Notiunea Si Importanta Profilului Psihologic In Investigatiile Criminale

CUPRINS

CAPITOLUL I – NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA PROFILULUI PSIHOLOGIC ÎN INVESTIGAȚIILE CRIMINALE

Terminologie

Scurt istoric al profilului psihologic

Natura juridică a expertizei psihologice în sistemul dreptului românesc

CAPITOLUL II – PRINCIPALELE METODE EXISTENTE PE PLAN INTERNAȚIONAL ÎN CONSTRUCȚIA PROFILULUI PSIHOLOGIC

2.1. Metoda FBI – Analiza câmpului infracțional (Crime Scene Analysis)

2.2. Metoda David Canter – Investigative Psychology

2.3. Metoda Brent Turvey – Behavioral Evidence Analysis

2.4. Profilul geografic

CAPITOLUL III – DIRECȚIILE DE ACȚIUNE ÎN CÂMPUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE

3.1. Principiile generale în criminal profiling

3.2. Productivitatea expertizei de tip profiling

3.3. Aspectele ce pot fi determinate în cadrul expertizei de tip profiling

CAPITOLUL IV – PRIVIRE ASUPRA METODEI FOLOSITE ÎN CRIMINAL PROFILING

4.1. Conceptul dihotomic organizat – dezorganizat

4.2. Crima în serie

4.3. Informațiile necesare în vederea alcătuirii profilului psihologic

CAPITOLUL V – ASPECTE DE NATURĂ PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI CRIMINAL

5.1. Statistica psihologică – metodă productivă în conturarea profilului psihologic

5.2. Anchetele diacronice

5.3. Motivația criminală

CAPITOLUL VI – NOȚIUNI DE PSIHOLOGIE APLICATĂ CONCEPTULUI DE PROFIL PSIHOLOGIC

6.1. Scurt istoric

6.2. Wilhelm Wundt și procesul de naștere al psihologiei

6.3. Funcționalismul american

6.4. Psihologia abisală sau psihologia inconștientului

6.5. Sigmund Freud

6.6. Concepții psihanalitice despre normalitate

CAPITOLUL VII – NOȚIUNI DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARĂ. PERSONALITATEA ȘI TULBURĂRILE EI

7.1. Continuum-ul bipolar al personalității

7.2. Stadiile psihosexuale freudiene

7.3. Mecanismele de apărare a eului

7.4. Stadiile psihosociale după Erikson

7.5. Tipologiile motivaționale ale lui Hazelwood

7.6. Formarea motivației criminale

7.7. Tulburările de personalitate – fundament al impulsului infracțional

7.8. Modelele de destructurare ale sistemului personalității

7.9. Tulburările de personalitate cu impact in aria profilului psihologic

CAPITOLUL VIII – TEHNICA ELABORĂRII PROFILULUI PSIHOLOGIC

8.1. Obiective principale

8.2. Cercetarea la fața locului din perspectiva specialistului profiler

8.3. Checklist-uri operaționale

8.4. Particularități ale activității medicului legist în cadrul echipei complexe de cercetare la fața locului

8.5. Victimologie

8.5.1. Teoriile victimologice contemporane

8.5.2. Tipologiile victimologice ale lui Schafer

8.5.3. Riscul victimal

8.5.4. Autopsia psihologică

8.6. Protocol operațional – cercetarea la fața locului

CAPITOLUL IX – MODUS OPERANDI vs. SEMNĂTURA PSIHOCOMPORTAMENTALĂ

9.1. Personalitate reflectată în comportament

9.2. Modus operandi

9.3. Ritualul

9.4. Semnătura psihocomportamentală

CAPITOLUL X – MIJLOACELE DE VALIDARE ȘTIINȚIFICĂ A PROFILULUI PSIHOLOGIC AL AUTORULUI

10.1. Verificabilitatea

10.2. Valoarea euristică

10.3. Consistența internă

10.4. Economicitatea conceptelor

10.5. Comprehensivitatea comportamentului uman

10.6. Semnificația funcțională

CAPITOLUL XI – TEHNICI ȘI TACTICI SPECIALE DE INTEROGARE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CAPITOLUL I – NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA PROFILULUI PSIHOLOGIC ÎN INVESTIGAȚIILE CRIMINALE

Profilul psihologic, așa cum va fi tratat în această lucrare, trebuie privit ca un demers pluridisciplinar. Din câte știm, acest subiect a fost tratat sporadic în România, abordări vagi fiind făcute de către psihologul criminalist Tudorel Butoi. Spre deosebire de țara noastră, în multe state americane și vest europene, profilul psihologic al autorului unei infracțiuni a fost îmbrățișat ca o metodă științifică în cadrul investigațiilor penale, fiind astăzi de un real și incontestabil ajutor în identificarea autorilor necunoscuți.

De ce această reticență în România, ne putem întreba? Cauzele pot fi multiple, importante fiind însă rigiditatea structurilor polițienești de la noi cât și absența specialiștilor în domeniu, un bun profiler necesitând, pe lângă un extraordinar fler, ani buni de experiență în investigațiile criminale, studii de psihologie, sociologie, criminologie, psihiatrie, medicină legală etc.

Terminologie

In literatura de specialitate, termenul de criminal personality profiling are o accepțiune oarecum largă, desemnând profilul comportamental, profilul psihologic al autorului necunoscut al unei infracțiuni etc. In limba engleză, sintagmele sunt multiple și, credem noi, mai grăitoare decât în limba română: behavioral profiling, crime scene profiling, offender profiling, psychological profiling și, cea mai recentă, criminal investigative analysis. In lucrarea de față au fost adoptate terminologiile care se apropie cel mai mult de înțelesul din limba română, respectiv Criminal Personality Profiling și Criminal Profiling.

Procesul prin care se indică caracteristicile de personalitate ale autorului unei infracțiuni, ținându-se cont de analiza câmpului infracțional, tipurile variate de personalități existente, datele statistice ale faptelor similare precum și natura disfuncțiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei poate fi denumit profiling.

Scurt istoric al profilului psihologic

Până la un punct, istoria profiling-ului se confundă cu istoria criminologiei, ambele putând fi incluse, credem noi, în marea familie a psiho-sociologiei judiciare.

Unul dintre primele texte ce s-a ocupat de comportamentul deviant a fost Malleus Maleficarum, o carte scrisă la 1486 de către James Sprenger și Henry Kramer. Textul este un ghid (astăzi desuet, bineînțeles) pentru vânătorii de vrăjitoare, folosit de majoritatea regimurilor inchizitoriale din Europa și care a avut o influență pentru mai bine de trei sute de ani în practica judiciară a acelor perioade.

Din punct de vedere istoric, criminologia (clinică) are rădăcini foarte vechi. Astfel, între anii 1750-1850, fizionomiștii și frenologiștii au încercat să demonstreze că există strânse legături între caracteristicile psiho-comportamentale și anumite trăsături fizice neobișnuite ale indivizilor. Fizionomiștii s-au ocupat de studiul feței umane. Fondatorul acestei teorii a fost Jean Baptiste della Porte (1535-1615) care, în urma cercetărilor făcute pe cadavre, a lansat ipoteza că urechile de mici dimensiuni, sprâncenele stufoase, nasul mic și buzele groase și pronunțate pot fi asociate cu comportamentul criminal. Un alt adept al acestei teorii a fost elvețianul Johan Kaspar Lavater (1741-1801), care a mai adăugat la trăsăturile fizice de mai sus și bărbia slab-pronunțată. Desigur, această teorie nu mai are nici o aplicabilitate în prezent, prezentând interes doar din punct de vedere istoric.

Natura juridică a expertizei psihologice în sistemul dreptului românesc

Din punctul de vedere al forței probante, expertiza sau constatarea tehnico-științifică psihologică are același regim juridic ca și biodetecția comportamentului simulat. În plus, această metodă constituie, poate, cea mai recentă achiziție în domeniul prioritizării suspecților, al identificării autorilor sau a direcționării anchetei pe făgașul corect.

Ca o particularitate importantă, psihologul (și în special cel clinician) este adesea implicat în activități judiciare, care presupun aspecte legate de starea de sănătate și boală. Ele se referă la domeniul psihologiei și psihiatriei judiciare.

CAPITOLUL II – PRINCIPALELE METODE EXISTENTE PE PLAN INTERNAȚIONAL ÎN CONSTRUCȚIA PROFILULUI PSIHOLOGIC

Dicționarul explicativ al limbii române arată că termenul de profil reprezintă un „contur”, „o înfățișare, un aspect, o formă”. Profilul psihologic ar reprezenta astfel o conturare a trăsăturilor de personalitate ale unui subiect bazată, evident, pe studiul psihologic asupra acelui individ.. În mod deductiv, profilul psihologic al infractorului poate fi o metodă de identificare al autorului infracțiunii, identificare bazată pe analiza pertinentă a modului de comitere a faptei, aspectele variate ale personalității criminale determinând individul să acționeze într-un anumit mod înainte, în timpul cât și după comiterea infracțiunii. Aceste aspecte pot fi ulterior combinate cu detaliile obiective, probele materiale ridicate de la fața locului și apoi comparate cu tipurile de personalitate și dezechilibrele psihice cunoscute, pentru ca în final să rezulte o descriere cât mai exactă și practică a autorului.

Metoda FBI – Analiza câmpului infracțional (Crime Scene Analysis)

Abordarea FBI constă în realizarea unei evaluări în șase pași, datele obținute și coroborate ajutând la alcătuirea profilului făptuitorului.

– profiling inputs (culegerea și evaluarea datelor primare) – această etapă cuprinde obținerea datelor preliminare despre triada faptă – făptuitor – victimă, cercetarea amănunțită la fața locului și evaluarea rezultatelor acestor activități;

– decision process models (sistematizarea datelor) – așezarea pe baze logice a datelor obținute în etapa anterioară; determinarea unor eventuale legături între această faptă și altele asemănătoare (crime linkage)

– crime assessment (interpretarea activității infracționale) – în această etapă are loc o reconstituire logică a faptelor întâmplate (crime scene reconstruction) precum și rolul persoanelor participante în evenimentul infracțional;

– the criminal profile – alcătuirea propriu-zisă a profilului psihologic al autorului;

– the investigation – profilul alcătuit este pus la dispoziția anchetatorilor în scopul includerii lui în strategia de investigare a cazului. De remarcat este că acest prim profil nu este definitiv, mai ales în cazul infracțiunilor în serie, putând fi îmbunătățit pe parcurs cu datele obținute din celelalte laturi ale anchetei;

the apprehension – (compararea profilului realizat cu autorul identificat) – se compară trăsăturile suspectului cu cele prezentate în profil, contribuindu-se, astfel, la îmbunătățirea metodei.

Metoda David Canter – Investigative Psychology

Canter a dezvoltat o metodă oarecum similară cu cea a FBI-ului, metodă bazată pe date statistice, cu deosebirea că metoda investigării psihologice creează o bază de date alimentată în permanență cu noi date provenite din studierea infractorilor condamnați.

În cazul existenței unei fapte cu autori necunoscuți, datele infracțiunii sunt comparate cu cele ale grupurilor de referință existente în bazele de date, generându-se o listă care va furniza caracteristicile și semnalmentele cele mai probabile ale autorului necunoscut, caracteristici deduse din asemănările de grup.

Metoda are la bază interacțiunea dintre victimă și agresor, încadrându-se într-un tipar format din cinci elemente: coerența interpersonală, semnificația timpului și locului infracțiunii, caracteristicile infracționale, cazierul judiciar și cultura criminalistică.

– interpersonal coherence – explorează posibilitatea existenței unei legături între variațiile de comportament din activitatea infracțională și variațiile din comportamentul non-criminal, a modului în care autorul interacționează cu alte persoane în relațiile sale personale;

– significance of time and place – poate oferi anchetatorului informații despre mobilitatea gresorului, unde locuiește și se mișcă acesta. Făptuitorul își alege singur locul și timpul comiterii faptei, prin aceasta demonstrând importanța reprezentării locurilor și a timpului în vestigiile sale comportamentale. Acest comportament furnizează date importante despre perspicacitatea individului, programul său de lucru, aspecte din viața sa personală, zona de confort în care acesta acționează;

– criminal characteristics – metoda permite specialiștilor să dezvolte subsisteme de clasificare a infractorilor, clasificări ce se pot dovedi utile în furnizarea unor anume tipologii, punând astfel la dispoziția anchetatorilor caracteristicile de personalitate care îi definesc cel mai exact pe agresori;

– criminal career – se referă la studierea cazierului judiciar și trecutul infracțional al autorilor;

– forensila fața locului și evaluarea rezultatelor acestor activități;

– decision process models (sistematizarea datelor) – așezarea pe baze logice a datelor obținute în etapa anterioară; determinarea unor eventuale legături între această faptă și altele asemănătoare (crime linkage)

– crime assessment (interpretarea activității infracționale) – în această etapă are loc o reconstituire logică a faptelor întâmplate (crime scene reconstruction) precum și rolul persoanelor participante în evenimentul infracțional;

– the criminal profile – alcătuirea propriu-zisă a profilului psihologic al autorului;

– the investigation – profilul alcătuit este pus la dispoziția anchetatorilor în scopul includerii lui în strategia de investigare a cazului. De remarcat este că acest prim profil nu este definitiv, mai ales în cazul infracțiunilor în serie, putând fi îmbunătățit pe parcurs cu datele obținute din celelalte laturi ale anchetei;

the apprehension – (compararea profilului realizat cu autorul identificat) – se compară trăsăturile suspectului cu cele prezentate în profil, contribuindu-se, astfel, la îmbunătățirea metodei.

Metoda David Canter – Investigative Psychology

Canter a dezvoltat o metodă oarecum similară cu cea a FBI-ului, metodă bazată pe date statistice, cu deosebirea că metoda investigării psihologice creează o bază de date alimentată în permanență cu noi date provenite din studierea infractorilor condamnați.

În cazul existenței unei fapte cu autori necunoscuți, datele infracțiunii sunt comparate cu cele ale grupurilor de referință existente în bazele de date, generându-se o listă care va furniza caracteristicile și semnalmentele cele mai probabile ale autorului necunoscut, caracteristici deduse din asemănările de grup.

Metoda are la bază interacțiunea dintre victimă și agresor, încadrându-se într-un tipar format din cinci elemente: coerența interpersonală, semnificația timpului și locului infracțiunii, caracteristicile infracționale, cazierul judiciar și cultura criminalistică.

– interpersonal coherence – explorează posibilitatea existenței unei legături între variațiile de comportament din activitatea infracțională și variațiile din comportamentul non-criminal, a modului în care autorul interacționează cu alte persoane în relațiile sale personale;

– significance of time and place – poate oferi anchetatorului informații despre mobilitatea gresorului, unde locuiește și se mișcă acesta. Făptuitorul își alege singur locul și timpul comiterii faptei, prin aceasta demonstrând importanța reprezentării locurilor și a timpului în vestigiile sale comportamentale. Acest comportament furnizează date importante despre perspicacitatea individului, programul său de lucru, aspecte din viața sa personală, zona de confort în care acesta acționează;

– criminal characteristics – metoda permite specialiștilor să dezvolte subsisteme de clasificare a infractorilor, clasificări ce se pot dovedi utile în furnizarea unor anume tipologii, punând astfel la dispoziția anchetatorilor caracteristicile de personalitate care îi definesc cel mai exact pe agresori;

– criminal career – se referă la studierea cazierului judiciar și trecutul infracțional al autorilor;

– forensic awareness – se referă la cultura criminalistică a infractorului, la cunoștințele sale despre posibilitățile faptice ale anchetatorilor de a-l captura. O evaluare a trecutului infracțional al autorului poate indica abilitățile acestuia în săvârșirea unui anume tip de infracțiune.

David Canter a mai elaborat și conceptul de profiling geografic, concept în care a dezvoltat două modele de comportament ale făptuitorului: modelul „prădător” (the marauder), în care infractorul pleacă pentru scurt timp din habitatul său pentru a comite infracțiunea, și modelul „navetist” (the commuter), în care infractorul călătorește la o oarecare distanță față de zona sa de confort înainte de a se angaja în actul criminal.

Modelul „marauder” Modelul „commuter”

2.3. Metoda Brent Turvey – Behavioral Evidence Analysis

Metoda a fost elaborată relativ recent de către profiler-ul american Brent E. Turvey (profiler particular). Această metodă încearcă să acopere părțile vulnerabile ale celorlalte metode, utilizând toate urmele, mijloacele materiale de probă descoperite la locul faptei, comportamentul agresorului și caracteristicile victimei, din acest motiv autorii acestui volum considerând-o una din cele mai complete metode de profiling.

Astfel, Turvey prezintă metoda sa ca o succesiune a următoarelor etape: Equivocal Forensic Analysis, Victimology, Crime Scene Characteristics și Offender Characteristics.

– equivocal forensic analysis (analize criminalistice echivoce) – în această etapă se procedează la analizarea și evaluarea tuturor probelor colectate, se efectuează expertizele tehnico-științifice;

– victimology (victimologia – profilul victimei) – prin acest profil se pot obține date referitoare la identitatea făptuitorului. Este cunoscut faptul că victima necesită o conturare a profilului psihologic aproape identică cu cea a făptuitorului. Din punct de vedere istoric, victimologia a fost unul dintre cele mai neglijate capitole în profiling. În această etapă se alcătuiește un background al victimei cu date cum ar fi: identitatea, sexul, cetățenia, originea etnică, caracteristicile fizice, stare civilă, profesie, vârstă, greutate, medii frecventate, anturaj, loc de muncă, orar, obiceiuri etc. Aceste date ajută la înțelegerea modului în care autorul și-a ales victima, timpul și zona în care acționează, dacă este un criminal solitar sau în echipă etc.

– crime scene characteristics (constatările de la fața locului) – trăsăturile câmpului infracțional pot evidenția caracteristicile făptuitorului și a modului său de acțiune. Se pot face, de asemenea, relaționarea cu alte fapte identificate ca făcând parte din aceeași categorie, modul de abordare a victimei, existența/inexistența unui câmp infracțional secundar tec.;

offender characteristics (profilul de personalitate) – este faza finală în acest proces. Ca o consecință logică a etapelor anterioare, acum se elaborează profilul psihologic propriu-zis, folosindu-se informațiile obținute până în acest punct de către investigatori și specialistul profiler. Detaliile oferite pot include: construcția fizică, sexul agresorului, profesia și obiceiurile, existența unor eventuale sentimente de remușcare sau vinovăție, tipul de vehicul folosit, cazierul, îndemânarea în comiterea actului infracțional, nivelul de agresivitate, domiciliul agresorului în relație cu locul faptei, istoria medicală a acestuia, starea civilă, rasa etc.

Profilul geografic

În opinia lui Godwin, profilul geografic are o mult mai mare acuratețe față de metoda FBI. Pașii în dezvoltarea acestui tip de profil țin seama de următoarele aspecte:

Site-ul unde a fost dispus cadavrul;

Site-ul unde a fost dispus cadavrul și locul de unde a fost răpită/acostată victima, interpretate coroborat.

Cercetările lui Godwin, efectuate împreună cu David Canter, au avut ca subiecți 54 de criminali în serie din Statele Unite, concluzia acestor studii fiind că locul din care a fost răpită/acostată/ultima dată văzută victima are un rol semnificativ în predicțiile referitoare la autor. Din acest motiv, Godwin preferă cea de-a doua metodă de profiling geografic întrucât implică folosirea mai multor tipuri de date, cum ar fi:

– tipul reliefului;

– căile de acces în zonă și căile de comunicație;

– mijloacele de transport ce conduc în zonă (căi ferate, autostrăzi, drumuri naționale, curse regulate tec.);

– identificarea de martori care au văzut victima în timpul critic;

– folosirea telefoanelor publice sau a celor mobile;

– folosirea cardurilor de credit, înregistrarea pe camerele video de supraveghere a traficului, benzinăriilor tec.;

– amenzile de circulație, verificările de rutină ale poliției;

Folosind aceste informații (și nu numai acestea), următorul pas este corelarea locului în care s-a stabilit câmpul infracțional și domiciliul agresorului. Autorul insistă pe necesitatea ca investigatorul să fie prezent în toate zonele fierbinți ale cazului, aspect cu care suntem și noi de acord.

Toate datele prezentate mai sus sunt introduse în sistemul Predator care, cu ajutorul a altor două subprograme, elaborează un profil geografic ca cel prezentat în exemplul de mai sus unde, o culoare mai deschisă indică posibila arie geografică unde domiciliază autorul, în timp ce culorile mai închise indică faptul că ne îndepărtăm de acesta. Folosind această metodă, în anul 1996 Godwin a elaborat un profil care a avut o eroare de un singur bloc!

Încercând să explicăm substraturile psihologice ale acestui sistem putem afirma că agresorii își construiesc în minte un plan în care locul comiterii faptei este foarte important pentru ei, loc despre care experiența i-a învățat că sunt feriți de privirile martorilor și unde își pot găsi victimele cele mai pretabile. Aceste zone sunt denumite de Godwin „spații experențiale”, locuri ce îl reprezintă pe infractor și pe baza cărora funcționează metoda sa.

Printre fondatorii metodei geografice în profiling (geographical profiling method, envirovmental profiling tec.) se numără și David Canter, profesor de psihologie la Universitatea din Liverpool, cel ce inițiat soft-ul denumit DRAGNET, precum și Kim Rossmo, cercetător din Statele Unite, fondatorul geo-profiling-ului și inventatorul programului computerizat de profiling geografic RINGEL. Considerăm că, dintre toate aceste programe, cel denumit Ringel este cel mai complet, fiind foarte util și având o interfață foarte prietenoasă.

CAPITOLUL III – DIRECȚIILE DE ACȚIUNE ÎN CÂMPUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE

3.1. Principiile generale în criminal profiling

1. Procesul profilingului se fundamentează pe o temeinică cercetare la fața locului, celelalte activități (determinarea formei de comportament deviant, background-ul victimei, predicțiile referitoare la persoana făptuitorului etc.) derivând de aici.

2. Comportamentul reflectă personalitatea

3. Profilul psihologic al autorului este un instrument care poate fi folosit doar în cazurile în care, pe toată durata activității infracționale, personalitatea făptuitorului rămâne la fel.

4. Nu trebuie excluse persoane aflate în cercul de suspecți pentru simplul motiv că nu se încadrează în profilul psihologic

5. În toată activitatea sa, specialistul profiler trebuie să fie ghidat de profesionalism, să respecte etica profesională, confidențialitatea și demnitatea umană.

3.2. Productivitatea expertizei de tip profiling

În general, infracțiunile pretabile în folosirea profilului psihologic sunt:

Omorul deosebit de grav

Omorul în serie

Violurile în serie

Pruncuciderea

Infracțiuni comise asupra minorilor

Tâlhăriile urmate de moartea victimei

Tâlhăriile în serie

În special, profilul de personalitate a avut rezultate uimitoare în investigațiile omorului în serie și a violurilor în serie, violuri urmate sau nu de moartea victimei.

3.3. Aspectele ce pot fi determinate în cadrul expertizei de tip profiling

Datele despre autor ce pot fi determinate prin profiling (Geberth, 1999) sunt:

– vârsta;

– sexul;

– rasa;

– starea civilă;

– nivelul de inteligență;

– nivelul studiilor efectuate;

– stilul de viață;

– mediul din care provine;

– nivelul adaptabilității sociale;

– tipul de personalitate;

– comportamentul;

– înfățișarea generală;

– nivelul adaptabilității emoționale;

– comportamente specifice destructurării psihice relevate;

– caracteristicile personalității dizarmonice relevate;

– locul de muncă – istoric – adaptabilitate la locul de muncă;

– obiceiurile la locul de muncă;

– domiciliul în raport cu locul faptei;

– statutul socio-economic;

– nivelul adaptabilității sexuale;

– tipul de perversiune sexuală (dacă este cazul);

– motivul faptei.

Desigur, în funcție de fiecare caz în parte, complexitatea raportului poate crește, datele furnizate de specialist putând fi mult mai variate. Se pot previziona, de asemenea, comportamentele ulterioare ale agresorului, se pot stabili direcțiile de atac ale anchetatorului, eventuale capcane ce se pot întinde autorului, date false ce pot fi comunicate presei pentru provocarea acestuia și, în acest fel, capturarea lui, tec. Stabilindu-se, pe baza victimologiei și a background-ului victimei, persoanele țintă ale agresorului, acestea pot fi atenționate, prevenirea fiind în acest caz mult mai eficientă.

CAPITOLUL IV – PRIVIRE ASUPRA METODEI FOLOSITE ÎN CRIMINAL PROFILING

În încercarea de a sistematiza și operaționaliza procesul profilingului, mulți autori și-au dezvoltat propria metodă de profiling, contribuind astfel la progresul acestei științe. Am descris în capitolul anterior mai multe astfel de metode și modul de organizare al acestora, insistând pe metoda FBI, metoda David Canter și metoda Brent Turvey. Din dorința de a fi unic și, totodată, inovator în profiling, fiecare autor a încercat să evite tratarea subiectelor celorlalți specialiști, dezvoltând însă subiecte proprii de o inestimabilă valoare. Privite laolaltă, toate aceste metode de profiling oferă procesului mult doritul caracter de exhaustivitate.

4.1. Conceptul dihotomic organizat – dezorganizat

În urma unui astfel de studiu patronat de FBI și efectuat cu specialiști proprii, au avut loc interviuri asupra a 36 de criminali sexuali, dintre care cei mai mulți erau criminali în serie. Dintre aceștia, 24 au fost denumiți drept „organizați” (cu 97 de victime) și 12 „dezorganizați” (cu 21 de victime). Prezentăm, pe scurt, acest concept dihotomic:

Aspectul locului faptei

Caracteristici ale profilului psihologic

4.2. Crima în serie

După cum am mai arătat, profilingul criminal este cel mai util atunci când este aplicat infracțiunilor comise în serie. Datorită perioadei relativ mari de timp în care se desfășoară activitatea infracțională, autorii dezvoltă anumite comportamente progresive ce ajută la descifrarea personalității acestora, personalitate ce rămâne constantă pe tot traiectul criminal.

Crima în serie este domeniul psihologiei judiciare care suferă cel mai mult din cauza absenței unor studii și cercetări etiologice riguroase în această materie. Unele studii timpurii efectuate post-hoc asupra criminalilor multipli s-au bazat pe paradigme rarefiate în conținut, cum ar fi psihanaliza (Arieti&Shreiber, 1981) sau psihologia clinică (Brittain, 1967), însă nici una dintre aceste încercări nu a efectuat o analiză detaliată a fenomenului. Studiile contemporane s-au bazat adesea pe seturi de date compilate din surse secundare (presă, rechizitorii sau transcrieri ale ședințelor de judecată) (Levin&Fox, 1985).

Rappaport diferențiază patru categorii de criminali care au comis mai mult de un omor: „pseudo-commando”, „eliminatori de familie”, „criminali du-te-vino” – aceste trei tipuri fiind considerate ca făcând parte din clasa criminalilor în masă – și „criminalii în serie”

4.3. Informațiile necesare în vederea alcătuirii profilului psihologic

Ca orice activitate bine fundamentată științific, elaborarea unui profil psihologic parcurge câteva etape obligatorii:

1. Crime Data

În această etapă se introduc în program informații despre infracțiunile bănuite a avea legătură între ele, incluzând orice date despre locații, direcții de deplasare, orice informații spațiale. De asemenea, se mai introduc date despre tipul de infracțiune, modul de operare, arma folosită, data, vremea la dat comiterii faptei tec.

2. Geographic Data

Pentru site-urile relevante (de exemplu, unde a fost văzută victima ultima oară, locul unde a fost abandonat cadavrul tec.) se vor menționa următoarele:

– locația exactă;

– tipul locației (cartier rezidențial, zonă industrială sau comercială, clădiri importante din zonă tec.);

– caracteristicile demografice ale împrejurimilor;

– descrierea generală a arealului (informații obținute de la ultimul recensământ, nivelul socio-economic al zonei, rata criminalității generale, zonele criminogene);

– hărți ale zonei (harta orașului sau regiunii, arterele de comunicație, rutele autobuzelor tec.). Este de preferat să se folosească hărți cartografice profesionale.

– fotografii – de la cercetarea la fața locului, fotografii ale zonei, aero foto tec.

3. Victimologie

Pentru fiecare dintre victime se vor menționa: sexul, rasa, vârsta, potențialul victimogen, domiciliul, ocupația, activitățile sociale, mijloacele de transport, rutele folosite.

4. Analiza comportamentală/Profilul psihologic

Profilul psihologic al autorului joacă un rol deosebit de important între fazele elaborării profilului geografic, prin aceasta determinându-se stilul probabil de viață precum și statusul mintal al celui ce înfăptuiește seria de infracțiuni. Cu toate acestea, absența profilului psihologic nu împiedică emiterea profilului psihologic.

5. Suspect Data

În cazul în care sunt cunoscute, se vor introduce următoarele informații: sexul, vârsta, rasa, antecedentele penale istoricul psiho-patologic, domicilil prezent, domiciliile trecute, școli absolvite, locuri de muncă, activitățile sociale, adresele membrilor de familie, prietenii, metodele de transport, rutele folosite.

CAPITOLUL V – ASPECTE DE NATURĂ PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI CRIMINAL

Resorturile interne individuale ce declanșează actul criminal pot fi multiple. Fără a afecta, întotdeauna, discernământul autorului, mecanismele psihologice care determină trecerea la acțiune trebuie foarte bine înțelese, aceasta fiind una din condițiile de bază în alcătuirea profilului psihologic al autorului.

Psihologia este un domeniu de cunoaștere care a cunoscut transformări profunde de-a lungul devenirii omenirii. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „psihologie” provine din limba greacă și este format din particulele „psyche”=suflet și „logos”=știință. Pornind de la etimologia cuvântului, putem da o definiție foarte simplă psihologiei, ca fiind știința care se ocupă de studierea sufletului.

Există în literatura psihologică mai multe definiții date psihologiei. A. Cosmovici adoptă o definiție simplă, considerând psihologia știința care se ocupă cu descrierea și explicarea fenomenelor și însușirilor psihice verificabile, definiție pe care vom merge în continuare.

5.1. Statistica psihologică – metodă productivă în conturarea profilului psihologic

Matematicianul belgian Adolphe Quetelet (1796-1874), strămoșul antropometriei, a fost primul care a aplicat curba lui Gauss la distribuția diferitelor variabile, obținute ca urmare a măsurilor de natură biologică sau socială. În lucrarea sa intitulată Fizica socială sau Studiu asupra dezvoltării de facultăți ale omului (1835), Quetelet a dezvoltat teoria omului mediu, teorie conform căreia omul normal este un om mediu. Astfel, el consideră că media sau tendința centrală de distribuție a variabilelor poate fi obținută prin măsurarea unei singure trăsături într-o populație.

Luarea în considerare a mediei sau a altei măsuri a tendinței centrale (mediana sau modul) pentru definirea normalității are multiple avantaje. Este vorba, în acest caz, de un criteriu obiectiv de definire a normalității, independent de toate sistemele de valori. Acest criteriu poate fi stabilit în manieră empirică.

Deviațiile, într-o direcție sau alta față de tendința centrală sunt considerate anormale. O deviație mai mare este gravă și semnifică o anormalitate mai accentuată. Cu toate acestea, există o tranziție graduală de la medie spre extreme. Dacă o populație este normal distribuită, 68,26% din subiecți se situează într-o abatere standard de o parte și de alta a medianei. Mai mult, într-o distribuție normală, 95,4% din populație se găsește între două abateri standard de o parte și de alta a medianei. Deoarece normalitatea este distribuită între două abateri standard de o parte și de alta a mediei, vom putea considera că 95% din populație este normală și cam 5% anormală.

Stabilirea acestor puncte cu ajutorul abaterii standard se face pentru fiecare situație particulară, în funcție de o zonă de variație compatibilă, pentru o caracteristică a subiectului, cu o funcționare potrivită. De exemplu, o persoană care are un QI scăzut poate funcționa potrivit într-un mediu rural simplu, dar funcționează în manieră nepotrivită într-un mediu urban mai complex, care necesită competențe de tip școlar ca cititul, scrisul sau socotitul. Este vorba de o împrejurime desemnată ca relativistă. Totuși, definiția punctelor care delimitează o zonă de variație ( în exemplul dat – inteligența), compatibilă cu o funcționare adecvată (deci normală) a unei persoane, nu atrage ambiguități. Potrivit și nepotrivit nu constituie categorii care se exclud concomitent. Comportamentul unei persoane poate fi mai mult sau mai puțin adecvat și decizia referitoare la amplasarea punctului de demarcație devine destul de arbitrară și impune un consens.

Caracterul arbitrar al punctelor de demarcație între normal și anormal nu este unicul punct slab al evaluării statistice a normalității. Apar și alte dificultăți atunci ce procedează în acest fel. Pentru mai multe caracteristici sau trăsături umane de caracter, media poate fi considerată ca normală și, în consecință, de dorit, cum este cazul agresivității. Deviațiile în cele două direcții (prea agresiv sau foarte puțin agresiv) pot fi considerate ca anormale și, deci, de nedorit. Constatăm existența unor trăsături, precum inteligența, pentru care este absurd să considerăm cele două extreme ca anormale.

În cazul conceptului de statistică psihologică, ni se pare mai utilă în cazul nostru aprofundarea probabilităților și a distribuției acestora. Acest domeniu aparține statisticii inferențiale, adică acelui domeniu care se folosește de datele oferite de statistica descriptivă în scopul de a face prognoze. Atunci când, în procesul elaborării unui profil psihologic, lucrăm cu mai multe informații certe (suspecți punctați, date culese de la fața locului, profilul geografic, declarații de martor, victimologie tec.) gradul de acuitate al prognozei noastre referitoare la autor crește. A înțelege statistica inferențială înseamnă a înțelege metodele de a evalua probabilitatea teoretică de apariție a unor fenomene cu caracter aleatoriu. Ce poate fi mai aleatoriu decât modul de manifestare al comportamentului criminal?

Inferența statistică este fondată pe evaluarea unei probabilități teoretice de apariție a unui fenomen observat, probabilitate în funcție de a cărei valoare specialistul profiler stabilește decizia pe care o ia într-un anumit caz sau succesiune de cazuri legate între ele (în serie). În fundamentarea deciziei operează în multe situații teoria probabilităților, domeniu științific cercetat în principal de matematicieni specializați care îi asigură o abstractizare de înalt nivel..

Evaluarea probabilității se bazează pe principiul urnei. Cele mai clare ilustrări ale probabilității rezultate din tragerea la sorți sunt aruncarea unei monede în sus și extragerea succesivă a 10 bile dintr-o urnă care conține 50 de bile albe și 50 de bile negre. Dacă aruncăm o monedă în sus în serii de câte aruncări și realizăm serii de ordinul miilor, probabilitatea de a rezulta anumite proporții ale capului sau pajurei se distribuie conform exigențelor unei distribuții normale Gauss, care poate fi transpusă grafic în așa-numita curbă normală Gauss. Numărul de posibilități este foarte mare în situația în care se fac lansări în serie mare. Dacă s-ar face doar două lansări ale unei monede, am avea doar patru posibilități teoretice diferite de succesiune a capului sau pajurei:

La un număr de două posibilități la fiecare aruncare a unei monede (în serii de câte 10 aruncări) avem 210 posibilități concrete de apariție. De exemplu, pentru proporția de 9 ori cap și 1 pajura, avem printre variante:

C = cap

P = pajură

Numărul diferitelor proporții de apariție poate fi estimat cu ajutorul formulei:

NPI = NT!/NI*(NT-NI)!

în care: NPI = numărul de proporții identice

NT = numărul de trageri

NI = numărul de evenimente identice

PAP = NPI/NC

în care: PAP = probabilitatea de apariție a unei proporții

NPI = numărul de proporții identice

NC = numărul de combinații

Cu ajutorul unor astfel de formule se pot obține toate probabilitățile de apariție a proporțiilor posibile, oricare ar fi numărul de evenimente succesive practicate.

În exemplul dat, înlocuind succesiunile de evenimente cap/pajură cu evenimente judiciare comise, se pot obține probabilități utile privitoare la posibilul autor al faptelor, probabilitatea unui eveniment viitor, al locului comiterii tec.

Astfel, se poate obține probabilitatea fiecărei proporții a unui eveniment căutat (faptă judiciară, de exemplu):

Cu un astfel de tabel se poate evalua imediat probabilitatea de apariție a unui eveniment conținând o proporție dată.

Se observă că probabilitățile extreme se întâlnesc foarte rar, și o repartiție egală are o mare frecvență. Dacă efectuăm o histogramă a frecvențelor absolute de apariție a diferitelor proporții vizualizăm că anumite proporții sunt mult mai frecvente decât altele.

5.2. Anchetele diacronice

În unele situații ale cercetării (atunci când există interes judiciar pentru procesul evolutiv al fenomenului cercetat) este necesar a se examina sau chestiona la date succesive același eșantion de subiecți. În acest caz se constituie ceea ce se numește un panel. Această metodă a fost descrisă de Paul Lazarsfeld în anul 1938 și o putem folosi, mai ales, pentru studiul evoluției comportamentelor criminale. Se pot crea paneluri permanente pe subcategorii de persoane specifice: criminali, violatori, criminali în serie tec. Panelurile sunt utilizate și în situații în care un cercetător este interesat de a controla experiența sau competența persoanelor.

Această tehnică prezintă interes în reperarea indivizilor care își sucumbă opiniile și atitudinile și a celor care nu și le schimbă, având drept finalitate aprecierea nivelului acestei stabilități sau evoluții. Ea prezintă unele inconveniente deoarece persoanele care acceptă de a face parte dintr-un panel au caracteristici particulare (disponibilitate, sociabilitate) și este dificil de a discerne în privința variabilelor care influențează conduitele, opiniile sau atitudinile. Atitudinile se pot schimba prin faptul de a fi membru al unui panel (de exemplu, tendința de a produce răspunsuri conformiste, de a rămâne coerent în timp). De asemenea, există un risc de obsolescență a panelului, datorat evoluției persoanelor ( acumularea de experiență, schimbarea profesiei, a locuinței tec.).

5.3. Motivația criminală

De ce apare comportamentul criminal? Ce ne determină să ne diferențiem de majoritate și să recurgem la încălcarea normelor sociale și morale? Iată două întrebări pertinente pentru lucrarea de față. Înțelegerea motivației criminale este, poate, de cel mai mare ajutor în profiling.

Motivația a fost definită ca un proces care activează, direcționează și menține comportamentul uman. Deoarece nu poate fi direct observată, motivația este atribuită plecând de la comportamentul direct observabil.

Conceptul de motivație ajută la explicarea fluctuațiilor de comportament. De exemplu, dacă cineva ucide într-un interval de o lună două victime și, după aceasta mai ucide abia peste un an, nu înseamnă că și-a modificat personalitatea, schimbarea datorându-se doar motivației.

Behavioriștii, care au studiat comportamentul în termenii stimul-răspuns, nu au considerat necesar să analizeze motivația, deoarece o considerau ca făcând parte din categoria fenomenelor psihice care nu puteau fi în mod direct observabile, acesta fiind și motivul pentru care teoria behavioristă nu poate fi acceptată în lucrarea de față.

Psihologii nu au ajuns la un acord în ceea ce privește înțelesul conceptului de motivație. Unii specialiști limitează motivația la evenimentele interne care sunt imediate și cauzează direct acțiunea. Utilizând această definiție, mulți cercetători au studiat modificările biologice sau fiziologice, cum ar fi nivelul hormonilor sau neurotransmițătorii care activează o secvență motorie sau o acțiune. Alți cercetători au preferat o definiție mai largă motivației, incluzând orice stare sau condiție (cognitivă sau fiziologică) care poate orienta organismul spre acțiune. In această perspectivă, credințele sau gândurile pot fi considerate ca motive într-o situație dată. Dworetzty (1995) consideră că motivația include orice stare sau condiție care face ca organismul să producă sau să inhibe un răspuns motor sau o acțiune. (Hăvârneanu, 2005).

Motivația criminală trebuie privită ca o legătură indisolubilă între emoții și reacțiile generale negative față de situațiile stimul. Aceste emoții – reacții sunt întotdeauna însoțite de manifestări fiziologice și comportamente specifice.

CAPITOLUL VI – NOȚIUNI DE PSIHOLOGIE APLICATĂ CONCEPTULUI DE PROFIL PSIHOLOGIC

6.1. Scurt istoric

Sintagma de „profil psihologic” induce, de la bun început, legătura intrinsecă pe care specialistul trebuie să o aibă cu psihologia. Este de neconceput ca specialistul profiler să nu posede cunoștințe temeinice de psihologie generală, psihologia personalității, psihopatologie etc., cunoștințe ce îi permit să elaboreze un profil complet și bine documentat științific.

Există un obicei în totalitatea studiilor de psihologie teoretică de a plasa originea unor preocupări științifice în cele mai vechi timpuri. Atitudinea pare firească dacă luăm în considerație faptul de necontestat al apartenenței acestei discipline la corpusul filosofiei până în a doua jumătate al secolului al XIX-lea, când cercetările experimentale au creat premisele detașării ei spre un statut autonom. Eșafodajul său teoretic, atât de divers și controversat, a cucerit astfel un loc în sistemul științific.

6.2. Wilhelm Wundt și procesul de naștere al psihologiei

Cu toate că a făcut studii complexe de anatomie, fiziologie, fizică, chimie și medicină, marele om de știință german Wilhelm Wundt își va deplasa interesul, treptat, spre un nou domeniu de cercetare – psihicul uman. Pentru prima dată Wundt folosește termenii de „psihologie experimentală” în lucrarea sa „Contribuții la teoria percepției”, publicată pe secțiuni între 1858 și 1862. Această carte, împreună cu „Elemente de psihofizică” a lui Fechner, publicată în 1860, este considerată ca marcând nașterea literară a noii științe, psihologia.

6.3. Funcționalismul american

Constituirea funcționalismului a reprezentat nașterea primei școli psihologice cu adevărat americane. Dacă structuralismul a fost importat doar cu ajutorul lui Titchener din Germania, funcționalismul s-a dezvoltat în strânsă legătură cu spiritul american orientat spre util, practic, funcțional.

Funcționaliștii au reproșat structuralismului, ale cărui principii și reprezentanți au fost prezentate mai sus, faptul că practică o știință pură, fiind interesați doar de găsirea elementelor ce compun sistemul psihic. Acestui punct de vedere static asupra psihicului, funcționaliștii au căutat să îi opună un punct de vedere dinamic, redefinind obiectul psihologiei. Astfel, scopul științei psihologice nu mai este răspunsul la întrebarea „Care este structura psihicului?” ci aflarea răspunsului la întrebarea „Ce face și cum funcționează acest psihic?”.

6.4. Psihologia abisală sau psihologia inconștientului

Mai mult ca în orice alt domeniu, în psihologia comportamentului deviant studiul inconștientului individual joacă un rol covârșitor în înțelegerea acțiunilor infractorului și a predicției viitoarelor mișcări ale acestuia. Mult timp, abordarea inconștientului uman s-a făcut în paralel cu psihanaliza, totul raportându-se, aproape necondiționat, la opera lui Sigmund Freud. Freud a avut, însă și predecesori care au realizat opere fundamentale.

Când se vorbește despre precursorii psihanalizei, primul citat este Gottfried Leibniz (1646 – 1716) cu a sa teorie numită monadologie. În cazul lui Leibniz nu avem de-a face cu conceptul de inconștient, ci doar cu ideea de inconștient. Conștiința se naște, după acest autor, din „percepțiile mici” care, luate individual, nu sunt conștiente. Aceste percepții subliminale dau naștere conștiinței prin stimulare reciprocă.

6.5. Sigmund Freud

În concepția lui Freud, viața oricărei persoane începe cu o mare traumă: actul nașterii. Adultul (mama), trece destul de ușor de acest moment deoarece are dezvoltate deja suficiente mecanisme de apărare, dar acest lucru nu este valabil și în cazul noului născut. Majoritatea oamenilor, crede Freud, nu i-au în calcul suferința acestuia și, mai ales, faptul că micuțul nu este pregătit pentru această suferință.

Actul nașterii se suprapune perfect mitului alungării lui Adam din Rai. Prin actul nașterii copilul părăsește o lume edenică în care totul era într-un echilibru perfect, iar siguranța afectivă maximă, pentru a intra într-o lume în care echilibrările se dobândesc cu mult efort, unde intri într-o competiție în care, dacă nu te adaptezi foarte rapid, ești amenințat cu extincția.

6.6. Concepții psihanalitice despre normalitate

CONCEPȚII PSIHANALITICE DESPRE NORMALITATE (Tudose, 2002)

CAPITOLUL VII – NOȚIUNI DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARĂ. PERSONALITATEA ȘI TULBURĂRILE EI

Caracteristicile moderne ale studiului științific asupra personalității sunt date de procesul de transformare a speculațiilor despre natura umană în concepte care pot să o studieze empiric. Luând în considerare numărul mare de alternative posibile ale teoriilor personalității pune problema evaluării acestora, Dincolo de valoarea descriptivă și predictivă se caută criteriile care pot fi utilizate pentru evaluare. După frecvența utilizării lor în interpretările psihodiagnostice, Cosmovici (1992) grupează teoriile personalității în trei mari categorii: „teoria trăsăturilor, teoriile psiho-dinamice și teoriile comportamentului, care deși ne ajută să diagnosticăm într-un caz sau altul, nu duc la o imagine de ansamblu de care vorbesc adepții metodelor clinice.” Într-adevăr, o analiză în detaliu a fiecărei categorii evidențiază importante limite în explicarea structurii persoanei. Problema rămâne deschisă, punctele de vedere teoretice oferă o mare eterogenitate a conceptelor. O cauză a acestei mari diversități de opinii este legată de prezumțiile de bază asupra naturii umane.

Continuum-ul bipolar al personalității

Toate marile teorii ale personalității au poziții diferite față de aceste prezumții și nici o teorie nu poate fi înțeleasă în afara acestor referiri. Aceste prezumții reprezintă descrieri relativ continue, cu dimensiuni bipolare, în care teoreticienii plasează termenii de bază, specifici conceptelor elaborate. Concret, este vorba de un continuum bipolar în care se poziționează orice teorie a personalității și care cuprinde următoarele aspecte:

1. LIBERTATE – DETERMINISM – prezumție după care persoana este capabilă să preia influențele mediului și să le orienteze în propriul său comportament sau, comportamentul este cauzat de acțiunea unor evenimente și nu există libertate;

2. RAȚIONALITATE – IRAȚIONALITATE – dimensiune care vizează gradul în care persoana este capabilă să acționeze rațional;

3. HOLISM – ELEMENTARISM – din punct de vedere holistic, comportamentul uman poate fi explicat studiind persoana în totalitate, nefiind posibilă reducerea întregului la părțile sale componente. Poziția elementaristă explică comportamentul prin investigații ale aspectelor particulare independente de ansamblu;

4. CONSTITUȚIONALISM – ENVIROMENTALISM – prezumție care se referă la importanța aspectelor ereditare sau a influențelor mediului în explicarea naturii umane și a comportamentului;

5. SCHIMBARE – UNIFORMITATE – vizează măsura în care individul este sau nu capabil de schimbări fundamentale în timpul vieții, dacă personalitatea de bază are posibilități reale de schimbare în timp;

6. SUBIECTIVITATE – OBIECTIVITATE – dacă existența umană este influențată în mare măsură de experiența subiectivă sau de exterior, de factori obiectivi;

7. STIMULI INTERNI – STIMULI EXTERNI – se referă la cauzele reale ale acțiunilor umane;

8. HOMEOSTAZIE – HETEROSTAZIE – această dimensiune este în legătură cu motivația umană. Sunt indivizii motivați, în mod exclusiv, pentru reducerea tensiunii interne și realizarea unei stări de echilibru intern sau motivația de bază este direcționată spre dezvoltare, căutare și auto-acuzare?;

9. COGNOSCIBILITATE – INCOGNOSCIBILITATE – poate fi natura umană cunoscută în termeni științifici sau potențialul științific al cunoașterii este transcendent, depășind posibilitățile cunoașterii?

Stadiile psihosexuale freudiene

Mecanismele de apărare ale eului

Stadiile psihosociale după Erikson

Tipologiile motivaționale ale lui Hazelwood

Robert R. Hazelwood a dezvoltat tipologiile motivaționale, plasând comportamentul autorului într-una din următoarele categorii:

reafirmarea puterii;

impunerea puterii;

reprimarea urii, furiei;

sadism;

oportunist.

Hazelwood a descoperit că această clasificare motivațională este utilă în majoritatea infracțiunilor și a comportamentelor criminale. Nevoile emoționale sau motivele ce împing autorul la acțiune rămân identice pentru toate tipurile de infractori, în ciuda diversității faptelor (răpiri, infracțiuni săvârșite asupra minorilor, terorism, infracțiuni la viața sexuală, omorul, incendierea).

Formarea motivației criminale

Tulburările de personalitate – fundament al impulsului infracțional

Fundalul actului infracțional este, credem noi, personalitatea. Ea va fi cea cea care va da, în final, nota particulară și de diversitate fiecărei infracțiuni în parte.

Considerând infracțiunea ca un răspuns al omului normal la amenințarea socială sau frustrare, au fost identificate 10 pattern-uri de comportamente specifice care constituie modul de a lupta sau de a evita condițiile nedorite. Înainte de a le expune, este important de subliniat că:

– persoanele cu risc criminogen manifestă patter-uri comportamentale specifice, desfășurate fie ca stil constant de reacție în diverse situații conflictuale, fie ca manifestări accidentale. Acest lucru justifică încadrarea lor ca „personalități dificile”;

– răspunsul prin comportamente dificile are loc în situații de dificultate, frustrare sau anxietate. În aceste situații răspunsurile comportamentale agresive se accentuează;

– cunoașterea acestor tipologii este utilă pentru profiling întrucât ajută la cunoașterea reacțiilor comportamentale, se pot formula predicții pentru comportamentele uletrioare, premise pentru un bun management al anchetei.

Modelele de destructurare ale sistemului personalității

În concepția lui P. Sivadon (1873), înțelegerea organizării, a structurii sistemului personalității, se realizează în conformitate cu următoarele principii: diferențiere și integrare, structurare, constanță și adaptare(Enăchescu, 2005)

Principiul diferențierii semnifică faptul că funcțiile, primitiv confundate, se vor separa în forme distincte, individualizate, cu caracter complementar și apariție succesivă.. Integrarea ulterioară într-o structură coerentă a diferitelor modalități funcționale va constitui personalitatea.

Principiul structurării arată că personalitatea este o totalitate organizată, o formă (Gestalt), un ansamblu relațional ce este cu totul altceva decât suma părților și care tinde să se perpetueze, reechilibrând și completând treptat deformațiile sale (Sivadon, 1873).

Principul constanței și adaptării demonstrează că această organizare dinamică implică un echilibru permanent, realizat prin menținerea identității personale (constanță) și amenajarea relațiilor interpersonale (adaptare) (Enăchescu, 2006).

În concepția prof. Constantin Enăchescu, cea mai valoroasă dintre teoriile organizării personalității umane este teoria lui H. Jackson, teorie completată ulterior de C. von Monakow, R. Mourgue, K. Goldstein și A. Gelb. Conform acestei teorii, personalitatea umană reprezintă un sistem complex de instanțe structurale dispuse ierarhic – stratificat de jos în sus, derivând unele din altele prin diferențiere și specializare funcțională:

1. Sectorul somatic, corporal, reprezentat de următoarele niveluri:

nivelul visceral;

nivelul endocrin;

nivelul neurovegetativ.

2. Sectorul vieții psihice, reprezentat de următoarele instanțe structurale, de jos în sus:

nivelul sau instanța instinctuală;

nivelul afectiv;

nivelul conativ (activitate, voință);

nivelul cognitiv instrumental – simbolic (gândire expresie, memorie);

nivelul integrativ – sintetic (funcția realului, orientare și atenție, conștiința vigilă, somnul).

Toate aceste instanțe din sectorul psihologic sunt într-o continuă stare de interdependență.

CAPITOLUL VIII – TEHNICA ELABORĂRII PROFILULUI PSIHOLOGIC

8.1. Obiective principale

Conform teoriilor elaborate de Holmes&Holmes (2002), tehnica elaborată de FBI în domeniul profilingului criminal are trei obiective principale :

– de a oferi o evaluare psihologică și socială a autorului necunoscut – aserțiune ce implică ipoteze privind vârsta, sexul, rasa, religia, locul de muncă, domiciliul etc. Profilerii își bazează supozițiile pe dinamica probelor descoperite la fața locului, rapoartele de constatare medico-legală, fotografiile de la fața locului, victimologie ; folosesc raționamentele inductive și deductive, experiența personală și cunoștințele acumulate despre teoriile comportamentale precum și adevărurile statistice ;

– să ofere o evaluare psihologică asupra bunurilor sustrase de autor de la locul faptei/victimă – acest lucru implică analiza « suvenirurilor » sau « trofeelor » luate de autor pentru alimentarea fantasmelor sale, analiza motivației criminale, semnătura psiho-comportamentală a autorului (comportamentul reflectă personalitatea), ce a făcut (cu toate că nu era necesar) și ce nu a făcut autorul la fața locului. Nu există faptă comisă fără motiv. Faptul că noi nu înțelegem motivația autorului nu înseamnă că aceasta nu există. Un bun și util profil psihologic trebuie să aibă forma unei încercări științifice de a oferi investigatorilor parametrii autorului ;

– să emită strategii investigative și tehnici speciale de interogare – tehnică a criminal profiling-ului denumită și « profil psihologic proactiv ». Strategiile investigative vor fi elaborate în tot cursul anchetei, direcționând forțele implicate în ipotezele corecte, economisind astfel timp și salvând eventuale noi victime.

8.2. Cercetarea la fața locului din perspectiva specialistului profiler

Cercetarea la fața locului în cauzele pretabile a fi profilate psihologic este poate cea mai importantă activitate cuprinsă în conceptul de criminal profiling. Din câmpul infracțional specialistul trebuie să plece cu maximum de informații necesare și cu reproducerea mentală a firului evenimentelor derulate, din acest motiv prezența sa la cercetarea la fața locului fiind absolut necesară. Dintre avantajele prezenței profiler-ului la fața locului enumerăm :

– perceperea directă, nemijlocită și fixarea ambianței locului faptei ;

– direcționarea anchetei către pistele viabile (acolo unde este posibil și unde specialistul este și șeful echipei de cercetare) ;

– intervievarea nemijlocită a martorilor, intervievare realizată cât mai aproape de timpul critic și evitarea neplăcerilor cauzate de distorsiunile și tulburările de percepție ale martorilor respectivi ;

– relaționarea directă a probelor din câmpul infracțional;

– reproducerea mentală a celor petrecute în câmpul infracțional și compararea schiței mentale cu datele de anchetă;

– percepția nemijlocită a mediului ambiant în care victima și agresorul și-au petrecut momentele critice;

– sesizarea acelor acțiuni ale agresorului sau ale victimei care contravin logicii, acțiuni ce nu era necesar a fi executate în filmul evenimentelor și totuși au fost făcute. Aceste acțiuni aparent ilogice pot ajuta la descifrarea amprentei psihocomportamentale a autorului ;

– asimilarea obiceiurilor și tradițiilor zonei geografice respective, descifrarea percepției localnicilor asupra victimei, atunci când aceasta este cunoscută în comunitate ;

– vizualizarea arealului geografic adiacent câmpului infracțional (parcurgerea pe jos a cel puțin 2- 3 km de jur împrejurul locului faptei) ;

– realizarea diferențelor și contradicțiilor dintre modul de operare și amprenta psihocomportamentală, aspect neglijat în cele mai multe cazuri de echipa de cercetare la fața locului ;

– în eventualitatea prezenței unui suspect la fața locului, contactul primar cu acesta, depistarea eventualului comportament simulat și stabilirea de urgență a strategiei de interogare ;

– relaționarea rapidă cu alte fapte similare sau aparent similare (crime linkage).

8.3. Checklist-uri operaționale

În încercarea de standardizare și, implicit, uniformizare, a activităților de cercetare, lucrarea de față propune introducerea de protocoale operaționale în câmpul cercetării la fața locului și nu numai, protocoale ce operează pe bază de checklist-uri. Astfel, pot fi reglementate și standardizate următoarele domenii: delimitarea corectă a locului faptei; luarea măsurilor urgente la fața locului; activitățile primei echipe sosite la fața locului; activitățile echipei de cercetare la fața locului; obținerea datelor necesare specialistului profiler; activitatea la fața locului a medicului legist etc.

8.4. Particularități ale activității medicului legist în cadrul echipei complexe de cercetare la fața locului

Referitor la activitatea medico-legală trebuie precizat că aceasta se caracterizează prin continuitate, în sensul că, indifferent de etapa procesului penal, rolul medicului legist este același, și anume de a veni în sprijinul anchetatorului cu elemente probatorii irefutabile, din sfera biologicului. Totuși, acceptând o derogare de la acest principiu, în scopul apropierii noțiunilor și înțelegerii rolului complex al medicului legist în cadrul echipei complexe, interdisciplinare de investigare a omorului, apreciem că se poate tricotomiza activitatea desfășurată de medical legist în trei etape:

Etapa prenecroptică;

Etapa necroptică a autopsiei medico-legale;

Etapa postnecroptică.

8.5. Victimologie

Cunoașterea multilaterală a modului de viață, a personalității și a legăturilor victimei are o importanță majoră în procesul profilingului și, implicit, al identificării autorilor, îndeosebi în cazul infracțiunilor comise cu violență, domeniu în care descoperirea făptuitorilor își are izvorul în descifrarea relației victimă – autor – context. Cunoașterea temeinică a victimei se constituie ca o filieră necesară a oricărei activități de identificare a autorilor infracțiunilor săvârșite prn violență, și mai ales a omorurilor. În acest sens, F.E. Lawage afirma:

„Omuciderile pasionale pot fi comise din gelozie, furie, frică, ură, dorință, răzbunare. În cazul în care pare a fi o astfel de crimă, cercetările trebuie să se îndrepte spre descoperirea pasiunilor pe care victima ar fi putut să le răscolească. În general, ne vom orienta după sex, vârstă, situație socială, frecventările, deplasările, situația victimei și a celor dimprejurul ei, cercetări care se vor face într-un cerc relativ restrâns”.

8.5.1. Teoriile victimologice contemporane

Luckenbil’s (1977) – modelul analizei tranzacționale – se bazează pe ideea că, la nivel interpersonal, infracțiunea și victimizarea este o confruntare desfășurată între componentele active ale caracterului. Stagiile conflictului sunt: insulta, clarificarea, represaliile (revanșa), represaliile fizice, prezența obiectului vulnerant (arma), apariția martorilor cu rol de escaladare a conflictului.

Benjamin & Master – modelul celor trei factori – teoria se bazează pe existența a trei factori-suport ai crimei: factorii precipitanți (timpul, spațiul, prezența victimei în locul nepotrivit la momentul nepotrivit); factorii de atracție (alegerile, opțiunile, activitățile zilnice ale victimei de natură a fi previzionate de autor); factorii predispozanți (caracteristicile socio-demografice ale victimei, sexul, vârsta, nivelul de trai, apartenența la o minoritate, starea civilă, locul de muncă etc.).

Cohen & Felson (1979) – teoria activităților de rutină – potrivit căreia crima se comite când concură următoarele aspecte: existența unei victime pretabile, existența unui infractor motivat, absența forțelor de ordine.

8.5.2. Tipologiile victimologice ale lui Schafer

Una dintre cele mai valoroase și mai utile clasificări ale tipurilor de victime este clasificarea lui Stephen Schafer (1977) care, folosind drept criteriu gradul de participare și răspundere a victimei în comiterea faptei, a diferențiat următoarele șapte categorii de victime:

Victime care anterior faptului infracțional nu au avut nici o legătură cu autorul – așa-numitele întâlniri întâmplătoare dintre autor și victimă, cum ar fi, de exemplu, tâlhăria prin smulgerea lanțului de la gâtul victimei;

Victime provocatoare – sunt cele care, înainte de comiterea victimei, au comis ceva conștient sau inconștient, față de infractor;

Victime care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului – cazul persoanelor care, prin conduita lor, influențează răufăcătorii în a comite infracțiuni, deși între ei nu a existat niciodată o legătură;

Victime slabe sub aspect biologic – cazul persoanelor ce prezintă slăbiciuni din punct de vedere fizic sau psihic;

Victime slabe sub aspect social – persoanele ce aparțin unor grupuri minoritare etnice sau care aparțin unor religii neagreate de restul comunității;

Victime autovictimizante – acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană (în cazul sinucigașilor, de exemplu);

Victime politice – persoanele ce au de suferit din cauza convingerilor politice, convingeri ce nu trebuie neapărat să se transforme în acțiuni

8.5.3. Riscul victimal

Un alt aspect ce trebuie adus în discuție în cadrul acestei secțiuni este riscul victimal. Riscul victimal reprezintă totalitatea împrejurărilor și posibilităților, create voluntar sau involuntar de victimă și care o aduc în postura de a suferi consecințele unei infracțiuni. În funcție de obiceiurile victimei, de programul acesteia, de stilul său de viață, victima poate prezenta un risc victimal scăzut, mediu sau ridicat, victima putând fi conștientă sau nu de gradul său de risc. În acest sens, stilul său de viață reprezintă un aspect de o importanță majoră în profiling și se referă la personalitatea victimei și mediul său personal, profesional și social.

8.5.4. Autopsia psihologică

Autopsia psihologică în criminal profiling reprezintă o tehnică ce constă în reconstituirea aspectelor de natură psihologică ale vieții victimei. Poate fi considerată o extensie a victimologiei deoarece se ocupă, în plan psihologic, de înțelegerea deplină a tuturor aspectelor legate de statusul mintal și viața interioară a victimei. Autopsia psihologică poate explica acțiunile și inacțiunile victimei, comportamentele acesteia, trăirile și nevoile ei, conducând în final la detectarea șanselor ca, în funcție de toate acestea, o anume victimă să fie punctată și aleasă de autor.

Procedural, tehnica include realizarea unor activități consistente, printre care intervievarea membrilor de familie, a prietenilor, colegilor, vecinilor, analizarea rapoartelor medico-legale și toxicologice, studierea fișelor de observație clinică generală elaborate cu ocazia internărilor în instituții medicale, istoricul marital și familial, studierea înregistrărilor și fotografiilor realizate cu ocazia cercetării la fața locului etc. În mod frecvent, rezultatul acestor activități este elaborarea unei schițe temporale în care sunt creionate situațiile de stress ce au lăsat urme în statusul psihologic al victimei: probleme financiare, pierderea locului de muncă, pierderea unei persoane îndrăgite, stări adictive, evenimente majore în viața victimei (căsătoria, nașterea unui copil) etc. În final, teoriile psihologice sunt interpretate prin prisma tuturor datelor astfel obținute, elaborându-se profilul personalității victimei și înțelegerea ambientului psihologic existent în jurul victimei aproape de momentul comiterii faptei.

CAPITOLUL IX – MODUS OPERANDI vs. SEMNĂTURA PSIHOCOMPORTAMENTALĂ

Arrigo (2006) face o distincție clară între investigatorul locului faptei și profiler. În opinia sa, stabilirea modului de operare este apanajul specialiștilor ce efectuează cercetarea la fața locului, judiciariștii și criminaliștii cu o pregătire de bază în științele polițienești (tactică și metodică criminalistică, poliție judiciară), pe când descifrarea amprentei psihocomportamentale este strict de domeniul specialistului profiler. Keppel (2005) consideră că metodele de determinare a modului de operare (crime scene analysis) și a semnăturii comportamentale (offender signature) constituie un proces unitar, proces denumit de autor crime scene assessment și în cadrul căruia etapa cea mai importantă este stabilirea „semnăturii” autorului (signature analysis). Aspectele de „semnătură” ar trebui înțelese ca acele comportamente manifestate de autor, spațio-temporal excedând nevoile stricte în înfăptuirea infracțiunii, cum ar fi incendierea, înjunghierea nejustificată a victimei, aranjarea locului faptei etc. Această amprentă psihocomportamentală, cum mai este ea denumită, este cea care ajută investigatorii și profiler-ul să facă legătura între faptele aceluiași autor. Vernon Geberth (1994, 1996) adaugă faptul că, adesea, simpla comitere a infracțiunii nu este de ajuns pentru autor, acesta acționând în plus, aparent inutil pentru mulți investigatori, în vederea satisfacerii propriilor fantezii și nevoi, acțiuni ce îi vor demonstra personalitatea în câmpul infracțional.

9.1. Personalitate reflectată în comportament

Din punctul de vedere al probelor psihologice, totul se reduce la comportament, la modelele și modurile sale de exteriorizare, specialistul fiind chemat să descifreze și să reconstituie aceste manifestări prin interpretarea fragmentelor de informații deținute în cauză. Un pattern comportamental poate fi similar în exprimare zi de zi la unii subiecți dar, la alții aflați în situații excepționale, acest pattern se poate modifica semnificativ. Infracțiunile cu violență implică, poate cel mai mult, latura dinamică a comportamentului uman. Din punctul de vedere al autorului, această latură comportamentală ce îl conduce la manifestarea violenței este normală, în acest mod alimentându-și nevoile interioare conflictuale la nivel inconștient. Din acest motiv însă, pentru specialist scena crimei va conține indiciile unor manifestări comportamentale specifice ce vor ilustra aceste nevoi și pattern-uri. În infracțiunile comise în serie, mai ales, se iau în considerare trei elemente pentru legarea faptelor între ele:

modul de operare (modus operandi);

ritualul (semne ale unor fantezii sau nevoi psihologice);

semnătura ( o combinație unică de comportamente)

9.2. Modus operandi

În sens larg, modul de operare reprezintă totalitatea acțiunilor desfășurate de autorul infracțiunii pentru a-și asigura succesul faptei și obținerea rezultatelor scontate. Douglas&Olshaker (1998:90) definesc M.O. ca „ceea ce un autor trebuie să facă pentru săvârșirea infracțiunii”. În sens restrâns, fiecare mod de operare conține, din punctul de vedere al autorului, elemente ce implică următoarele:

asigurarea succesului și a realizării infracțiunii;

protejarea identității;

evitarea identificării și a capturării.

9.3. Ritualul

În derularea infracțiunii, ritualul reprezintă comportamentele care exced metodele și mijloacele necesare comiterii infracțiunii. Prin definiție, ritualul infracțional poate fi privit ca un genom al semnăturii, denumit deseori semnătură ritualică. Este, în mod fundamental, un comportament neobișnuit al autorului, comportament dictat de natura și viața sa intrapsihică.

Aceste comportamente ritualice își pot avea izvorul, de cele mai multe ori, în nevoile de natură psiho-sexuală, nevoi ce sunt critice în împlinirea emoțională a autorului. De asemenea, rădăcinile pot fi depistate și în fanteziile ce implică adeseori comportamente parafiliace.

9.4. Semnătura psihocomportamentală

În sens larg, semnătura psihocomportamentală este o combinație de comportamente. Douglas & Olshaker (1998:90) oferă următoarea definiție: „ceva ce autorul trebuie să facă pentru a se împlini emoțional … semnătura nu este necesară pentru îndeplinirea cu succes a crimei, dar este motivul pentru care autorul alege acea faptă particulară în acel loc…”

Din punct de vedere metodic, semnătura comportamentală poate fi înțeleasă mai ușor prin raportare la modus operandi.

M.O. (modus operandi) = succesul crimei

selecția victimei și a locației, modul de atac, folosirea forței sau a armelor, premeditarea, metodele de transport

bunurile sustrase

prezența urmelor și a mijloacelor materiale de probă.

SEMNĂTURA = nevoile emoționale ale autorului

dispunerea leziunilor, actele sexuale, metodele de control, ritualuri, comportamentele verbale;

obiectele – suvenir sustrase;

distrugerea probelor din câmpul infracțional;

„aranjarea” câmpului infracțional.

CAPITOLUL X – MIJLOACELE DE VALIDARE ȘTIINȚIFICĂ A PROFILULUI PSIHOLOGIC AL AUTORULUI

Atunci când este chemat să participe la o investigație criminalistică și, implicit, să elaboreze un profil psihologic autorului necunoscut, specialistul profiler nu face altceva decât să elaboreze o teorie, o pistă, o direcționare a anchetei pe căi viabile de natură a economisi timp și a ajunge la autor cât mai repede. Desigur, acest profil sau teorie, se elaborează după reguli stricte științifice, folosin o metodă și o tehnică ce le vom descrie în capitolul următor. Fiind un demers științific, profilul psihologic trebuie să se autoverifice și să fie evaluat folosind următoarele criterii:

10.1. Verificabilitatea

Un profil psihologic este cu atât mai valoros cu cât conceptele cu care jonglăm s-au verificat în alte investigații independente. Aceasta înseamnă că o teorie trebuie să posede concepte clare, explicit definite logic, care s-o deosebească de altele. Un bun profil va fi acela verificat empiric, iar această verificare va conduce la modificarea și adaptarea metodei, dacă este necesar.

10.2. Valoarea euristică

VALOAREA EURISTICĂ – acest criteriu se referă la măsura în care o teorie stimulează direct cercetarea, și din acest punct de vedere profilele psihologice diferă foarte mult. Sunt unele formulări teoretice interesante dar lipsite de suport euristic. De obicei, aserțiunile acestora sunt insuficiente pentru a defini concepte operaționale.

10.3. Consistența internă

CONSISTENȚA INTERNĂ – un bun profil psihologic nu va avea contradicții interne, trebuie să evite pe cât posibil predicțiile inconsistente care duc de obicei la o neînțelegere a conceptelor de către investigator.

10.4. Economicitatea conceptelor

ECONOMICITATEA CONCEPTELOR – orice teorie poate fi apreciată din punct de vedere al numărului de concepte la care se recurge în explicație. Economicitatea înseamnă folosirea unui număr cât mai mic de concepte pentru explicație. O teorie care construiește câte un nou concept pentru fiecare aspect al comportamentului criminal este o teorie săracă în valoare.

10.5. Comprehensivitatea comportamentului uman

COMPREHENSIVITATEA COMPORTAMENTULUI UMAN – se referă la numărul și diversitatea infracțiunilor explicate. Un profil este cu atât mai comprehensibil cu cât explică mai multe aspecte ale comportamentului criminal și dacă, prin aceasta, favorizează exactitatea. Este imposibil ca, printr-un singur profil, să explicăm întregul comportament. Fiecare profiler trebuie să decidă care fenomen descris are importanță centrală pentru comportamentul infractorului, marșându-se pe acesta, și care fenomen poate fi explicat printr-un alt profil ulterior, anexă primului. Pentru completarea reciprocă a celor două profiluri trebuie să folosim acele concepte care într-adevăr duc la înțelegerea comportamentului infracțional al autorilor.

10.6. Semnificația funcțională

SEMNIFICAȚIA FUNCȚIONALĂ – orice profil psihologic elaborat trebuie judecat și după măsura în care acesta a dus la identificarea autorilor infracțiunii și la înțelegerea comportamentului infracțional. Astfel, faptele profilate vor putea fi introduse în baze de date statistice cu valoare de certitudine, existând posibilitatea ca datele informațiile acumulate să fie folosite și în investigațiile ulterioare.

CAPITOLUL XI – TEHNICI ȘI TACTICI SPECIALE DE INTEROGARE

Conceput ca un real ajutor în anchetarea persoanelor suspecte, capitolul prezent se axează pe metode de o noutate absolută în tehnicile judiciare din România, în special pe tehnicile speciale de interogare de natură a slăbi rezistența autorilor la confesiune. De asemenea, metodele descrise în acest capitol au rolul de a prioritiza suspecții, de a oferi metodele de audiere optimă a diferitelor categorii de martori sau victime, precum și metodele specifice ale profilului psihologic proactiv.

CONCLUZII

In această perioadă, când violența atinge cote alarmante, când infractorii au nenumărate surse de informare și posibilități de disimulare a actului criminal, se impune ca cei însărcinați cu identificarea autorilor de infracțiuni să își adapteze metodele din mers și, pe lângă ultimele descoperiri științifice în materie de criminalistică, să adopte și metodele moderne din țările occidentale, metode ce și-au demonstrat pe deplin viabilitatea.

O astfel de metodă este și elaborarea profilului psihologic al autorului. Chiar dacă în România o astfel de expertiză nu are valoare probantă din punct de vedere procesual-penal, având exact același regim juridic ca și biodetecția comportamentului simulat, este de neconceput în prezent o investigație majoră fără a se aplica și acest criminal personality profiling. Cu toate acestea, la noi în țară această metodă a fost aplicată sporadic, fără substanță, neexistând criterii stricte de evaluare a specialiștilor pe această linie, specialiști practic inexistenți.

Lucrarea de față tratează, destul de amănunțit credem, una din cele mai noi metode ale anchetei judiciare în materie penală, și anume domeniul expertizei criminal profiling. Cu inovații de tehnică judiciară de necontestat, cu propuneri de standardizare a protocoalelor operaționale în domeniul cercetării infracțiunilor și cu multe alte noutăți în materie, sperăm ca această lucrare să fie un punct de plecare solid în dezvoltarea ulterioară a subiectului ales.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ashton-Wolfe, H. – The Forgotten Clue (1930)

2. Paul Leland Kirk – Crime Investigation (1974)

3. Vernon J. Geberth – Practical Homicide Investigation

4. C. Beccaria – Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001

5. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – Criminologie – București, 1996, p. 8.

6. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie Judiciară – București, 1994, p.22-23.

7. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie Judiciară – București, 1994

8. M. Martiny – Essai de biotypologie humaine, Peyronnet, Paris, 1948

9. H. Mannheim – Comparative Criminology, London, 1965

10. Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae – Criminologie Clinică, Editura Polirom, Iași, 2003

11. http://faculty.ncwc.edu/toconnor/428/428lect01.htm

12. http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/4.html

13. http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/5.html

14. Case management for missing children homicide investigation – U.S. Department of Justice, May 1997

15. Crime scene and profile characteristics of organized and disorganized murderers, FBI Law Enforcement, 1985

16. DSM IV – Diagnostical and Statistical Manual of Mental Disorder, ediția a IV-a

17. Revista Criminalistica nr.5, septembrie 2004

18. Andrei Cosmovici – Psihologie Generală, Editura Polirom, 2005

19. Vasile Dem. Zamfirescu – Filosofia inconștientului, vol. 1, pag.25

20. Cătălin Dârțu – Note de curs, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, 2006

21. Prelipceanu, D; Mihăilescu, R; Teodorescu, R – ”Tratat de sănătate mintală” vol. I, Ed. Enciclopedică, București, 2000.

22. Florin Tudose, Cătălina Tudose, Letiția Dobranici – Psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, Editura Info Medica, București, 2002

23. Fr. Dolto – Psihanaliza și copilul, Opere 4, Editura Trei, 2006

24. Paul Popescu – Neveanu – Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978, pg. 122.

25. Sigmund Freud – Studii asupra isteriei, 1895.

26. J.B. Coleman – Abnormal psychology and modern life, Chicago, Scott Foresman, 1950, pg. 95

27. www.about.com

28. Revista Criminalistica nr. 3/2002, pg. 29 – General de brigadă Iancu Ștefan – Un obsedat sexual a ucis cu sânge rece două fete.

29. A. Burges, C. Hartman, R. Resler, J. Douglas, A. McCormack – Sexual Homicide , în Journal of Interpersonal Violence, vol. 1, nr. 3, 1986, pg. 251 – 272

30. David Mirich – Sexual Homicide, 2004

31. Eric Hickey – Serial Murderers and their Victims, London, Wadsworth, 2002

32. Devianță comportamentală și boală psihică – Sorin M. Rădulescu, Mircea Piticariu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989

33. Constantin Enăchescu – Tratat de psihopatologie, Editura Polirom Iași, 2005

34. E. Duprè – Pathologie de l’imagination et de l’èmotivitè, Payot, Paris, 1925

35. Profilul psihologic al tatălui incestuos, insp. pr. de poliție, psiholog criminalist 36. Ani-Maria Gherghel, în Revista Criminalistica, nr. 1, februarie 2006, pg. 8 – 9, articol reprodus parțial

37. Holmes R. & Holmes S. – Profiling Violent Crime: An Investigative Tool, Thousand Oaks, CA, Sage Publications

38. Prof. Vasile Lăpăduși, drd. Steluța Grejdinoiu – Considerații privind investigarea criminalistică a locului faptei, în „Investigarea criminalistică a locului faptei”, București, 2004

39. Aurel Ciopraga – Criminalistica, Elemente de tactică, Editura Gama , Iași, 1996, pg. 32

40. Ion Mircea – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, pg. 148

41. Conf. univ. dr. Valentin Iftenie, inspector de poliție Bogdan Tașu – Particularități ale activității medicului legist în cadrul echipei complexe de cercetare a infracțiunii de omor, în Investigarea criminalistică a locului faptei, București 2004.

42. Dr. Alexandra Trâmbițașu, dr. Abdo Salem – Aprecierea medico-legală a intervalului de timp de la deces în cadrul cercetării la fața locului, în Investigarea criminalistică a locului faptei, București, 2004

43. Iosef Plank – Folosirea fotografiei cu vizibilitate deasupra în fotografierea accidentelor, în nr. S/1994 al publicației germane Verkehrs unfall und Fahrzeug technik, pg. 77 și următoarele

44. Tudorel Butoi, Constantin Zărnescu, Luminița Nicolae, Ioana Teodora Butoi – Victima și victimologia din perspectiva urmăririi penale, în Investigarea criminalistică a loculoui faptei, București, 2004

45. Thio, A.- Deviant behavior, Harper Collins Publishers, Inc, 1988, pg. 157-160

46. Jacobs, J., A Phenomenological Study of Suicide Notes, în Social Problems, 15, Summer, 1967, pg. 376

47. W. McDonald – The victim: A social psychological study of criminal victimization, lucrare de doctorat nepublicată, Ann Arbor, University Microfilms, 1970

48. Litman, R.E., Curphey, T.J., Shneidman, E.S., Farberow, N.L., Tabachnich, N.D. – Investigations of Equivocal Suicides, “Journal of Forensic Sciences”, 13 (1), pg. 46-54.

49. La fon, Dana S. – Psychological Autopsies for Equivocal Deaths – International Journal of Emergency Mental Health, 3, 183-188

50. Arrigo, B. (2006). Criminal Behavior: A Systems Approach. Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall

51. Keppel, R. (2005). "Serial Offenders: Linking Cases by Modus Operandi and Signature." Pp. 605-614 in S. James & J. Nordby (eds.) Forensic Science, 2e. Boca Raton: CRC Press.

52. Douglas, J. & Olshaker, M. (1998). Obsession. NY: Scribners

53. O’Connell, J&Soderman,H (1936) – Modern Criminal Investigation, New York: Funk & Wagnalls, pg. 254-260

54. Money, J (1998) – Lovemaps: Clinical Concepts of Sexual/Erotic Health and Pathology, Paraphilia, and Gender Transposition in Childhood, Adolescence, and Maturity, New York, Prometheus Books

55. Rappaport RG – The serial and mass murderer, American Journal of Forensic Psychiatry, 9 (1), 1988, pg. 39-48.

56. P. Dietz – Mass, serial and sensational homicides, Bulletin of the New York Academy of Medicine, 62, 1986, pg 477 – 491

57. D. Gee – A pathologist’s view of multiple murder, Forensic Science International, 38, 1988, pg. 53 – 65.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ashton-Wolfe, H. – The Forgotten Clue (1930)

2. Paul Leland Kirk – Crime Investigation (1974)

3. Vernon J. Geberth – Practical Homicide Investigation

4. C. Beccaria – Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001

5. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – Criminologie – București, 1996, p. 8.

6. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie Judiciară – București, 1994, p.22-23.

7. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie Judiciară – București, 1994

8. M. Martiny – Essai de biotypologie humaine, Peyronnet, Paris, 1948

9. H. Mannheim – Comparative Criminology, London, 1965

10. Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae – Criminologie Clinică, Editura Polirom, Iași, 2003

11. http://faculty.ncwc.edu/toconnor/428/428lect01.htm

12. http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/4.html

13. http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/5.html

14. Case management for missing children homicide investigation – U.S. Department of Justice, May 1997

15. Crime scene and profile characteristics of organized and disorganized murderers, FBI Law Enforcement, 1985

16. DSM IV – Diagnostical and Statistical Manual of Mental Disorder, ediția a IV-a

17. Revista Criminalistica nr.5, septembrie 2004

18. Andrei Cosmovici – Psihologie Generală, Editura Polirom, 2005

19. Vasile Dem. Zamfirescu – Filosofia inconștientului, vol. 1, pag.25

20. Cătălin Dârțu – Note de curs, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, 2006

21. Prelipceanu, D; Mihăilescu, R; Teodorescu, R – ”Tratat de sănătate mintală” vol. I, Ed. Enciclopedică, București, 2000.

22. Florin Tudose, Cătălina Tudose, Letiția Dobranici – Psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, Editura Info Medica, București, 2002

23. Fr. Dolto – Psihanaliza și copilul, Opere 4, Editura Trei, 2006

24. Paul Popescu – Neveanu – Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978, pg. 122.

25. Sigmund Freud – Studii asupra isteriei, 1895.

26. J.B. Coleman – Abnormal psychology and modern life, Chicago, Scott Foresman, 1950, pg. 95

27. www.about.com

28. Revista Criminalistica nr. 3/2002, pg. 29 – General de brigadă Iancu Ștefan – Un obsedat sexual a ucis cu sânge rece două fete.

29. A. Burges, C. Hartman, R. Resler, J. Douglas, A. McCormack – Sexual Homicide , în Journal of Interpersonal Violence, vol. 1, nr. 3, 1986, pg. 251 – 272

30. David Mirich – Sexual Homicide, 2004

31. Eric Hickey – Serial Murderers and their Victims, London, Wadsworth, 2002

32. Devianță comportamentală și boală psihică – Sorin M. Rădulescu, Mircea Piticariu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989

33. Constantin Enăchescu – Tratat de psihopatologie, Editura Polirom Iași, 2005

34. E. Duprè – Pathologie de l’imagination et de l’èmotivitè, Payot, Paris, 1925

35. Profilul psihologic al tatălui incestuos, insp. pr. de poliție, psiholog criminalist 36. Ani-Maria Gherghel, în Revista Criminalistica, nr. 1, februarie 2006, pg. 8 – 9, articol reprodus parțial

37. Holmes R. & Holmes S. – Profiling Violent Crime: An Investigative Tool, Thousand Oaks, CA, Sage Publications

38. Prof. Vasile Lăpăduși, drd. Steluța Grejdinoiu – Considerații privind investigarea criminalistică a locului faptei, în „Investigarea criminalistică a locului faptei”, București, 2004

39. Aurel Ciopraga – Criminalistica, Elemente de tactică, Editura Gama , Iași, 1996, pg. 32

40. Ion Mircea – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, pg. 148

41. Conf. univ. dr. Valentin Iftenie, inspector de poliție Bogdan Tașu – Particularități ale activității medicului legist în cadrul echipei complexe de cercetare a infracțiunii de omor, în Investigarea criminalistică a locului faptei, București 2004.

42. Dr. Alexandra Trâmbițașu, dr. Abdo Salem – Aprecierea medico-legală a intervalului de timp de la deces în cadrul cercetării la fața locului, în Investigarea criminalistică a locului faptei, București, 2004

43. Iosef Plank – Folosirea fotografiei cu vizibilitate deasupra în fotografierea accidentelor, în nr. S/1994 al publicației germane Verkehrs unfall und Fahrzeug technik, pg. 77 și următoarele

44. Tudorel Butoi, Constantin Zărnescu, Luminița Nicolae, Ioana Teodora Butoi – Victima și victimologia din perspectiva urmăririi penale, în Investigarea criminalistică a loculoui faptei, București, 2004

45. Thio, A.- Deviant behavior, Harper Collins Publishers, Inc, 1988, pg. 157-160

46. Jacobs, J., A Phenomenological Study of Suicide Notes, în Social Problems, 15, Summer, 1967, pg. 376

47. W. McDonald – The victim: A social psychological study of criminal victimization, lucrare de doctorat nepublicată, Ann Arbor, University Microfilms, 1970

48. Litman, R.E., Curphey, T.J., Shneidman, E.S., Farberow, N.L., Tabachnich, N.D. – Investigations of Equivocal Suicides, “Journal of Forensic Sciences”, 13 (1), pg. 46-54.

49. La fon, Dana S. – Psychological Autopsies for Equivocal Deaths – International Journal of Emergency Mental Health, 3, 183-188

50. Arrigo, B. (2006). Criminal Behavior: A Systems Approach. Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall

51. Keppel, R. (2005). "Serial Offenders: Linking Cases by Modus Operandi and Signature." Pp. 605-614 in S. James & J. Nordby (eds.) Forensic Science, 2e. Boca Raton: CRC Press.

52. Douglas, J. & Olshaker, M. (1998). Obsession. NY: Scribners

53. O’Connell, J&Soderman,H (1936) – Modern Criminal Investigation, New York: Funk & Wagnalls, pg. 254-260

54. Money, J (1998) – Lovemaps: Clinical Concepts of Sexual/Erotic Health and Pathology, Paraphilia, and Gender Transposition in Childhood, Adolescence, and Maturity, New York, Prometheus Books

55. Rappaport RG – The serial and mass murderer, American Journal of Forensic Psychiatry, 9 (1), 1988, pg. 39-48.

56. P. Dietz – Mass, serial and sensational homicides, Bulletin of the New York Academy of Medicine, 62, 1986, pg 477 – 491

57. D. Gee – A pathologist’s view of multiple murder, Forensic Science International, 38, 1988, pg. 53 – 65.