Notiunea Si Importanta Ascultarii Invinuitului sau Inculpatului In Procesul Penal

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

SECTIUNEA I

NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI ÎN PROCESUL PENAL

Săvârșirea unei infracțiuni antrenează întotdeauna o vie activitate de probațiune desfășurată de organele judiciare, în vederea stabilirii tuturor împrejurărilor referitoare la faptă și făptuitor. Posibilitatea aflării adevărului în cauzele penale este dată de împrejurarea că infracțiunea, ca faptă a omului, este însoțită, în majoritatea aproape absolută a situațiilor, de producerea unor transformări în mediul înconjurător.

Astfel de modificări, de natura materială, desemnate prin termenul de urme, luat aici în accepțiunea cea mai cuprinzătoare, sunt susceptibile de o constatare nemijlocită, cad sub simțurile noastre și pot fi percepute direct de către organele judiciare, pe calea efectuării unor activități operative (cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziția, etc.) sau prin supunerea acestora unor examinări de specialitate (expertize, constatări tehnico-stiintifice, etc.).

Descoperirea, ridicarea, fixarea, analiza și sinteză acestor elemente materiale furnizează utile informații cu privire la infracțiunea comisă și la autorul acesteia.

Dar, săvârșirea infracțiunii este întotdeauna însoțită de o seamă de transformări de natura imaterială. Este vorba de acele schimbări petrecute în plan psihic, în planul conștiinței conservate în memoria celor care într-o calitate sau alta au participat la săvârșirea infracțiunii: învinuit sau inculpat, parte vătămată, martori. Astfel de modificări produse în psihicul omului, sub forma unor impresii, nu pot fi cunoscute organelor judiciare decât pe o cale mijlocita, ocolită.

Între organul judiciar și sursa informației se interpune purtătorul informației, cel care a perceput împrejurări legate de infracțiune și de făptuitor; cunoașterea acestor informații presupune exteriorizarea, comunicarea, adică transpunerea în imagini verbale a impresiilor lăsate în memorie. Aceasta implica un contact direct între organul judiciar și purtătorul informației, contact care se realizează prin chemarea în fața organelor judiciare a celor care cunosc împrejurări legate de infracțiune în vederea ascultării lor. Scopul urmărit pe parcursul desfășurării procesului penal este acela de a constată la timp și în mod complet acele fapte care constituie infracțiuni, astfel încât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită conform vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere, finalitate stabilită în art.1 C. pr. pen. și care este realizată în momentul în care, ca urmare a comiterii unei infracțiuni, organele judiciare, printr-o complexă activitate de probațiune, reușesc să stabilească toate împrejurările referitoare la faptă și făptuitor. Subiect central și indispensabil al finalizării activității procesuale, prin declarațiile sincere făcute, învinuitul sau inculpatul contribuie, la justa soluționare a cauzei,organele judiciare având posibilitatea să stabilească cu multă exactitate împrejurările în care s-a săvârșit infracțiunea. Este normal ca învinuitul sau inculpatul să fie figura centrală a procesului penal atâta timp cât întreaga activitate procesuală se desfășoară în vederea dovedirii activității infracționale a acestuia și tragerii lui la răspundere penală. Potrivit legii învinuitul este persoană față de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa. Rezultă că inculpatul este persoană față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală (art. 23 C. pr. pen.). Trebuie reținut că diferențierea dintre învinuit și inculpat este importantă, dată fiind poziția procesuală diferită a acestora. Astfel, în conformitate cu dispoziția expresă a legii procesual penale, inculpatul este parte în proces pentru că el este subiect pasiv al acțiunii penale și eventual subiect pasiv al acțiunii civile. Așadar deosebirea cea mai importantă între inculpat și învinuit constă în aceea că primul are calitatea de parte pe când celălalt nu are o asemenea poziție. De aici rezultă că inculpatul, ca subiect tras la răspundere penală, poate fi supus la îndatoriri mai mari decât învinuitul, având corespunzător și drepturi mai largi. De exemplu, învinuitul nu este privat de libertate timp mai îndelungat putând fi numai reținut 24 de ore sau arestat 5 zile. Dimpotrivă, arestarea inculpatului poate dura inițial 30 de zile cu posibilități de prelungire potrivit legii. Inculpatul are conform art. 250 C. pr. pen., dreptul să ia cunoștință de toate materialele de urmărire penală în cadrul prezentării acestora de către organul de cercetare penală, după efectuarea actelor de cercetare.

Realizarea instituției rămâne numai o posibilitate pentru învinuit, procurorul procedând la prezentarea materialului de urmărire penală numai dacă socotește necesar (art. 257 C. pr. pen.). Inculpatul având poziția de parte în proces dobândește în general aceleași drepturi și obligații ca orice altă parte. Inculpatul are dreptul să participe la anumite acte de urmărire penală și la ședințele de judecată uneori prezența sa fiind chiar obligatorie; el poate propune administrarea de probe, poate formula cereri, poate ridica excepții și pune concluzii; inculpatul poate face plângere împotriva actelor de urmărire penală și folosi căile de atac îndreptate contra hotărârilor judecătorești. Egalitatea pozițiilor procesuale a părților este o condiție pentru promovarea echitabilă a intereselor legitime contrarii ale acestora. Întrucât inculpatul este tras la răspundere penală, legea a asigurat acestuia și unele drepturi suplimentare pe care celalalte părți nu le au, majoritatea lor fiind legate de exercitarea dreptului de apărare. De pildă, dacă procurorul a pus în mișcare acțiunea penală, organul de cercetare îl cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit și îi da explicații cu privire la drepturile pe care le are (art. 237 C. pr. pen.); inculpatului i se prezintă materialul de urmărire penală potrivit art. 250 și urm. C. pr. pen.; inculpatului arestat i se comunica odată cu citația pentru primul termen de judecată și copia actului de sesizare a instanței; inculpatului i se acorda ultimul cuvânt(art. 341 C. pr. pen.).

Cu referire la învinut legea nu precizează că este parte în proces, rezultând ca acesta este numai subiect de drepturi procesuale. Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, obținute ca urmare a ascultării sunt mijloace de probă din cele mai importante pentru organele judiciare existând obligația de a le obține în orice cauză penală. Ascultarea învinuitului sau inculpatului este activitatea procesuală și de tactică criminalistică efectuată de către organul de urmărire penală sau instanță de judecată, în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea adevărului în cauză care face obiectul cercetării penale. Dintr-un anumit punct de vedere, ascultarea învinuitului sau inculpatului se detașează sub raportul importanței, de restul activităților de strângere a probelor. Astfel, față de celalalte investigații de strângere a probelor, ascultarea învinuitului sau inculpatului, reprezintă activitatea cu frecvența cea mai ridicată. Într-adevăr, fie datorită naturii lor, fie datorită modului de săvârșire a infracțiunilor, nu în toate pricinile penale, aspecte legate de faptă sau făptuitor pot fi dovedite prin înscrisuri, prin constatări tehnico-științifice sau expertize, nu în orice pricină penală există mijloace materile de probă. În schimb, desfășurarea procesului penal, atât în cursul urmăririi cât și al judecății este de neconceput fără ascultarea celui în jurul căruia se va concentra întreaga activitate a organelor judiciare și a părților, purtătorul celor mai utile și mai ample informații-învinuitul sau inculpatul. După cum este bine știut, situațiile în care procesul penal poate începe și continuă fără contactul direct dintre organul judiciar și învinuit sau inculpat sunt de excepție (învinuitul sau inculpatul este dispărut sau se sustrage urmăririi penale ori judecății), astfel încât, pe drept cuvânt, ascultarea acestuia reprezintă activitatea cu cel mai ridicat indice de frecvență. Chiar și în aceste din urmă ipoteze inculpatul sau învinuitul va fi ascultat de îndată ce a fost prins sau s-a predat. Ascultarea învinuitului sau inculpatului este activitatea procesuală și de tactică criminalistică efectuată de către organele judiciare, în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie, necesară pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale. Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa. În cazul când există probe de vinovăție, acesta are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie; sarcina probării invinuitului sau inculpatului incubă organului de urmărire penală, iar până la stabilirea vinovăției operează principiul prezumției de nevinovăție.

Pentru aflarea adevărului, organul de urmărire penală este obligat, potrivit legii, să aibă un rol activ pe parcursul desfășurării cercetărilor în sensul de a verifica probele și de a le corobora cu alte mijloace de probă aflate în dosarul cauzei. Ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie nu numai activitatea cea mai frecventă, ci, totodată, activitatea căreia, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății i se consacra cea mai mare parte din timp, cel mai mare volum de muncă, în raport cu celalalte investigații legate de strângerea probelor și reprezintă, pentru organele judiciare, nu o dată, sursă majoră de informații necesare aflării adevărului. De aici derivă importanța deosebită a activității respective, deoarece în cadrul acesteia învinuitul sau inculpatul poate face marturisiri-complete ori partiale-cu privire le infracțiunea pe care a săvârșit-o și la circumstanțele legate de comiterea ei (participanți, metode de săvârșire și acoperire a faptei, bunuri sau valori sustrase, etc.). Așadar el deține cele mai multe informații necesare soluționării cauzei; în situația în care a săvârșit infracțiunea poate furniza date și cu privire la ceea ce s-a întâmplat anterior săvârșirii faptei dar și cu privire la ce s-a întâmplat după comiterea infracțiunii. Aceste date rămân valabile și în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul revine asupra declarației sale. Confirmarea lor și de către învinuit sau inculpat ajuta și la dozarea pedepsei întrucât atitudinea sinceră în cursul procesului poate constitui o circumstanță atenuantă (art. 74 lit. c, C. pen.). Declarațiile învinuitului sau inculpatului contituie un mijloc de probă în cauza fie în apărarea fie în acuzarea acestuia, când declarațiile lui se coroborează cu alte probe din dosar. De aceea organul judiciar trebuie să-i dea învinuitului sau inculpatului posibilitatea să-și exprime cât mai complet argumentele sale, să-l ajute să-și amintească și să adune probe pentru acuzarea și pentru apărea sa. Practic aceste două laturi-acuzare și aparare-sunt indisolubil legate între ele pentru că esențial în cauză este aflarea adevărului și evitarea erorilor judiciare. Organul judiciar nu trebuie să uite nici un moment de principiul prezumției de nevinovăție, principiu fundamental ce guvernează procesul penal. Scopul ascultării este așadar atât furnizarea informațiilor necesare aflării adevărului și soluționării operative, temeinice și legale a cauzei, cât și pentru asigurarea dreptului la apărare a învinuitului sau inculpatului căci el acum își poate formula apărarea solicitând, în acest sens, administrarea probelor. Prin mărturisirile sale învinuitul sau inculpatul poate contribui la descoperirea altor fapte pe care le-a săvârșit sau altor participanți la comiterea infracțiunii precum și la stabilirea vinovăției fiecăruia; se pot obține date necesare pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei.

Datele obținute prin mărturisirea sinceră a învinuitului sau inculpatului pot contribui la clarificarea unui eventual rol al persoanei vătămate la săvârșirea faptei. Ascultarea învinuitului sau a inculpatului oferă posibilitatea cunoașterii personalității infractorului, ajuta la cunoașterea condițiilor și cauzelor care au determinat săvârșirea infracțiunii, în scopul luării celor mai utile măsuri de prevenire a comiterii în viitor a unor fapte asemănătoare. Comform reglementarilor legale posibilitatea de a da declarații de către învinuit sau inculpat constituie un drept al acestuia și nu o obligație, aceasta întrucât sarcina efectuării probațiunii în cauză și soliționarii acesteia revine organelor judiciare competente-organul de urmărire penală și instanță de judecată- nu învinuitului sau inculpatului.

În cazul în care există probe de vinovăție învinuitul sau inculpatul are dreptul să dovedească netemeinicia lor. Pentru că activitatea de ascultare să se desfășoare în cele mai bune condiții și să evidențieze toate aspectele cunoscute de învinuit sau inculpat, organul judiciar trebuie să aibă în vedere un alt principiu, înscris ca regulă de bază în procesul penal, acela al rolului activ, conform căruia sarcina de a strânge probele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele revine organului judiciar. Pentru nerespectarea de către instantă a rolului activ în aflarea adevărului au fost desființate unele hotărâri judecătorești.

Organul judiciar trebuie să aibă în vedere și faptul că uneori învinuitul sau inculpatul are tendința să se autoînvinovățească urmărind să deruteze organul judiciar. Spre exemplu printr-o astfel de atitudine învinuitul sau inculpatul poate ascunde o faptă mai gravă, să apere de răspundere penala o persoană față de care poartă afecțiune, luând asupra sa răspunderea penala (mama pentru fiu, soț pentru soție) acte de bravada (specifice minorilor), intenția de a obține diferite avantaje (de exemplu transferarea condamnatului într-un anume penitenciar-mai aproape de casa-pentru efectuarea de cercetări în legătură cu fapta pentru care a făcut un auto-denunț. Declarațiile învinuitului sau inculpatului constituie mijloc de probă și de apărare;prin intermediul acestor declarațiise pot obține probe deosebit de importante ce pot servi la soluționarea cauzei penale, cu procedee probatorii specifice, legale, științifice și loiale. Mijloacele materiale de probă nu prezintă valoare prin ele însăle ci reprezintă rezultatul activității unui om și de aceea trebuie amplasate în contextul întregului caz. Rare sunt situațiile când convingerea organelor judiciare se întemeiază numai pe mijloacele materiale de probă. La acesta se adauga faptul că arătările celor care au perceput nemijlocit tabloul viu al infractiunii-ex propriis sensibus-reprezinta cel mai expresiv, cel mai plastic mod de stabilire a faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de făptuitor.

SECȚIUNEA A II-A

DECLARAȚIILE ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI MIJLOC DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

Învinuitul sau inculpatul este persoana direct și vădit interesantă în a da declarații de la început, din clipa când a fost chemat pentru a fi tras la răspundere penală, deoarece există posibilitatea imediată a luării, în condițiile legii, a vreunei măsuri procesuale preventive (reținere, arestare preventivă). În situația în care învinuitul sau inculpatul mărturisește în declarațiile sale săvârșirea faptei imputate, cât și în cazul în care tăgăduiește comiterea faptei în legătură cu care se efectuează urmărirea penală sau formează obiectul cercetării judecătorești, acest mijloc de probă al declarațiilor învinuitului sau inculpatului obligă organele judiciare penale să verifice, cu atenție–afirmațiile sau negațiile pe care acestea le conțin. Această obligație rezultă din regulile de bază ale procesului penal în aflarea adevărului și rolul activ ale instanțelor judecătorești asupra sistemului probator. Îndeplinirea acestor obligații judiciare se impune, dat fiind că și o mărturisire poate fi sinceră dar poate ascunde săvârșirea altor fapte penale mai grave, ceea ce ocazionează totuși, urmăririi unei judecăți penale, calea spre a aduce alte elemente de fapt în dovedirea lipsei de sinceritate a învinuitului sau inculpatului. Sensul declarațiilor învinuitului sau inculpatului ca mijloc de probă, relatează un fapt, o situație ce conține mai multe posibilități. Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului reflectă un model, al realului așa cum le-a perceput. Semnificația declarațiilor învinuitului sau inculpatului ca mijloc de probă este aceea că ele trimit probe sau dezvăluie persoana învinuitului sau inculpatului, constituie astfel trepte prin care se accede jurisdicțional la adevăr, căci probele sunt fapte și împrejurări prin care se constată adevărul și se soluționează cauza penală.

SECȚIUNEA A III-A

DECLARAȚIILE ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI MIJLOC DE APĂRARE ÎN PROCESUL PENAL

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului ca mijloc de apărare, se înfățișează ca un mijloc de contracarare a exercițiului abuziv al puterii discreționare a activității judecătorești, o cale de prevenire a eventualității erorilor autorităților publice cu atribuții represive în luarea și aplicarea unor măsuri sau în efectuarea unor acte de drept penal în raporturile cu învinuitului sau inculpatul care se află sub jurisdicția acestora. Câtă vreme, în principiu, adevărul în procesul penal nu se dezvăluie dintr-o dată, organului de urmărire penală sau instanței de judecată, declarațiile învinuitului sau inculpatului constituie pe tot parcursul procesului penal un semnal „un semnal de alarmă” spre efectuarea de operații pe care legea le îngăduie sau nu, le oprește în descoperirea unor, probe, în clarificarea acestora pentru aflarea adevărului. Funcția de apărare pe care o pune în lumină dispoziția legală privind declarația învinuitului sau inculpatului, „implică dreptul la tăcere” al acestuia, de la primul moment al procesului penal, pe tot parcursul procesului penal. Dreptul la tăcere al învinuitului sau inculpatului se întemeiază pe de o parte pe regula de bază a procesului penal, a dreptului la apărare, iar pe de altă parte pe imperativul contradictorialității, pe care este conceput și constituit întregul proces penal în reglementarea în vigoare. Un astfel de drept la tăcere al învinuitului sau inculpatului constituie și o manifestare a prezumției de nevinovăție.

Prin dreptul la tăcere, învinuitul sau inculpatul are posibilitatea de a nu declara tot ce știe cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce în legătură ce acesta. Dacă învinuitul sau inculpatul, înțelege să se apere de la început și pe parcursul procesului penal „prin tăcere”, o atare comportare nu paralizează desigur urmărirea sau judecata penală dar poate constitui o agravantă judiciară, în ipoteza în care se reține vinovăția acestuia.

Invocarea și exercitarea dreptului la tăcere de către învinuit cu ocazia primei declarații, precum și perseverența acestuia în exercițiul dreptului la tăcere, nu trebuie sub nici un motiv să conducă la „smulgerea tăcerii” prin procedee neloiale sau prin amenințări, violențe sau alte mijloace de constrângere, toate acestea fiind interzise expres de lege. Curtea Europenă a Drepturilor Omului într-o speță a hotărît că s-a încălcat dreptul la tăcere printr-o cerere de furnizare a unor documente precis identificate, în speță, extrasul de pe conturile sale bancare în străinătate, sub amenințarea cu sancțiuni penale în caz de refuz. Dreptul la tăcere al învinuitului sau inculpatului constiuie o garanție fundamentală a procedurii speciale de urmărire penală, pentru asigurarea unui proces penal just și echitabil oricărui învinuit sau inculpat.

SECȚIUNEA A IV-A

CONSIDERAȚII PRIVIND VALOAREA PROBANTĂ A DECLARAȚIILOR ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Stabilirea convingerii intime a organului judiciar asupra vinovăției sau nevinovăției învinuitului sau inculpatului se realizează prin analiza declarațiilor acestuia și confruntarea datelor pe care le deține cu celelalte probe existente la dosar. Valoarea care se atribuie declarației date de învinuit sau inculpat, ca mijloc de probă în procesul penal, a cunoscut o evoluție dintre cele mai sinuoase din cele mai vechi timpuri și până în prezent. În dreptul roman, valoarea sa era deosebită, mărturisirea (recunoașterea faptei) justificând pe deplin condamnarea (confessus pro judicato est) și pentru a fi obținută se recurgea la măsuri de torturare prin care să i se stoarcă acuzatului mărturisirea; alteori astfel de măsuri se aplicau condamnatului înainte de a fi executat pentru că acesta să numească și pe eventualii complici ori alte circumstanțe ale faptelor omise în timpul cercetării.

Obținută în asemenea condiții, mărturisirea era considerată “regina probelor” (probatio probatissima sau regina probationum), singura care conferea judecătorului maximă certitudine. În Evul Mediu mărturisirea comiterii faptei pentru care era cercetat se obținea prin aceleași mijloace de torturare, însă mult mai drastice și sadice, valoarea probantă a mărturisirii fiind absolută, ea singură fiind suficientă pentru pronunțarea unei condamnări, deci caracterul de regină a probelor se păstrează. Umanismul și Revoluția Franceză aduc o schimbare în atotputernicia probantă a mărturisirii, mijloacele de ascultare a celor învinuiți de săvârșirea unor fapte penale devenind mai umane, Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilind în articolul 3 ca “orice om are dreptul la viață, libertate și inviolabilitatea persoanei”, astfel că este condamnată orice încălcare a demnității și personalității omului care ar aminti de obiceiurile primitive ce trebuie repudiate sau reprimate.

Totuși, mărturisirea făcută fără constrângere, era considerată suficientă din punct de vedere al probatoriului, omițându-se a se mai efectua și alte probe.

În prezent, potrivit sistemului nostru probator, declarația învinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este coroborată cu fapte și împrejurări ce rezulta din ansamblul probelor existente în cauza (art. 69 și 202 C. pr. pen.). Din acest motiv, chiar în situația în care declarațiile învinuitului sau inculpatului este sinceră și completă, ea nu poate determina singură, tragerea la răspundere penala a acestuia, atâta timp cât nu este confirmată de celelalte probe și mijloace de probă existente. Sunt frecvente situațiile în care aceștia fie că refuză să recunoască infracțiunile comise, fie că recunosc fapte pe care nu le-au săvârșit, din cauza unor motivații diferite (teama, existența unui interes material, dorința de a ascunde o infracțiune mai gravă).

Privită dint-un alt punct de vedere, recunoașterea faptei făcută de autor în mod expres și liber, cu referire directă la infracțiunea pe care a conceput-o și realizat-o – cu condiția de a nu fi fost viciată de violențe, amenințări sau alte asemenea forme de constângere-are un rol deosebit de important în descoperirea ulterioară a altor probe și mijloace de probă ce pot duce în final la dovedirea activității infracționale, indiferent dacă ulterior învinuitul sau inculpatul revine sau nu asupra declarațiilor în care a recunoscut comiterea faptei. Declarația mai poate fi retractabilă, învinuitul sau inculpatul declarațiile anterioare, organul judiciar apreciind asupra retractării.

Posibilitatea retractării subzistă în orice fază a procesului și în căile extraordinare de atac. Recunoașterea faptei nu constituie o piedică în revizuirea ulterioară a hotărârii. Organul judiciar este îndreptățit să înlăture declarațiile date înainte asupra cărora inculpatul a revenit, dar numai în măsura în care retractarea este temeinic motivată și de natură să formeze convingerea că relatările anterioare nu reprezintă adevărul. De asemenea, inculpatul nu poate fi audiat în timpul urmăririi penale, dace declara non guilty (non coupable ). În concluzie, putem spune, ca declarația învinuitului sau inculpatului are, totuși, valoarea sa particulară, întrucât servește la conturarea conținutului constitutiv al infracțiunii sau cel puțin la cunoașterea poziției subiectului activ fate fapta săvârșită.

SECȚIUNEA A V-A

CADRUL GENERAL AL REGLEMENTĂRII PROCESUAL PENALE A ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Față de incidență și importanța lor asupra modului de desfășurare, în condiții de legalitate a interogatoriului, este imperios necesar să facem câteva referiri la regulile procedurale care guvernează ascultarea învinuitului sau inculpatului.

Aceste precizări se impun întrucât aplicarea regulilor tactice criminalistice de ascultare a învinuiților sau inculpaților nu poate fi făcută decât în strictă conformitate cu prevederile legale. Codul nostru de procedură penală cuprinde în Secțiunea I, Capitolul III, Titlul III, din partea generală, o serie de dispoziții cu evident caracter tactic, astfel:

învinuitului sau inculpatului înainte de a fi ascultat i se aduce la cunoștință

fapta care formează obiectul cauzei și i se pune în vedere să declare tot ceea ce știe cu privire la fapta și la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta (art. 70 C. pr. pen.);

învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale (art. 70 alin. 3 și 232 C.

pr. pen.) și la sfârșitul urmăririi penale (art. 255 C. pr. pen.), iar inculpatul este ascultat cu ocazia luări măsurii arestării (art. 236 C. pr. pen.) și mai departe, în cazul continuării cercetării, evident după punerea în mișcare a acțiunii penale ( art. 237 C. pr. pen.) și cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.

În faza de judecată inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar (art. 323-325 C. pr. pen.);

în timpul urmăririi penale se va continua instrumentarea cauzei și fără

ascultarea inculpatului, când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare ori nu locuiește în țară (art. 237 alin. 4 C. pr. pen.). La fel, în faza cercetarii judecătorești, când inculpatul nu se prezintă, deși a fost legal citat (art. 291 alin. 2 C. pr. pen.);

fiecare învinuit sau inculpat va fi ascultat separat (art. 71 C. pr. pen.), în faza

de urmărire penală și în prezența celorlalți inculpați, în faza de judecată a procesului penal (art.341 pct. 1 C. pr. pen.);

învinuitul sau inculpatul va fi lăsat să declare singur ceea ce știe în cauză

(art. 71 alin. 3 C. pr. pen.) și nu poate prezenta sau citi o declarație scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări (art. 71 alin. 5 C. pr. pen.); interzicerea folosirii de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere ori promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe.

A proceda astfel, într-un sens contrar legii, înseamnă a săvârșii infracțiunea de cercetare abuzivă reglementată de art. 266 alin. 2 C. pen. Cadrul general de reglementare procedurala a ascultării se completează și cu dispozițiile art. 4, art. 202 și art. 287 C. pr. pen. care stabilesc că organele judiciare trebuie să aibă rol activ și au obligația de a strânge probele necesare aflării adevărului, probe care pot fi atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului, acesta trebuind să fie ascultat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Cel ce urmează a fi ascultat are dreptul, nu obligația, de a da declarație și să-și dovedească nevinovăția (art. 66 C. pr. pen.), sarcina administrării probelor revenind organului de urmărire penală și instanței de judecată (art. 65 C. pr. pen.). Bineînțeles, în măsura în care există asemenea probe, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze netemeinicia lor.

În cazul refuzului de a da declarații se aplică dispozițiile art. 325 alin. 2 C. pr. pen. Organul judiciar care efectuează ascultarea învinuitului sau inculpatului trebuie să aibă în vedere anumite reguli speciale, derogatorii de la normele comune: În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu se poate prezenta – din motive obiective – pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală este obligat să se deplaseze și să-l asculte la locul unde se afla (art. 74 C. pr. pen.); În cazurile prevăzute de lege, lipsa apărătorului nu împiedica desfășurarea activității, organul de urmărire penală fiind însă obligat să facă dovadă că a înștiințat apărătorul despre data și locul ascultării (art. 172 alin. 1-3 C. pr. pen.). Dacă învinuitul sau inculpatul nu este de acord cu conținutul declarației și refuză să o semneze ori când, din diverse motive (infirmitate fizică, neștiutor de carte, etc.), nu poate scrie sau semna, tactica criminalistică recomandă să se încheie un proces-verbal, din care să rezulte motivul refuzului sau cauzele pentru care învinuitul sau inculpatul a fost în imposibilitate de a scrie ori de a semna declarația (modelele 37, 38); La ascultarea inculpatului minor-care nu a împlinit 16 ani-trebuie să participe, în afara apărătorului, după caz, delegatul autorității tutelare, părinții, tutorele, curatorul său persoana în îngrijirea sau supravegherea căruia se afla minorul (at. 481 alin. 1 C. pr. pen.); În caz de infracțiune flagrantă, susceptibilă de aplicarea procedurii speciale de urmărire și judecată, declarația învinuitului se consemnează în procesul-verbal de constatare la persoana I, singular (art. 467 alin.1 C. pr. pen.). Dacă învinuitul sau inculpatul nu cunoaște limba româna, organul de urmărire penală este obligat să-i asigure dreptul la interpret (Constituția României art.127, art. 7-8 C. pr. pen.). Anchetatorul sau magistratul trebuie să acționeze nu în sensul conturării vinovăției unei persoane, ci numai în direcția stabilirii adevărului. În acest context, într-o serie de cazuri, anchetatorul se mulțumește doar cu dovedirea vinovăției, neglijând să indice împrejurările care privesc cauza, și care, uneori, pot fi favorabile făptuitorului. Încălcarea dispozițiilor legale privind ascultarea atrage sancțiunea nulității absolute, deoarece prin aceasta este nesocotit dreptul său la apărare.

CAPITOLUL II

REGULI ȘI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN ASCULTAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

SECȚIUNEA I

NOȚIUNEA DE TACTICĂ A ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului în procesul penal reprezintă acea parte a tacticii care, în scopul obținerii unor declarații complete și fidele, elaborează, cu respectarea normelor procesual-penale, un ansamblu de procedee referitoare la organizarea ascultării, la elaborarea planului pe baza căruia se va desfășura ascultarea, la modul propriu-zis de efectuare a acestei activități, la modul de fixare a declarațiilor învinuiților sau inculpaților, la verificarea și aprecierea acestora. Fundamentul procedeelor tactice cu observarea cărora trebuie efectuată ascultarea învinuitului sau inculpatului , îl constituie normele procesual-penale care o reglementează. Cum era și firesc, legiuitorul nu a prevăzut decât cele mai importante norme, care au totodată caracterul unor reguli tactice. De altfel, nici nu putea și nici nu trebuia să includă în norme toate procedeele tactice, deoarece elaborarea acestora constituie obiectul unei alte stiințe-criminalistica. Cu alte cuvinte, în timp ce procedeele tactice au caracterul unor recomandări, normele procesual-penale ce reglementează această activitate au caracter obligatoriu, încălcarea acestora nefiind îngăduită. Același caracter de obligativitate îl prezintă și regulile tactice sancționate de legiuitor deoarece aici este vorba de acele procedee tactice care au dobândit caracter de normă juridică.

SECȚIUNEA II

NECESITATEA ELABORĂRII UNOR PROCEDEE TACTICE DE ASCULTARE A ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Scopul ascultării învinuitului sau inculpatului îl constituie obținerea unor declarații sincere, complete și fidele asupra tuturor împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea. Dacă luăm în considerare poziția procesuală și interesele unora dintre participanți ca pricina să fie soluționată într-un anumit mod, vom conchide că această finalitate nu este întotdeauna ușor de realizat. Astfel, tendință firească a învinuitului sau inculpatului este aceea de a se sustrage de la sancțiunea care îl amenința, în care scop, acesta poate folosi cele mai abile mijloace pentru inducerea în eroare a organului judiciar: poate refuza să facă declarații, poate face declarații false, poate da declarații contradictorii, poate retracta declarațiile date inițial, fără că vreuna din aceste atitudini să fie sancționată de lege.

Așadar, dacă învinuitul sau inculpatul poate uza de orice mijloace, oricât de perfide și imorale ar fi, fără pericolul de a fi sancționat, cel ce efectuează ascultarea, purtător al autorității organului judiciar, nu poate utiliza decât acele mijloace admise de lege, care să nu amenințe prestigiul și demnitatea de care trebuie să fie înconjurat. Dacă așa stau lucrurile, ce atitudine trebuie să adopte organul judiciar, care, ținut de obligația de a utiliza numai acele mijloace îngăduite de lege, să poată obține de la cei care au săvârșit infracțiuni, declarații conforme cu adevărul, adevăr pe care nu vor să-l dezvăluie. Arma cea mai eficace în vederea obținerii unor declarații exacte o constituie folosirea unor procedee tactice adecvate, puse la îndemâna organului judiciar de acea parte a tacticii criminalistice denumită tactica ascultării învinuitilui sau inculpatului. Dacă organul judiciar ce efectuează ascultarea ar fi privat de posibilitatea utilizării unor procedee tactice de natură a contracara minciună, perfidia, acesta ar rămâne dezarmat în fața celor de rea-credință. Este posibil ca învinuitul sau inculpatul să fie de buna-credință, să fie animat de dorința sinceră de a face declarații exacte, dar mai presus de voința lor, datorită unei multitudini de cauze pot comite erori, pot face declarații contrazicătoare. Fie ca organul judiciar este confruntat cu reaua-credință, fie cu bună-credință a celor ascultați, finalitatea urmărită prin aplicarea procedeelor tactice este invariabil aceeași: obținerea unor declarații sincere, fidele și complete. Natura procedeelor tactice precum și maniera de aplicare a acestora sunt însă diferite. Într-adevăr, atâta vreme cât cei ascultați doresc să facă declarații exacte, dar mai presus de voința lor comit erori, inexactități, procedeele tactice utilizate trebuie constituie în primul rând un ajutor eficient pentru a facilita obținerea unei declarații fidele. Procedeele tactice care își găsesc aplicare la ascultarea învinuitului sau inculpatului nu sunt construcții artificiale, hibride ci, dimpotrivă, reprezintă rezultatul generalizării științifice a experienței pozitive acumulate de organele judiciare, a căror eficientă și utilitate, au fost verificate, de-a lungul timpului, de practică cercetării infracțiunilor.

Dar, este cu neputință să se indice o serie de procedee tactice care să fie invariabil aplicate, să zicem, la ascultarea oricărui învinuit sau inculpat dată fiind infinitatea formelor de manifestare a personalității umane. De aceea, aceste procedee nu au decât rolul unor indicații, unor modele, recomandări. Așa cum între două infracțiuni pot exista multe similitudini dar niciodată identitate, o suprapunere totală, tot astfel două persoane care apar pe aceeași poziție procesuală, cărora le sunt proprii trăsături psihoindividuale, nu pot avea un mod identic de a se comporta, ceea ce înseamnă că procedeele tactice de ascultare au, în mod necesar, un caracter individual. Acestea, în funcție de o seamă de criterii între care rolul decisiv revine personalității celui ascultat și ansamblului datelor în care se înscrie cauza-trebuie aplicate nuanțat, diversificat, trebuie adaptate personalității celui ascultat și tuturor circumstanțelor cauzei.

SECȚIUNEA A III-A

CONSIDERAȚII TERMINOLOGICE

În literatură, legislația-procesual penală precum și în practică judiciară, actul procedural prin care învinuitul sau inculpatul este chemat în fața organelor judiciare pentru a furniza informații în legătură cu infracțiunea ce formează obiectul urmăririi sau al judecății este desemnat prin termeni variați, nu întotdeauna propri a contura conținutul acestei activități.

Astfel, alături de termenul ascultare se utilizează termenul audiere ori cel de interogatoriu. După cum se știe, principala modalitate de obținere a informațiilor de la învinuiți sau inculpați o constituie reproducerea orală, care în procesul judiciar poate îmbrăca forma relatării libere a faptelor percepute, precum și forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar , adică interogatoriul.

Termenul de interogatoriu este folosit în înțelesul lui comun, nu strict procesual, pentru că, de exemplu, acest termen îl întâlnim în procedura civilă, nu și în cea penală. Cu alte cuvinte, ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie rezultatul aplicării procedeului mixt de audiere, adică al relatării spontane a faptelor și a interogatoriului. Așadar, termenul interogatoriu desemnează totalitatea întrebărilor adresate de organul judiciar învinuitului sau inculpatului cu privire la faptele ce formează obiectul procesului și a răspunsurilor date de acesta.

Utilizat în această accepțiune termenul înterogatoriu prezintă o seamă de neajunsuri. Astfel, termenul în discuție privește doar o latură a activității de ascultare-momentul adresării întrebărilor și al primirii raspunsurilor, cu alte cuvinte nu acoperă integral conținutul acestui act procedural. Altfel spus, deși, de regulă, această activitate implică adresarea de întrebări, adică interogatoriul, sensul acestui cuvânt nu se identifică, decât în parte, cu noțiunea de ascultare care presupune, în primul rând relatarea liberă a faptelor de către cel ascultat, după care i se pot pune întrebări. Termenii ascultare și audiere sunt sinonimi. Atât în limba vorbită cât și în limba literară, unul poate fi folosit în locul celuilalt. La fel se prezintă lucrurile și în legislația procesual-penală, în limbajul juridic precum și în cel al literaturii juridice și criminalistice, deși, în mod nejustificat, se consideră că audierea conta în activitatea de ascultare a persoanelor numai de către instanță de judecată. Legiuitorul, reglementând această activitate procesuală utilizează, cu precădere, termenul de ascultare (art. 70 s. u. C. pr. pen.). Fiind, însă, așa cum s-a precizat, echivalenți, în ce ne privește, alături de termenul de ascultare vom folosi în paralel pe cel de audiere cu exact același înțeles.

CAPITOLUL III

PREGĂTIREA ASCULTĂRII DECLARAȚIILOR ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

SECȚIUNEA I

STUDIEREA DOSARULUI (MATERIALELOR CAUZEI)

Pe plan tactic criminalistic, studierea materialelor cauzei presupune cunoașterea datelor referitoare la modul și împrejurările în care s-a săvârșit fapta, la probele existente în acel moment la dosar, la participanți, la persoana vătămată, martori, etc., date care urmează să fie completate, confirmate sau verificate și prin declarațiile învinuitului sau ale inculpatului. În funcție de modul de sesizare a organului judiciar, va fi studiată plângerea, denunțul sau procesul-verbal de constatare a efectuării unor acte pregătitoare, când organul de urmărire penală s-a sesizat din oficiu. Vor fi studiate cu atenție procesul-verbal de cercetare la fața locului, urmele sau mijloacele materiale de probă descoperite și ridicate cu acest prilej, declarațiile eventualelor victime, ale martorilor oculari, constatăriile tehnico-stiințifice, medico-legale, expertizele și alte acte întocmite de organele de constatare, aflate la dosar.

Pe baza studiului acestor materiale, se stabilesc persoanele care urmează a fi ascultate în calitate de învinuiți ori inculpați, faptele ce li se rețin în sarcină, participanții, calitatea și contribuția lor la săvârșirea infacțiunii, problemele ce trebuie să fie lămurite prin ascultare. Cu ocazia studiului, organul de urmărire penală trebuie să rețină datele, probele ce vor fi folosite în timpul ascultării și să stabilească momentul, ordinea și modul în care vor fi folosite. La cunoașterea materialului cuzei se poate studia pe lângă literatura juridică și literatura de specialitate legatăde alte domenii de activitate.

Studierea materialelor cauzei trebuie făcută cu obiectivitate, ținându-se seama atât de probele în acuzare, cât și de cele ce îl apără pe învinuit sau inculpat, precum și de circumstanțele atenuante ori, după caz, de cele care îi agravează răspunderea. Pe lângă cunoașterea materialelor cauzei, trebuie studiate și alte materiale, respectiv din literatură juridică, de specialitate și din alte domenii de activitate.

Pe de altă parte, având de cercetat, spre exemplu, o infracțiune săvârșită într-un sector de activitate productivă, organul de urmărire penală trebuie să se documenteze și cu privire la actele normative și la reglementările interne referitoare la organizarea și desfășurarea procesului de producție, la atribuțiile de serviciu ale persoanelor în cauză, la circuitul actelor financiar-contabile, etc.

Cunoașterea temeinică a tuturor materialelor cauzei conferă organului de urmărire penală o poziție superioară în timpul cercetării, contribuind la elucidarea temeinică a tuturor problemelor cauzei. Studierea materialului cauzei, că, de altfel, întreaga pregătire a ascultării, se efectuează cu maximă urgență și operativitate, regulă tactica dominantă în încercarea de soluționare a cauzelor penale.

SECȚIUNEA A II-A

STABILIREA RELAȚIILOR ANTERIOARE, DIN

TIMPUL ȘI DUPĂ COMITEREA FAPTEI DINTRE AUTOR ȘI PERSOANA VĂTĂMATĂ SAU MARTOR ORI EXPERT

Organul judiciar va trebui să stabilească dacă au existat astfel de relații întrucât în practica judiciară au fost întâlnite cazuri în care persoana care se prezintă ca fiind vătămată a exercitat acțiuni de provocare asupra făptuitorului (circumstanță atenuantă pentru acesta) sau a fost chiar autoarea unor stări, situații ori a determinat împrejurări prevăzute de lege și existente în momentul săvârșirii faptei care fac ca activitățile desfășurate de persoana pusă sub învinuire sau inculpată să-i lipsească o trasătură esențială a infracțiunii, și anume vinovăția.

Astfel de cauze înlătură caracterul penal al faptei față de persoană care s-a găsit psihic sub presiunea acestor cauze. De exemplu, fapta prevăzută de legea penala a fost săvârșită în stare de legitimă apărare, făptuitorul apărându-se de cel ce pretinde că este persoana vătămată. Pentru a se stabili adevărata situație de fapt în care s-a comis infracțiunea organul judiciar trebuie să clarifice și acest aspect al relațiilor anterioare, din timpul sau după comiterea infracțiunii. Aceeași obligație revine organului judiciar și în legătură cu astfel de relații existente între autorul faptei și martori sau experți. După cum se știe legea exceptează unele persoane de la obligația de a depune ca martor (persoana care este soț sau rudă apropiată, persoana obligată a păstra secretul profesional, dacă a cunoscut faptele sau împrejurările asupra cărora este ascultată exercitându-și profesia. Nu poate fi expert cel care a depus ca martor, aceste calități fiind incompatibile. Nu poate fi expert în cauza nici soțul sau o rudă apropiată. Rolul identificării unor astfel de împrejurări revine organului de urmărire penală. Prin cunoașterea relațiilor la care ne-am referit se previne încălcarea prevederilor procesual penale și posibilitatea apariției unor erori judiciare prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești netemeinice și nelegale având la bază declarații nesincere.

SECȚIUNEA A III-A

CUNOAȘTEREA PERSONALITĂȚII

ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Pe lângă cunoașterea concretă a faptelor comise de învinuit sau inculpat, organul de urmărire penală trebuie să manifeste o preocupare deosebită pentru cunoașterea personalității și a trăsăturilor psihice specifice acestuia.

Cunoașterea componentelor psihologice ale personalității-temperamentul, caracterul, aptitudinile-este necesară întrucât activitatea de ascultare a învinuitului ori inculpatului, așa cum s-a arătat, constituie o luptă pe tărâm psihologic.

Cunoașterea tipului de temperament-coleric (puternic, neechilibrat și excitabil), sangvinic (puternic, echilibrat, mobil), melancolic (slab) sau flegmatic (puternic, echilibrat, inert)-caruia aparține învinuitul sau inculpatul, oferă posibilitatea alegerii procedeelor tactice adecvate de ascultare. Trăsăturile pozitive sau negative de caracter ale persoanei ce trebuie ascultată, cum ar fi: sociabilitatea, sinceritatea, corectitudinea, tactul, delicatețea, orgoliul, indiferență, lenea, neglijență, timiditatea, aroganta s.a., permit celui care efectuează ascultarea să-și formeze o imagine fidelă cu privire la imaginea învinuitului ori inculpatului și în raport cu acestea, să aleagă metoda cea mai bună pentru a obține declarații sincere și complete.

Din analiza materialelor cauzei se pot desprinde unele concluzii cu privire la aptitudinile făptuitorului, concretizate în abilitatea cu care a conceput și săvârșit infracțiunea, a căutat să ascundă urmele acesteia. Cunoașterea personalității învinuitului sau inculpatului se poate realiza pe diferite căi, astfel date privind temperamentul, caracterul său aptitudinile acestuia se pot obține prin activități precum: cercetarea la fața locului, actele premergătoare, verificarile la cazierul judiciar și evidentă operativă, ascultarea martorilor, a altor învinuiți sau inculpați în cauză, studierea unor înscrisuri emanate de la învinuit sau imculpat, investigatiile cu privire la persoană sa. Pe lângă date privind identitatea, starea civilă și materială a învinuitului sau inculpatului, trebuie cunoscute și alte date ca: studiile, profesia, funcțiile ocupate în decursul timpului, domiciliile anterioare, comportamentul acestuia la domiciliu și la locul de muncă, acestea putând fi furnizate de vecini, prieteni, cunoscuți, rude, colegi de serviciu.

De asemenea, trebuie să fie cunoscute antecedentele penale, și pe cât este posibil, gradul de participație, atitudinea acestuia după comiterea infracțiunii, poziția pe care a adoptat-o în cursul cercetărilor. Nu este lipsit de relevanță pentru cunoaștere nici mediul familial în care învinuitul sau inculpatul s-a format și dezvoltat, anturajul, viciile, mediile pe care le frecventează.

Date despre personalitatea învinuitului sau inculpatului se pot obține și în mod direct prin: efectuarea percheziției, aplicarea sechestrului, reținere sau arestare, ascultarea acestuia. Dintre posibilitățile directe de cunoaștere a personalității învinuitului sau inculpatului cea mai importantă este ascultarea acestuia. Fiecare ascultare constituie prilej de studiu a personalității acestuia, iar observarea este mijlocul principal de investigare psihologică, în cadrul căreia se evidențiază anumite trăsături de compotament: expresii emoționale, mod de gândire, reacții .

SECȚIUNEA A IV-A

ORGANIZAREA MODULUI DE DESFĂȘURARE A ASCULTĂRII

Modul de interogare se circumscrie planului general întocmit de anchetator, pentru realizarea urmăririi penale, sau de către judecător, pentru realizarea fazei de judecată.

Planul general conține: versiunile, problemele de clarificat, metodele tactice folosite, ordinea de efectuare a diverselor activități procedurale.

Tactic, organizarea ascultării presupune:

3.4.1 ALEGEREA LOCULUI UNDE URMEAZĂ SĂ FACĂ ASCULTAREA ȘI A TIMPULUI OPTIM PENTRU ASCULTARE

Codul de procedura penala prevede că ascultarea învinuitului sau inculpatului se realizează la sediul organului de urmărire penală iar pentru inculpat la sediul instanței de judecată. În mod excepțional, ascultarea se poate realiza și la locul unde se află învinuitul sau inculpatul (cele mai frecvente situații când ascultarea nu se realizează la sediul organului judiciar sunt cele legate de starea sănătății). Ascultarea inculpatului în instanță se realizează în sala de ședință, cu public (excepție făcând cauzele cu inculpați minori și în alte cauze expres prevăzute de lege), în prezența celorlalți inculpați sau separat când instanță apreciează că interesul aflării adevărului impune aceasta. Când ascultarea învinuitului sau inculpatului, de către organul de urmărire penală se face la sediul acestuia camera de ascultare trebuie să fie sobră, fără tablouri, fotomontaje, calendare sau alte asemenea obiecte care pot distrage atenția persoanei ascultate sau pot fi folosite de către aceasta. Practica juridică japoneză interzice ca în camera de anchetă să se afle chiar și un telefon care poate întrerupe ascultarea și să determine pierderea momentului optim mărturisirii.

În privința alegerii timpului în care se realizează ascultarea, conform legii procesuale, în faza de urmărire penală învinuitul este ascultat la începutul acesteia ( art. 70 C. pr. pen.) și la sfârșitul urmăririi, iar inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării preventive (art. 263 C. pr. pen.), în cazul continuării cercetării după punerea în mișcare a acțiunii penale (art. 237 C. pr. pen.) și la prezentarea materialului de urmărire penală (art. 250 C. pr. pen.). Reascultarea înculpatului la instanță se face ori de câte ori este necesar. Declarațiile învinuitului dau inculpatului pot fi judiciare sau extrajudiciare. Declarația extrajudiciară este cea făcută în afara procesului penal (de exemplu o scrisoare, declarația data de un învinuit sau inculpat în cadrul unei cercetări administrative).Declarația este judiciară atunci când este dată în cadrul procesului penal (organului de carcetare penală, procurorului, instanței de judecată). Inculpatul sau învinuitul trebuie ascultat ori de câte ori acesta dorește și când organul judiciar apreciază că declarația sa este utilă cauzei.

3.4.2 PREGĂTIREA MATERIALULUI PROBATOR CE URMEAZĂ A FI FOLOSIT ÎN TIMPUL ASCULTĂRII

Este posibil ca învinuitul sau inculpatul în timpul ascultării să prezinte situația de fapt în care s-a săvârșit infracțiunea altfel decât rezultă din mijloacele de probă existente la dosar. Această situație s-ar putea produce datorită nesincerității învinuitului sau inculpatului. Pentru a stabili adevărul putem folosi în timpul ascultării unele mijloace de probă de care dispunem. Nu este indicată folosirea tuturor mijloacelor de probă deținute sau pe cele mai relevante întrucât este posibil ca persoana ascultată să recunoască numai faptele pentru care organul judiciar dispune de probe Pot fi prezentate învinuitului sau inculpatului hărți, fotografii, părți din declarațiile celorlalți participanți, o parte din urmele ridicate de la fața locului, diverse înregistrări. Dacă și după prezentarea unor asemenea mijloace poziția învinuitului sau inculpatului este tot de nerecunoaștere sunt două cauze: învinuitul sau inculpatul este nesincer sau nu este el autorul faptei

3.4.3 DETERMINAREA ORDINII ÎN CARE SE VA FACE ASCULTAREA

Dacă în cauză sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, indiferent de formă de participație penala (autor, instigator, complice), la început vor fi ascultați cei care dețin mai multe date, sau cei care fac declarații sincere și complete. Este bine ca înainte de ascultarea primului învinuit sau inculpat să fie ascultați martorii oculari, când exista, sau persoana vătămată când este apreciată ca fiind sinceră. Pentru a stabili ordinea ascultării pot fi valorificate și informațiile pe care le oferă constatările tehnico-stiintifice și expertizele întocmite în cauză.

Când fapta a fost săvârșită în participație legea prevede obligația organului de urmărire penală de a-i asculta separat pe învinuiți sau inculpați.

3.4.4 ASIGURAREA PREZENȚEI APĂRĂTORULUI

Potrivit legii, dreptul la apărare este garantat învinuitului sau inculpatului pe tot parcursul procesului penal. Legea instituie și obligația organului de urmărire penală de a asigura învinuitului sau inculpatului posibilitatea pregătirii și exercitării apărării, dreptul de a fi asistat de un apărător.

În aceeași ordine de idei, organul de urmărire are datoria de a asigura prezenta apărătorului, la data și ora fixată pentru efectuarea actului procedural atât în cazul în care învinuitul sau inculpatul face parte din categoria persoanelor pentru care asistenta juridică este obligatorie-minori, militari în termen sau militari cu termen redus, rezerviști, concentrați, elevi ai unor instituții militare de învățământ, internați într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, când sunt arestați chiar și în altă cauză precum și atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanța apreciază că inculpații nu și-ar putea face singuri apărarea.

De asemenea, organul de urmărire penală trebuie să facă dovadă că apărătorul a fost încunoștiințat despre data și ora ascultării; orice învinuire se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului fără asigurarea apărării, în cazurile în care apărarea este obligatorie, atrage nulitatea actului procedural întocmit și în mod legal instanța poate restitui cauza la Parchet pentru refacerea urmăririi penale.

3.4.5 ASIGURAREA PREZENȚEI REPREZENTANTULUI AUTORITĂȚII TUTELARE, PĂRINTELUI, TUTORELUI, CURATORULUI, INTERPRETULUI

În cazul săvârșirii infracțiunii de către un minor (care nu a împlinit vârsta de 16 ani) la ascultarea acestuia este indicat să participe și un reprezentat al autorității tutelare, unul dintre părinți (sau amândoi dacă doresc), iar când este cazul pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căruia se află minorul.

Dificultățile pot fi, eventual, înlăturate prin prezența unor persoane apropiate, care, cunoscând mai bine pe minor, îl pot determina să adopte o poziție de sinceritate, cu consecințe directe asupra conținutului declarației.

Când învinuitul sau inculpatul care urmează să fie ascultat nu cunoaște limba româna ori nu se poate exprima, trebuie să se asigure un interpret. Folosirea interpretului are drept scop de a ajuta organul de urmărire penală să înțeleagă ceea ce declară învinuitul sau inculpatul care nu cunoaște limba folosită în desfășurarea procesului penal sau, chiar dacă o cunoaște, nu se poate exprima.

3.4.6 ASIGURAREA CONDIȚIILOR MATERIALE ÎN

CARE URMEAZĂ SĂ SE DESFĂȘOARE ASCULTAREA

Aceste condiții se referă, pe lângă ambianța ce trebuie creată, la asigurarea mijloacelor de probă ce vor fi folosite pe parcursul ascultării, precum și la mijloacele tehnice care vor fi utilizate: magnetofon, portofon, camera video.

Este indicat ca, pe biroul celui care efectuează ascultarea să se afle planul de ascultare, coală de hârtie pe care se va consemna declarația și instrumentul de scris.

Dosarul cauzei și mijloacele materiale de probă nu vor fi lăsată la îndemâna învinuitului sau inculpatului.

Tot cu privire la asigurarea condițiilor în care urmează să se desfășoare ascultarea este indicat că, atunci când există date despre intențiile agresive sau despre poziția de negare a faptelor comise ale celui care va fi ascultat, pe lângă cel care instrumentează cauza, să asiste și un alt lucrător.

Aceasta, atât pentru a se asigura supravegherea atentă a învinuitului sau inculpatului, cât și pentru a se înlătura încercările lui de a ataca, de a-și produce vătămări ori a provoca alte incidente.

3.4.7 CITAREA SAU ADUCEREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI PENTRU ASCULTARE

Învinuitul sau inculpatul poate fi ascultat sub stare de arest preventiv ori în stare de libertate. În primul caz, aducerea acestuia la locul unde va fi ascultat nu ridică probleme deosebite. Dacă, însă, învinuitul sau inculpatul este cercetat în stare de libertate, chemarea sa pentru ascultare se face prin citare sau prin aducere, cu respectarea dispozițiilor legale.

Momentul înmânării citației trebuie ales în funcție de obiectul cauzei și de complexitatea ei; practica organelor de urmărire a demonstrat că, din punct de vedere tactic, este bine ca citația să fie înmânata în ziua sau în seara zilei anterioare datei fixate pentru ascultare. Când în cauză sunt mai mulți învinuiți sau inculpați care trebuie ascultați, citarea acestora se face de așa maniera încât să se evite posibilitatea să ia legătura între ei, înainte de a se prezentă la ascultare. Pentru aceasta, citarea nu trebuie să fie făcută la aceeași oră, chiar dacă ascultarea se va face concomitent, dar separat, a tuturor învinuiților.

Învinuitul sau inculpatul care a fost citat legal și nu s-a prezentat la data fixată poate fi adus pe bază de mandat de aducere.

Pentru preântâmpinarea eventualelor consecințe negative, atunci când se dețin date ori indicii că învinuitul sau inculpatul intenționează să se sustragă de la urmărirea penală, încearcă să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea martorilor, experților, distrugerea sau alterarea mijloacelor de probă, aducerea sa, în vederea ascultării, se realizează pe baza mandatului de aducere, chiar înainte de a fi chemat prin citație.

CAPITOLUL IV

MIJLOACELE DE FIXARE A DECLARAȚIILOR ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Declarațiile învinuitului sau inculpatului sunt materializate în formele prevăzute de dispozițiile legii procesual penale.

După cum s-a precizat anterior, legea procesuală penală prevede obligația pentru organul judiciar de a-i cere învinuitului sau inculpatului să dea o declarație scrisă personal.

Forma scrisă este necesară pentru ca declarația învinuitului sau inculpatului să poată fi folosită ca mijloc de probă în cadrul procesului penal și pentru a se reține cu fidelitate ceea ce a declarat învinuitul sau inculpatul.

Consemnarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului se realizează prin: declarații scrise, pe banda magnetică sau videomagnetică.

SECȚIUNEA I

CONSEMNAREA ASCULTĂRII ÎN DECLARAȚIE

Conform art. 70 Cod pr. pen. declarația scrisă a învinuitului sau inculpatului va conține numele și prenumele, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studiile, situația militară, loc de muncă, ocupația, adresa, antecedente penale și alte date necesare stabilirii situației sale personale.

Învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declarație scrisă de mai înainte, dar pentru redactarea declarației sale i se poate permite să se folosească de însemnări asupra amănuntelor greu de reținut. Cu ocazia ascultării, învinuitul sau inculpatul va da cel puțin două declarații. Prima declarație, conform prevederilor art. 70 alin. 3 din Codul de procedură penală, va fi scrisă de învinuit sau inculpat personal pe o coală de hârtie obișnuită și nu pe formular tipizat.

De regulă, învinuitul sau inculpatul se referă, în declarația scrisă personal, la următoarele: poziția sa față de învinuirea ce i se aduce (de recunoaștere în totalitate a învinuirii, de recunoaștere parțială, de negare a învinuirii), indicarea altor persoane ca autoare a infracțiunii, solicitarea efectuării unor activități procesuale și procedurale din care va rezulta nevinovăția sa și oferta de a preda organului judiciar documente pe care le deține și din care rezultă gradul de implicare sau de neimplicare a sa în fapta imputată.

Organul judiciar nu va interveni în redactarea acestei declarații, învinuitul sau inculpatul având dreptul să scrie ceea ce dorește. Declarația va fi redactată în fața organului judiciar care va viza și data declarației (pe avers, în colțul superior dreapta), confirmând astfel că nu a fost scrisă mai dinainte. Când la ascultarea participă și apărătorul sau celelalte persoane care pot să-l asiste pe învinuit sau inculpatul minor, declarația va fi semnată, în partea finală și pe fiecare pagină și de către aceste persoane. Semnând și apărătorul se va putea face mai ușor dovada îndeplinirii procedurii asigurării asistentei juridice, iar învinuitul sau inculpatul nu-și va putea retracta declarația dată pe motivul invocat de obicei al folosirii de către organul judiciar a mijloacelor ilegale în obținerea declarației.

După redactarea de către învinuit sau inculpat a primei declarații, organul de urmărire penală va consemna și el în scris, pe formular tipizat (sau pe coală de hârtie obișnuită când lipsesc formularele tipizate), rezultatul ascultării învinuitului sau inculpatului. Și această declarație va conține datele pe care le-am menționat referitoare la starea civilă și celelalte date personale ale învinuitului sau inculpatului ascultat, la care se vor adăuga precizările făcute de acesta în etapele relatării libere și adresării de întrebări.

Consemnând declarațiile învinuitului sau inculpatului, organul judiciar trebuie să oglindească cât mai precis expunerea acestuia, folosindu-se, pe cât posibil de cuvintele, expresiile persoanei ascultate. Fidelitatea în consemnarea declarațiilor este cu atât mai necesară cu cât pot exista învinuiți sau inculpați care fac declarații contradictorii., recunosc anumite fapte sau oferă date despre alte persoane fără să-și dea seama imediat. Dar, în momentul în care li se citește declarația, sesizează contradicțiile, ca și faptul că au implicat alte persoane, refuză să semneze sau pur și simplu neagă că le-au făcut. De acea este bine să se consemneze imediat în declarație afirmațiile făcute și care sunt importante pentru cauză. Se va proceda astfel întotdeauna când sunt ascultați recidiviști, persoane versate, dificile care pot retracta imediat afirmațiile făcute sau să nu mai recunoască faptul că le-au făcut.

În cazul învinuiților sau inculpaților nesinceri, “înrăiți”, recomandăm ca ascultarea, după consemnarea primei declarații, să se facă pe bază de întrebări și răspunsuri. În declarație va fi consemnată întrebarea și apoi răspunsul. În felul acesta nu se mai poate susține ulterior de către învinuit sau inculpat că nu a fost întrebat în cursul urmăririi penale sau judecătorești cu privire la anumite împrejurări ale săvârșirii faptei și nu-și mai poate astfel motiva nesinceritatea manifestata. Învinuitului sau inculpatului i se oferă posibilitatea de a verifica dacă cele relatate de el au fost consemnate corect în declarația scrisă de organul judiciar.

Recomandăm ca organul judiciar să insiste ca învinuitul sau inculpatul să citească personal declarația. Când învinuitul sau inculpatul este de acord cu conținutul declarației, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit, în felul acesta înlăturându-se posibilitatea ca la sfârșitul paginilor și la sfârșitul declarației să se facă adăugiri. În cazul în care există spații libere în cuprinsul declarației sau între scrisul din finalul declarației și semnături, acesta va fi barat. Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze declarația, se va menționa această situație în declarația scrisă. Declarațiile date în fața instanței vor fi semnate de președintele completului de judecată și de grefier. Învinuitul sau inculpat poate reveni asupra celor declarate, poate face completări, rectificări, precizări. Toate acestea vor fi consemnate la sfârșitul declarație scrise, urmând ca toate persoanele care au semnat declarația să semneze din nou. Când învinuitul sau inculpatul se găsește în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanța de judecata va proceda la ascultarea acestuia la locul unde se află, consemnând în cel loc, în declarația scrisă, rezultatul ascultării, cu respectarea tuturor celorlalte reguli procedurale pe care le-am menționat. Consemnarea ulterioară a declarației învinuitului sau inculpatului are loc când se recurge la o nouă ascultare. Reascultarea poate fi efectuată din oficiu sau la cererea învinuitului sau inculpatului. Cu ocazia reascultării poate fi completată declarația cu date noi, pe care și le-a amintit sau să retracteze total sau parțial declarația anteriaoră.

Organul judiciar va analiza cu atenție și obiectivitate retractările întrucât ele pot fi motivate legal, împiedicându-se astfel o eroare în făptuirea actului justiției.

Înlăturarea în mod nejustificat a revenirii asupra declarațiilor anterioare constituie o încălcarea a regulilor de bază ale procesului penal care se referă la rolul activ al organelor judiciare și la obligația aflării adevărului.

SECȚIUNEA A II-A

MIJLOACE TEHNICE FOLOSITE PENTRU ASCULTAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

În practica procesuală penală română se simțea necesitatea și importanța admiterii ca mijloace de probă a înregistrărilor audio sau video. Această necesitate a fost împlinită prin Legea nr. 141/1996 care a introdus o nouă secțiune în Codul de procedura penala a V1-a denumită “Înregistrările audio sau video”.

Potrivit art. 911 înregistrările pe banda magnetică ale unor convorbiri se efectuează cu autorizația motivată a procurorului desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și când sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni. Înregistrarea nu constituie prin ea însăși o probă. Poate servi ca mijloc de probă numai dacă din conținutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.

Cu privire la înregistrarea efectuată organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal în care se menționează autorizația data de procuror pentru efectuarea înregistrării, numele persoanei ascultate, data și ora începerii și terminării convorbirii, numărul de ordine al rolei sau casetei pe care se face înregistrarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal cu certificare pentru autenticitate efectuată de organul de urmărire penală, verificat și semnat și de către procurorul care supraveghează cauza. La procesul-verbal se atașează caseta sau rola care conține înregistrarea în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

Conform art. 913 procedura menționată mai sus este extinsă, în privința modalităților și a condițiilor de înregistrare, la orice altă înregistrare a convorbirilor și a imaginilor pe banda magnetică autorizată conform legii, deci și pentru înregistrarea ascultării. În cazul în care există suspiciuni cu privire la originalitatea înregistrărilor pe banda magnetică sau a luării de imagini, acestea pot fi supuse expertizei la cererea procurorului, a părții ori din oficiu.

Din actuala reglementare juridică nu rezultă obligația pentru organul judiciar de a-i aduce la cunoștința învinuitului sau inculpatului că se efectuează înregistrarea. Întrucât o asemenea înregistrare nu are caracter secret, recomandăm organului judiciar să-i aducă la cunoștința persoanei ascultate că este înregistrată.

Prin înregistrarea ascultării vor fi obținute următoarele avantaje:

Organul judiciar are posibilitate să rețină toate nuanțele din declarații și toate manifestările prin care trece învinuitul sau inculpatul cu ocazia adresării de întrebări, prezentării unor probe de vinovăție s.a.. Învinuitul sau inculpatul nu va mai putea reveni asupra declarațiilor pe care le-a făcut, fără o motivație întemeiată.

Aceasta și pentru că la sfârșitul înregistrării organului judiciar va întreba persoana ascultata dacă apreciază ca ascultarea s-a realizat corect și va înregistra răspunsul dat. Învinuitul sau inculpatul nu va mai putea susține că declarațiile pe care le-a dat au fost obținute prin presiuni, violente, amenințări sau alte asemenea procedee. După terminarea ascultării, în prezența învinuitului sau inculpatului, se va menționa data și ora la care s-a terminat ascultarea.

Învinuitului sau inculpatului i se va cere să consemneze în declarația pe care o da că ascultarea a fost înregistrată și condițiile în care s-a desfășurat aceasta.

SECȚIUNEA A III-A

VERIFICAREA DECLARAȚIILOR ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Activitatea desfășurată cu prilejul luării declarațiilor învinuitului sau inculpatului în faza urmăririi penale și inculpatului în faza judecății este verificată sub aspectul legalității și al rezultatului său. Când dispozițiile legale ce reglementează ascultarea au fost încălcate se vor aplica sancțiunile procesuale stabilite de lege. Când actele au fost întocmite de organul de cercetare penală, verificarea legalității întocmirii se va face de către șeful ierarhic și procurorul care a supravegheat urmărirea penală. Dacă urmărirea a fost efectuată de către procuror, competența de verificare revine procurorului ierahic superior.(art 209 C. p. p.).

Verificarea, indiferent cine o face, poate fi determinată de plângerea persoanei vătămate în interesele sale legitime ori din oficiu.(art. 275 C. p. p.).

Când s-a produs o vătămare actul încheiat va fi lovit de nulitate dacă vătămarea nu poate fi înlăturată altfel. Când cauza ajunge la instanța de judecată, aceasta va verifica din nou legalitatea întocmirii tuturor actelor. O eventuală vătămare ce s-ar fi produs prin încălcarea dispozițiilor legale cu privire la ascultarea în faza de urmărire penală, dacă nu a fost înlăturată, va fi soluționată de instanță întrucât are și ea obligația să-l asculte pe inculpat în etapa cercetării judecătorești. După verificarea declarației și constatarea legalității întocmirii sale, organul judiciar va corobora datele din declarație cu celelalte mijloace de probă.

În cazul în care acestea corespund, declarația poate fi apreciată ca mijloc de proba în cauză. Dacă există însă contradicții între declarație și celelalte mijloace de probă, organul judiciar are obligația reascultării învinuitului sau inculpatului pentru clarificarea neconcordantelor. Explicațiile date vor fi verificate cu toată atenția.

Neverificarea lor poate avea consecințe grave cum ar fi : rețineri sau arestări ilegale, efectuarea unor cercetări incomplete, subiective, restituirea cauzei pentru completarea ori refacerea cercetărilor, achitări sau erori judiciare. Promptitudinea și seriozitatea cu care sunt verificate declarațiile învinuitului sau inculpatului îl va face pe acesta să renunțe la poziția sa nesinceră. Verificarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului se realizează pe întreg parcursul cercetării prin efectuarea unor activități cum ar fi: reascultarea învinuitului sau inculpatului, ascultarea celorlalți participanți la săvârșirea faptei, ascultări de martori, percheziții, confruntări, ridicări de obiecte și înscrisuri, reconstituiri, efectuarea de constatări tehnico-stiintifice, medico-legale, expertize s.a. .

SECȚIUNEA IV

MIJLOACE TEHNICO-ȘTINȚIFICE DE CONSTATARE A SINCERITĂȚII SAU NESINCERITĂȚII DECLARAȚIILOR PERSOANELOR

Sinceritatea declarațiilor celor ce compar în procesul penal în diverse calități, mai cu seamă ale celui ce urmează a suporta consecințele faptei săvârșite reprezintă, alături de fidelitate, o însușire fără de care acestea nu pot fi așezate la baza convingerii organelor judiciare. Sinceritatea sau nesinceritatea învinuitului sau inculpatului poate fi desprinsa din conținutul intrinsec al declaraților sale precum și din raportarea acestora la celalalte mijloace de informare existente în cauză. De asemenea, încercarea de disimulare (de inducere în eroare) poate fi descoperită pe cale logică, prin relevarea caracterului contradictoriu al declarațiilor, prin adoptarea celei mai adecvate linii tactice de interogare care uzând din plin de elementul surpriză poate zădărnici sistemul defensiv al învinuitului sau inculpatului.

Tot astfel, nesinceritatea poate fi pusă în evidență pe calea observării atente a comportamentului expresiv, mimic, a reacțiilor involuntare, a gesturilor, a trăsăturilor și coloritului feței, care au valoarea unor indicii ce dezvăluie încercările de inducere în eroare. Această din urmă modalitate de apreciere a sincerității sau nesincerității întemeiată pe observarea directă a acelor manifestări ce țin de comportamentul aparent al emoției oferă, uneori, posibilitatea descoperirii simulării. Dar, în cazul unor făptuitori relevarea simulării e incertă, după cum, în cazul celor cu o anumită experiența în domeniul vieții infracționale, datorită unei capacități sporite de autocontrol a manifestărilor exterioare ale comportamentului simulat, relevarea disimulării e imposibilă.

Acestor mijloace, să le spunem clasice, de apreciere a sincerității sau nesincerității declarațiilor învinuitului sau inculpatului li s-au adăugat, în ultimele decenii, un mijloc de investigare a principalelor modificări psiho-fiziologice ce însoțesc emoția în stare de simulare, mai exact în situația de falsificare a adevărului printr-o exprimare verbală – minciună. Este vorba de înregistrarea pe cale obiectivă, cu ajutorul unor aparate speciale de tip poligraf, a modificărilor fiziologice ale organismului, provocate de diverse stări emoționale ce însoțesc simularea (încercarea de inducere în eroare a organului judiciar).

Care este fundamentul științific al tehnicii poligraf de constatare obiectivă a stărilor emoționale tipice disimulării adevărului. Starea emoțională sub stăpânirea căreia se afla făptuitorul în momentul săvârșirii infracțiunii înregistrează, adeseori, o adevărată recrudescență în momentul chemării sale în fața organelor judiciare în vederea ascultării, stare determinată de conștientizarea pericolului la care ar putea fi expus în cazul dovedirii învinuirii aduse. Încercarea de disimulare, atitudine tipică celui ce nu și-a conformat conduita imperativelor impuse de legea penala – reclamă un efort voluntar ce declanșează stări emoționale, unele supuse observației directe. Fie că este stăpânit de o emoție violentă, fie de o emoție de intensitate moderată, stările emoționale sunt întotdeauna însoțite de anumite modificări fiziologice reflexe, ce se declanșează automat și scapă posibilităților de cenzurare ale subiectului.

Plecându-se de la manifestările specifice tensiunii psihice, în literatura de specialitate s-a încercat chiar stabilirea unor reguli după care se poate detecta minciuna, vinovăția sau inocența. Astfel potrivit lui Le Clere:

– răspunsul vinovatului este mai lent și ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat și deseori indignat;

– vinovatul suporta mai greu privirea, spre deosebire de inocent, care, însă, roșește mai ușor;

– inocentul face apel la corectitudinea să și cauta să demonstreze că nu ar avea nici un interes pentru faptele care i se împută;

– inocentul da mai greu explicații privind modul în care și-a petrecut timpul spre deosebire de vinovat care oferă imediat un "excelent" alibi;

– inocentul este consecvent în declaraliile pe care le face.

Necesitățile practice evidente au condus la o scrie de încercări de găsirea a unor tehnici prin care să se detecteze cu precizie și obiectivitate principalele modificări cauzate de tensiunea psihică, modificări care nu pot fi depistate printr-o simplă observație vizuală, fie chiar și a unui anchetator avizat și cu experiență.

CAPITOLUL V

EVOLUȚIA LEGISLAȚIEI ROMÂNEȘTI ÎN PRIVINȚA DREPTURILOR ȘI OBLIGAȚIILOR PROCESUALE ALE ORGANELOR JUDICIARE VIZÂND AUDIEREA ACESTOR PARTICIPANȚI LA PROCESUL PENAL

SECȚIUNEA I

NOȚIUNI GENERALE

Importanța pe care o au regulile de bază ale procesului penal face ca ele să poată fi reunite într-un sistem care conturează cadrul politico-juridic în care organele judiciare înfăptuiesc politica penală. Noțiunea de sistem este definită ca un ansamblu de elemente, dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit. Ținând cont de această definiție înțelegem că între principiile fundamentale trebuie să existe elemente de dependență, abordare teoretică unitară, care duc la atingerea scopului procesului penal. Fiind un ,,întreg organizat’’, sistemul principiilor trebuie să dea aceeași abordare, aceeași rezolvare instituțiilor procesului penal. Unii autori împart principiile fundamentale ale procesului penal în principii constituționale și neconstituționale, ultimele fiind prevăzute, în principal în Codul de procedură penală. Alți autori fac diferențiere între principii care stau la baza întregului proces penal și principiul ce se aplică numai unei faze a procesului penal, fiind considerate toate reguli de drept, ce formează un tot unitar. Vom face referire la principiile recunoscute de sistemul legal actual, intern și european. Procesul penal este o activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca oricare persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere.

Fiind o activitate strict reglementată de lege, este firesc ca legalitatea să constituie principiu fundamental în desfășurarea procesului penal. Acest principiu este impus de reglementările existente atât în constituție, cât și în actele normative cu aplicabilitate în domeniu. Potrivit art. 1 din Constituție, România este stat de drept, iar respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Statutul magistraților este reglementat prin lege și stabilește că justiția se înfăptuiește de judecători în numele legii, iar judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali, art.1 și 2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Codul de procedură penală prevede ca principiu legalitatea: procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.

Actele procesuale și procedurale întocmite cu încălcarea legii sunt înlăturate prin prevederile existente în Codul de procedură penală, mergându-se, dacă este cazul, până la sancționarea celor vinovați de întocmirea lor. Potrivit art. 275 C. proc. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

Căile ordinare și extraordinare de atac precum și posibilitatea înlăturării unor nereguli pe perioada executării pedepsei constituie, de asemenea, mijloace pentru respectarea principiului legalității.

SECȚIUNEA A II-A

OBLIGAȚIILE PROCESUALE ALE ORGANELOR JUDICIARE

În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului. În plan procesual penal, aflarea adevărului se limitează la cunoașterea faptelor și împrejurărilor care fac obiectul probațiunii, organele judiciare având obligația să stabilească situația de fapt care corespunde adevărului și să pronunțe hotărâri judecătorești care să reflecte adevărul, fără erori judiciare.

Obligațiile organelor judiciare în realizarea principiului aflării adevărului:

constatarea existenței faptei ce constituie obiectul învinuirii; stabilirea împrejurărilor în care s-a produs fapta; stabilirea formei și modalității vinovăției; stabilirea mobilului și scopului urmărit de făptuitor; stabilirea prejudiciului cauzat (dacă există); Constatarea oricăror aspecte care ar putea să influențeze răspunderea penală și civilă a făptuitorului.

Garanții pentru respectarea principiului aflării adevărului: obligația organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penală, strângând probe necesare pentru lămurirea cauzei (art. 202 și art. 287 C. pr. pen.); dreptul părților de a putea dovedi împrejurările care duc la aflarea adevărului în cauză (art. 67 C. pr. pen.); obligarea oricărei persoane să contribuie, prin informațiile pe care le deține, la aflarea adevărului (art.65 alin. 2, art. 265 C. pr. pen.); așezarea sistemului probator pe principiile libertății probelor și ale liberei lor aprecieri (art. 63, 64 C. pr. pen.); instituirea unui sistem eficient de desfășurare a procesului, astfel încât cauză să poată fi reluată din etapa procesuală în care aflarea adevărului s-a denaturat (art.265 C. pr. pen).

Principiul aflării adevărului acționează în strânsă legătură cu celelalte reguli de bază pe tot parcursul procesului penal. Organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal.

Acest principiu, alături de cel al operativității, are o contribuție decisivă la aflarea adevărului, obligând organele judiciare să depună toate diligențele pentru soluționarea cauzei. În realizarea acestui principiu, organele judiciare penale au următoarele obligații : să dispună începerea urmăririi penale; să intervină în orice moment al desfășurării procesului penal; să ceară și să administreze probe; să stabilească faptele; să asigure respectarea drepturilor părților, îndrumarea și sprijinirea acestora; să dispună administrarea din oficiu a probelor; să pună în discuția părților orice aspect care să ajute la aflarea adevărului; să examineze cauza penală sub toate aspectele; să extindă,atunci când este cazul, acțiunea penală sau procesul penal și asupra altor fapte și persoane.

În anumite situații, principiul rolului activ al organelor judiciare nu operează în aceste modalități, acestea neavând posibilitatea manifestării unor inițiative în administrarea probelor, atunci când efectuarea unor acte procesuale are un caracter strict personal, rămânând la libera latitudine a subiecților interesați.

În aceste cazuri, rolul activ ia forma aducerii la cunoștința persoanelor respective a drepturilor procesuale pe care le au și a condițiilor exercitării acestor drepturi.

Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnîndu-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condițiile și cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.

Într-o accepțiune largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor și regulilor procedurale care oferă posibilitatea persoanei de a se apăra împotriva acuzațiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăția sa.

În această accepțiune largă, se include și posibilitatea folosirii avocatului.

SECȚIUNEA A III-A

DREPTURILE PROCESUALE ALE ORGANELOR JUDICIARE

Cetățenii sunt egali în fața legilor și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege. Acest drept fundamental, în ceea ce privește accesul liber la justiție, constă în posibilitatea oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor legitime.

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prevede în art. 6 alin. (1) că accesul la justiție nu poate fi îngrădit, iar în art. 7 alin. (2) că justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte criterii discriminatorii. În literatura de specialitate, se apreciază că acest principiu se manifestă în următoarele forme: tuturor persoanelor implicate în soluționarea cauzelor penale le sunt aplicabile aceleași legi; aceleași organe desfășoară procesul penal, fără ca anumite persoane să fie privilegiate și fără să se facă vreo discriminare. Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Necesitatea acestui principiu este definită și de primul articol al Codului de procedură penală, denumit scopul procesului penal, în care se arată că procesul are ca scop, constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiune.

Operativitatea în procesul penal, în sensul larg, presupune rezolvarea rapidă a cauzelor penale, dar și simplificarea activității procesuale, când este cazul. Cauza penală nu trebuie să se întindă exagerat în timp, tărăgănarea aducând prejudicii serioase atât soluționării cauzei penale, cât și realizării importantelor sale sarcinii. Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Prin dreptul la un proces echitabil trebuie înțeles că organele judiciare au și obligația de a asigura condițiile pentru desfășurarea unui astfel de proces. Urmează că practica organelor judiciare să aplice acest principiu funcție de datele concrete dar și de reglementările interne care să permită acest fapt.

Principiile fundamentale care se regăsesc în desfășurarea întregului proces penal acționează într-o interdependență și condiționare reciprocă. Aceste principii se presupun unele pe altele, nerespectarea unuia dintre ele aducând atingere și altora. De exemplu, principiul legalității care este considerat un principiu cadru, impune respectarea celorlalte principii, deoarece reglementarea celorlalte este prevăzută de lege. Încălcarea unuia dintre principii, duce pe cale de consecință, la nerespectarea principiului legalității.

În unele cazuri, totuși, intervine și rolul organelor judiciare privind respectarea principiilor fundamentale.

CONCLUZII

Am urmărit prin prezenta lucrare să ofer o mai bună înțelegere a conceptului de „ascultare a învinuitului”, a conținutului și formelor sale de manifestare, a caracteristicilor și a factorilor săi de influență pentru a face mai bine cunoscută în rândul persoanelor interesate. Ascultarea inviunitului sau inculpatului este o activitate procesuala și de tactica criminalistică , efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie învinuitul, inculpatul poate face mărturisiri complete sau doar parțiale, cu privire la infracțiunea săvârșită și la circumstanțele legate de comiterea ei. Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate de învinuiți sau inculpați, faptele care au fost reținute în sarcina acestora, participanții, calitatea și contribuția lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermeiul audierii.

La terminarea relatării libere cu privire la împrejurarea respectivă, sau cu privire la o anumită fapta ce este cercetată, urmează a fi adresate întrebări în legătură cu acele episoade. Numai după lămurirea completă a împrejurărilor unei anumite fapte se poate trece la ascultarea relatărilor libere cu privire la alte fapte.

Prin intermediul relatării libere poate fi cunoscută și analizată poziția făptuitorului prin compararea celor prezentate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observațiile rezultate în acesta fază vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice care urmează a fi utilizate în continuare.

Chiar atunci când ne aflăm în fața unui învinuit / inculpat care neagă în totalitate fapta, denaturând adevărul, nu se va adopta o poziție ostilă, nici reacții rigide, deoarece printr‑o bună adoptare a tacticii în continuare va putea fi dovedită poziția recalcitrantă, obstrucționistă a celui ascultat.

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAȚIE INTERNĂ

1. CONSTITUȚIA ROMÂNIEI 2003 este forma republicată a CONSTITUȚIEI ROMÂNIEI 1991, cu actualizarea denumirilor și renumerotarea articolelor, revizuită prin legea nr.429/2003, aprobate prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin HOTĂRÂREA CURȚII CONSTITUȚIONALE, nr.3 din 22 octombrie 2003 M. O. 767/31 oct. 2003;

2. Cod procedura penală, M.O. nr. 78 din 30 aprilie1997, Ed. C.H. Beck

București, actualizat 1.06. 2007;

3. Legea nr 304/2004, art.1 și 2 “organizarea judiciară” Publicată în M. Of.

Nr.576/29.06.2004;

DOCTRINĂ. TRATATE. CURSURI

4. Aionitoaie C., T. Bitoi, „Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpați,

1992;

5. CIOPRAGA A., “Criminalistică.Tratat de tactică”, Editura Gama, 1996;

6. Colectiv, „Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpați, M.I , 1992;

7. , “Tratat de procedură penală”, Editura Pro, București, 1997;

8. Volonciu N., „Tratat de procedură penală, partea generală”, vol. I, Editura

Paideia, București, 2006;

9. Atanasiu Crișu, „Drept procesual penal-partea generală”, Curs universitar-

2004;

10. Badila M., „Tactica ascultarii inculpatului în instanță”, Editura Omnia Uni-

S.A.S.T.SRL, Brașov, 1998;

11. Berchesan V., „Metodologia investigării infracțiunilor”, Editura Paralela

45, 2006;

12. Ciopraga A., „Criminalistică”, Editura Gama, 1997;

13. Doltu Ioan, „Probele și mijloacele de probă, cu privire la declarațiile

învinuitului sau inculpatului, mijloace de probă și apărare în procesul

penal”, Editura Dobrogea, Constanța, 1997;

14. Doltu Ioan, „Probele și mijloacele de probă, cu privire specială la

declarațiile învinuitului sau inculpatului, mijloace de probă și apărare în

procesul penal”, Editura Dobrogea, Constanța 1997, din Ioan Doltu,

Florin Roman, „Criminalistică”, Editura Fundației „Andrei Șaguna”,

Constanța , 2003;

15. Ionas Al., Magureanu,I. „Ascultarea persoanelor în procesul penal”,

Editura Omnia Uni-S.A.S.T., Brașov, 2005;

16. Stancu, E. “Criminalistică”, vol.I si II, Editura Actami, 1995;

17.Neagu, „Drept procesual penal”, Editura Academiei Române, București,

2004;

18. Stancu E., “Criminalistică”, vol. I, Ed. Tempus S.R.L, București, 1993;

19. Imbre K., “Bazele psihologice ale tacticii de audiere”, Budapesta;

20. Theodoru Gr., „Curs de drept procesual penal. Partea generală”, Iași,

2001;

III. JURISPRUDENȚĂ

21. Athanasie A., “Gest de personalitate – Manuscris”, București, 1977;

22. Academia Română, „Dicționarul explicativ al limbii române”, București,

2007;

23. Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 63/1980, R.R.D. nr. 3/1981;

24. Revista Dreptul, “Dreptul la tăcere, drept fundamental”, nr. 9/2003;

25. Vincent Berger, „Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

-Institutul Romîn pentru Drepturile Omului”, București, 1998.

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAȚIE INTERNĂ

1. CONSTITUȚIA ROMÂNIEI 2003 este forma republicată a CONSTITUȚIEI ROMÂNIEI 1991, cu actualizarea denumirilor și renumerotarea articolelor, revizuită prin legea nr.429/2003, aprobate prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin HOTĂRÂREA CURȚII CONSTITUȚIONALE, nr.3 din 22 octombrie 2003 M. O. 767/31 oct. 2003;

2. Cod procedura penală, M.O. nr. 78 din 30 aprilie1997, Ed. C.H. Beck

București, actualizat 1.06. 2007;

3. Legea nr 304/2004, art.1 și 2 “organizarea judiciară” Publicată în M. Of.

Nr.576/29.06.2004;

DOCTRINĂ. TRATATE. CURSURI

4. Aionitoaie C., T. Bitoi, „Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpați,

1992;

5. CIOPRAGA A., “Criminalistică.Tratat de tactică”, Editura Gama, 1996;

6. Colectiv, „Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpați, M.I , 1992;

7. , “Tratat de procedură penală”, Editura Pro, București, 1997;

8. Volonciu N., „Tratat de procedură penală, partea generală”, vol. I, Editura

Paideia, București, 2006;

9. Atanasiu Crișu, „Drept procesual penal-partea generală”, Curs universitar-

2004;

10. Badila M., „Tactica ascultarii inculpatului în instanță”, Editura Omnia Uni-

S.A.S.T.SRL, Brașov, 1998;

11. Berchesan V., „Metodologia investigării infracțiunilor”, Editura Paralela

45, 2006;

12. Ciopraga A., „Criminalistică”, Editura Gama, 1997;

13. Doltu Ioan, „Probele și mijloacele de probă, cu privire la declarațiile

învinuitului sau inculpatului, mijloace de probă și apărare în procesul

penal”, Editura Dobrogea, Constanța, 1997;

14. Doltu Ioan, „Probele și mijloacele de probă, cu privire specială la

declarațiile învinuitului sau inculpatului, mijloace de probă și apărare în

procesul penal”, Editura Dobrogea, Constanța 1997, din Ioan Doltu,

Florin Roman, „Criminalistică”, Editura Fundației „Andrei Șaguna”,

Constanța , 2003;

15. Ionas Al., Magureanu,I. „Ascultarea persoanelor în procesul penal”,

Editura Omnia Uni-S.A.S.T., Brașov, 2005;

16. Stancu, E. “Criminalistică”, vol.I si II, Editura Actami, 1995;

17.Neagu, „Drept procesual penal”, Editura Academiei Române, București,

2004;

18. Stancu E., “Criminalistică”, vol. I, Ed. Tempus S.R.L, București, 1993;

19. Imbre K., “Bazele psihologice ale tacticii de audiere”, Budapesta;

20. Theodoru Gr., „Curs de drept procesual penal. Partea generală”, Iași,

2001;

III. JURISPRUDENȚĂ

21. Athanasie A., “Gest de personalitate – Manuscris”, București, 1977;

22. Academia Română, „Dicționarul explicativ al limbii române”, București,

2007;

23. Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 63/1980, R.R.D. nr. 3/1981;

24. Revista Dreptul, “Dreptul la tăcere, drept fundamental”, nr. 9/2003;

25. Vincent Berger, „Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

-Institutul Romîn pentru Drepturile Omului”, București, 1998.