Notiunea ,natura Juridica Si Reglementarea Executarii Silite
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 . CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND EXECUTAREA SILITĂ
1.1 SCURT ISTORIC AL EXECUTĂRII SILITE
1.2.NOȚIUNEA EXECUTĂRII SILITE
1.3. NATURA JURIDICĂ A EXECUTĂRII SILITE
CAPITOLUL 2 . REGLEMENTAREA EXECUTARII SILITE
2.1. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE EXECUTĂRII SILITE ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL ROMÂN
2.2. NORMELE CARE REGLEMENTEAZĂ EXECUTAREA SILITĂ
2.3. MODALITĂȚILE EXECUTĂRII SILITE
CAPITOLUL 3. EXECUTAREA SILITĂ ÎNTRE PERSOANELE FIZICE
3.1.PRECIZĂRI INTRODUCTIVE
3.2.PARTICIPANȚI LA EXECUTAREA SILITĂ
3.3. TITLURILE EXECUTORII
3.4.FORMALITĂȚILE PREVĂZUTE DE LEGE PENTRU PORNIREA EXECUTĂRII SILITE
3.5.PRESCRIPȚIA DREPTULUI DE A CERE EXECUTAREA SILITĂ ȘI PERIMAREA ACTELOR DE EXECUTARE
3.6.OBIECTUL EXECUTĂRII SILITE
3.7. FORMELE EXECUTĂRII SILITE
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Ocrotirea și apărarea drepturilor și intereselor persoanelor constituie pentru dreptul nostru una dintre cele mai importante probleme.
Traducerea în viața a relațiilor sociale dintre oamenii muncii eliberați de exploatare, în toată complexitatea și varietatea lor, implică și o înaltă responsabilitate socială.
Drepturile civile subiective sunt ocrotite și apărate printr-un sistem de garanții și mijloace dintre cele mai diverse, aparținând unor ramuri diferite ale dreptului,pentru a atinge scopul în vederea cărora sunt recunoscute
Noțiunea de apărare a drepturilor civile subiective sau de altă natura implică ideea de încălcare sau de nerecunoaștere a acestor drepturi și este legată de noțiunea răspunderii prin care autorul încălcării urmează să fie obligat a satisface pretențiile legitime ale titularului dreptului.
În judecarea cauzelor civile , organele de jurisdicție competente, prin hotărârile pe care le pronunță, au obligația să constate încălcarea ori nesocotirea unui drept sau interes civil, precum și să oblige partea căzută în pretenții la executarea a ceea ce s-a hotărât.
De multe ori, partea căzută în pretenții (debitorul) își îndeplinește de bună voie obligațiile sale ; în asemenea cazuri, scopul urmărit de reclamant fiind atins, orice altă procedură pentru finalizarea constrângerii devine inutilă.
În cazul în care debitorul nu execută de bună voie hotărârea pronunțată împotriva sa, partea care a obținut câștig de cauza va putea cere executarea în mod silit a ceea ce s-a hotărât.
Dreptul recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, – se subliniază în literatura juridică – trecuta în puterea lucrului judecat, ar avea doar un caracter formal, dacă nu ar exista măsuri de constrângere la executarea față de debitorii care nu vor să-și execute obligațiile.
Executarea silită reprezintă deci continuarea necesară a procesului civil în scopul realizării definitive și în mod practic a unui drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau a unui alt titlu executoriu în așa fel, încât titularul său să se bucure de toate foloasele pe care i le poate procura acel drept. Concret prin noțiune de executare silită se înțelege procedura,, prin mijlocirea căreia titularul unui drept (subiectiv) recunoscut printr-un titlu executoriul, constrânge cu ajutorul organelor de stat competente , pe acel care îi încălcase dreptul să-i execute prestația specificată în titlu, asigurându-se în felul acesta respectarea drepturilor și restabilirea ordinii de drept încălcate.
Procedura executării silite prezintă și o importanță educativă, în afară de scopul său special și tehnic. Astfel, procedura executării silite, are și menirea de a mării încrederea oamenilor muncii în justiția noastră , de întărire a prestigiului acestei justiții, de a se atrage atenția asupra necesității respectării de bună voie a obligațiilor ce le revin, cunoscând că în caz contrar, împotriva lor urmează a se declanșa o activitate de constrângere menită a finaliza autoritatea justiției.
CAPITOLUL 1 . CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND EXECUTAREA SILITĂ
1.1 SCURT ISTORIC AL EXECUTĂRII SILITE
În literatura de specialitate s-a stabilit că executarea silită constituie procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor de stat competente, pe debitor să-și execute obligațiile ce decurg din titlu, să le aducă la îndeplinire în mod silit .
În mod normal executarea hotărârii judecătorești se face voluntar și numai în caz contrar se recurge la executare silită, după cum se arată în noua reglementare a executării.
Titlul în temeiul căruia se face executarea este o hotărâre judecătorească rămasă definitivă sau devenită irevocabilă.
Prin modificarea suferită de Codul de procedurã civilă în februarie 1948, existau două categorii de titluri executorii: hotărârea judecătorească si actele autentice.
În prezent numarul titlurilor executorii a crescut considerabil, însă hotărârile judecătorești rămân cele mai importante titluri, datorită acestui fapt procedura executării fiind reglementată de normele de procedură execuțională este înfățișată ca o parte a procesului civil.
În afară de acțiunile în constatare, prin care se stabilește existența sau inexistența unui drept subiectiv, și de alte câteva acțiuni, cele privitoare la starea civilă de exemplu, hotarâri ce nu sunt susceptibile de executare silită, celelalte acțiuni urmăresc realizarea dreptului încălcat și pe calea executării silite.
Legea, care recunoaște și garantează persoanelor fizice si persoanelor juridice drepturi subiective și interese legitime trebuie să pună la dispoziția lor și mijlocul legal pentru realizarea lor. Ori, tocmai acesta este specificul constrângerii judiciare – una din formele constrângerii de stat – de a acorda protecție titularului dreptului subiectiv (ori interesului legitim) încălcat, prin recunoașterea dreptului pe cale procesuală și apoi, prin executarea obligatiei pârâtului, pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.
Dupã cum s-a subliniat în literatura de specialitate judecata-(“cognitio”) – care duce la constituirea titlului executoriu – și executarea silitã (“executio”) nu reprezintă decât douã forme, faze ale aceleiași instituții – acțiunea civilă. (M.Eliescu, “Unele probleme privitoare la prescripția extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări legale”, S.C.J..nr 1/1956).
În doctrină s-a arătat că izvoarele executării silite sunt relativ necunoscute, apreciindu-se că problemele referitoare la executare erau lăsate “la bunul plac al celor interesați, porunca Domnului fiind elementul juridic ce declanșa executarea și care se rezuma la <<strânsoarea de avere>> sau la închisoare pentru debitorul recalcitrant”.
Executarea este întalnită în anumite documente, de-a lungul istoriei, precum Codul lui Andronache Donici (1814-1817), anumite dispoziții referitoare la vânzarea bunurilor prin licitație (mezat) sunt cuprinse în Hrisovul din 28 decembrie 1785 al lui Alexandru Mavrocordat, Codul lui Andronache Donici, Legiuirea Caragea, Codul Calimah și Regulamentele Organice.
Doctrina de specialitate a semnalat, ca o caracteristică a vechiului drept românesc instabilitatea care exista în procesul de judecată și, de asemenea, instabilitatea în executarea hotărârii, iar ca exemplu s-au luat anumite instituții precum Zavesca-prin care cel care pierde procesul se obliga să plăteasca Domnului o sumă de bani pentru a se relua judecata și Hierâia-ce reprezenta suma de bani pe care o plătea cel ce caștiga procesul pentru a i se asigura dreptul recunoscut prin hotarare.
Prima lege de procedură civilă , la noi, a fost Codul de procedură de la 9 septembrie 1865 și pus în aplicare la 1 Decembrie 1865, inspirat din Legea de procedură civilă a Cantonului Geneva, care, la randul ei s-a inspirat din Codul de procedură al Franței din 1806. Potrivit acestui cod hotărârea se executa dupa învestirea cu formulă executorie silită imobiliară, caracterizată în licitația bunurilor. Tot acest cod prevedea si constrângerea corporală în dispozițile sale, care, însă, nu și-a gasit niciodată aplicarea deoarece potrivit Legii constrângerii corporale din 12 septembrie 1884 trebuia sa existe în fiecare județ câte “o casa pentru arestul debitorilor în materii civile și comerciale”, fapt ce nu s-a realizat, legea respectivă căzând în desuetudine.
In 1900 are loc o modificare substanțială a Codului de procedură civilă care, în materia executării silite a fost justificată de chiar autorul reformei, C.G.Dissescu, care afirma că pe vremea aceea, pentru procedura de executare îl costa pe justițiabil la fel de mulți ani cât pentru a i se recunoaște dreptul și, de asemenea, același autor, semnalând imperfecțiunile Codului în materia urmăririi imobiliare. După război (primul razboi mondial), Codul de procedură civilă român de la 1865 a fost din nou supus unor modificari, dintre care mai importantă a fost în 1925, urmată de cea din 1943.
După al doilea război mondial în 1948, a survenit o altă importantă modificare a Codului de procedură civilă, respectiv dispozițiile Cărții a-V-a care priveau executarea silită au fost modificate prin acte normative speciale care derogau de la prevederile codului. Dezvoltarea societății în urma modificării realizate în 1948 în domeniul dreptului procesual civil s-a repercutat si asupra materiei executării.
Astfel, după crearea sectorului industrial de stat, prin efectul naționalizării principalelor mijloace productive, Decretul 199/1948 care reglementa organizarea și funcționarea întregii economii de stat a prevăzut că mijloacele fixe-care asigurau continuitatea și dezvoltarea procedurii nu puteau fi urmărite. Pe de altă parte, problema urmăririi veniturilor salariaților, cooperatorilor, “oamenilor muncii” în general, problemă ce în mod intenționat nu fusese abordată de legislația burgheză decât parțial, a dus la o nouă reglementare, conformă princiipilor dreptului socialist prin Codul muncii si prin modificarea în anul 1954 si apoi 1959, a articolului 409 din Codul de procedură civilă.
De asemenea, prin Decretul numarul 265/1949, Decretul nr. 307/1953 si Legea 5/1954, au fost introduse forme noi specifice de plată și de executare în raporturile dintre organizațiile socialiste de la vremea aceea.
De asemenea, în raporturile cu persoanele fizice, procedura execuțională greoaie a codului ce constituia o piedicã serioasă în realizarea drepturilor organizațiilor socialiste prin hotărâre judecătorească și alte titluri , fapt ce a determinat apariția unor legi speciale succesive, precum Decretul nr. 221/1960 care a adus o reglementare nouă cu privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice, a plății impozitelor și taxelor neachitate în termen și a creanțelor bănești ale organizațiilor socialiste.
S-ar mai putea evoca și numeroase alte modificări ale legislației procesuale civile. În acest sens sunt de menționat restructurarea intervenită în procedura popririi sau dispozițiile de mare importanță care au prevăzut și alte titluri executorii, pe lângă hotărârea judecătorească și actele autentice precum și modificările aduse prescripției dreptului de a cere executarea silită.
Toate aceste acte normative elaborate în spiritul si aplicarea directivelor și hotărârilor de partid, au constituit forme de apărare, pe cale juridică a proprietãții socialiste, prin aceea că se asigura urmărirea și realizarea, prin constrângere, a debitelor statului sau altor organizații socialiste, care erau recunoscute și stabilite printr-un titlu executoriu.
În acest sens, o formă de executare silită proprie realizării creanțelor dintre organizațiile socialiste o constituie Decretul nr. 387/1952 privitor la urmărirea unor datorii pe cale notarială, republicat la 7 iulie 1959. Prin urmare, rezultă de fapt că, toate aceste căi revăzut și alte titluri executorii, pe lângă hotărârea judecătorească și actele autentice precum și modificările aduse prescripției dreptului de a cere executarea silită.
Toate aceste acte normative elaborate în spiritul si aplicarea directivelor și hotărârilor de partid, au constituit forme de apărare, pe cale juridică a proprietãții socialiste, prin aceea că se asigura urmărirea și realizarea, prin constrângere, a debitelor statului sau altor organizații socialiste, care erau recunoscute și stabilite printr-un titlu executoriu.
În acest sens, o formă de executare silită proprie realizării creanțelor dintre organizațiile socialiste o constituie Decretul nr. 387/1952 privitor la urmărirea unor datorii pe cale notarială, republicat la 7 iulie 1959. Prin urmare, rezultă de fapt că, toate aceste căi de executare silită au constituit mijloace eficace de apărare, întărire și dezvoltare a proprietății socialiste, care era baza economiei naționale și a dezvoltării țării noastre pe calea desăvârșirii socialismului și apoi a trecerii la constituirea comunismului.
În Transilvania executarea se realiza dupa Legea LX din 1881, lege care continua să-și găsească aplicare în privința executării silite imobiliare fiind modificată prin legea LXI din 1908, Legea VII din 1912, Legea LIV din 1912, Decretul-lege nr. 272/1938 și Decretul-lege nr. 273/1939.
În acest sens este și practica judiciară, așa cum rezultă din decizia C.S.J nr. 430/1990 . Uneori însă, s-a observat că, între 1988-1998 s-a pronunțat în sensul că Legea LX/1881 modificată prin Legea LX/1912 nu mai este în vigoare și că, în Transilvania urmărirea silită imobiliară (când creditorul este o persoană fizică) se face comform Codului de procedură civilă. O atare hotărâre a fost pronunțată, de exemplu de fostul Tribunal Suprem – secția civilă, prin dec. nr. 744 din 28 martie 1989,nepublicată – fară însă ca aceasta să cuprindă vreo motivare juridică care să aibă o consistență, fiind axată mai mult pe considerații de natură politică.
Deși prin Decretul –Lege numarul 389/1943 s-a extins legislația civilă și comercială a Vechiului Regat în România de peste Carpați, deci s-a extins în județele de peste Carpați între altele și Codul român de procedură civilă, totuși, în baza art 13 din Decretul-lege nr. 389/1943 s-a statornicit că, în amintitele zone ale țării, executarea silită asupra bunurilor imobile sau uzufructului imobilelor precum și măsurile de asigurare asupra acestora se va face potrivit articolului 132, articolului 135-213 și articolului 220-221 din Legea LIV /1912. În acest sens este si decizia civilă nr. 117 din 20 februarie 1990, pronunțată de Tribunalul Județean Timiș, precum și decizia nr. 641 din 7 august 1992 pronunțată de secția civilã a C.S.J.
Aceste acte normative reclamă, astăzi, în condiția trecerii României la economia de piață, înlocuirea lor, potrivit principiilor instituite odată cu adoptarea Constituției din 1991. Acestea sunt, de fapt, obiectivele avute în vedere, și realizate de fapt și de drept, prin modificările substanțiale ale Codului de procedură civilă prin OUG 138/2000, Ordonanță care a vizat în primul rând ultima fază a procesului civil – executarea silită.
Adoptarea acestei Ordonanțe a vizat aspecte de ordin redacțional, în sensul că au fost înlocuiți o serie de termeni arhaici cu termeni corespunzători evoluțiilor actuale ale limbii române. De asemenea, s-a renunțat la unele reguli greoaie, de ordin pur formal și au fost create instituții procedurale noi, a căror necesitate a fost impusă de practica execuțională.
Astfel au fost suprimate unele etape execuționale reglementate în legislația anterioară adoptării Ordonanței, precum termenul de exercitare a contestației la executare de 15 zile care începe să curgă din momentele exact precizate de articolul 401 din Codul de procedură civilă.
O.U.G. nr.138/2000 a adus pentru prima dată în legislația noastră procesuală și întoarcerea executării silite (4041-4043 din Codul de procedurã civilă) completând astfel o lacună resimțită de jurisprudență și semnalată de doctrină. Pe aceeași linie de gândire doctrina a socotit ca binevenită și reglementarea executării civile a obligațiilor de a face și de a nu face.
Una dintre cele mai importante modificări vizează suprimarea unora dintre formalitățile legate de urmărirea bunurilor imobile.
Printre acestea este de menționat suprimarea recursului împotriva ordonanței de adjudecare, instituție ce era de natură să conducă la o încetinire a executăriii silite .
Prin importantele schimbări aduse în materie procesuală, după cum s-a apreciat în doctrină, Ordonanța de Urgență privitoare la modificarea si completarea Codului de procedură civilă reprezintă o încercare reușită de amelioarare și actualizare a legislației noastre procesuale.
1.2 NOȚIUNEA EXECUTĂRII SILITE
Executarea silită este procedura cu ajutorul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge – cu concursul organelor competente – pe debitorul său, care nu-și execută de bunăvoie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire, în mod silit. Această procedură, ca drept comun, este reglementată de cartea a-V-a din Codul de procedură civilă.
Executarea unei hotărâri judecătorești sau a unui alt titlu executoriu se face de obicei voluntar și numai în caz contrar se recurge la executarea silită. Este o idee pe care codul o exprimă în mod expres în noua sa redactare. Într-adevăr, art. 371 prevede în alin (1) că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un titlu se aduce la îndeplinire de bună voie,
Iar în alin. (2) se precizează că în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit cărții a-V-a din cod, dacă legea nu prevede altfel. Executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.
De obicei, titlul în temeiul căruia se face executarea este o hotărâre judecătorească care a rămas definitivă sau a devenit irevocabilă ori a fost dată cu execuție vremelnică. Într-adevăr, cu excepția acțiunilor în constatare – prin care se urmărește numai stabilirea existenței unui drept subiectiv – și a altor câtorva acțiuni, precum cele privitoare la starea civilă, în care hotărârea ce se obține nu este susceptibilă de executare silită, acțiunile în justiție obișnuite urmăresc realizarea dreptului încălcat și reprezintă astfel sancțiunea dreptului. De vreme ce legea recunoaște și garantează persoanelor fizice și juridice drepturi subiective și interese legitime, ea trebuie să le pună la dispoziție și mijlocul legal pentru realizarea lor. Specificul constrângerii judiciare spre deosebire de constrângerea administrativă, constă în aceea că ea se realizează, în vederea protecției acordate titularului dreptului subiectiv încălcat, pe cale procesuală, fiind necesar să se obțină în prealabil recunoașterea existenței dreptului (interesului legitim) valorificat prin acțiune, și apoi să se treacă la executarea obligației pârâtului, în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate. Instanța judecătorească trebuie deci să procedeze la o dezbatere contradictorie și publică și, pe baza materialului probator strâns și a textelor de lege aplicabile la speță, să pronunțe hotărârea. Această prima fază a procesului civil, faza judecății – pe care juriștii romani o numeau cognitio – duce la constituirea titlului executoriu. Numai pe această bază poate să înceapă cea de-a doua fază – executio – constând în activitatea de realizare a dreptului recunoscut, de exemplu, prin ridicare obiectului datorat și predarea lui creditorului urmăritor sau valorificare, de regulă prin vânzarea silită, a unei părți din bunurile debitorului și plata către creditor a creanței puse în executare. Fără această posibilitate concretă de urmărire silită a bunurilor debitorului pentru ipoteza în care acesta nu înțelege să respecte dreptul creditorului, chiar după ce s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și trecută în puterea lucrului judecat, dreptul subiectiv recunoscut ar fi iluzoriu și activitatea de judecată a instanței ar fi inutilă. Rezistența debitorului recalcitrant nu poate fi înfrânată decât prin procedura execuțională. În alți termeni s-a arătat că judecat și executarea silită nu reprezintă decât două forme, faze ale aceleiași instituții – acțiunea civilă, astfel încât pășind de la o formă sau fază la cealaltă, nu ieșim din câmpul dreptului la acțiune. Cu alte cuvinte când spunem că norma juridică se deosebește de celelalte norme de conduită socială, prin posibilitatea ei pe calea constrângerii, ne referim nu numai la pronunțarea unei hotărâri judecătorești condamnatorii pentru debitorul de rea-credință și, în general, pentru acela care încalcă dreptul altuia, dar și la posibilitatea constrângerii efective, în concret, a datornicului să execute prestația indicată în hotărâre.
1.3. NATURA JURIDICĂ A EXECUTĂRII SILITE
Referitor la natura juridicã a executãrii silite, în doctrinã existã mai multe opinii distincte referitoare la acest aspect.
În literatura juridicã mai veche s-a susținut și opinia potrivit cãreia, executarea silitã ar avea caracter administrativ, prin faptul cã rolul instanței judecãtorești se termina în momentul în care a pronunțat o hotãrâre și cã judecata ține de funcția judecãtoreascã, iar executarea silitã de funcția executivã. Aceasta opinie se sprijinã pe ideea cã faza de judecatã propriu-zisã, “jus dicere”, este implicatã în noțiunea de jurisdicție, iar “imperium”, adicã executarea hotãrârii pronunțate de instanțã, nu este cuprinsã în noțiunea de jurisdicție.
O altã opinie existentã în literatura de specialitate este în sensul cã executarea silitã are caracter jurisdicțional, natura sa juridicã nefiind cu nimic influențatã de faptul cã procesul civil poate parcurge uneori numai faza judecãții (de exemplu când hotãrârea nu este susceptibilã de executare sau debitorul își executã de bunã voie obligatiile, iar alteori numai faza executãrii silite când se executã un alt titlu executoriu, decât o hotãrâre datã de un organ jurisdicțional).
Aceastã opinie este acceptatã de literatura de specialitate, dar numai parțial, deoarece nu se poate atribui caracter exclusiv jurisdicțional, prin extindere, la toate executãrile silite reglementate de dreptul comun sau de legile speciale. Avem în vedere în acest caz, în special, procedura execuționalã pentru realizarea creanțelor bugetare, reglementatã prin O.G. nr.11/1996, procedurã în care, instanța nu intervine decât în cazul unor eventuale contestații la executare introduse de cei interesați.
De asemenea se poate observa cã, dintre procedurile execuționale reglementate de Codul de procedurã civilã, urmãrirea silitã mobiliarã, poprirea, urmãrirea silitã a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rãdãcini, urmãrirea silitã imobiliarã, procedura silitã a bunurilor și executarea silitã a altor obligații de a face sau de a nu face- numai poprirea, doar în anumite cazuri (art.453 alin.2 , art.456 lit.b si art.457) și situația prevazutã de art. 460 pentru validarea popririi, reprezintã exclusiv o procedurã de executare judiciarã, sub forma unui proces civil, în care instanța sesizatã decide asupra înființãrii popririi sau validãrii acesteia, dupã caz, prin hotãrâre.
În rest, toate celelalte proceduri se realizeazã de executorul judecãtoresc, recurgându-se la instanța de judecatã numai pentru rezolvarea anumitor incidente, ce pot apãrea pe parcursul executãrii.
În sistemul actual, executorul judecãtoresc se înfãțișeazã ca un organ auxiliar al justiției, care, astfel cum s-a aratat în literatura de specialitate “lucreazã din ordinul acesteia și sub controlul ei”.
Acest aspect imprimã un caracter mixt procedurii de executare silitã, prin îmbinarea caracterului jurisdicțional cu cel administrativ.
Aceasta este și opinia dominantã în literatura de specialitate, în sensul caracterului mixt al executãrii silite, înfãțișatã ca o activitate complexã în care se îmbinã o laturã jurisdicționalã, reprezentatã de instanțã și de o laturã administrativã, reprezentatã de activitatea executorului judecãtoresc.
Caracterul mixt, dupã cum s-a aratat în doctrinã, rezultã din înseși prevederile Codului de procedurã civilã, care în art.374 aratã cã nu se pot executa decât hotãrârile învestite de instanțã, cu formulã executorie sau alte hotãrâri prevazute de lege care nu necesitã formulã executorie.
Tot Codul de procedurã civilã stabilește și mecanismul procedural al pornirii executãrii, și anume prin sesizarea executorului judecãtoresc, acesta fiind obligat însã de a solicita instanței încunviințarea executãrii, tot el alcãtuind și dosarul de executare.
Problema stabilirii naturii juridice a executãrii silite nu este de datã recentã, ea formând obiect de preocupare atât în literatura strainã de specialitate (cea francezã de exemplu) cât și în literatura românã antebelicã, problemã ce a fost reluatã apoi, de majoritatea proceduriștilor care au tratat, ulterior, în lucrãrile lor aceastã instituție.
Însã, așa cum s-a subliniat în doctrinã, o aprofundare a opiniilor exprimate pe aceasta temã, pentru unii controversatã, pentru alții, destul de clarã în lumina reglementãrilor de astãzi în aceastã materie, nu prezintã interes, decât din punct de vedere teoretic, pur doctrinar, “cãci formele procedurale își urmeazã cursul lor implacabil, independent de o anumitã abordare teoreticã”.
În literatura juridică burgheză a predominat ideea că executarea silită nu reprezintă o activitate jurisdicțională ci, o activitate administrativă : judecata și execuția ținând de două funcții deosebite în stat : judecata de funcția judecătorească, iar executarea de funcția executivă. Nu este greu de dedus că această opinie își are originea în teoria burgheză a separației puterii în stat și că ea corespunde concepții formaliste a procesului civil burghez care tinde să scindeze unitatea de conținut a noțiunii de acțiune civilă, limitând-o numai la faza de judecată. Analiza științifică a noțiuni de jurisdicție nu implică numai pe jus dicerne sau judecata propriu – zisă, ci și pe cea de imperium, adică aducerea la îndeplinire prin constrângere a hotărârii pronunțate. În consecință, a considera că executarea silită este o instituție distinctă de acțiunea civilă înseamnă a goli conținutul acțiunii de elementul sau esențial – constrângerea. Or, scopurile sale finale, obligarea celor care au încălcat sau nesocotit drepturile sau interesele supuse judecății de a se respecta sau recunoaște aceste drepturi, implică – în mod necesar – și elementul constrângerii.
În dreptul socialist prezintă aceeași importantă, atât faza judecății, cât și faza executării ; această din urmă succedând-o, dacă este nevoie, pe prima. Privite în succesiunea lor, sau cu alte cuvinte, pășind dintr-o fază în cealaltă, rămânem tot în câmpul mijloacelor de apărare a dreptului, mijloace prin care se afirma și materializează noțiunea de acțiune.
Ideea care relevă legătura dintre cele două faze ale activității procesuale poate fi ilustrată și prin faptul că adeseori, în fază executării silite, se pot ivi aspecte contencioase care necesită din nou intervenția instanței de judecată. Aceste aspecte se împletesc sau sunt strâns legate de problemele de fond ale judecății, așa încât această noua judecată, efectuată sub forma contestației la executare, este de foarte multe ori o continuare sau o desăvârșire a judecății fondului.
În cazuri speciale, acțiunea civilă își poate reduce câmpul său de acte și forme procedurale numai la această din urmă fază, faza execuțională. Anticipând asupra unor dezvoltări viitoare, facem în această privință următoarea precizare : în acele cazuri în care existența, întinderea și respectiv încălcarea dreptului nu sunt și nici nu pot fi contestate, legiuitorul a considerat că purtarea unei faze de judecata este inutilă și că, în consecință, se poate trece direct la executarea silită .Un exemplu ar putea reprezenta creanțele ce pot fi realizate pe cale notarială, creanțele rezultate din vânzarea unor mărfuri cu plate în rate etc.
CAPITOLUL 2. REGLEMENTAREA EXECUTĂRII SILITE
2.1. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE EXECUTĂRII SILITE ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL ROMÂN
În dreptul procesual civil român, executarea silită se caracterizează prin două trăsături esențiale, și anume :
a) se întinde numai asupra bunurilor debitorului;
b) relevă grija legiuitorului ca aceasta să-și atingă scopul fără a o transforma într-un mijloc de asuprire.
a) Spre deosebire de executarea în materie penală, care se poate purta atât asupra persoanei condamnate prin privarea sa de libertate, cât și asupra bunurilor sale (amenda penală și confiscarea averii), în materie civilă executarea se poartă numai asupra bunurilor debitorului. În această privință se dispune prin art. 1518 c. civ. : „Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul raspunde personal de indeplinirea obligatiilor sale ".
Așa fiind, și în măsura în care executarea nu poate fi realizată în alt mod decât prin mijlocirea debitorului, cum ar fi, spre exemplu, efectuarea a ceea ce s-a hotărât de către însuși creditorul urmăritor, obligația va fi executată pe calea constrângerii indirecte prin sistemul daunelor-interese.
În cazul în care obligația de a face sau a nu face ceva implică neapărat activitatea debitorului, iar acesta refuză, executarea se poate obține prin folosirea daunelor cominatorii, care au menirea de a-i înfrânge rezistența acestuia; (plata unor sume de bani pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligației în natura sa specifică),
În materie civilă există cazuri în care executarea se face nu prin urmărirea propriu-zisă a bunurilor sau constrângerea indirectă a debitorului de a face sau de a nu face ceva, ci prin luarea unor alte măsuri sau îndeplinirea unor formalități. Așa de exemplu, hotărârile de divorț rămase definitive nu-și produc efectele decât dacă sunt transcrise în termen de două luni de la data rămâneri lor definitive ( art. 39. C. familiei) ; hotărârile prin care se apără dreptul la onoare, reputație etc. se pot executa prin publicarea lor ( art.54 din decretul nr. 31/1954)
b) Cu privire la grija legiuitorului nostru pentru ca executarea să-și atingă scopul, fără a o transforma într-un mijloc de asuprire, subliniem faptul că normele care reglementează urmărirea silită apără deopotrivă atât interesele creditorilor urmăritori, cât și pe cele ale debitorilor urmăriți.. Așa se explică de ce în dreptul nostru posibilitatea de urmărire a bunurilor și veniturilor debitorilor este limitată. Astfel pentru a exemplificare , arătăm că veniturile bănești ale debitorilor oricât de mari ar fi creanțele și oricâți creditori ar fi, nu pot fi urmărite în proporție mai mare de 1/2 din salariul tarifar net (art. 409 alin.1 c. pr. civ. și art. 14 alin.1 din decretul nr. 221/1960). De asemenea, nu pot fi urmărite bunurile necesare uzului personal sau casnic al debitorului și al familiei sale ( art. 406 c. pr.civ. și art. 12 alin. 1 pct.1 din decretul 221/1960) ș.a.
Tot pentru a veni în ajutorul debitorilor, prin lege au fost create anumite ,, înlesniri de plată". Astfel, legea prevede că instanțele pot acorda anumite termene de grație (de păsuire) înlăuntrul cărora debitorul să-și poată îndeplini obligația (art. 262 c. pr. civ.), de eșalonare a plății pe perioade de timp mai mari, iar în unele cazuri îngăduință de a-și vinde singur bunurile sechestrate în vederea acoperii creanței creditorului (art. 57- 60 din H.C.M. nr. 792/1960 pentru punerea în aplicare a decretului nr. 221/1960).
Legea îi avantajează, sau mai precis, vine și în ajutorul creditorilor. Astfel, prin art. 405 c. pr. civ. se sancționează reaua-credință a acelor debitori care caută ca pe calea contestației la executare să întârzie executarea.
Subliniem și faptul că în cazul în care există concurs între mai mulți creditori, legea fixează, după criterii umaniste, ordinea de preferința în care aceștia urmează a fi satisfăcuți (art. 409 alin. 2 c. pr. civ. și art. 33 din decretul nr. 221/1960), iar în cazul în care mai mulți creditori au același rang de preferința, vor fi plătiți în mod proporțional (art. 1724 c. civ, și art. 33 alin. 2 din decretul nr. 221/1960).
Desprindem din cele de mai sus concluzia că executarea silită, în concepția legiuitorului nostru , este dominată de ideea umanismului și a democratismului orânduirii noastre. Este, cu alte cuvinte, expresia grijii față de om și nevoile sale, legea simplă a moralei socialiste care, în această materie, înlocuiește ideea de „constrângere totală", specifică dreptului burghez, cu cea de „constrângere posibilă".
2.2. NORMELE CARE REGLEMENTEAZĂ EXECUTAREA SILITĂ
Normele care reglementează executarea silită se regăsesc într-o multitudine de acte normative, legi, decrete, hotãrâri, ordonanțe ale guvernului etc, care au fost sistematizate în literatura de specialitate în funcție de raporturile execuționale pe care le reglementeazã.
Astfel, principalele raporturi execuționale sunt cele reglementate de Codul de procedurã civilã, raporturi ce se formeazã între persoane fizice (creditorul și debitorul) sau persoane juridice de drept privat și, de asemenea între o persoanã fizicã și o persoanã juridicã de drept privat.
Normele cuprinse în Codul de procedurã civilã reglementeazã douã modalitãți de executare silitã, respectiv executarea silitã directã și executarea silitã indirectã .
Executarea silitã directã este reglementatã în trei forme și anume: predarea bunurilor mobile, predarea bunurilor imobile și executarea unei obligații de a face sau de a nu face
Așa cum s-a subliniat în doctrinã, cele trei forme de executare silitã directã reprezintã procedura care se aplică în toate raporturile execuționale, indiferent de calitatea creditorului sau debitorului.
Creanțele persoanelor fizice sau juridice se valorificã prin intermediul executãrii silite indirecte. În prezent, Codul de procedurã civilã reglementeazã patru forme de executare silitã indirectã, respectiv: vânzarea bunurilor mobile urmărite (art.431 – 449) , poprirea (art.452-461), urmărirea silită a fructelor neculese și recoltelor prinse de rădăcini (art.463-470) și urmărirea silită a bunurilor imobile (art.488-493).
În materia executãrii silite existã însã și norme derogatorii de la dreptul comun.
Astfel, pentru executarea creanțelor bãnești din impozite și taxe se aplicã dispoziții speciale, instituite prin norme de procedurã fiscalã și de executare silitã, cum sunt, de exemplu cele prevãzute de Ordonanța Guvernului nr. 61/2002.
De asemenea, în cazul raporturilor execuționale în cadrul cãrora debitorul sau creditorul sunt titulari de conturi bancare, executarea silitã se realizeazã printr-o procedurã simplificatã numitã decontare bancarã. Dispoziții procedurale privind decontarea bancarã se întalnesc în Legea finanțelor publice, Legea bancarã nr. 58/1998, precum și în normele metodologice ale diferitelor bãnci comerciale.
O dispoziție importantã cu privire la decontarea bancarã efectuatã de cãtre unitãțile bancare este prevazutã în mod expres de art. 8 alineatul 1 lit. d din Legea 58/1998. Potrivit acestui text, bãncile, persoanele juridice române și sucursalele bãncilor strãine pot desfãșura, în limita autorizației acordate activitãți de platã și decontare. Dispoziții referitoare la acest mod de executare silitã se întâlnesc și în diferite alte acte normative ce instituie taxe, impozite, amenzi, și alte venituri datorate bugetului și, în lipsa unor asemenea prevederi, decontarea bancarã a creanțelor bugetare se întemeiazã pe normele de principiu ale Legii 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și a Gãrzii Financiare.
Anumite legi speciale instituie procedura valorificării altor creanțe, cum ar fi: creanțele privind rãspunderea materialã a salariaților sunt executate potrivit prevederilor cuprinse în Codul muncii sau în Legea 22/1969 actualizată, privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și rãspunderea în legaturã cu gestionarea bunurilor agenților economici autoritãților sau instituțiilor publice.
La fel de speciale sunt și prevederile cuprinse în H.G. nr.280/1990, ce reglementeazã valorificarea creanțelor unitãților de stat și cooperatiste ce privesc vânzarea de mãrfuri, prestarea de servicii și executarea de lucrãri cu plata în rate.
Referitor la același aspect, și anume la procedurile derogatorii de la dreptul comun, sunt de amintit si urmãtoarele: procedura specialã de executare a amenzilor contravenționale prevazutã de O.G. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, procedura de executare a creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publicã internă stabilită prin OUG 51/1998 și completată prin Legea nr 409/2001, executarea garanțiilor reale mobiliare potrivit Legii 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, procedura de sechestrare, urmãrire și vânzare silită a vaselor prevazute de Codul Comercial precum și normele execuționale ce reglementează procedura reorganizării judiciare și a falimentului din Legea nr. 64/1995
Dispozițiile procedurale privitoare la executarea silită cuprinse în codul de procedură civilă în cartea a V-a, cuprinzând art. 371-580, alcătuiesc – în materia executării silite – dreptul comun.
În momentul de față, în țara noastră, putem vorbi de trei categorii de raporturi juridice execuționale și respectiv de trei proceduri execuționale distincte
Astfel, vom distinge :
a) procedura execuțională de drept comun, reglementată de codul de procedură civilă și aplicabilă raporturilor juridice execuționale dintre persoanele fizice (precum și atunci când debitor este o organizație )
b) procedura execuțională specială reglementată de decretul nr. 221/1960 și aplicabilă raporturilor juridice execuționale dintre organizații în calitate de creditor și persoane fizice în calitate de debitor;
c) procedura execuțională a decontării bancare reglementată prin dispozițiile decretului nr. 307/1953 și legea nr. 5/1954, aplicabilă numai raporturilor juridice execuționale dintre persoanele juridice
2.3. MODALITĂȚILE EXECUTĂRII SILITE
Codul de procedurã civilã reglementeazã douã modalitãți de executare silitã și anume: executarea silitã directã și executarea silitã indirectã.
Prin executare silitã directã creditorul tinde sã obținã realizarea în naturã a prestației care formeazã obiectul obligației debitorului. Această modalitate de executare mai este cunoscuta si sub denumirea de executare silita in natura .
La rândul ei, executarea silitã directã poate fi mobiliarã, atunci cand obiectul obligației este reprezentat de un bun mobil, sau imobiliarã, atunci când se răsfrânge asupra unui bun imobil. La aceste doua forme se adaugã o a treia formã prevazutã de art. 580-C.proc.civ. și intitulatã “Executarea silitã a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face”.
Prin executarea silitã indirectã creditorul, care are de realizat o creanțã bãneascã, urmãrește sã-și îndestuleze creanța din sumele obținute prin valorificarea bunurilor debitorului sau, iar în cazul popririi, a celor pe care debitorul le are de primit de la terțe persoane. Codul nostru de procedurã civilã prevede urmãtoarele forme de executare silitã indirectã: urmãrirea silitã mobiliarã (art431-449), poprirea (art. 452-461), urmãrirea fructelor neculese și a fructelor prinse de rãdãcini (art. 463-470) și urmãrirea silitã imobiliarã (art. 488-493)
În literatura juridicã s-a pus problema dacã executarea silitã directã poate fi intevertitã în executare silitã indirectã, iar în acest sens s-au distins douã situatii:
-dacã se pune în executare o hotãrâre cu condamnare alternativã , iar executarea condamnãrii principale nu mai este posibilã, atunci creditorul poate cere executarea indirectã a sumei de bani stabilitã de instanța reprezentând contravaloarea obligației în naturã imposibil de a fi executatã.
În adoptarea acestei soluții s-a ținut seama de faptul cã în dreptul civil regula o reprezintã executarea în naturã, iar executarea prin echivalent excepția.
-dacã se pune în executare o hotãrâre cu o singurã condamnare, iar executarea în naturã a prestației stabilite nu mai este posibilã, atunci creditorul trebuie sã obținã un nou titlu executoriu pe baza cãruia sã poatã trece la executarea silitã indirectã.
De asemenea, în literatura juridicã, înainte de modificarea Codului de procedurã civilã s-a arãtat cã atunci când executarea silitã directã a unui bun individual determinat devine imposibilã, operația ce se impune spre a ajunge la executarea silitã indirectã nu se reduce pur și simplu la o evaluare a obiectului obligației ce nu poate fi executat nemijlocit. Practic, opereazã novarea, la cererea creditorului, a unei obligații vechi, cu alta nouã , în care obligația de a preda un bun determinat este înlocuitã cu obligația de a plãti creditorului daune-interese, care pot cuprinde paguba efectivã – echivalentul bãnesc al obligației unice ce a devenit cu neputințã de a fi executat în naturã – damnum emergens – sau, dupã caz, și folosul nerealizat – lucrum cessans. Același autor sublinia de asemenea, cã novația prin schimbarea obiectului prestației ce ar putea interveni astfel, în afara unui litigiu, trebuie sã fie prevazutã expres, ea nefiind prezumatã de lege, în caz contrar, întinderea daunelor, putând fi stabilitã numai printr-un alt litigiu, o altã activitate de judecatã.
Aceastã situație a fost rezolvatã în reglementarea actualã prin prevederile art. 574 Cod de proc. civ. care dispune cã: “ dacã în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumã urmeazã a fi platitã ca echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilitãții predãrii acestuia, instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili aceastã sumã prin hotãrâre, datã cu citarea pãrților.” Alegerea formei de executare rãmâne, în principiu, la latitudinea creditorului.
Existã însã situații în care chiar legea prescrie creditorului procedura de executare pe care trebuie sa o urmeze.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 273 din Codul muncii, suma stabilitã pentru acoperirea daunelor se reține în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei în cauzã din partea angajatorului la care este încadratã în muncã, în condițiile legii. Dacã contractul de muncã se desface înainte ca debitorul sã fi despãgubit unitatea creditoare, iar acesta se încadreazã la o altã unitate, atunci executarea se va face de cãtre noua unitate, pe baza titlului executoriu transmis de cãtre unitatea care a fost pagubitã (art. 274 alin.1 din Codul muncii).
O altã reglementare derogatorie se referã la situațiile în care legea îl obligã pe creditor ca, în anumite condiții, sã-și valorifice titlul executoriu exclusiv prin poprire. In conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. 2 Cod proc. civ., pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere sau de alocație pentru copii, precum și în cazul sumelor datorate cu titlu de despãgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vãtamarea integritãții corporale sau a sãnãtatii, în situația în care executarea se face asupra salariatului sau asupra altor venituri periodice cunoscute, realizate de debitor, instanța de fond dispune, din oficiu, înființarea popririi, de îndata ce hotãrârea este executorie potrivit legii.
În cazurile prevazute mai sus, dacã debitorul își schimbã locul de muncã la o altã unitate sau este pensionat, poprirea rãmâne în ființã.
Unitatea de la care pleacã debitorul are obligația de a trimite actele prin care s-a înființat poprirea, unitãții la care se aflã noul loc de muncã al debitorului sau organului de ocrotire socialã care, de la data primirii acestor acte, devine terț poprit.
Dacã debitorul parãsește unitatea fãrã ca aceasta sã cunoascã noul loc de muncã, ea îl va încunoștinta pe creditor despre aceastã împrejurare. Dupã aflarea noului loc de muncã al debitorului, creditorul îl va aduce la cunoștința unitãții de la care a plecat debitorul pentru a se proceda conform modului precizat mai sus.
În afarã de aceste situații, Codul de procedurã civilã mai prevede, în cazul executãrii silite indirecte, anumite restrângeri ale dreptului creditorului de a-și alege modalitatea de executare. Astfel, art.491 Cod proc. civ. dispune cã “imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicție nu poate fi urmãrit silit înaintea urmãririi mobilelor sale”.
De asemenea, art. 499 Cod proc. civ. prevede cã în cazul executãrii silite imobiliare debitorul poate, dupã primirea somației, sã cearã instanței de executare, în termen de 10 zile de la comunicare, sa-i încuviințeze ca plata integralã a datoriei, inclusiv dobânzile și cheltuielile de executare, sã se facã din veniturile imobilului urmãrit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni. În cazul admiterii cererii debitorului, instanța va dispune suspendarea urmãririi silite imobiliare.
CAPITOLUL III EXECUTAREA SILITĂ ÎNTRE PERSOANELE FIZICE
3.1 PRECIZĂRI INTRODUCTIVE
Codul de procedură civilă se ocupă de executarea silită în Cartea a V-a art. 372- 580.
În legătură cu dispozițiile codului de procedură civilă privitoare la executarea silită, trebuie subliniat faptul că, în această materie, cu ocazia restructurării și republicării sale din februarie 1948, s-a menținut, în general, reglementarea anterioară. Această se explică prin existența, la acea data, în țara noastră a relațiilor de producție de tip particular capitalist. Iată de ce aceste dispoziții au devenit între timp necorespunzătoare pentru efectuarea executării silite între organizațiile socialiste sau pentru cea pornită de aceste organizații împotrivă persoanelor fizice.
După cum am subliniat și mai sus, formalismul procedural greoi al codului de procedură civilă în materia executării silite a determinat, în ceea ce privește executarea dintre organizațiile socialiste, cât și dintre acestea (în calitate de creditoare) și persoanele fizice, noi proceduri
execuționale.
Așa fiind, reglementarea făcută de codul de procedură civilă în materie de executare silită se aplică în momentul de față numai raporturilor execuționale dintre creditorii și debitorii persoane fizice, precum și în acele cazuri, extrem de puține la număr, în care s-ar pune problema
executării silite a unor creanțe ce aparțin persoanelor fizice și sunt îndreptate împotrivă organizațiilor socialiste.
Subliniem faptul că unele dintre dispozițiile codului de procedură civilă în materia executării silite, că de exemplu, cele privitoare la executarea silită directă (art. 572-580) au rămas pe mai departe procedură de drept comun, indiferent de calitatea (persoană fizică sau juridică) a părților între care se poartă.
3.2.PARTICIPANȚI LA EXECUTAREA SILITĂ
Executarea silită constituie, așa după cum am mai arătat, ultima fază a procesului civil. Așa fiind, este și firesc că la activitatea procesuala ce se desfășoară în această fază să ia parte, în primul rând, părțile între care s-a purtat procesul în fază de judecată.
În fază executării silite, că părți principale ale activității procesuale de execuție vom întâlni deci pe creditorul urmăritor și debitorul urmărit.
Fiind vorba de o noua activitate procesuala, iar în unele cazuri de singură și unică activitate, este de asemenea firesc ca aceasta să se desfășoare și cu participarea instanței de judecată. Ea este aceea care, de regulă, ordonă declanșarea acestei noi faze a procesului, care controlează modul cum se desfășoară și tot ea este chemată să rezolve eventualele nemulțumiri care se ivesc în cursul executării.
Un rol deosebit de important îi revine în fază executării silite organului de executare. Organul de executare este organul investit cu autoritate de stat de a aduce la îndeplinire obligația cuprinsă în titlul ce se execută. În această calitate el este un important organ auxiliar al justiției.
La executarea silită participă, adeseori, și alte organe și persoane, cum ar fi notariatul de stat, atunci când titlul executoriu este emis de acest organ, procurorul în calitate de organ care veghează la respectarea legalității, terțe persoane interesate în procedură de executare etc.
Ne vom ocupă în cadrul acestei secțiuni de poziția și rolul principalilor participanți la executarea silită. Menționam că precizările pe care le vom face aici, în măsură în care nu găsim o reglementare aparte, sunt valabile și pentru celelalte raporturi și respectiv proceduri execuționale.
A.Părțile în faza executării silite
1. Noțiunea și calitatea de parte în fază executării silite. Dreptul de a cere executarea silită aparține, de regulă, persoanei în favoarea căreia a fost constituit titlul executoriu ; aceasta poartă denumirea de creditor-urmăritor .
Partea care este ținută a aduce la îndeplinire ceea ce s-a specificat în titlul executor, adică aceea care datorează, se numește debitor sau datornic-urmărit.
În principiu, dreptul creditorului-urmăritor și obligația debitorului-urmărit sunt persoanele. Există însă și unele excepții ; regulile privind transmisiunea drepturilor și obligațiilor civile, cât și a celor procesuale, care sunt recunoscute pentru valorificarea acestora, precum și acelea care se referă la legitimarea procesuală activă a altor organe sau persoane care, deși nu sunt titulare ale dreptului, pot totuși, prin efectul legii. să activeze pentru titularul dreptului, își găsesc aplicarea și în această fază a activități procesuale.
Astfel, în ceea ce privește pornirea executării silite, în afară de titularul dreptului înscris în titlul executor, o mai pot cere :
a) moștenitorii creditorului, precum și succesorii săi cu titlul particular (cumpărător, cesionar , donator, legatar particular etc.) ;
b) creditorii creditorului ;
c) procurorul poate, în condițiile legii, să ceară punerea în executare a oricărei hotărâri ; pornirea executării de către procuror nu-l împiedică însă pe titularul dreptului, în numele căruia s-a pornit executarea, să facă uz de dreptul sau de dispoziție asupra executării ;
d) subliniem în sfârșit, că în anumite cazuri și condiții executarea silită poate fi dispusă și din oficiu de către instanță de judecată ; astfel, în materia de care ne ocupam aici, instanța de judecată este datoare să dispună executarea din oficiu a obligațiilor de întreținere dacă această urmează a se face asupra salariului ori asupra altor venituri din muncă (art. 461 1 codul de procedură civilă).
În ceea ce privește calitatea de debitor-urmărit, în afară de debitorul propriu-zis, mai pot fi urmăriți :
a) moștenitorii debitorului urmărit ;
b) garanții care sunt obligați a răspunde pentru debitor, în bază normelor dreptului comun.
Lipsa calității de creditor-urmăritor sau debitor-urmărit se sancționează cu respingerea cererii de executare ca fiind făcută de o persoană fără calitate sau îndreptată împotriva unei persoane care nu este ținută să răspundă cu bunurile sale față de titularul dreptului.
Menționam că, în cazul în care lipsa calității a trecut totuși neobservată și s-a pornit la efectuarea unor acte de executare, acestea vor putea fi anulate pe calea contestației la executare. 2. Coparticiparea procesuală. Spre deosebire de faza judecății unde coparticiparea poate fi activă, pasivă și mixtă, în fază executării silite coparticiparea poate fi numai activă, adică mai mulți creditori urmăresc pe același debitor.
Pluralitatea de creditori-urmăritori poate fi rezultatul unei singure urmăriri (mai mulți creditori pornesc împreună formele de executare împotrivă debitorului lor comun) sau rezultatul unor urmăriri diferite, care n-au nici o legătură între ele (un singur creditor, ori mai mulți fac formele de urmărire și pe parcurs li se alătura și alți creditori pretinzând că din sumele realizate din urmărire să fie satisfăcuți și ei).
Pe grupe de creditori, situația pluralității de creditori-urmăritori este reglementată astfel a) creditorii chirografari împart între ei sumă realizată din executarea silită în mod egal și proporțional în raport cu creanță fiecăruia;
b) creditori privilegiați și cei ipotecari pot invocă rangul privilegiului sau ipotecii lor numai în cazul în care urmărirea se poartă asupra bunurilor ce formează obiectul privilegiului sau ipotecii ce le aparține ;
c) când urmărirea se face asupra salariului sau a altor venituri provenite din muncă și care sunt asimilate salariului, creditorii-urmăritori vor fi satisfăcuți în proporție și ordinea de preferința arătată în mod expres de art. 409 c. pr. civ. indiferent de felul creanței sale, creditorul-urmăritor are față de ceilalți creditori cu care vine în concurs, privilegiul acoperirii cheltuielilor de executare înaintea plătii oricărei altei creanțe.
B.Drepturile și obligațiile părților.
Pornind de la ideea că executarea silită este continuarea activității procesuale de judecată, urmează să conchidem că drepturile și obligațiile pe care părțile le-au avut în fază de judecată se „proroga" și în fază de execuție.
Astfel, în ceea ce privește drepturile și obligațiile comune ambelor părți, menționăm :
a) drepturi :
– să participe personal sau prin reprezentant la toate actele procedurii de executare ;
– să formuleze cereri pentru apărarea drepturilor și intereselor lor legale ;
– să cunoască toate actele dosarului de executare ;
– să pretindă restituirea cheltuielilor de executare, inclusiv a celor ocazionate cu judecarea cererilor făcute ou ocazia executării.
b) obligații :
– ca obligație comună a ambelor părți subliniem din nou obligația de a se folosi cu bună-credința de drepturile procesuale acordate ;
– folosirea abuzivă, cu rea-credința a drepturilor procesuale în scopul de a crea dificultăți părții adverse atrage răspunderea pentru pagubele pricinuite.
Prin poziția ce o ocupă părțile în faza executării silite, ele au și unele drepturi și obligații speciale.
Astfel, creditorul are dreptul să aleagă bunurile debitorului pe care vrea să le urmărească ceea ce, în mod practic, înseamnă determinarea căii de executare, precum și, în cazul în care obligația este solidară, să aleagă pe debitorul asupra căruia să se îndrepte cu executarea.
Obligațiile debitorului sunt : de a nu se împotrivi executării ; să nu-și înstrăineze bunurile în frauda creditorilor, precum și să suporte cheltuielile de executare.
C.Instanță judecătorească
În fază executării silite un rol deosebit de important îi revine instanței de judecată.
În ceea ce privește atribuțiile instanței de judecată în fază executării silite menționam : încuviințarea executării și rezolvarea problemelor litigioase.
1. Încuviințarea executării silite. Potrivit art. 373 alin. 1 și 2 codul de procedură civilă „Hotărârile se vor executa prin mijlocirea primei instanțe" și că „cererea de executare se va face prin mijlocirea primei instanțe." În consecință, cererea pentru încuviințarea executării trebuie îndreptată la judecătoria care a judecat cauza în fond. În cazul rejudecării fondului de către instanță de recurs, după casarea cu reținere, cererea pentru încuviințarea executării se introduce tot la judecătoria care a judecat pentru prima oară fondul cauzei.
Încuviințarea executării este o operațiune care trebuie făcută cu foarte multă grijă ; această în scopul de a se evită toate neajunsurile unei urmări făcute cu încălcarea dispozițiilor legii.
Subliniem și faptul că, în anumite cazuri expres determinate de lege instanța de judecată este obligată să ordone executarea din oficiu (art. 4611 codul de procedură civilă).
2. Rezolvarea problemelor litigioase ivite în cursul executării. În această privință, instanței de judecată îi revine sarcina de a rezolvă toate plângerile pe care părțile, terțele persoane sau procurorul le pot face în legătură cu modul de desfășurare a activității de executare
Calea prin care cei interesanți se pot adresă instanței de judecată pentru a rezolvă eventualele nereguli ivite cu prilejul executării este calea contestației la executare.
În afară de aspectele mai sus semnalate, subliniem faptul că instanța de judecată mai participă la executarea silită și prin aceea că îndrumează și supraveghează, din punct de vedere administrativ, activitatea executorilor judecătorești care, așa după cum am mai arătat, sunt organe auxiliare ale instanței.
D.Organele de executare
Organele de executare sunt organele în a căror atribuție este dată executarea titlurilor executorii.
Executorii judecătorești, singurele organe de care ne ocupam aici sunt organele care funcționează în cadrul aparatului de justiție potrivit regulamentului făcute prin legea de organizare judecătorească nr. 58/1968, în art.73-76.
Pentru a putea fi numit executor judecătoresc este necesară întrunirea anumitor condiții privitoare la capacitate și studii. Astfel potrivit art.75 alin.1 din legea de organizare judecătorescă, poate fi orice persoană care are capacitatea de exercițiu și a absolvit cel puțin liceul având și examenul de bacalaureat".
Executorii judecătorești se numesc de Ministerul Justiției (art. 75 al.2 ) și judecătorii, tribunalele județene și Tribunalul Municipiul București (art. 73 alin. 1).
La instanța unde funcționează, executorii judecătorești sunt subordonați președintelui acelei instanțe (art. 73 alin. 2).
Competent executorilor judecătorești o găsim reglementată în articolele 74 și 76 din legea de organizare judecătorească.
1. Competență materială. Potrivit art. 74 din legea nr. 58/1968, executorii judecătorești execută hotărârile pronunțate în principiile civile și dispozițiile cu caracter civil cuprinse în hotărârile pronunțate în pricinile penale, precum și orice alte titluri executorii, afară de cele pe care legea le da în competență altor organe de executare.
În raporturile execuționale dintre persoanele fizice, singurele de care ne ocupam în acest capitol, executorii judecătorești sunt competenți a aduce la îndeplinire orice fel de executare.
În afară de competență execuțională generală, executorii judecătorești pot îndeplini și „orice alte lucrări date prin lege în competență lor" (art. 74 alin. 2 din legea nr. 58/1968).
2. Competență teritorială. Potrivit art. 76 din legea nr. 58/1968, „executorii judecătorești își exercită atribuțiile în rază teritorială a instanței la care funcționează".' Această înseamnă că executorii judecătorești au o competență teritorială limitată, circumscrisă la rază administrativ – teritorială a instanței pe lângă care funcționează.
După cum se precizează în partea a două a textului, „prin ordinul ministrului justiției, această competență poate fi extinsă".
3. Obligatiile executorilor judecătorești. Executorii judecătorești pornesc la efectuarea executării sau a unei alte activități ce este data în competentă lor numai dacă sunt sesizați de cei interesați sau li se ordonă de către instanță.
Înainte de a păși la efectuarea primelor acte de executare, executorii judecătorești au obligația să verifice dacă s-au respectat condițiile legale cu privire la titlul ce se execută, dacă a fost sau nu emis de un organ competent, dacă a fost sau nu investit cu formulă executorie, dacă este competent să efectueze el executarea etc.
În îndeplinirea atribuțiilor lor executorii judecătorești trebuie să aibă un rol activ în sensul de a îndeplini din oficiu anumite acte, să dea părților explicații asupra drepturilor și obligațiilor lor, să. întocmească la timp actul de executare și în conformitate cu legea etc.
Menționam că, în concret, modul în care urmează a fi aduse la îndeplinire atribuțiilor executorilor judecătorești este stabilit printr-un regulament al Ministerului Justiției (art. 76 alin. ultim din legea nr. 58/1968).
E.Alte organe și persoane
La executarea silită, în afară de subiecții principali ai executării la care ne-am referit în paragrafele precedente, mai participă terțele persoane și organele de autoritate.
1. Terțele persoane. Acestea pot fi persoane complet străine de executare cum ar fi, persoanele lezate prin executare, care își apăra drepturile lezate pe calea contestației la executare, sau persoane interesate în activitatea de execuție propriu-zisă cum ar fi, spre exemplu, creditori concurenți care intervin în executarea începută pentru a fi satisfăcuți și ei din' bunurile sau veniturile debitorului asupra cărora s-a început urmărirea.
În categoria terțelor persoane se încadrează și persoanele sau organele care prin activitatea lor contribuie la efectuarea executării, cum, ar fi terțul poprit, persoanele cărora li s-au încredințat bunurile sechestrate spre păstrare etc. .
2 Organele de autoritate. Dacă cu ocazia îndeplinirii anumitor acte execuționale, organul de executare întâmpină opunerea debitorului, acesta (organul de executare) poate cere sprijinul organelor de poliție pentru ca prin intermediul acestora debitorul să fie constrâns să respecte dispozițiile legii în bază cărora se face executarea.
"Subliniem faptul că obligația organelor de poliție de a acordă sprijin organelor de executare este prevăzută în mod expres în legea privind organizarea și funcționarea poliție nr. 21/1969, în art. 4 pct. a. Astfel, în textul citat se prevede că ofițerii și subofițerii de miliție „acordă sprijin persoanelor cu funcții ce implică exercițiul autorității: de stat, dacă acestea întâmpină rezistența în executarea atribuțiilor de serviciu".
3.3 TITLURILE EXECUTORII
A. Noțiunea de titlu executoriu
Pornirea oricărei executări silite nu se poate face decât în bază unui act anume întocmit, potrivit dispozițiilor legii, de către organul competent, act care poartă denumirea de titlu executor.
Existența titlului executor constituie o cerință a art. 379 alin. 1 c pr civ. care prevede că : „nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât în virtutea unui titlu executor sau a unei hotărâri cu execuție provizorie și pentru o datorie certă și lichidă".
O dispoziție asemănătoare întâlnim și în art. 372 codul de procedură civilă: „Executarea silită se va urmări : a) în virtutea unei hotărâri judecătorești ;, b) în virtutea unui titlu executoriu.
Codul de procedură civilă, deși stabilește că pentru executarea silită este necesară existența unui titlu executor, nu definește această noțiune. Mai mult, datorită unei exprimări imperfecte, din cuprinsul art. 372 codul de procedură civilă (reprodus mai sus) s-ar putea desprinde concluzia, evident greșită, că „hotărârea judecătorească" și „titlul executor" sunt două noțiuni diferite.
Amintim, în aceeași ordine de idei, și faptul că la confuzia creată prin textul suscitat a contribuit și folosirea incorectă de „titlu executor" în loc de ,,formulă executorie" în cuprinsul art. 374 și 376. Exprimarea incorectă din aceste două texte a fost însă înlăturată prin decretul nr. 38/1959.
Având în vedere și alte dispoziții ale codului de procedură civilă cum ar fi, de exemplu, cele cuprinse în art. 374 unde se prevede că „nici o hotărâre nu se va putea executa de nu va fi investită cu formulă executorie prevăzută de art. 269,…" (regula generală), cât și faptul că în legislația noastră actuală cercul titlurilor executorii este mai larg față de trecut, trebuie să ajungem la concluzia că noțiunea de titlu executoriu este o noțiune generică, care cuprinde în conținutul sau atât hotărârile judecătorești, cât și orice alte acte cărora le acordă această autoritate.
În concluzie deci prin titlu executoriu vom înțelege atât hotărârile judecătorești investite cu formulă executorie, cât și orice alte acte cărora le este dat acest caracter prin lege.
B. Modul de constituire a titlurilor executorii
Pentru ca o hotărâre judecătorească sau orice alt act să devină titlu executoriu este necesară investirea lor cu formulă executorie prevăzută de art. 269 codul de procedură civilă.
Cerința investirii cu formulă executorie o găsim expres reglementată în următoarele două texte : art. 374 alin. 1 și 376 alin. 1 codul de procedură civilă .Textele citate în ordinea enunțată prevăd că : „nici o hotărâre nu se va putea execută de nu va fi investită cu formulă executorie prevăzută de art. 269, afară de hotărârile pregătitoare, hotărârile executorii provizorii și cele prevăzute de art. 269, care se execută și fără formulă executorie" și respectiv ca : „formula executorie se pune pe hotărârile care au rămas definitive ori pe înscrisurile autentificate, precum și pe orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru că acestea să devină executorii în cazurile anume prevăzute de lege".
Din textele citate se desprinde concluzia că pentru a deveni titlu executor, – și această în dreptul comun constituie regula – orice hotărâre, înscris autentic etc. trebuie să fie investit cu formulă executorie.
Investirea cu formulă executorie constă în aplicarea pe copia hotărârii a actului autentic, titluri de credit etc. de către organul de stat competent (instanțele judecătorești sau organele notariale) a formulei executării prevăzute de art. 269 codul de procedură civilă. Formula executorie are două părții: cea dintâi arată organul în numele căruia se dă ordinul de executare, iar cea de a două ordinul de executare propriu-zis. În rezumat, prin formulă executorie Consiliul de Stat dă putere și obligă pe agenții statului să aducă la îndeplinire ceea ce este cuprins în hotărârea sau actul investit cu această formulă.
Scopul și funcțiunea formulei executorii pot fi privite din următoarele două puncte de vedere : primul de a da „actului" investirea legală de titlu executor ce poate fi adus la îndeplinire prin executare silită și, al doilea, de a individualiza exemplarul ce poartă formulă și semnătura organului care 1-a investit că titlu original și unic în mâinile părții care cere executarea.
1. Învestirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătorești. Investirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătorești este întotdeauna de competență primei instanțe, adică a instanței care a dat în cauza cea dintâi hotărâre asupra fondului (art. 374 alin. 2 c. pr. civ.).
Investirea cu formulă executorie se obține la cererea părții interesate (reclamantul care a câștigat procesul) sau a reprezentantului ei. Odată cu cererea de investire partea interesată va depune copia legalizata a hotărârii ce urmează a fi investită. Instanța sesizată va verifică dacă hotărârea a rămas definitivă, dacă copia depusă este legalizata, dacă dreptul de a cere executarea nu s-a prescris etc., și, în cazul în care se consideră că hotărârea poate fi investită, se va dispune, printr-o încheiere data în cameră de chibzuința, investirea ei, prin aplicarea formulei executorii prevăzută de art. 269 codul de procedură civilă.
După investire, hotărârea se predă persoanei care a cerut investirea pentru că în temeiul ei să poată cere executarea.
Întrucât formalitatea învestirii constituie o cerință a legii, punerea în executare a unei hotărâri, fără prealabila sa investire cu formula executorie, atrage nulitatea executării.
2. Investirea cu formula executorie a înscrisuri autentice, cambiilor și biletelor de ordin. Învestirea cu formula executorie a acestor acte este de competență organelor notariale. Procedură de investire cu formulă executorie a acestor acte este reglementată de art. 46- 49 din regulamentul privind aplicarea dispozițiilor decretului nr. 377/1960 pentru organizarea și funcționarea notariatului de stat, aprobat prin H.C.M. nr. 1518/1960.
În ceea ce privește competență teritorială, menționam că investirea poate fi făcută de către orice notariat de stat din țara, fără a se ține seamă de organul notarial care a autentificat înscrisul sau de domiciliul părții.
Ca și în cazul hotărârilor judecătorești, investirea înscrisurilor autentice, a cambiilor sau biletelor la ordin se face numai la cererea părții interesate. Odată cu cererea, partea este obligată a depune actul a cărui investire se cere, în original.
Înainte de a dispune asupra cererii, notarul de stat este obligat să cerceteze dacă înscrisul este autentificat, dacă creanță este certă, lichidă și exigibilă, precum și dreptul și calitatea deținătorului de a cere investirea.
În cazul în care cererea de investire este admisă, formulă executorie se aplică pe originalul actului devenind astfel titlu executoriu.
Menționăm că cererea de investire se rezolvă fără citarea părților printr-o încheiere motivată.
Dacă cererea a fost respinsă, partea interesată poate face plângere la judecătoria în rază căreia se găsește notariatul respectiv.
Titlurile executorii obținute prin investirea cu formulă executorie de către notariatul de stat nu trebuie confundate cu ,,titlurile executorii notariale", date în bază decretului nr. 387/1952, care se dau fără a fi necesară îndeplinirea acestei formalități.
3. Titluri executorii care pot fi puse în executare fără investirea lor – cu formulă executorie și acte pot fi puse în executare, fără a mai fi nevoie de investirea lor cu formulă executorie. În general, se poate spune că nu se cere îndeplinirea formalității învestirii cu formulă executorie în toate acele cazuri în care există urgență, se constată vădit temeinicia dreptului, precum și că există, în cazul anulării titlului, posibilitatea întoarcerii executării.
Astfel, nu sunt supuse învestirii cu formulă executorie, putându-se trece direct la efectuarea celorlalte formalități de executare următoarele titluri :
a) hotărârile cu execuție provizorie date în bază art. 278 și 279 codul de procedură civilă.;
b) încheierile prin care s-au aplicat amenzi, s-au fixat despăgubiri în cursul activității procesuale de judecată pentru neîndeplinirea unor obligații sau exercitarea cu rea-credința a anumitor drepturi ;
c) hotărârile prin care s-a dat câștig de cauză statului sau organizaților socialiste (art. 2691 codul de procedură civilă.) ;
Legea specială poate acordă caracter de titlu executor unui act, fără formalitatea învestirii cu formulă executorie.
4. Titlurile executorii în bază cărora se poate efectua executarea silită între persoanele fizice
Între persoanele fizice, executarea silită poate fi efectuată în bază unei hotărâri judecătorești, a hotărârile unei comisii de judecată sau a unui titlu executoriu notarial.
1. Hotărârile instanțelor judecătorești. Prima și cea mai numeroasă
categorie de titluri executorii în bază cărora se poate efectuă executarea silită între persoanele fizice este categoria hotărârilor judecătorești.
Pentru ca o hotărâre judecătorească să devină titlu executor și să poată fi pusă în executare, trebuie să îndeplinească următoarele condiții :
a) Să statueze asupra unor pretenții cu caracter civil susceptibile a fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite ; asemenea pretenții pot fi cuprinse atât în hotărârile civile, cât și în hotărârile penale în partea privitoare la dispozițiile cu caracter civil ;
b) Să fi rămas definitivă ; sunt hotărâri definitive toate acele hotărâri Împotrivă cărora nu mai poate fi exercitată pe calea de atac a recursului (art. 377 c. pr. civ.)2 :
c)creanță să fie certă, lichidă și exigibila (art. 379 alin. 1 c. pr. civ., 1022 și 1023 c. civ.) creanța este certă asupra existenței ei nu poate fi ridicată nici o obiecțiune (art. 379 alin. 3 c. pr. civ.) ; creanță este lichidă când citirea ei este determinată (art. 379 alin. 4 c. pr. civ.) ; creanța este exigibila când este ajunsă la scadență, adică la termenul când se poate cere executarea ;
d) să fie investită cu formulă executorie prevăzută de art. 269 c. pr. civ. ; această constituie regulă, iar lipsă acestei formalități excepția; în consecință, hotărârile care se pot execută fără a purta formulă executorie vor trebui arătate în mod expres prin lege.
C. Hotărârile comisiilor de judecată.
În litigiile de competență lor, dacă judecată a avut loc, comisiile de judecată se pronunța prin hotărâri care, în principiu, după rămânerea lor definitivă, pot fi puse în executare.
Pentru a putea fi puse în executare, hotărârile comisiilor de judecată trebuie să îndeplinească aceleași condiții că și hotărârile emise de instanțele judecătorești, mai puțin investirea cu formulă executorie. Astfel,. pentru a putea fi puse în executare, hotărârile comisiilor de judecată vor trebui :
a) să statueze asupra unor pretenții cu caracter civil în pricinile pe care legea le dă în competență lor ;
b) să fi rămas definitive în condițiile prevăzute de legea comisiilor de judecată ;
c) creanță la care se referă să fie certă, lichidă și exigibila.
Punerea în executare a hotărârilor comisiilor de judecată între persoanele fizice se face la cererea părții interesate, potrivit normelor dreptului comun, după caz, prin unul din modurile de executare reglementate de codul de procedură civilă și cu aceeași procedură că și hotărârile judecătorești.
D. Titlurile executorii notariale.
Prin art. 4 din decretul nr. 377/1960, între alte sarcini ce revin organelor notariale, la literă „e" se prevede : ,,eliberarea de titluri executorii în cazurile prevăzute de lege", iar la literă „i", ,,investirea cu formulă executorie a înscrisurilor autentice, precum și a cambiilor și a biletelor la or din".
a) Eliberarea de titluri executorii în cazurile prevăzute de lege. Prin decretul nr. 387/1952, privitor la urmărirea unor datorii pe cale notarială, în competență organelor notariale a fost data și urmărirea unor datorii. În general, este vorba de creanțe care, datorită modului lor de constituire, nu pot fi contestate și care permit în același timp și o verificare rapidă și completă asupra existenței și exigibilității lor.
Creanțele ce pot fi urmărite pe cale notariala se referă la plată de chirii, a unor taxe (apa, energie electrică, salubritate etc.), a contravalorii unor bunuri împrumutate și nerestituite (cărți, materiale sportive), precum și în general orice fel de creanțe care nu depășesc 500 lei și sunt constatate prin înscrisuri (art. 1 din decretul nr. 387/1952)
Procedură eliberării și punerii în executare a titlului executor notarial . Cererea pentru eliberarea titlului executor notarial poate fi făcută numai după ce se constată că debitorul n-a răspuns la somația ce i s-a făcut de creditor în termenul fixat (10 zile).
Cererea se depune la notariatul de stat în a cărui rază teritorială se află domiciliul sau sediul creditorului. În cazul în care notarul de stat constată că toate condițiile cerute de lege sunt îndeplinite (s-a făcut somația prealabilă, dreptul de a cere executarea nu este stins prin prescripție, suma pretinsă este calculată potrivit prevederilor legale etc.) va eliberă titlul executor solicitat în termen de 5 zile de la data primirii cererii.
Titlul executor se întocmește în două exemplare originale, semnate de notarul de stat și investite cu sigiliul notariatului, dintre care un exemplar se predă părții, iar celălalt se păstrează la arhivă.
Punerea în executare a titlului executor notarial se face după caz : prin executorul judecătoresc, când executarea se face la cererea unei persoane fizice împotrivă unei alte persoane fizice potrivit procedurii arătate prin art. 13 și 14 din decretul nr. 387/19522, și prin organele și cu procedură prevăzută de decretul nr. 221/1960, când titlul executor privește creanță unei organizații socialiste îndreptată împotrivă unei persoane fizice.
Menționam că în cazul în care organul notarial constată că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de lege pentru eliberarea titlului executor, el poate respinge cererea printr-o încheiere motivată (art. 7 din decretul nr. 387/1952). Împotrivă încheierii de respingere creditorul se poate adresă cu plângere la judecătoria în rază căreia. își are sediul organului notarial respectiv (art. 15 din decretul nr. 287/1952).
b) Înscrisurile autentificate investite cu formulă executorie notariala. După cum am mai arătat, altele autentice, cambiile și biletul, la ordin devin titluri executorii numai după investirea lor cu formulă executorie de către notariatul de stat.
Trebuie să arătăm că dintre înscrisurile autentice (potrivit art. 1171 c. civ. sferă acestora fiind foarte mare), cele care pot deveni titluri executorii prin investirea lor cu formulă executorie sunt numai altele autentice notariale. Așa fiind, atunci când este investit cu formulă executorie, actul autentic îndeplinește aceeași funcție juridică că și o hotărâre judecătorească.
În ceea ce privește cambia și biletul la ordin, deși legea prevede posibilitatea învestirii lor cu formulă 'executorie, menționam că acestea, practic, nu mai sunt folosite că titluri de credit în țara noastră.
c) Controlul judecătorese asupra executării silite notariale. Potrivit art. 17 din decretul nr. 387/1952, debitorul urmărit se poate plânge împotrivă emiterii titlului executor notarial pe calea acțiunii în anulare. Pe calea acțiunii în anulare debitorul își poate face orice fel de apărări a căror finalitate vizează anularea titlului executor notarial.
Soluționarea acțiunii în anulare revine judecătoriei în a cărei rază. teritorială se află domiciliul sau sediul creditorului.
În ceea ce privește procedură de judecată, prin art. 19 din decretul! nr. 387/1952, se face cu trimitere la dreptul comun.
Împotrivă ilegalității actelor de executare partea interesata poate folosi calea contestației la executare.
3.4 FORMALITĂȚILE PREVĂZUTE DE LEGE PENTRU PORNIREA EXECUTĂRII SILITE
Reglementarea în amănunt a unor forme ce trebuie îndeplinite înainte de efectuarea propriu-zisă a executării silite urmărește, pe de o parte, să pună la dispoziția creditorului mijloacele necesare realizării dreptului sau, iar pe de altă parte, să-l apere pe debitor față de unele măsuri abuzive care i-ar putea prejudicia grav interesele.
În legătură cu respectarea acestor formalități, subliniem îndeosebi rolul. instanței de judecată și al organului de executare. Lor le revin în principal sarcină de a efectuă și supraveghea modul cum sunt respectate dispozițiile legii cu privire la întocmirea primelor acte procesuale de-urmărire silită.
A.Cererea pentru încuviințarea executării
Principiul disponibilității procesuale își găsește aplicarea și în fază executării silite. O prima manifestare a acestui principiu o constituie inițiativă creditorului de a pune în executare titlul executor constituit în favoarea sa.
Executarea silită se pornește, în principiu, numai la stăruința părții interesate, stăruința concretizată în ceea ce numim „cererea pentru încuviințarea executării.
Despre cererea pentru încuviințare executării, în codul de procedură civilă, se face vorbire în art. 373 și 375.
Cererea pentru încuviințarea executării se face potrivit dispozițiilor generate privitoare la cererile ce se adresează instanțelor judecătorești (art. 82- 84 c. pr. civ.).
Instanță judecătorească competență pentru încuviințarea executării este instanță care a judecat cauza în prima instanța. În cazul în care se cere executarea unei hotărâri dată de o comisie de judecată, competență a încuviințarea executarea este instanță înaintea căreia acea hotărâre a fost sau putea fi atacata pe calea plângerii.
Înainte de încuviințarea executării, instanță sesizată va verifică dacă titlul a cărui executare se solicită este sau nu regulat întocmit (în sensul dacă trebuie sau nu investit cu formulă executorie) dacă se poate porni sau nu executarea sub raportul unui eventual termen de grație, dacă dreptul de a cere executarea se află și au nu în ființă etc.
B. Actele de încunoștințare a debitorului
a). Noțiune și scop. Executarea silită nu poate fi începută mai înainte de încunoștințarea debitorului. În acest sens, prin art. 387 c. pr. civ. se prevede : ,,nici o hotărâre sau titlu executoriu nu se va putea execută decât numai după ce se va fi încunoștințarea datornicul odată cu somatic sau comandamentul.
Încunoștințarea debitorului prin somație sau comandament este prevăzută de lege sub sancțiunea nulității (art. 391 c. pr.civ.comb, cu .art. 387 c. pr.civ.). Așa fiind, părțile nu pot renunțe la îndeplinirea acestei formalități.
Somația este actul procedurăl îndeplinit de executorul judecătoresc în materia urmăririi mobiliare, prin care debitorul este invitat să-și – achite obligațiile față de creditor, cunoscând ea în caz contrar, se va da curs urmăririi începute împotrivă sa. La somație se alătura întotdeauna și copia de pe titlul executor.
Potrivit art. 388 c. pr. civ., somația se comunică cu cel puțin o zi înainte de orice executare.
Comandamentul este actul procedurăl îndeplinit de executorul judecătoresc în materia urmăririi imobiliare.
În cazul urmăririi imobiliare indirecte, după înmânarea comandamentului, executarea va putea fi continuată numai după trecerea unui termen de 30 de zile (art. 499 c. pr. civ.), iar în cazul urmăririi imobiliare directe, predarea imobilului către creditor se va putea face numai după trecerea unui termen de 8 zile (art. 575 c. pr. civ.).
Între somație și comandament există o deosebire esențială : astfel, pe când somația constituie un simplu act de încunoștințare a debitorului, avertizându-l că în caz de neplata, împotrivă să se va începe urmărirea silită, comandamentul constituie, sau mai corect spus, marchează începutul urmăririi.
În legătură cu încunoștințarea debitorului și data de la care toate începe executarea trebuie să menționam și 'dispozițiile cuprinse în art. 397 c. pr. civ. care reglementează situația începerii executării înainte de decesul debitorului. când de pe urmă acestuia au rămas moștenitori.
Textul citat reglementează următoarele două ipoteze :
– dacă debitorul decedat a lăsat în urmă să numai moștenitori majori, executarea începută se va continuă împotrivă acestora după 8 zile de la notificarea colectivă ce li se va face la ultimul domiciliu al defunctului ;
– dacă în urmă debitorului decedat au rămas și, sau numai moștenitori minori, executarea începută se va suspenda până la organizarea reprezentării lor legale ; pentru identitate de motive, la fel se va proceda și în cazul în care printre moștenitori se află persoane puse sub interdicție ,și debitorul decedat îndeplinea funcția de ocrotitor legal.
Subliniem făptui că în anumite cazuri, executarea se poate face și direct, fără încunoștințarea prealabilă a debitorului. Așa se procedează. De exemplu, când se execută ordonanțele președințiale (art. 181 alin. ultim c. pr. civ.), sau când executarea este ordonată a fi făcută de urgență cu decăderea debitorului din termenul de grație acordat (art. 390 alin. 2 comb, cu art. 382 c. pr. civ.).
b). Natură juridică a actelor de încunoștințare a debitorului. Actele de încunoștințare a debitorului, considerate că acte începătoare de executare propriu-zisă, prezintă o deosebită importantă practică și anume. marchează în timp momentul de la care poate fi introdusă contestația la executare.
În ceea ce privește somația,, în practică judiciară s-a decis că ea nu constituie un act începător de executare și că, în consecință, nu poate fi atacată cu contestația la executare.
De la această interpretare sunt exceptate cazurile de executare directă, cum ar fi restituirea unor bunuri mobile (art. 572 c. pr. civ.) și predarea unui imobil către proprietar (art. 575 c.pr.civ.), cazuri în care somația poate fi considerată că un act începător de executare, deoarece între somație și deposedarea debitorului nu mai intervine nici un alt act de executare.
În ceea ce privește comandamentul, se consideră că fiind un act inceA¬pator de executare deoarece, după îndeplinirea procedurii de comunicare acesta urmează a fi transcris în extras, la notariatul de start de la locul .așezării bunului, într-un registru special de publicitate (art. 493 alin. 3 c. pr. civ.).
Transcrierea comandamentului în registrul special de publicitate produce următoarele efecte :
– întreruperea prescripției (art. 1865 c. civ.) ;
– punerea în întârziere a debitorului (art. 1088 c. civ.) ;
– indisponibilizarea bunului (art. 511 c. pr. civ.).
Așa fiind, și în bază art. 492 c. pr. civ. care precizează că „orice urmărire a unui imobil va începe printr-un comandament", în practică judiciară s-a considerat că contestațiile la executare în această materie pot fi făcute îndată după comunicarea comandamentului.
C. Timpul în care poate fi efectuată executarea
Problema timpului în care poate fi efectuată executarea este reglementată în art. 385 și 386 c. pr. civ.
Astfel, potrivit art. 385, executarea silită poate avea loc numai între orele 8 dimineața și orele 6 seară ; executarea începută va putea fi totuși continuată și după orele 6 seară sau în zilele următoare.
În art. 386, se prevede că executarea silită nu va putea fi efectuată în zilele de sărbătoare legală. În cazurile urgente, președintele instanței care a încuviințat executarea va putea dispune că executarea să se facă, chiar și în aceste zile
3.5 PRESCRIPȚIA DREPTULUI DE A CERE EXECUTAREA SILITĂ ȘI PERIMAREA ACTELOR DE EXECUTARE
Posibilitatea de a cere executarea silită, că și posibilitatea exercitării acțiunii, este limitată în timp. Această înseamnă că după trecerea termenului prevăzut de lege nu se mai poate obține concursul organelor de executare pentru valorificarea dreptului înscris în titlul a cărui executare se cere. Ideea de noțiune care justifică prescripția executant în finalitatea ei, se relevă deci prin refuzul organelor de executare de a mai proceda la constrângerea debitorului, dacă creditorul, fără vreun motiv temeinic, a neglijat să ceară, în timpul fixat de lege, executarea dreptului înscris în titlul pe care 1-a obținut în favoarea sa.
Strâns legat de prescripția dreptului de a cere executarea silită se-află perimarea executării. Că sancțiune, perimarea privește actele de procedură făcute în fază de execuție și are menirea să înlăture nedumerirea pe care o creează starea de pasivitate a creditorului prin lăsarea: în nelucrare a procedurii de urmărire.
A. Prescripția dreptului de a cere executarea silită
1. Domeniul de aplicare a prescripției dreptului de a cere executarea silită. După cum se știe, reglementarea de bază în materia prescripției o constituie decretul nr. 167/1958.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 6 din acest decret „dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executoriu se prescrie-prin. împlinirea unui termen de 3 ani, iar în raporturile dintre organizațiile socialiste, de un an".
În legătură cu reglementarea data prescripției dreptului de a cere-executarea silită prin decretul nr. 167/1958, facem următoarele două precizări : a) termenele prevăzute de art. 6 din decret sunt termene de-drept comun ; b) aplicarea acestor termene se face în toate cazurile în care titlul executor se referă la drepturi care au un obiect patrimonial (art. 1 din decret).
În consecință, alte termene de prescripție mai mari sau mai mici decât cele prevăzute de art. 6 din decretul nr. 167/1958 sunt termene – derogatorii și că, alte materii, cum ar fi spre exemplu, executarea silită a unor obligații cu caracter nepatrimonial, nu cad sub incidental acestor reglementări fiind rămase pe mai departe sub reglementarea data de c. pr. civ. prin art. 404.
2. Prescripția dreptului de a cere executarea silită în cazul drepturilor reale. Întrucât prin art. 21 din decretul nr. 167/1958 se prevede că dispozițiile acestui decret ,,nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitație, servitute și superficie", în. literatură juridică se discută problemă dacă în cazul acestor drepturi, dreptul de a cere executarea silită se prescrie înăuntrul termenelor de prescripție prevăzute de art. 6 din decretul nr. 167/1958, sau este supus. termenului de 30 de ani, prevăzut de art. 404 din cad pr. civ.
În jurul acestei probleme s-au conturat două păreri.
Prima părere consideră că dispoziția cuprinsă în art. 6 din decretul nr. 167/1958 a înlăturat pe cea cuprinsă în art. 404 c. pr. civ. Noile termene de prescripție aplicându-se în cazul dreptului de a cere executarea silită în materiile exceptate, respectiv și în cazul drepturilor reale principale despre care se face vorbire în art. 21 din decretul nr. 167/1958 . Se motivează că prescripția dreptului de a cere executarea silită este ceva distinct de prescripția dreptului la acțiune și că, în consecința, legiuitorul în cazul drepturilor reale a înțeles să excepteze de la noua reglementare numai dreptul la acțiune nu și dreptul de a cere executarea silită.
Acest lucru, , susține autorul la care ne referim, se poate deduce ,și din modul cum este redactat art. 6 din decretul nr. 167/1958, m sensul ci în cuprinsul sau se face vorbire despre dreptul de a cere executarea Șiș în temeiul oricărui titlu executor" ; deci, și despre titlurile executorii care se referă la drepturile reale principale.
A două părere consideră că dreptul de a cere executarea silită a hotărârilor pronunțate în acțiunile reale principal exceptate de la reglementarea decretului nr. 167/1958, se prescrie conform art. 404 din c. pr. civ., adică în termen de 30 de ani.
Se motivează că, din moment ce legiuitorul a înțeles să lase dreptul la acțiune supus vechii reglementări prevăzută de codul civil, ar fi foarte' greu de conceput că dreptul de a cere executarea silită m vede-rea realizării acestor drepturi să fie considerat că fiind supus noii reglementari. Se mai motivează că menținerea în vigoare a dispozițiilor art. 404 c. pr. civ. are drept scop asigurarea concordanței dintre prescripția extinctivă și cea achizitivă.
Mergând pe linia unor hotărâri de speță anterioare, problemă controversată a fost lămurită de Plenul Tribunalului Suprem prin decizia re îndrumare nr. 4/1965/' Prin această decizie este adoptat punctul de vedere exprimat în prima părere. Într-adevăr, Tribunalul Suprem dă în această privința, instanțelor judecătorești, următoarea îndrumare . „Dreptul de a cere executarea silită a titlurilor executorii privind drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitație, servitute și superficie se, prescrie în termenul prevăzut de art. 6 din decretul nr. 167/1958,
privitor la prescripția extinctiva, vechea hotărâre neexecutata pierzându-și puterea lucrului judecat".
3. Punctul de plecare și împlinire a termenelor de prescripție în materia executării. Termenele de prescripție în materia executării, că orice a alte termene au un punct de plecare și altul de împlinire.
a) Punctele de plecare a termenelor de prescripție a dreptului de a cere executarea silită. În cazul hotărârilor judecătorești sau a altor organe de jurisdicție, ca regulă generală, dreptul de a cere executarea silită se naște în momentul în care hotărârea a rămas definitivă.
Există și cazuri, și acestea constituie excepții de la regulă enunțată, în care dreptul de a cere executarea silită se naște chiar din momentul pronunțării hotărârii. Astfel, sunt, spre exemplu, executorii din momentul pronunțării lor, hotărârile cu execute vremelnică (art. 278 și 279 c. pr. civ.) și ordonanțele președințiale (art. 581 alin. ultim c. pr. civ.).
Dacă prin hotărârea a cărei executare se cere s-a acordat un termen de grape sau urmărirea a fost condiționată de depunerea unei cauțiuni, dreptul de a cere executarea silită se naște din momentul scurgerii acelui termen sau a depunerii cauțiunii (art. 581 și 584 c. pr. civ.).
În cazul actelor autentice investite cu formulă executorie, precum și al titlurilor executorii notariale, punctul de plecare a termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită este data eliberării titlului executoriu de către organul notariatului de stat.
b) Momentul până la care poate fi cerută executarea și repunerea în termen. Executarea silită poate fi cerută până în ultima zi a împlinirii termenului de prescripție.
Modul de calcul al termenelor de prescripție a dreptului de a cere executarea silită se face potrivit dispozițiilor cuprinse în codul de procedură civilă în art. 100 alin. 3 și 4.
În ceea ce privește repunerea în termen, menționam că poate fi fă-cuta numai dacă sunt întrunite condițiile expres arătate de lege. Astfel, din cuprinsul art. 19 din decretul nr. 167/1958, cu privire la repunerea în termen desprindem :
a) poate fi dispusă numai de instanță judecătorească ; organele de executare nefiind competențe să procedeze la repunerea în termen ; dacă constată împlinirea prescripției, trebuie să refuze îndeplinirea ori-cărui act de executare ;
b) repunerea în termen poate fi f acută numai pentru motive temeinice apreciate de instanță că au fost de natură să-1 împiedice pe creditor să ceară executarea în termenul legal ;
c) cererea poate fi făcută numai în termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.
Cererea de repunere în termen se face în formă obișnuită (art. 82' c. pr: civ.). Din cuprinsul ei va trebui să reiasă cauza împiedicării și momentul încetării ei.
Cererea de repunere în termen fiind, față de cerere pentru încuviințarea. executării, o cerere accesorie ,se va introduce la instanță competentă pentru încuviințarea executării (art. 17 comb, cu art. 373 c. pr. civ.).;
Hotărârea instanței de admitere sau respingere a cererii de repunere în termen poate fi atacată cu recurs în condițiile prevăzute de dreptul. comun.
B.Suspendarea și întreruperea cursului prescripției executării
Deosebit de cauzele care justifică o eventuală repunere în termen, atunci când termenul de prescripție a expirat, legea prevede și cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită.
1. Suspendarea. Suspendarea cursului prescripției executării constă în apropierea temporară a curgerii termenului de prescripție, pe timpul cât durează cauza care împiedică pe creditorii-urmăritori să ceară executarea. Drept urmare, timpul cât durează o astfel de cauza nu se calculează în termenul de prescripție, iar când această cauza dispare, prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare (art. 15 alin. 1 din decretul nr. 167/1958).
Cauzele de suspendare a prescripției, în general, deci și pentru prescripția executării, sunt arătate de art. 13 și 14 din decretul nr. 167/1958.
O prima categorie de cauze, cele arătate de art. 13, se referă la anumite împrejurări obiective, datorită cărora titularul dreptului se află în imposibilitatea de a cere executarea.
În concret, conform art. 13 din decretul nr. 167/1958, cursul prescripției dreptului de a cere executarea silită este suspendat în următoarele doua cazuri :
a) cât timp creditorul este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere a prescripției executării ;
b) pe timpul cât creditorul sau debitorul fac parte din forțele ar-mâțe ale România, iar acestea se află pe picior de război.
Cea de-a două categorie a cauzelor de suspendare se referă la unele împrejurări de ordin moral sau situații speciale datorită cărora titularul dreptului este împiedicat de a cere executarea.
Potrivit art. 14 din decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului de a a cere executarea silită nu curge în următoarele cazuri :
a) atâta timp cât între persoană ocrotită în calitate de creditor și ocrotitorii săi legali, în calitate de debitori. nu au fost date și aprobate socotelile ;
b) cât cei lipsiți de capacitatea restrânsă nu au asigurată ocrotirea legală ;
c) cât timp executarea silită urmează a fi efectuată de un soț împotriva celuilalt soț.
Dacă încetarea cauzei de suspendare s-a produs în ultimele 6 luni ale termenului, pentru că creditorul-urmăritor, să aibă timp suficient să ceară executarea, prescripția se va consideră împlinită numai după 6 luni de la data încetării cauzei, iar în cazul termenelor mai mici de 6 luni, după cel puțin o lună.
2. Întreruperea. Spre deosebire de suspendare care oprește temporar curgerea termenului de prescripție, întreruperea se datorează actelor de voința ale acestuia făcute cu scopul de a-și realiză dreptul înscris în titlul a cărui executare o cere.
Cauzele de întrerupere a cursului prescripției în general sunt aparate de art. 16 din decretul nr. 167/1958.
Dintre aceste cauze o vom reține numai pe aceea care se referă la întreruperea prescripției dreptului de a cere executarea silită și anume ; ,,actul începător de executare".
Pentru a simplifica analiză noțiunii de „act începător de executare" subliniem faptul că prin decizia de îndrumare a Plenului Trib. Suprem nr. 5/2006 această funcție (de act începător de executare) a fost recunoscută și cererilor de executare.
Așa fiind, „cererea adresată de creditor organului de executare, de a efectuă urmărirea, întrerupe prescripția dreptului de a cere executarea silită".
Întrucât orice executare silită se pornește, în general, la stăruința creditorului-urmăritor și că, în consecință, acesta trebuie să se adreseze organului de executare cu o cerere, rezultă că această cerere urmează a fi considerată că primul și singurul act începător de executare care produce efectul întreruptiv al prescripției dreptului de a cere executarea silită.
Menționam că potrivit art. 16 alin. ultim din decretul nr. 167/1958, efectul întreruptiv al prescripției dreptului de a cere executarea silită nu se va produce dacă cererea de executare este respinsă, anulată ori perimata.
Data care marchează începutul noului termen de prescripție în cazul în care primul termen a fost întrerupt. După cum am mai arătat, întreruperea prescripției dreptului de a cere executarea silită face că prima prescripție să rămână fără efect, Așa fiind, noua prescripție va începe să curgă de la îndeplinirea ultimului act de executare prin care se constata imposibilitatea continuării primei executări începute (art. 17 alin. ultim din decretul nr. 167/1958).
C. Efectele prescripției executării
Scurgerea termenului în care creditorul urmărit putea să ceară executarea , atrage stingerea posibilității de a mai cere ca organele de executare să intervină și să-l constrângă pe debitor pentru a-și executa obligația.
Așa fiind organele de executare, atunci când li se prezintă cererea pentru efectuarea actelor de urmărire silită după scurgerea termenelor de prescripție prevăzute de lege sunt datorate a nu le da curs.
Renunțarea la beneficiul invocării prescripției și executarea benevola a obligației din partea debitorului, face să rămână intact dreptul subiectiv al creditorului.
Subliniem însă făptui că dispozițiile art. 20 alin. 1 din decretul nr 167/1958 nu sunt aplicabile atunci când debitor este o organizație socialistă. La împlinirea termenului de prescript, organizațiile socialiste debitoare sunt obligate „sa verse la bugetul de stat ceea ce datora fostului
creditor" ,(art. 20 alin. 2 din decretul nr. 167/1958).
Rezultă deci că organizațiile socialiste, atunci când figurează m caii-țâțe de debitoare, și dreptul de a cere executarea s-a stins, nu se pot execute în mod voluntar față de foștii lor creditor!. Această nu înseamnă însă că obligația lor s-a stins cu desăvârșire ; ele rămânând obligate să verse sumele datorate la bugetul de stat.
D. Perimarea actelor de executare
Perimarea este sancțiunea procesuala care stinge activitatea procesuală în care se găsește, data se constată că partea interesată n-a depus stăruințe în soluționarea cererii sale.
În materia executării silite, perimarea este reglementată prin art. 389 cod pr. Civ. Astfel, în acest text se arată : „daca creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept și orice parte interesate poate cere desființarea ei".
Perimarea executării prezintă următoarele particularității :
a) Date care marchează curgerea termenului de perimare este date îndeplinirii oricărui act de executare care din neglijență părți n-a fost urmat. de alte acte de executare . În cazul obținerii de către debitorul-urmărit a suspendării executării că urmare a exercitării unei împotrivă de căi atac sau titlului executor data a unei contestații la executare termenul de perimare curge de la data Încetării suspendării (art. ,389 alin.2 cod pr. civ)
b) În materia executării, perimarea operează de drept prin simplul fapt al scurgerii termenului prevăzut de lege. În consecință , și spre deosebire de perimarea judecății, să materia executării silite perimarea operează fără a fi necesar constatată fie că printr-o hotărâre a instanței de executare . Este suficient deci în de la date lăsării să nelucrare a activității de' executare să se fi scurs 6 luni de zile pentru și după această data atât actele anterioare cât și cele care, eventual ar fi făcute după împlinirea acestui termen, să fie considerate că neavenite.
c) Constatarea efectelor perimării se face din oficiu sau la cererea părții interesate, dacă se observă că procedură de executare este continuată după împlinirea termenului de perimare ;
d) După împlinirea termenului de perimare, creditorul-urmăritor poate porni din nou executarea, cu condiția că, între timp, să nu se fi împlinit termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită. În cazul în care creditorul-urmăritor cere reluarea procedurii de executare, art. 389 al. ultim c. pr. civ., dispune că înainte de îndeplinirea actelor de executare „se va face mai întâi o noua somație, la care nu se va mai alătura titlul care se execută".
Cazuri în care perimarea nu se aplică. În raporturile execuționale dintre personale fizice perimarea nu se aplică în următoarele cazuri : a) măsurilor asiguratorii luate în vederea executării, deoarece acestea au caracterul unor măsuri de conservare și nu de executare ; b) când executarea urmează a se efectuă din oficiu cum ar fi, spre exemplu, executarea sumelor datorate cu titlu de obligație, când executarea urmează a se fețe asupra salariului sau a altor venituri provenite din muncă ; c) când executarea se face potrivit dispozițiilor decretului nr. 221/1960 (cazul concursului dintre creditori persoane fizice și persoane juridice).
3.6 OBIECTUL EXECUTĂRII SILITE
Pe calea executării silite, creditorul-urmăritor caută să-și satisfacă pretențiile (în drepturile) constatate prin titlul a cărui executare este îndreptățit a o cere.
Din punctul de vedere al dreptului material, satisfacerea pretențiilor creditorului se identifică cu obiectul raportului juridic încălcat sau ne-recunoscut. Astfel, din acest punct de vedere, obiect al executării poate fi obligația de a da, a face sau a nu face ceva.
Din punctul de vedere al dreptului procesual, prin obiect al executării silite se înțeleg bunurile și veniturile debitorului asupra cărora se poate purta executarea, într-un' cuvânt, tot ceea ce poate fi supus urmăririi.
Principiul general în materie este acela că întreagă avere a debitorului-urmărit formează gajul creditorilor săi (art.1718-1719c.civ.). În temeiul acestui principiu, toate bunurile debitorului sunt susceptibile de a formă obiectul executării silite.
Prin excepție de la acest principiu, în art. 380 c. pr. civ. se prevede că „Executarea silită se întinde asupra tuturor bunurilor mișcătoare și nemișcătoare ale datornicului, afară de excepțiile admise de lege".
A. Bunurile și veniturile urmăribile aparținând persoanelor fizice
Problemă bunurilor urmăribile și neurmăribile aparținând persoanelor fizice o găsim reglementată în art. 406- 410 c. pr. civ. Distingem, în textele menționate, sub raportul posibilității de a fi sau nu urmărite, trei categorii de bunuri, respectiv de venituri și anume : neurmăribile, urmăribile condiționat și urmăribile numai în parte.
Prima categorie o formează bunurile și veniturile care nu se pot urmări pentru nici un fel de datorie. Acestea sunt : a) lucrurile necesare pentru culcatul datornicului și al familiei sale ; b) hainele cu care se îmbrăca sau care slujesc la trebuință de fiecare zi ; c) armele, echipamentul și îmbrăcămintea ofițerilor ; d) icoanele și portretele de familie (art. 406 c. pr. civ.).
Când debitorul este angajat în câmpul muncii, nu pot fi urmărite, pentru nici un fel de datorii, ajutoarele acordate pentru incapacitate temporară de muncă, pentru sarcină și lehuzie, îngrijirea copilului bolnav în vârsta sub doi ani, diurnele și orice alte asemenea indemnizații cu destinație specială, precum și bursele de studii (art. 409 alin. ultim c. pr. civ.).
A două categorie o formează bunurile și veniturile care se pot urmări numai condiționat de existența a două împrejurări și anume :
a) că debitorul să nu aibă alte bunuri sau venituri urmăribile ;
b) creanță urmărită să decurgă din pensii de întreținere, chirii sau alte creanțe privilegiate asupra bunurilor mobile.
Aceste bunuri sunt următoarele :
a) uneltele, animalele, semințele și îngrășămintele necesare pentru cultură pământului ;
b) un număr redus de animate, la alegerea debitorului și nutrețul trebuitor acestora ,pe timp de o luna ;
c) hrană pentru debitor și familia sa pentru trei luni ;
d) uneltele,instrumentele,mașinile,cărțile necesare debitorului pentru a-și exercită profesiunea (art. 407 c. pr. civ.).
Sunt supuse aceluiași regim pensiile de întreținere și rentele viagere (art. 40.8 alin. 1 c. pr. civ.). AM legea da însă dreptul instanței că, apreciind, atât asupra nevoilor creditorului cât și ale debitorului, să fixeze cotă-parte care poate fi urmărită (art. 408 alin. 2 c. pr. civ.).
De asemenea, nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu titlu de obligație de întreținere, ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă din cauza de boală sau accident, precum și cele acordate pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sănătății, care se plătesc de către organele de asigurări sociale, de oasele de asigurări sociale din cooperația meșteșugărească ori de către cooperativele agricole de producție membrilor lor ; tot numai pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere vor putea fi urmărite compensațiile acordate angajaților în caz de desfacere a contractului de munca' (art. 409 alin. 4 c. pr. civ.).
În categoria bunurilor care se urmăresc condițional intră și bunurile comune ale soților. Aceste bunuri puțind fi urmărite, așa după cum se arată în art. 32 c. familiei, numai pentru cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune, obligații contractate de amândoi soții sau numai de unul din ei pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei, precum și pentru repararea prejudiciului cauzat de' unul din soți proprietății socialiste, dacă prin această au sporit bunurile comune.
A treia categorie o formează bunurile și veniturile care nu pot fi urmărite decât în parte.
Astfel, potrivit art. 409 c.pr.civ. „salariile și celelalte drepturi bănești, cuvenite angajaților de orice fel, pot fi urmărite" în următoarele proporții :
a) până la 1/2 din salariul tarifar net, pentru sume datorate cu titlu de obligație de întreținere,
b) până la 1/3 din salariul tarifar, net, pentru recuperarea pagubelor cauzate proprietății socialiste,
c) până la 1/5 din salariul tarifar net, pentru orice alte datorii.
În cazul în care se pornesc mai multe urmăriri asupra salariului aceluiași debitor, toate creanțele la un loc pot fi acoperite numai până la o sumă ce nu depășește 1/2 din salariul tarifar net și cu respectarea următoarei ordine de preferința:
a) obligațiile de întreținere ;
b) plata despăgubirilor cauzate prin moarte sau vătămări corporale ;
c) plată datoriilor către stat provenite din impozite și taxe ; d) plată despăgubirilor pentru repararea pagubelor pricinuite proprietății socialiste ; e) toate celelalte datorii.
Dispozițiile cu privire la cotă-parte urmăribila din salariu și ordinea de preferința enunțate mai sus se aplică și sumelor cuvenite în bază dreptului de autor, inventator sau inovator, remunerațiilor cuvenite membrilor cooperativelor meșteșugărești, precum și pensiilor de orice fel (art. 409 alin. 3 c. pr. civ.).
Observăm că între categoriile de venituri enumerate mai sus nu sunt cuprinse veniturile provenite din muncă ale membrilor cooperativelor agricole de producție. Prin analogie, considerăm că dispozițiile art. 409 c. pr. civ. sunt aplicabile și în cazul în care executarea ar avea drept obiect asemenea venituri. De altfel, în decretul nr. 221/1960, legiuitorul reglementează aceasta „analogie", în art. 14, în mod expres.
B. Bunurile și veniturile urmăribile și neurmăribile ale persoanelor juridice
Deși, în ceea ce privește esența lor, cele două forme de proprietate socialistă formează un singur tot, în ceea ce privește regimul lor juridic și în special posibilitatea de urmărire, proprietatea socialistă de stat se deosebește de cea cooperatista. Așa fiind, regimul juridic de urmărire a acestor două forme de proprietate nu poate fi privit decât separat.
1. Regimul juridic de urmărire a bunurilor și fondurilor proprietate de stat. De la început se impune a fi făcuta precizarea că persoanele juridice care au în administrarea lor directă bunuri și mijloace bănești atunci când figurează în raporturile juridice execuționale în calitate de debitoare, dreptul de gaj general al creditorilor se restrânge numai la grupă de bunuri sau mijloace bănești în legătură cu care a luat naștere creanță a cărei executare se urmărește.
Acest principiu este o consecință a caracterului planificat al activități tuturor organelor și organizațiilor de stat.
a) Regimul juridic de urmărire a bunurilor și fondurilor organizațiilor economice de stat. După cum se știe, în cazul organizațiilor economice de stat putem vorbi de următoarele grupe de bunuri : bunuri mijloace fixe, bunuri mijloace circulante, grupă produselor .și cea a mijloacelor bănești.
Fără a intră în amănunte, vom relevă, în legătură cu grupele de bunuri amintite, numai aspectele privind posibilitatea sau imposibilitatea urmăririi lor silite.(Astfel, în ceea ce privește mijloacele fixe, prin art. 9 alin. 2 din decretul nr. 199/1949, s-a prevăzut dispoziția că „nu pot fi urmărite pe nici o cale și în temeiul nici unui titlu". Acest decret fiind abrogat, nu mai prezintă importantă).
În privință mijloacelor circulante, deși nu aveam încă un text expres care să interzică urmărirea lor, în literatura juridică s-a ajuns la aceeași concluzie a interzicerii urmăririi lor silite. Explicația justă a concluziei la care s-a ajuns este data de imposibilitatea continuării procesului de producție, dacă s-ar admite urmărirea acestor bunuri.
Produsele rezultate din activitatea economică, fiind destinate circulației, pot fi urmărite atâta vreme cât se află în patrimoniul organizației debitoare.
Mijloacele bănești. După cum se știe, organizațiile și între-prinderile economice de stat sunt obligate să-și păstreze mijloacele bănești în conturi deschise la unitățile Băncii Naționale și să efectueze operațiile de încasări și plăti de orice natură între ele prin decontare (art. 86 din Instrucțiunile Băncii Naționale nr. 1/1970).
Mijloacele bănești ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat debitoare pot fi urmărite numai de creditorii ale căror drepturi de creanță s-au născut din acte și fapte juridice săvârșite în cadrul activi-tații lor curente, iar fondurile cu destinație specială numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu destinația fondului respectiv.
b) Regimul juridic de urmărire a bunurilor și fondurilor instituțiilor bugetare. Instituțiile bugetare au în administrarea lor directă două categorii de bunuri : bunuri de inventar și fonduri bănești.
În ceea ce privește bunurile de inventar, data fiind afecțiunea lor de a servi timp îndelungat instituțiilor în a căror administrare directa se află, nu pot fi supuse urmăririi pentru nici un fel de creanță.
Cu privire la fondurile bănești, ele pot formă obiectul executării silite. respectându-se principiul specializării creanțelor.
2. Regimul juridic de urmărire a bunurilor și fondurilor proprietate cooperatista.
a) Bunurile ce aparțin organizațiilor cooperatiste se bucură de un regim juridic special și în ceea ce privește urmărirea lor. Pentru fiecare categoric de organizații cooperatiste avem dispoziții speciale privând urmărirea bunurilor ce le aparțin. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. 2 din legea nr. 6 din 10 iulie 1970 cu privire la organizarea și funcționarea cooperației de consum, bunurile mobile și imo-bile, mijloace fixe, proprietatea organizațiilor cooperației de consum, nu pot fi urmărite de creditorii organizației cooperatiste și nici de creditorii personali ai membrilor cooperatori.
Potrivit dispozițiilor art. 19 din legea de mai sus, creditorii organizațiilor cooperației de consum pot urmări disponibilul în bani al organizației debitoare în limită șoldului creditor la fondul de investiții sau alt fond special în legătură cu destinația căruia s-a născut creanță. Creditorii a căror creanță s-a născut în legătură cu activitatea curentă a organizației cooperatiste vor putea urmări produsele ,și celelalte mărfuri ale acesteia care nu-i sunt necesare pentru îndeplinirea obligațiilor contractate existențe la începutul urmăririi, precum și partea excedentara a mijloacelor circulante. .
b) În ceea ce private urmărirea bunurilor ce aparțin organizațiilor cooperației meșteșugărești, legea nr. 14 din 15 mai 1968, privind organizarea cooperativelor meșteșugărești, cuprinde dispoziții aproape identice cu cele ce le-am văzut la urmărirea bunurilor proprietatea cooperativelor de consum.
c) Urmărirea bunurilor ce aparțin cooperativelor agricole de producție se face potrivit dispozițiilor H.C.M. nr. 683/1968 (art. 7) după aceleași principii pe care le-am văzut că se aplică la celelalte organizații cooperatiste.
3.7 FORMELE EXECUTĂRII SILITE
A. Diversele forme de executări reglementate în codul de procedură civilă
În cuprinsul codului de procedură civilă găsim reglementate șase feluri de executare. Dintre acestea, primele cinci se referă la executarea silită indirectă, iar ultimul la executarea silită directă.
În ordinea reglementării, cele șase feluri de executare sunt :
a) urmărirea bunurilor mobile aflate în posesia datornicului (art. 411-451) :
b) urmărirea și poprirea sumelor de bani ale datornicului aflate în mână unor terțe persoane (art. 452-462) ;
c) urmărirea fructelor prinse de rădăcini (art. 463- 472);
d) urmărirea veniturilor bunurilor imobile (art. 473- 487) ;
e) urmărirea bunurilor imobile (art. 488- 471) și
f) predarea silită a bunurilor mobile și imobile.
Dintre formele executării silite indirecte enumerate mai sus,vom face abstracție de urmărirea fructelor prinse de rădăcini și urmărirea veniturilor bunurilor imobile, forme care, în cadrul noilor realități economice din țara noastră. nu mai prezintă nici o importantă practică.
Reținând faptul că în raport cu obiectul executării, procedură diverselor forme de executare se poate grupă, așa după cum am subliniat și mai sus, în executare silită directă și executare silită indirectă, vom urma în expunere aceasta clasificare.
B. Executarea
Executarea are loc atunci când se urmărește obținerea unui obiect determinat îndeplinirea unei obligații de a face sau nu face ceva care implică faptul personal al debitorului (obligația părintelui căruia a încredințat copiii de a permite vizitarea lor de celalalt părinte, încetarea unor acțiuni tulburătoare etc.).
1. Executarea bunurilor mobile. Art. 572 c. pr. civ, prevede : „dacă partea condamnată a restitui niște lucruri – mișcătoare nu voiește a le da în termenul prescris de , nici a doua zi după somația ce i se face prin agent judecătoresc, predarea acestor obiecte către proprietarul lor se face prin putere și autoritate publică".
Procedură. Aducerea la îndeplinire a oricărui titlu executoriu materia mobiliară trebuie precedată de o somație, pentru a i se posibilitatea debitorului – să- și execute de bună voie obligația sa . Dacă debitorul nu voiește să predea bunul în termenul arătat (o zi), executorul judecătoresc se va deplasa la fața locului și va bunul de la debitor „prin putere și autoritate publică,, și-l va preda ' creditorului.
Dacă executorul judecătoresc întâmpină opunerea debitorului va face apel la organele forței publice (miliție) încheind în acest sens mi proces-verbal care constitui punctul de plecare al urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută în art. 271 c. penal – împotrivire la executarea hotărârilor judecătorești.
Despre efectuarea executării – indiferent de atitudinea debitorului – executorul judecătoresc încheia procese-verbale : unui pentru ridicarea obiectului de la debitor altul pentru predarea acestuia către creditor (art. 5/4 c. pr. civ.).
Procesele-verbale vor fi 'depuse la instanța care a încuviințat executarea în termen de 24 de ore de la efectuarea executant (art 427 c. pr.civ)
Menționăm că dispozițiile codului de procedură civilă privitoare la predarea silită a bunurilor mobile sunt de aplicare generală, indiferent ce calitatea poziția părților (persoane fizice juridice, debitoare creditoare), raporturile juridice execuționale.
2. Executarea bunurilor imobile. Art 575 c pr civ prevede : „dacă partea condamnată a ieși dintr-un nemișcător a lăsat posesia unui nemișcător a-1 proprietarului nu voiește a lăsa imobilul în termenul însemnat de judecată , nici 8 zile după – somația ce i se face, ea va fi gonită cu puterea și autoritatea publică și nemișcătorul se va preda proprietarului său "
Procedură Creditorul urmăritor, potrivit art. 576 c pr civ se va adresa pentru executare instanței locului așezării bunului După încuviințarea executării și respectiv după facerea comunicării somației către debitor, se va mai aștepta scurgerea a cel puțin 8 zile libere pentru a-i da posibilitatea debitorului să se execute de bună voie.
Dacă la expirarea termenului de 8 zile debitorul nu voiește a ieși din imobil, executorul judecătoresc se va deplasa la față locului unde va soma pe debitor să evacueze imobilul, iar dacă acesta se opune, va încheia un proces-verbal de împotrivire, după care, cu ajutorul organelor de miliție, va proceda la scoaterea debitorului din imobil și pre-darea acestuia către creditor. În cazul în care debitorul este lipsă, nu voiește să deschidă sau refuză a-și scoate lucrurile, executorul judecătoresc va proceda în consecința ; va deschide ușile în mod forțat și va proceda la scoaterea lucrurilor debitorului, dându-le în custodia unei persoane (art. 577 și 578 c. pr. civ.).
Despre toate operațiunile săvârșite la față locului, precum și despre predarea imobilului creditorului, executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal care va fi semnat de toți cei care au luat parte la executare. O copie de pe acest proces-verbal va fi lăsată fiecărei părți. Originalul procesului-verbal se va depune la instanța care a încuviințat executarea (art. 579 c. pr. civ.).
Menționam că procedură predării silite a bunurilor imobile că formă a executării silite directe poate fi folosită și în raporturile execuționale dintre persoanele juridice.
3. Executarea silită a obligațiilor de a face sau nu face ceva care implică faptul personal al debitorului. Potrivit art. 1075 c. civ. „orice obligație de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului". Dezdăunările constituie însă o formă a executării silite indirecte.
Se pune totuși problema că debitorul să fie determinat să-și execute personal obligația „de a face" sau „a nu face" ceva la care a fost con-damnat prin hotărârea a cărei executare se urmărește. Evident, fizicește, debitorul nu poate fi constrâns în vederea executării unor asemenea obligații.
Și totuși, la executarea silită directă nu se poate renunță pentru a da curs unei dezdăunări prin echivalent potrivit art. 1075 c. civ. Pentru a înfrânge rezistența debitorului în sensul de a-1 determină să-și execute personal obligația (săvârșind o anumită acțiune sau dimpotrivă abținându-se de a o mai săvârși), practica judiciară a găsit mijlocul eficace al daunelor cominatorii constând în plată unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligației în natură să specifică.
Este adevărat că un text de aplicare generală în această privință nu avem. Utilitatea instituției fiind însă de necontestat se impune reglementarea ei în viitor.
Executarea are loc atunci când realizarea creanței creditorului-urmăritor se face prin valorificarea bunurilor mobile imobile ale debitorului prin poprirea sumelor de bani pe care acesta le are de primit de la persoane. .
Reducându-se la o executare prin echivalent executarea indirectă constitute forma de executare cea frecvent în toate raporturile juridice execuționale.
În raporturile execuționale dintre persoanele fizice cele trei forme ale executării silite indirecte despre care am arătat ne vom se realizează potrivit procedurii reglementate de codul de procedură textele menționate.
C. Urmărirea bunurilor mobile
1 . Noțiune obiect. Urmărirea este urmărirea prin care creditorul caută să se îndestuleze din sumele rezultate din vânzarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului.
Observăm că art. 411 c. pr. civ. impune condiția ca bunurile să se afle „în posesiunea datornicului". Prin precizare se face aplicarea prezumției de proprietate art. 1909 c. civ.
Care este situația când bunurile mobile aparținând debitorului se găsesc în posesia unui terț . Răspunsul care poate fi dat este legat de atitudinea terțului ? Astfel: a) dacă acesta se prevalează de prezumția înscrisă în art. 1909 c. civ. Bunurile sunt a debitorului se poate proceda la urmărirea lor considerându-se că se află în posesia acestuia.
2. Procedură. Urmărirea mobiliară cuprinde trei faze : sechestrarea, vânzarea și distribuirea prețului.
a) Sechestrarea ( art. 411-430) constă în indisponibilizarea bunurilor mobiliare urmăribile aflate în posesia debitorului – urmărit în vederea scoaterii lor în vânzarea și acoperirea creanțelor cuprinsă în titlul executoriul în baza căruia s-a pornit urmărirea.
Trebuie să precizăm că faza sechestrări va avea loc numai în cazul în care nu s-a luat măsura asiguratorie a sechestrului asigurator pe timpul judecării acțiunii , precum și în cazul în care faza execuțională n-a fost precedată de ce judiciară.
Sechestrul, după cum se știe, inventarierea bunurilor debitorului și punerea lor indisponibilitate prin sigilare lăsarea lor păstrarea debitorului prin ridicare încredințarea lor unui custode. După terminarea operațiunilor de inventariere sechestrare, sub pedeapsa , executorul judecătoresc trebui m termen de 24 ore procesul-verbal la instanței.
b) Vânzarea (art. 431-449). Vânzarea este fază valorificării bunurilor sechestrate. În acest scop, prin art. 431 c. pr. civ. se dispune că, în 36 de ore de la depunerea procesului-verbal de sechestru, președintele instanței, în cameră de chibzuire, va fixă ziua și locul unde va avea loc vânzarea. Ziua stabilită pentru vânzare va.fi fixată în așa fel, că de la data întocmirii
procesului – verbal de sechestru să se scurgă cel puțin două săptămâni și cel mult o luna (art. 434), această, pentru a-i da debitorului posibilitatea de a-și plăti singur datoria.;
Locul vânzării se fixează după caz : la sediul instanței, la locul unde se află bunurile sau în locurile publice unde au loc vânzările (piață).
Cu cel puțin 3 zile înainte de ziua fixată pentru vânzare se vor face anunțurile de vânzare care se vor lipi pe străzi, la ușă instanței, locuri mai frecventate (art. 437).
Anunțurile vor cuprinde ziua și oră, locul, precum și natură obiectelor ce urmează a fi vândute. Lipsă publicității duce la amânarea vânării, iar dacă vânzarea a avut loc, la anularea ei.
În ziua fixată pentru vânzare, bunurile vor fi vândute la licitație publica, condusă de executorul judecătorese, persoanei care va oferi va face numai după numărarea sumei la care s-a făcut vânzarea. Prețul rezultat din vânzare se va încasă de către executorul judecătorese, care se va îngriji să-1 depună neîntârziat la C.E.C., iar recipisă de predare, la grefa instanței.
Părțile vătămate în urma vânzării pot cere, în condițiile art. 449 c. pr. civ., anularea acesteia.
c) Distribuirea prețului (art. 450 și 451). Dacă urmărirea s-a făcut de un singur creditor, sumă rezultată din vânzarea bunurilor mobile ce au aparținut debitorului se va înmâna acestuia până la concurență valorii creanței sale. Tot astfel se va proceda și în cazul în care, deși există și alți creditori, aceștia nu și-au anunțat creanțele lor. În cazul în care urmărirea a fost pornită de mai mulți creditori, sau chiar numai de unui singur, dar ceilalți creditori au făcut opunerea la distribuirea prețului vânzării, se va proceda .la întocmirea unui tablou de ordine a creanțelor și satisfacerea creditorilor în-raport cu ordinea de preferința a creanțelor fiecăruia. <a .
Sumele se vor împarți, după ce mai Întâi se vor scădea cheltuielile de urmărire de vânzare. Se înscriu, pe tablou, creanțele privilegiate, potrivit art. 1729-1731 c. civ., apoi celelalte creanțe. concret, problema concursului dintre creditori este astfel : a) creditorii privilegiați vor fi plătiți înaintea creditorilor chirografari; b) creditorii privilegiați care au același rang de vor fi plătiți mod proporțional; e) creditorii chirografari vor fi plătiți la urmă, din restul sumei rămase, proporțional cu valoarea creanței fiecăruia.
D. Urmărirea bunurilor imobile
1. Noțiune și obiect. Urmărirea imobiliară este urmărirea prin care debitorul caută să vândă bunurile imobile ale debitorului și să se îndestuleze din sumele realizate.
În principiu, se pot urmări și vinde toate bunurile imobile ale debitorului care se alia în circuitul civil. Trebuie făcută însă precizarea că, deși art. 488 c. pr. civ. prevede că „numai bunurile nemișcătoare prin natură lor" pot fi obiectul unei urmăriri imobiliare", în bază art. 462 și 471 c. civ. este posibilă și urmărirea bunurilor considerate imobile prin destinația lor cit și cele considerate imobile prin obiectul la care se aplică.
2. Procedură. Competența de a încuviință, executarea silită asupra bunurilor imobiliare, potrivit art. 491 c. pr. civ., îi revine instanței de la locul unde se află situat bunul.
Urmărirea începe prin înștiințarea debitorului și a celui care deține bunul, dacă este cazul, printr-un comandament i(art. 492 c. pr. civ.). Comandamentul va cuprinde copie de pe titlul executor, în bază căruia s-a pornit urmărirea, somația făcută de creditor debitorului de a i se plăti datoria, precum și înștiințarea că, dacă nu o va plăti, se va face vânzarea imobilului urmărit (art. 493 c. pr. civ.).
După îndeplinirea procedurii de comunicare a comandamentului se va face transcrierea acestuia în registrul de transcriere aflat la notariatul de stat pentru că imobilul să nu poată fi înstrăinat.
După comunicarea comandamentului, dar nu mai înainte de 30 de zile, executorul judecătoresc se va deplasa la față locului și va încheia un proces-verbal de situație, în care va arată titlul executoriu în bază căruia s-a pornit executarea, precum și descrierea amănunțită a imobilului (art. 499 c. pr. civ.).
Păstrarea imobilului va fi încredințată debitorului (art. 514 c. pr. civ.).
Pe bază procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc se va trece apoi la facerea publicațiilor de vânzare și respectiv la fixarea termenului la care aceasta urmează să aibă loc ; termenul de vânzare nu va putea fi mai mic de 5 zile de la data publicării vânzării (art. 507 c. pr. civ.).
În vederea vânzării, din oficiu, potrivit art. 501 c. pr. civ., președintele instanței care a încuviințat urmărirea va cere de la notariatul de stat o lista de sarcini ce grevează imobilul urmărit. În perioadă premergătoare termenului de vânzare, președintele instanței de executare va de-legă un judecător să tocmească tabloul de ordine al creditorilor (dacă sunt). Tabloul de ordine va cuprinde numele creditorilor și ordinea an care urmează să fie plătiți; întâi se înscriu creditorii privilegiați, apoi creditorii ipotecari și la sfârșit creditorii chirografari.
Vânzarea bunurilor imobile se face În cadrul unei ședințe publice de judecată, pe cale de licitație publică. Prețul de la care va începe licitația, în lipsă unor criterii reale de estimare, se va stabili printr-o expertiză.
Bunul va fi adjudecat persoanei care a oferit prețul cel mai mare după cea de-a treia strigare.
După terminarea licitației se va încheia un proces-verbal de adjudecare provizorie vare va fi semnat de președinte, grefier și adjudecatar.
De îndată ce bunul a fost adjudecat provizoriu, instanță va trece la îndeplinirea următoarelor două formalități : a) va anunța parole prezente că peste 8 zile să se prezinte în vederea unei supralicitații și adjudecării definitive ; b) va dispune afișarea la ușă instanței a termenului de supralicitație.
După scurgerea termenului de 8 zile se va ține ședința de supralicitație la care bunul va putea fi cumpărat de cel care va oferi cu cel puțin în 10 % mai mult decât adjudecatarul provizoriu. Cel care va oferi această sumă va deveni adjudecatar definitiv și va fi obligat că în termen de o luna de la această data să depună la C.E.C. prețul adjudecării. În cazul în care adjudecatar este însuși creditorul urmăritor, acesta va depune drept preț al adjudecării titlul sau de creanță.
După depunerea prețului, adjudecatarul se va îngriji de obținerea autorizației de înstrăinare a imobilului în conformitate cu dispozițiile art. 8 din decretul nr. 151/1950 și 11 din decretul nr. 144/1958.
Executării începute i se pune capăt prin ordonanța de adjudecare, act care are drept efect trecerea imobilului din proprietatea debitorului în aceea a adjudecatarului.
Ordonanța de adjudecare fiind un act de dobândire a proprietății unui imobil, în conformitate cu dispozițiile art. 711 c. pr. civ., trebuie transcrisă în registrele de publicitate imobiliară, ori intabulat în cartea funciară.
Împotrivă ordonanței de adjudecare se poate face recurs în termen de 40 zile de la data transcrierii ei în registrele de publicitate imobiliara. Recursul declarat înainte de îndeplinirea formalității de transcriere nu atrage însă anularea acestuia că prematur introdus.
Eventualul recurs introdus împotrivă ordonanței de adjudecare se judecă de urgență și cu precădere.
Admiterea recursului și casarea ordonanței de adjudecare se va putea face, după cum se arata în art. 555 c. pr. civ., pentru următoarele două motive ; a) încălcarea vreunei dispoziții a legii sancționata cu nulitatea; b) pentru cauza de incompetența, exces de putere sau omisiune esențială.
În caz de casare se va continue procedură și actele urmăririi de la actul casat, iar sumele încasate se vor restitui adjudecatarului.
Dacă recursul a fost respins sau ordonanța de .adjudecare n-a fost recrutată, ea rămâne definitivă și se trece la acoperirea creanței creditorului urmăritor sau la distribuirea prețului când sunt mai mulți creditori
Potrivi art. 562 c. pr. civ. în cazul când sunt mai mulți creditori tabloul de împărțeală a prețului rezultat din vânzarea bunului imobil proprietatea debitorului va cuprinde :
a) cheltuielile de urmărire ;
b) creanțele creditorilor privilegiați și ipotecari după rangul privilegiului sau ipotecii lor ;
c) creanțele simple sau chirografare.
Dacă este cazul, instanță va încheia un proces-verbal prin care se va constată sumele distribuite. Urmărirea prin poprirea sumelor de bani ale debitorului aflate în mâinile unor
terțe persoane (poprirea)
1. Noțiunea și importantă popririi. Instituția juridică a popririi se justifică pe de o parte prin dreptul de gaj general al creditorilor asupra patrimoniului debitorilor lor (art. 1718 c. civ.), iar pe de altă – parte, prin acțiunea oblică care permite creditorilor să exercite și să preia asupra lor toate drepturile debitorilor lor (art. 974 c. civ.).
Ca formă a executării silite indirecte, .poprirea poate fi delimită ca fiind mijlocul procedurăl prin care creditorul, subrogându-se în mod provizoriu și condiționat în drepturile debitorului, urmărește sumele de bani pe care i le datorează acestuia o terță persoană (art. 452 c. pr. civ.).
Subrogându-se în drepturile debitorului, creditorul dobândește pe calea popririi o formă mai lesnicioasa, mai avantajoasă în ceea ce privește realizarea creanței sale. Într-adevăr, obligându-l pe terțul poprit să verse sumele de bani pe care le datorează debitorului-urmărit direct în mâinile sale, creditorul-urmăritor are avantajul, fără a fi vorba de o novație, de a schimba pe debitorul-urmărit de rea credință, cu unul de bună credințăa (terțul poprit).
Ca mijloc de executare silită indirectă, poprirea prezintă și avantajul că are o procedură simplă în ceea ce privește instituirea și realizarea scopului urmărit. Acest aspect se relevă prin aceea că, dacă creditorul ar porni împotrivă debitorului o urmărire silită asupra bunurilor sale mobile sau imobile, pe lângă faptul că s-ar lovi de o procedură greoaie și de durată, ar risca, în final, că din lipsă de cumpărătorul să nu poată. ajunge la rezultatul dorit.
De aceea, în prezent, când cel mai important element dm patrimoniul persoanelor fizice îl constituie sumele de bani realizate din muncă, poprirea apare că cea mai frecvență și mai avantajoasă formă de executare pentru ambele părți.
2. Subiectele și obiectul popririi. De regulă, la orice poprire iau parte trei persoane : creditorul-urmăritor, debitorul-urmărit și terțul poprit. Regulă celor trei raporturi care unește pe cele trei părți prin figură dublă a debitorului-urmărit (de debitor față de creditorul-urmăritor și de creditor față de terțul poprit) este regulă clasică în materie de poprire.
Se pune problemă dacă poate fi vorba despre poprire și în cazul în care cele două părți, creditorul-urmăritor și debitorul-urmărit întrunesc în același timp ambele calități de creditor și debitor unul împotriva altuia. Altfel spus, se pune problemă dacă creditorul-urmăritor nu poate înființa poprirea în propriile sale mâini atunci când are de primit și tot-odată datorează sume de bani debitorului-urmărit. Avându-se în vedere avantajele unei astfel de popriri, ea a fost consacrata în mod expres prin decretul nr. 221/1960.
Subliniem în legătură cu subiectele participante la poprire și câteva aspecte practice. Astfel, în locul creditorului-urmăritor se poate subroga și o altă persoană ; terțul poprit poate fi și un debitor eventual al debitorului – urmărit ; unitățile economice care n-au personalitate juridică nu pot apărea în calitate de terț poprit, deoarece nu sunt subiecte de drept; în caz de concurs, creditorii urmăritori urmează a fi satisfăcuți în mod proporțional și în conformitate cu ordinea de preferința stabilită de art. 409 c. pr. civ. etc.
În ceea ce privește obiectul popririi, menționam că, în mod practic, îl formează sumele de bani pe care debitorul le are de primit de la alte persoane (art. 452 c. pr. civ.). Menționam că nu interesează temeiul juridic în bază căruia terță persoană datorează sume de bani debitorului.
Pot fi poprite în mâinile terței persoane sau a creditorului însuși orice sume, precum cele ajunse la scadență, cele cu scadente periodice, că și cele eventuale.
În legătură cu obiectul popririi ne vom referi și la câteva situații speciale. Acestea sunt : sumele de bani aparținând debitorului urmărit aflate în depozitul C.E.C. ; sumele de bani rezultate din vânzările silite ale bunurilor debitorului-urmărit și posibilitatea de urmărire a sumelor de bani ale unităților socialiste, atunci când acestea nu au disponibil bănesc în capitolul la care se referă urmărirea.
Prima situație. Art. 20 din Statutul C.E.C. (aprobat prin decretul nr. 371/1958) permite poprirea executorie a sumelor de bani depuse pe librete de economii de către debitorul-urmărit numai în temeiul unor hotărâri definitive și executorii date în acțiuni penale sau în acțiuni civile decurgând din cauze penale. În consecință, în alte cazuri, aceste sume nu pot fi poprite.
3. A două situație. În cazul în care în urmă satisfacerii creanțelor creditorilor ipotecari și privilegiați, din vânzarea bunurilor imobile ale debitorului au rămas și unele sume disponibile, dacă este cazul, acestea vor putea fi urmărite, pe oale de poprire, de către creditorii chirografari.
A treia situație. De regulă, urmărirea sumelor de bani înscrise în conturile organizațiilor socialiste se poate face numai cu respectarea principiului specialității fondurilor.
Ce se întâmplă însă în cazul în care organizația debitoare nu dispune de plafon de casă (disponibil bănesc) la capitolul la care se referă urmărirea ? Problemă a fost lămurită de Tribunalul Suprem care a consacrat soluția că poprirea este posibilă și în astfel de situații.
Unitatea debitoare și unitatea bancară care figurează în calitate de terța poprita fiind obligate că prin deschiderea de credit sau folosirea disponibilului de la alte capitole, cu aprobarea Ministerului Finanțelor, să asigure plată sumei care s-a cerut a fi poprită.
Procedură popririi. Procedură executării prin poprire cuprinde două faze : prima de înființare a popririi și a dona de validare a popririi.
Înființarea popririi se face printr-o ordonanța de poprire (art. 455 c. pr. civ.). Ordonanța de poprire constă în ordinul dat de către instanță terțului poprit de a nu plăti creanță creditorului sau și de a o reține până se va decide asupra modalității de plată cu ocazia validării.
Împotriva ordonanței de înființare a popririi orice parte interesată poate face contestație (art. 455 alin. 2 c. pr. civ.).
Pe calea contestației la ordonanța de înființare a popririi pot fi puse în discuție orice motive menite a-i anihila efectele.
Validarea popririi este fază care are drept scop realizare efectivă a creanței creditorului. Cu alte cuvinte, este fază în care se efectuează transferul judiciar al creanței poprite de la debitorul-urmărit, prin inter-mediul terțului poprit, asupra sau către creditorul-urmăritor.
În vederea validării instanță fixează un termen de judecată, dispunând totodată și citarea părților, precum și a terțului poprit.
La termenul stabilit se verifică mai întâi valabilitatea titlului, valoarea și exigibilitatea creanței, iar apoi raporturile dintre terțul-poprit și debitorul-urmărit, care este sumă datorată, titlul în bază căruia dato-reaza, dacă s-au mai înființat și alte popriri asupra aceleiași sume etc.
Dacă terțul poprit nu se înfățișează sau se înfățișează și tăgăduiește că ar datora vreo sumă de bani debitorului urmărit, dovadă creanței trebuie s-o facă creditorul urmăritor. În cazul în care creditorul-urmăritor nu reușește să față această dovadă, se va da o hotărâre de invalidare a popririi.
Dacă terțul poprit recunoaște sau se dovedește că este datornicul debitorului-urmărit, instanță se va pronunța printr-o hotărâre de validate a popririi. Hotărârea de validare a popririi este o hotărâre constitutive de drepturi în sensul că prin intermediul și puterea ei se operează transferul de datorie de la terțul poprit către creditorul-urmăritor.
Hotărârea data asupra validării este supusă recursului în termen de 15 zile de la comunicarea ei către părțile interesate. În consecință, transferul judiciar de datorie de la terțul poprit către creditorul-urmăritor în mod efectiv urmează a se produce numai după ce hotărârea de validare va rămâne definitivă.
Menționam că în cazul în care au fost înființate și respectiv validate mai multe popriri asupra veniturilor aceluiași debitor, se va da o sin-gură hotărâre de validare, iar sumă poprita se va distribui între creditorii-urmăritori în conformitate cu dispozițiile art. 409 alin. 2 c. pr. civ.
4. Poprirea executorie fără validare. Poprirea executorie fără validare este reglementată prin art. 4611 c. pr. civ. Textul menționat fiind intro-dus în cuprinsul codului de procedură civilă prin decretul nr. 38/1959.
Sistemul de poprire fără validare reglementat de art. 4611 c. pr. civ. se aplică numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele două condiții : a) sumă urmărită este datorată cu titlul de pensie de întreținere, b) poprirea urmează a se face asupra salariului sau a altor venituri din muncă.
Prin derogare de la dispozițiile care reglementează poprirea în dreptul comun, poprirea reglementata de art. 461 c. pr. civ. se caracterizează prin aceea că nu este nevoie de a se urmă procedură de înființare a popririi, întrucât „instanța care a emis titlul executoriu va dispune din oficiu efectuarea popririi" și nici pe cea a validării, deoarece această poprire se face „fără a mai fi supusă validării".
Poprirea fără validare poate fi folosită și pentru urmărirea recompenselor cuvenite autorilor de creații tehnice în cazul în care unitatea debitoare refuză plată sumelor de bani ce li se cuvin (art. 53 din decretul nr. 884/1967).
CONCLUZII
Despre executarea silitã, dupã cum bine se observã din literatura de specialitate și dupã cum am încercat sã demonstrez și în cuprinsul acestei lucrãri, se poate afirma cu certitudine cã nu este doar o fazã a procesului civil ci, o componentã a procedurii civile în general deoarece, atunci când titularul unui drept pornește un proces civil nu se judecã doar pentru a obține recunoașterea dreptului sãu prin intermediul instanțelor judecãtorești, adicã o simplã hotãrâre judecãtoreascã, ci, urmãrește, de fapt, realizarea dreptului sãu (ca regulã generalã), adicã executarea hotãrârii judecãtorești prin care i s-a stabilit un drept în contradictoriu cu altã persoanã.
Executarea silită este procedura cu ajutorul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge – cu concursul organelor competente – pe debitorul său, care nu-și execută de bunăvoie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire, în mod silit.
De obicei, titlul în temeiul căruia se face executarea este o hotărâre judecătorească care a rămas definitivă sau a devenit irevocabilă ori a fost dată cu execuție vremelnică. Într-adevăr, cu excepția acțiunilor în constatare – prin care se urmărește numai stabilirea existenței unui drept subiectiv – și a altor câtorva acțiuni, precum cele privitoare la starea civilă, în care hotărârea ce se obține nu este susceptibilă de executare silită, acțiunile în justiție obișnuite urmăresc realizarea dreptului încălcat și reprezintă astfel sancțiunea dreptului.
Se poate observa cã, dintre procedurile execuționale reglementate de Codul de procedurã civilã, urmãrirea silitã mobiliarã, poprirea, urmãrirea silitã a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rãdãcini, urmãrirea silitã imobiliarã, procedura silitã a bunurilor și executarea silitã a altor obligații de a face sau de a nu face- numai poprirea, doar în anumite cazuri (art.453 alin.2 , art.456 lit.b si art.457) și situația prevazutã de art. 460 pentru validarea popririi, reprezintã exclusiv o procedurã de executare judiciarã, sub forma unui proces civil, în care instanța sesizatã decide asupra înființãrii popririi sau validãrii acesteia, dupã caz, prin hotãrâre.
În rest, toate celelalte proceduri se realizeazã de executorul judecãtoresc, recurgându-se la instanța de judecatã numai pentru rezolvarea anumitor incidente, ce pot apãrea pe parcursul executãrii.
În sistemul actual, executorul judecãtoresc se înfãțișeazã ca un organ auxiliar al justiției, care, astfel cum s-a aratat în literatura de specialitate “lucreazã din ordinul acesteia și sub controlul ei pentru ca executarea să-și atingă scopul, fără a o transforma într-un mijloc de asuprire, subliniem faptul că normele care reglementează urmărirea silită apără deopotrivă atât interesele creditorilor urmăritori, cât și pe cele ale debitorilor urmăriți.. Așa se explică de ce în dreptul nostru posibilitatea de urmărire a bunurilor și veniturilor debitorilor este limitată.
Tot pentru a veni în ajutorul debitorilor, prin lege au fost create anumite ,, înlesniri de plată". Astfel, legea prevede că instanțele pot acorda anumite termene de grație (de păsuire) înlăuntrul cărora debitorul să-și poată îndeplini obligația (art. 262 c. pr. civ.), de eșalonare a plății pe perioade de timp mai mari, iar în unele cazuri îngăduință de a-și vinde singur bunurile sechestrate în vederea acoperii creanței creditorului.
Legea îi avantajează, sau mai precis, vine și în ajutorul creditorilor. Astfel, prin art. 405 c. pr. civ. se sancționează reaua-credință a acelor debitori care caută ca pe calea contestației la executare să întârzie executarea.
BIBLIOGRAFIE
1. DOCTRINĂ
1.Ioan Leș, “Considerații privitoare la modificarea și completarea Codului de procedurã civilã”, în “Juridica”, nr. 9/2000.
2.V. Cãdere, “Tratat de procedurã civilã”, Ed. a II-a. București, 1935.
3.G.Boroi, D. Rãdescu, “Codul de procedurã civilã comentat și adnotat”, Ed. All, 1998.
4.Savelly Zilberstein, V.M. Ciobanu, “ Tratat de executare silitã”, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
5.Ioan Leș, “Comentariile Codului de procedurã civilã”, vol al II-lea, Ed. All Beck, 2001.
6.Ioan C. Vurdea, “ Intervertirea executãrii silite directe în executare silitã indirectã”, în RRD nr. 10/1974.
7.V.Negru, Curs de drept civil,vol. II,Iași, 2008
8.S.Zilberstein, V.M. Ciobanu, “Drept procesual civil.Executarea silitã.”, vol.I, Ed. Lumina Lex, București, 1996
9.Grațian Porumb,Teoria generală a executării silite, Ed. Științifică, București, 1964
10.Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Arthur Hilsenrad, Tratat teoretic și practic de procedură a executării silite, Ed.Academiei, București, 1966
11.Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil.Teoria generală,Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1983
2.SURSE LEGISLATIVE ȘI PRACTICĂ JUDICIARĂ
1.“Codul de procedurã civilã”, Ediția a II-a, îngrijitã și adnotatã de Mihaela Tãbârcã, Editura Rosetti, 2001.
2.Noul Cod civil
3.Legea 40/2011- Noul Cod al Muncii
4.Trib. Suprem, s.civ., dec. nr. 1407/1971, în “Repertoriu II”, nr. 271.
5.C.S.J., s.com., dec.nr.2713/1998, în B.J.C.D., p.338.
6.Trib. Suprem, s.civ., dec.nr.633/1969, în “Culegere de decizii”, 1969, p.27.
7.Trib. Jud. Neamț, dec.civ. nr.390/1981, în R.R.D. nr.1/1982.
8.CSJ, s.com. dec.nr. 1331/1997, în BJCD, 1997.
9.C.A. Brașov, dec. nr. 704/R/1999, în BJCD 1999, p.205.
10.Trib. Timiș, dec. nr. 425/1984, în “Repertoriu IV”, nr. 165.
11.M.Of., nr. 644 din 30.08.2002.
12.M.Of. nr. 43 din 27. 01.2003.
13.M.Of. nr. 23 din 31.01. 1996.
14.CAB, secț.a-IV-a civilã, dec. nr. 3669/2000, în “ Culegere de practicã în materie civilã 2000”, Ed. Rosetti, București, 2002.
15.M.Of., nr. 508 din 15. 07.2002.
16.M.Of., nr. 193 din 26.03.2003.
17.M.Of. nr. 338 din 19.07.2001.
18.M.Of.nr. 263 din 27.05.1999.
19.Cas.II, nr. 478 din 11.05.1937, în “ Repertoriu”, p.77, nr.5.
20.CSJ, s.com., dec.nr. 222/1994, în “Dreptul” nr. 12/1994,p.58.
21.CAB, s.a-II-aciv., dec.nr.523/2000, în “Culegere 2000”, Ed. Rosetti, București, 2002.
22.CSJ, s.civ, dec.nr. 1353/1992,în “Dreptul” nr. 7/1993.
23.TB, s.civ.,dec.nr. 1011/1998, în “ Culegere de practicã judiciarã civilã 1998”, Ed.All Beck, București, 2000.
24.T.Sibiu, dec.nr. 529/2000, în “Dreptul” nr. 2/2003.
25.C.A. Ploiești, s.com.și cont.ad., dec.nr.240/1998, în “Culegere 1998”.
26.C.Constituționalã, dec. nr. 208/9.07.2002, în “Curierul judiciar” nr. 9/2002.
27.CSJ., s.civ.,dec. nr. 3571/2001, în “Pandectele române” nr. 3/2001,p.23-24.
28.Trib.Suprem, s.civ., dec.nr. 749/1982, în “RepertoriuIV”, nr. 155, p. 273.
29.C.Constituționalã, dec.nr. 107/11.03.2003 în M.Of. nr. 261 din 15.04.2003.
30.Trib. Suprem, col.civ, dec. nr.368/1962, în “Repertoriu I”, nr. 798, p. 901.
31.CSJ, s.civ., dec. nr. 388/1997, în BJCD 1997, p. 100.
32.Trib. Suprem, s.civ., dec. nr. 950/1978, în “Repertoriu III”, nr.22, p.321-322.
3.SURSE INTERNET
http//www.indaco.ro/
http//www.dsclex.ro/
http//www.avocatnet.ro
BIBLIOGRAFIE
1. DOCTRINĂ
1.Ioan Leș, “Considerații privitoare la modificarea și completarea Codului de procedurã civilã”, în “Juridica”, nr. 9/2000.
2.V. Cãdere, “Tratat de procedurã civilã”, Ed. a II-a. București, 1935.
3.G.Boroi, D. Rãdescu, “Codul de procedurã civilã comentat și adnotat”, Ed. All, 1998.
4.Savelly Zilberstein, V.M. Ciobanu, “ Tratat de executare silitã”, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
5.Ioan Leș, “Comentariile Codului de procedurã civilã”, vol al II-lea, Ed. All Beck, 2001.
6.Ioan C. Vurdea, “ Intervertirea executãrii silite directe în executare silitã indirectã”, în RRD nr. 10/1974.
7.V.Negru, Curs de drept civil,vol. II,Iași, 2008
8.S.Zilberstein, V.M. Ciobanu, “Drept procesual civil.Executarea silitã.”, vol.I, Ed. Lumina Lex, București, 1996
9.Grațian Porumb,Teoria generală a executării silite, Ed. Științifică, București, 1964
10.Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Arthur Hilsenrad, Tratat teoretic și practic de procedură a executării silite, Ed.Academiei, București, 1966
11.Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil.Teoria generală,Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1983
2.SURSE LEGISLATIVE ȘI PRACTICĂ JUDICIARĂ
1.“Codul de procedurã civilã”, Ediția a II-a, îngrijitã și adnotatã de Mihaela Tãbârcã, Editura Rosetti, 2001.
2.Noul Cod civil
3.Legea 40/2011- Noul Cod al Muncii
4.Trib. Suprem, s.civ., dec. nr. 1407/1971, în “Repertoriu II”, nr. 271.
5.C.S.J., s.com., dec.nr.2713/1998, în B.J.C.D., p.338.
6.Trib. Suprem, s.civ., dec.nr.633/1969, în “Culegere de decizii”, 1969, p.27.
7.Trib. Jud. Neamț, dec.civ. nr.390/1981, în R.R.D. nr.1/1982.
8.CSJ, s.com. dec.nr. 1331/1997, în BJCD, 1997.
9.C.A. Brașov, dec. nr. 704/R/1999, în BJCD 1999, p.205.
10.Trib. Timiș, dec. nr. 425/1984, în “Repertoriu IV”, nr. 165.
11.M.Of., nr. 644 din 30.08.2002.
12.M.Of. nr. 43 din 27. 01.2003.
13.M.Of. nr. 23 din 31.01. 1996.
14.CAB, secț.a-IV-a civilã, dec. nr. 3669/2000, în “ Culegere de practicã în materie civilã 2000”, Ed. Rosetti, București, 2002.
15.M.Of., nr. 508 din 15. 07.2002.
16.M.Of., nr. 193 din 26.03.2003.
17.M.Of. nr. 338 din 19.07.2001.
18.M.Of.nr. 263 din 27.05.1999.
19.Cas.II, nr. 478 din 11.05.1937, în “ Repertoriu”, p.77, nr.5.
20.CSJ, s.com., dec.nr. 222/1994, în “Dreptul” nr. 12/1994,p.58.
21.CAB, s.a-II-aciv., dec.nr.523/2000, în “Culegere 2000”, Ed. Rosetti, București, 2002.
22.CSJ, s.civ, dec.nr. 1353/1992,în “Dreptul” nr. 7/1993.
23.TB, s.civ.,dec.nr. 1011/1998, în “ Culegere de practicã judiciarã civilã 1998”, Ed.All Beck, București, 2000.
24.T.Sibiu, dec.nr. 529/2000, în “Dreptul” nr. 2/2003.
25.C.A. Ploiești, s.com.și cont.ad., dec.nr.240/1998, în “Culegere 1998”.
26.C.Constituționalã, dec. nr. 208/9.07.2002, în “Curierul judiciar” nr. 9/2002.
27.CSJ., s.civ.,dec. nr. 3571/2001, în “Pandectele române” nr. 3/2001,p.23-24.
28.Trib.Suprem, s.civ., dec.nr. 749/1982, în “RepertoriuIV”, nr. 155, p. 273.
29.C.Constituționalã, dec.nr. 107/11.03.2003 în M.Of. nr. 261 din 15.04.2003.
30.Trib. Suprem, col.civ, dec. nr.368/1962, în “Repertoriu I”, nr. 798, p. 901.
31.CSJ, s.civ., dec. nr. 388/1997, în BJCD 1997, p. 100.
32.Trib. Suprem, s.civ., dec. nr. 950/1978, în “Repertoriu III”, nr.22, p.321-322.
3.SURSE INTERNET
http//www.indaco.ro/
http//www.dsclex.ro/
http//www.avocatnet.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Notiunea ,natura Juridica Si Reglementarea Executarii Silite (ID: 128669)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.