. Notiunea, Natura Juridica Si Scopul Executarii Silite

INTRODUCERE

Începând cu 1 ianuarie 2003 a intrat în vigoare o nouă reglementare-cadru privind colectarea creanțelor bugetare, respectiv Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 644/30.08.2002, ale cărei norme metodologice de punere în aplicare sunt aprobate prin Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 1785/2002 publicat în Monitorul Oficial nr. 43/27.01.2003. Ordonanța recent intrată în vigoare abrogă actul anterior de reglementare a creanțelor bugetare, Ordonanța Guvernului nr. 11/1996, precum și actele de modificare, completare și punere în aplicare a acesteia.

Totodată trebuie precizat că în Monitorul Oficial al României nr. 530/23 iulie 2003 Partea I a fost publicată Legea pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2003 privind procedurile de administrare a creanțelor bugetelor locale.

Cele mai multe dintre modificări sunt destinate a armoniza textul OG nr. 39/2003 cu cel al Ordonanței Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare, cu modificările și completările ulterioare. Aceste modificări se referă, printre altele, la:

răspunderea solidară pentru obligațiile restante la bugetul local a administratorilor, asociaților, acționarilor și a oricăror alte persoane care au provocat cu rea-credință obligațiile restante ale contribuabilului prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credință a bunurilor acestuia sau a nedeclarării schimbării sediului;

valorificarea bunurilor, prin executarea silită a acestora, inclusiv prin vânzare potrivit înțelegerii părților, făcută de către însuși debitor, cu acordul organului de executare, astfel încât să se asigure încasarea corespunzătoare a creanțelor bugetare;

modalitățile de plată a obligațiilor la bugetul local și întocmirea și depunerea declarațiilor de impunere, acestea fiind, după caz, declarații, declarații speciale sau deconturi.

În aceeași ordine de idei, Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare  a fost adoptată prin Legea nr. 79/12.03.2003. Această legea nu doar aprobă O.G. 61/2002, ci o și modifică; modificările sunt numeroase și deopotrivă importante.

În perioada de tranziție prin care încă trece România, mai mult decât prelungită, s-a impus adoptarea unui act normativ care să reglementeze instituția executării silite a creanțelor bugetare.

Acest act normativ a fost Ordonanța Guvernului nr. 11/1996, care la vremea adoptării sale a avut o largă aplicabilitate în practică, care reglementa în mod exclusiv executarea creanțelor bugetare. Întrucât era vorba de o reglementare specială, dispozițiile sale au fost întregite cu prevederile de drept comun (respectiv Codul de procedură civilă), în măsura în care, Ordonanța nu dispune altfel.

Date viind condițiile economice și dezvoltarea vieții juridice, s-a impus adoptarea unui nou cadru normativ în materie – constituit, așa cum am arătat încă din primele rânduri, de Ordonanța Guvernului nr. 61/2002, care a abrogat actul anterior de reglementare a creanțelor bugetare (Ordonanța Guvernului nr. 11/1996, precum și actele de modificare, completare și punere în aplicare a acesteia).

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

PRIVIND EXECUTAREA SILITĂ

1.1. SCURT ISTORIC

AL EXECUTĂRII SILITE ÎN ROMÂNIA

Executarea silită ca instituție juridică este cunoscută încă din epoca romană. La început, creditorul era îndreptățit să-și execute singur dreptul său. Până la sfârșitul epocii clasice ideea de execuție silită, prin intermediul unui funcționar public, a fost străină dreptului roman. La romani execuția avea un caracter mai ales penal și cu totul extrajudiciar, datornicul fiind considerat un delicvent și răspundea cu persoana sa de plata datoriilor. O schimbare a concepției romane este prefigurată de Legea celor XII table în cadrul căreia execuția își pierde tot mai mult caracterul său penal, spre a se concretiza în urmărirea bunurilor debitorului. Mai târziu, Legea „Poetelia Papiria” renunță definitiv la drepturile excesive de executare asupra persoanei debitorului. Executarea silită și-a păstrat însă în continuare caracterul său privat.

Constrângerea corporală, ca mijloc de executare silită, s-a menținut în unele țări ca Anglia, Franța etc. până în epoca modernă. Astfel, de exemplu, în Franța, calea normală de executare a hotărârilor era urmărirea bunurilor. În unele cazuri era totuși admisă și urmprirea persoanei debitorului și încarcerarea acestuia pentru a o forța să plătească. Această modalitate de executare silită s-a numit “contrainte par corps”. Constrângerea asupra persoanei putea dura între două zile și doi ani, în funcție de cuantumul datoriei. Printr-o Lege din 15 aprilie 1867 s-a renunțat și în Franța la această modalitate de executare silită.

Executarea asupra persoanei a fost cunoscută și în unele legislații de pe continentul american. Astfel, în Canada urmărirea persoanei debitorului a fost reglementată în vechiul Cod de procedură civilă după modelul legislației franceze. Această procedură de executare a fost abolită, în materie civilă, cu unele excepții, doar prin noul Cod de procedură civilă (adoptat în anul 1966). După modelul vechiului Cod de procedură civilă din Quebec (adoptat în anul 1867) executarea silită asupra persoanei a fost reglementată și în Codul civil din St. Lucia.

În țara noastră executarea silită a fost considerată întotdeauna ca o procedură excepțională la care se putea recurge numai în baza unei autorizații prealabile.

Izvoarele executării silite în România sunt relativ necunoscute, apreciindu-se că procedura de executare urma regulile cuprinse în Basilicale, dar că, totuși, în general, problemele de executare erau lăsate la bunul plac al celor interesați, porunca Domnului fiind elementul juridic ce declanșa executarea și care se rezuma la „strânsoarea de avere” sau la închisoarea pentru debitorul recalcitrant.

O organizare sistematică și națională a instituției executării silite‚ multă vreme nu a fost posibilă datorită condiției istorice a provinciilor românești, cu organizare statală proprie. Aflate în zonă de influență bizantină, Moldova și Țara Românească au apelat la legislația împărătească “Basilicalele” care reglementa și dreptul material și cel procesual civil.

Referindu-se la Alexandru cel Bun (1401-1433), Dimitrie Cantemir sesizează preluarea de către Domnitor a Basilicalelor, în forma unui Codice, care nu s-a păstrat. În timpul domniei lui Matei Basarab, în 1634, s-a tradus o parte a Basilicalelor și legile canonice ale lui Ariston. Pe aceeași bază, a Basilicalelor, încep să se contureze cu continuitate instituții de proceduri de executare silită imobiliară. În această materie hotărârile se executau numai în urma unei porunci speciale a Domnului, porunca fiind formula executorie a acelor timpuri. Executorii (mumbașiri domnești, zapcii, copiii de casă, păhărnicei, aprozi ai isprăvniciei sau aprozii vătășești) făceau o somație verbală înfățișând numai porunca domnească. Vânzările silite se făceau la licitație (mezat).

În 1785 Alexandru Mavrocordat emite un hrisov prin care vânzarea silită imobiliară se făcea cu publicații; adjudecarea definitivă se făcea prin întărire a Domnului, după trecerea unui termen de șase luni în cazul debitorilor cu domiciliul în țară și a unui termen de trei ani, pentru debitorii cu domiciliul în străinătate.

Reglementările sunt preluate în Codul Donici (1814-1817), capitolul II, paragraful 17 și apoi cu mici modificări într-un act normativ elaborat la 1846 sub domnia lui Mihail Sturza. În cadrul acelorași preocupări de codificare a normelor civile și procesual civile în Țara Românească sunt de menționat, corpul de legi canonice, amestecate cu legi civile, cunoscute sub numele de Nomocanonic. În anul 1779 se publică Codul Ipsilanti, în materie civilă, bazat pe Basilicalelor lui Armenopol.

Urmează Codul Scarlat Calimaki publicat la Iași în 1812, Codul Caragea promulgat la București în anul 1818 și Regulamentele Organice alcătuite în 1829 și puse în aplicare în ambele țări române în 1831. Ultimele trei legiuiri cuprindeau dispoziții referitoare la urmărirea silită imobiliară și consfințeau regula potrivit căreia adjudecarea se definitiva prin întărirea Domnului. De la 1862 această întărire nu mai era necesară, actele de vânzări silnice, fiind supuse recursului în casație.

Prima lege de procedură civilă în România a fost Codul de procedură civilă decretat la 9 septembrie 1865 și pus în aplicare la 1 decembrie 1865. Codul a reglementat punerea în executare a hotărârii judecătorești după investirea cu formula executorie. În principal, executarea se realiza prin vânzarea silită a imobilelor. Ca forma de constrângere era prevăzută și constrângerea corporală, constând în detenție. Realizarea acestei forme de constrângere nu a fost posibilă deoarece Legea constrângerii corporale din 12.09.1864, în care se prevedea construirea unor case județene (închisori) pentru arestul debitorilor în materie civilă și comercială, nu s-a pus în aplicare, probabil din lipsa fondurilor necesare realizării investițiilor în aceste construcții.

După 35 ani de la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă, imperfecțiunile de reglementare, puse în evidență, în activitatea practică, au generat o primă și importantă modificare în materia executării silite. Astfel, prin modificările intervenite în anul 1900, a fost suprimat articolul 380 care reglementa constrângerea corporală și au fost reduse termenele de procedură în executarea silită.

După primul război mondial și Marea Unire, Codul a fost supus unor noi modificări, esențială fiind cea realizată prin Legea din 19 mai 1925 privitoare la unificarea unor dispoziții de procedură civilă și comercială, pentru înlesnirea și accelerarea judecăților înaintea tribunalelor și curților de apel. precum și pentru unificarea competenței judecătoriilor. Au urmat și alte modificări prin legi de accelerare a judecăților, ultima lege de acest fel, Legea nr. 389, fiind decretată la 22 iunie 1943.

În Transilvania, organizată cadastral, în sistemul austriac al Cărții funciare, executarea silită era reglementată potrivit Legii LX din 1881. Datorită acestui fapt, Legea 389 din 1943 a menținut procedura executării silite asupra bunurilor imobile și uzufructului, precum și a măsurilor de asigurare a acestora în forma vechii reglementări.

Acestea acte normative, se învederează astăzi, în noile condiții ale trecerii României la economia de piață, ca inadecvate, reclamând înlocuirea lor cu dispoziții speciale, potrivit cu principiile și realitățile existente după anul 1989 sunt și obiectivele avute în vedere prin modificările substanțiale aduse Codului de procedură civilă prin OUG nr. 138/2000.

Astfel, în prezent, executarea silită este reglementată în art. 3711-5805, texte ce alcătuiesc cea de-a V-a Carte a Codului de procedură civilă. Aceste dispoziții procedurale constituie dreptul comun în materie execuțională.

De asemenea, executarea creanțelor bugetare, care de altfel face obiectul de studiu al lucrării de față, este supusă unei reglementări derogatorii de la dreptul comun și este concretizată în Ordonanța Guvernului nr. 61/2003.

Din cele relevate rezultă că evoluția reglementărilor legale privind executarea silită a fost pusă sub semnul progresului realizat pe de o parte prin perfecționarea Codului de procedură civilă, multiplicarea titlurilor executorii, altele decât cele care derivă din hotărârile judecătorești civile trecute în puterea lucrului judecat, cât și din diversificarea unor proceduri în afara dreptului comun.

Ca o particularitate a executării silite în sistemul nostru procesual, se poate constata caracterul umanitar pe care îl prezintă executarea silită prin faptul că aceasta, în principiu, nu se poate purta asupra persoanei debitorului, ci numai asupra bunurilor sale. Tot astfel, ca o expresie a protecției sociale consacrate de lege, anumite bunuri, riguros determinate, nu pot fi urmărite silit, iar taxele de timbru percepute în cadrul procedurii de executare silită sunt de nivel redus.

Întrereglementată în art. 3711-5805, texte ce alcătuiesc cea de-a V-a Carte a Codului de procedură civilă. Aceste dispoziții procedurale constituie dreptul comun în materie execuțională.

De asemenea, executarea creanțelor bugetare, care de altfel face obiectul de studiu al lucrării de față, este supusă unei reglementări derogatorii de la dreptul comun și este concretizată în Ordonanța Guvernului nr. 61/2003.

Din cele relevate rezultă că evoluția reglementărilor legale privind executarea silită a fost pusă sub semnul progresului realizat pe de o parte prin perfecționarea Codului de procedură civilă, multiplicarea titlurilor executorii, altele decât cele care derivă din hotărârile judecătorești civile trecute în puterea lucrului judecat, cât și din diversificarea unor proceduri în afara dreptului comun.

Ca o particularitate a executării silite în sistemul nostru procesual, se poate constata caracterul umanitar pe care îl prezintă executarea silită prin faptul că aceasta, în principiu, nu se poate purta asupra persoanei debitorului, ci numai asupra bunurilor sale. Tot astfel, ca o expresie a protecției sociale consacrate de lege, anumite bunuri, riguros determinate, nu pot fi urmărite silit, iar taxele de timbru percepute în cadrul procedurii de executare silită sunt de nivel redus.

Întreaga procedură a executării silite stă sub semnul legalității, orice act de urmărire silită care intră în conținutul procedurii de executare fiind sub control judiciar pe calea contestației la executare.

1.2. NOȚIUNEA, NATURA JURIDICĂ

ȘI SCOPUL EXECUTĂRII SILITE

1.2.1 NOȚIUNEA EXECUTĂRII SILITE

hotărârea judecătorească conferă posibilitatea celui care a câștigat procesul de a solicita să valorifice drepturile ce rezultă din aceasta, pe cale silită, dacă cel care a pierdut procesul nu-și execută obligația de bunăvoie.

Executarea silită reprezintă ultima fază a procesului civil și una din formele de manifestare a acțiunii civile; așadar, scopul activității judiciare nu se poate limita doar la obținerea unei hotărâri judecătorești favorabile întrucât simpla recunoaștere a dreptului sau obligarea debitorului de a restabili dreptul încălcat ori contestat nu este, adeseori suficientă.

Astfel, executarea silită poate fi definită ca fiind „procedura prin mijlocirea căreia debitorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-și execută de bună voie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a și le aduce la îndeplinire, în mod silit”.

Întrucât, în masa titlurilor executorii ponderea cea mai mare revine titlurilor constituie prin hotărâri judecătorești, legislația a consacrat procedura execuțională ca parte a procesului civil. Imperativul de a integra procesului civil faza executării rezidă din însăși rațiunea de a fi a acțiunii civile, care tinde să asigure realizarea dreptului ca scop și nu numai obținerea hotărârii judecătorești care consfințește părții dreptul dedus judecății.

În aceste condiții, recurgerea la forța de constrângere a statului pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse printr-o hotărâre judecătorească apare ca fiind judicioasă și necesară atunci când executarea acesteia nu se face în mod voluntar (art. 3711 C. proc. civ.). Ca formă a constrângerii de stat, executarea realizată prin procedura de executare silită are caracter judiciar, întrucât se integrează în câmpul acțiunii civile și prin aceasta operei justiției, funcției jurisdicționale a statului.

Realizarea dreptului pe calea constrângerii are în vedere nu numai dreptul subiectiv (sau interesul legitim încălcat) dar și dreptul obiectiv, ordinea de drept care a fost deopotrivă nesocotită o dată cu atingerea adusă dreptului subiectiv al titularului.

Trebuie reținut că executarea silită nu este însă obligatorie, dar ea este întotdeauna posibilă, întrucât de ele mai multe ori, debitorul, în fața unei hotărâri înzestrate cu forță executorie și putere de lucru judecat, conștientizează justețea hotărârii date, motiv pentru care ca proceda de bună voie la realizarea obligației dispuse în sarcina sa.

Dar, întrucât pot exista și situații în care debitorul nu-și execută voluntar obligațiile, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procedurale de natură a face posibilă realizarea efectivă a dreptului în cazurile de opunere ale debitorului la îndeplinirea obligațiilor statuate prin hotărârea judecătorească pronunțată împotriva sa.

Atunci când cel condamnat printr-o hotărâre judecătorească își îndeplinește de bunăvoie obligațiile reținute în sarcina sa de către instanță, se realizează o executare voluntară și orice altă procedură pentru finalizarea constrângerii devine inutilă; dacă însă partea obligată prin hotărâre nu o execută de bunăvoie, atunci cealaltă partea – care a avut câștig de cauză – va putea cere executarea silită, situație ce își găsește justificarea în faptul că atâta vreme cât legea recunoaște și garantează persoanelor drepturi subiective și interese legitime, ea trebuie să le pună la dispoziție și mijlocul legal pentru realizarea lor. În lipsa constrângerii, realizată ca mijloc legal prin urmărirea silită a debitorului, dreptul recunoscut printr-o hotărâre trecută în puterea lucrului judecat ar fi o simplă aparență, iar hotărârea judecătorească ar deveni inutilă.

Reținem astfel, că această fază procedurală – executarea silită – se caracterizează prin existența unor norme procedurale destinate a institui mijloace eficiente pentru realizarea dispozițiilor cuprinse într-un titlu executoriu. Denumirea este consacrată și în alte legislații, în termeni identici sau asemănători. Astfel, în Franța, vechiul Cod de procedură civilă consacra Titlul al VI-lea din Cartea a V-a (intitulată „De l’execution des jugements”) tocmai regulilor generale privitoare la executarea silită (“Regles generales sur l’exécution forcée des jugements et actes”).

Legea nr. 91-650 din 9 iulie 1991, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993 – noua reglementare procesuală din Franța – se referă chiar în primul articol la conceptul de executare forțată sau silită.

Legislația provinciei canadiene Quebec se referă și ea în termeni expreși la instituția executării silite: în acest sens, pot fi date ca exemplu dispozițiile cuprinse în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă din Quebec, consacrate executării hotărârilor (“Exécution des jugements”). Primul titlu din această carte a execuției voluntare este denumit “De l’exécution voluntaire”, iar cel de-al doilea titlu este rezervat instituției denumite în dreptul român – executare silită (în dreptul francez: “De l’exécution forcée des jugements”). În aceeași ordine de idei, exemplificăm și aspecte din Codul de procedură civilă italian, care consacră Cartea a III-a procedurii de executare (“Del Prcocesso di executione”). În primul articol din această carte – art. 474 alin. 1 se arată că executarea silită (“esecuzione forzata”) nu poate avea loc decât în temeiul unui titlu executor (“titulo executivo”).

1.2.2. NATURA JURIDICĂ ȘI SCOPUL EXECUTĂRII SILITE.

Ori de câte ori titlul executor îl constituie o hotărâre judecătorească, executarea silită este ultima parte a procesului civil, care începe o dată cu introducerea cererii de chemare în judecată și sfârșește în momentul în care hotărârea dată în cauză a fost efectiv executată – moment de obicei marcat prin încheierea ultimului act de executare prin care, instanța care a ordonat urmărirea confirmă sfârșirea executării. Faza de judecată și cea de executare nu sunt, deci, rupte una de cealaltă, ci sunt numai două forme ale aceleiași activități, fiecare având, totuși, caractere specifice.

În literatura juridică mai veche s-a susținut concepția potrivit căreia executarea silită nu ar reprezenta o activitate jurisdicțională, ci doar o simplă activitate administrativă, situație în care activitatea de judecată ar depinde de funcția judecătorească iar executarea silită de funcția executivă. Potrivit acestei concepții, executarea silită ar fi o activitate cu caracter administrativ, în care rolul instanței de judecată ar ține de așa numitul „imperium„ deosebit de dreptul de jurisdicție care s-ar epuiza în momentul în care instanța a pronunțat hotărârea în cauza judecată și prin aceasta s-a dezinvestit.

Problema națiunii juridice a executării silite nu este una de dată recentă, ea a format obiect de preocupare atât în doctrina franceză mai veche, cât și în literatura română antebelică, așa cum am arătat.

Astfel în doctrină s-a subliniat că “executarea silită nu constituie o instituție diferită de acțiunea civilă, ci ea ne apare ca o fază succesivă a procesului civil pentru obținerea realizării hotărârii definitive”; astfel că “a considera executarea silită ca o instituție distinctă de acțiunea civilă înseamnă a goli conținutul acțiunii civile de mijlocul concret de realizare efectivă a drepturilor recunoscute…; ar însemna a lipsi acțiunea civilă de elementul constrângerii, necesar realizării efective a dreptului recunoscut în cauză …”.

În același timp nu se poate ignora faptul că activitatea execuțională are și unele componente care se apropie de activitatea executivă și care prezintă trăsături particulare față de judecata propriu-zisă. Poate acest motiv, a justificat de fapt, în doctrina mai veche, acreditarea opiniei potrivit căreia executarea silită ar avea mai degrabă un caracter mixt, atât jurisdicțional, cât și administrativ.

Activitatea desfășurată de organele de urmărire silită nu poate fi totuși identificată, în toate detaliile sale, cu activitatea de judecată. În primul rând, este de observat că executarea silită nu se caracterizează prin existența unei instrucții propriu-zise, materializată în administrarea unor dovezi pentru stabilirea dreptului urmărit a fi realizat în justiție. Pe de altă parte, executarea apare, în principiu, ca o fază ulterioară recunoașterii judecătorești a dreptului afirmat prin acțiune. Intervenția instanței în cursul executării silite este uneori necesară. Este ceea ce se realizează în mod deosebit în sistemul execuțional reglementat prin dispozițiile Codului de procedură civilă.

În unele din procedurile execuționale reglementate în Codul de procedură civilă – urmărirea bunurilor imobile, poprirea, următirea veniturilor unor bunuri și urmărirea fructelor prinse de rădăcini – executarea se făcea, până la modificarea acestuia prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, prin intermediul instanței. Această împrejurare a justificat exprimarea opiniei potrivit căreia aceste forme de executare se înfățișează ca “proceduri execuționale judiciare, care se realizează sub forma unui adevărat proces civil, public și contradictoriu, în care instanța decide printr-o hotărâre, supusă căilor de atac”.

Totodată, trebuie reținut că în sistemul actual, executorul judecătoresc este un organ auxiliar al justiției: “lucrează din ordinul acesteia și sub controlul ei”.

În literatura juridică de specialitate se vorbește de un adevărat „proces de execuție” mai exact execuția este o fază, în continuarea procesului civil, care urmează aceleia de judecată. Ea ține și de dreptul de jurisdicție al instanței și nu este în sistemul codului o activitate exclusiv administrativă. Se consideră însă că această caracterizare nu mai poate fi aplicată, în totalitatea ei, executării silite reglementată prin unele dispoziții speciale cum este cazul procedurii execuționale pentru realizarea creanțelor bugetare, reglementată prin Ordonanța Guvernului nr. 62/1996.

Executarea silită de drept comun, ca urmare a noilor prevederi din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 138/2000, se înfățișează ca o activitate complexă, cu caracter mixt, în care trebuie distins între latura jurisdicțională, reprezentată prin activitatea instanței de executare și latura administrativă, constând în activitatea execuțională a executorului judecătoresc.

Se consideră că acest caracter mixt rezultă în cadrul noii reglementări prin însăși condiția prealabilă, stabilită de art. 374 C. proc. civ., care prevede că nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este investită cu formulă executorie prevăzută de art. 269 alin. 2 C. proc. civ., învestire ce se face de prima instanță, textul stabilind totuși că încheierile executorii, hotărârile executorii provizorii și alte hotărâri prevăzute de lege se execută fără formulă executorie.

În completare, art. 372 C. proc. civ. stabilește că executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori a unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. Hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea, iar în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care se află bunurile urmărite. Instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Totodată, acest caracter mixt al executării silite rezultă și din mecanismul procedural al pornirii acesteia, respectiv, sesizarea executorului judecătoresc, sesizare ce implică totodată obligația acestuia de a solicita instanței de executare încuviințarea executării, instanța fiind aceea care, după încuviințare prin încheiere data în camera de consiliu, alcătuiește și dosarul de executare, piesă fundamentală în asigurarea legalității activității execuționale.

În finalul acestor aspecte se impune astfel a reține că noile reglementări execuționale, consacrate în urma adoptării Ordonanței de urgență nr. 138/2000, au redus în mod considerabil formalitățile caracteristice procedurii de executare reglementate în Codul de procedură civilă. Intervenția instanței în unele proceduri execuționale, cum este cazul popririi și al urmăririi silite imobiliare, a fost diminuată în mod considerabil. Cu toate acestea, instanța păstrează un rol important în cadrul executării silite, fiind chemată adeseori să soluționeze diferitele incidente ivite în cursul urmăririi. Astfel, în doctrină se consideră că executarea silită, în prezent, are un caracter mixt administrativ-jurisdicțional, latura administrativă fiind însă preponderentă.

Executarea silită, după cum rezultă din însăși denumirea sa, este destinată să intervină numai în cazul neexecutării de bunăvoie a măsurilor dispuse de judecător. În acest fel se poate desprinde ideea că scopul executării silite este acela de a face posibilă realizarea efectivă a dreptului subiectiv și, în cazurile de împotrivire a debitorului, îndeplinirea obligației cuprinse într-un titlu executoriu.

Neîndeplinirea de bunăvoie a obligației asumate atrage executarea silită în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă legea nu prevede altfel. Executarea silită prezintă o importanță deosebită pentru creditor, întrucât reprezintă ultima cale de valorificare a dreptului în caz de opunere din partea debitorului.

Faza executării silite, prezintă, de altfel, importanță și pe planul mai general al dreptului obiectiv. În acest sens, se impune precizarea că, constrângerea statală nu intervine doar pentru restabilirea unui drept subiectiv privat, ci si în scopul salvgardării ordinii de drept; din această optică, instituția executării silite prezintă și un caracter preventiv, deoarece avertizează participanții la viața juridică despre consecințele patrimoniale ale neexecutării obligațiilor asumate.

1.3. SPECIFICUL NORMELOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ

CARE REGLEMENTEAZĂ EXECUTAREA SILITĂ

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 138/2000 a adus importante modificări Codului de procedură civilă, inclusiv Cărții a V-a a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită”.

Capitolul I al Cărții a V-a, „Despre executarea silită. Dispoziții generale”, a fost completat prin Ordonanța de Urgență cu o nouă materie, intitulată „Scopul și obiectul executării silite”. Ordonanța de Urgență nr. 138 din 14/IX/2000, a introdus în Capitolul I al Cărții a V-a o materie nouă. Sediul acestei materii se află în art. 3711 și conține 8 articole care în ordonanță sunt numerotate cu 3711-3718.

Noua reglementare ține seama de regulile specifice comerțului, cum ar fi stricta executare a obligațiilor comerciale, buna-credință în executarea obligațiilor, precum și norme referitoare la natura sau calitatea bunurilor, precum și norme referitoare la natura sau la calitatea bunurilor ce fac obiectul actului de comerț.

Acest sediu normativ se completează cu un complex de acte normative de grad diferit: legi, ordonanțe și hotărâri de guvern, ordine administrative, care pot fi sistematizate după criteriul raporturilor execuționale pe care le reglementează, la care se adaugă tratatele și convențiile internaționale la care România este parte și care cuprind norme referitoare la executarea silită. În literatura juridică de specialitate se face distincție între următoarele categorii de raporturi juridice execuționale:

ambele părți – creditorul și debitorul – sunt persoane fizice, sau ambele părți – creditorul și debitorul – sunt persoane juridice de drept privat;

debitorul este o persoană juridică de drept privat, iar debitorul o persoană
fizică, sau creditorul este o persoană fizică, iar debitorul o persoană juridică de drept privat;

creditorul este statul sau o persoană juridică de drept public, iar debitorul este o persoană fizică (pentru o creanță interesând patrimoniul public);

creditorul este o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat, iar debitorul este statul sau o persoană juridică de drept public;

creditorul este statul, Banca Națională ori altă bancă comercială într-un raport bazat pe un contract de credit în cadrul acțiunii de compensare, iar debitorul este un agent economic, indiferent de forma de organizare și forma de proprietate, care a beneficiat de credit;

creditorul și debitorul sunt titulari de conturi bancare, raporturile juridice dintre ei implicând obligații de plată de la debitor la creditor, realizabile prin decontare bancară executorie.

După câmpul de aplicare, general sau restrâns, normele execuționale sunt norme generale sau norme speciale. Astfel, Codul de procedură civilă, dreptul comun în materia executării silite, conține normele generale, iar diversele acte normative de reglementare specială a unor forme de executare silită conțin normele speciale, care derogă de la dreptul comun, așa cum este și cazul Ordonanței nr. 61/2003 privind executarea silită a creanțelor bugetare. Ca instituții ale executării silite, dreptul comun, Cartea a V-a a Codului de procedură civilă, reglementează șase tipuri de executare silită, prin urmărirea debitorului asupra banilor, bunurilor mobile și imobile.

1.4. PARTICIPANȚII LA EXECUTAREA SILITĂ

Întrucât executarea silită poate reprezenta uneori o activitate deosebit de complexă, participanții sunt părțile, instanța de executare, organele de executare, alte persoane și organe care participă la realizarea actelor procedurale pe baza cărora iau naștere, se modifică și se sting raporturile procedurale execuționale.

Părțile (creditorul și debitorul) și organele de executare sunt participanți procesuali indispensabili în această fază a procesului civil, însă, la activitatea de executare silită poate participa și procurorul, care are legitimare procesuală în condițiile determinate de art. 45 C. proc. civ. Nu este exclusă nici participarea (la executarea silită) a unor terțe persoane, în mod special, a acelora care se pretind vătămate prin măsurile de urmărire.

În tot timpul executării silite, până la pronunțarea încheierii prin care instanța de executare constată îndeplinită executarea, activitatea organului de executare se află sub controlul de legalitate al instanței de executare. Acest control se exercită pe baza sesizării instanței de executare, pe calea contestației la executare, formulată de parte, procuror sau terții interesați. Prin soluționarea contestației la executare, instanța va restabili dreptul încălcat.

1.4.1. PĂRȚILE LA EXECUTAREA SILITĂ

Părțile în faza executării silite sunt creditorul urmăritor și debitorul urmărit, care pot fi, după caz, persoane fizice sau persoane juridice.

Dreptul de a solicita declanșarea executării silite aparține persoanei căreia i s-a eliberat titlul executoriu, adică persoanei care a câștigat procesul, iar poartă denumirea de creditor, urmăritor sau chiar creditor urmăritor.

Creditorul urmăritor (fizică sau juridică) este așadar, persoana în favoarea căreia a fost constituit titlul executoriu. Partea obligată prin hotărâre sau prin alt titlu executoriu și împotriva căreia urmează să se pornească executarea poartă denumirea de debitor, datornic sau urmărit.

Nici o dispoziție procedurală nu împiedică mai mulți creditori să acționeze împotriva aceluiași debitor. Coparticiparea procesuală pasivă nu se poate realiza însă în faza executării silite, căci urmărirea are un caracter individual, în sensul că ea se răsfrânge, în principiu, numai asupra patrimoniului debitorului. Aceasta înseamnă că procedura execuțională va trebui realizată față de fiecare debitor în parte.

Creditorul poate fi reprezentat și în faza executării silite printr-un mandatar. Executarea silită poate fi solicitată și de moștenitorii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular ai creditorului. Cesionarul unui titlu executoriu nu poate declanșa urmărirea bunurilor decât după notificarea prealabilă a debitorului despre cesiunea titlului (art. 1833 C. civ.); în aceeași ordine de idei, se impune precizarea că o astfel de obligație revine și moștenitorilor creditorului, care trebuie să notifice debitorului despre decesul creditorului și de spre calitatea lor de succesori în drepturi ai creditorului.

În acest sens, legea face totuși unele distincții, respectiv după cum executarea s-a declanșat în timpul vieții debitorului sau ulterior: dacă datornicul a murit, lăsând numai moștenitori majori, executarea începută asupra bunurilor sale va continua împotriva acestora după opt zile după ce ei au fost înștiințați în mod colectiv la ultimul domiciliu al defunctului – art. 397 alin. 1 C. proc. civ.; în cazul în care printre moștenitori se află și minori executarea se va suspenda până la desemnarea reprezentanților legali, așa cum dispune art. 397 alin. 2 C. proc. civ.

Când executarea s-a declanșat după moartea datornicului, legea dispune că hotărârile și titlurile executorii nu se vor putea executa în contra moștenitorilor, sub pedeapsă de nulitate, decât 8 zile după ce li s-a făcut o încunoștințare colectivă a acestor titluri sau hotărâri la domiciliul deschiderii succesiunii pe numele moștenirii, fără a se arăta numele si calitatea fiecărui moștenitor. Din prevederile art. 974 Cod civil rezultă că executarea silită poate fi promovată și de către creditorul urmăritorului, pe calea acțiunii oblice.

În cadrul procedurii execuționale, legea îi recunoaște creditorului, în principiu, aceleași drepturi ca și în cursul judecății. Totodată, în cadrul acestei faze procesuale creditorul poate uza de atributele disponibilității procesuale, renunțând la executare, solicitând suspendarea acesteia etc. O particularitate ce trebuie subliniată, așa cum se arată în doctrină, vizează dreptul creditorului de a-și alege bunurile pe care dorește să le urmărească în cazul executării silite indirecte, ceea ce implică, în ultimă instanță, și alegerea modalității de executare. În exercitarea acestui drept al creditorului există și unele limite ce sunt impuse de lege din considerente umanitare sau de protecție a debitorului. Astfel, anumite bunuri ale debitorului sunt exceptate de la urmărire sau pot fi urmărite numai în anumite condiții. Pe de altă parte, tot ca o expresie a principiului disponibilității, trebuie subliniat că executarea silită se declanșează, în principiu, numai la cererea expresă a creditorului.

De la această regulă există și unele excepții, în sensul că executarea trebuie ordonată din oficiu de instanța de fond cum este cazul sumelor datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii, precum și în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrității corporale sau a sănătății dacă executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor.

Debitorul este persoana împotriva căreia se înfăptuiește executarea silită. Întreaga avere mobilă și imobilă a debitorului poate constitui, în principiu, obiect al executării silite. Moștenitorii debitorilor pot fi și ei urmăriți, întrucât se subrogă în drepturile autorilor lor. Totuși unele distincții se impun a fi făcute. Astfel, moștenitorii universali și cu titlu universal răspund cu bunurile lor de toate datoriile și sarcinile succesiunii. Pentru a evita o atare răspundere moștenitorii au posibilitatea de a accepta succesiunea sub beneficiu de inventar, situație în care vor răspunde numai în limita bunurilor culese din moștenire (art. 713 C. civ.). Moștenitorul cu titlu particular va putea fi însă urmărit numai în legătură cu bunul dobândit și doar dacă obligația a luat naștere în legătură cu acel bun. Executarea silită poate fi declanșată și împotriva garanților, adică împotriva acelor persoane care și-au asumat obligația de a garanta datoriile debitorului.

1.4. 2. INSTANȚA JUDECĂTOREASCĂ.

Ca urmare a modificărilor și completărilor aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, rolul instanței în cadrul procedurii execuționale s-a redus simțitor. Cu toate aceste, există și unele aspecte comune privind participarea instanței de judecată la activitatea de executare silită.

Astfel, un prim aspect privește învestirea cu formulă executorie se face în toate cazurile de către instanța de judecată, întrucât în baza art. 374 alin. 1 C. proc. civ. nici o hotărâre nu se poate executa dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1 C. proc. civ., cu excepția încheierilor executorii, a hotărârilor executorii provizoriu și în cazul altor hotărâri prevăzute de lege. Învestirea cu formulă executorie se face, potrivit art. 374 alin. 2 C. proc. civ., de către prima instanță. Totodată, instanța de judecată este cea competentă să încuviințeze executarea silită a unui titlu executoriu ( în baza art. 3731 alin. 1 C. proc. civ.).

Instanța de judecată are competența de a soluționa toate incidentele ivite în cadrul și în cursul executării silite (tot astfel, are rolul de a soluționa și contestațiile la executare formulate de terțele persoane care se consideră vătămate prin măsurile de executare silită(.

1.4.3. ORGANELE DE EXECUTARE SILITĂ

Organele de executare sunt învestite cu autoritate de stat în scopul de a impune debitorului urmărit sau unor terțe persoane care dețin bunurile acestuia, realizarea întocmai a dispozițiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească sau într-un alt titlu executoriu. Organul de executare este un auxiliar important al justiției pentru aducerea la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârile executorii ale instanțelor judecătorești.

În dreptul comparat există soluții foarte diverse cu privire la organizarea executării silite. În Franța și în prezent executarea hotărârilor se face de către “les huissier de justice”, dar aceștia acționează la cererea uneia dintre părți fapt pentru care sunt considerați “mai degrabă în acea calitate auxiliari ai părții”. În dreptul elvețian executarea silită este reglementată prin legislația procesuală cantonală. În anul 1977 mai multe cantoane elvețiene au încheiat un concordat (RS 276) care reglementează executarea silită într-un canton parte la acest act. Concordatul cuprinde și o listă a autorităților ce au competență în materie de executare silită. Din acest concordat fac parte în prezent cantoanele Lucerne, Schwyz, Unterwald-le-Haut, Glaris, Fribourg, Soleure, Schaflhouse, Bale-Campagne Vaud. În Ouebec, hotărârile judecătorești se execută, potrivit art. 554 alin. 1 C. proc. civ., de către un huissier, un sherif sau de ofițerii acestuia din urmă. În sistemul legislației procesuale din St. Lucia hotărârea se execută numai de șerif. Organe principale de executare silită sunt:

executorii judecătorești, care sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public;

organele financiare, care asigură executarea silită a creanțelor bugetare, îndeplinind o funcție ce implică exercițiul autorității de stat;

executorii bancari, care sunt învestiți să îndeplinească orice activități legale în scopul realizării obligațiilor stabilite prin titlurile executorii ce aparțin băncilor;

executorii Oficiului pentru Recuperarea Creanțelor Bancare (Agenția de Valorificare a Activelor Bancare).

Executorul judecătoresc este principalul organ de executare cu plenitudinea competenței de executare, în materie civilă. Art. 1 din Legea nr. 188 din 10.XI.2000, prevede, în acest sens, că „executarea silită a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii se realizează de către executorii judecătorești, dacă legea nu prevede altfel” . în completare se stabilește că executorii judecătorești își îndeplinesc atribuțiile în circumscripția judecătoriei pe lângă care funcționează, dacă prin lege nu se dispune altfel. De aici rezultă că regula fundamentală, în această materie, este cantonarea competenței teritoriale a executorilor numai la circumscripția teritorială a judecătoriei pe lângă care funcționează.

1.4.5. Participarea procurorului la activitatea de executare silită

Ministerul Public are și sarcina de a supraveghea respectarea legii “în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii” ( art. 27 lit. g. din Legea nr. 92/1992). Și Codul de procedură civilă se referă la posibilitatea procurorului de a solicita, în condiții le legii, punerea în executare a unei hotărâri judecătorești. Procurorul poate pune concluzii în toate procedurile de executare cu caracter jurisdicțional.

Procurorul poate solicita punerea în executare a hotărârilor pronunțate în favoarea minorilor, persoanelor puse sub interdicție și dispăruților ori în alte cazuri prevăzute de lege. De asemenea, procurorul este îndreptățit să exercite, în concordantă și cu dispozițiile art. 45 C. proc. civ., calea contestației la executare silită pentru a solicita și obține anularea actelor de executare care contravin unor norme imperative sau sunt de natură să vatăme interesul minorilor sau al persoanelor lipsite de capacitate. Procurorul poate exercita și căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate asupra contestațiilor la executare.

1.4.5. TERȚELE PERSOANE.

Și terțele persoane au posibilitatea de a participa la activitatea de executare silită, participarea lor în această etapă a procesului civil fiind determinată, de cele mai multe ori, de luarea unor măsuri de natură a le prejudicia drepturile (de exemplu se dispune urmărirea unor bunuri proprietatea terților etc.). În astfel de cazuri, calea procedurală a participării terților la executarea silită este contestația la executare.

Din dispozițiile art. 563 Cod procedură civilă se desprinde și o altă formă de participare a terților la executare, care vizează situația creditorilor care intervin în faza executării silite, spre a-și valorifica drepturile lor de creanță. Astfel, terții (creditorii neurmăritori) pot participa la distribuirea prețului obținut prin vânzarea bunurilor debitorului.

1.5. MODALITĂȚI DE EXECUTARE SILITĂ

Executarea silită poate fi realizată prin următoarele modalități:

prin executare silită directă;

și prin executare silită indirectă.

Este vorba despre o executarea silită directă atunci când creditorul tinde să obțină realizarea în natură a prestației care formează obiectul obligației debitorului, astfel cum aceasta este înscrisă în titlul executoriu, obligație de a face. Această modalitate de executare mai este cunoscută și sub denumirea de executare silită în natură. În cazul în care obiectul obligației debitorului îl constituie un bun determinat, după natura bunului, mobil sau imobil, executarea silită va fi mobiliară sau imobiliară.

Cadrul normativ se regăsește în art. 572-5805 din C. proc. civ., unde se disting procedurile de executare de urmat pentru fiecare din cele două situații. După natura sa obligația care are ca obiect un bun determinat, este o obligație de a face, predarea bunului, conținutul procedurilor de executare silită urmărind predarea efectivă a bunului câtre creditor. În cazul executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc este cel de la locul așezării bunului conform prevederilor articolului 576 C. proc. civ. Tot în cadrul aceleiași modalități există și executarea silită directă a obligațiilor de a face sau a nu face ceva care implică faptul personal al debitorului.

Această obligație nu poate fi realizată pe calea constrângerii fizice. Singura cale de constrângere pentru a determina pe debitor să-și execute obligația în natură constă în aplicarea daunelor cominatorii, ca o sancțiune constând în plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligației în natura sa specifică, sau încuviințarea de a executa creditorul obligația debitorului, dar pe cheltuiala acestuia.

În cazul în care creditorul, ce are de realizat o creanță bănească, urmărește să-și îndestuleze creanța din sumele obținute prin valorificarea bunurilor debitorului, ori a celor pe care debitorul le are de primit de la terțe persoane, executarea silită este indirectă.

Codul de procedură civilă (care constituie dreptul comun) reglementează următoarele forme de executare silită indirectă:

urmărirea silită mobiliară (art. 406-449);

poprirea (art. 452-461);

urmărirea fructelor prinse de rădăcini (art. 463-470);

urmărirea silită imobiliară (art. 488-571).

decontarea bancară și predarea silită a bunurilor și executarea silită a altor obligații de a face sau a nu face.

Alegerea modalității concrete în care se va face executarea revine creditorului, care poate folosi simultan mai multe forme de executare silită indirectă, deoarece potrivit prevederilor articolelor 1718, 1719 C. civ., dreptul de gaj general al creditorului este format din întregul patrimoniu al debitorului.

În literatura juridică și în practica de specialitate s-a pus problema dacă executarea silită în natură poate fi intervertită în executare silită indirectă. Răspunsul a fost afirmativ cu următoarea precizare: când se pune în executare o hotărâre cu condamnare alternativă, adică o hotărâre în care se constituie în principal o obligație cu executare în natură și în subsidiar o obligație în bani, trebuie urmărită silit întâi obligația în natură și numai dacă acest lucru este imposibil sau dacă executarea în natură nu mai folosește debitorului, acesta va putea solicita executarea silită indirectă, adică executarea prin echivalent. Dacă hotărârea a cărei executare se cere nu prevede decât obligația executabilă în natură, dar executarea acesteia a devenit imposibilă, intervertirea executării poate avea loc numai în urma obținerii unui nou titlu executoriu, pe calea revizuirii, urmată apoi de executarea indirectă.

CAPITOLUL 2

EXECUTAREA CREANȚELOR BUGETARE. PRELIMINARII

2.1. REGLEMENTARE LEGALĂ ȘI SCURT ISTORIC

Până la adoptarea ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 61/2003, în materia executării silite a creanțelor bugetare își găsea aplicabilitatea Ordonanța Guvernului nr. 11/1996, care la rândul său, prin art. 116 a abrogat și a înlocuit Decretul nr. 221/1960, precum Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 792/1960.

Spre deosebire însă de aceste ultime acte normative, care aveau în vedere și executarea silită a creanțelor bănești ale fostelor organizații socialiste, Ordonanța nr. 1 1/1 996 se aplica numai executării creanțelor bugetare. Soluția s-a impus, deoarece potrivit art. 41 alin. 2 din Constituție (din 1991, în forma nerevizuită în anul 2003) proprietatea privată este ocrotită în mod egal prin lege, indiferent de titular și, deci, nu era posibilă o reglementare derogatorie de la dreptul comun decât în ceea ce privește executarea silită vizând ocrotirea proprietății publice.

În legătură cu câmpul de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 11/1996, în art. 1 se prevedea că se execută potrivit dispozițiilor sale: creanțele constând în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume ce reprezintă resurse financiare publice, potrivit legii. Creanțele bugetare, în sistemul Ordonanței nr. 11/1996, se realizau în primul rând, prin încasare efectivă sau prin alte modalități prevăzute de ordonanță și numai când este cazul prin executare silită.

Fiind vorba de o reglementare specială, dispozițiile Ordonanței nr. 11/1996 se completau cu prevederile Codului de procedura civilă, în măsura în care, ea nu dispune altfel.

În prezent sediul normativ în materie se regăsește în dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 61/2003, privind colectarea creanțelor bugetare care a abrogat Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare. Ordonanța nr. 61/2003, a fost aprobată prin Legea nr. 79/12.03.2003 (care a operat în același timp și unele modificări).

2.2. OBIECTUL COLECTĂRII OBLIGAȚIILOR BUGETARE

Ordonanța nr. 61/2003 are un obiect de reglementare bine determinat, în sensul că se referă numai la colectarea creanțelor bugetare. Astfel, constituie obiect al colectării creanțele bugetare provenind din impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare, precum și accesoriile acestora, respectiv dobânzi, penalități și penalități de întârziere. Activitatea de colectare constă în exercitarea funcției administrative care conduce la stingerea creanțelor bugetare și a creanțelor debitorului, reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget.

Stingerea creanțelor bugetare se realizează prin:

plata voluntară efectuată de către debitor;

prin executare silită;

prin alte modalități întreprinse de către creditorul bugetar.

Creanțele bugetare se realizează în primul rând prin încasare efectivă sau prin alte modalități prevăzută de ordonanță și numai când este cazul prin executarea silită. Dispozițiile generale ale Ordonanței nr. 61/2003 (fiind o reglementare specială) se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care, ea nu dispune astfel. În cazul în care asupra acestor venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru realizarea titlurilor executării privind creanțele bugetare, cât și pentru titluri ce se execută în condițiile prevăzute de alte dispoziții legale, întreaga executare se va face potrivit dispozițiilor Ordonanței nr. 61/2003.

Potrivit art. 166 din Ordonanța nr. 61/2003 (cu privire la aplicarea în timp a normelor): „executările silite în curs la data intrării ei în vigoare se vor continua potrivit dispozițiilor acestuia, iar actele îndeplinite anterior rămân valabile” (alin. 1). Termenele în curs la data intrării ei în vigoare se socotesc după normele legale în vigoare la data când au început să curgă.

2.3. TITLUL DE CREANȚĂ

ȘI PLATA OBLIGAȚIILOR BUGETARE

Potrivit art. 4 din o.G. nr. 61/2003, titlul de creanță este actul prin care, potrivit legii, se stabilește și se individualizează obligația de plată privind creanțele bugetare, întocmit de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii. Astfel, din aceste prevederi se impune ideea că, pentru a se putea trece la executarea silită a creanțelor bugetare, trebuie îndeplinite următoarele condiții: să existe titlul de creanță bugetară‚ creanța bugetară să fie exigibilă, dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris. Distingem în acest sens, mai multe aspecte, în ceea ce privește titlul de creanță, după cum urmează:

pentru obligațiile bugetare provenite din impozite, taxe și contribuții, prin actul/documentul de impunere care se emite de către organele de specialitate pe baza declarațiilor depuse de contribuabili, sau alte documente privind materia impozabilă;

declarația sau documentul întocmit de plătitor prin care declară impozitul, taxa, contribuția ori alte venituri bugetare, în cazul obligațiilor bugetare care se stabilesc de către acesta, potrivit legii;

documentul care cuprinde rezultatele controlului ulterior efectuat de organele abilitate de lege în acest scop pentru diferențele constatate între obligațiile de plată determinate de plătitor și cele legal datorate, inclusiv dobânzile și penalitățile de întârziere, precum și alte penalități stabilite conform legii cu privire la impozite, taxe, contribuții și alte venituri bugetare;

declarația vamală pentru obligațiile de plată în vamă;

documentul de plată sau actul pe care s-au anulat, conform legii, timbrele mobile fiscale pentru obligațiile bugetare, reprezentând taxe pentru prestarea unor servicii sau taxe de timbru;

procesul-verbal de constatare a contravenției, întocmit de organul prevăzut de lege, pentru obligațiile privind plata amenzilor contravenționale;

ordonanța procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanței judecătorești ori un extras certificat, întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare și al altor creanțe bugetare stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanța judecătorească;

procesul-verbal sau documentul prin care se stabilește și se individualizează suma de plată, pentru obligații bugetare reprezentând dobânzi, penalități de întârziere și penalități, stabilite de organele competente pe baza evidențelor proprii;

decizia emisă de organul competent în cazul soluționării unei căi administrative de atac sau hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se stabilește obligația la plata creanțelor bugetare;

alte documente emise de organele competente, prin care se constată și se individualizează creanțe bugetare.

Dispozițiile privind plata obligațiilor bugetare sunt grupate în art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 61/2003, care prevede că plătitor al obligației bugetare este debitorul sau persoana care, în numele debitorului său, potrivit legii, are obligația de a plăti, de a reține și de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare (alin. 1 al art. 6 din O.G. nr. 61/2003).

Pentru persoanele juridice cu sediul în România care au sucursale și/sau puncte de lucru, plătitor de obligații bugetare este persoana juridică, atât pentru activitatea proprie, cât și în numele sucursalelor și/sau punctelor de lucru (alin. 2 al art. 6 din OG. nr. 61/2003).

Pentru sucursale și/sau puncte de lucru cu activitate în România, care aparțin unei persoane juridice cu sediul în străinătate, plătitor de impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare, precum și accesorii ale acestora este sucursala și/sau punctul de lucru, după caz (alin. 3 al art. 6 din OG. nr. 61/2003).

În cazul în care obligația bugetară nu a fost achitată de debitor, sunt obligați la plata sumei datorate, după caz, în condițiile legii, următorii (art. 7 din OG nr. 61/2003 a fost modificat prin Legea nr. 79/2003):

moștenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat;

cel care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;

persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;

persoana care își asumă obligația de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanții reale la nivelul obligației de plată;

alte persoane, în condițiile legii.

Pentru obligațiile bugetare restante ale societății comerciale debitoare răspund solidar administratorii sau persoanele care exercită sau au exercitat în mod legal administrarea societății și care (alin. 3 al art. 7 modificat prin Legea nr. 79/2003):

au determinat, cu rea-credință, acumularea de obligații bugetare restante pe o perioadă de 12 luni consecutive;

au sustras bunurile debitorului de la executarea silită.

Răspunderea asociaților și acționarilor la societățile comerciale debitoare se stabilește potrivit Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare (alin. 4 al art. 4 introdus prin legea nr. 79/2003).

Potrivit art. 22 din OG nr. 61/2003, plata obligațiilor bugetare se efectuează și se face distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuție sau alte venituri bugetare, inclusiv dobânzi și penalități de orice fel, în următoarea ordine:

obligații bugetare cu termene de plată în anul curent;

obligații bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri bugetare datorate și neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;

dobânzi, penalități de întârziere și alte penalități aferente obligațiilor bugetare prevăzute la punctul anterior;

obligații bugetare cu termene de plată viitoare.

Plata obligației bugetare se face prin decontare bancară, mandat poștal, în numerar sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite potrivit dispozițiilor legale.

În cazul plăților în numerar obligația bugetară se consideră plătită la data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate ale creditorilor bugetari. În cazul plății efectuate prin decontare bancară sau prin mandat poștal, pentru obligațiile bugetare cu termen de plată fix sau stabilit sub formă de interval, obligația bugetară se consideră plătită la data creditării contului curent general al trezoreriei statului, deschis la Banca Națională a României (art. 24 alin. 2 modificat prin legea nr. 79/2003).

Obligațiile bugetare sunt scadente la termenele prevăzute în actele normative care le reglementează. Pentru diferențele de obligații bugetare stabilite prin actele de control sau obligațiile bugetare stabilite prin procesul-verbal de calcul al dobânzilor și penalităților de întârziere pe baza evidenței pe plătitori, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării acestora, astfel:

dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;

dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

Actele de control prin care s-au stabilit diferențe de obligații bugetare constituie și înștiințare de plată de la data semnării lor de către debitor ori de la data comunicării, după caz.

Exercitarea de către plătitori a căilor de atac la organele competente ale creditorilor bugetari, cu privire la stabilirea obligațiilor bugetare, nu suspendă obligația acestora de plată. La cererea debitorului și ținând seama de motivele invocate de acesta, autoritățile administrației publice, prin organul competent în soluționarea contestațiilor, vor dispune suspendarea obligației de plată a creanțelor bugetare, până la soluționarea contestației, cu constituirea unei garanții la nivelul sumei contestate (alin. 3 al art. 10 din OG nr. 61/2003, modificat prin legea nr. 79/2003).

Garanția la care se referă alin. 3 al art. 10 poate fi sub formă de scrisoare de garanție bancară, gaj ori ipotecă, precum și orice altă formă de garanție prevăzută de lege. Garanția se restituie sau se ridică, după caz, de către organele competente numai în cazul în care contestația a fost admisă.

Pentru obligațiile bugetare restante eșalonate sau amânate la plată, precum și pentru dobânzile datorate pe perioada eșalonării, respectiv amânării, termenele de plată se stabilesc în documentul prin care se acordă înlesnirea la plată.

2.4 ACCESORIILE CREANȚELOR BUGETARE

Accesoriile creanțelor bugetare fac obiect de reglementare în Capitolul V, din Ordonanța nr. 61/2003, respectiv:

Secțiunea I intitulată „Dobânzi și penalități de întârziere”;

Secțiunea II: „Alte penalități”;

Secțiunea III: „Dobânzi pentru sumele de rambursat sau de restituit de la buget”;

Orice obligație bugetară neachitată la scadență generează plata unor dobânzi și penalități pentru fiecare zi de întârziere. În acest sens, art. 12 din OG nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003, prevede că pentru neachitarea la termenul scadent a obligațiilor bugetare debitorii datorează dobânzi și penalități de întârziere. Dobânzile și penalitățile de întârziere datorate sunt cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.

Dobânzile se calculează calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. În cazul constatării unor diferențe de obligații bugetare, stabilite de organele competente, calculul majorărilor de întârziere începe cu ziua imediat următoare scadenței obligației bugetare la care s-a stabilit diferența, până în ziua plății inclusiv.

Pentru diferențele de obligații bugetare, stabilite de organele competente, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței obligației bugetare, la care s-a stabilit diferența, până la data stingerii acesteia inclusiv.

În cazul obligațiilor bugetare stinse prin compensare, data stingerii este data înregistrării acestei operațiuni în conturile corespunzătoare de venituri ale bugetelor respective de către unitățile de trezorerie și contabilitate publică.

Dobânzile se datorează și pe perioada pentru care au fost acordate amânări sau eșalonări la plata obligațiilor bugetare restante. Pentru obligațiile bugetare stinse prin executare silită dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire. În cazul plății prețului în rate dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire a avansului, iar pentru suma rămasă de plată dobânda este datorată de către cumpărător.

Pentru debitorii plătitori de impozit pe profit, la care impozitul pe profit declarat în declarația privind impozitul pe profit, întocmită în baza situației financiare anuale, este mai mic decât impozitul pe profit anual stabilit prin declarațiile de impozite și taxe depuse pentru trimestrul IV, luna decembrie, și, după caz, pentru întregul an de impunere, dobânzile se recalculează, începând cu data de 25 ianuarie a anului următor celui de impunere, asupra soldului neachitat la această dată din impozitul pe profit declarat, diminuat cu diferența dintre impozitul pe profit anual declarat la 25 ianuarie pentru anul de impunere și cel declarat pe baza datelor din situația financiară anuală.

Pentru obligațiile bugetare neplătite la scadență de persoane fizice, reprezentând impozitul pe venitul global, se datorează dobânzi după cum urmează:

pentru anul fiscal de impunere dobânzile pentru plățile anticipate neefectuate în termen se calculează până la data plății debitului, în cazul în care acesta este plătit în cursul anului de impunere, și până la data de 31 decembrie, pentru plățile anticipate neachitate până la finele anului de impunere;

dobânzile pentru sumele neachitate, înscrise în deciziile de plăți anticipate cu titlu de impozit pentru anul precedent, se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor până la data stingerii acestora prin orice modalitate, inclusiv;

în cazul în care impozitul pe venit din decizia de impunere anuală este inferior sumei datorate cu titlu de plăți anticipate, dobânzile se recalculează, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui de impunere, asupra soldului neachitat din plățile anticipate la data de 31 decembrie a anului de impunere, diminuat cu impozitul de regularizare "de scăzut" rezultat din decizia de impunere anuală.

Nu se datorează dobânzi pentru sumele datorate cu titlu de amenzi, dobânzi, penalități de întârziere, penalități de orice fel.

Plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor obligații bugetare, cu excepția dobânzilor, penalităților de orice fel și a amenzilor, se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fiecare lună și/sau pentru fiecare fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea aveau termen de plată. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligația de plată a dobânzilor și/sau a penalităților. Penalitatea de întârziere se datorează până la data începerii procedurii de executare silită.

În cazul în care s-au acordat înlesniri la plata obligațiilor bugetare, penalitatea de întârziere se datorează până la data intrării în vigoare a documentului prin care se acordă aceste înlesniri. Nerespectarea înlesnirilor la plată, așa cum au fost acordate, conduce la calculul penalităților de întârziere de la data încetării valabilității acestora. Pentru obligațiile bugetare ale debitorului declarat insolvabil dobânzile se calculează până la data încheierii procesului-verbal de constatare a insolvabilității.
Pentru obligațiile bugetare neplătite la termen atât înainte, cât și după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară se datorează dobânzi și penalități de întârziere până la data deschiderii procedurii de faliment, dacă aceasta a fost declanșată înainte de începerea procedurii de executare silită.

Nevirarea, în termen de 30 de zile de la data scadenței, a sumelor datorate cu titlu de obligații bugetare calculate și reținute la sursă atrage sancționarea cu o penalitate de 10% din aceste sume a celui obligat să facă, potrivit legii, reținerea și virarea sumelor. Aceeași penalitatea se aplică și plătitorilor de venituri realizate în România de către persoanele fizice și juridice, în cazul în care nu au reținut impozitul datorat, potrivit legii, de către aceste persoane.

Pentru sumele de restituit de la buget plătitorii au dreptul la dobândă după expirarea unui termen de 30 de zile de la data depunerii la organul competent a cererii de restituire sau compensare, după caz. Această prevedere este aplicabilă și în cazul impozitului pe venit. În cazul în care cererea de compensare sau restituire, după caz, precum și documentația anexată care stă la baza acesteia, depuse de plătitor, sunt incomplete și nu îndeplinesc condițiile prevăzute de reglementările legale în materie, termenul de 30 de zile curge de la data prezentării de către acesta a documentației complete (alin. 11 al art. 19 introdus prin Legea nr. 79/2003).

Pentru sumele de rambursat aferente operațiunilor efectuate începând cu data de 1 ianuarie 2003, pentru care, potrivit reglementărilor legale în materie, nu se face control anticipat, plătitorii au dreptul la dobândă după expirarea unui termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de restituire. Aceste dispoziții sunt completate de alin. 4, introdus prin Legea nr. 79/2003 care statuează că: veniturile din dobânzile, la care ne-am referit anterior (alin. 1 al art. 19) sunt considerate venituri neimpozabile la calculul profitului impozabil.

2.5. MODALITĂȚI DE STINGERE A OBLIGAȚIILOR BUGETARE

În Titlul II al Ordonanței Guvernului nr. 61/2003 (Titlul II cuprinde 5 Capitole în care sunt reglementate: plata, compensarea, înlesniri la plata obligațiilor bugetare și înștiințarea de plată. Aceste dispoziții fiind precedate de un capitol introductiv în care sunt precizate anumite condiții generale privind stingerea obligațiilor bugetare), sunt prevăzute modalitățile de stingere a obligațiilor bugetare. Modalitățile prin care creanțele bugetare se sting, sunt următoarele:

prin plată;

prin compensare;

prin executare silită;

prin prescripție;

prin alte modalități.

Ordinea în care debitorii trebuie să plătească obligațiilor bugetare (distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuție sau alte venituri bugetare, inclusiv dobânzi și penalități de orice fel) este următoarea:

obligații bugetare cu termene de plată în anul curent;

obligații bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri bugetare datorate și neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora (lit. b);

dobânzi, penalități de întârziere și alte penalități aferente obligațiilor bugetare prevăzute anterior (la lit. b);

obligații bugetare cu termene de plată viitoare.

Creditorul bugetar va proceda la stingerea obligațiilor bugetare pe care le administrează dacă debitorul nu efectuează plata obligațiilor bugetare. În acest sens, creditorul bugetar are obligația de a-l înștiința pe debitor în termen de 10 zile de la data efectuării stingerii. Plata obligației bugetare se face prin decontare bancară, mandat poștal, în numerar sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite potrivit dispozițiilor legale.

Referitor la data plății, reținem că în cazul plăților în numerar obligația bugetară se consideră plătită la data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate ale creditorilor bugetari

În cazul plății efectuate prin decontare bancară sau prin mandat poștal, pentru obligațiile bugetare cu termen de plată fix sau stabilit sub formă de interval, obligația bugetară se consideră plătită la data creditării contului curent general al trezoreriei statului, deschis la Banca Națională a României. Nedecontarea de către unitățile bancare a sumelor cuvenite bugetului, în termen de 48 de ore de la data debitării contului titularului, atrage pentru banca prestatoare dobânzi și penalități în favoarea titularului de cont.

Procedura compensării este reglementată în art. 25, 26 și 27 din OG. Nr. 61/2003, Capitolul III intitulat „Compensarea”.

Compensarea reprezintă procedura prin care se sting creanțele bugetare cu creanțele debitorului, reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și cea de debitor al aceluiași buget. Compensarea obligațiilor bugetare datorate de debitor cu creanțele acestuia se face de autoritatea competentă, la cererea debitorului, în termen de 30 de zile sau din oficiu. Compensarea se va efectua cu obligații bugetare datorate aceluiași creditor bugetar, indiferent de natura lor. În acest sens, organul competent va înștiința în scris debitorul despre măsura compensării luate în termen de 7 zile de la data efectuării operațiunii.

Compensarea operează astfel:

cu obligații bugetare cu termene de plată în anul curent;

cu obligații bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri bugetare datorate și neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;

cu dobânzi, penalități de întârziere și alte penalități aferente obligațiilor bugetare;

cu obligații bugetare cu termene de plată viitoare, numai la cererea plătitorului.

Dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 62/2003 se referă și la acordarea unor înlesniri la plata obligațiilor bugetare. Astfel, așa cum prevede art. 28 din Ordonanța 61/2003, la cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane juridice sau fizice, creditorii bugetari pot acorda pentru obligațiile restante pe care le administrează:

eșalonări la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor obligații bugetare;

amânări la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor obligații bugetare;

eșalonări la plata dobânzilor de întârziere și/sau a penalităților de orice fel;

scutiri sau reduceri de impozite și taxe, în condițiile legii;

scutiri sau reduceri de majorări de întârziere și/sau penalități de întârziere.

Potrivit prescripțiilor art. 29 din OG nr. 61/2003, pentru acordarea înlesnirilor la plată creditorii bugetari vor cere debitorilor constituirea de garanții.

Agenții economici care beneficiază de înlesniri la plata obligațiilor bugetare, potrivit dispozițiilor ordonanței, nu pot participa la nici o procedură de privatizare organizată de instituțiile publice implicate sau de agenții de privatizare, în vederea cumpărării de acțiuni la alte societăți comerciale, sau la achiziționarea de alte valori mobiliare ori părți sociale, pe perioada în care beneficiază de înlesnirile la plată acordate. Înlesnirile la plată se pot acorda atât înaintea începerii executării silite, cât și în timpul efectuării acesteia.

În cazuri excepționale, pentru motive temeinice, la propunerea ordonatorilor principali de credite, prin hotărâre, Guvernul poate aproba anularea unor categorii de obligații bugetare. În situațiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poștă, sunt mai mari decât obligațiile bugetare supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate aproba anularea debitelor respective.

Dacă debitorul nu și-a plătit obligațiile bugetare ori acestea nu au fost stinse în alt mod, organul de executare îi va transmite o înștiințare de plată, prin care i se notifică acestuia suma datorată. În termen de 15 zile de la data comunicării înștiințării de plată debitorul urmează să își plătească obligațiile restante sau să facă dovada stingerii acestora. Înștiințarea de plată reprezintă un act premergător executării silite.

Potrivit art. 137 din OG nr. 61/2003, termenele de prescripție a dreptului de a cere executarea silită privind o creanță bugetară încep la data când, potrivit legii, se naște acest drept. Dreptul de a cere executarea silită a creanțelor bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naștere acest drept. Acest termen se aplică și creanțelor bugetare provenind din amenzi contravenționale. Termenul de prescripție se suspendă:

în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripție a dreptului la acțiune;

în cazurile și în condițiile în care suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanța judecătorească sau de alt organ competent;

pe perioada respectării amânării sau eșalonării plății obligației bugetare acordate ca urmare a înlesnirilor la plată dispuse prin lege, hotărâre a Guvernului ori aprobate de organul competent;

cât timp debitorul, cu rea-credință, își sustrage veniturile și bunurile de la executarea silită;

în alte cazuri prevăzute de lege.

În ceea ce privește întreruperea termenului se prescripție, reținem că acesta intervine în următoarele cazuri:

în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripție a dreptului la acțiune;

pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a recunoașterii în orice alt mod a datoriei;

pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;

pe data întocmirii, în condițiile prezentei ordonanțe, a actului de constatare a insolvabilității debitorului;

în alte cazuri prevăzute de lege.

Sumele achitate de debitor în contul unor obligații bugetare, după îndeplinirea termenului de prescripție, nu se restituie. Dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind obligațiile bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire. Dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor bugetare, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare și la scăderea acestora din evidența analitică pe plătitori. Așa cum dispune art. 144 din OG nr. 61/2003, la cererea debitorului, se restituie următoarele sume:

cele plătite fără existența unui titlu de creanță;

cele plătite în plus față de obligația bugetară;

cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;

cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;

cele de rambursat de la bugetul de stat;

cele stabilite prin hotărâri sau decizii ale organelor jurisdicționale sau administrative;

cele rămase după efectuarea distribuirii;

cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reținerile prin poprire, precum și cauțiunea depusă.

În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei la cursul de referință al pieței valutare pentru EURO, comunicat de B.N.R., de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care se dispune restituirea.

În cazul în care suma de restituit este mai mică decât obligațiile bugetare restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurența sumei de restituit. În cazul în care suma de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligații bugetare restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurența obligațiilor bugetare restante, diferența rezultată restituindu-se debitorului. Pentru sumele de restituit de la buget plătitorii au dreptul la dobândă după expirarea unui termen de 30 de zile de la data depunerii la organul competent a cererii de restituire sau compensare. Dobânda se calculează și se plătește numai în lei și se suportă din același buget și același venit bugetar din care trebuie să se restituie, să se ramburseze ori să se compenseze, după caz, sumele solicitate de către plătitori.

2.6. MĂSURI ASIGURĂTORII

Creditorul bugetar (măsurile asigurătorii se dispun și se aduc la îndeplinire prin procedură administrativă de către creditorii bugetari) poate dispune prin procedură administrativă, prin decizie motivată:

poprirea asigurătorie asupra veniturilor

și/sau sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile și imobile, proprietatea debitorului, după caz, oriunde s-ar afla.

Aceste măsuri asigurătorii se pot dispune de către creditorii bugetari și înaintea începerii procedurii de executare silită, atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească averea/patrimoniul.

Măsurile asigurătorii dispuse, după caz, de către creditorii bugetari, precum și cele dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente, se aduc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.

Potrivit legii (art. 35 din O.G. nr. 62/2003), măsurile asigurătorii vor fi ridicate, prin decizie motivată, de către creditorii bugetari când au încetat motivele pentru care au fost dispuse. În completare, art. 36 (modificat prin legea nr. 79/2003) măsurile asigurătorii dispuse atât de creditorii bugetari, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități

Dacă s-a înființat sechestrul asigurător asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară, iar actele de dispoziție ce ar interveni ulterior înscrierii sunt lovite de nulitate absolută.

Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanța bugetară, măsurile asigurătorii pot fi înființate și asupra bunurilor deținute de către debitor în proprietate comună cu terțe persoane, pentru cota-parte deținută de acesta (art. 38 din OG nr. 62/2003, modificat prin legea nr. 79/2003).

CAPITOLUL 3

EXECUTAREA SILITĂ A CREANȚELOR BUGETARE

Executarea silită interveni numai atunci când debitorul nu-și îndeplinește de bunăvoie obligațiile bugetare datorate. În astfel de cazuri, organele de executare silită vor proceda la acțiuni de executare silită în vederea stingerii datoriilor debitorului. Executarea silită se desfășoară:

până la stingerea creanțelor bugetare înscrise în titlul executoriu;

inclusiv a dobânzilor, penalităților de întârziere și altor penalități ori a altor sume datorate sau acordate potrivit legii prin acesta;

precum și a cheltuielilor de executare.

În cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, dobânzi, penalități de întârziere, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de către organul de executare și consemnate într-un proces-verbal care constituie titlu executoriu.

3. 1. ÎNCEPEREA EXECUTĂRII SILITE. SOMAȚIA

Executarea silită începe prin comunicarea unei somații în care i se notifică debitorului că are obligația să efectueze plata sumelor datorate în termen de 15 zile sau să facă dovada stingerii obligației bugetare, în caz contrar aplicându-se modalitățile de executare silită. Somația este însoțită de o copie certificată de pe titlul executoriu. Trebuie precizat că somația trebuie să cuprindă:

organul de executare emitent;

datele de identificare ale debitorului;

data emiterii;

numărul dosarului de executare;

suma pentru care se începe executarea silită;

termenul în care cel somat urmează să plătească obligația prevăzută în titlul executoriu, precum și indicarea consecințelor nerespectării acesteia;

semnătura și ștampila organului de executare.

Somația este obligatorie și trebuie comunicată debitorului astfel: prin poștă, la domiciliul sau la sediul debitorului, după caz, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire; prin executorii bugetari, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă privind comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură; prin prezentarea celui somat și primirea somației de către acesta sub semnătură, ca urmare a înștiințării prin alte mijloace, cum sunt fax, telefon, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.

Dacă debitorii refuză primirea somației sau se constată lipsa oricărei persoane la domiciliul sau la sediul social declarat al acestora, comunicarea somației se face prin publicarea unui anunț în cotidiene locale ori centrale sau în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în care se menționează că a fost emisă somația pe numele debitorului și că acesta este invitat să plătească în termen de 15 zile suma datorată.

Dovada comunicării somației trebuie să fie înscrisă imediat în evidențele organului de executare, urmând a fi păstrată la dosarul de executare.

Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor și bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanțelor bugetare și a cheltuielilor de executare. Prin sechestrul aplicat asupra bunurilor mobile creditorul bugetar dobândește un drept de gaj, iar prin cel aplicat asupra bunurilor imobile creditorul bugetar dobândește un drept de ipotecă.

Din momentul în care se îndeplinește condiția de publicitate prin înscrierea titlului executoriu la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare ori în cazul în care bunul se ia în posesie, creditorul bugetar are prioritate față de garanția reală a celorlalți creditori urmăritori asupra bunului mobil sau sumei în cauză. Procedura de executare silită se efectuează din oficiu și, o dată începută, se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta, așa cum am arătat.

3.2. TITLUL EXECUTORIU

Executarea silită a creanțelor bugetare poate fi pornită numai în temeiul unui titlu executoriu emis de organul competent, ori în baza unui alt titlu căruia legea îi recunoaște caracterul de titlu executoriu. Titlul executoriu este emis de organul de executare competent în a cărui rază teritorială își are sediul sau domiciliul debitorul, persoană fizică sau juridică, ori unde acesta este luat în evidență fiscală.

Legea prevede, în mod expres, că titlul executoriu (în care este înscrisă creanța bugetară) trebuie să cuprindă următoarele date:

antetul organului emitent;

numele și prenumele sau denumirea debitorului, codul unic de înregistrare și/sau codul numeric personal, domiciliul sau sediul acestuia, precum și orice alte date de identificare;

cuantumul și natura sumelor datorate și neachitate;

temeiul legal al puterii executorii a titlului;

data întocmirii titlului, ștampila și semnătura organului de executare.

Pentru debitorii obligați în mod solidar la plata creanțelor bugetare se va întocmi un singur titlu executoriu.

Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creanțe bugetare, se transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere, spre executare silită. Dac[titlurile executorii emise de alte organe decât cele prevăzute la art. 47 alin. 1 (adică de organul de executare competent în a cărui rază teritorială își are sediul sau domiciliul debitorul, persoană fizică sau juridică, ori unde acesta este luat în evidență fiscală) nu cuprind unul dintre următoarele elemente: numele și prenumele sau denumirea debitorului, codul numeric personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul sumei datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a emis și dovada comunicării acestora, organul de executare va restitui de îndată titlurile executorii organelor emitente.

3.3. ORGANELE DE EXECUTARE ȘI COMPETENȚE

Măsuri asiguratorii efectuarea procedurii de executare silită a crențelor bugetare cade în sarcina creditorii bugetari care administrează creanțele bugetare, prin organele proprii, centrale sau teritoriale, după caz, ori cele ale administrației publice locale.

Când creanțele bugetare se încasează, se administrează, se contabilizează și se utilizează de instituțiile publice, provenite din venituri proprii, precum și cele rezultate din raporturi juridice contractuale, procedura de executare și măsurile asiguratorii se aduc la îndeplinire prin organele proprii ale acestor instituții publice.

Dacă instituțiile publice transmit titluri executorii privind venituri proprii spre executare silită organelor Ministerului Finanțelor Publice, sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat.

În înțelesul legii, executorii bugetari sunt persoanele din cadrul organelor de executare abilitate să aducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită. Executorul bugetar este împuternicit în fața debitorului sau a terților prin legitimație de executor bugetar și delegație în cauză. În vederea efectuării procedurii de executare silită, competent este organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului în a cărui rază teritorială își are sediul sau domiciliul ori unde este luat în evidență fiscală debitorul.

În situația în care executarea silită se realizează prin poprire, organul de executare coordonator poate proceda la aplicarea acestei măsuri de executare asupra terțului poprit, indiferent de locul unde își are sediul sau domiciliul.

Organul de executare care coordonează această activitate poate dispune, atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executare silită a bunurilor și veniturilor urmăribile ale debitorului, indisponibilizarea și executarea silită a acestora, indiferent de locul în care se găsesc bunurile. În acest sens, organul de executare coordonator va sesiza în scris celelalte organe, comunicându-le titlul executoriu în copie certificată, situația debitorului, contul în care se vor vira sumele încasate, precum și orice alte date utile pentru identificarea debitorului și a bunurilor ori veniturilor urmăribile.

Pentru creanțele bugetare administrate de autoritățile administrației publice locale este competent să efectueze procedura de executare silită organul de executare în a cărui rază teritorială își are sediul sau domiciliul ori este luat în evidență fiscală debitorul, după caz. Când se constată că domiciliul sau sediul debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, titlul executoriu împreună cu dosarul executării vor fi trimise acestuia, înștiințându-se, dacă este cazul, organul de la care s-a primit titlul executoriu.

Dacă există mai mulți debitori obligați solidar, organul de executare coordonator este cel în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul ori este luat în evidență fiscală debitorul despre care există indicii că deține mai multe venituri sau bunuri urmăribile. Organul de executare coordonator înscrie în întregime debitul în evidențele sale și ia măsuri de executare silită, comunicând întregul debit fiecărui organ de executare în a cărui rază teritorială domiciliază sau își au sediul ceilalți codebitori. Organele de executare sesizate cărora li s-a comunicat debitul, după înscrierea acestuia într-o evidență nominală, vor lua măsuri de executare silită și vor comunica organului de executare coordonator sumele realizate în contul debitorului, în termen de 10 zile de la realizarea acestora.

Dacă organul de executare coordonator, care ține evidența întregului debit, constată că acesta a fost realizat prin actele de executare silită făcute de el însuși și de celelalte organe sesizate, atunci el este obligat să ceară în scris acestora din urmă să înceteze de îndată executarea silită. Trebuie să mai reținem că organele de executare au obligația de a face demersurile necesare pentru identificarea domiciliului sau sediului debitorului, precum și a bunurilor și veniturilor urmăribile ale acestuia. Dacă debitorul nu este găsit la domiciliul sau la sediul cunoscut, organul de executare este obligat să solicite organelor de poliție să facă cercetări, precum și să ceară relații de la oficiul registrului comerțului sau de la oricare altă persoană fizică sau juridică ori de la alte organe competente, în scopul stabilirii locului unde se află debitorul și al obținerii oricăror date deținute în legătură cu acesta.

Potrivit art. 55 din OG nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003, la cererea organului de executare băncile, organele de poliție, instituțiile care gestionează registre publice sau altele asemenea, alte persoane juridice sau persoane fizice care exercită profesii libere, desfășurate în mod independent în condițiile legii, sunt obligate să furnizeze de îndată în scris datele și informațiile solicitate, în vederea aplicării procedurii de executare silită, precum și pentru luarea altor măsuri privind stingerea creanțelor bugetare, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel, fără perceperea de taxe, tarife, comisioane sau alte sume.

Băncile sunt obligate să comunice administrației fiscale datele de identificare ale conturilor pe care le deschid sau le închid titularii lor, forma juridică pe care aceștia o au și domiciliul sau sediul acestora, după caz. Această comunicare se va face în primele 5 zile ale fiecărei luni referitor la conturile deschise sau închise în luna anterioară. Comunicarea va fi adresată organului fiscal subordonat Ministerului Finanțelor Publice, în a cărui rază teritorială se află societatea bancară. Ministerul Finanțelor Publice împreună cu Banca Națională a României vor elabora proceduri privind transmiterea informațiilor arătate anterior, cu posibilitatea centralizării informațiilor la nivel național și utilizarea mijloacelor informatice. Executorii bugetari, în vedere exercitării atribuțiilor ce le revin, potrivit legii, pentru aplicarea procedurii de executare silită pot:

să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică, sau în alte incinte unde acesta își păstrează bunurile, în scopul identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit, precum și să analizeze evidența contabilă a debitorului în scopul identificării terților care datorează sau dețin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului;

să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului, persoană fizică, precum și să cerceteze toate locurile în care acesta își păstrează bunurile;

să solicite și să cerceteze orice document sau element material care poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a debitorului.

Trebuie reținut că executorul bugetar poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul sau reședința unei persoane fizice, cu consimțământul acesteia, iar numai în caz de refuz, organul de executare va cere autorizarea instanței judecătorești competente potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă. Accesul executorului bugetar în locuința, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a debitorului, persoană fizică sau juridică, se poate efectua între orele 6,00-20,00, în orice zi lucrătoare. Executarea începută va putea continua în aceeași zi sau în zilele următoare.

În urma modificărilor aduse art. 59 din O.G. nr. 61/2003, prin Legea nr. 79/2003, se prevede că în absența debitorului sau dacă acesta refuză accesul în oricare dintre încăperile prevăzute de lege, executorul bugetar poate să pătrundă în acestea în prezența unui reprezentant al poliției ori al jandarmeriei sau a altui agent al forței publice și a 2 martori majori.

Mai trebuie precizat că pentru fiecare debitor aflat în executare silită se deschide un dosar de executare care cuprinde toate documentele încheiate în cadrul procedurii de executare silită.

Organele de executare pot folosi, oricare dintre modalitățile de executare silită statornicite de prevederile Ordonanței Guvernului nr. 61/2003 (aprobată și modificată, în același timp prin Legea nr. 79/2003), respectiv:

executarea silită prin poprire;

executarea silită a bunurilor mobile;

executarea silită a bunurilor imobile;

executarea silită a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rădăcini;

executarea silită a unui ansamblu de bunuri.

Aceste aspecte urmează să le avem în vedere în continuare, prin prezentarea în mod distinct a particularităților proprii fiecăreia dintre modalitățile amintite, prin care se poate realiza executarea silită, în domeniul creanțelor bugetare.

3.4. EXECUTAREA SILITĂ PRIN POPRIRE

Prin procedura popririi sunt supuse executării silite orice sume (urmăribile) care reprezintă (așa cum rezultă din primul alineat al art. 63 din O.G. nr. 61/2003):

venituri și disponibilități bănești în lei și în valută;

titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deținute și/sau datorate cu orice titlu debitorului de către terțe persoane sau pe care acestea le vor datora debitorului și/sau le vor deține terții în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Aceste dispoziții sunt întregite prin Legea nr. 79/2003, prin introducere unui nou alineat la art. 63 care arată că în cazul sumelor urmăribile care venituri și disponibilități bănești în lei și în valută, băncile sunt autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără a fi necesar, în acest sens, consimțământul titularului de cont. Convertirea urmează a fi stabilită la cursul de schimb afișat de bancă pentru ziua respectivă.

Sumele ce reprezintă venituri bănești ale debitorului persoană fizică, realizate ca angajat, pensiile de orice fel, precum și ajutoarele sau indemnizațiile cu destinație specială sunt supuse urmăririi numai în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Așa cum rezultă din art. 65 din O.G. nr. 61/2003 (modificat prin legea nr. 79/2003) poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înființează de către organul de executare printr-o adresă care va fi trimisă prin scrisoare recomandată, cu dovada de primire, terțului poprit, împreună cu o copie certificată de pe titlul executoriu. Totodată va fi înștiințat și debitorul despre înființarea popririi. În înțelesul legii, poprirea nu este supusă validării. Poprirea înființată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terțului poprit, și înștiințarea despre aceasta a debitorului.

În termen de 5 zile de la primirea comunicării, terțul poprit este obligat să înștiințeze organul de executare dacă datorează vreo sumă de bani cu orice titlu debitorului. Poprirea se consideră înființată la data la care terțul poprit, prin înștiințarea trimisă organului de executare, confirmă că datorează sume de bani debitorului, sau la data expirării termenului de 5 zile. După înființarea popririi terțul poprit este obligat să facă de îndată reținerile prevăzute de lege și să vireze sumele reținute în contul indicat de organul de executare, comunicând totodată în scris despre existența altor creditori. Dacă sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulți creditori, terțul poprit îi va anunța în scris despre aceasta pe creditori și va proceda la distribuirea sumelor potrivit ordinii de preferință stabilită de lege.

În vederea stingerii creanțelor bugetare, debitorii deținători de conturi bancare pot fi urmăriți prin decontare bancară, caz în care o dată cu comunicarea somației și a titlului executoriu, o copie certificată de pe acest titlu va fi introdusă la banca unde se află deschis contul debitorului. Este necesar a fi înștiințat și debitorul cu privire la această măsură.

În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data sesizării băncii, sumele existente, precum și cele viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei și în valută sunt indisponibilizate. Din momentul indisponibilizării, respectiv de la data și ora primirii adresei de înființare a popririi asupra disponibilităților bănești, băncile nu vor proceda la decontarea documentelor de plată primite, respectiv la debitarea conturilor debitorilor, și nu vor accepta alte plăți din conturile acestora până la achitarea integrală a obligațiilor bugetare, cu excepția sumelor necesare plății drepturilor salariale.

Dacă debitorul face plata în termenul prevăzut în somație, organul de executare va înștiința de îndată în scris băncile pentru sistarea totală sau parțială a indisponibilizării conturilor și reținerilor. În cazul în care titlurile executorii nu pot fi onorate în aceeași zi, băncile vor urmări executarea acestora din încasările zilnice realizate în contul debitorului. Băncile supuse regimului de supraveghere specială sau de administrare specială și care efectuează plățile dispuse în limita încasărilor vor deconta zilnic cu prioritate sumele reprezentând obligațiile bugetare cuprinse în ordinele de plată emise de debitori și/sau creanțe bugetare cuprinse în dispozițiile de încasare emise de organele de executare.

Dacă terțul poprit înștiințează organul de executare că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit, precum și în cazul în care invocă alte neregularități în legătură cu drepturile și obligațiile părților privind înființarea popririi, instanța judecătorească în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul terțului poprit, la cererea organului de executare ori a altei părți interesate, pe baza probelor administrate, va pronunța menținerea sau desființarea popririi.

Judecarea contestației se face de urgență și cu precădere (art. 68 alin. 2 din O.G. nr. 61/2003 a fost modificat prin Legea nr. 79/2003). Pe baza hotărârii de menținere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de executare poate începe executarea silită a terțului poprit. Dacă popririle înființate de organul de executare generează imposibilitatea debitorului de a-și continua activitatea economică, cu consecințe sociale deosebite, creditorul bugetar poate dispune, la cererea debitorului și ținând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea temporară, totală sau parțială a executării silite prin decontare bancară.

3.6. EXECUTAREA SILITĂ A BUNURILOR MOBILE

Executarea silită a bunurilor mobile este reglementată de art. 70 și urm. din O.G. nr. 61/2003. în virtutea acestui act normativ, „executarea silită a bunurilor mobile ale debitorului se face prin sechestrarea și valorificarea acestora”, în temeiul unui titlu executoriu, chiar dacă acestea se află la un terț. Terțul nu se poate opune sechestrării unui bun al debitorului invocând un drept de gaj ori un privilegiu pe care îl are asupra bunurilor.

Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu unele excepții prevăzute de lege. Dacă există o sechestrare anterioară asupra bunurile mobile, atunci nu mai este necesară o nouă sechestrare. În vederea asigurării măsurii, la începerea executării silite, executorul bugetar este obligat să verifice dacă bunurile care fac obiectul executării se găsesc la locul aplicării sechestrului și dacă nu au fost substituite sau degradate, precum și să sechestreze alte bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru stingerea creanței.

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 71 din O.G. nr. 61/2003, nu pot fi supuse executării silite, fiind necesare vieții și muncii debitorului (persoană fizică), precum și familiei sale, următoarele bunuri (alin. 1):

bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor și la formarea profesională, precum și cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupații cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfășurării activității agricole, cum sunt uneltele, semințele, îngrășămintele, furajele și animalele de producție și de lucru;

bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului și familiei sale, precum și obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de același fel;

alimentele necesare debitorului și familiei sale pe timp de 2 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la noua recoltă;

combustibilul necesar debitorului și familiei sale pentru încălzit și pentru prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;

obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor bolnave;

bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziții legale.

În completare, alin. 2 al art. 71, din același act normativ instituie regula că nu sunt exceptate de la executare silită bunurile debitorului persoană fizică necesare desfășurării activității de comerț. Executorul bugetar care aplică sechestrul trebuie să încheie un proces-verbal de sechestru, care trebuie să cuprindă: denumirea organului de executare; indicarea locului, a datei și a orei când s-a făcut sechestrul; numele și prenumele executorului bugetar care aplică sechestrul, numărul legitimației și al delegației; numărul dosarului de executare, data și numărul de înregistrare a somației, precum și titlul executoriu în baza căruia se face executarea silită; temeiul legal în baza căruia se face executarea silită; sumele datorate pentru a căror executare se aplică sechestrul, inclusiv cele reprezentând dobânzi, penalități și penalități de întârziere, menționându-se și cota acestora, precum și actul normativ în baza căruia a fost stabilită obligația de plată; numele, prenumele și domiciliul debitorului persoană fizică ori, în lipsa acestuia, ale persoanei majore ce locuiește împreună cu debitorul sau denumirea și sediul debitorului, numele, prenumele și domiciliul altor persoane majore care au fost de față la aplicarea sechestrului, precum și alte elemente de identificare a acestor persoane; descrierea bunurilor mobile sechestrate și indicarea valorii estimative a fiecăruia, după aprecierea executorului bugetar, pentru identificarea și individualizarea acestora, menționându-se starea de uzură și eventualele semne particulare ale fiecărui bun, precum și dacă s-au luat măsuri spre neschimbare, cum sunt punerea de sigilii, custodia ori ridicarea de la locul unde se află, sau de administrare ori conservare a acestora, după caz; mențiunea că evaluarea se va face înaintea începerii procedurii de valorificare, în cazul în care executorul bugetar nu a putut evalua bunul deoarece acesta necesită cunoștințe de specialitate; mențiunea făcută de debitor privind existența sau inexistența unui drept de gaj, ipotecă ori privilegiu, după caz, constituit în favoarea unei alte persoane pentru bunurile sechestrate; numele, prenumele și adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile, precum și locul de depozitare a acestora, după caz; eventualele obiecții făcute de persoanele de față la aplicarea sechestrului; mențiunea că, în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru debitorul nu plătește obligațiile bugetare, se va trece la valorificarea bunurilor sechestrate; semnătura executorului bugetar care a aplicat sechestrul și a tuturor persoanelor care au fost de față la sechestrare.

Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se predă debitorului sub semnătură sau i se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum și, atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu mențiunea de primire a bunurilor în păstrare.

Odată cu întocmirea procesului-verbal de sechestru bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Pe timpul cât durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată de organul competent; în caz contrar, cel vinovat de nerespectarea acestei interdicții, va răspunde potrivit legii. Actele de dispoziție care ar interveni ulterior indisponibilizării sunt lovite de nulitate absolută.

Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de executare sau de executorul bugetar, după caz, ori vor fi ridicate și depozitate de către acesta. În cazul în care bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii și când se constată că există pericol de substituire sau de degradare, executorul bugetar poate aplica sigiliul asupra bunurilor.

Dacă bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută, titluri de valoare, obiecte din metale prețioase, pietre prețioase, obiecte de artă, colecții de valoare, acestea se ridică și se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare, la unitățile specializate. Persoana care primește bunurile în custodie trebuie să semneze procesul-verbal de sechestru. În situația în care custodele este o altă persoană decât debitorul sau creditorul, organul de executare îi va stabili acestuia o remunerație ținând seama de activitatea depusă.

În cazurile în care nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru realizarea integrală a creanței bugetare și la începerea executării silite se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la urmărire a bunurilor urmăribile ale debitorului, sechestrarea lor va fi aplicată o dată cu comunicarea somației. În vederea valorificării organul de executare este obligat să verifice dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul menționat în procesul-verbal de sechestru, precum și dacă nu au fost substituite sau degradate.

Atunci când bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt suficiente pentru realizarea creanței bugetare, organul de executare este obligat să verifice dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul menționat în procesul-verbal de sechestru, precum și dacă nu au fost substituite sau degradate. Când bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt suficiente pentru realizarea creanței bugetare, organul de executare va face investigațiile necesare pentru identificarea și urmărirea altor bunuri ale debitorului.

În cazul în care se constată că bunurile nu se găsesc la locul menționat în procesul-verbal de sechestru, au fost substituite sau degradate, executorul bugetar încheie un proces-verbal de constatare. Dacă se sechestrează și bunuri gajate pentru garantarea creanțelor altor creditori, organul de executare le va trimite și acestora câte un exemplar din procesul-verbal de sechestru.

Executorul bugetar care constată că bunurile fac obiectul unui sechestru anterior va consemna aceasta în procesul-verbal, la care va anexa o copie de pe procesele-verbale de sechestru respective. Prin același proces-verbal va declara sechestrate, când este necesar, și alte bunuri pe care le va identifica. Bunurile înscrise în procesele-verbale de sechestru încheiate anterior se consideră sechestrate și în cadrul noii executări silite. Dacă executorul bugetar constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârșit fapte care pot constitui infracțiuni, va consemna aceasta în procesul-verbal de sechestru și va sesiza de îndată organele de urmărire penală competente.

3.6. EXECUTAREA SILITĂ A BUNURILOR IMOBILE

În înțelesul art. 79 alin. 1 din O.G. nr. 61/2003, sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului; executarea silită imobiliară se întinde de plin drept și asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil, care nu pot fi urmărite decât o dată cu imobilul (alin. 2 art. 79). În situația în care debitorul este o persoană fizică, legea prevede că spațiul minim locuit de acesta și familia sa nu poate fi supus executării silite. Totuși, ca o excepție de la cele amintite, legea arată că, prevederile enunțate anterior nu devin aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea creanțelor bugetare rezultate din săvârșirea de infracțiuni, precum și în cazul stabilirii răspunderii asociaților și/sau administratorilor societăților comerciale debitoare. Executorul bugetar care aplică sechestrul încheie un proces-verbal de sechestru. Sechestrul aplicat constituie ipotecă legală. Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit sechestrul va solicita de îndată Biroului de carte funciară efectuarea inscripției ipotecare, anexând un exemplar al procesului-verbal de sechestru. Biroul de carte funciară va comunica organelor de executare, la cererea acestora, celelalte drepturi reale și sarcini care grevează imobilul urmărit, precum și titularii acestora, care vor fi înștiințați de către organul de executare și chemați la termenele fixate pentru vânzarea bunului imobil și distribuirea prețului.

La întocmirea procesului-verbal de sechestru și în tot cursul executării silite organul de executare poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură este necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei și a altor venituri obținute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv. Poate fi numit administrator-sechestru creditorul; debitorul; ori altă persoană fizică sau juridică.

Administratorul-sechestru va consemna veniturile la unitățile abilitate și va depune recipisa la organul de executare. Când administrator-sechestru este numită o altă persoană decât creditorul sau debitorul, organul de executare îi va fixa o remunerație ținând seama de activitatea depusă. După primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de executare, în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a obligației bugetare, inclusiv cheltuielile de executare, să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni. De la data aprobării cererii debitorului executarea silită începută asupra bunului imobil se suspendă. Pentru motive temeinice organul de executare poate relua executarea silită imobiliară înainte de expirarea termenului de 6 luni.

3.7. EXECUTAREA SILITĂ A FRUCTELOR NECULESE

ȘI A RECOLTELOR PRINSE DE RĂDĂCINI

Executarea silită a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rădăcini, care sunt ale debitorului, se efectuează în același fel cu prevederile referitoare la bunurile imobile; iar pentru executarea silită a recoltelor și fructelor culese sunt aplicabile prevederile legale privind bunurile mobile. Pentru aceste situații, organul de executare va hotărî, după caz, valorificarea fructelor neculese sau a recoltelor așa cum sunt prinse de rădăcini sau după ce vor fi culese.

3.8. EXECUTAREA SILITĂ A UNUI ANSAMBLU DE BUNURI

Bunurile mobile și/sau imobile proprietate a debitorului pot fi valorificate în ansamblu dacă organul de executare apreciază că astfel acestea pot fi vândute mai rapid ori în condiții mai avantajoase. Pentru executarea silită a acestor bunuri organul de executare va proceda la sechestrarea acestora.

3.9. VALORIFICAREA BUNURILOR MOBILE

ȘI IMOBILE. ELIBERAREA ȘI DISTRIBUIREA SUMELOR

REALIZATE PRIN EXECUTAREA SILITĂ

Legea dispune că în cazul în care obligația bugetară nu este plătită în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru, se va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate, cu excepția situațiilor în care, potrivit legii, instanța judecătorească a dispus desființarea sechestrului, suspendarea sau amânarea executării.

Art. 93 alin. 2 (din O.G. nr. 61/2003, modificat prin legea nr. 79/2003), prevede că înaintea valorificării bunurilor acestea vor fi evaluate, situație în care organul de executare va apela la organe și persoane de specialitate, a căror selectare nu este supusă reglementărilor privind achizițiile publice și care sunt obligate să își îndeplinească atribuțiile ce le revin în acest sens. Ca urmare a introducerii alin. 21 prin Legea nr. 79/2003, aceste dispoziții sunt completate, în sensul că, organul de executare trebuie să actualizeze prețul de evaluare, în funcție de rata inflației. Totodată, organul de executare va proceda la o nouă evaluare, atunci când consideră că această măsură se impune.

Valorificarea bunurilor sau a unui ansamblu de bunuri mobile și/sau imobile se face prin (așa cum dispune art. 94 din OG nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003):

înțelegerea părților;

vânzare directă;

prin vânzare la licitație publică;

vânzare în regim de consignație, numai în cazul bunurilor mobile;

alte modalități admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitații, agenții imobiliare sau societăți de brokeraj.

Vânzarea se poate face de îndată după sechestrarea bunurilor, dacă acestea sunt supuse pericolului degradării sau alterării. Dacă din cauza unei contestații sau a unei învoieli între părți data, locul sau ora vânzării directe sau la licitație a fost schimbată de organul de executare, se vor face alte publicații și anunțuri.

Valorificarea bunurilor potrivit înțelegerii părților se realizează de debitorul însuși, cu acordul organului de executare, astfel încât să se asigure o recuperare corespunzătoare a creanțelor bugetare. Debitorul este obligat să prezinte, în scris, organului de executare propunerile ce i s-au făcut și nivelul de acoperire a creanțelor bugetare, indicând numele și adresa potențialului cumpărător, precum și termenul în care acesta din urmă va achita prețul propus (art. 95 din OG nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003).

Prețul propus de cumpărător nu poate fi mai mic decât prețul de evaluare. Organul de executare, după analiza propunerilor va comunica aprobarea indicând termenul și contul bugetar în care prețul bunului va fi virat de cumpărător. Valorificarea bunurilor prin vânzare directă se poate realiza în următoarele cazuri:

pentru bunurile supuse pericolului degradării sau alterării;

înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitație, dacă se recuperează integral creanța bugetară;

pe parcursul procedurii de valorificare prin licitație sau după finalizarea ei, dacă bunul nu a fost vândut și o persoană oferă cel puțin prețul de evaluare.

Vânzarea directă se realizează prin încheierea unui proces-verbal care constituie titlu de proprietate, iar dacă organul de executare înregistrează mai multe cereri, va vinde bunul persoanei care oferă cel mai mare preț față de prețul de evaluare.

Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitație, organul de executare este obligat să efectueze publicitatea vânzării cu cel puțin 10 zile înainte de data fixată pentru desfășurarea licitației.

Publicitatea vânzării se realizează prin afișarea anunțului privind vânzarea la sediul organului de executare, al primăriei în a cărei rază teritorială se află bunurile sechestrate, la sediul și domiciliul debitorului, la locul vânzării, dacă acesta este altul decât cel unde se află bunurile sechestrate, pe imobilul scos la vânzare, în cazul vânzării bunurilor imobile și prin anunțuri într-un cotidian național de largă circulație, într-un cotidian local, în pagina de Internet, după caz, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum și prin alte modalități prevăzute de lege. Vor fi înștiințați despre data, ora și locul licitației și debitorul, custodele, administratorul-sechestru, precum și titularii drepturilor reale și ai sarcinilor care grevează bunul urmărit (art. 97 alin. 2 și 3 din O.G. nr. 61/2003, modificate prin Legea nr. 79/2003).

Anunțul privind vânzarea trebuie să cuprindă: denumirea și sediul organului de executare; numărul dosarului de executare; numele și domiciliul ori, după caz, denumirea și sediul debitorului; bunurile care se oferă spre vânzare și descrierea lor sumară; prețul de evaluare ori prețul de pornire al licitației, în cazul vânzării la licitație, pentru fiecare bun oferit spre vânzare; indicarea, dacă este cazul, a drepturilor reale și a privilegiilor care grevează bunurile; data, ora și locul vânzării; invitația, pentru toți cei care pretind vreun drept asupra bunurilor, să înștiințeze despre aceasta organul de executare înainte de data stabilită pentru vânzare; invitația către toți cei interesați în cumpărarea bunurilor să se prezinte la termenul de vânzare la locul fixat în acest scop și până la acel termen să prezinte oferte de cumpărare; mențiunea că ofertanții sunt obligați să depună, în cazul vânzării prin licitație, până la termenul de vânzare, o taxă de participare reprezentând 10% din prețul de pornire al licitației; data afișării publicației de vânzare; semnătura executorului bugetar și ștampila organului de executare. Licitația se ține la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de executare. Debitorul este obligat să permită ținerea licitației în spațiile pe care le deține, dacă sunt adecvate acestui scop. La termenele fixate pentru ținerea licitației executorul bugetar va da citire mai întâi anunțului de vânzare și apoi ofertelor scrise primite.

Dacă la prima licitație nu s-au prezentat ofertanți sau nu s-a obținut cel puțin prețul de pornire al licitației, organul de executare va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ținerii celei de a doua licitații. Dacă nu s-a obținut prețul de pornire nici la a doua licitație ori nu s-au prezentat ofertanți, organul de executare va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ținerii celei de a treia licitații. La a treia licitație creditorii urmăritori sau intervenienți nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preț mai mic de 55% din prețul de evaluare. Pentru fiecare termen de licitație se va face o nouă publicitate a vânzării. După licitarea fiecărui bun se va întocmi un proces-verbal privind desfășurarea și rezultatul licitației.

În ceea ce privește eliberarea și distribuirea sumelor realizate prin executarea silită, de asemenea, trebuie făcute mai multe precizări. Astfel, în primul rând trebuie reținut că suma realizată după începerea executării silite reprezintă totalitatea sumelor încasate după emiterea somației.

Creanțele bugetare înscrise în titlul executoriu se sting cu sumele realizate în ordinea vechimii, mai întâi creanța principală și apoi accesoriile acesteia. Dacă suma ce reprezintă atât creanța bugetară, cât și cheltuielile de executare este mai mică decât suma realizată prin executare silită, cu diferența se va proceda la compensare, sau se restituie, la cerere, debitorului.

Când executarea silită a fost pornită de mai mulți creditori sau când până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare au depus și alți creditori titlurile lor, organele competente vor proceda la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de preferință, dacă legea nu prevede altfel:

creanțele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea și conservarea bunurilor al căror preț se distribuie;

creanțele reprezentând salarii și alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite șomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreținerea și îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătății, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum și creanțele reprezentând obligația de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrității corporale sau a sănătății;

creanțele rezultând din obligații de întreținere, alocații pentru copii sau de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existență;

creanțele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuții și din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului trezoreriei statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale și bugetelor fondurilor speciale;

creanțele rezultând din împrumuturi acordate de stat;

creanțele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietății publice prin fapte ilicite;

creanțele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări, precum și din chirii sau arenzi;

creanțele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;

alte creanțe.

Pentru plata creanțelor care au aceeași ordine de preferință, dacă legea nu prevede altfel, suma realizată din executare se repartizează între creditori proporțional cu creanța fiecăruia. Creditorii bugetari care au un privilegiu prin efectul legii și care îndeplinesc condiția de publicitate sau posesie a bunului mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din vânzare față de alți creditori care au garanții reale asupra bunului respectiv. Accesoriile creanței principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferință a creanței principale. În cazul vânzării bunurilor grevate printr-un drept de gaj, ipotecă sau alte drepturi reale, organul de executare este obligat să îi înștiințeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate aceste sarcini, pentru a participa la distribuirea prețului.

Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor în vederea participării la distribuirea sumelor realizate prin executare silită, numai până la data întocmirii de către organele de executare a procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea acestor sume. Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va face numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când organul de executare va proceda, după caz, la eliberarea sau distribuirea sumei, cu înștiințarea părților și a creditorilor care și-au depus titlurile.

Cu privire la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită executorul bugetar va întocmi de îndată un proces-verbal, care se va semna de toți cei prezenți la aceasta. Cel nemulțumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită poate cere executorului bugetar să consemneze în procesul-verbal obiecțiile sale; după întocmirea procesului-verbal nici un creditor nu mai este în drept să ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.

CAPITOLUL 4

CONTESTAȚIA LA EXECUTAREA SILITĂ

Titlul V din Ordonanța nr. 61/2003 reglementează instituția contestației la executare silită, stabilind în acest sens, în art. 124 că persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare silită efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale de către organele de executare, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii.

Contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, atunci când acest titlu nu reprezintă o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui nu există o procedură care să prevadă posibilitatea ca instanța competentă să se pronunțe asupra acestuia.

Termenul în care se poate face contestația, este de 15 zile, sub sancțiunea decăderii, de la data când:

contestatorul a luat cunoștință de executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din comunicarea somației sau din altă înștiințare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod;

contestatorul a luat cunoștință de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare (în aceleași condiții amintite pentru prima situație);

cel interesat a luat cunoștință de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestă.

Contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 zile după efectuarea executării. Neintroducerea contestației în termenul prevăzut delege nu îl împiedică pe ce de-al treilea să își realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.

Art. 126 din O.G. nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003, dispune: contestația se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul organului de executare și se judecă în procedură de urgență.

Contestația la executare se face cu condiția depunerii numai de către persoanele juridice a unei cauțiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la unitatea teritorială a trezoreriei statului. Dovada privind plata cauțiunii va însoți în mod obligatoriu contestația debitorului, fără de care aceasta nu va putea fi înregistrată. Verificarea cuantumului cauțiunii se va efectua de judecătorul de serviciu la data înregistrării cererii. La judecarea contestației instanța va cita și organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, își are sediul sau domiciliul terțul poprit.

Instanța poate decide, la cererea părții interesate în cadrul contestației la executare și asupra împărțirii bunurilor pe care debitorul le deține în proprietate comună cu alte persoane.

În cazul în care instanța admite contestația la executare, sau după caz, dispune anularea actului de executare contestat sau îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseși, anularea sau lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.

În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseși și anulării titlului executoriu, instanța poate dispune prin aceeași hotărâre să i se restituie celui îndreptățit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reținerile prin poprire.

În cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de executare, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestația a fost exercitată cu rea-credință, el va fi obligat și la plata unei amenzi.

CAPITOLUL 5

CONSIDERAȚII FINALE

Din cele mai vechi timpuri ale organizării judiciare, s-a simțit nevoia aducerii la îndeplinire a hotărârilor date de judecător, modalitățile variind după timp și loc. Într-o primă perioadă a dreptului roman, executarea silită a avut caracter penal și extrajudiciar, debitorul neplatnic fiind considerat un delicvent, răspunzând cu persoana sa de plata datoriilor. Astfel, creditorul putea ucide sau vinde pe debitor, iar dacă erau mai mulți creditori, împărțeau între ei corpul debitorului comun, patrimoniul acestuia fiind confiscat și împărțit.

Acest mod de executare a obligației, îndreptat contra persoanei debitorului, a fost depășit odată ce a fost instituită procedura „formulară” (procedura formulară a fost introdusă prin Lex Aehutia, în jurul anului 150, î.Ch). Aceasta, în primele timpuri, s-a desfășurat înaintea pretorului, fiind instituită prin „Legis actio per manus injectionem” și consfințită de Legea celor XII Table.

O nouă perioadă în procedura executării silite la romani a început odată cu apariția legii Poetelia Papiria în anul 314 î.Ch. Această lege a temperat asprimea vechiului sistem, hotărându-se ca bunurile debitorului să fie afectate despăgubirii creditorilor. Poate că există o legătură între această ultimă situație juridică și aceea care a rezultat mai târziu, procedură care cunoaște două faze, și anume: prima fază – creditorii sunt instalați în patrimoniul debitorului, spre a-și exercita drepturile asupra bunurilor acestuia; a doua fază – se trecea direct la lichidarea patrimoniului debitorului prin vinderea în bloc la licitație publică a bunurilor acestuia.

Astfel, din momentul apariției legii Poetelia Papiria, este cert că paralel cu procedura executării personale, denumită constrângere corporală, a apărut și procedura executării asupra bunurilor, procedură la baza căreia stă principiul conform căruia creditorul are un drept de urmărire asupra patrimoniului debitorului, când acesta nu-și execută obligațiunea.

Mai târziu, în epoca modernă, odată cu îndulcirea moravurilor, datorită în mare parte și influenței produse de curentul umanizării pedepselor penale, a cărei paternitate o are Cesare Becaria Bonesana, precum și a influențelor produse de operele filozofice și literare care abundă în Franța și Italia în sec. XVIII, noile principii ale executării silite sunt înscrise în Codul Napoleon, accentul fiind pus exclusiv pe executarea asupra bunurilor debitorului.

Singurele reminiscențe ale executării silite asupra persoanei au fost în dreptul francez, fiind aplicată pedeapsa închisorii pentru exercitarea unei presiuni asupra debitorului recalcitrant, pedeapsă înscrisă în articolele 1059-1070 ale Codului Napoleon.

În dreptul român, aceasta a fost cunoscută prin „Legea pentru Constrângerea corporală” din 12 septembrie 1864, dar această procedura nu a reușit să supraviețuiască. În Franța, o lege din 22 iulie 1867 a suprimat constrângerea corporală în materie civilă și comercială. Dacă în România o asemenea lege nu a intervenit pentru abrogarea expresă a Legii Constrângerii corporale‚ aceasta se datorează faptului că legea amintită nu a fost niciodată pusă în aplicare, ea constituind astăzi numai un exemplu de interes didactic cu privire la abrogarea prin desuetudine a unei legi.

Așadar, privită din perspectiva sa istorică, instituția executării silite mai reține în prezent doar caracter de executare exclusivă asupra patrimoniului debitorului, caracter care stă la baza dreptului modern, în comparație cu caracterul de executare asupra persoanei, de esența vechilor legislații.

Redactorii Codului Napoleon și, 60 de ani mai târziu, redactorii Codului civil român au consfințit principiul executării asupra patrimoniului debitorului prin două texte, și anume: art. 1718: „oricine este obligat personal, este ținut de a-și îndeplini îndatoririle sale, cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare”, reiterând principiul dreptului de gaj al creditorului asupra bunurilor debitorului; art. 1718: „bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi și prețul lor se împarte între ei prin analogie, afară de cazul când există între creditori cauze legitime de preferință”.

Cartea a V-a din Codul de procedură civilă, unde se află înscrisă materia execuției silite, amintește, în art. 372, că executarea silită se va urmări: în virtutea unei hotărâri judecătorești; în virtutea unui titlu executor. Sub același capitol I, în art. 379, este enunțat, în mod imperativ, principiul potrivit căruia „nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât în virtutea unui titlu executor sau a unei hotărâri date cu executarea provizorie și pentru o datorie certă și lichidă”. Astfel, persoana denumită în termeni generici „creditor”, odată ce se află în posesiunea unei hotărâri judecătorești – care recunoaște existența unui drept asupra patrimoniului altei persoane – denumită „debitor”, va putea să îl realizeze pe căile instituite de procedura execuției silite.

Fie că „titlul” este constituit din hotărâri judecătorești, fie că el este alcătuit din acte autentice, acestea trebuie să îndeplinească însă o condiție prealabilă pentru a putea fi pornită la executarea lor silită. Ambele titluri trebuie să fie învestite cu formulă executorie, care se încuviințează de către judecătorul competent după ce, în prealabil, acesta a verificat dacă titlul judecătoresc este desăvârșit sau dacă obligația înscrisă în actul autentic este certă, lichidă și exigibilă, respectiv dacă este susceptibilă de executare.

Din clipa în care a fost aplicată formula executorie pe o hotărâre judecătorească sau pe un act autentic, acesta capătă denumirea de „titlu executor” și devine susceptibil, în orice moment, de executare silită, prin intermediul organelor administrative și forței publice.

Regula după care hotărârile judecătorești nu pot fi executate decât după ce au devenit „irevocabile” și au fost învestite cu formula executorie, suferă o singură excepție: cazul hotărârilor date cu execuție provizorie (art. 278-279 C. proc. civ.).

În prezent, sediul materiei procedurii judiciare a executării silite imobiliare se află înscris în Cartea a V-a (art. 372 și urm.) „Despre executarea silită”, a Codului de procedură civilă, care a suferit numeroase modificări, cea mai importantă modificare a Codului de procedură civilă fiind dată prin Ordonanța de urgență a Guvernului României nr. 138/2000.

Referitor la aspectele care ne-au interesat în mod special pe parcursul lucrării – executarea silită a creanțelor bugetare – în prezent sediul materiei este dat de Ordonanța Guvernului nr. 61/2003 (aprobată și modificată prin legea nr. 79/2003), a abrogat Ordonanța nr. 11/1996.