Notiunea Si Esenta Statului In Doctrina Dreptului Constitutional

Drept

Notiunea Si Esenta Statului In Doctrina Dreptului Constitutional

Byadmin ianuarie 1, 2024

NOȚIUNEA ȘI ESENȚA STATULUI ÎN DOCTRINA DREPTULUI CONSTITUȚIONAL

Cuprins

Lista abrevierilor

INTRODUCERE

1. CONSIDERAȚII GENERALE, PRIVIND EVOLUȚIA NOȚIUNII ȘI ESENȚEI STATULUI ÎN DREPTUL CONSTITUȚIONAL ȘI ASPECTE COMPARATIVE

1.1 Considerații generale referitoare la evoluția conceptului de stat

1.2 Noțiunea, esența și definiția statului în doctrina de drept constituțional

1.3 Aspecte comparative cu privire la stat în doctrina constituțională a Republicii Moldova și în doctrina constituțională a României

2. ORIGINILE ȘI ESENȚA CONCEPȚIILOR DOCTRINARE PRIVIND STRUCTURA DE STAT ȘI LEGITIMITATEA PUTERII DE STAT

2.1 Statul și elementele constitutive ale statului

2.2 Statul de drept și structura de stat

2.3 Evoluția noțiunii de suveranitate

2.4 Formele de exercitare a „suveranității naționale” în cadrul legitimității puterii de stat

3. CONCEPTUL ȘI CALITĂȚILE PUTERII DE STAT CA ELEMENT LEGITIM AL STATULUI

3.1 Noțiunea și trăsăturile esențiale ale puterii de stat

3.2 Constantele puterii de stat

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

Lista abrevierilor

RM- Republica

CRM- Constituția Republicii

RO- România

CEDO-Convenția Europeană pentru Drepturile Omului

CtEDO- Curtea Europeană pentru Drepturile Omului

Art.- articol

Alin.- aliniat

Pct.- punct

n-a- nota autorului

Introducere

Actualitatea temei, motivarea alegerii ei: „Statul” în esența sa semantică, semnifică metaforic spus „un organism viu”, care pentru a se supune procesului de evoluție continuă trebuie să se afle într-un mediu social-politico-economic favorabil. Tematica tezei propuse este cu atît mai actuală, cu cît evenimentele geopolitice din întreaga lume devin tot mai diverse în sensul raportării situațiilor de atac direct sau indirect la independența și suveranitatea acestora.

Scopul propus în lucrare rezultă din conținutul obiectivelor date, care constau în încercarea de a soluționa probleme teoretice și practice referitoare la noțiune de Stat și elementele sale constitutive.

Prezintă importanță, și analiza problemelor de calificare a noțiunii de suveranitate în contextul prezenței statului pe arena internațională.

Problema calificării juridico-teoretice a noțiunii de stat și evidențierea caracteristicilor de bază ale acestuia.

Din acest punct de vedere, problematica abordată în lucrarea dată este cît se poate de actuală, luînd în considerare că suntem un stat care se confruntă cu atentat serios la independența și suveranitatea sa.

Scopul tezei constă în efectuarea unei analize juridice a raporturilor de drept în ce privește trataea doctrinară a noțiunii de stat și evidențierea elementelor constitutive ale statului.

În vederea realizării acestui scop, la elaborarea lucrării date au fost trasate următoarele obiective:

identificarea noțiunii de stat;

studierea mecanismelor internaționale în materie de doctrină constituțională făcînd referire la stat;

analiza noțiunii de „stat” din punct de vedere doctrinar;

delimitarea noțiunilor de suveranitate națională și suveranitatea poporului;

analiza noțiunii de suveranitate;

Contribuția personală în elucidarea problemei abordate, elemente noi la investigarea și tratarea problemei respective: Valoarea aplicativă a acestei lucrări constă în elaborarea unei analize juridice a raporturilor de dreptul constituțional în legislația Republicii , fiind examinate atît din punct de vedere doctrinar cît și legal elementele de bază ale statului.

Lucrarea are caracter pronunțat aplicativ și din punct de vedere al studierii mecanismelor de interpretare și aplicare a noțiunilor de stat, suveran și independent în actele normative în acest domeniu.

Noutatea științifică a prezentei lucrări, rezultă din încercarea de studiu a elementelor constititutive ale statului prin prisma esenței și funcțiilor statului.

Prezentarea structurii lucrării și conținutului rezumativ: Lucrarea de față este constituită din: Lista abrevierilor, introducere, trei capitole care la rîndul lor conțin două sau trei paragrafe, –- pagini text de bază și conține bibliografia din 98 surse.

1. Considerații generale referitoare la evoluția conceptului de stat. se face referire la noțiunea, esența și definiția statului în doctrina de drept constituțional; Aspecte comparative cu privire la stat în doctrina constituțională a Republicii Moldova și în doctrina constituțională a României.

2. Statul și elementele constitutive ale statului. Statul de drept și structura de stat. Evoluția noțiunii de suveranitate. Formele de exercitare a „suveranității naționale” în cadrul legitimității puterii de stat.

3. acest compartiment cercetează Noțiunea și trăsăturile esențiale ale puterii de stat precum și Constantele puterii de stat.

Lucrarea dată se finalizează cu Concluzii generale și recomandări.

Analiza succintă a surselor, literaturii și materialelor folosite în lucrare:

În procesul de cercetare a temei, ca bază normativă a servit legislația constituțională a Republicii Moldova, facîndu-se trimitere și la legislația internațională cu referire la mecanismele interpretare a noțiunii de stat și suveranitate în ceea ce privește aplicarea fenomenului de stat în doctrină.

Studiul temei date a fost efectuat având ca suport didactic atât doctrina dreptului constituțional autohtonă, cât și doctrina constituțională a României și a Federației Ruse, sub aspect comparativ.

Astfel, dintre doctrinarii constituționali autohtoni care și-au adus contribuția la elaborarea unor concepții referitoare la stat remarcăm următorii savanți: Arseni A. Avornic Gheorghe, Raisa Grecu. Cârnaț T. Guceac I. Hlipca Petru și alții.

Din doctrinarii români, au adus un aport la studierea tematicii lucrării: Ceterchi I. Craiovan I. Drăganu T. Dvoracic M., Gh. Lupu Mazilu D. Miculescu P Mihuț L. Stere Constantin. Tutunaru C.M. , , Vrabie G., Voiculescu M. Popescu Sofia. și alții

Dintre doctrinarii ruși lucrările cărora au adus un aport important la cercetarea tematicii propuse pot fi amintiți: А.И. Коваленко. А. Н. Соколов. В.В. Лазарев. В. И. Корельский. В. Д. Перевалов. Г. К. Федоров..

Metodele și procedeele de pregătire și realizare a lucrării: În vederea realizării scopului și obiectivelor lucrării date, au fost folosite în cumul, mai multe metode de cercetare cum ar fi:

-metoda logică;

-metoda juridico-comparativă;

-metoda istorică;

-metoda sistematică;

-metoda analitică.

Cuvinte cheie: drept constituțional, Constituție, stat, doctrină, teorie, suveranitate.

1. CONSIDERAȚII GENERALE, PRIVIND EVOLUȚIA NOȚIUNII ȘI ESENȚEI STATULUI ÎN DREPTUL CONSTITUȚIONAL ȘI ASPECTE COMPARATIVE

1.1 Considerații generale referitoare la evoluția conceptului de stat

Evoluția concetului de stat, constituie un subiect destul de discutat în teoria de drept constituțional, întîlnindu-se diferite opinii ale doctrinarilor cu referire la etapa incipientă a formării și aparițiai statului.

În acest sens, Grecu R., menționează că: „Anumite particularități, care s-au manifestat în procesele de apariție a statalității și care au fost destul de pregnante pentru evoluția ei ulterioară la unele popoare, le găsim în Cursul de Drept constituțional. Vom menționa că, pe parcursul expunerii științifice, în majoritatea absolută a cazurilor constituționalistul Constantin Stere vorbește, după cum e și firesc, despre apariția concomitentă a statului și dreptului, dat fiind caracterul indisolubil al acestor două fenomene sociale.

În legătură cu problema privind originea statului, Constantin Stere abordează teoria contractului social. Pentru început, savantul face o distincție categorică între stat și societate, remarcând că toate tratatele politice de până la începutul secolului al XIX-lea, inclusiv teoria contractului social, nu făceau această deosebire.

„Dar caracterul distinctiv principal al statului – organizația de constrîngere exterioară – lipsește societății și dacă se admite că statul s-a născut odată cu societatea, atunci toată greutatea pentru a înțelege originea statului stă în întrebarea: cum oamenii izolați, cu desăvîrșire independenți unul de altul, au putut ajunge la o întocmire socială, prin care s-au supus unei autorități superioare, cu o organizație de constrîngere exterioară și prin care se reduce la neant independența lor de odinioară?” întreabă Constantin Stere.

De asemenea, savantul Stere, relatează concepția celebrei școli a dreptului natural din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea, conform căreia oamenii s-au hotărât, în vederea intereselor comune de apărare și ajutor, să organizeze, în bună înțelegere, statul cu autoritatea lui și l-au înființat printr-un pact.

Aici este important de specificat că întemeietorul acestei școli este considerat Hugo Grotius, ale cărui idei au fost promovate în continuare de savanți cu renume ca Hobbes, Loke ș.a. J.J. Rousseau este numit de către Constantin Stere propovăduitorul cel mai celebru și cel mai elocvent al teoriei contractului social.

El a știut să-i dea acestei teorii un răsunet fără precedent în istoria scrierilor politice, să influențeze legislația și să pătrundă adânc în conștiința popoarelor. După cum susține Constantin Stere, se poate spune că de revoluție Franceză toate luptele politice se dau în jurul ideilor lui Rousseau și în discursurile politice până azi regăsim mereu câte un crâmpei de parafrazare a scrierilor lui.

De asemenea, literatura de specialitate, menționează că: „Punctul de plecare al teoriei contractului social este presupunerea unei stări naturale premergătoare întemeierii societății sau a statului – o stare, în care oamenii se bucură de o absolută și completă independență, neavând deasupra nici un fel de autoritate. Încetarea acestei stări survine în urma convenienței între oameni de a crea o autoritate, care să se ridice deasupra tuturor voințelor individuale. „Acesta este contractul social, care pune bazele unei stări noi, ale vieții de stat (și în același timp ale vieții sociale)”, expune Constantin Stere esența teoriei contractului social cu privire la originea statului.”

Nu în ultimul rînd, este de menționat că, în procesul de apariție și evoluție a statului, « dreptul » a a avut și are și pînă în prezent o importanță majoră. Corelația drept-stat în epoca modernă dobîndește un sens nou. Dualismul dintre cele două entități înclină de partea dreptului. Renașterea i-a amintit omului de el însuși. Veacurile care au urmat și mai ales acel secol de aur al spiritualității franceze (lustrat de Montesquieu, Voltaire sau Rousseau), au pus bazele filozofiei politice care a avut drept rezultat căderea Bastiliei și proclamarea memorabilei Declarații din august influențat ideea potrivit căreia „legea este expresia voinței generale” care decurg de aici.

Dreptul se impune tuturor și nu mai puțin statului supremația legii, devine unul din principiile fundamentale ale statului modern: legalitatea. Libertatea și egalitatea în drepturi a tuturor, suveranitatea poporului sau a națiunii, separarea puterilor în stat, responsabilitatea funcționarilor publici sunt nu numai declarate, dar și garantate prin domnia legii.

Așadar, conextiunea drept-stat, în epoca modernă trebuie înțeleasă prin triunful principiilor noi și primatul dreptului. Statul polițist face loc tot mai mult statului de drept, cel puțin ca idee, dar în parte și ca realitate. Dreptul pătrunde tot mai mult în viața statală pînă la identificarea celor două entități.

Referitor la relația drept-stat în epoca contemporană aceasta prinde un nou contur. Principiile proclamate în epoca modernă devin sau tind să devină, realitate. Viața statală este guvernată de principiul universalității participării la viața politică prin extinderea votului universal aproape inexistent în secolul trecut. Sigur că acest progres se realizează în țările cu regumuri democratice. El rănîne însă o opțiune firească și pentru cele eliberate de subdictatură.

În prezent statul însuși reprezintă o ordine juridică prin întreaga sa structură, organizare și funcționare pe baza unei legi fundamentale: Constublici sunt nu numai declarate, dar și garantate prin domnia legii.

Așadar, conextiunea drept-stat, în epoca modernă trebuie înțeleasă prin triunful principiilor noi și primatul dreptului. Statul polițist face loc tot mai mult statului de drept, cel puțin ca idee, dar în parte și ca realitate. Dreptul pătrunde tot mai mult în viața statală pînă la identificarea celor două entități.

Referitor la relația drept-stat în epoca contemporană aceasta prinde un nou contur. Principiile proclamate în epoca modernă devin sau tind să devină, realitate. Viața statală este guvernată de principiul universalității participării la viața politică prin extinderea votului universal aproape inexistent în secolul trecut. Sigur că acest progres se realizează în țările cu regumuri democratice. El rănîne însă o opțiune firească și pentru cele eliberate de subdictatură.

În prezent statul însuși reprezintă o ordine juridică prin întreaga sa structură, organizare și funcționare pe baza unei legi fundamentale: Constituția, cele trei puteri din stat sunt funcțiuni juridice. Prin ele se creează dreptul, se aplică dreptul și ele însele se supun dreptului. Statul dobîndește tot mai mult calitatea de subiect de drept, ca purtător al suveranității.

Doctrinarii Dvoracic și Lupu, afirmă pe bună dreptate că: “Poate că niciodată această sintagmă „statul de drept” n-a fost invocată mai mult, mai des, mai puțin justificat, ca în zilele noastre. Folosirea abuzivă ca argument pro sau contra, în pledoariile politice sau judiciare, în viața publică sau mai ales privată, lasă impresia că terminologia este mai prezentă unde nu exprimă o realitate, că statul de drept este mai mult un deziderat decît un adevăr prezent, dacă nu cumva rămîne un ideal către care tindem mereu și alergăm după el ca un copil după un curcubeu. Cercetînd statul de drept acolo unde nu-l aflăm ca realitate trăită, trebuie să căutăm modelul ideal. De altfel, credem că în viața omenirii nici o cale nu este mai plină de sens decît cea către atingerea idealului.

În sensul respectiv GK Fedorof susține că : «dihotonomia stat de drept rezultă din asocierea celor doi termeni "stat" și "drept", o unitate de contrarii între care există o relație puternică de interdependență. ».

Cercetătorul român N. Popa, menționează că : « dreptul are rolul de corset al forței, de încadrare a acestei puteri în limitele de ordine, de calmare a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării conducerii sociale prin intermediul activității de stat. Pe de altă parte, statul garantează realizarea dreptului și reintegrează ordinea juridică lezată prin activități ilicite.

În sensul dat, I. Deleanu menționează că: “aceste două realități devin inseparabile și imperceptibile una fără alta. În ordinea constituirii unei formule raționale și ordonate ale interacțiunii, apare conceptul "statul de drept”.

Astfel, Sorgintea statului de drept, vine din ideea limitării statului prin drept, ca reacție la despotism și absolutism. Fiind mai mult un ideal teoretic decît o realitate, pe parcursul mai multor secole, autorii, reprezentanți ai diverselor școli și curente, porniți de la aceiași esență-combaterea absolutismului, au conturat cele mai diverse forme, atît ca etapă de dezvoltare a conceptului cît și ca finalitate juridică.

Doctrinarul constituționalist A. Arseni este de părere că: „Evoluția conceptului stat de drept ca atare este asociat cu evoluția doctrinei liberale, germenii ideii putînd fi însă găsiți mult mai înainte, în special în teoria dreptului natural.

Despre un drept natural nescris îi vorbește Antigona lui Creon, în opera lui Sofocle. O idee asemănătoare evocă în De Republica, prin termenii vera lex, recta ration, naturae congruens, diffusa in omnis. Statul este problema poporului. Poporul nu-i o gloată de oameni adunată în anumit fel, dar grupul mai multor oameni legați între ei prin consens în întrebările de drept și intereselor comune, care crează o ordine comună (un început de juridicizare a conceptului de stat). Platon, în același context, considera sorgintea legii natura umană, ceia ce este divin în fiecare.

Elementele cu același generic se întîlnesc în filosofia medievală a Sfîntului Augustin și Sfîntului Toma, ce-au cristianizat filosofia lui Aristotel și Platon.”

Sofia Popescu, menționează în una din cerectările sale că: „Elaborarea în 1215, în Anglia a unui document – Magna Carta Libertatum, ce reglementa relațiile între rege și nobilii rebeli, consacrînd (deși într-o formă rudimentară) principiul legalității – piatra de temelie a dominației legii, însemna un pas considerabil în acest sens. Ulterior, aceasta a servit sursă de inspirație pentru teoria dreptului natural ca component al teoriei contractului social (concept cheie în teoria statului de drept), începînd cu Hugo Groțius (1583-1645), dreptul natural obține o orientare individualistă, avînd ca substrat natura socială a omului (prin această -o independență a dreptului față de teologie). Conformitatea sau neconformitatea unui lucru față de natura rațională și socială ca soluție apriorică, vorbește mai mult de drepturi individuale naturale, decît de un drept natural. H. Groțius menționează că dreptul natural ar fi chiar de n-ar exista Dumnezeu, sau de nu s-ar implica în afacerile omenești. Dreptul natural poate fi cunoscut pe două căi:

-a priori-cînd conformitatea sau neconformitatea unui lucru față de natura rațională și socială;

-a posteriori-un lucru considerat just la toate popoarele civilizate, o metodă imperfectă și probabilă, ce reclamă cunoașterea tuturor drepturilor pozitive din lume.

Totodată, autoarea susține că: „Valorificarea conceptului rămîne a fi însă suficient de anevoioasă, însemnînd în primul rînd o imobilitate a sferei drepturilor omului (tendințele actuale vorbesc contrariul), confruntată cu problema determinării "catalogului și conținutului" fiecărui drept, disocierea dreptului pozitiv de dreptul natural, astfel încît se confirmă teza că drepturile omului nu decurg numai de natura lor, ci din situația individului în societate. Liberalismul, ca curent a cărui dezvoltare înglobează și evoluția conceptului stat de drept, își are rădăcinile în gîndirea politică a revoluției engleze și iluminismul secolului XVIII.”

De asemenea, S. Popescu, citează pe marii doctrinari ai timpurilor, Loke, Montesquieu, Kant, și alții care indiscutabil au adus lumina în teoriile cu referire la evoluția conceptului de stat.

Astfel, John Locke susținea ideea de egalitate, calificînd scopul oricărei guvernări garantarea drepturilor naturale. Jean Jacques Rousseau, dezvoltînd ideea, determină drept trăsătură definitorie a supunerii societății politice dreptului – recunoașterea drepturilor și libertățile" individuale, apreciind prima dintre legi – respectarea legilor.

Montesquieu spunea că în statul de drept legea marchează cu precizie frontiera dintre domeniul statului și cel al societății civile, de a da acesteia din urmă să controleze legalitatea actelor puterii și de a interzice accesul acestora în universul privat al cetățenilor. Dreptul și puterea își desfac reciproc nodul cu care fusese legate laolaltă de monarhiile vechiului regim, avantajul fiind de ambele părți: dreptul devine limită a puterii, iar puterea își afirmă legitimitatea prin respectul dreptului

Declarația de independență în conjunctura debarasării de metropolă, afirmă ideea suveranității poporului, a dreptului la rezistență față de opresiune și răsturnarea puterii care devine tiranică, egalitatea naturală a oamenilor.

Alexis de Toqueville formulează necesitatea limitării și controlului puterii. O substanțială contribuție revine lui Kant. Acesta consideră drept scop unic al statului – ocrotirea dreptului și garantarea libertății, fără a se ocupa de binele general, de utilitatea comună și de fericire. Statul trebuie să recunoască valoarea personalității, limitîndu-și acțiunea acolo, unde ar distruge această valoare, în acest sens trebuie să fie un stat de drept. Autorul percepea statul de drept ca instituție ce controla orice activitate, în forma dreptului, astfel încît fiece act al său să se întemeieze pe lege.

Discipolul lui Kant, Fichte considera că există o datorie morală de a respecta în mod absolut libertatea celuilalt, obligația juridică fiind însă în funcție de reciprocitate (iarăși unele aspecte contractualiste: de agrement a respectării reciproce), în cazul nerespectării libertății personale, legea acordă dreptul de a exercita constrîngerea pentru ca drepturile fundamentale să fie respectate (o justificare a existenței statului). Fichte considera ca drepturi individuale ce trebuie protejate: integritatea fizică, prosperitatea și conservarea propriei ființe. Statul și individul au interferențe în ceia ce privește:

-individul îndeplinește datoriile civile, devenind membru al
statului;

-dreptul limitează și asigură drepturile individului, în rest
individul e om nu cetățean.

În general, liberalismul sec XIX își propunea promovarea umanismului, respectul omului, demnității și personalității umane, echilibrul puterilor, pluralismul politic, securitatea juridică și egalitatea în fața legii, ceea ce ar permite statului de a fi un arbitru în conflictul intereselor particulare, conturîndu-se ideea garantării dreptului individului contra statului.

În continuarea aceleiași idei, doctrina autohtonă susține că: „ ar putea fi menționată teoria autolimitării statului, fundamentată de Georges Jellinek. Deficiența acestei teorii este însă în aceia, că statul crează reguli pentru joc în care el însuși este subiect. Prin această "autolimitare", nu face decît să-i crească autoritatea și să se consolideze.”

Autoarea Carmen Popa, menționează că: „Secolul XX cunoaște noi interpretări și abateri de la doctrina liberalismului clasic. Sub influența democrat-creștinismului, apare instituționalismul, care consolidează instituția drept o organizație socială, ce conține o idee fundamentală, acceptată de majoritatea membrilor organizației. Statul este cea mai importantă și puternică instituție, iar instituțiile lui-intermediari între individ și stat, ca promotor al liberalismului. Maurice Hariou, reprezentantul de bază a curentului, susține că instituțiile fac normele juridice, nu invers, ele fiind fundamentate juridic, existînd o ierarhie a instituțiilor.

De asemenea, autorul I. Deleanu, face referire la teoriile altor mari savanți ai dreptului constituțional, pentru redarea raționalului și logicii în aspectul de dispută a relațiilor stat-drep.

Astfel, acesta susține că: „În cadrul neoliberalismului se distinge o variantă critică a lui Walter Lippman, ce pleda pentru control social (stat ce controlează, nu conduce) exercitat prin lege, un sistem de drepturi egale, reglamentarea relațiilor sociale prin prisma șanselor egale ale indivizilor.

Leon Duguit, în teoria heterolimitării, susține că realitatea juridica o precede pe cea statală, mai mult ca atît este superioară, în ea își găsește expresia voința grupului, de la care derivă autoritatea publică.

F. Rigaux modelează mecanismul statului de drept printr-o piramidă a puterii, prin garantarea drepturilor și libertăților fundamentale, participarea la exercitarea puterii. Pot fi menționate la fel și teoria lui Berthard de Jeuvenel, ce pledează pentru neintervenția statului (cu excepția statului reformator) și un puternic control jurisdicțional.

Nu pot fi trecute cu vederea nici tentativele de justificare a puterii sovietice. Prin esență, demonstrațiile date n-aveau sens, constituind o abatere substanțială de la accepțiunea stat de drept (Lenin susținea că dictatura proletariatului nu-i legată de nici o lege).

Trebuie de menționat că aceste principale teorii, relatate anterior nu iepuizează nici pe departe multitudinea celor ce se referă la direct la statul de drept. Germenii conceptului se găsesc încă în antichitate, dezvoltat de liberalism și interpretat ulterior de diferite curente, în cumul, acestea au contribuit la definitivarea (o alternativă relativistă a termenului) categoriei juridice și realității politico-economice – statul de drept în accepțiunea contemporană, fiind ca bază argumentativă și de inspirație a cercetărilor ulterioare.

Sub aspect politic se cunosc cîteva forme de edificare (corespunzător doctrinei din anumită perioadă istorică): stat polițienesc, stat legal și stat constituțional.

Statul polițai (Polizeistaat) este una din formele primare ale statului de drept. Forma dată presupune o autoritate administrativă puternică, cu o libertate de decizie mai mult sau mai puțin completă, creator al dreptului, ce poate aplica cetățenilor toate măsurile pe care le apreciază ca utile.

Cercetătorul Miculescu, susține că: „Obligațiile individului sînt fixate prin lege, ceea ce nu are loc în privința administrației. Administrația nu este condusă de careva drept, ci doar de regulile interioare, de subordonare în cadrul sistemului. Deci în relația individ-administrație subiecții nu-s pe poziții de egalitate. Chiar dacă se acordă un loc întins dreptului, acest drept este lipsit de orice element de ambivalență și reciprocitate.” Dreptul statului polițienesc este un drept instrumental.

Statul polițienesc este bazat pe bunul plac al prințului (administratorului) care nu are obligația de a respecta careva normă.

Statul polițai nu este neapărat sinonim cu tirania sîngeroasă sau dezordinea, totuși în raportul individ – administrație (stat) nu există acea relație inversă, prin care valorile societății ar limita ordinea juridică, alteori abuzivă, impusă de administrație.

Statul legal, ca altă formă de evoluție a statului de drept, și-a găsit oglindirea mai ales în Franța celei de a treia republici. Carre de Malberg, promotor al acestei forme, susținea că Franța nu aplică regimul statului de drept, ci sistemul statului legal, diferențiat de statul de drept prin două aspecte principale:

-legea nu este doar limita activității administrative, ci și o condiție a acesteia, funcția administrativă se reduce la executarea legii;

-nu este asigurat primatul Constituției asupra legii, deoarece legea nu poate fi obiectul niciunui recurs. Prin esența sa, statul legal este "domnia legii" – "Rule of Law", consacrat în doctrina anglo-axonă. Statul legal tinde să asigure supremația legislativului, a cărui criză poate duce la disfuncționalitatea sistemului politic în ansamblu.

Lacunele statului legal vine să le completeze statul constituțional, de a răspunde la incapacitățile Parlamentului de a surmonta crizele. Apare acel mecanism mai mult sau mai puțin perfect de interacțiune a organelor de stat. Normativitatea rămîne și ea fundamentală, deși nu înglobează în sine axiologic protecția drepturilor omului.

Astfel formele de edificare politică, exprimă și ele o evoluție a conceptului stat de drept. Pornit de la conceptul stat polițai -reglementarea obligațiilor individului, s-a trecut la statul legal -reglementarea în ansamblu a relațiilor sociale, inclusiv a poziției statului. Ulterior s-a îmbrăcat o formă mai perfectă – statul constituțional, în care cele trei funcții ale statului: legislativă, executivă și judecătorească își au o poziție distinctă în cumulul de interdependențe, iar legea ca regulator al relațiilor sociale este adaptată, garantată și executată de acestea.

Importanța acestora se rezumă la verificarea practică a unor concepte teoretice. Modelările teoretice nu totdeauna au fost capabile de a analiza impactul cumulului de determinante ale vieții sociale, ceea ce s-a putut face prin edificarea unui sau altui model. Dezvoltarea societății umane după al doilea război mondial a conturat noi valori și exigențe față de puterea publică, apărînd noi interpretări: statul social (paternal), stat savant, stat națiune, care tind acum de a fi înglobate în accepțiunea contemporană a statului de drept.

Profesorul Constantin Stere sugerează auditoriului că pentru a înțelege fenomenul apariției statului constituțional studenții urmează să-și amintească despre influența, pe care o are raportul real de puteri între diferiți factori ai vieții politice asupra dezvoltării unui stat. În viziunea sa, exemplul cel mai frumos și cel mai categoric al influenței acestui raport real de puteri în societate este nașterea, dezvoltarea și răspândirea formelor de stat constituțional. Cu timpul, statul constituțional ajunge o normă pentru statele mai înaintate. Respectiv, dreptul comun al tuturor statelor moderne este, după Constantin Stere, regimul constituțional, iar în urma evoluției firești s-a format o doctrină de drept constituțional general european – o doctrină, care este patrimoniul statelor civilizate. Constantin Stere susține că introducerea unui regim constituțional, care să asigure guvernarea poporului prin sine însuși, nu mai este o chestiune de principiu.

Savantul dă statului constituțional următoarea definiție: „… Statul constituțional e, prin natura lui, o formă progresistă a organizației politice, în care nici o limită exterioară nu există pentru realizarea idealurilor celor mai înalte ale democrației moderne și în care factorul predominant în propășirea națională e poporul însuși, de conștiința și energia căruia atîrnă, în ultimă analiză, toată măsura puterii sale reale în viața politică și a prosperității sale morale și materiale, – de la bărbăția lui în luptă – direcția și mersul dezvoltării politice și sociale” (aici și în continuare evidențierile din text aparțin lui C.S.).

Autorul definiției considera, și pe bună dreptate, că apariția statului constituțional a semnificat începutul erei progresului activ al omenirii cu orizonturi infinite deschise puterii de inițiativă și creație a geniului fiecărui popor. Savantul recurge în opera sa juridică și la noțiunea de stat democrat.

Statul democrat este definit de către Constantin Stere prin prisma aparteneței suveranității statului națiunii. În opinia sa, atunci când după dreptul public al unei țări e stabilit că suveranitatea statului aparține corpului național însuși, aparține națiunii, această autoritate supremă în stat – suveranitatea – ia numele de suveranitate națională și acest stat este un stat democrat.

În concluzie, formulăm propriile opinii: evoluția statului de drept a început odată cu formarea acestuia și a continuat pînă în momentul cînd anumiți factori geo-politici au determinat o stagnare a acesteia. Or, un stat, reprezintă un stat de drept doar prin determinarea altor state de ai recunoaște independența și suveranitatea acestuia, în condițiile în care doar prin independență și suveranitate poate coexista siguranța unei societăți bazate pe normele de drept.n-a

1.2 Noțiunea, esența și definiția statului în doctrina de drept constituțional

Cuvântul „stat“ provine din latinescul “status”, semnificând ideea de ceva stabil, permanent. Inițial, acest cuvânt se folosea pentru a desemna cetățile, republicile de ti-pul celei romane, despoțiile orientale și alte forme de organizare politică a societății.

Aceasta însă nu înseamnă că la etapa timpurie de existență a statului nu au fost încer-cări de a fundamenta idei clare despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întâlnite, de exemplu, la gânditorii antici Aristotel, Platon și alții.

În sensul său modern, noțiunea de „stat“, se folosește mult mai târziu, începând cu secolul al XVI-lea. Gânditorul Niccolò Machiavelli utilizează pentru prima dată cuvân-tul „stat“ în accepție modernă.

Fiind o categorie socială extrem de complexă, noțiunea de “stat”, este folosită în mai multe sensuri.

În sensul cel mai larg al cuvântului, statul e organizatorul principal al activității unei comunități umane care stabilește reguli generale și obligatorii de conduită, organi-zează aplicarea sau executarea acestor reguli și, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.

În sens restrâns și concret, statul este ansamblul autorităților publice care asigură guvernarea.

Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituțional în calitatea sa de purtător al suveranității poporului. În prevederile Constituției se arată că Republica Moldova este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.

De asemenea, statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase.

În vederea realizării acestor țeluri se stabilesc raporturi de drept în care statul apare direct ca unul din subiectele de drept constituțional. Așa de exemplu, statul este un subiect de drept constituțional în raportul de cetățenie. Și părțile componente ale statului pot fi subiecte ale raportului de drept constituțional. Spre exemplu, în statele federale, în cadrul raporturilor ce se stabilesc între federații și statele membre, unul din subiecte este statul federal (în întregime), iar celelalte subiecte sunt statele părți componente ale federației.

După opinia cercetătorului în drept S. Popescu, „în cadrul statului unitar unitățile administrativ-teritoriale (părți ale teritoriului statului) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituțional.

Conceptul statului de drept nu poate fi plasat doar într-un context național, ci trebuie situat în context internațional, ținîndu-se seama de universalitatea lui.

În viziunea lui D. Mazilu, abordarea teoretică a "statului de drept", devine din ce în ce mai frecventă. Deși extrem de ambiguă, noțiunea „stat de drept” este foarte utilizată, fiind uneori ridicată la înălțimea unei adevărate dogme și adesea înțeleasă ca o axiomă a cărei validitate nu necesită nici o demonstrație.

Democrațiile occidentale (cum se preferă a nominaliza statele Europei de Vest și Americii de Nord) caută formule perfecționate ale guvernării, intenționînd a realiza conceptele relativ conturate de decenii. Pentru statele ex-totalitare, justificarea se află în lupta cu umbrele totalitarismului, precum și în impactul valorilor occidentale asupra condițiilor post-comuniste.

Statul de drept este acel tip de stat care înglobează, dar depășește totuși statul politic. Statul de drept se inspiră dintr-o neîncredere de principiu față de un stat, căruia se încearcă a i se încadra și limita puterea pentru a evita ca ea să devină opresivă. Despre acest tip de stat se spune că este statul supus dreptului, dar nu oricărui drept, ci acelui ce are în vedere individul și drepturile acestuia.

Profesorul Avornic Gh., și dna doctor habilitat în drept Grecu R., menționează că: „Statul este forma manifestării regulate și sigure a puterii sociale de constrîngere, încă mai scurt: statul este organizația constrîngerii sociale” „O definițiune a statului, pentru a satisface cerințele științifice, trebuie să cuprindă toate caracteristicele esențiale și comune tuturor statelor, – caracteristice, care deosebesc statul de toate celelalte asociații omenești.

P. Miculescu, menționa că: „statul de drept e o valoare în sine, un adevărat mit, a cărui importanță nu are egal decît imprecizia.

În același timp, profesorul A. Arseni susține că: „Fiind mai mult o creație teoretică, conceptul este în continuă modificare. Atunci cînd se fac tentative de realizare în practică, se descoperă noi deficiențe, care sînt urmate de soluții noi, încît de o conturare definitivă a noțiunii e prea devreme de vorbit”.

Profesorul Gh.K.Fiodorov menționează că statul democratic și de drept este un ideal specific, un vis roz al omenirii, la a cărui realizare ea tinde mii de ani. Imaginațiile omului despre stat ca o organizație, care funcționează pe baza unor legi echitabile, au început să se formeze în primele etape de dezvoltare a civilizației umane.

În viziunea doctrinarului literaturii constituționale române Cristian Ionescu, statul de drept este autoritatea caracterizată prin:

– regim constituțional (stabilirea în constituție a principiilor fundamentale de organizare și exercitare a celor trei puteri);

-legitimitatea populară (directă sau indirectă) a autorităților publice;

-egalitatea tuturor în fața legii, neretroactivitatea legii, legea să exprime cu adevărat voința poporului;

-asigurarea supremației Constituției prin controlul politic sau jurisdicțional;

-instituționalizarea și funcționalitatea contenciosului administrativ;

-dreptul la apărare bazat pe prezumția de nevinovăție, corelat cu independența și imparțialitatea justiției;

-înfăptuirea reală a unei democrații autentice, pluraliste și în cadrul acesteia, afirmarea pluralismului politic, alegeri libere, organizate la anumite intervale, prin vot universal, egal, direct și secret, garantarea drepturilor și libertăților cetățenești consfințite de Constituție.

În acest sens, Tudor Drăganu, consideră statul de drept ca un "stat, organizat pe principiile separației puterii, unde justiția dobîndește o reală independență, urmărind prin legislația sa promovarea drepturilor și libertăților fundamentale, inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglamentărilor sale de către ansamblul organelor lui în întreaga lui activitate, în fața acestuia stă problema de a găsi cele mai eficiente căi, procedurale de a face ca organele statului să respecte ele înseși legile, în activitatea lor de constrîngere a cetățenilor ca ei să respecte legea." Dacă aceasta se realizează, atunci statul de drept este un instrument în folosul oamenilor ce îl alcătuesc. Această definiție este ușor tentată de a sublinia prioritatea drepturilor omului în contrapondere cu autoritatea mai mult sau mai puțin limitată prin lege a statului.

Respectiv, Ion Deleanu susține că stat de drept semnifică subordonarea statului față de drept, un sistem de organizare în care raporturile sociale și politice sînt subordonate dreptului, toate acțiunile statului fiind legitimate prin drept. Sub un alt aspect, statul crează norme și se supune propriei creații – dreptului. Trebuie de respectat o serie de condiții pentru a face posibil aceasta, printre care:

-stabilirea unui statut al puterii;

-activitatea autorităților publice în deplină conformitate cu Constituția;

-existența unor mecanisme de garantare a drepturilor și libertăților fundamentale.

În ceea ce privește punerea problemei prin prisma autolimitării statului, autorul subliniază necesitatea unui sistem de valori, ce ar face reală o asemenea limitare. În opinia lui Jaques Chevalier, statul de drept e axat pe legalitate, diversele organe nu pot acționa decît în virtutea unei abilitări juridice. Totodată însă, recunoaște că autolimitarea nu-i decît un mit, ce duce la întărirea autorității statului în raport cu individul.

O concepție de aceiași natură e cea a lui Hans Kelsen ce percepe statul de drept ca autosupunerea statului dreptului, creat de ei. Această ordine juridică relativ centralizată se caracterizează prin:

-jurisdicție și administrație supuse legii (create de un Parlament ales de popor);

-membrii executivului sînt responsabili de actele lor;

-judecătoriile sînt independente;

-garantarea drepturilor cetățenilor.

Profesorul rus, A. Covalenko, determină drept trăsături definitorii ale statului de drept: supremația legii, realizarea dreptului – executarea și respectarea fermă a legilor statului de către toți subiecții relațiilor sociale, răspunderea reciprocă a cetățenilor, asigurarea drepturilor și libertăților cetățenilor, necesare pentru funcționarea societății civile de drept, într-un fel este expresia a ceia ce este domnia legii.

Sofia Popescu susține ca trăsături definitorii ale statului de drept, indiferent de contextul național sau temporal, ocrotirea dreptului individului. Pe lingă acestea trebuie să mai fie și subordonarea puterii față de drept, o structură piramidală a puterii, participarea cetățenilor la exercitarea puteri prin controlul politic și jurisdicțional, limitarea fiecăreia din cele trei puteri: legislativ, executiv, judiciar de către celelalte două, ierarhizarea aparatului de stat ce ar permite controlul în interiorul lui. Axiologic, autorul conturează statul de drept ca cinstituție ce promovează drepturile omului. Acestuia îi sînt caracteristice și alte cerințe, deși mai mult ca aspecte structurale și organizatorice.

Gh. Lupu, subliniază că statul de drept, cel de domnie a legii. Legea trebuie să fie lege, ca o sinteză a intereselor întregii comunități, conformă cu echitatea și justiția.

După părerea autorilor I.Ceterchi și I.Craiovan, statul de drept nu este nici din punct de vedere teoretic, nici ca realitate socială, ceva nou, un produs la momentul istoric ce-l traversăm în prezent. Statul de drept este rezultatul dezvoltării istorice a coexistenței celor două fenomene sociale – statul și dreptul, indisolubil și organic legate unul de celălalt, ambele avînd de îndeplinit funcții esențiale în organizarea și guvernarea societății.

Așadar, statul de drept nu exprimă o simplă asociare de cuvinte. El exprimă o condiție cu privire la putere și o măsură de raționalizare și de ordonare a puterii.

Statul de drept reflectă coexistența celor două entități sociale distincte, dar nedisociabile care sunt statul și dreptul, a raporturilor lor reciproce manifestate ca relații dintre putere și normativitate – prima ca tendințialitate spre dominare și supunere, cealaltă cu cea de frînare și ordonare.

În condițiile contemporane, ale răsturnării regimurilor totalitare comuniste care au durat cîteva generații și care au introdus modificări radicale în toate structurile societății-economice, politice, culturale, ideologice-și în viața oamenilor, reorganizarea acestor societăți pe baze democratice a reactualizat în mod deosebit conceptul statului de drept ca unică alternativă a dezvoltării fostelor țări socialiste în conformitate cu valorile sociale autentice ale societăților contemporane din statele democratice dezvoltate.

În acest context, statul de drept poate fi înțeles ca un concept politico-juridic ce definește o formă a regimului democratic, de guvernămînt, din perspectiva raporturilor dintre stat și drept, dintre putere și lege prin asigurarea legii și a drepturilor, a libertăților fundamentale ale omului în exercitarea puterii.

Cu toate acestea, menționează I. Craiovan, statul de drept, în realitatea sa practică, este determinată și influențată de ansamblul factorilor socio-politici din fiecare țară, de condițiile naționale și internaționale și nu poate fi un „panaceu universal”.

Autorul rus V, Lazarev, califică statul de drept ca ceva uman și just, bazat pe suveranitate, democrație, apărarea drepturilor cetățenilor, lupta cu corupția (un viciu ridicat la nivel de problemă a puterii).

Profesorul rus, A. Socolov susține că: „statul de drept poate fi conceput sub trei aspecte: a)Formal-existența unui drept și a unei domnii a legii; b) material – apărarea drepturilor omului; c) tehnic – o formă dezvoltată și funcțională de interacțiune a organelor de stat.”

Autorul rus, Korelschii, susține ideea precum că: „statul de drept” terminologic înseamnă legătura statului cu dreptul. Dar stabilirea esenței acestei legături este posibil numai prin prisma omului, ce a creat instituții statale și de drept în procesul dezvoltării sale intelectual-spirituale, perfecționării trăsăturilor individuale și sociale, ce conturează societatea civilă.

Definițiile statului de drept au depășit doctrina, găsindu-și oglindirea și în documente oficiale, în cadrul Conferinței pentru Dimensiunea Umană a CSCE din 1990, în Documentul Final se menționează că statul de drept nu înseamnă numai o legalitate formală ce asigură regularitatea și coerența în instaurarea și punerea în aplicare a ordinii democratice, ci o justiție bazată pe recunoaștere și deplina acceptare a valorilor supreme a persoanei și garantarea de instituțiile care oferă un cadru pentru exprimarea sa cea mai complexă.

B. Negru, analizînd o serie de definiții, ajunge la concluzia că stat de drept este statul în care domnește dreptul, în care toți sînt egali în fața legii, în care nimeni, nici chiar statul, nu este mai presus de lege. Caracteristicile de bază, autorul le consideră a fi: supremația legii, realizarea legilor de către toți subiecții, existența unei reale democrații constituționale (pluripartitismul, particiarea la formarea autorităților publice, consultarea cetățenilor în problemele de stat de interes major, o reală separație a puterilor și asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale).

Sub un alt aspect, viața socială e în continuă schimbare, ceia ce presupune în mod necesar o adaptare a conceptelor la realitate. Unul și același termin devine polisemantic prin prisma coordonatelor de timp și spațiu. Cu toate acestea, nu putem nega posibilitatea de a contura o careva definiție adecvată condițiilor actuale.

Astfel, statul de drept este acel stat (ca formă de organizare a puterii publice pe anumit teritoriu, în cadrul unei anumite societăți) în care legea guvernează cu adevărat relațiile sociale, fiind expresia voinței majorității populației și este axată pe protecția valorilor supreme-drepturile omului, în a căror realizare există un sistem complex de apărare și garantare.

Pentru edificarea unui stat de drept este nevoie de:

– domnia legii – legea să guverneze cu adevărat relațiile sociale. Anarhia ce se poate institui trebuie anihilată prin forța obligatorie a legii. Nici o persoană și nici un interes nu poate evita sau neglija autoritatea legii;

– spiritul legii trebuie să se contureze după voința generală, adică puterea ce emană de la popor – instituția primară a puterii, trebuie să fie exprimată în buchia legii – democrație (guvernarea poporului prin popor pentru popor);

– axiologic, legea trebuie să fie fixată pe protecția drepturilor omului. Protejarea valorilor inerente societății umane – drepturile omului este scopul suprem al oricărei ordini juridice;

– existența unui sistem complex de apărare și garantare. Statul este un aparat instituțional-funcțional creator al dreptului. Fiecare instituție are funcțiile sale, iar cumulul acestora contribuie la realizarea scopului comun. Existența unor algoritme sistemice, cum ar fi separarea ramurilor puterii, controlul constituționalității, avocatul parlamentar, nu prezintă scopuri în sine, ci mecanisme de prevenție a anarhiei, abuzurilor și absolutismului.

Analiza făcută anterior referitor la trăsăturile definitorii ale statului de drept, rezultă ca corolarul statului de drept trebuie, să îl constituie consacrarea, garantarea și promovarea drepturilor omului la nivelul standartelor internaționale, realizarea climatului favorabil manifestării și valorificării persoanei umane, ca un criteriu fundamental de moralitate care să releve în ce măsură statul și dreptul sunt, în mod efectiv, pentru om. Reiese că acolo unde este permisul este negreșit și interzisul în sensul că, un stat de drept, se cere a fi statul în care se respectă drepturi și se execută obligații, ori de cele mai multe ori, ceea ce este un drept pentru un individ, poate reprezenta o obligație a altui individ.

În sensul dat, Gh. Castachi menționează că: „În general, dreptul constituțional nu conține multe interdicții, însă semnificația acestora este deosebită, deoarece ele au drept scop stimularea comportamentului activ al subiecților raporturilor juridico-statale. Interdicțiile sunt pe larg utilizate, mai ales în reglementarea activității statului și a organelor acestuia. Astfel, statul nu are dreptul de a depăși limitele stabilite de interdicțiile constituționale, fapt ce constituie o garanție importantă de protecție a vieții personale a cetățeanului față de intervenția nejustificată și ilegală a statului. „

În concluzie efectuînd o sinteză a principalelor trăsături definitorii, care trebuie considerate în interacțiunea complementaritatea și interferența lor, menționăm că statul de drept:

-constituie o replică socială față de abuzul de putere și o soluție pentru împiedicarea acestuia;

-pluralismul politic, libertatea competiției politice, a dreptului la opoziție;

-presupune democratismul puterii manifestat prin suveranitatea poporului care se exercită prin sistemul electoral bazat pe vot universal, egal, direct și secret, alegeri libere prin care se instituie Parlamentul cu atribuțiile sale de legiferare și de control asupra Executivului;

-cere o ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituția, existînd obligația tuturor organelor de stat, a organismelor sociale și a cetățenilor să se supună legii;

-înseamnă guvernarea în numele majorității prin respectarea drepturilor minorității, a egalității în fața legii pentru toți cetățenii, fără nici o deosebire;

-este condiționat ca realizare practică și de gradul de instrucție și educație a poporului, de tradițiile culturale, de aspecte psihosociale în ceea ce privește respectul față de lege;

-presupune libertatea presei, a tuturor mijloacelor mass-media, a dreptului de asociere, a existenței societății civile-ca una din modalitățile importante de a împiedica abuzul puterii statale;

-are drept corolar respectarea drepturilor și libertăților fundamentale așa cum acestea sunt prevăzute în documentele internaționale.

Astfel, din cele relatate anterior putem conchide că nu există o opinie unică la ceea ce se numește stat de drept, fapt lesne de înțeles. Imboldul cercetărilor îl constituie modelarea unui mecanism cît mai adecvat în prevenirea abuzului în vederea respectării drepturilor omului. Din asemenea considerente, fiecare autor concepe în anumit mod organizarea puterii publice, punînd accentele pe careva din aspectele realității politico-juridice.

1.3 Aspecte comparative cu privire la stat în doctrina constituțională a Republicii Moldova și în doctrina constituțională României

Noțiunea de stat și statul ca atare, reprezintă aceeași platformă de conviețuire socială a individului în societate, indiferent de teritoriul și așezarea geopolitică a acestuia. Totuși, putem evidenția asemănări și deosebiri din punct de vedere teoretic al doctrinarilor, precum și în modul de descriere a trăsăturilor acestuia.

Funcționarea sistemului de justiție și soliditatea statului de drept în România continuă să reprezinte o tema importantă pentru relația transatlantică, atât la nivelul dialogului politic, cît și în privința schimburilor economice. Statul de drept a reprezentat și pentru experții CEPA un element cu un important potential transformativ pentru infrastructura democratica si dezvoltarea economica a Romaniei. In ciuda progreselor considerabile, statul de drept în România continua sa fie o zona de ingrijorare si este inca incert cat de stabile sunt reformele pe termen lung. Un paradox cunoscut al procesului de reforma din Romania este reprezentat de faptul ca multe dintre institutiile si legislatia curenta sunt complet comparabile cu cele ale partenerilor sai europeni, insa exista inca deficiente considerabile la nivelul implementarii.

Articolul 1 din Constituția României prevede: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil. Forma de guvernământ a statului român este republica.

Alin. 3 al aceluiași articol prevdede că: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate.”

Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.

În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

În doctrina constituțională a statului român, cuvîntul stat are două accepțiuni și anume:

În sens larg, prin stat este înțeleasă suma a trei elemente teritoriul, populația, (națiunea) și suveranitatea. În această accepție statul este sinonim cu țara, el incluzînd civilizația, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autoritațile,etc.

În sens restrîns, prin stat se înțelege o formă organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepție strict juridică. Strict juridic statul este un ansamblu de organe de stat (autorități). El cuprinde parlamente, guverne și alte autorități executive, organe judecătorești, armată, poliție, închisori. În cadrul acestor autoritați lucrează și demnitari, funcționari publici și agenți publici. Prin aceasta statul se impune, este receptat și acceptat, de bună voie sau de nevoie (silit). Democratic sau nu statul se impune, pentru că el implică organizare și ordine.

Deși, paradoxal, statul “ca unitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit” (Hans Kelsen), este un concept și o realitate care, se spune că adeseori, exprimă ordinea din natură, o copiază, o reproduce.

Rolul statului în societate constă în soluția unică și optimă pentru dezvoltarea sa materială și spirituală și pentru conservarea valorilor umane.

Potrivit lui Hans Kelsen, statul poate fi caracterizat ca:

a) ordine de conduită a oamenilor, ordine juridică de constrîngere.

b) putere de comandă,

c) voința, distinctă de voința indivizilor fiind mai mult decît suma voinței individuale, ea situînd-se deasupra lor.

Pentru a caracteriza statul trebuie reținut că el este și persoană juridică, în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații (raporturi de drept civil, successor al moștenirilor vacante, primire de donații și legat ce-i sunt adresate).

Statul are o serie de funcții care sunt de regulă examinate sub mai multe ipoteze. Astfel, pot fi indentificate: funcția legislativă, funcția executivă, funcția jurisdicțională; funcții interne și funcții externe; funcții economice, funcții culturale, funcții sociale, funcții represive etc. Cei care compun aparatul de stat (demnitari, funcționari, agenți) se bucură de autoritatea și protecție statală aparte.

Legimitatea satului, adică legimitatea puterii unora de a comanda altora, reprezintă o problemă teoretică de mare importanță, căreia i s-au căutat multe răspunsuri și care totuși a rămas fără răspuns.

Ca o variantă de răspuns la problemă, s-ar putea considera că statul rămîne rezultatul convențiilor sociale, pentru că pînă la urmă a convins că este un rău necesar, mai necesar ca multe alte lucruri și bune și rele.

Statul este o construcție pe care toți, sau cei mai mulți, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toți o invocă și o solicită cînd viața, libertatea sau averea lor sunt puse în pericol. Statul crează unora speranță, produce altora durere, nemulțumire și chiar un sentiment al revoltei. El este ținta răzmerițelor și insurecțiilor. Oamenii dărîma state pentru a le înlocui tot cu state. Statul este o mistică.

Ca orice concept complex care a evoluat într-un interval lung de timp, defininirea statului trebuie sa țină cont de perioada la care se raportează și spațiul în care este activ fenomenul.

Totodată pluriperspectivismul interpreților și a literaturii de specialitate duce la formarea a cel puțin zece definiții, mai ales că acest concept este asociat aproape exclusiv democrației, căreia îi putem găsi la fel alte zece definiții, raportându-ne la spațiul și timpul în care activează respectiva democrație.

Totuși cea mai generală definiție care să elucideze sensul noțiunii de „stat de drept” este cea dată de Jacques Chevallier și anume: „tipul de regim politic în care puterea statului se află încadrată și limitată de către drept”.

Ca fenomen social complex, statul este studiat de mai multe discipline, din mai multe perspective, de către politologie, sociologie, filosofie, științele juridice. Statul este indisolubil legat de fenomenul social numit drept, de aceea și problematica statului interferează cu cea juridică. După cum afirma M. Djuvara, „realitatea desigur cea mai puternică și cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat este statul” .

Statul de drept reflectă coexistența celor două entități sociale distincte dar nedisociabile care sunt statul și dreptul și a raporturilor lor de reciprocitate. Statul cu tendențialitate spre dominare și supunere, iar dreptul cu cea de frânare și ordonare.

Ideea statului de drept a apărut încă din antichitate, când o serie de școli filosofice, în special grecești, ca cea a sofiștilor, sau ca cea a legitimiștilor din China Antică, dar și o serie de gânditori, ca Platon și Aristotel, au formulat ideea fundamentării statului pe lege, pe drept. În forma clasică, statul de drept a apărut odată cu societatea modernă, cu așezarea societății pe principii laice, raționale, pe principii de drept.

Odată cu aceasta au aparut si teorii despre statul de drept. Primele asemenea teorii au aparținut dreptului natural. Denumirea de stat de drept a fost pusă in circulație de Montesqieu, dar conceptul a fost elaborat si fundamentat de doctrina germană din a doua jumatate a secolului al XIX–lea, însăși expresia “stat de drept” – “Rechtsstaat” – apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea, apoi în doctrina franceză – “Etat de droit” –, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: “Estado de dereche”, în spaniolă, “Stato di diritto”, în italiană etc.
În țara noastră, în urma evenimentelor din decembrie 1989, se revine la principiile verificate de experiența democrațiilor politico-juridice. Urmare a acestui fapt, actuala Constituție a României din 2003, revizuită după Constituția României adoptată la data de 21 noiembrie 1991, consacră statul de drept ca valoare supremă art. 1 alin (3) din Constituție: „România este stat de drept, democratic și social.

După I. Ceterchi și Ion Craiovan „statul de drept poate fi înțeles ca un concept politico-juridic ce definește o formă a regimului democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor dintre stat și drept, dintre putere și lege, prin asigurarea domniei legii și a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în exercitarea puterii.

Comisia Europeană a adoptat un cadru nou pentru abordarea amenințărilor sistemice la adresa statului de drept în oricare dintre cele 28 de state membre ale UE. Inițiativa are la bază două dezbateri de orientare privind statul de drept organizate de colegiul comisarilor la 28 august 2013 și la 25 februarie 2014, în cadrul cărora s-a ajuns la concluzia că este necesar să se conceapă un instrument pentru a se face față, la nivelul UE, amenințărilor sistemice la adresa statului de drept.

Noul cadru privind statul de drept va completa procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor – atunci când a fost încălcată legislația UE – și așa-numita „procedură de la articolul din Tratatul de , care, fiind cea mai strictă sancțiune, permite suspendarea drepturilor de vot în cazul unei „încălcări grave și persistente” a valorilor UE de către un stat membru. Noul cadru instituie un instrument de avertizare timpurie care permite Comisiei să inițieze un dialog cu statul membru în cauză pentru a preveni escaladarea amenințărilor sistemice la adresa statului de drept.

Dacă nu se găsește nicio soluție bazată pe noul cadru al UE privind statul de drept, în ultimă instanță se va aplica întotdeauna articolul 7 pentru soluționarea unei crize și pentru asigurarea conformității cu valorile Uniunii Europene. Noul cadru nu conferă și nici nu prevede competențe noi pentru Comisie, dar conferă transparență modului în care Comisia își exercită rolul în temeiul tratatelor.

Președintele Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, a declarat: „Statul de drept este unul dintre pilonii de bază ai Uniunii Europene, fundamentul său. În calitatea sa de gardian al tratatelor, Comisia Europeană are un rol crucial în ceea ce privește asigurarea respectării statului de drept.

Am atras atenția în mod sistematic asupra necesității unui cadru mai bun care să permită Comisiei să intervină într-un stadiu timpuriu și în mod transparent în cazul unor amenințări grave și sistemice la adresa statului de drept dintr-un stat membru. Astăzi, Comisia respectă acest angajament, garantând că, în viitor și pe baza experienței din trecutul nostru recent, vom putea preveni și soluționa în mod eficace crizele legate de statul de drept din statele noastre membre.” Respectarea statului de drept este o condiție indispensabilă pentru protecția tuturor celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiază Uniunea.

Comisia Europeană este gardianul tratatelor, prin urmare trebuie să fim unul dintre gardienii statului de drept”, a declarat dna Viviane Reding, vicepreședinte al Comisiei și comisarul UE pentru justiție. „În ultimii ani, de fiecare dată când a existat o amenințare, reală sau potențială, la adresa statului de drept într-un stat membru, toate instituțiile au făcut apel în calitatea sa de arbitru imparțial, solicitându-ne să luăm măsuri. Astăzi instituim instrumentele necesare pentru a acționa și a ne proteja cetățenii de amenințările la adresa statului de drept din Uniune. Uniunea Europeană se bazează pe respectarea statului de drept și a egalității tuturor statelor membre.

Prin urmare, noul instrument de protecție a statului de drept se va aplica, pornind de la același prag de amenințare gravă și sistemică la adresa statului de drept, tuturor statelor membre, indiferent dacă sunt mari sau mici, nordice, sudice, estice sau vestice.”

Principalele caracteristici ale noului cadru privind statul de drept: Noul cadru se bazează pe deplin pe tratatele actuale ale UE, completând instrumentele existente, și anume procedura prevăzută la articolul 7 și procedurile Comisiei de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Bineînțeles, acesta nu exclude modificări viitoare ale tratatelor în acest domeniu.

Cadrul se axează pe statul de drept. Statul de drept reprezintă fundamentul tuturor valorilor pe care se bazează Uniunea. Prin garantarea respectării statului de drept, se asigură protecția altor valori fundamentale. Comisia a adoptat o definiție în sens larg a statului de drept, pe baza principiilor stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului, sensul fiind, în esență, un sistem în care se aplică legile și se asigură respectarea acestora (a se vedea anexa 2).

Cadrul poate fi activat în situațiile în care există o deficiență sistemică ce afectează integritatea, stabilitatea și buna funcționare a instituțiilor și a mecanismelor instituite la nivel național pentru asigurarea statului de drept. Cadrul UE nu este conceput pentru a aborda situații individuale sau cazuri izolate de încălcare a drepturilor fundamentale sau de erori judiciare.

Egalitatea dintre statele membre: cadrul se va aplica în același mod în toate statele membre și va funcționa pe baza acelorași elemente de referință cu privire la ceea ce se consideră a fi o amenințare sistemică la adresa statului de drept.

Cadrul UE instituie un instrument de avertizare timpurie prin intermediul căruia se va răspunde amenințărilor la adresa statului de drept și care permite Comisiei să inițieze undialog cu statele membre vizate pentru identificarea unor soluții înainte de a se recurge la mecanismele juridice existente prevăzute la articolul 7 din tratat.

Comisia Europeană are un rol central în acest cadru nou privind statul de drept, în calitatea sa de gardian independent al valorilor Uniunii. Comisia poate valorifica expertiza altor instituții ale UE și organizații internaționale [în special Parlamentul European, Consiliul, Agenția pentru Drepturi Fundamentale, Consiliul Europei, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) etc.].

Obiectivul cadrului este de a permite Comisiei să identifice o soluție împreună cu statul membru vizat, pentru a preveni apariția unei amenințări sistemice la adresa statului de drept de natură să devină un „risc clar de încălcare gravă” ce ar putea declanșa aplicarea articolului 7 din Tratatul UE.

În cazul în care există indicii clare ale unei amenințări sistemice la adresa statului de drept dintr-un stat membru, Comisia poate lansa o „procedură prealabilă procedurii prevăzute la articolul 7”, inițiind un dialog cu statul membru respectiv.

Procesul are trei etape:

Evaluarea Comisiei: Comisia va colecta și va examina toate informațiile relevante și va stabili dacă există indicii clare ale unei amenințări sistemice la adresa statului de drept. În cazul în care, în urma acestei evaluări, consideră că există în mod real o situație de amenințare sistemică la adresa statului de drept, Comisia va iniția un dialog cu statul membru vizat prin trimiterea „avizului său privind statul de drept”, care va constitui un avertisment pentru statul membru, și justificarea motivelor sale de îngrijorare. Comisia va da statului membru vizat posibilitatea de a răspunde.

Recomandarea Comisiei: într-o a doua etapă, cu excepția cazului în care chestiunea a fost deja soluționată în mod satisfăcător, Comisia va emite o „recomandare privind statul de drept” adresată statului membru. Comisia va recomanda statului membru ca, într-un termen stabilit, să rezolve problemele identificate și să o informeze cu privire la măsurile luate în acest scop. Comisia își va publica recomandarea.

Măsurile luate ca urmare a recomandării Comisiei: într-o a treia etapă, Comisia va monitoriza măsurile adoptate de statul membru ca urmare a recomandării. Dacă nu se ia nicio măsură satisfăcătoare în termenul stabilit, Comisia poate recurge la unul dintre mecanismele prevăzute la articolul 7 din Tratatul UE.

Respectarea statului de drept este o condiție indispensabilă pentru protecția tuturor valorilor fundamentale menționate la articolul 2 din Tratatul UE. Aceasta este, de asemenea, o condiție indispensabilă pentru respectarea tuturor drepturilor și obligațiilor care decurg din tratate și din dreptul internațional. Din 2009, Comisia Europeană s-a confruntat în mai multe ocazii, în unele state membre, cu situații de criză care au evidențiat probleme specifice legate de statul de drept. În discursul său din 2012 privind starea Uniunii, președintele Barroso a reamintit faptul că o Uniune politică înseamnă, de asemenea, că statul de drept, care constituie o valoare fundamentală a UE, trebuie consolidat, anunțând o inițiativă în acest sens. Rezoluția adoptată de Parlamentul European la 3 iulie 2013 și Concluziile Consiliului Justiție și Afaceri Interne din 6 iunie 2013 au confirmat această constatare. În cadrul seminarului său din august 2013, colegiul comisarilor a avut o primă dezbatere de orientare privind modul în care se poate proteja mai bine statul de drept în Uniunea Europeană. În discursul său din septembrie de de Studii Politice Europene, vicepreședinta Viviane Reding a prezentat viziunea sa referitoare la un eventual cadru nou privind statul de drept pentru Uniunea Europeană. În cadrul manifestării Assises de , o conferință la nivel înalt privind viitorul justiție în UE, care a avut loc în noiembrie 2013 și la care au participat peste 600 de părți interesate, o sesiune a fost dedicată în mod specific temei „Către un nou mecanism pentru statul de drept ”.

Efectuînd o analiză sumativă a celor relatate în capitolul dat, putem formula următoarele concluzii:

Evoluția statului de drept a început odată cu formarea acestuia și a continuat pînă în momentul cînd anumiți factori geo-politici au determinat o stagnare a acesteia. Or, un stat, reprezintă un stat de drept doar prin determinarea altor state de ai recunoaște independența și suveranitatea acestuia, în condițiile în care doar prin independență și suveranitate poate coexista siguranța unei societăți bazate pe normele de drept.n-a

Trăsăturile statului de drept sunt: