauzele legale, sau ales în conformitate cu legea și în mod legal autorizat cu sarcinile unei funcții publice, îndeplinind în mod necontenit o acțiune având ca scop asigurarea funcționării permanente a unui serviciu de tip public.

Principiile ce stau la temeiul practicării funcțiilor publice sunt următoarele: legalitate, obiectivitatea și imparțialitate, eficacitate și eficiență, transparență, răspundere, în concordanță cu precizările legale, direcționate către cetățean ca individ, consistență în practicarea funcției publice, supunere ierarhică.

De asemenea, ocupațiile prestate de funcționarii publici, care cuprind practicarea competențelor de putere publică, potrivit legii sunt cele ce urmează:

respectarea legilor și executarea acestora și a celorlalte documente normative;

scrierea proiectelor cu privire la actele normative și a altor reglementări caracteristice autorității sau organizației publice, precum și garanția avizării acestora;

scrierea proiectelor cu privire la politicile și strategiile, la studiile, la programele, analizele și statisticilor ce sunt necesare în vederea înfăptuirii și punerii în practică a politicilor publice;

îndrumarea, supravegherea, auditul dar și controlul public intern;

administrarea a resurselor financiare și a resurselor umane;

adunarea și evaluarea datoriilor la nivel bugetar;

reprezentarea autorității dar și a intereselor acestora sau autorității publice în legăturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept privat sau public, din străinătate sau țară;

înfăptuirea de acțiuni conforme cu strategia de aducerea la un nivel informativ al administrației publice.

În urma cercetărilor efectuate am observat că funcția publică se definește prin anumite trăsături, dar absolut tuturor acestora le sunt comune următoarele aspecte:

funcția publică exprimă un ansamblu de drepturi și obligații, care nu sunt de tipul celor facultative, ci obligatorii pentru persoana numită în funcție;

funcția publică exprimă o natură de succesiune care derivă din însăși continuitatea existenței țării;

funcția publică este incapabilă de a face obiectul unei acorduri între părți, ea este rezultatul unui act separat de voință prin legala investitură ce se atribuie persoanei care îndeplinește funcția;

funcția publică, în mare parte, are o conformație profesională, fiind exercitată de indivizi care își transformă din aceasta o profesie;

funcția publică are capabilitatea de a avea caracter politic, iar reprezentanții acestor funcții au un special regim juridic;

funcția publică este accesibilă tuturor cetățenilor, în condițiile legii.

Funcțiile publice se repartizează în funcții publice generale, ordinare tuturor oficialilor administrației publice și funcții publice speciale, cu privire la înfăptuirea sarcinilor distincte unor instituții administrative. Următoarele sunt cu referire la. funcții publice din clasa I, clasa a II-a, clasa a III-a, funcții publice teritoriale, funcții publice la nivel stat și funcții publice la nivel locale

Funcționarii publici pot fi repartizați în mai multe categorii, prin utilizarea criteriilor următoare:

Sub expresia regimului juridic se deosebesc:

funcționari ce li se aplică regimul juridic general legiferat prin legea cadru, Legea nr 188/1999;

funcționari cu regulamente deosebite definite prin alte documente normative.

În ceea ce privește studiilor, se deosebesc:

funcționari publici ce aparțin clasei I, sunt cei care dețin studii superioare de lungă durată;

funcționari publici ce aparțin clasei a II-a, sunt cei ce dețin studii superioare de scurtă durată;

funcționari publici ce aparțin clasei a III-a, sunt cei ce dețin studii medii liceale, încheiate cu diplomă de bacalaureat.

În ceea ce privește nivelul atribuțiilor se deosebesc:

înalți funcționari publici:

cu referire la secretar general și secretar general adjunct al Guvernului, în ministere și în alte aparate de specialitate ale administrației publice centrale;

prefect și subprefect;

și nu în ultimul rând inspectorul guvernamental.

funcționari publici de conducere:

director general, director general adjunct, director și director adjunct din aparatul ministerelor, al celorlalte aparate al autorităților administrative autonome și al administrației publice centrale;

secretar al unității administrativ-teritoriale și director executiv – adjunct din interiorul serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și a altor aparate de specialitate din administrația publică centrală, al administrației publice locale și instituțiilor subordonate acestora, al instituției prefectului.

funcțiile publice caracteristice absorbite acestora și șef serviciu,;

șef birou, precum și funcțiile publice absorbite acestora.

funcționari publici de execuție:

funcționari de execuție ce aparțin clasei a I-a sunt următorii: consilier și consilier juridic dar și expert, inspector, dar și ocupațiile specifice acumulate acestora;

funcționari publici de execuție ce aparțin clasei a II-a sunt referent de specialitate, precum și funcțiile asimilate;

funcționari publici de execuție ce aparțin clasei a III-a sunt referent, precum și funcțiile asimilate acestuia.

Funcționarii ce aparțin claselor a II-a și a III-a pot cuprinde numai funcții publice de execuție.

Pe lângă funcțiile publice generale, se regăsesc și funcții publice distincte cu referire la:

conducere: arhitect șef

execuție: inspector cu privire la concurență, inspector vamal, inspector de muncă, controlor delegat, expert în ceea ce privește tehnologia informației și în ceea ce privește comunicațiilor, comisar.

diverse funcții publice specifice: manager public.

În ceea ce privește organul în care își desfășoară activitatea:

funcționari ce dețin o funcție publică la nivel de stat (mai exact în interiorul ministerelor, a altor organe de specialitate ale administrației publice centrale);

funcționari ce dețin o funcție publică la nivel teritorial (mai exact în interiorul instituției prefectului, al serviciilor publice desconcentrate);

funcționari ce dețin o funcție publică la nivel local.

Așa cum precizează și Dumitru Brezoianu și Mariana Oprican numele dat acestor grupe de funcții este inadecvată. În opinia lor aceste trei feluri de funcții s-ar cuveni să fie numite funcții centrale, funcții județene și funcții locale în legătură cu poziția ocupată de aparatul în interiorul căreia sunt întreprinse.

Funcționarii publici mai pot fi împărțiți în debutanți și definitivi. Pot fi numiți funcționari publici ce tipul celor definitivi cei care au executat intervalul de stagiu și au primit rezultatul potrivit la evaluare și invidivizii care intră în organismul funcționarilor publici prin susținerea unui concurs și care au vechime în domeniul studiilor adecvate ocupării funcției publice după cum urmează: 12 luni, pentru clasa I, 8 luni, pentru clasa a II-a, 6 luni, pentru clasa a III-a.

1.2 Necesitаte și conținutul unui stаtut аl funcționаrului public

Statutul funcționarului public delimitează responsabilitățile elementului uman în cadrul unui sistem administrativ, pentru ca acesta să poată deveni funcțional, responsabil și eficient.

Acest statut denotă în fapt preocuparea pentru procesul de guvernare așa cum se reflectă aceasta în datoriile și drepturile celor care se află la nivelul execuției puterii statului, al administrării de fonduri publice sau la nivelul ofertei de servicii ale statului către public.

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public delimitează funcțiile și atribuțiile acestuia în cadrul administrației românești. Aflată la a treia variantă, Legea stabilește în acest moment cadrul funcției publice în România. Raportul de față reprezintă un demers de cercetare preliminar, pornind de la realitățile cadrului normativ românesc pentru serviciul public, în vederea sublinierii necesităților actuale așa cum au fost acestea identificate.

Metoda principală de identificare a măsurilor care se impun în scopul susținerii procesului de reformă privind îmbunătățirea cadrului legislativ referitor la statutul funcționarului public și a strategiei de resurse umane este cea de analiză a prevederilor specifice în actele normative primare și secundare care reglementează funcția publică și statului funcționarului public.

Astfel, scopul analizei legislației primare și secundare este identificarea domeniilor‐problemă în reglementarea funcției publice și a statului funcționarului public. Principala sursă empirică de verificare a concluziilor analizei legislative o reprezintă rapoartele privind activitatea de monitorizare a aplicării legislației în domeniul funcției publice realizate de Agenția Națională a Funcționarilor Publici (ANFP). Aceste rapoarte, publicate trimestrial, cuprind monitorizarea autorităților și instituțiilor publice din administrația centrală și locală și funcționarii publici, pe baza analizei petițiilor adresate ANFP.

Aspectul legislativ va fi abordat inclusiv din punctul de vedere al dezvoltării și managementului resursei umane din administrația publică. Ne vom referi, astfel, la legătura dintre guvernare și prevederile legislației privind statutul funcționarului public și a efectelor acesteia asupra bunei guvernări. Ne vom concentra pe necesitatea fundamentării unei legislații eficiente privind funcționarul public, pe prevenția efectelor negative pe care un act normativ deficitar articulat le‐ar putea induce.

Lа rândul său, răspundereа funcționаrului public pentru infrаcțiunile săvârșite în timpul serviciului sаu în legătură cu аtribuțiile funcției pe cаre o ocupă se аngаjeаză potrivit legii penаle. În cаzul în cаre în urmа sesizării pаrchetului sаu а orgаnului de cercetаre penаlă s-а dispus începereа urmăririi penаle, conducătorul аutorității sаu instituției publice vа luа măsurа de suspendаre а funcționаrului public din funcțiа publică pe cаre o deține.

În аcest context în cаpitolul trei аl аcestei lucrări voi аnаlizа stаtului funcționаrilor publici din Româniа și а celor din аlte stаte membre europene diferite. Аcest demers științific își аre suportul în аpаrtenențа României lа UE în condițiile în cаre relаțiile dintre funcționаrii români și cei аi stаtelor europene dobândesc o аltă configurаție.

De аsemeneа, în urmа cercetării cu privire lа аcest subiect se simte necesitаteа unei reforme а аdministrаției publice cаre să pună аccentul pe obiective, cum аr fi eficаcitаteа, responsаbilitаteа, onestitаteа, integritаteа, dinаmismul și аtitudineа nonpаrtizаnă. În opiniа аutoаrei Diаnа Petrovszki, obiectivul esențiаl ce trebuie reаlizаt, îl reprezintă creаreа unui corp profesionist de funcționаri publici, stаbil, neutru din punct de vedere politic, competent să elаboreze strаtegiile și politicile privind mаnаgementul funcției publice cаre să contribuie lа eficientizаreа sistemului аdministrаtiv și lа îmbunătățireа relаțiilor dintre аdministrаție și societаte civilă.

În elаborаreа stаtutelor nаționаle аle funcționаrilor publici o importаntă sursă de inspirаție а constituit-o stаtutul funcționаrilor Uniunii Europene. Аcest stаtut reprezintă o generаlizаre а experiențelor stаtelor europene în determinаreа stаtului funcționаrilor europeni fără cа аceаstа să ducă lа uniformizаreа celor două nivele.

Funcția publică este consacrată atât în dreptul intern, cât și în cel internațional ca fiind ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală.

Pentru ocuparea unei funcții publice sunt consacrate o serie de principii, care conturează, de altfel, premisele fundamentale ale exercitării activităților specifice acestor funcții. În cele ce urmează voi prezenta succint aceste principii și valențele acestora.

Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici si legislația secundara adoptata in temeiul acesteia au constituit, pana in aprilie 2003, o prima etapa in dezvoltarea legislativa a domeniul funcției publice si funcționarilor publici. Cadrul legal in domeniul funcției publice si al funcționarilor publici a fost recent îmbunătățit prin adoptarea Legii 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea funcțiilor publice, a demnităților publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sancționarea corupției, care modifica si completează, printre altele, si Legea nr. l88/1999. De asemenea, trebuie amintita republicarea in martie 2004 a Legii privind statutul funcționarilor publici.

Am reținut în cele ce urmează o serie de concluzii in ceea ce privește noutatile si aspectele principale in ceea ce privește statutul funcționarilor publici:

redefinirea noțiunilor de funcție publica si functionar public, ceea determina o mai buna organizare a serviciului public si a corpului functionarilor publici;

a fost adoptata o noua clasificare a functiilor publice si a functionarilor publici;

s-a realizat o redefinire a rolului si locului Agentiei Nationale a Funcționarilor Publici in sistemul institutional romanesc, prin competentele si atributiile stabilite;

retin si obligativitatea recunoașterii Statutului funcționarilor publici ca si cadru general in domeniul funcției publice, precum si armonizarii statutelor speciale intr-un termen scurt de la adoptarea legii;

un lucru deosebit de important este stabilirea regimului juridic al conflictului de interese si regimul incompatibilităților in exercitarea functiilor publice.

Pentru completarea cadrului legislativ, se pot evidentia o serie de masuri, toate consacrate printr-o serie de acte normative:

stabilirea masurilor necesare pentru punerea in aplicare a Legii nr. 161/2003;

aprobarea Regulamentului de organizare si functionare al ANFP;

reincadrarea functionarilor publici in functiile
publice corespunzatoare categoriei inaltilor functionari publici

aprobarea Instructiunilor privind reincadrarea functionarilor publici;

adoptarea normelor privind organizarea si dezvoltarea carierei functionarilor publici;

adoptarea normelor privind organizarea si functionarea comisiilor de disciplina si a comisiilor paritare din cadrul autoritatilor si institutiilor publice;

adoptarea normelor de evidenta a functiilor publice si a functionarilor publici, precum si cu privire la dosarul profesional al functionarilor publici;

adoptarea Legii pentru aprobarea Codului de conduita al functionarilor publici din Romania;

Capitolul 2 analiza drepturilor și obligațiilor funcționarilor publici în românia

2.1 Analiza drepturilor constituționale și statutare ale funcționarilor publici

Instituția publică este îndreptățită să pretindă funcționarilor publici un comportament profesional și extraprofesional ireproșabil, demn de calitatea acestora și de prestigiul Corpului Funcționarilor Publici, iar prin analogie, instituția publică trebuie să recunoască și să respecte drepturile funcționarilor, acestea fiind garantate prin lege. Drepturile funcționarilor publici sunt prerogativele pe care le dețin titularii unor funcții publice, ce rezultă din raportul de serviciu dintre funcționarii publici și instituția publică, sau rezultă din lege, drepturi care nu se pot negocia precum în cazul raporturilor de muncă ce sunt sub incidența Codului Muncii.

Reglementarea drepturilor funcționarilor publici din România se regăsește în Capitolul V, Secțiunea 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, sub titulatura de „Drepturile funcționarilor publici”. În doctrina românească drepturile funcționarilor sunt analizate prin folosirea conceptului de „drepturi” dar și a celui de „libertăți”, datorită sinonimiei la nivel de semnificație dintre cele două concepte. În literatura de specialitate întâlnim autori precum Ion Deleanu, Georges Burdeau sau Jean Rivero, care susțin ideea că „drepturile omului și libertățile publice nu se situează pe același plan și nu au același conținut”. Ion Deleanu explică în tratatul său că noțiunea de drepturi are în vedere drepturile naturale, „în afara și deasupra dreptului pozitiv”, în condițiile în care libertățile publice sunt acele prerogative „recunoscute și garantate juridicește”. Având în vedere cele prezentate, putem constata că multe dintre drepturile recunoscute de Legea nr. 188/1999 pentru funcționarii publici români, se regăsesc în categoria „libertăților”, categoria definită astfel în actul constituțional european.

Libertatea de opinie și de expresie este o libertate fundamentală a omului care are ca suport constituțional articolele 29 și 30 din Constituția României, care se referă la atât la libertatea conștiinței cât și la libertatea de a exprima o opinie. La nivel european, libertatea de exprimare este recunoscută de articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care este definită ca având două componente: libertatea de opinie și „libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei”. Legislația europeană prevede în mod expres că libertatea de expresie este lipsită de „amestecul autorităților publice” și este valabilă fără a ține seama de granițele statelor.

În legislația noastră dreptul la opinie se încadrează în categoria drepturilor cu caracter general, drepturi personale care nu pot fi îngrădite. Constituția României prevede însă o restrângere a libertății de exprimare a tuturor acelor manifestări și opinii de natură să prejudicieze demnitatea, onoarea, imaginea și viața particulară a persoanei, dar în principal Constituția interzice „defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura națională, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violență publică, precum și la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri.” Cu privire la dreptul la opinie, legea precizează că este interzisă orice discriminare între funcționari bazată pe criterii politice sau sindicale,pe sex, stare materială, origine socială ori pe opiniile religioase.

În literatura de specialitate sunt prezentate raporturile posibile în care se află funcționarul public, în exprimarea opiniilor sale. Astfel, funcționarul public se poate află în raport cu superiorii, caz în care principiul subordonării ierarhice nu limitează libertatea de exprimare și de opinie, dar conduita profesională reglementată de Codul de conduită al funcționarilor publici trebuie respectată în limitele impuse. În cadrul raporturilor cu colegii de serviciu, funcționarul public ar putea să manifeste o mai mare libertate de exprimare, dar este preferabil ca acesta să aibă tot timpul în vedere obligația de a se abține, care impune o anumită reținere în exprimarea opiniilor. Analizat din perspectiva rolului și menirii funcționarului public, cel mai important raport in care se poate exprima acesta, este raportul cu cetățenii, în slujba cărora funcționează. Exprimarea opiniilor se supune principiului transparenței, dar trebuie avută în vedere obligația de discreție profesională, ce include obligatoriu păstrarea secretului de serviciu.

Concluzionăm că funcționarul public trebuie să își exercite dreptul la opinie în timpul serviciului sau în viața privată, în limitele Codului de conduită al funcționarilor publici, în concordanță cu calitatea acestuia de funcționar și într-un mod care nu va prejudicia statul, autoritățile sau instituțiile publice sau reprezentanților acestora.

Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea statutului și care îl privesc în mod direct, sunt garantate de articolul 28 din Legea 188/1999. Prin acest articol de lege se condiționează dreptul funcționarului public de conținutul deciziei și implicit de obligația instituției publice de a informa funcționarul cu privire la decizia respectivă. În aceste condiții, din momentul adoptării deciziei autoritatea sau instituția publică emitentă are obligația de a o aduce la cunoștința funcționarului public, de preferat în formă scrisă.

Dreptul la asociere sindicală este un drept constituțional al tuturor cetățenilor statului, inclusiv funcționarilor publici, prevăzut de articolul 37 din Constituție, dezvoltat apoi de Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, iar din perspectiva funcționarilor publici, este prevăzut de art. 29 din Legea 188/1999. În articolul 29 din Legea cadru a funcționarilor publici, legiuitorul stabilește următoarele prerogative pentru funcționarul public:

dreptul de a se asocia liber în sindicate

dreptul de a adera la unele sindicate

dreptul de a exercita un anumit mandat în cadrul acestora

dreptul de a se asocia în organizații profesionale

Se remarcă delimitarea foarte clară a formelor de asociere permise, precizare introdusă în lege cu scopul de a elimina orice neînțelegere în domeniu.

Până la apariția legii nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999, prevederile legislative în vigoare exceptau de la exercitarea dreptului de asociere înalții funcționari publici, a funcționarii cu funcții de conducere sau alte categorii de funcționari publici al căror statul prevede acest lucru. Din 2006 se elimină aceste excepții dar se restrânge dreptul de asociere sindicală al înalților funcționari publici și funcționarilor publici de conducere (OUG nr. 125/2008).

„Drept fundamental, social–politic, clasificat în categoria libertăților de opinie”, dreptul la asociere sindicală nu prevede nici o diferențiere între funcționarii publici în cazul dreptului de asociere în organizații profesionale, întrucât prin aceste asocieri se dorește reprezentarea intereselor propriii ale funcționarilor, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statului funcționarilor. La nivel național funcționează diverse astfel de asociații profesionale cum ar fi: Asociația secretarilor de județe, Asociația directorilor economici etc.

Funcționarii publici pot deține simultan atât funcție publică, cât și o funcție de conducere în cadrul organizațiilor sindicale, în condițiile respectării regimului incompatibilităților și al conflictelor de interese. În cazul funcționarilor publici care au calitatea de ordonatori de credite sau în cazul înalților funcționari publici, se aplică prevederea legislativă conform căreia în situația alegerii acestora în organele de conducere ale organizațiilor sindicale, acești funcționari au obligația ca în termen de 15 zile de la alegerea respectivă, să îți exprime opțiunea cu privire la funcție pe care doresc să o păstreze. Optând pentru o funcție de conducere într-o organizație sindicală, intervine suspendarea raporturilor de serviciu pe perioada mandatului în funcția de conducere a organizației sindicale.

Asocierea în partide politice a unor anumite categorii de funcționari publici, este interzisă conform prevederilor articolului 40 din Constituție, dar acest fapt nu îngrădește libertatea de a își exprima opiniile proprii, dar aceasta exclude cadrul partidelor politice. Astfel, prin legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, articolul 10, li se interzice funcționarilor publici să participe la colectarea de fonduri pentru a susține activitatea partidelor politice, să sprijine logistic candidații la funcții de demnitate publică, să aibă relații de colaborare cu sponsorii partidelor politice, să afișeze în cadrul instituțiilor publice orice însemne ale partidelor politice.

În opinia noastră motivația rațională a acestor prevederi legislative o constituie promovarea principiului imparțialității și neutralității în rândul funcționarilor publici care dispun de putere de decizie, cu scopul de a elimina diferențele care pot să apară în legătură cu prestațiile către cetățeni și nu numai. Referindu-ne la libertatea de asociere, putem concluziona că funcționarului public îi este permisă numai asocierea în organizații sindicale sau asociații profesionale. Considerăm că încercarea de excludere din viața politică a tuturor funcționarilor publici ar permite manifestarea principiului imparțialității, deși ar exclude anume persoane ce ar putea avea vocația de a se angaja politic.

Dreptul la grevă al funcționarilor publici este garantat de articolul 30 din Legea 188/1999, în condițiile în care Constituția prevede că dreptul la grevă este un drept fundamental al tuturor salariaților în accepție largă. Referindu-ne la funcționarii publici trebuie să precizăm că obiectul grevei nu poate fi decât apărarea intereselor profesionale, dreptul la grevă „reprezentând, prin definiție, o garanție profesională”. Formularea lapidară a dreptului la grevă din legea nr. 188/1999 face trimitere la legea în baza căreia se exercită dreptul la grevă, respectiv legea privind soluționarea conflictelor de muncă.

Anterior modificării Statutului funcționarilor publici prin Legea nr. 251/2006, acesta prevedea o particularitate esențială a regimului juridic al grevei în cazul funcționarilor publici, și anume, obligativitatea respectării principiului continuității și celerității serviciului public, condiție ce constituia o restrângere a exercițiului acestui drept. În prezent au fost eliminate aceste restricții, dar legea actuală a fost completată cu precizarea conform căreia, pe perioada grevei, funcționarul public nu beneficiază de salariu și alte drepturi salariale.

Având în vedere faptul că serviciul public trebuie să răspundă în permanență nevoile de interes general, considerăm că formatul vechi al legii nr.188/1999 a fost mai favorabil cetățeanului pentru că respectarea principiului continuității ar fi asigurat funcționarea neîntreruptă a serviciilor publice, chiar dacă la capacitatea restrânsă. Respectarea principiului celerității în condițiile declanșării unei greve nu poate fi pusă în discuție pentru că nu mai pot fi respectate atributele de bază ale principiului respectiv promptitudinea, eficiența și eficacitate.

Legiuitorul recunoaște și garantează funcționarului public anumite drepturi de natură materială, care prin natura lor se deosebesc de ceea ce numim drepturi salariale ale persoanelor angajate cu contract de muncă. În prezenta lege s-a avut în vedere faptul că salariul sau retribuția reprezintă o contraprestație pentru munca prestată. În aceste condiții dreptul la salariu se naște din prestația funcționarului public, iar între salariu și activitatea depusă trebuie să existe un echilibru.

Drepturile cuvenite funcționarul public pe perioada exercitării raportului de funcție publică se împart în salariu de bază și sporul de vechime. În condițiile legii, funcționarul poate beneficia de prime și alte drepturi salariale. Analizată din perspectiva stabilirii retribuției constatăm diferența dintre retribuția cuvenită salariatului, care se poate negocia între angajat și angajator, pe de o parte și retribuția cuvenită funcționarului public care este stabilită prin lege, într-un mod impersonal și general. Este cunoscut faptul că salariul cuvenit funcționarului public trebuie să include o parte constantă formată din salariul de bază și o parte variabilă formată din diferite tipuri de indemnizații. Salarizarea este stabilită prin Legea 284/2010 privind stabilirea sistemului unitar de salarizare al funcționarilor publici, lege care în prezent este supusă revizuirii.

Unii autori apreciază că „în privința drepturilor de care beneficiază, funcționarii publici sunt net dezavantajați față de alte categorii de personal din sectorul public” în condițiile în care renumerația funcționarului public are ca scop principal să permită acestuia să țină rangul social corespunzător funcției sale.

Prin articolul 32 din Legea nr. 188/199, funcționarului public i se garantează dreptul la uniformă, respectiv faptul că acei funcționari public care potrivit legii poartă uniformă în timpul serviciului au dreptul să o primească în mod gratuit.

Dreptul la recuperarea orelor lucrate peste program sau la plata acestora este prevăzută la articolul 33 din Statutul funcționarilor publici. Durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici, ca de altfel pentru toate categoriile de salariați este de 8 ore pe zi, maxim 40 de ore pe săptămână, conform prevederilor constituționale. Regimul orelor lucrate peste program este reglementat prin Statutul funcționarilor publici în sensul că pentru orele lucrate peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale, funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperarea timpului lucrat sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul maxim de ore plătite în baza acestei prevederi legislative este de 360. Contrar acestor prevederi legislative prin Ordonanța de urgență nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, stabilește pentru anul 2015, recuperarea orelor suplimentare efectuate numai în timp liber corespunzător.

Dreptul funcționarilor publici de a fi aleși sau numiți în funcții de demnitate publică, în condițiile legii, este recunoscut și garantat de articolul 34 din Legea 188/1999. Înainte de intrarea în vigoare a legii 251/2006, exercitarea acestui drept excludea funcționarii publici civili din ministerele apărării naționale si cele privind ordinea publică și siguranța națională. În forma actuală al legii, exercitarea dreptului este limitată pentru înalții funcționari publici și funcționarii publici de conducere. Legea specifică că acești funcționari pot candida pentru funcții de demnitate publică sau pot fi numiți în aceste funcții numai după încetarea raporturilor de serviciu în condițiile legii. N Considerăm că prevederile prezente privind exercitarea dreptului de a fi ales sau numit în funcții de demnitate publică ar putea fi îmbunătățite în sensul că încetarea contractului înainte de numire sau de a candida, ar putea fi înlocuită cu suspendarea raporturilor de serviciu. S-ar crea astfel premisele de a se păstra în sistem persoane valoroase, funcționari de carieră, deși trebuie să recunoaștem că este puțin probabil ca un funcționar public de carieră să opteze pentru o funcție de demnitate publică, care nu presupune stabilitate, competență sau profesionalism.

Dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii este recunoscut prin Statutul funcționarilor publici, articolul 35. În condițiile prezentei legi identificăm mai multe categorii de concediu de care beneficiază funcționarii publici: concediul de odihnă, concediul medical, concedii pentru studii, concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului. De asemeni, aici asimilăm și concediile acordate pentru evenimente familiale deosebite (căsătorie, deces ). Prin Ordonanța de guvern nr. 123/2003 s-au stabilit un număr de zile de concediu după cum urmează: 5 zile pentru căsătoria funcționarului public, 3 zile pentru nașterea sau căsătoria unui copil, 3 zile pentru decesul unei rude sau afin până la gradul al III-lea inclusiv. Trebui menționat faptul că dreptul la concediu nu poate face obiectul unei renunțări, limitări sau cesiuni. În forma inițială a legii 188/1999 au fost prevăzute două categorii de drepturi bănești pentru concediul de odihnă: indemnizația de concediu și o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară, primă supusă impozitării. Începând cu anul 2006 toate prevederile referitoare la primele de concediu au fost suspendate în fiecare an prin legile bugetare anuale, dar și prin actele anuale de salarizare a personalului plătit din fondurile publice.

În perioada concediilor medicale sa de creștere și îngrijire copil este interzisă prin lege modificare raporturilor de serviciu în sensul încetării sau modificării din inițiativa altcuiva decât însuși funcționarul public în cauză.

Dreptul la condiții normale de muncă și igienă este prevăzut la modul imperativ, legiuitorul impune obligativitatea asigurării condițiilor optime pentru desfășurarea activității, în vederea ocrotirii sănătății, a integrității fizice și psihice a funcționarilor. MAI AM DE SCRIS CEVA

În concluzie, drepturile acordate funcționarilor publici în România sunt prevăzute și garantate de Statutul funcționarilor publici și implică respectarea acestora de către autoritatea sau instituția publică. Funcționarii publici beneficiază de unele drepturi care sunt mai favorabile pentru aceștia, decât drepturile acordate salariaților, dar după cum vom vedea în subcapitolul următor, funcționarii publici au obligații pe măsura drepturilor de care beneficiază.

Având în vedere că, în țara noastră, inițiativele legislative depășesc de multe noi necesitățile reale și temporal sunt foarte dese, considerăm că ar fi extrem de util ca Statutul funcționarilor public să stipuleze clasificat și explicit toate drepturile funcționarilor public într-un capitol distinct pentru a permite funcționarea instituțiilor publice pe o traiectorie clar stabilită și mai ales,să permită funcționarilor publici să își stabilească traseul carierei și cunoașterea tuturor drepturilor și obligațiilor ce la revin.

2.2 Analiza obligațiilor statutare ale funcționarului public în reglementarea actuală

Statutul funcționarilor publici prevede alături de drepturi și obligații ale funcționarului public, obligații care apar în baza unui raport de funcție, diferite de ale unui salariat care apar în baza unui contract de muncă. În literatura de specialitate se distinge opinia potrivit căreia Statutul funcționarului public tratează la capitolul V, două categorii importante de obligații ale funcționarului public, respectiv obligații legate de îndeplinirea funcției și obligații legate de viața privată a funcționarului public.

Conform legii, funcționarul public are obligația „să își îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu”. Considerată de doctrină ca fiind prima și cea mai importantă îndatorire a funcționarului public, obligația de îndeplinire a sarcinilor ce îi revin, reprezintă obligația funcționarului de a-și dedica întreaga activitate profesională îndeplinirii sarcinilor într-un mod optim, profesionist, cu devotament. Această obligație de a face, impune fiecărui funcționar public un anumit comportament profesional, prin care se confirmă faptul că, imparțialitatea constituie un principiu fundamental al activității funcționarilor publici. Prin codul de conduită al funcționarilor publici se consacră imparțialitatea ca și o obligație, alături de respectarea normelor de conduită profesională și civică.

Partea a doua a articolului 43, legea 188/1999 prevede prin formularea „să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici” o obligație de a nu face, prin care funcționarului i se îngrădește orice acțiune care ar putea prejudicia o altă persoană sau prestigiul funcționarilor publici, în general. În acest context ,nu există o diferență între persoanele fizice și cele juridice. De asemenea , codul de conduită al funcționarilor publici specifică la art. 7, alin (1) faptul că, una din obligațiile funcționarilor este aceea că ei apără prestigiul instituției publice din care fac parte dar și al autorității.

Personal, considerăm că orice funcționar public are obligația de a participa activ la satisfacerea intereselor cetățenilor, iar în cazul în care nu este competent în speța respectivă , acesta trebuie să depună toate eforturile pentru a îndruma cetățenii către funcționarii competenți în rezolvarea intereselor acestora.

Aliniatul 2 al art. 43 se referă la obligația specifică funcționarilor publici de conducere de a sprijini „propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine” . Scopul final al acestei obligații este stabilit de către legiuitor și reprezintă îmbunătățirea calității activității funcționarilor publici, dar și îmbunătățirea calității serviciilor publice oferite cetățenilor comunității. Astfel, prin această prevedere, se atribuie obligații clare și cu scop bine definit și funcționarilor publici de conducere, implicând colaborarea și comunicarea cu personalul din subordine, având în vedere faptul că funcționarii publici cu funcții de execuție sunt cei care au contract direct cu cetățenii și sunt în măsură să constate primii eventualele deficiente din sistem.

Respectarea normelor de conduită profesională și civică este specificată la alinaitul 3), fiind detaliată în legea nr.7/2004 privind codul de conduită a funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare.

Obligația de rezervă, este prevăzută de art. 44 și presupune obligația funcționarului public de a fi rezervat în exprimarea opiniilor politice, opinii care nu trebuie să influențeze imparțialitatea acestuia în exercitarea obligațiilor de serviciu. În opinia noastră această obligație de a nu face, se referă la întreaga activitatea a funcționarilor publici, inclusiv la perioadele din afara timpului de muncă. Prin prevederile prezentei legi, le este interzisă apartenența funcționarilor publici de conducere sau înalților funct. publici la partide politice, asociații, fundații sau organizatii asimilate. Trebuie precizat faptul că dreptul la anumite afinități ( asociere politica) este un drept inalienabil, prevăzut de Constituți art.40 care nu poate fi îngrădit de nici o lege.

Obligația de subordonare față de superiorul ierarhic, prevăzută la art. 45 este confirmată de însăși organizarea funcției publice, fundamentată pe ierarhie. Organizarea ierarhică oferă superiorului dreptul de a da instrucțiuni (ordine) subordonaților ierarhici, care trebuie să fie legale și oportune,. excepția prevăzută la ultimul aliniat se referă la dispozițiile ilegale, in care funcționarul trebuie să urmeze o procedură obligatorie, respectiv: după evaluarea dispoziției, cu scopul de a constata legalitatea acesteia sesizarea în scris a superiorului ierarhic, cu privire la refuzul de a îndeplini dispoziția, refuza întotdeauna motivat. În situația în care superiorul ierarhic consideră legală și oportună punerea în executare a dispoziției sale, acesta va formula in scris susținerea executării dispoziției, caz în care funcționarul public nu mai are nici o altă alternativă legală de a-și susține punctul de vedere. Totuși, există posibilitate de a aduce la cunoștința șefului ierarhic al celui ce a emis dispoziția punctul de vedere al funcționarului public de execuție,bine motivat.

Obligația de discreție profesională se referă la totalitatea faptelor, informațiilor sau documentelor care au legătură cu funcționarul public sau de care acesta are cunoștință. Art. 46 se referă la obligația de confidențialitate cu privire la orice informație care ajunge la cunoștința funcționarului în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcției. Îndatorirea de a respecta secretul de stat și secretul de serviciu se regăsește în literatura de specialitate sub denumirea de discreție profesională, făcând referire la totalitatea actelor și faptelor prevăzute de normele generale sau de regulamentele interne, a căror încălcare duce la sancțiuni penale sau disciplinare. Prin comparație cu contractul de muncă, constatăm diferența că, păstrarea secretului profesional constituie în cazul salariatului e posibilă clauză a CIM iar în cazul funcționarului public îndatorire prevăzută de lege.

Obligația de dezinteresare este prevăzută de Statutul funcționarului public în sensul că i se interzice acestuia să pretindă sau să accepte „daruri sau alte avantaje”. Legea specifică că destinatarul beneficiilor poate fi atât funcționarul cât și alte persoane cu care acesta are legătură. În vederea îndeplinirii acestei prevederi legale, funcționarii publici au obligația de a depune prezenta declarația de avere conducătorului autorității sau instituției publice unde activează. Declarația de avere se completează anual, la numirea în funcție sau la încetarea raportului de serviciu, iar în prezent este reglementată de Legea 144/2007 privind înființarea Agenției Naționale de integritate, modificând astfel prevederile legii 115/1996 cu privire la obligația tuturor funcționarilor și a demnitarilor publici de a-și declara averea. Această declarație are ca scop preîntîmpinarea, abuzurile și corupția funcționarilor publici, folosirea funcției în vederea obținerii unor avantaje materiale. Obligația de dezinteresare face parte din categoria obligațiilor ce se referă atât la viața profesională a funcționarului, cât și la viața civilă a acestuia. Din perspectivă juridică, această obligație este reflectată de infracțiunea de luare de mită prevăzută de Codul penal la art. 289, prevedere care identifică patru modalități de manifestare a infracțiunii și anume: pretinderea, primirea, acceptarea de foloase necuvenite dar și inacțiunea de a nu respinge aceste foloase. În aceste condiții este esențială încadrarea acestor foloase în categoria unor avantaje care ar putea determina obligația funcționarului de a face/ de a nu face o acțiune, folosindu-se de statutul său de funcționar public.

Îndatorirea funcționarilor publici de a îndeplini la timp și conform prevederilor contractuale toate atribuțiile de serviciu, respectiv a lucrărilor repartizate de șeful ierarhic. În același articol le este interzis să primească în mod direct de la petenți cereri, a căror rezolvare presupune îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, respectiv intră în competența funcționarului. De asemenea i se interzice funcționarului public să intervină în soluționarea acestor cereri. Trebuie precizat faptul că ,folosirea sintagmei „stabilite de superiori ierarhici” nu exclude categoric și definitiv rezolvarea lucrărilor care nu sunt dispuse de superiorul ierarhic.

Obligația de a respecta regimul juridic al conflictelor de interese și incompatibilităților face trimitere la legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice .Concluzionăm că drepturile și obligațiile funcționarilor publice constituie piatra de temelie pe care se clădește conduita funcționarilor, pe întreaga perioadă a activității sale. Începând din momentul numirii în funcția publică și până la încetarea raporturilor de muncă, funcționarul public trebuie să dovedească prin comportamentul său, că este demn de considerația și încrederea pe care i-o oferă poziția sa oficială și statutul său. Pentru explicitarea prevederilor Statutului funcționarului public, din punct de vedere. al drepturilor și obligațiilor considerăm că este necesară efectuarea unei paralele cu prevederile europene în acest domeniu.

CAPITOLUL 3 ANALIZA DREPTURILOR ȘI OBLIGAȚIILOR FUNCȚIONARILOR PUBLICI ÎN ALTE STATE EUROPENE

3.1 ANALIZA DREPTURILOR ȘI FUNCȚIONARILOR PUBLICI IN UNIUNEA EUROPEANĂ

Conceputul de funcție publică se regăsește în toate sistemele publice europene, sub diverse denumiri, fonction publique în Franța, civil service în Regatul unit sau affentlicher dienst în Germania, dar acest concept se manifestă diferit de la un stat la altul, bazat pe realitățile juridice pe care exprimă.

Funcția publică europeană este reprezentată de persoanele care lucrează într-o unitate sau organism de tip european, de persoanele care activează în cadrul administrațiilor publice al fiecărui stat membru al uniunii Europene.

Funcția publică europeană este inspirată din sistemele de funcții din statele membre, dar fiind o funcție supranațională are diferite particularități și este organizatăpe categorii specifice de funcții și funcționari publici care nu se regăsesc la nivel ul funcțiilor naționale. Statutul funcționarilor uniunii europene stabilește drepturile și obligațiile acestora de asemenea manieră încât garantează independența fncționarilor față de statele ai căror cetățeni sunt. Principiile care guvernează drepturile și obligațiile funcționarilor sunt tipice funcției publice europene completate de jurisprudența Curții de Justiție a uniunii europene și individualizează funcția publică europeană. Semnificația drepturilor și obligațiilor funcționarilor europeni este subliniată de următoarele principii:

principiul independenței absolute a funcțioanrilor publici europeni față de orice guvern , autoritate și față de statul ai căror cetățeni sunt

Acest principiu este prevăzut de toate documentele Uniunii Europene și obligația de a respecta acest principiu revine și tuturor statelor membre, care și-au dat acordul prin numirea acestor funcționari prin intermediul guvernele lor. Analizat din perspectiva prima părți, principiul independenței funcționarului european față de orice autoritate, instituție, organizație sau persoane exterioare celei din care face parte, interzice funcționarului european să accepte vreun lucru ce ar putea sa îi compromită independența. Eventualele recompense trebuie să fie primite înainte de numirea sa în funcție. Partea a doua a principiului stabilește independența funcționarului public față de statul al cărui național este. În exercitarea funcției sal, funcționarul european trebuie să țină seama că nu a fost numit de către statul din care provine și rolul său nu acela de a apăra interesele acelui stat, ci interese generale Uniunii Europene, individualizată prin instituția în care își desfășoară activitatea. În momentul numirii în funcția publică europeană, viitorul funcționar își asumă angajamentul de a duce la îndeplinire obiectivele Uniunii Europene, de aceea interesul personal sau național nu poate influența conduita acestuia.

Principiul îndatoririi funcționarilor de a considera numai interesele uniunii în exercitarea atribuțiilor de funcție publică

Acest principiu este în strânsă legătură cu principiul analiyat anterior și presupune îndeplinirea atribuțiilor cu scopul de a realiza interesele Uniunii. Acest principiul asimileayă conceptul de loialitate față de interesel Uniunii. Obligația de fidelitate continuă și după încetarea raportului de serviciu, obligând funcționarul ca și după încetarea funcției să ”respecte îndatoririle de onestitate și delicatețe atunci când este pus în situația de a accepta anumite funcții sau avantaje”

Privilegiile și imunitățile sunt oferite funcționarilor europeni exclusiv în interesul Uniunii

Privilegiile și imunitățile prevăzute de Protocolul din 8 aprilie 1965 cu privire la privilegii și imunități sunt:

inviolabilitatea, ce are ca scop exercitarea atribuțiilor funcționarului european în acord exclusiv cu interesele Uniunii;

imunitatea de jurisdicție, prin care nu pot fi trași la răspundere de autoritatea statului unde își desfășoară activitatea;

privilegii fiscale și vamale, care se traduc prin scutirea de impozite și exonerarea de taxe vamale;

funcționarul public se găsește în permanență la dispoziția instituției

funcționarii europeni sunt antrenați în pregătirea reglementărilor cărora li se supun și în punerea lor în practică

principiul proporționalității, prin care măsurile necesare pentru îndeplinirea obiectivele să nu depășească limitele necesare realizării lor

Statutul funcționarilor Uniunii europene , titlul al II-lea, sub titulatura „drepturile și obligațiile funcționarilor” reglementează drepturile funcționarilor publici europeni, care prin recunoaștere li se subscrie și garantarea lor la nivel constituțional.

Drepturile și libertățile funcționarilor publici europeni

Funcționarii publici au dreptul la libertate de expresie și de opinie, libertate fundamentală a omului recunoscută de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.