Notiunea Si Importanta Actiunii Civile
Capitolul I
Notiunea si importanta actiunii civile
1.1 Considerații generale
Acțiunea civilă este definită în literatura de specialitate ca fiind “mijlocul legal prin care o persoană cere instanței judecatorești,fie recunoașterea dreptului său,fie realizarea acestui drept,prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare”.
Definirea acțiunii civile,ca fiind un ansamblu de mijloace procesuale prevăzute de lege pentru protecția unui drept subiectiv ori a unei situații juridice,este de natură să corespundă atât specificului procedurii contencioase,cât și procedurii necontencioase și arbitrajului.
Potrivit art. 21 din Constituția României: „(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".
De altfel, în toate societățile civilizate au fost create organe de justiție tocmai în scopul apărării drepturilor subiective și a valorilor recunoscute de lege. Accesul liber la organele competente a soluționa neînțelegerile dintre cetățeni și stat se realizează prin mijlocul procesual al acțiunii.
Fără garantarea accesului liber la justiție însăși ideea de drept subiectiv ar constitui adeseori o simplă „facultate" legală, lipsită de garanții corespunzătoare. Acțiunea nu reprezintă însă singura garanție juridică a drepturilor subiective. Dar ea constituie, fără îndoială, principalul mijloc de proteguire a unor asemenea drepturi și în general a ordinii juridice.
Termenul de acțiune este folosit în mai multe accepțiuni. În limbajul obișnuit, prin acțiune se desemnează „faptul de a face ceva, desfășurarea unei activități pentru atingerea unui scop" sau chiar „exercitarea unei puteri". Limbajul juridic conferă de asemenea accepțiuni diferite termenului de acțiune. într-o primă accepțiune, folosită mai ales de practicienii dreptului, acțiunea semnifică însăși cererea adresată unui organ de jurisdicție în vederea apărării unui drept sau interes legal. Adeseori, în limbajul juridic curent, cele două noțiuni se folosesc cu o semnificație de egală valoare. În dreptul penal conceptul de acțiune se folosește și pentru a desemna săvârșirea unui fapt penal. În limbajul procesual, termenul de acțiune se utilizează și pentru identificarea diferitelor categorii de acțiuni. În acest sens se vorbește de acțiune penală, civilă, comercială etc. Alteori, termenul de acțiune face referire la dreptul subiectiv a cărui ocrotire se urmărește, sens in care putem enunța acțiunea în revendicare, acțiunea confesorie sau unele acțiuni personale.
Acțiunea nu poate fi redusă însă la actul de sesizare al organului judiciar. Ea constituie un mijloc procesual care întreține și justifică întreaga activitate a instanței sesizate cu o pretenție. Prima manifestare practică a acțiunii apare o dată cu sesizarea instanței. Dar aceasta reprezintă doar prima etapă în exercițiul deplin al acțiunii civile.
Având în vedere aceste considerente, acțiunea civilă este definită în literatura de specialitate ca fiind „mijlocul legal prin care o persoană cere instanței judecătorești fie recunoașterea dreptului său, fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare". Această definiție este generală, dar are neîndoielnic meritul de a determina scopul și obiectul acțiunii civile ca instituție juridică. De altfel, așa cum remarcă aceiași autori, într-o expresie de sinteză, preluată din dreptul roman, acțiunea reprezintă „dreptul de a urmări în justiție ceea ce ți se datorează" (ins persequendi in iudicio quod sibi debetur).
Definiții asemănătoare au fost promovate în literatura noastră juridică și de alți autori. Literatura juridică occidentală a promovat și ea definiții diferite cu privire la acțiunea civilă, dar toate evocând esența acesteia, anume aceea de a constitui un mijloc procedural consacrat de lege pentru apărarea drepturilor subiective. Astfel, de pildă, pentru Jean Larguier acțiunea este „puterea acordată de lege și care permite sesizarea justiției pentru valorificarea și sancționarea drepturilor". Ideea de putere legală este subliniată în mod pregnant și de către profesorii francezi Jean Vinccnt și Serge Guinchard; aceștia consideră că acțiunea poate fi caracterizată ca „o putere legală ce permite agenților publici sau particularilor să se adreseze justiției pentru a obține respectarea legii". Literatura juridică italiană a acordat de asemenea o importantă considerabilă conceptului de acțiune civilă. Școala italiană, având protagoniști de renume internațional, ca Liebman, Chiovenda, Carnelutii, a contribuit la formarea unei concepții moderne despre acțiunea civilă. Astfel, pentru Enrico Tullio Liebman acțiunea civilă reprezintă actul necesar pentru declanșarea unei proceduri prin intermediul căreia se urmărește obținerea protecției dreptului său.
În dreptul francez există și o definiție legală a acțiunii civile. Noul Cod de procedură civilă nu a evitat riscul unei definiții legale, iar noi credem că scopul legiuitorului francez a fost tocmai acela de a înlătura inepuizabilele controverse cu privire la natura juridică a acțiunii civile. De aceea, și în perspectiva analizei noastre, o reproducere a definiției legale din dreptul francez ni se pare necesară, căci problema naturii juridice acțiunii nu poate face abstracție de metoda comparată. Potrivit art. 30 C.proc.civ. fr.: „Acțiunea este dreptul, pentru autorul unei pretenții, de a fi ascultat asupra fondului acesteia, pentru ca judecătorul să se pronunțe asupra temeiniciei sau netemeiniciei sale." Semnificativ este și cel de al doilea alineat al textului citat și conform căruia: „Pentru adversar, acțiunea este dreptul de a discuta temeinicia acestei pretenții".
O enunțare asemănătoare întâlnim și în legislația portugheză, art. 2 C.proc.civ. fiind intitulat chiar „garantarea accesului la tribunale". Potrivit acestui text, „protecția judiciară prin intermediul tribunalelor implică dreptul de a obține, într-un termen rezonabil, o decizie judiciară care să statueze, cu forța lucrului judecat, asupra pretenției legal dedusă în justiție, precum și posibilitatea de a o executa".
Din cele expuse mai sus, rezultă că, ori de câte ori un drept subiectiv este contestat sau încălcat, titularul său poate recurge, prin intermediul acțiunii civile, la protecția judiciară organizată de stat. Acțiunea civilă cuprinde în conținutul său totalitatea mijloacelor formale organizate de lege pentru apărarea drepturilor subiective recunoscute de ordinea de drept.
Mijloacele tehnico-juridice de protecție judiciară se realizează practic, și atunci când este necesar, în cadrul activității de înfăptuire a justiției. De aceea, acțiunea civilă trebuie considerată ca o instituție centrală în jurul căreia gravitează întreaga activitate procesuală a instanței de judecată și a părților. Datorită acestei realități, unii autori au apreciat că procesul civil „reprezintă organizarea practică a acțiunii, materializarea și dezvoltarea ei, forma sa de viață și realizare a scopurilor pe care le urmărește".
1.2 Natura juridică a acțiunii civile
În secolul al XIX-lea, problema naturii juridice a acțiunii civile a devenit obiect de profunde și ireconciliabile dispute doctrinare. Ea a fost considerată în epocă ca una dintre cele mai controversate instituții juridice. Remarcăm însă că în secolul al XIX-lea, dreptul procesual civil nu era considerat ca o ramură distinctă a sistemelor juridice, iar ca disciplină de studiu aparținea dreptului civil. Această împrejurare s-a repercutat logic și asupra determinării naturii juridice a acțiunii civile. Consecința era promovarea unor teze ca aceea potrivit căreia acțiunea nu reprezintă un drept distinct de dreptul subiectiv pe care este destinată să-1 proteguiască.
Dar chiar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au formulat obiecțiuni importante împotriva concepției civiliste. Ele se întemeiau, în esență, pe imposibilitatea determinării dreptului care-i permite reclamantului să pună în mișcare acțiunea, atunci când, în finalul judecății, se constată prin hotărâre că ea este neîntemeiată.
În anul 1856 Windscheid a publicat lucrarea „Acțiunea dreptului civil roman din punctul de vedere al dreptului contemporan", care a generat faimoasa dispută cu Muther asupra conceptului de acțiune. Acesta din urmă este considerat ca inițiatorul doctrinei autonomiei dreptului la acțiune. Pentru teoria modernă a dreptului este considerată însă fundamentală lucrarea publicată de A. Wach, în anul 1885, cu privire la acțiunea în constatare. Meritul autorului este acela de a demonstra, pentru prima dată, autonomia acțiunii față de dreptul subiectiv. Recunoașterea acțiunii în constatare a reprezentat o lovitură de grație pentru doctrina civilistă. După apariția monografiei autorului german A. Wach majoritatea juriștilor au făcut distincție între „dreptul de fond" și „dreptul de procedură".
Chiar în secolul al XIX-lea s-au căutat diferite explicații cu privire la autonomia dreptului la acțiune. în această epocă, în Germania apare conceptul de Klagerecht (drept de petiționare), considerat ca un drept neprivatist, adică drept îndreptat împotriva statului, prin intermediul organelor jurisdicționale, în vederea apărării unor interese legitime. Astfel, Muther susținea că acțiunea este un drept public care conferă titularului posibilitatea de a recurge la protecția statului pentru a obține o sentință favorabilă. Aceeași teză a fost împărtășită de Wach și Kisch. Pentru Wach acțiunea apărea ca un drept concret la tutela juridică a statului, prin intermediul unei hotărâri favorabile. Teza acțiunii civile ca un drept concret a fost dezvoltată de Chiovenda. Alți autori au conceput acțiunea civilă ca având un caracter autonom, dar ca un drept abstract de a acționa. Printre autorii germani care au promovat o atare concepție pot fi menționați Plotsz și Degenkolb. În această din urmă concepție, se consideră că acțiunea nu depinde, sub aspectul existenței sale, de temeinicia dreptului sau interesului afirmat injustiție. Unii dintre protagoniștii tezei enunțate apreciază că fundamentul acțiunii se găsește în dreptul constituțional la petiționare; când un atare drept este exercitat în fața organelor jurisdicționale el poartă denumirea de drept la acțiune.
În dreptul contemporan, din majoritatea statelor occidentale, teza potrivit căreia acțiunea constituie un drept autonom este majoritară, teza civilistă fiind abandonată chiar și de reputați specialiști din acest din urmă domeniu. Astfel, după A. Weil și F. Terre „acțiunea nu se confundă nici cu libertatea de a accede la justiție (libertate publică) și nici cu cererea de chemare în judecată". Aceiași autori remarcă că acțiune i se manifestă nu doar în materie contencioasă, ci și în procedura grațioasă. Autori francezi de prestigiu susțin de asemenea teza autonomiei acțiunii față de dreptul substanțial. Se recunoaște însă legătura intimă care există între „acțiune și dreptul substanțial, legătură care realizează joncțiunea dintre dreptul substanțial și procedura care-i asigură sancțiunea". Dar, cum mărturisesc aceiași autori, o atare legătură nu poate conduce la confuzii grave, cum sunt cele privitoare la condițiile acțiunii civile. Totuși, distinșii universitari Jean Vincent și Serge Guinchard preferă să plaseze acțiunea civilă pe planul libertăților sau facultăților legale; în concret ei consideră acțiunea ca o putere legală, iar aceasta se concretizează în facultatea de a se adresa justiției și are „un caracter impersonal, obiectiv, permanent; ea nu ar putea forma obiectul unei renunțări generale și absolute". Astfel concepută acțiunea, spun aceiași autori, ea „este întotdeauna identică în natura sa, indiferent care este dreptul exercitat. Ea apare ca un statut și exercițiul unei libertăți.
De asemenea, în literatura juridică franceză recentă, Gerard Cornu și Jean Foyer opinează că acțiunea este „o prerogativă, un drept, nu un act (în pofida sensului său comun și etimologic al termenului)". Aceiași autori precizează că acțiunea, în pofida legăturii sale cu cererea de chemare în judecată și cu dreptul subiectiv dedus injustiție, nu se confundă cu nici una dintre aceste entități, întrucât ea nu este un act, ci „un drept specific". De aceea autorii la care ne referim conchid că acțiunea este dreptul de a solicita examinarea unei pretenții și de a obține din partea judecătorului o decizie asupra fondului acelei pretenții.
În mod asemănător doctrina modernă italiană concepe acțiunea civilă ca un drept procesual autonom și abstract de a „lucra în justiție", drept ce are în același timp un caracter public. Printre protagoniștii acestei concepții îi menționăm pe cunoscuții proceduriști Carnelutti, Hugo Rocco, Alfredo Rocco și Liebman. Astfel, pentru autorul italian Enrico Tullio Liebman, acțiunea civilă este un drept subiectiv procesual, cu totul diferit de dreptul substanțial dedus injustiție. Reputatul procedurist italian precizează că dreptul subiectiv are întotdeauna ca obiect o prestație din partea adversarului, în timp ce acțiunea „tinde în schimb să provoace o activitate a organelor judiciare: (…) ea se îndreaptă împotriva Statului și de aceea are întotdeauna o natură publică și un conținut uniform". Același autor, după ce explică sorgintea constituțională a instituției, remarcă că „acțiunea aparține tuturor fără a se putea ști dinainte dacă cererea este fondată sau nefondată". O poziție demnă de a fi semnalată în acest context este adoptată și de proceduristul italian Piero Calamandrei. Reputatul profesor și avocat florentin, după ce remarcă dificultățile determinării naturii juridice a acțiunii civile, conchide că aceasta „se poate concepe, așadar, în conformitate cu teoria pe care o considerăm azi istoricamente preferabilă, ca un drept subiectiv autonom (astfel că poate exista prin ea însăși, independent de existența unui drept subiectiv substanțial) și concret (prin care se urmărește obținerea unei hotărâri determinate, favorabile cererii reclamantului).
Majoritatea teoriilor promovate în literatura juridică occidentală se întemeiază pe concepțiile formulate în a doua parte a secolului al XIX-lea de către celebrii juriști germani la care ne-am referit deja. Aceste concepții care subliniază autonomia dreptului la acțiune de dreptul subiectiv au revoluționat știința dreptului și practic bazele ramurii de drept: dreptul procesual civil. Această „revoluție juridică" a fost foarte sugestiv caracterizată de autorul uruguayan Eduardo J. Couture, care spune că: „Pentru știința procesului, separarea dreptului și a acțiunii a constituit un fenomen analog cu cel reprezentat în fizică de divizibilitatea atomului". De aceea, nu este întâmplător că aceste concepții s-au menținut mai bine de un secol și sunt și în prezent de o mare actualitate. Ele s-au răspândit și în țări de pe alte meridiane. Astfel, de pildă, pentru proceduristul columbian Hernando Devis Echandia, acțiunea este „dreptul public, civic, abstract și autonom pe care-l are orice persoană fizică sau juridică, în scopul de a obține acțiunea jurisdicției statului într-un caz concret, prin intermediul unei hotărâri, pronunțate în cadrul unui proces".
În țara noastră, timp de mai multe decenii, majoritatea autorilor de drept civil și drept procesual civil au promovat unele teze de inspirație sovietică și care făceau distincție între dreptul la acțiune în sens material și dreptul la acțiune în sens procesual. Din păcate, consecințele și reflecțiile unor asemenea concepții au ecou și în literatura juridică actuală. Mai recent, un atare ecou s-a manifestat, din păcate, chiar pe plan legislativ. Astfel, de pildă, art. 707 alin. (1) Noul C.proc.civ. se referă în mod expres la „suspendarea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune".
Potrivit concepției menționate mai sus, dreptul la acțiune în sens procesual se concretizează în posibilitatea recunoscută reclamantului de a se adresa instanței spre a hotărî asupra cererii sale. În sens material, dreptul la acțiune ar semnifica posibilitatea reclamantului de a solicita de la pârât, prin mijlocirea instanței, executarea obligațiilor sale. Totuși, se cuvine a se sublinia că în ultimele două decenii susținătorii tezei anterior menționate au căutat să sublinieze autonomia acțiunii civile de dreptul subiectiv. Astfel, reputați proceduriști români au remarcat că „oricare ar fi obiectul dreptului subiectiv (o prestație, o abstențiune), acțiunea are întotdeauna ca obiect protecția acestui drept. Dar, aceiași autori țin să adauge că în pofida deosebirilor existente „independența acțiunii față de drept nu poate fi exagerată", apreciind deopotrivă, referindu-se la literatura juridică occidentală, că ar fi „cu totul excesiv" să prezentăm acțiunea ca o putere obiectivă, abstractă generală și impersonală.
O poziție asemănătoare este promovată și de prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, care remarcă că „unul din elementele dreptului subiectiv civil este dreptul la acțiune, adică dreptul de a recurge la acțiune". Definind acțiunea civilă însă, același autor se referă la „ansamblul mijloacelor procesuale" prin care se asigură protecția dreptului subiectiv și, pentru a înlătura orice îndoială, subliniază că noțiunile de drept subiectiv și acțiune civilă „sunt noțiuni independente, aparținând unor ramuri de drept distincte".
Distincția dintre dreptul la acțiune în sens procesual și material a fost criticată în literatura noastră de specialitate de către unii autori. Mulți ani, asemenea opinii au fost respinse în general în literatura de specialitate. Astfel, profesorul Dumitru Radu în monografia „Acțiunea în procesul civil" a susținut că acțiunea reprezintă „posibilitatea sau dreptul persoanei interesate de a sesiza, pretinde și obține din partea organului jurisdicțional competent apărarea unui drept subiectiv încălcat sau nerecunoscut, sau a unui alt interes recunoscut sau proteguit de lege". Autorul citat remarcă, în termeni lipsiți de orice echivoc, că acțiunea civilă se prezintă ca un „drept subiectiv de sine stătător, a cărui existență și exercițiu nu este legată de existența unui drept subiectiv material sau a unui alt interes juridic proteguit de lege". Concluzia la care ajunge cunoscutul profesor ieșean este aceea că acțiunea este un drept autonom față de dreptul subiectiv dedus în justiție.
În opinia noastră, dreptul la acțiune trebuie privit ca un drept complex de natură procesuală și al cărui conținut este format dintr-o pluralitate de prerogative. Toate aceste prerogative se situează însă în spațiul de acțiune al dreptului procesual civil. Distincția dintre dreptul la acțiune în sens procesual și material este făcută în literatura de specialitate doar pentru a justifica mecanismul prescripției dreptului la acțiune.
Acțiunea civilă include în conținutul său, astfel cum au subliniat și alți autori, sesizarea instanței, administrarea probelor, apărările, excepțiile, căile de atac etc. Prin urmare, apreciem că nu se impune cu necesitate distincția dintre două componente ale dreptului la acțiune, spre a le plasa apoi în ramuri diferite de drept. Două din atributele dreptului la acțiune sunt însă esențiale în determinarea naturii juridice a acțiunii civile: dreptul de a sesiza instanța și dreptul la admiterea acțiunii.
Sesizarea instanței reprezintă o prerogativă procesuală ce este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice și juridice care se bucură de capacitate de folosință. Aceasta este, de altfel, așa cum am arătat deja, și condiția esențială pentru a deveni parte în procesul civil. Ideea a fost subliniată foarte sugestiv și de profesorul Emil Poenaru, autor care remarca în urmă cu mai bine de trei decenii, într-o epocă în care abaterea de la concepțiile socialiste nu era recomandabilă, că: „în conținutul capacității unei persoane, alături de celelalte drepturi subiective, se situează și dreptul la acțiune. El este general, nediferențiat, nelegat de fiecare drept subiectiv. El nu apare, nu se naște odată cu încălcarea anumitor drepturi subiective. Preexistând, dreptul la acțiune este utilizat de către titularul său atunci când un anumit drept civil subiectiv i-a fost încălcat".
În urmă cu mai bine de un deceniu am subliniat că dreptul de a sesiza instanța sau dreptul la intentarea acțiunii se înfățișează ca o manifestare a dreptului constituțional la petiționare. Noua Constituție a României fundamentează însă concluzia categorică a unui drept fundamental de a accede la organele de justiție, drept general și necondiționat, într-adevăr, art. 21 din Constituție, text pe care l-am reprodus mai sus, garantează accesul liber la justiție. Orice condiționare a acestui drept ar reprezenta o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental în orice democrație reală. De aceea, autori de prestigiu subliniază faptul că accesul la justiție este o garanție fundamentală, o exigență a egalității civile și chiar „un principiu fundamental al dreptului unanim recunoscut". Constituția României nu este desigur singura lege fundamentală care consacră accesul liber la justiție. Accesul liber la justiție este recunoscut chiar și în lipsa unei consacrări constituționale exprese.
Dreptul de a accede la justiție reprezintă un aspect al dreptului general de petiționare. Atunci când acest drept este exercitat în fața instanțelor judecătorești, el se convertește în drept la acțiune. De aceea s-a afirmat pe drept cuvânt că „acțiunea civilă nu diferă, în esența sa, de dreptul de petiționare în fața autorității. Acesta este genul, celălalt este specia". Afirmația ar putea fi considerată o exagerare sau chiar o inexactitate științifică. De aceea, ea presupune în opinia noastră următoarele precizări. Dreptul de acțiune își are originea în dreptul general de petiționare dar, o dată declanșată activitatea unei autorități judiciare, acesta se convertește într-un drept procesual autonom, care implică forme și reguli particulare.
Promovarea acțiunii civile nu este însă condiționată de existența dreptului material afirmat în justiție, astfel cum nici celelalte componente ale acțiunii civile nu sunt condiționate de existența unui asemenea drept. În domeniul justiției, temeinicia sau netemeinicia unei cereri este tocmai obiectul investigației judiciare. Dacă este așa, și evident că o altă susținere nu poate fi primită, atunci ne apare cu multă evidență că acțiunea civilă se exercită independent de existența vreunui drept subiectiv sau, cum se exprimă unii autori, chiar și atunci când pretenția care o însoțește a fost neîntemeiată. Dreptul la sesizarea instanței este un drept de natură publică. Aceasta deoarece acțiunea are ca finalitate conservarea armoniei sociale, garantarea ordinii de drept și respectarea legalității; ea este un drept prin intermediul căruia individul pune în mișcare exercițiul unei funcții publice spre a obține protecția intereselor sale.
Dreptul la admiterea acțiunii reprezintă o altă componentă esențială a acțiunii civile, în mod evident și această prerogativă are o existență de sine stătătoare, autonomă față de dreptul subiectiv dedus injustiție. Această prerogativă se exercită practic și în acele situații în care acțiunea are un alt obiect decât un drept material. Așa este, de pildă, cazul acțiunilor posesorii, a acțiunilor în constatare negativă, cererilor de ordonanță președințială etc. Prerogativa procesuală la care ne referim se exercită cu prilejul dezbaterilor asupra fondului cauzei. Exercitarea acestui drept nu conduce în toate cazurile la obligarea pârâtului de către instanță, căci instanța poate dispune, pe baza probelor administrate, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Uneori, se poate întâmpla ca reclamantul să nu-și exercite dreptul la admiterea acțiunii, împrejurare care poate fi determinată de desistarea de la judecată sau de la dreptul subiectiv ori ca urmare a intervenirii unui incident procedural peremptoriu care conduce la sistarea judecății (perimarea procesului civil).
Prin urmare, se poate afirma că acțiunea, concepută ca un mijloc procesual și ca un drept fundamental, există și atunci când reclamantul nu și-a exercitat dreptul la admiterea acțiunii sau aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată. Doar soluția de admitere a acțiunii este condiționată de existența unui drept sau a unui interes ocrotit de lege.
Acțiunea civilă nu trebuie totuși redusă la prerogativele analizate succint în cele ce au precedat, întrucât ea are un caracter complex, în sensul că include în conținutul său o multitudine de prerogative. Totodată, acțiunea civilă se poate exercita în forme specifice și după pronunțarea unei hotărâri judecătorești, respectiv prin exercitarea căilor legale de atac sau prin inițierea executării silite. Unii autorii latino-americani, în termeni foarte sugestivi, precizează că acțiunea „are ca obiect realizarea unui proces". Astfel, Azula Camacho subliniază că din acest punct de vedere „nu interesează dacă procesul s-a terminat în mod normal sau nu. În ambele cazuri s-a realizat exercițiul acțiunii".
Pe de altă parte, apărarea constituie și ea o modalitate de exercitare a acțiunii civile. Este ideea exprimată în unanimitate în literatura de specialitate franceză și este fundamentată în mod evident pe dispozițiile clare ale art. 30 alin. (2) C.proc.civ. Textul francez invocat precizează că: „Pentru adversar, acțiunea este dreptul de a discuta temeinicia acestei pretenții". Codul român de procedură civilă nu cuprinde o asemenea formulare. Dar este evident că în dreptul modern apărarea nu poate fi separată de acțiune, căci și ea reprezintă exercițiul aceluiași drept fundamental. Actualele lucrări de elaborare a noului Cod de procedură civilă reprezintă un bun prilej pentru definirea acțiunii civile ca un drept fundamental și pentru înlăturarea unor controverse doctrinare aproape inepuizabile.
1.3 Excepțiile procesuale ale acțiunii civile
Elemente definitorii. Noul cod reunește într-un singur fascicul instituția procesuală a excepțiilor, prin organizarea unor reglementări pe care anterior legislația le prevedea în secțiuni separate ori care reprezentau studii doctrinare asimilate în jurisprudență în mod statornic.
Definiția excepției procesuale a făcut în multe rânduri preocuparea doctrinei, actuala reglementare oprindu-se la a evidenția anumite elemente care țin de structura și funcția excepției, pe care le vom evidenția în continuare.
a) excepția procesuală este un mijloc tehnic prin care se pun în discuție anumite neregularități. Din această perspectivă – având în vedere obiectul neregularității sesizate -excepțiile sunt de procedură și de fond;
b) excepția procesuală nu pune în discuție fondul dreptului. Deși adesea excepțiile sunt integrate sistemului global al apărărilor, trăsătura lor importantă este aceea că se limitează la analiza elementelor formale ale judecății, fie că acestea privesc regulile de procedură, fie regulile privind dreptul la acțiune sau componentele sale.
Ele nu pun în discuție fondul pentru că nu presupun, chiar și în cazul unirii cu fondul, analiza acelor aspecte care țin de dovada existenței dreptului subiectiv civil valorificat de reclamant ori de întinderea acestuia. Aceasta le diferențiază în mod esențial de apărări, în sensul strict al termenului (respectiv cele care servesc analizei fondului sau temeiniciei acțiunii;
c) excepția procesuala urmărește, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, perimarea sau respingerea cererii (însă nu ca nefondată). Această parte a definiției legale a excepției relevă efectul excepției procesuale. Excepția procesuală poate prelungi judecata sau o poate întrerupe în stadiul în care se află procesul în momentul invocării, respectiv al soluționării excepției.
Distincția între excepții și apărări
Noțiunea de apărare are mai multe înțelesuri, în sens larg, apărarea desemnează toate mijloacele folosite pentru a se obține respingerea pretenției supusă judecății sau întârzierea soluționării acesteia. În sens restrâns, apărarea vizează numai acele mijloace prin care se invocă obiecțiuni împotriva fondului pretenției dedusă judecății, tinzând la respingerea cererii de chemare în judecată.
Datorită funcției excepției dirimante în special, aceea de a întrerupe procesul, generând un avantaj pârâtului, excepțiile (privite, la rândul lor ca mijloace de apărare în sens general) au fost incluse în categoria apărărilor, fiind alături de probe o specie a acestora (s-a plecat și de la accepțiunea termenului din dreptul roman, exceptio, care desemna orice mijloc de apărare).
Dincolo de un anumit grad de generalizare, excepțiile procesuale nu sunt doar niște apărări, iar pentru a sublinia acest lucru evidențiem anumite distincții între excepții și apărări:
a) în timp ce apărarea este un mijloc procesual pus exclusiv la îndemâna pârâtului, excepția poate fi invocată, în condițiile legii, și de alți participanți la proces, inclusiv de către instanță sau de către procuror. Ca mijloc procesual aparținând pârâtului, excepția este integrată sistemului de „apărări" pe care acesta le are la îndemână, servind contra-atacării pretențiilor reclamantului și respingerii cererii acestuia;
b) în suita actelor procesuale, excepțiile procesuale preced apărărilor în ceea ce privește momentul soluționării lor.
În acest sens, art. 245 arată că excepția se invocă „fără să pună în discuție fondul dreptului", în timp ce, potrivit art. 250 NCPC, apărarea propriu-zisă trebuie să aibă ca obiect un act sau fapt juridic care „să ducă la soluționarea procesului" așa cum se stabilește prin art. 255 alin. (1) NCPC.
În condițiile art. 248 alin. (1) NCPC, instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură sau de fond care fac inutilă administrarea de probe și cercetarea în fond a cauzei;
c) excepțiile opresc sau dilată procesul fără a permite finalizarea lui, în timp ce apărarea în sens strict permite și chiar impune încheierea procesului și anihilarea cererii reclamantului prin demonstrarea inexistenței dreptului afirmat.
Faptul că uneori și excepția și apărarea duc la respingerea acțiunii nu suprapune total cele două instituții. Admiterea unei excepții dirimante duce la respingerea acțiunii prin efectul direct al excepției – fie edictat de lege, fie apreciat conclusiv -, pe care de multe ori îl distingem chiar în construcția dispozitivului (spre exemplu: admiterea excepției lipsei de interes duce la respingerea cererii pentru lipsa interesului; admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive duce la respingerea cererii pentru lipsa calității procesuale pasive; admiterea excepției lipsei capacității de folosință a reclamantului duce la anularea cererii de chemare în judecată etc.), în timp ce apărarea va avea întotdeauna ca efect, dacă are o asemenea greutate, respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată (nefondată).
Există însă o suită de excepții care, finalmente, ar putea duce, în funcție de împrejurările concrete ale speței, la respingerea acțiunii ca nefondată, chiar dacă ele se prezintă tehnic cu toate trăsăturile unei excepții procesuale. Funcționează astfel excepția de neconstituționalitate, excepția nulității actului administrativ și orice alte chestiuni constituite ca și chestiuni prejudiciale care, fără a pune în discuție direct dreptul subiectiv civil valorificat prin acțiune de reclamant, l-ar putea lipsi totuși de suport. Admiterea unei astfel de excepții duce la respingerea cererii întocmai ca o apărare de fond.
Însă acestea se disting de apărările în sensul strict, definite ca mijloace de apărare recunoscute pârâtului prin care acesta pune în discuție direct dreptul subiectiv al reclamantului, lipsindu-l de temeinicie. Sunt astfel apărări în sens strict; ior nu excepții procesuale: excepția de neexecutare a contractului sinalagmatic opusă de pârât, excepția nulității actului juridic pe care pretenția reclamantului se întemeiază, excepția inadmi-sibilității acțiunii atunci când ea este fundamentată pe culpa reclamantului însuși, în măsura în care ar exista o dispoziție legală care să o prevadă în mod expres (prin derogare de la art. 1638 NCC) etc.
În fine, există și o categorie distinctă de mijloace de apărare care, după felul în care sunt invocate, pot genera în planul procesului anumite confuzii. Este vorba despre excepțiile invocate în căile de atac, în special de către apelant. De exemplu, apelantul se folosește de excepții, denumite ca atare, invocând în realitate critici împotriva hotărârii primei instanțe, cum ar fi excepția necompetenței primei instanțe, excepția lipsei calității procesuale, a lipsei interesului acțiunii etc., cărora prima instanță le-ar fi dat o rezolvare greșită în litigiul soluționat ori care nu au fost invocate în prima fază procesuală și pe care dorește să le repună în discuție în apel. Într-o asemenea situație, instanța de apel nu va avea în vedere aceste mijloace ca excepții procesuale potrivit art. 248 NCPC (chiar dacă denumirea lor este proprie excepțiilor procesuale), ci le va considera ca motive de opel, analizând temeinicia lor în procesul de deliberare asupra apelului. Desigur că apelul nu presupune, ca procedură de judecată, imposibilitatea invocării excepțiilor procesuale, dar ele trebuie să se refere la cererea de apel, astfel că, pentru a avea acest caracter, trebuie să vizeze neregularități ale cererii de apel (de exemplu, lipsa calității procesuale va putea avea în vedere împrejurarea că apelantul nu a fost parte în judecata în primă instanță, lipsa interesului va viza inexistența folosului practic al apelantului, ținând seama de faptul că procesul a fost câștigat de el în primă instanță, etc.) și numai acestea vor constitui excepțiile propriu-zise ale apelului;
d) rezolvarea excepțiilor presupune fie pronunțarea unei hotărâri prin care se finalizează procesul', fârâ anta marea fondului, fie pronunțarea unei încheieri interlocutorii, în timp ce asupra apărărilor propriu-zise instanța se pronunță prin încheieri preparatorii (cum este cazul probelor), fie dă răspuns acestora în procesul de deliberare, dezvoltat ulterior în suita considerentelor.
Clasificarea excepțiilor
Doctrina s-a preocupat intens și de o sistematizate a excepțiilor după diverse criterii, dintre toate cea mai funcțională fiind structurarea tri-hotomică a excepțiilor, astfel:
a) după obiectul lor, sunt excepții de procedură și excepții de fond.
Prin excepțiile de procedură se invocă nereguli referitoare la actele de procedură (ale părților – excepția de nulitate pentru nesemnare, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant -; ale instanței – excepția nulității hotărârii judecătorești – sau ale altor participanți procesuali – excepția de nulitate a expertizei) ori la normele care reglementează regulile de desfășurare a procesului (regulile privind compunerea și constituirea completului – excepția de incompatibilitate; regulile privind competența de judecată -excepția de necompetență; reguli privind anumite condiții pentru îndeplinirea actelor de procedură – excepția nelegalei citări; reguli privind buna administrare a justiției – excepția de litispendență sau conexitate).
În doctrină s-a argumentat ideea că inadmisibilitățile au, oricum, o natură duală. A se vedea M. Tabârcâ, Excepțiile procesuale în procesul civil, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 117.
Prin excepțiile de fond sunt sesizate neregularități ale dreptului la acțiune sau cele strâns legate de componentele dreptului la acțiune. Astfel, excepția de prematuritate a dreptului subiectiv al reclamantului, excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale și excepția lipsei capacității procesuale sunt excepții de fond. Tot excepții de fond sunt și prescripția și autoritatea de lucru judecat, deoarece afectează exercițiul dreptului la acțiune (acea componentă a dreptului la acțiune care constă în posibilitatea de a obține condamnarea pârâtului);
b) după efectul lor, sunt excepții dilatorii și excepții peremptorii sau dirimante.
Excepțiile dilotorii tind la întârzierea judecății pe fond (amânarea judecății, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenței, trimiterea dosarului la o altă instanță, transferul dosarului de la un complet de judecată la altul etc.).
Excepțiile peremptorii tind la împiedicarea judecății pe fond (anularea cererii, respingerea cererii ca inadmisibilă, stingerea procesului, respingerea cererii ca prematură, ca lipsită de interes, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală sau împotriva unei persoane fără calitate etc.).
Se observă că, în privința efectelor pe care le produc în cazul în care sunt admise, excepțiile de fond au un caracter mai omogen decât excepțiile de procedură. Astfel, admiterea excepțiilor de fond duce, de regulă, la anularea sau respingerea cererii ca prematură, lipsită de interes, inadmisibilă etc., ceea ce înseamnă că, în principiu, aceste excepții sunt peremptorii.
Există o categorie de excepții peremptorii care încep cu un efect dilatoriu. Astfel, după invocarea excepției, partea împotriva căreia excepția este invocată poate complini neregularitatea sesizată prin excepție, în acest mod beneficiind de o amânare a cauzei, producându-se efectul dilatoriu al excepției. În cazul complinirii neregularității, excepția se va respinge, fiind produs doar efectul său dilatoriu. Dacă neregularitatea rămâne neacoperită, atunci excepția se va admite, iar efectul său peremptoriu se va produce pe deplin, instanța finalizând procesul; este, astfel, cazul excepției de netimbrare a cererii – art. 20 din Legea nr. 146/1997; al excepției de nesemnare a cererii – art. 196 alin. (2) NCPC; al excepției lipsei capacității de exercițiu – art. 57 alin. (5) NCPC; al excepției lipsei dovezii calității de reprezentant – art. 82 alin. (1) NCPC etc.;
c) după natura normei juridice încâlcate prin neregularitatea sesizată, excepțiile sunt absolute și relative, această categorie a excepțiilor fiind expres reglementată în dispozițiile art. 246 NCPC.
Capitolul II
Elementele și clasificarea acțiunii civile
2.1 Elementele acțiunii civile
2.1.1 Precizări prealabile
Pentru a exista acțiunea este nevoie de subiecte între care să se desfășoare, de o pretenție care tinde a se valorifica prin acțiunea în justiție și de un motiv pentru declanșarea acțiunii. Aceste elemente sunt analizate de literatura de specialitate ca: subiectele, obiectul și cauza acțiunii civile.
2.1.2 Subiectele acțiunii civile
Persoanele între care se leagă acțiunea civilă sunt de regulă subiectele raportului juridic civil, cel activ, care pretinde dreptul și cel pasiv care trebuie să respecte acest drept. In materia drepturilor absolute, unde este discutabilă stabilirea unui raport juridic între titular și toate celelalte persoane, dacă se aduce o încălcare dreptului subiectiv titularul acestuia poate apela la forța coercitivă a statului. în raporturile care au în conținut un drept relativ creditorul poate apela la justiție dacă debitorul nu urmează conduita asumată. Când nu se creează nici un raport juridic între două persoane ei numai o situație asemănătoare dreptului subiectiv, cel care beneficia de situația respectivă o poate apăra pe calea coerciției statale, în anumite condiții. În ipoteza în care anumite autori/ații sau măsuri nu pot fi date/luate decât pe calea justiției, cel interesat solicită aplicarea dreptului la starea de fapt, tară ca în prealabil să se lege un raport între persoana interesată și altă persoană.
Subiectele acțiunii civile sunt numite părți, însă acestea vor purta denumiri diferite în funcție de calea procesuală urmată. Astfel, în cererea de chemare în judecată (la prima instanță) părțile se numesc reclamant și pârât, în apel – apelant și intimat, în recurs – recurent și intimat, în contestația în anulare – contestator și intimat, în revizuire – revizuent și intimat, în executarea silită – creditor și debitor.
Este posibil ca nu numai reclamantul să depună cerere de chemare în judecată ci în replică pârâtul să aibă și el pretenții proprii împotriva reclamantului, astfel că poate depune cerere reconvențională. în această ipoteză reclamantul primește pe lângă această titulatură și pe cea de pârât (pentru cererea reconvențională), iar pârâtul se va numi pârât – reclamant (pentru cererea principală, respectiv pentru cererea reconvențională).
Dacă ambele părți vor formula cale de atac împotriva hotărârii ele vor primi ambele denumiri aferente. Astfel, reclamantul se va numi apelant-intimat, iar pârâtul intimat – apelant. Soluția se reia mutatis mutandis și în celelalte căi de atac.
În noțiunea de părți nu se vor încadra reprezentanții legali sau convenționali ai acestora, aceste persoane îndeplinind actele procesuale în numele și pe seama părților, tară ca urmările actelor respective să se producă asupra lor.
2.1.3 Obiectul acțiunii civile
Prin acțiunea civilă se urmărește protecția dreptului subiectiv sau a situației juridicește ocrotită. Acesta este obiectul acțiunii civile, care nu are o existență constantă, variind în funcție de pretenția invocată prin cerere.
Astfel, în funcție de mijlocul juridic prin care se realizează atitudinea părților, obiectul îmbracă diferite forme. În cererea de chemare în judecată sau în cererea reconvențională obiectul îl poate constitui anularea unui act juridic, evacuarea unei persoane, respectarea dreptului de proprietate, executarea unei obligații contractuale etc. Obiectul excepțiilor ca mijloace de apărare la îndemâna părților din proces îl constituie invocarea încălcării unei norme de drept substanțial sau procesual. În căile de atac obiectul cererii îl constituie desființarea hotărârii judecătorești. În executarea silită obiectul cererii îl constituie fie bunurile debitorului, în cazul executării silite directe în privința obligației de a da și a celei indirecte, fie obligația de a face sau a nu face a debitorului în cazul executării silite directe.
2.1.4 Cauza acțiunii civile
Pentru analiza acestui element al acțiunii civile este necesar a se realiza distincția între cauza dreptului dedus judecății (causa debendi) și cauza acțiunii (causa petendi).
Cauza acțiunii reprezintă motivul pentru care reclamantul pornește acțiunea în justiție. Titularul acțiunii se va întemeia întotdeauna pe cauza dreptului său pentru a acționa eficient, cu reușită.
Cauza dreptului este cauza pretenției invocate, temeiul dreptului invocat, ca de exemplu contractul în temeiul căruia a obținut un anume drept, uzucapiunea, succesiunea, accesiunea, hotărârea judecătorească etc. Cauza acțiunii este însă dată de atitudinea pârâtului contrarie dreptului reclamantului, cum ar fi stăpânirea abuzivă a bunului acestuia, neexecutarea creanței, tulburarea posesiei, vicierea consimțământului, schimbarea destinației bunului locat etc.
Cauza dreptului este importantă pentru soluționarea fondului litigiului și interesează instituția autorității de lucru judecat, prin aceea că o cerere soluționată.
Între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză nu mai poate fi analizată de către instanță încă odată. De exemplu, dacă în prima cerere de chemare în judecată având ca obiect revendicarea unei suprafețe de teren reclamantul se întemeiază pe dobândirea prin succesiune a dreptului de proprietate (cauza dreptului), cauza acțiunii fiind deținerea abuzivă a terenului de către pârât, în cazul pierderii procesului, în cea de-a doua cerere în care reclamantul se întemeiază pe dobândirea dreptului prin uzucapiune (cauza dreptului), deși cauza acțiunii este tot deținerea abuzivă a bunului de către pârât, nu există autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
În realitate, toate elementele acțiunii sunt importante pentru analizarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri. Obiectul și părțile acțiunii civile influențează competența, taxa de timbru, litispendența și conexitatea.
2.2 Clasificarea acțiunilor civile
Generalități
Codul de procedură civilă nu utilizează noțiunea de acțiune civilă, de cele mai multe ori referindu-se la cererea de chemare în judecată.
Admițând că și în înțelesul codului prin cerere se are în vedere un mijloc juridic care compune alături de celelalte acțiunea civilă, clasificarea realizată în literatura de specialitate are ca bază dispozițiile codului. Astfel, deși clasificarea se referă la acțiunea civilă ea se structurează pe prevederile referitoare la cererea de chemare în judecată: 192, 35, 123 Noul C. proc. civ. etc.
Criteriile de clasificare a acțiunilor civile sunt: scopul urmărit de reclamant, natura dreptului valorificat prin acțiune și calea procedurală aleasă pentru apărarea acelui drept.
Criteriul scopului urmărit prin acțiune – Acțiuni în realizare, acțiuni
în constatare și acțiuni în constituire de drepturi
a) Acțiunea în realizarea dreptului este acea acțiune prin care reclamantul solicită instanței să-1 oblige pe pârât la respectarea dreptului său, iar în cazul în care acest lucru nu mai este posibil să-1 oblige pe pârât la despăgubiri.
Acțiunea este consacrată prin intermediul articolului 192 Noul C. proc. civ. care arată că oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente. în cadrul acestei acțiuni, reclamantul va trebui să dovedească dreptul invocat și tulburarea adusă de către pârât. Hotărârea pronunțată în acțiunea în realizare este titlu executoriu, putând fi adusă la îndeplinire pe cale silită dacă pârâtul nu respectă de bună voie dispozițiile acesteia.
Sunt acțiuni în realizarea dreptului: acțiunea în revendicare, acțiunile posesorii, acțiunile confesorii, acțiunea prin care se cere executarea obligațiilor contractuale, acțiunea în rezoluțiunea (rezilierea) unui contract, acțiunea în pretenții bănești, petiția de ereditate etc.
b) Acțiunea în constatarea unui drept este acea acțiune prin care reclamantul solicită instanței să constate existența unui drept al său sau inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa.
Articolul 109 C. proc. civ. constituie regula în privința consacrării acțiunii in justiție (numai sub aspectul cererii de chemare în judecată), astfel că pentru a reglementa aspectele deosebite ale acțiunii în constatare era nevoie de un text distinct. Articolul 35 Noul C. proc. civ. arată că partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept.
Din dispozițiile codului rezultă că acțiunea în constatare nu poate fi folosită decât pentru constatarea unui drept nu și a unei situații de fapt. Pentru constatarea stărilor de fapt codul reglementează procedura asigurării dovezilor.
Articolul 35 teza a II-a C. proc. civ. consacră caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizarea dreptului, arătând că cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Din dispozițiile articolului 622 Noul C. proc. civ. rezultă că hotărârile obținute în acțiuni în constatare nu pot fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite. Acest text arată că pot fi executate silit obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun sau a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, plantații sau altei lucrări sau în luarea unor măsuri admise de lege. Astfel, deși enumerarea nu este limitativă, se desprinde concluzia că hotărârile prin care se constată existența sau inexistența unui drept nu sunt susceptibile de executare silită, nefiind titluri executorii.
Acțiunile în constatare se subclasifică în: acțiuni pozitive (prin care se solicită constatarea existenței unui drept) și negative (prin care se solicită constatarea inexistenței unui drept); declaratorii (prin care se cere instanței să constate existența unui anume raport juridic), interogatorii (prin care se cere prezentarea pârâtului în instanță și arătarea de către acesta dacă recunoaște sau nu dreptul reclamantului) și provocatorii (prin care cel ce se pretinde titularul unui drept cheamă în judecată pe cel ce-1 tulbură în exercițiul acestui drept, pentru a-1 determina pe acesta din urmă să-și valorifice pretențiile dovedindu-și dreptul sub sancțiunea de a nu-l mai putea invoca pe viitor, în cazul în care nu reușește să-l probeze).
c) Acțiunea în constituire de drepturi este aceea prin care reclamantul solicită instanței aplicarea legii la o situație de fapt, în vederea creării unei situații juridice noi între părți.
Efectele unei hotărâri judecătorești obținute în soluționarea unei asemenea cereri se produc de regulă pentru viitor (în acțiunea de divorț, în acțiunea de punere sub interdicție, în acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare autentic), însă sunt și cazuri în care efectele hotărârii judecătorești în asemenea cereri se produc și pentru trecut (în acțiunile declarative de moarte, în acțiunile de stabilire a filiației, în tăgada paternității).
Criteriul naturii dreptului valorificat prin acțiune – Acțiuni personale, acțiuni reale si acțiuni mixte
a) Acțiunea personală este acea acțiune prin intermediul căreia se tinde Ia protecția (realizarea) unui drept de creanță. Aceste acțiuni nu pot fi prezentate exhaustiv, ele sunt nenumărate deoarece și numărul drepturilor de creanță este nelimitat.
Acțiunile personale sunt, la rândul lor, mobiliare și imobiliare după cum dreptul de creanță valorificat are ca obiect un bun mobil (acțiunea prin care se cere plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea prețului unui contract de vânzare cumpărare) sau un bun imobil (acțiunea prin care se cere executarea obligației de a construi un imobil născută dintr-un contract de antrepriză).
b) Acțiunea reală este acea acțiune prin intermediul căreia se apără un drept real (acțiunea în revendicare, acțiunile confesorii, acțiunea negatori, acțiunea creditorului gajist în cazul neexecutării creanței garantate).
Acțiunile reale sunt la rândul lor mobiliare sau imobiliare după cum dreptul real valorificat prin acțiune poartă asupra unui bun mobil sau asupra unui bun imobil. Acestea din urmă se subclasifică în acțiuni petitorii și acțiuni posesorii după cum prin ele se apără dreptul de proprietate sau alt drept real imobiliar, sau numai o simplă stare de fapt producătoare de consecințe juridice – posesia.
c) Acțiunea mixtă este acea acțiune care întrunește atât caracterele unei acțiuni personale, cât și caracterele unei acțiuni reale.
Asemenea acțiuni sunt legate de regulă de executarea, anularea (constatarea nulității) și rezoluțiunea (rezilierea), revocarea actelor juridice.
Ele au un obiect complex constând în aceea că reclamantul are o dublă calitate, pe aceea de titular al unui drept real transmis prin actul juridic, cât și pe aceea de titular al unui drept de creanță cu privire la predarea bunului. În cazul acțiunilor în anulare, rezoluțiune, revocare, caracterul mixt se regăsește în ipoteza în care reclamantul pretinde totodată și restituirea prestației născută din contractul a cărui anulare, rezoluțiune sau revocare se cere.
În ciuda acestei clasificări, legea derogă uneori de la criteriile oferite, calificând acțiuni care, prin natura lor, sunt mixte ca reale. Astfel este articolul 1368 C. civ. care arată că «acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării este reală.
Importanța acestei clasificări constă în aceea că în funcție de felul acțiunii personală, reală sau mixtă se modifică și regulile privitoare la competență, la prescripție și la calitatea procesuală.
Criteriul căii procedurale aleasă de către reclamant – Cereri principale, accesorii și incidentale
Această clasificare are ca temei de drept articolul 123 din Noul Cod de procedură civilă, conform cu care cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
a) Cererile principale sunt acelea care au o existență de sine stătătoare, fiind exercitate independent, tară a fi formulate în cadrul unei alte acțiuni.
b) Cererile incidentale pot fi independente de alte cereri, asemănător cererilor principale, însă ele sunt formulate în cadrul unui proces în curs, deja început (cererea reconvențională, cererea de intervenție principală, cererea de chemare în judecată a altor persoane, cererea de chemare în garanție, cererea de arătare a titularului dreptului etc.).
c) Cererile accesorii nu au o existență de sine stătătoare, fiind formulate alături de o cerere principală, deoarece soarta lor depinde de soarta cererii principale (cererea de acordare a pensiei de întreținere în procesul de divorț, cererea de încredințare a copiilor minori după desfacerea căsătoriei, cererea de revenire la numele purtat înainte de încheierea căsătoriei care trebuie făcută în cadrul procesului de divorț, fiind prin esență accesorie, cererea de acordare a fructelor produse de bunul revendicat față de acțiunea în revendicare, cererea de acordare a dobânzilor la sumele de bani pretinse prin acțiune etc.).
Importanța acestei clasificări constă în aceea că unele cereri injustiție au prin natura lor caracter principal (divorțul, tăgada paternității etc.) sau accesoriu (cererea privitoare la nume în procesul de divorț), fără a putea fi deci formulate în cadrul altor acțiuni, respectiv independent. Pe de altă parte se derogă de la regulile de competență în privința cererilor incidentale care vor fi judecate de instanța competentă să judece cererea principală indiferent de obiectul lor. In aceeași măsură, dacă toate aceste cereri se rezolvă prin aceeași hotărâre aceasta se va supune căii de atac și termenului prevăzut de legea procesuală pentru cererea principală, independent de obiectul cererii incidentale.
Capitolul III
Asigurarea și condițiile de exercițiu ale acțiunii civile
3.1 Asigurarea acțiunii civile
3.1.1 Precizări prealabile
Acționând în justiție, reclamantul urmărește în mod firesc obținerea unei hotărâri favorabile și valorificarea drepturilor recunoscute pe această cale. În intervalul dintre promovarea acțiunii și executarea hotărârii pot surveni unele împrejurări – obiective sau subiective adesea – care să determine dispariția sau distrugerea bunului dobândit prin hotărâre ori diminuare a activului patrimonial al debitorului.
Pentru a preîntâmpina asemenea situații nefavorabile pentru reclamantul de bună-credință, legiuitorul a pus la dispoziția acestuia mijloace de natură a indisponibiliza și conserva bunurile care formează obiectul litigiului. Prin asemenea mijloace se realizează ceea ce numim asigurarea acțiunii civile. Se garantează în acest mod posibilitatea executării în viitor a hotărârii judecătorești care va fi obținută de către reclamant.
Codul de procedură civilă reglementează următoarele măsuri asigurătorii: sechestrul asigurător, sechestrul judiciar și poprirea asigurătoare. în prezent toate aceste instituții și-au găsit o reglementare comună, în urma modificării Codului de procedură civilă prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, fiind grupate într-un capitol distinct, intitulat „Măsurile asigurătorii" (din Cartea a VI-a).
În raport cu acțiunea principală, toate aceste măsuri asigurătorii au un caracter accesoriu. Ținând seama de scopul lor și de conexiunea cu acțiunea civilă, măsurile asigurătorii ar trebui să fie reglementate în viitor în partea generală a Codului de procedură civilă, iar nu în partea privitoare la procedurile speciale sau la executarea silită. Vom examina în continuare succint mijloacele asigurătorii reglementate în Codul de procedură civilă.
3.1.2 Sechestru asigurator
Sechestru asigurător reprezintă o măsură destinată să indisponibilizeze bunurile mobile sau imobile ale pârâtului, până la terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului posibilitatea de a-și realiza creanța constatată prin hotărârea ce se va pronunța. La procedeul sechestrului asigurător se poate recurge doar atunci când obiectul acțiunii vizează plata unei creanțe. De asemenea, în lumina legislației actuale, sechestrul asigurător poate purta atât asupra unor bunuri mobile, cât și asupra unor bunuri imobile ale pârâtului.
Pentru înființarea sechestrului asigurător sunt necesare a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții:
a) creanța să fie constatată printr-un act scris; în lipsa unui înscris creditorul trebuie să depună o cauțiune reprezentând o jumătate din valoarea reclamată injustiție;
creanța să fie exigibilă;
reclamantul să facă dovada că a intentat acțiunea civilă.
În mod excepțional, legea permite înființarea sechestrului chiar dacă creanța nu a ajuns la scadență, dar numai în una din următoarele situații: când datornicul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu s-a conformat asigurărilor promise și când există pericol ca datornicul să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori să-și risipească averea sa [art. 952 alin. (3) Noul C.proc.civ.]. În toate aceste împrejurări, sechestrul se va putea dispune numai după depunerea unei cauțiuni, al cărui cuantum se fixează de către instanță, și doar dacă creditorul dovedește și îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de art. 952 alin. (1) Noul C.proc.civ. Cauțiunea este stabilită în favoarea debitorului, drept garanție împotriva prejudiciului pe care acesta l-ar putea suferi prin înființarea unor măsuri asigurătorii arbitrare. Cererea de sechestru asigurător se soluționează de către instanța care judecă procesul [art. 953 alin. (1) Noul C.proc.civ.]. Judecata se face de urgență, în Camera de consiliu și fără citarea părților [art. 953 alin. (2) Noul C.proc.civ.]. Asupra cererii de sechestru, instanța sesizată se pronunță printr-o încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Prin încheiere se fixează, atunci când este cazul, și cuantumul cauțiunii și data până la care urmează să fie depusă. Recursul se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea în termen scurt a părților.
Măsura dispusă de instanță – sechestrarea bunurilor – se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor referitoare la executarea silită. Atunci când sechestrul se pune asupra unui imobil, această măsură se va înscrie de îndată în cartea funciară. împotriva modului de aducere la îndeplinire a sechestrului, orice persoană interesată poate formula contestație.
Sechestrul asigurător se poate ridica, la cererea debitorului, dacă acesta oferă garanții îndestulătoare. Cererea se soluționează în camera de consiliu, de urgență, și cu citarea în termen scurt a părților. încheierea pronunțată în acest caz este supusă numai recursului în termen de 5 zile de la pronunțare. Recursul se judecă și de această dată de urgență și cu precădere (art. 956 Noul C.proc.civ.).
Măsura ridicării sechestrului se poate pronunța de către instanța care a luat-o și atunci când cererea principală, în temeiul căreia s-a încuviințat măsura de asigurare, a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre irevocabilă, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la judecarea acesteia. Ridicarea acestei măsuri se poate lua prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părților.
3.1.3 Sechestru judiciar
Sechestru judiciar constă în indisponibilizarea bunului care formează obiectul litigiului, acesta fiind încredințat spre păstrare și administrare, pe toată durata procesului, de regulă, unei terțe persoane.
Instituția sechestrului judiciar este reglementată în art. 972-976 Noul C.proc.civ. Potrivit art. 972 alin. (1) Noul C.proc.civ.: „Ori de câte ori există un proces asupra proprietății sau a altui drept real principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosinței sau administrării unui bun proprietate comună, instanța competentă pentru judecarea cererii principale va putea să încuviințeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv".
Din chiar enunțarea textului citat rezultă că instituția sechestrului judiciar se deosebește fundamental de sechestrul asigurător. în primul rând, sechestrul judiciar are ca scop conservarea unui bun determinat care formează tocmai obiectul litigiului dintre părți, în timp ce sechestrul asigurător vizează indisponibilizarea unor bunuri ale datornicului care nu formează obiectul judecății. În al doilea rând, remarcăm că din punct de vedere procedural cererea de sechestru judiciar nu se poate soluționa decât cu citarea părților. Este ceea ce prevede în mod expres art. 975 alin. (1) Noul C.proc.civ.
Cererea pentru încuviințarea unui sechestru judiciar trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) să existe un proces cu privire la proprietatea sau posesiunea bunului care formează obiectul judecății;
b) instanța să găsească o atare măsură ca necesară, pentru conservarea dreptului respectiv;
c) reclamantul să depună o cauțiune.
Sechestrul judiciar reprezintă o măsură cu caracter facultativ, împrejurare care rezultă din simpla lectură a dispozițiilor art. 972 alin. (1) Noul C.proc.civ. Așadar, instanța nu este obligată să încuviințeze cererea decât dacă reclamantul învederează împrejurări care să justifice luarea unei măsuri atât de grave pentru pârât. Asemenea împrejurări pot fi reprezentate de acțiunile prin care debitorul deteriorează bunul în litigiu ori îl privează pe celălalt coproprietar de fructele sau veniturile la care este îndreptățit. Instanța nu trebuie să procedeze la sechestrarea tuturor bunurilor ce formează obiectul judecății, ci numai cu privire la acelea față de care o atare măsură se vădește a fi necesară.
În mod excepțional, se poate încuviința sechestrul judiciar, chiar dacă nu există un proces cu privire la acel bun. O atare cerere este admisibilă, potrivit art. 973 Noul C.proc.civ., doar asupra: unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa; unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual; unor bunuri mobile care alcătuiesc garanția creditorului, când acesta învederează insolvabilitatea debitorului său sau când are motive temeinice să bănuiască că debitorul va fugi ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări.
Cea de a treia condiție – depunerea unei cauțiuni – nu are un caracter general, ea fiind lăsată la aprecierea instanței. Cauțiunea reprezintă o sumă de bani ce trebuie depusă de partea care solicită instituirea sechestrului judiciar, cu titlu de garanție, în scopul desdăunării debitorului pentru eventualele pagube produse de o indisponibilizare nejustificată a bunurilor sale.
Din punct de vedere procedural, cererea pentru încuviințarea sechestrului judiciar se soluționează de către instanța competentă să soluționeze și acțiunea principală. Cererea se soluționează, în mod obligatoriu, cu citarea părților. Prin urmare, această procedură are neîndoielnic un caracter contencios.
Procedura sechestrului judiciar, ca și a celui asigurător de altfel, poate fi folosită și în cadrul litigiilor comerciale. în condițiile economiei de piață apar frecvente cazuri care justifică adoptarea unor măsuri de conservare a patrimoniului și în litigiile comerciale. De aceea, jurisprudența recentă a statuat în sensul admisibilității măsurilor asigurătorii și în litigiile comerciale, bineînțeles dacă sunt întrunite toate cerințele prevăzute de Codul comercial.
Dacă instanța găsește cererea întemeiată, o va admite și prin încheiere va dispune numirea unui administrator-sechestru. Cu acordul părților, paza bunului sechestrat va fi încredințată persoanei desemnate de comun acord de către părți. în caz de dezacord între părți, instanța va numi din oficiu persoana căreia i se încredințează bunul, această persoană putând fi chiar deținătorul bunului. Terțul numit în aceste condiții nu poate fi o persoană interesată în procesul respectiv.
Persoana numită, în aceste condiții, este în ultimă instanță un depozitar. Drept urmare, în caz de rea-administrare a bunurilor acesta răspunde potrivit regulilor de la depozit. Persoana desemnată în calitate de administrator-sechestru poate face toate actele de conservare și de administrație cu privire la bunurile indisponibilizate, poate încasa orice venituri și sume datorate și poate plăti datorii cu caracter curent, precum și cele constatate prin titlu executoriu. Ea este îndreptățită să stea în judecată, în numele părților litigante, cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanței care a numit-o (art. 975 Noul C.proc.civ.).
Pentru munca depusă, persoana desemnată ca administrator-sechestru poate primi o sumă drept remunerare, instanța stabilind și modalitățile de plată. Această remunerație nu se poate acorda dacă a fost numit ca administrator-sechestru chiar deținătorul bunului.
Hotărârea de admitere a cererii de încuviințare a sechestrului judiciar are un caracter provizoriu. Efectul hotărârii dăinuie, în principiu, până la sfârșitul procesului, când administratorul-sechestru va trebui să predea bunul părții care 1-a dobândit în urma judecății. Hotărârea pronunțată în această materie prezintă unele particularități ce sunt determinate de faptul că instanța nu dezleagă fondul cauzei, ci adoptă simple măsuri de conservare a patrimoniului.
3.1.4 Poprirea asiguratoare
Poprirea asigurătoare este o măsură ce determină indisponibilizarea sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o terță persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor. Poprirea, urmată de validare, este cea mai eficientă și mai simplă formă de realizare a creanțelor, fapt pentru care ea este folosită frecvent în practică.
Scopul popririi asigurătoare este limitat la indisponibilizarea sumelor de bani sau a efectelor pe care un terț le datorează debitorului urmărit. În mod obișnuit, într-o poprire intervin trei subiecți de drept și se stabilesc tot atâtea raporturi juridice. Subiecții popririi sunt: creditorul urmăritor denumit creditor popritor, debitorul urmărit, denumit și debitor poprit și terțul poprit. Între acești trei subiecți se stabilesc următoarele raporturi juridice: un raport de creanță între creditorul popritor și debitorul poprit; un raport de aceeași natură între debitorul poprit (care aici are rolul de creditor al terțului) și terțul poprit; un raport procesual între creditorul popritor și terțul poprit, care, prin efectul validării popririi, se transformă într-un raport de creanță.
Existența celor trei subiecți nu este de esența popririi. Astfel, dacă creditorul reclamant datorează, la rândul său, anumite sume de bani pârâtului se poate înființa o poprire în propriile mâini ale creditorului.
Condițiile și procedura popririi asigurătoare sunt cele prevăzute de art. 970, pentru sechestrul asigurător.
3.2 Condițiile de exercițiu ale acțiunii civile
Pentru a promova acțiune injustiție din punct de vedere material, se impune îndeplinirea mai multor condiții: cel ce reclamă în justiție trebuie să invoce un drept sau un interes juridicește ocrotit, să fie titularul dreptului (interesului) invocat și să se îndrepte împotriva aceluia care are o atitudine contrară dreptului (interesului) său invocat, el trebuie să fie animat de interesul de a promova acea acțiune și să aibă capacitatea de a purta un proces personal și singur.
Dreptul
Reclamantul trebuie să invoce în fața instanței un drept sau un interes ocrotit de lege. Acțiunea nu poate fi concepută tară pretenția reclamantului, care, de cele mai multe ori, se bazează pe un drept subiectiv civil.
Această condiție a acțiunii (cererii) este cerută de dispozițiile art. 192 Noul C. proc civ. conform cu care cel ce pretinde un drept trebuie să facă o cerere în fața instanței competente. Această normă consacră indirect principiul conform căruia nimeni nu-și poate face singur dreptate, deoarece orice pretenție trebuie dedusă judecății, iar pe de altă parte reglementează prima cerință de exercițiu a acțiunii civile – invocarea unui drept.
Din alte dispoziții legale, cu valoare de principiu rezultă însă că apelul la justiție nu este îngrădit numai Ia situațiile în care se invocă un drept subiectiv ci și atunci când se pretinde vătămarea unui interes legitim sau a unei libertăți (art. 21 alin. 1 din Constituție).
Extinderea posibilității de a apela la justiție în vederea apărării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei a fost combătută în literatura de specialitate, motivul esențial fiind dat de faptul că numai dreptul subiectiv se bucură de protecție legală, conferind titularului aliat în caz de nevoie apelul la forța coercitivă a statului.
Trebuie însă reținut că în raport cu reglementările noastre constituționale se impune recunoașterea apelului la justiție și pentru apărarea unor libertăți individuale și a unor interese legitime. Diferența între drepturile subiective, recunoscute de lege și interesele legitime respectiv libertăți, este determinată de aceea că în primul caz instanța nu va putea lăsa nesoluționată cererea dacă sunt îndeplinite toate cerințele legale, pe când în cel de-al doilea caz instanța poate aprecia că interesul respectiv este un simplu interes fără a avea și calitatea de a fi legitim și ca atare ocrotit de lege; în materia libertăților, de regulă coerciția statală se încadrează în alte ramuri ale dreptului, astfel că datorită caracterului fundamental al acestora se impune și o protecție mai energică, ca de exemplu sancțiuni de drept penal.
În concluzie, în ceea ce privește drepturile subiective și libertățile
fundamentale, care se aseamănă puternic cu primele, nu se poate nega accesul la
justiție, orice persoană care se pretinde vătămată într-un drept sau o libertate
având posibilitatea de a obține protecția statului prin intermediul acțiunii în
justiție.
În ceea ce privește interesul este necesar se opera distincția între simplul interes, ca stare de fapt lipsită de protecție juridică și interesul legitim, ocrotit de lege deoarece creează aparența existenței unui drept, astfel că și protejarea sa devine o necesitate în scopul salvării situațiilor juridice și a păstrării siguranței raporturilor juridice-civile.
Pentru a nu realiza permanent asemenea distincții se va utiliza numai noțiunea de drept subiectiv, fără însă a omite și considerarea celorlalte situații în care titularul se poate adresa justiției.
Dreptul subiectiv invocat de către reclamant, de către pârât în cererea reconvențională, de către intervenient în cererea de intervenție etc. trebuie să îndeplinească anumite cerințe:
să fie recunoscut de normele în vigoare și să fie exercitat în raport cu limitele generale ale legii și bunelor moravuri;
să fie exercitat în limitele sale interne (conform scopului pentru care a fost recunoscut de lege) și în limitele sale externe (materiale și juridice);
să fie exercitat cu bună – credință (art. 12 Noul C. proc. civ.);
să fie actual, nesupus unui termen sau unei condiții suspensive.
Primele trei cerințe ale dreptului invocat supun dezbaterii teoria abuzului de drept. Articolul 12 Noul C. proc. civ. arată că drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și conform scopului pentru care au fost recunoscute de lege. Deși în drept este recunoscut adagiul qui suo jure utitur neminem laedit, sunt posibile și cazuri în care titularul nu exercită propriul drept conform cu legea, producând consecințe negative partenerilor din raporturile juridice.
Teoria este susținută în drept prin intermediul textului menționat, însă ea s-a dezvoltat și în dreptul substanțial, chiar în lipsa unei norme exprese. Este important a se delimita între abuzul de drept substanțial și abuzul de drept procesual, deoarece în primul caz se urmărește deturnarea dreptului subiectiv civil de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege, iar în cel de-al doilea caz se urmărește deturnarea dreptului procedural de la scopul său reglementar, ceea ce atrage totodată și exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil. Se tinde a se apăra un drept în mod abuziv, în sensul că protecția acestuia nu este necesară în maniera abordată dar totuși titularul o face astfel că deturnează și dreptul substanțial de Ia finalitatea sa.
Dreptul este exercitat abuziv atunci când titularul său nu respectă limitele interne ale dreptului, dejunează dreptul de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege. Dreptul este exercitat însă cu respectarea limitelor sale externe, față de terți exercițiul dreptului părând normal, terțele persoane neputând cunoaște adevărata voință a celui ce-și exercită dreptul. De exemplu, dreptul de petiționare _ a fost recunoscut de lege pentru ca individul să aibă un mijloc de apărare a dreptului subiectiv apelând la forța coercitivă a statului. Acest drept nu a fost recunoscut sub nici o formă ca un mijloc de șicanare a adversarului, aspect care se poate realiza prin depunerea unor cereri vădit nefondate sau repetate numai în scopul de a-1 purta pe drumuri pe pârât și de a-i produce acestuia pierderi de natură patrimonială sau chiar morală.
Structura abuzului de drept se întemeiază pe două aspecte: unul obiectiv constând în deturnarea dreptului de la scopul său legal și unul subiectiv constând în intenția de a vătăma pe care o are titularul dreptului. Nu este suficient ca dreptul să fie exercitat cu rea-credință pentru a se complini elementele abuzului de drept, deoarece în lipsa oricărei vătămări, acesta lipsește, lipsind ca atare și sancțiunea aferentă.
Este considerat abuz de drept procesual: formularea unor cereri vădit nefondate (de chemare în judecată, de recuzare, de acordare a asistenței juridice gratuite, de amânare a procesului, de efectuare a unui act de dispoziție – tranzacția), angajarea unui număr mare de apărători calificați pentru un litigiu relativ simplu etc.
Sancțiunea abuzului de drept este refuzul forței coercitive a statului și în anumite condiții și plata unei sume de bani cu titlu de sancțiune (art. 187 Noul C. proc. civ.).
În cadrul condiției analizate însă ne interesează abuzul de drept substanțial (subiectiv civil), deoarece acesta este invocat la momentul depunerii cererii de chemare în judecată.
Ultima cerință a dreptului invocat comportă anumite excepții consacrate expres de lege, în cazuri în care deși dreptul nu este actual reclamantul poate introduce o acțiune preventivă, hotărârea obținută urmând a se executa însă numai la termenul prevăzut. De asemenea, înainte de împlinirea termenului sau a condiției, titularul dreptului poate cere instanței luarea unor măsuri în vederea conservării dreptului său (sechestru sau poprire asiguratorie), ori în vederea asigurării dovezilor necesare unei viitoare cereri, care riscă să se piardă prin întârziere (art. 359 și urm. Noul C. proc. civ.).
Articolul 34 Noul C. proc. civ. prevede trei situații în care cererea de chemare în judecată poate fi formulată înainte ca dreptul să devină actual. Aceste cereri anticipate se justifică prin aceea că nu se trece la executarea hotărârii obținute înainte de termen, dar odată împlinit acesta, titularul va putea să pună în executare titlul obținut anterior, pentru a nu suferi pierderi din cauza întârzierii pe care ar reprezenta-o purtarea unui proces. Reprezentând excepții de la caracterul actual al dreptului invocat aceste categorii sunt prevăzute limitativ: cererea pentru predarea unui imobil la împlinirea termenului de locațiune, cererea de executare la termen a unei obligații alimentare sau a altei prestații periodice și cereri pentru executarea Ia termen a unor obligații, ori de câte ori se va demonstra că reclamantul ar suferi o pagubă însemnată dacă ar aștepta împlinirea termenului pentru a putea acționa.
Dacă la finalul procesului se dovedește că dreptul invocat nu există sau că nu îndeplinește cerințele exercitării cu bună-credință sau în limitele sale interne, cererea va fi respinsă ca nefondată sau se va aplica sancțiunea specifică abuzului de drept. Dacă dreptul nu este actual cererea va fi respinsă ca prematură, dar reclamantul va putea formula o nouă cerere după împlinirea termenului sau a condiției suspensive.
Calitatea
Calitatea procesuală reprezintă identitatea care trebuie să existe între reclamant și titularul dreptului invocat în judecată și între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic civil dedus judecății.
Identitatea între reclamant și titularul dreptului se încadrează în noțiunea de calitate procesuală activă iar cea dintre pârât și cel obligat la respectarea dreptului constituie conținutul calității procesuale pasive.
Invocarea dreptului subiectiv trebuie să se realizeze odată cu depunerea cererii, însă stabilirea concretă dacă dreptul aparține în realitate reclamantului se va verifica de către instanță ulterior acestui moment. Astfel, în majoritatea cererilor judecătorul verifică la începutul procesului dacă reclamantul este titularul dreptului subiectiv invocat, însă în anumite situații această verificare nu se poate realiza decât după dezbateri în fond, stabilirea calității procesuale active și soluționarea în fond a litigiului presupunând aceleași probatorii și acte procesuale. În asemenea situații instanța are posibilitatea unirii excepției calității procesuale active ridicate de către pârât cu fondul cauzei, urmând ca la finalul procesului să se pronunțe prin hotărâre atât asupra excepției cât și asupra soluției cererii principale, care vor depinde una de cealaltă (art. 248 alin. 4 Noul C. proc. Civ.)
Nu se pot stabili criterii exacte pentru aprecierea existenței calității procesuale active sau pasive, însă în analiza acestui aspect este necesar a se urmări cerințele legale în funcție de fiecare categorie de cerere în parte. Astfel, cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului la plata unei sume de bani este făcută de o persoană cu calitate procesuală activă dacă se stabilește că reclamantul este aceeași persoană cu cel menționat în titlul de creanță; în acțiunea în desfacerea căsătoriei reclamantul și pârâtul trebuie să aibă calitatea de soți; cererea de reconstituire a dreptului de proprietate poate fi formulată de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora.
Calitatea procesuală activă sau pasivă nu trebuie confundată cu calitatea de reprezentant a părților în proces. în timp ce calitatea procesuală este o condiție de fond, a cărei neîndeplinire se sancționează cu respingerea acțiunii, calitatea de reprezentant este o cerință de formă a acțiunii civile, care poate fi complinită în cazul lipsei dovezii calității de reprezentant, nulitatea intervenind numai după ce instanța acordă termen pentru înlăturarea viciului de formă.
Calitatea procesuală se poate transmite pe cale convențională, prin act juridic sau pe cale legală cu titlu particular sau universal. În primul caz o altă persoană ia locul părții în proces suportând toate consecințele actelor de procedură și soluția pe fond. Transmiterea calității procesuale pasive se poate realiza numai cu acordul creditorului cesiunea de datorie nefiind recunoscută de dreptul nostru. în cazul transmiterii convenționale a calității procesuale se poate opera în condițiile legii și retractili litigios. Dacă dreptul este strict personal el nu poate fi transmis, legea pretinzând ca acțiunea să fie formulată și continuată de acea persoană, în caz contrar ea stingându-se prin efectul legii (cererea de divorț se închide și căsătoria încetează în orice stare a pricinii dacă părțile se împacă, iar dacă o parte decedează căsătoria încetează prin deces). Este cazul divorțului, al revocării donației pentru ingratitudine, a acțiunii în stabilirea filiației, tăgada paternității etc.
Transmisiunea legală a calității procesuale se realizează pe cale succesorală. Dacă o parte decedează pe parcursul procesului ea va fi înlocuită de către moștenitorii legali sau testamentari care vor fi introduși în cauză, efectele hotărârii producându-se asupra lor. Codul cuprinde o serie de reglementări în legătură cu transmiterea calității procesuale prevăzând reguli asupra suspendării și reluării judecății pentru introducerea în cauză a moștenitorilor, asupra întreruperii termenului căii de atac dacă decesul s-a produs în timpul curgerii acestuia, asupra executării silite în contra moștenitorilor.
Interesul
Interesul acțiunii în justiție este reprezentat de avantajul, folosul practic pe care-l speră reclamantul în urma câștigării procesului. Dacă reclamantul dovedește că este titularul dreptului subiectiv invocat acest aspect nu echivalează cu dovada existenței interesului promovării acțiunii în justiție. Interesul este o condiție distinctă de dreptul subiectiv, cu caracter obiectiv, a cărei existență trebuie apreciată în concret în fiecare caz în parte.
Nu are importanță natura interesului, care poate fi material sau moral, singurul aspect important este existența acestuia la momentul depunerii acțiunii și la efectuarea oricărui act de procedură care se încadrează în noțiunea de acțiune în justiție.
Sunt lipsite de interes: cererea de reducere a cuantumului pensiei de întreținere formulată de către cel întreținut, acțiunea pauliană formulată de creditor când patrimoniul debitorului este solvabil, formularea căii de atac îndreptată împotriva hotărârii de către partea care a câștigat procesul sub toate aspectele, depunerea unei cereri prin care se solicită anularea unui act juridic civil care nu vatămă pe cel ce reclamă în justiție ci pe partea adversă, etc.
Interesul care trebuie să caracterizeze acțiunea trebuie să fie legitim, să fie personal și să fie actual.
Interesul este legitim atâta vreme cât conținutul său, urmărit de reclamant, se încadrează în limitele legii și bunelor moravuri. Dacă reclamantul urmărește doar să-i producă pârâtului o pagubă, tară a justifica un interes material sau moral care să se reflecte asupra lui, se ridică problema abuzului de drept care se sancționează cu refuzul forței coercitive astfel că acțiunea reclamantului va fi respinsă.
Interesul trebuie să fie personal adică să aparțină celui care recurge la proces iar nu adversarului său. Această cerință a interesului este îndeplinită și atunci când acțiunea se formulează pentru parte de către alte persoane cu legitimare procesuală activă, cum sunt procurorul, asociațiile pentru protecția drepturilor minorităților naționale etc. în aceste cazuri, în realitate efectele hotărârii vizează partea, interesul și dreptul aparțin părții iar nu organului sau persoanei care exercită acțiunea.
Interesul trebuie să fie și actual. Această cerință este îndeplinită întotdeauna când dreptul subiectiv invocat este actual, însă în anumite cazuri dreptul nu este actual dar interesul promovării acțiunii subzistă. Astfel, în conformitate cu art. 34 Noul C. proc. civ. cererea de chemare în judecată poate fi introdusă și înainte de împlinirea termenului sau a condiției suspensive, astfel că dreptul nu este actual în aceste ipoteze. Acțiunea poate fi introdusă tocmai pentru că legea recunoaște interesul promovării acțiunii și înainte ca dreptul să devină actual. De exemplu în materie de locațiune interesul constă în aceea că la împlinirea termenului de locațiune locatorul va putea executa direct hotărârea obținută pentru a nu mai pierde timp cu purtarea unui proces. De asemenea interesul conservării unor probe care s-ar putea pierde până la declanșarea procedurii judiciare sau până Ia momentul în care instanța va fi în măsură să administreze probele, animă cererea de asigurare a dovezilor (art. 359 și urm Noul C. proc. civ.).
Existența interesului reprezintă o condiție de fond a acțiunii, care poate fi ridicată în discuție în orice stare a pricinii, de orice parte, de procuror sau de către instanță din oficiu pe calea excepției procesuale. De regulă interesul se analizează la depunerea cererii, astfel că dacă se constată lipsa lui excepția va avea caracter dirimant, peremptoriu, împiedicând continuarea procedurii, care se stinge prin respingerea acțiunii ca lipsită de interes.
Capacitatea
Capacitatea procesuală reprezintă transpunerea în plan procesual a capacității civile, de folosință și de exercițiu. Din acest motiv și în materie procesuală se distinge între capacitatea procesuală de folosință și capacitatea procesuală de exercițiu.
Capacitatea procesuală de folosință este aptitudinea persoanei de a fi titular de drepturi și obligații procesuale. Articolul 56 alin. 1 Noul C. proc. civ. arată că oricine are folosința drepturilor civile poate fi parte în judecată, iar asociațiile și societățile lipsite de personalitate juridică, pot sta în judecată dacă au organe proprii de conducere.
Au capacitate procesuală de folosință toate persoanele fizice începând cu momentul nașterii, precum și toate persoanele juridice din momentul nașterii lor ca subiecte distincte de drept, prin actul de autorizare, înființare sau avizare, conform legii.
Capacitatea de folosință poate fi îngrădită numai în temeiul unei prevederi exprese a legii. De regulă îngrădirile aduse capacității civile de folosință reprezintă și îngrădiri ale capacității procesuale de folosință nefiind posibilă pornirea unei acțiuni care să protejeze un drept nerecunoscut persoanei respective.
Persoana juridică poate avea numai acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare sau statut (art. 34 din D. nr 11/1934 privind persoanele fizice și persoanele juridice). Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice influențează și aspectul procesual al dreptului subiectiv, persoana juridică putând fi parte în judecată numai pentru apărarea acelor drepturi conforme scopului propus.
Capacitatea procesuală de folosință încetează odată cu decesul persoanei fizice sau la încetarea personalității juridice a persoanei juridice prin comasare sau divizare (odată cu finalizarea ultimului act de lichidare).
Sancțiunea lipsei capacității procesuale de folosință este reprezentată de nulitatea absolută a tuturor actelor întocmite cu nerespectarea acestei cerințe de fond. Capacitatea de folosință poate fi discutată în orice stare a pricinii, la cererea oricărei părți, a procurorului sau poate fi invocată de către instanță din oficiu.
Capacitatea procesuală de exercițiu reprezintă aptitudinea persoanei de a sta personal și singură în judecată pentru valorificarea drepturilor sale procesuale. Partea poate să-și desemneze un reprezentant care va sta efectiv în judecată în locul său însă această delegare se poate produce tocmai în temeiul capacității de exercițiu a persoanei, care dacă nu ar putea sta singură în judecată nu ar putea nici să-și desemneze reprezentant convențional.
Regulile capacității de exercițiu din dreptul civil se regăsesc și în materie procesuală. Astfel, pentru persoanele care nu au exercițiul drepturilor procesuale legea prevede instituțiile reprezentării, asistării și autorizării unor acte. Noul C. proc. civ. reglementează modalitatea în care cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate sta în judecată și poate face acte de dispoziție.
Minorii până la vârsta de 14 ani precum și persoanele puse sub interdicție pot sta în judecată prin intermediul reprezentantului lor legal, părinte, tutore sau curator. Așadar prin reprezentare cel lipsit de capacitate de exercițiu va fi ,,prezent" la judecată prin intermediul reprezentantului.
Numirea reprezentantului legal stă în căderea autorității tutelare sau a instanței de judecată după caz. Regula o constituie prima situație, astfel că reprezentantul numit de către organul administrativ va sta în judecată în locul incapabilului.
În condițiile articolului 58 Noul C. proc. civ. numirea curatorului se va face de către instanță: dacă persoana lipsită de capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal și există urgență; când există conflict de interese între reprezentat și reprezentant sau dacă persoana juridică chemată în judecată nu are reprezentant legal.
Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă vor sta personal în judecată dar vor fi asistate de către reprezentantul legal. Minorul între 14-18 ani va fi citat și toate actele de procedură se vor îndeplini față de acesta dar alături de el în proces va sta și reprezentantul legal pentru a-1 sfătui asupra actelor de procedură ce trebuie întocmite și pentru a veghea ca interesele minorului să nu fie prejudiciate.
În cazul în care se fac acte de dispoziție pe seama incapabilului sau a celui cu capacitate de exercițiu restrânsă, acestea trebuie să fie autorizate de către autoritatea tutelară. In unele situații, dat fiind interesul minorului actul de dispoziție nu poate fi întocmit nici cu autorizarea autorității tutelare, cum este cazul renunțării la dreptul de creanță al minorului în cererea de stabilire a pensiei de întreținere.
Capacitatea procesuală de exercițiu este o cerință de fond a acțiunii civile, a cărei lipsă se sancționează cu nulitatea relativă. Numai că anulabilitatea împrumută în acest caz trăsături specifice nulității absolute, în sensul că ea poate fi invocată în orice stare a pricinii conform Noului C. proc. civ. Dacă instanța constată că nu sunt întrunite cerințele legale privind capacitatea de exercițiu, fie pentru că minorul până la 14 ani a făcut singur un act de procedură sau că minorul între 14-18 ani a întocmit actul fără încuviințarea ocrotitorului legal, ea va acorda un termen ocrotitorului legal pentru a putea confirma actele respective, numai în caz negativ anulând cererea.
Capitolul IV
Jurisprudență
4.1 Acțiune în despăgubiri exercitată împotriva asigurătorului. Natura litigiului.
Codul civil: art. 998. art. 999
Codul de procedură civilă: art. 20-22
Legea nr. 136/1995, republicată
Codul comercial: art. 3 pct. 17, art. 56, art. 893
Decizia nr. XXIII din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Secții unite
Invocarea răspunderii civile delictuale a terțului, în baza dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., nu poate imprima caracter civil acțiunii exercitate de persoana vătămată în contra asigurătorului, atâta vreme cât această acțiune își are temeiul în contractul de asigurare.
(Tribunalul Bistrița-Năsăud, Secția comercială, de contencios administrativ si fiscal, sentința nr. 4219 din 13 noiembrie 2008, trimisă, în rezumat, de Judecător Marica Anca Petruța)
Prin acțiunea civilă înregistrată inițial sub nr. 614/112/2008 din 27 martie 2008 la Tribunalul Bistrița-Năsăud, reclamanții A.V. și A.C. au chemat în judecată pe pârâta SC A.R. ARDAF SA, solicitând instanței să o oblige pe aceasta la plata către reclamanta A.V. a sumei de 200.000 lei, cu titlu de daune morale, și la plata către reclamantul A.C. a sumei de 200 lei, cu titlu de daune morale.
Prin sentința comercială nr. 725/2008 din 19 septembrie 2008, Tribunalul Bistrița-Năsăud, admițând excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Bistrița.
În considerentele sentinței comerciale menționate se reține că revine Judecătoriei Bistrița competența de soluționare, prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1) raportat la art. 5 C. pr. civ., coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. b) C. pr. civ., apreciindu-se că cererea în despăgubiri formulată de victimele unui accident de circulație, chiar îndreptată direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto în temeiul dispozițiilor din Legea nr. 136/1995, republicată, privind asigurările și reasigurările din România, este un litigiu de natură civilă ce se fundamentează pe săvârșirea unui fapt ilicit, respectiv producerea unui accident de circulație din culpa asiguratului de răspundere civilă auto. Un astfel de litigiu, a cărui valoare este sub 5 miliarde lei vechi, nu poate avea decât natură civilă și se judecă de către judecătorie în primă instanță, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) C. pr. civ.
Se mai subliniază că, de altfel, chiar reclamanții și-au intitulat cererea ca fiind o „acțiune civilă" și, în drept, au invocat prevederile art. 998 și urm. C. pr. civ., raportat la dispozițiile Legii nr. 136/1995, republicată.
Se apreciază că doar litigiile dintre asigurat și asigurător ar putea fi de natură comercială, atunci când litigiul izvorăște din raporturile de asigurare, însă litigiul între terțul vătămat și asigurător își are fundamentul în faptul ilicit chiar dacă pârâtul este asigurătorul de răspundere civilă auto și care poate să plătească despăgubiri direct persoanelor vătămate în condițiile legii.
Urmare a declinării, cauza s-a înregistrat la Judecătoria Bistrița, iar la termenul de judecată din data de 6 noiembrie 2008, instanța a invocat din oficiu necompetența materială a acestei instanțe în soluționarea cauzei și constatarea ivirii unui conflict negativ de competență.
Toate părțile litigante prezente în fața instanței prin mandatarii lor au apreciat că natura acțiunii introductive este civilă, iar în privința cererii de chemare în garanție, întemeiată pe dreptul de regres al asigurătorului în condițiile art. 58 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 136/1995. chiar dacă aceasta are – în lumina Deciziei nr. XXIII din 19 martie 2007 a ÎCCJ – caracter comercial, potrivit prevederilor art. 17 C. pr. civ., operează prorogarea de competență, în speță, în favoarea Judecătoriei Bistrița, competentă a soluționa acțiunea principală.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma excepției invocate, instanța reține următoarele:
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea atât pe prevederile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 998 și 999 C. civ.), dar și pe prevederile Legii nr. 136/1995 (art. 50 și 54), invocând obligația asigurătorului de răspundere civilă de a plăti dezdăunări și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
În atare condiții, limitele cadrului procesual au fost statornicite de reclamanți, care au înțeles să cheme în judecată societatea de asigurare de răspundere civilă obligatorie pentru a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a accidentului rutier provocat de asiguratul acesteia, optând între această variantă și cea potrivit căreia se putea îndrepta direct împotriva persoanei culpabile (în speță, moștenitorii acesteia). În această din urmă ipoteză, incontestabil, acțiunea întemeiată pe prevederile art. 998 și 999 C. civ. are natură civilă, având drepl scop antrenarea răspunderii civile a persoanei vinovate de săvârșirea faptei delictuale, în mod direct.
Cum însă reclamanții au înțeles să se prevaleze de raporturile juridice generate de încheierea contractului de asigurare de răspundere civilă pentru daunele produse prin accidente de circulație, instanța urmează a aprecia în ce măsură aceste raporturi sunt guvernate de prevederile Codulul civil, respectiv ale Codului comecial.
Astfel, potrivit art. 3 pct.17 C. com., sunt considerate ca fapte de comerț „asigurările, chiar mutuale, în contra daunelor și asupra vieții", iar, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din același cod, „asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerțului și asigurările asupra vieții sunt fapte de comerț numai în ceea ce privește pe asigurător".
Desigur, statuările Deciziei nr. XXIII a ÎCCJ, mai sus invocată, vizează în exclusivitate acțiunea în regres exercitată de asigurător ca urmare a subrogării sale în drepturile asiguratului, decizie în considerentele căreia se apreciază că, în raport cu prevederile art. 56 C. com., potrivit cărora „dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși, în cât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel", se impune ca o astfel de acțiune să fie supusă legii comerciale, cu privire la toți contractanții, deoarece asigurarea ce a fost încheiata constituie faptă de comerț în ceea ce îl privește pe asigurător.
În speță, acțiunea reclamanților îndreptată împotriva asigurătorului, așa cum a fost formulată, derivă din contractul de asigurare de răspundere obligatorie, contract care, chiar dacă instituie drept cauză generatoare a obligației asigurătorului de plată a despăgubirilor săvârșirea unei fapte delictuale, nu dobândește natură civilă, fiind supus prevederilor art. 3 pct. 17 C. corn., anterior citate.
Invocarea răspunderii civile delictuale a terțului, în baza dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., nu poate imprima caracter civil acțiunii exercitate de persoana vătămată în contra asigurătorului, atâta vreme cât această acțiune își are temeiul în contractul de asigurare.
În atare condiții, sub aspectul competenței de soluționare a cauzei, sunt incidente prevederile art. 893 C. corn., potrivit cărora, „chiar când actul este comercial numai pentru una dintre părți, acțiunile ce derivă dintr-însul sunt de competența jurisdicției comerciale".
Așadar, litigiul dedus judecății are natură comercială, astfel încât competența de soluționare urmează regulile statornicite de art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. a) C. pr. civ. Conform criteriului valoric reglementat de aceste texte de lege, judecătoria este competentă a soluționa procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare mai mică de 100.000 lei, peste această valoare competența de soluționare revenind tribunalului.
Ținând seama de aceste considerente, instanța apreciază că soluționarea acțiunii formulate de către reclamanți este de competența materială a Tribunalului Bistrița-Năsăud, motiv pentru care, în baza art. 158 C. pr. civ., se va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.
În baza art. 20 pct. 2 C. pr. civ., se va constata ivirea conflictului negativ de competență, astfel încât, în baza art. 21 C. pr. civ., va dispune suspendarea din oficiu a oricărei alte proceduri și înaintarea dosarului Curții de Apel Cluj, în drept să hotărască asupra conflictului, potrivit art. 22 alin. (2) C. pr. civ.
4.2 Acțiune civilă promovată prin ordonanță a procurorului. Condiții de formă.
– Codul de procedură civilă: art. 45 alin. (1) teza finală, art. 105 alin. (2), art. 112, art. 114 alin. (2)-(4). art. 245 alin. (l)lit. c). art. 249
Din economia art. 245 alin. (I) lit. cl) C. pr. pen. rezultă faptul că prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se dispune totodată și asupra sesizării instanței civile competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris.
Anularea acțiunii civile promovate prin ordonanță a Parchetului și impunerea, de către instanța civilă, a condiției ca sesizarea sa de către procuror să se facă printr-un act suplimentar de procedură apare ca îmbrăcând forma unui formalism rigid și, deci, inacceptabil.
(Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 1242 din 23 martie 2011, trimisă, în rezumat, de Avocat dr. Gheorghe Buta)
Prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București din 21 februarie 2007, dată în dosarul de urmărire penală nr. 4XXX/P/2007, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților C.G. și G.V. pentru infracțiunea de fals și uz de fals și sancționarea lor cu caracter administrativ, precum și trimiterea la Judecătoria Sectorului 5 București a două înscrisuri falsificate, contractul de închiriere nr. 556/2004 și a actul adițional nr. 454 din 19 septembrie 2005, având ca părți SC P. 90 SA și SC E.C.S.I. SRL, ordonanță înaintată Judecătoriei Sectorului 5 București.
Prin sentința civilă nr. 3272 din 11 mai 2007, Judecătoria Sectorului 5 București a dispus declinarea competenței soluționării dosarului privind pe reclamantul Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, în contradictoriu cu pârâții SC P. 90 SA, SC E.C.S.I. SRL, C.G. și G.V., în favoarea Tribunalului București, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 22XXX/3/2007.
La 5 septembrie 2008, SC P. 90 SA a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, solicitând nulitatea absolută și parțială a contractului de închiriere nr. 556 din 25 octombrie 2004 și desființarea totală a actului adițional.
Prin sentința comercială nr. 10069 din 1 octombrie 2008, Tribunalul București, Secția a Vl-a comercială, a admis acțiunea formulată de reclamantele Parchetul de pe lângă Judecătoria
Sectorului 5 București și SC P. 90 SA în contradictoriu cu pârâtele SC E.C.S.I. SRL, C.G. și CV. și cererea de intervenție voluntară a SC P. 90 SA și a dispus anularea contractului de închiriere nr. 556 din 25 octombrie 2004 și a actului adițional nr. 454 din 19 septembrie 2005.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a arătat că, din punct de vedere probator, caracterul fals și nul al celor două înscrisuri a fost demonstrat prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, act care, deși nu are valoarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, este un act cu caracter definitiv, oficial, întocmit de un magistrat și conține o relevanță probatorie suficientă pentru a folosi ca temei spre anularea actelor atacate.
Problema calității procesuale a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București a fost explicată de prima instanță de fond potrivit art. 45 C. pr. civ. și a Decizjei în interesul legii nr. 15/2005 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin decizia comercială nr. 82 din 19 februarie 2009, Curtea de Apel București, Secția a Vl-a comercială, a anulat apelul declarat de apelanta SC E.C.S.I. SRL București împotriva sentinței mai sus menționate, în contradictoriu cu intimații Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, SC P., C.G. și C.V., pentru lipsa calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel, G.V.
A admis apelul declarat de către apelantul G.V. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis excepția nulității acțiunii și a anulat acțiunea formulată de către reclamantul Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București.
în motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență că:
În lipsa actului de sesizare ale cărui elemente sunt cuprinse în art. 112 C. pr. civ., nu se poate vorbi despre demararea unui litigiu, despre învestirea instanței și despre acte de jurisdicție valabile.
Dispoziția Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București de a „dispune trimiterea în judecată" reclamă punerea sa în executare prin sesizarea efectivă a instanței de judecată cu cererea de chemare în judecată corespunzătoare procedurii civile.
Curtea de apel a reținut apărarea formulată de către reprezentantul la proces al Ministerului Public, care a arătat că observația instanței nu are greutate în raport cu dispozițiile art. 249 și 245 lit. c1) C. pr. pen.
Instanța de apel a reținut că textele invocate de către procuror subscriu interpretării sale în sensul că procurorul poate decide prin ordonanță de încetare a urmăririi penale „c1) sesizarea instanței civile competente cu privire Ia desființarea totală sau parțială a unui înscris", dar urmarea acestei decizii este punerea sa în executare și sesizarea instanței civile în condițiile art. 112 C. pr. civ. cu o cerere de chemare în judecată care să împlinească cerințele de formă ale procesului civil, cerințe independente și autonome față de litigiul penal care a general intenția sa de sesizare a instanței civile.
Or, această cerere nu a fost formulată în cauză de către inițiatorul său. Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, împrejurare în care curtea de apel a apreciat că în cauză întregul proces s-a efectuat în lipsa unui act de sesizare valabil.(…)
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București (…).
Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. raportat la art. 312 alin. (3) și (5) C. pr. civ. și a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
Recurentul a susținut, astfel, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. pr. civ., întrucât în mod eronat instanța de apel a apreciat că dispoziția de sesizare a instanței civile din ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București cu anularea actelor constatate ca fiind false nu corespunde cerințelor prevăzute de art. 112 C. pr. civ. și, în consecință, a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 133 C. pr. civ., anulând cererea.
A arătat că toate părțile au solicitat respingerea excepției nulității acțiunii ridicată din oficiu de instanță, ceea ce dovedește că existența vreunui eventual viciu de procedură (în sens larg) nu le-a adus niciun prejudiciu și chiar și în ipoteza în care ar fi existat o vătămare a intereselor procesuale ale unei părți, trebuia analizată și condiția ca această vătămare să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, or, din perspectiva finalității actului de justiție și a bunului simț, sancțiunea gravă consacrată de dispozițiile art. 133 C. pr. civ. trebuie privită ca aplicându-se doar în cazurile în care, cu toată bunăvoința, nu se poate identifica niciunul dintre elementele esențiale demarării unui proces civil. A mai arătat și că interpretarea dată de instanță contravine și dispozițiilor art. 249 raportat la art. 245 alin. (1) lit. c1) C. pr. pen.(…) Recursul este fondat și a fost admis potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
În ceea ce privește recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-au constatat următoarele:
Susținerea recurentului conform căreia în cauză s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. pr. civ. de către instanța dc apel, atunci când a apreciat că dispoziția de sesizare nu corespunde cerințelor art. 112 C. pr. civ., este întemeiată.
Astfel, se constată că instanța a apreciat greșit că se impune anularea cererii, făcând aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) și art. 133 C. pr. civ., atât timp cât din actele dosarului nu rezultă că prin modalitatea în care a fost sesizată instanța, respectiv prin actul reprezentat de ordonanța Parchetului, s-ar fi pricinuit părților o vătămare a intereselor lor procesuale care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea acțiunii demarate de Parchet în fața instanței civile.(…)
Totodată, pornind de la premisa că din cerere nu puteau fi identificate elemente esențiale prevăzute de art. 112 C. pr. civ., de natură a face posibilă finalizarea procesului judiciar civil, instanța avea la îndemână dispozițiile art. 114 alin. (2)-(4) C. pr. civ. pentru a pune în vedere reclamantului să facă completările necesare sub sancțiunea suspendării judecății în cazul neîndeplinirii obligației, și nu să anuleze cererea, așa cum a procedat.
Aceasta deoarece principiul formalismului procesului civil nu trebuie interpretat într-un mod rigid, aplicarea lui nefiind un scop în sine, ci presupunând o abordare mai flexibilă, așa cum este cazul în materia nulităților, astfel încât să nu funcționeze desprins de principiul rolului activ al judecătorului, ci împreună, ca un mecanism eficace și modern, pentru a nu se îngreuna accesul liber la justiție și pentru ca prin impunerea anumitor condiții de formă să nu se aducă atingere dreptului sau să-l lipsească de eficacitate, urmărindu-se să se dea prevalentă fondului conținut în actele procedurale, așa cum a decis și Curtea Constituțională atunci când a declarat neconstituționale dispozițiile art. 302 C. pr. civ., în partea care prevede „sub sancțiunea nulității" și așa cum rezultă și din decizia nr. XXXIX din 2007 dată într-un recurs în interesul legii, precum și din dispozițiile noului Cod de procedură civilă.
Astfel fiind, se constată că impunerea de către instanță a condiției ca sesizarea instanței de către procuror să se facă printr-un act suplimentar de procedură apare ca îmbrăcând forma unui formalism rigid și deci inacceptabil.
Recurentul a mai susținut și că interpretarea dată de către curtea de apel contravine și dispozițiilor art. 249 raportat la art. 245 alin. (1) lit. c1) C. pr. pen. și această susținere se constată a fi întemeiată, deoarece conform acestor dispoziții legale, prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se dispune totodată și asupra sesizării instanței civile cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris, nefiind menționată sintagma „în condițiile legii civile".
În fine, este de menționat că prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (1) teza finală C. pr. pen. combinat cu dispozițiile art. 245 alin. (1) lit. c1) C. pr. pen. s-a stabilit că procurorul are legitimare procesuală activă, de a formula acțiunea civilă pentru desființarea în tot sau în parte a unui înscris falsificat atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată.(…)
În consecință, reținându-se că recursul declarat în cauză este fondat, a fost admis, a fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Notiunea Si Importanta Actiunii Civile (ID: 128682)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.