Notiunea Juridica a Extradarii
I. Noțiunea, natura juridică și Principiile extrădării
1. Noțiunea juridică a extrădării.
Conceptul de cooperare internațională este strâns legat de cel al relațiilor internaționale, presupunând întotdeauna cel puțin un element de extraneitate. Acesta se referă la existența, într-un raport juridic, a altui stat sau organizații internaționale.
Cooperarea internațională, constituită din relațiile internaționale, a contribuit la nașterea unei comunități internaționale care respectă principiul suveranității și suveranității a statelor componente. Fiind de un rol însemnat în dezvoltarea durabilă și armonioasă a societății internaționale.
Dorința, înțelegerea de a coopera este manifestată prin încheierea unor, tratate, convenții, acorduri, pacte care implică voința a două sau a mai multor state. Acestea prin obiectul ce îl formează pot avea un caracter cu aplicativitate zonală, regională sau chiar universală. Odată ce au fost semnate aceste acte cu caracter normativ devin imperios necesare în respectarea acestora.
Ideea de cooperare nu este una nou ci datează încă din antichitate și este în continuă dezvoltare. Dezvoltarea cooperării între state are la bază încrederea pe care în mod reciproc statele și-o oferă în procesul de relaționare.
Astfel, cooperarea internațională este o modalitate prin care statele în baza unor relații internaționale, având la bază respectarea tuturor principiilor ( în mod special independența și suveranitatea ) fiind realizate pe baza manifestării de voință și a acordării reciproce, toate acestea în vederea promovării și a protejării a unor intere la care au aderat.
Împotriva criminalității fie internă sau internațională, cele mai bune rezultate pot fi obținute numai pe baza unei cooperări deosebite între state.
Creșterea predominată a criminalității prin constituirea acestora în sub formă de organizație sau acționând pe cont propriu a contribuit la necesitatea de a se dezvolta relații internaționale de cooperare și în același timp a condus la o solidaritate a unor state, care fiind conștiente că trebuie să-și unească eforturile pentru a putea captura și sancționa, sau după caz să aplice o pedeapsă persoanelor care săvârșesc infracțiuni. S-a constatat că această cooperare între state este necesară, iar efectuarea unor asemenea eforturi se impune pentru ameliorarea, reducerea sau chiar stoparea fenomenului infracțional, deoarece prin ramificațiile acestora tind să se întindă.
Bazele cooperării organizate a statelor împotriva fenomenului infracțional sau altfel spus, lupta organizată statelor a statelor în vederea stopării criminalității a pus bazele, pe data de 17 decembrie , iar România aderând la această convenție în 30.03.1990 prin promulgarea a Decretului – Lege nr. 111 publicat în Monitorul Ofial nr. 48 din 2.04.1990.
Criminalitatea internațională, în viziunea Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată , din data de 15.11.2000, activitățile transnaționale efectuate de ,, un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii a uneia sau a mai multora infracțiuni prevăzute de prezenta convenție pentru a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material.” ( text prevăzut în art. 2 litera a.). În înțelesul art. 3, infracțiunea transnațională constituie infracțiune numai dacă:
,,a) este săvârșită în mai mult de un stat;
b) este săvârșită într-un stat, dar o parte substanțială pregătirii, planificării, conducerii sale sau a controlului său are loc într-un alt stat;
c) este săvârșită într-un stat, dar implică un grup infracțional organizat care desfășoară activități infracționale în mai mult de un stat;
d) este săvârșită într-un stat, dar are efecte substanțiale într-un alt stat.”
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în spațiu enumerate cod penal în vigoare de la 1 februarie 2014, principiul teritorialității ( art. 8 din codul penal), personalității ( art. 9 din codul penal), realității ( art. 10 din codul penal) și universalității ( art. 11 din codul penal), vin în sprijinul rezolvării tuturor problemelor care apar la impactul dintre legea penală și teritoriu pe care se exercită puterea lor de incidență.
Cu toate că cooperarea judiciară internațională în materie penală prezintă o importanță deosebită, legea internă în domeniu nu oferă o definiție a acestui concept, indicând doar domeniul de aplicare, principiile și instrumentele de cooperare internațională în materie penală.
Totuși, cu ajutorul legii 302/2004, se poate defini acest concept ca fiind ,, o formă de cooperare internațională judiciară, existentă între două state independente și suverane, care are domeniu de aplicare bine stabilit, guvernată de o serie de principii și care se realizează pe baza unei proceduri specifice stabilite de lege, în scopul prevenirii și predării unor persoane care au comis infracțiuni și se sustrag cercetării penale din statul lor sau statului pe teritoriul căruia au comis infracțiunile.”.
Legea 302/2004 este primul act normativ al României care cuprinde la un loc toate formele de cooperare internațională în materie penală și prin adoptarea unei asemenea legislații s-a atins un principal progres privind perfecționarea și amortizarea legislației române în raport cu legislația internațională în domeniu. Prin adoptarea legii 302/2004 nu s-a dorit doar reunirea tuturor formelor de cooperare judiciară internațională în materie penală sub imperiul unei legi ci prin adoptarea acestea s-a adus și noi elemente care vin în sprijinul combaterii și prevenirii infracționalității. Unul dintre elementele pe care-l aduce legea menționată și care nu-l găseam în vechea legislație (legea 704/2001 – asistența judiciară internațională în materie penală) îl constituie o reglementare a formelor moderne de cooperare. Acest titlu este redactat în concordanță cu prevederile Convenției Uniunii Europene.
După cum bine cunoaștem orice act normativ se supune în totalitate prevederilor constituționale, adică toate actele normative sunt supuse Constituției. Astfel, cooperarea judiciară internațională în materie penală este în totalitate subordonată principiilor constituționale, principiilor fundamentale de drept și ordinii publice ale statului român.
O formă a cooperării internaționale în materie penală fiind de o importanță însemnată și un act de solidaritate și constând în ajutorul oferit fiecărui stat în lupta împotriva criminalității este reprezentată de extrădare.
Astfel, extrădarea este o instituție de drept penal necesară, prin care este posibilă aplicarea legii penale și în același moment ea constituie un mijloc de aplicare a acelei legi penale care este necesară a interveni. Principalul scop pe care extrădarea îl are este acela a înfăptuire a justiției în statul solicitant cu concursul statului solicitat.
În România, prima lege care oferă o reglementare mai pe larg a extrădării o reprezintă legea 4/1972, mai apoi legea 296/2001 și în zilele noastre extrădarea este reglementată de legea 30/2004. Cu toate că există acte normative care oferă extrădării un loc în legislația română, însă acestea nu definesc conceptul de extrădare ci indică condițiile în care se oferă sau se refuză, condiții referitoare la procedura de urmat. Cum nici codul penal și nici Constituția României, nu oferă o definiție a extrădării, cu ajutorul literaturii de specialitate vom încerca să oferim o definiție a acestui concept.
Prima folosire a noțiunii de extrădare în mod oficial este întâlnită în Franța la data de 19.02.1791, atunci când Adunarea Constituantă a decretat o reuniune a Comitetului Constituției și Comitetului diplomatic pentru a fi introdusă o lege care privea extrădarea. Etimologia cuvântului ,, extrădare” provine de la latinescul ,, extradition”, prin contopirea complementului circumstanțial de loc ,, ex” – însemnând afară sau în exterior și din verbul ,,traditio” – însemnând acțiunea de a livra, de a preda, de a remite.
O primă definiție a extrădării o întâlnim în dicționarul francez ,, Le petit Larrouse” unde aceasta este arătată ca fiind acțiunea de a preda pe autorul unei infracțiuni statului străin care îl solicită, pentru ca el să poată fi judecat sau să își execute pedeapsa.
O asemenea definiție a extrădării o întâlnim și în Dicționarul Explicativ al Limbii Române când se arată că acțiunea constă în predarea de către un stat unui alt stat a unui infractor care se găsește pe teritoriul său spre a fi judecat sau spre a-și executa pedeapsa.
Din punct de vedere juridic, extrădarea este definită ca fiind ,, actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, remite, la cererea altui stat, pe acel infractor în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei.”
În literatura de specialitate, s-au formulat opinii cu privire la definirea conceptului de extrădare. În tratatul ,, Explicații teoretice ale Codului Penal” extrădarea este arătată ca fiind a fiind reprezentată de ,, actul prin care statul pe teritoriu căruia s-a refugiat o persoană urmărită sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe aceea persoană, pentru a fi judecat sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată.”
Extrădarea mai este definită ca fiind ,, instituția juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriu căruia s-a refugiat unul dintre cetățenii săi să i-l predea. Ea asigură ca autorii unor infracțiuni, mai ales ai unor infracțiuni internaționale grave, să nu rămână nejudecați și nepedepsiți, ascunzându-se pe teritoriu altor state.”
Raportându-ne de Drept Penal, vom constata că extrădarea este denumită sub mai multe puncte de vedere, din care amintim:
este o importantă instituție juridică, în acest sens reglementând relațiile sociale referitoare la condițiile în care România acordă sau solicită extrădarea;
este o manifestare de voință liberă între două state, sau dintre un stat și o instanță internațională, prin care un stat, pe teritoriul căruia se află o persoană care a comis o infracțiune, îl predă altui stat sau instanțe internaționale, în baza cereri acestora.
Din cele prezentate, extrădarea poate fi definită ca fiind o formă de cooperare judiciară internațională în materie penală constând într-un act bilateral încheiat între două state, prin care un stat remite, la cerere, având în vedere prevederile convențiilor, tratatelor sau declarațiilor la care sunt parte, autorii infracțiunilor refugiați pe teritoriu său și care sunt urmăriți sau condamnați pentru comiterea unor fapte penale pe teritoriu statului străin care îi solicită, pentru a fi judecat sau a obligării acestora la efectuarea pedepselor ori a măsurilor ce au fost dispuse de autoritățile abilitate, toate acestea în scopul sancționării și ocrotirii ordinii de drept ce a fost încălcate.
Din definițiile indicate anterior, ca și principale caracteristici ale extrădării, se desprind:
o formă de cooperare judiciară internațională în materie penală;
constituie întotdeauna un act bilateral, constă în implicarea a două sau mai multe state care cooperează dintre care unul solicită – denumit și stat solicitant, iar unul care acordă – denumit și stat solicitat;
întotdeauna în componența sa se găsește și un element de extraneitate, în acest înțeles reprezintă un act juridic internațional;
realizându-se pe baza voinței libere a statelor, extrădarea prezintă un caracter însemnat politic;
pentru că este dispusă prin norme de drept și fiind întotdeauna dispusă de organele judiciare abilitate, extrădarea prezintă un caracter juridic;
fiind de o importanță însemnată, în acest sens, nici un act normativ nu definește extrădarea în mod expres;
reprezintă o instituție juridică funcțională în interesul statului care cere extrădarea autorului unei infracțiuni;
extrădarea constituie și un act de suveranitate, constând în aceea că satul căruia i se solicită a extrăda infractorul care se află pe teritoriul acestui poate refuza sau accepta extrădarea acestuia; întotdeauna se exceptează situația când obiectul extrădării îl constituie o infracțiune gravă;
principalul țel a acestei forme de cooperare judiciară internațională penală este acela ca orice persoană extrădabilă ca fiind un inculpat sau condamnat să răspundă de faptele sale în fața legii;
În funcție după cum statul acordă sau solicită extrădarea, aceasta poate fi activă ( România stat solicitant) sau pasivă ( România stat solicitat);
În funcție de prevederile convenționale, extrădarea poate avea caracter obligativ sau facultativ;
Obiectul extrădării nu constă în infracțiuni minore sau care au aduce o gravitate minoră, ci vizează condiția pentru pedeapsa ce o prevede legea pentru fapta ce formează obiectul extrădării.
Potrivit, profesorului Ion Tanaviceanu, extrădarea este de o utilitatea incontestabilă. În acest sens Cesare Beccaria evidențiază existența și funcționarea extrădării ,, căci trebuie a se lua culpabilului orice speranță de a se sustrage de la pedeapsă”.
,, Niciodată însă extrădarea n-a prezentat mai mult interes ca în zilele noastre, fiindcă astăzi, mai mult decât oricând, grație ușurinței și repeziciunii comunicațiilor, un infractor poate să se refugieze într-o țară străină și să scape astfel de urmările faptei sale. De aceea tuturor legislațiilor este favorabilă acestei instituții.” Aceasta este descrierea profesorului Tanoviceanu care definesc ideea fundamentală a utilității extrădării. Cu ajutorul acestei forme de cooperare judiciară în materie penală mulții infractori nu se pot ascunde de consecințele negative produse ca urmare a faptelor lor.
Necesitatea extrădării reiese din faptul că, cazurile de criminalitate au devenit tot mai numeroase și in acest caz se impune o strânsă cooperare între state care au ca temei combaterea fenomenului infracțional.
În istoria română, instituția extrădării a început să existe încă din cursul anului 1859 fiind consacrată în Constituția Principatelor Unite Moldova și Țara Românească.
Unul dintre cele mai însemnate roluri ale extrădării, este acela că în activitatea fiecărui stat trebuie să se asigure o bună condiție a realizării justiției. Prin această caracteristică, extrădarea dă șansa statelor de a efectua această condiție, constituind un o garanție a solidarității infracționale a statelor împotriva criminalității.
Continuarea relațiilor internaționale, au ca obiect stabilirea unor raporturi juridice care au în componența lor un element extraneitate.
O dată cu integrarea României a determinat și revizuirea legii fundamentale în ceea ce privește extrădarea, pentru ca România să fie de acord cu extrădarea cetățenilor români, pe baza convențiilor internaționale și reciprocitate, în limita prevederilor legale. Datorită acestor împrejurări, legislația în ceea ce privea materia extrădării era necesară, în vederea hotărârii condițiilor în care infractorii de cetățeniei română pot fi extrădați din România.
În acest sens, la data de 28.06.2004, legislativul României a adoptat legea organică nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală și mai apoi a fost republicată în Monitorul Oficial al României sub numărul 377 din 31.05.2011 – cadru care pune bazele în mod egal diferitelor forme de cooperare și asistență judiciară în materie penală.
Adoptarea legii 302/2004, constituie un pas deosebit de important spre integrarea României la spațiul de libertate, securitate și de justiție al U.E.
2. Natura juridică a extrădării.
Natura juridică a extrădării a fost și este un continuu obiect de discuție în literatura juridică de specialitate. În acest sens, diferiți autori au susținut în mod diferit în ceea ce privește natura juridică a extrădării, având ca pornire rolul și finalitatea extrădării în actul de cooperare internațională în materie penală.
Extrădarea, în opinia profesorului Ion Tanoviceanu, este o instituție de drept internațional, pentru că ea face obiectul mai multor convenții și tratate internaționale. Ca o întărire a opiniei, extrădarea are ca scop prinderea rău făcătorilor prin oferirea ajutorului reciproc între țări. Într-o opinie recentă, se susține că ,, extrădarea se situează în cadrul dreptului internațional public, mai exact al dreptului internațional penal”. . Această opiniei întărește o părere veche, punând-o într-o realitate actuală. Însă în opinia altor autori, extrădarea prezintă o natură juridică mixtă, adică în componența sa implică întotdeauna un act de suveranitate și un act jurisdicțional. În toate opiniile, extrădarea este arătată ca fiind un act juridic prin care un stat remite o persoană care este urmărită pentru o faptă comisă sau care este condamnată, unui alt stat străin, care potrivit legii îi revine competența în a o judeca sau, după caz, a o condamna.
Din punct de vedere politic, extrădarea este văzută ca fiind un act de bunăvoință în relațiile dintre state, scopul acestei instituții fiind acela ca răufăcătorii să nu scape fără să li se aplice o pedeapsă refugiindu-se pe teritoriile altor state.
În cazul în care autorul unei infracțiuni este solicitat de mai multe țări pentru a fi extrădat, statul, în exercitarea atribuțiilor sale suverane și independente, este cel care se pune de acord cui îi va acorda prioritate.
Unii autorii din literatura de specialitate din domeniu, susțin că extrădarea ca formă de cooperare judiciară internațională în materie juridică implică o dublă natură juridică:
internațională, fiind o modalitate de cooperare internațională în materie penală, în care era implicată voința de întrajutorare, ce au ca temei convențiile pe care le-au încheiat sau la care aderă, extrădarea fiind unul dintre elementele care stau la baza dreptului internațional.
internă, în acest sens extrădarea este indicată ca fiind un act guvernamental, in funcție de autoritatea competentă în a dispune cu privire la admiterea acesteia.
Această părere mai este împărtășită și de alți autori, atribuind extrădării două roluri în sfera sa de reglementare.
Extrădarea este o instituție juridică, fiind în strânsă legătură cu dreptul intern dar și cu dreptul internațional, prin care autorii unor infracțiuni sunt remise țărilor cărora le revine competența în a îi judeca și condamna sau să le oblige la executarea condamnării.
În sfera dreptului intern, în diferite ramuri de drept, extrădarea este reglementată, care îi conferă acesteia o deosebită importanță.
Concluzia care se desprinde din cele evidențiate anterior este că stabilirea cu exactitate a naturii juridice a extrădării nu este pe deplin rezolvată. Însă în stabilirea naturii juridice a extrădării trebuiesc a fi îndeplinite câteva elemente fundamentale:
în toate cazurile extrădarea are în componența sa, pe lângă elementul intern și elementul de extraneitate, și având un caracter internațional;
prezintă întotdeauna o exprimare a liberei voințe a țării și astfel exercitarea suveranității acestei;
extrădarea unei persoane este posibilă numai prin hotărârea unei instanțe judecătorești;
pentru a se putea solicita extrădarea unei persoanei, trebuie să existe săvârșirea unei infracțiuni care să fie pedepsită de o lege penală;
prezintă o constrângere juridică;
este reglementată în legislația română prin Constituție, Cod Penal, Cod procedură penală, legea 302/2004, dar și reglementată pe plan extern prin convenții, tratate internaționale încheiate între două sau mai multe state;
este văzută, în prezent, ca o principală formă de cooperare judiciară internațională în materie penală;
În actuala reglementare a extrădării, prevăzută în legea 302/2004 republicată în 2011, este pusă în același rând cu asistența judiciară în materie penală ci nu mai este văzută ca pe o modalitate a asistenței judiciară în materie penală.
Literatura de specialitate prin părerea a diferiților autori a scos în evidență o serie e clasificării a extrădării, unele care nu sunt în mod expres prevăzute de lege însă au o existență tacită. Extrădarea este:
în funcție de poziția statului în raport cu actul de extrădare, aceasta poate fi:
extrădare activă – există atunci când un stat solicită extrădarea unei persoane care a comis fapte incriminate de legea penală pe teritoriul acestuia iar la acest moment este refugiată teritoriul altui stat. În asemenea situație statul care solicită extrădarea este denumit stat solicitant.
extrădarea pasivă – există atunci când statul în care se găsește persoana care a comis infracțiuni încriminate de legea penală este solicitată a pune la dispoziția ( a extrăda) persoana care se află refugiată pe teritoriul său. În acest caz statul care este solicitat pentru a pune infractorul la dispoziția ( a extrăda) celuilalt stat se numește stat solicitat.
în funcție de voința individului care îndeplinește condițiile de extrădare, poate exista:
extrădare voluntară – atunci când persoana care a comis o infracțiune nu se sustrage ( opune) de la extrădare;
extrădarea involuntară sau impusă – există atunci când persoana extrădabilă nu este de acord cu extrădarea sa.
în funcție de competența organului judiciar în a soluționa cererea de extrădare, aceasta poate fi:
extrădare judiciară – atunci când competența de a soluționa cerere de extrădare revine organelor judiciare;
extrădare administrativă – există când competența soluționării cererii este de competența Guvernului;
extrădare mixtă – există atunci când organele care sunt competente în a soluționa cererea de strămutare revine organelor judiciare și puterii executive.
în funcție de modul în care urmează a se finaliza, extrădarea poate fi:
extrădarea persoanei în scopul judecării – extrădarea persoanei se acordă pentru ca celui care a comis infracțiuni să i se poată fi stabili o pedeapsă și în acest fel să se poată realiza justiția;
extrădarea în scopul executării pedepsei – în acest caz extrădarea se acordă pentru persoana extrădabilă pentru motivul ca aceasta să își execute condamnarea primită, pentru că judecata s-a realizat în lipsa acestuia;
extrădarea ordinară – există atunci când se are în vedere toată procedura de acordare sau de refuzare a extrădării;
extrădarea simplificată – se consideră atunci când nu mai este necesară prezentarea tuturor actelor de procedură a extrădării;
în funcție de forma și de fondu extrădării, aceasta poate fi:
extrădare obligatorie – există atunci când sunt îndeplinite toate condițiile pentru ca persoana care a comis fapte încriminate de legea penal să fie extrădată;
extrădarea facultativă – există atunci când un stat poate refuza extrădarea infractorului, motivul ar fi acela că nu sunt întrunite toate condițiile în vederea extrădării;
extrădarea procesuală – este solicitată atunci când se are în vedere tragerea la răspundere penală a celui care a săvârșit fapte încriminate de lege;
extrădarea în vederea executării pedepsei – aceasta se solicită atunci când pentru persoana care a comis infracțiuni s-a stabilit o condamnare și prin extrădarea acesteia urmează a o executa.
Literatura juridică de specialitate și a legislației care se află în vigoare la acest moment sunt denumite trei sisteme în baza cărora se acordă extrădarea, iar acestea sunt în strânsă legătură cu competența autorității publice care pot să dispună cu privire la admisibilitatea sa:
sistemul guvernamental;
sistemul jurisdicțional
sistemul mixt.
Sistemul guvernamental.
Cei care sunt susțin caracterul exclusiv guvernamental al extrădării sunt de părere că autoritatea guvernamentală este singura competentă să decidă asupra cererii de extrădare, iar organele judiciare nu trebuie să aibă nici un fel de implicare. Potrivit acestei susțineri, extrădarea este văzută ca un act care aparține în mod absolut voinței politice și din acest motiv ea ar trebui să fie oferită de guvernul statului solicitant în baza probelor culese de organele abilitate. În probarea acestei opinii se indică autoritatea guvernamentală, ca fiind o parte a suveranității țării, este singura îndreptățită să își exprime decizia asupra admisibilității cererii de extrădare.
Nu în foarte multe țări ale lumii mai operează prezentul sistem, extrădarea depinzând doar de voința unui singur organ care va decide în mod suveran asupra admiterii sau respingerii cererii, în acest sens nu se asigură o garanție pentru protecția dreptului persoanei reclamate.
Evoluția sa istorică în domeniu, extrădarea a deținut un caracter absolut din partea voinței politice până în secolul al XVIII – lea, poate explica faptul că constituia obiectul unor relații interstatale, situația în care suveranul era unicul competent. În cazul sistemului politic al extrădării, cererea este adresată diplomatic statului solicitant, care după primirea acesteia dispune în mod obligatoriu a se face câteva verificări referitoare la persoana care este reclamată și referitoare la temeinicia cererii, verificări ce vor fi efectuate organele abilitate în drept ( organe legislative, organe judiciare). După ce este efectuată o asemenea procedură, indiferent de rezultatul acestora, guvernul trebuie să își exprime decizia cu privire la admisibilitatea cererii de extrădare având în vedere interesele sale politice interne sau externe.
Sistemul jurisdicțional.
În cadrul acestui sistem, se consideră că extrădarea este un act care aparține în mod direct organelor judiciare ale statului solicitant, iar acestea au competența de a decide cu privire la admisibilitatea cererii de extrădare.
Amprenta acestui sistem apare încă din a doua jumătate a secolului XX –lea, la ora actuală operează în cele mai multe țări, considerându-se că este unicul organ care are competența să asigure o protecție a drepturilor și libertăților fundamentale a persoanei care poate fi extrădată.
Extrădarea ca formă a cooperării internațională în materie penală, are ca obiect realizarea justiției, fiind în directă coordonare cu raporturile diplomatice între state, extrădarea reprezintă un act judiciar efectuat de statul care-l solicită, presupunând și prinderea ( arestarea) unui răufăcător a cărei judecare sau condamnare nu intră în sfera sa de competență. Din punct de vedere juridic, extrădarea efectuată în baza unui sistem jurisdicțional poate oferi o garanție a respectării drepturilor și libertății fundamentale ale individului și astfel evitându-se posibile abuzuri.
România prin modificarea Constituție din adus un rol semnificativ instituției juridice a extrădării, schimbând sistemul mixt de acordare a extrădării care consta în hotărârea guvernului de a admite sau a respinge asupra cererii de extrădare, iar după această modificare competența în a lua hotărâre cu privire la admisibilitatea cererii de extrădare revine organelor judiciare.
Sistemul mixt.
Sistemul mixt este mai denumit și italian pentru că, conferă instituție juridice (extrădării) atât un caracter politic dar și un caracter jurisdicțional, deoarece pentru soluționarea cererii de extrădare sunt implicate organele judiciare, care verifică dacă sunt întrunite condițiile de acordare a extrădării, dar și autoritatea guvernamentală care se pronunță asupra cererii, de admitere sau de respingere a acesteia.
Din punct de vedere istoric, sistemul mixt își are existența în sec. al XVIII-lea, apărând ca o replică împotriva caracterului exclusiv al extrădării care era văzută prin prisma unui act guvernamental. Prima reglementare a acestui regim mixt este întâlnită în 1736 în Belgia, după semnarea unei convenții a Franței cu Țările de Jos. Mai târziu, în 1833, Belgia atribuie puterii juridice doar un rol consultativ iar decizia finală asupra admisibilității cererii de extrădare revine puteri guvernamentale.
Prin codul de procedură penală al regelui Carol al II-lea, inspirat din legea belgiană și cea franceză, se statua un sistem mixt, mai altfel spus procurorul efectua cercetări iar judecătorul se pronunța în mod definitiv asupra admisibilității cererii.
Până la modificarea Constituției României în 1991, în dreptul penal intern a funcționat sistemul mixt care era prevăzut în legea 4/1971, conform căreia Guvernul era organul suveran în a decide extrădarea. Dar raportându-ne adoptată la 8.12.1991 în art. 19 alin. 4 arată că extrădarea este posibilă numai prin hotărâre judecătorească .
3. Principiile care guvernează extrădarea.
În literatura de specialitate în domeniu juridic, principiile care stau la baza extrădării sunt într-o continuă preocupare, nu se găsește o unitate de păreri în ceea ce privește izvorul din care se trage principiul fundamental și nici asupra elementelor pe baza cărora un principiu instituțional i se poate atribui caracterul de principiu și nici în ceea ce privește identificarea principiilor de bază.
Principiile fundamentale ale extrădării reprezintă regulile care prezintă un caracter general care este prevăzută în totalitate în legislație.
Principiile pot fi clasificate :
în funcție de consacrarea lor în legi, acestea pot fi:
prevăzute în mod expres de lege – sunt întâlnite în Constituție, Cod penal, Cod de procedură penală, în legea 302/2004 și în legii internaționale;
prevăzute tacit – existența acestora poate fi dedusă prin interpretarea normelor juridice în domeniu;
în funcție de autoritatea ( puterea) juridică a acestora, pot fi:
absolute – în cazul lor nu pot fi oferite derogări, această categorie definește principiul legalității;
relative – în cazul acestora se pot oferi câteva excepții, această categorie face obiectul principiului neextrădării cetățenilor în cazul săvârșirii unor infracțiuni de natură politică, militară,fiscală.
în funcție de condiția la care se referă, principiile pot fi:
în funcție de persoană – aici operează principiul neextrădării propriilor cetățeni;
în funcție de faptele pentru care se solicită extrădarea – în acest sens operează principiul neextrădării cetățenilor în cazul comiterii faptelor politice, fiscale, militare;
în funcție de pedeapsa care urmează a fi aplicată – în acest caz este vorba de principiul umanismului, care are ca reper opunerea la rele torturarea sau la pedeapsa capitală a individului.
referitoare la procedură – în acest caz operează principiul non bis in idem, acest principiu stabilește regula că orice persoană care a fost judecată printr-o hotărâre a unei instanțe judecătorești, nu poate fi din nou urmărită sau să i se o aplice o nouă sancțiune pentru fapta care a fost executată.
după apartenența sau nu la dispoziții comune cu alte domenii juridice, acestea pot fi:
specifice extrădării – care implică o dublă încriminare;
nespecifice extrădării – operează principiul umanismului;
în funcție de importanța lor în reglementarea în domeniul extrădării, acestea se împart în:
principale – sunt acele principii de reciprocitate, care necesită o dublă încriminare a persoanei;
secundare sau adiacente – reprezintă acel principiul al refuzării, sau neacordării, extrădării;
în funcție de natura legii în care sunt prevăzute, acestea pot fi:
principii care sunt indicate în Constituție – în acest caz putem menționa principiul neextrădării cetățenilor români;
principii consacrate în Codul penal – cum ar fi principiul reciprocității;
principii prevăzute în legi speciale – care consacră principiul dublei încriminări.
În continuare, urmează a descrie, din punct de vedere juridic, caracteristicile principiilor extrădării.
3.1. Principiul legalității.
Cadrul juridic: acest principiu nu este cuprins în mod expres în vreun cuprins al unui act normativ privind extrădarea, însă existența acestuia rezultă din interpretarea întregului cadru juridic privind extrădarea. Fiind de o mare importanță, acesta este indicat în documente ca : ,, Declarația Universală a Drepturilor Omului”, „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, „Pactul internațional cu privire la drepturilor civile și politice”.
Noțiune: Principiul legalității este o regulă după are întreaga activitatea ce se efectuează pentru extrădare, aceasta trebuie făcută numai în baza și în numele legii. Dacă în cursul unei asemenea proceduri, principiul legalității este încălcat, asta înseamnă că toate actele încheiate nu sunt capabile de a produce efecte juridice, deci actele încheiate sunt nule.
Caracterizare: Se subînțelege că întreaga activitate ce trebuie de urmat în cazul acestui principiu se desfășoară cu respectarea legii. Nu este doar un principiu specific extrădării ci acesta guvernează întreaga legislație penală. Principiul legalității este de o deosebită importanță pentru că are aplicativitate în întregul sistem de drept și nu doar într-o anumită ramură sau instituție de drept. Principiul legalității nu are în componența sa excepții sau derogării pentru că este un principiu absolut.
Pentru prima dată acest principiu este formulat de Cesare Beccaria în anul 1764, când spunea că „ numai legile pot stabili pedepsele corespunzătoare infracțiunilor, iar această autoritate nu o poate deține decât legiuitorul, care reprezintă toată societatea unită printr-un contract social” . În ceea ce privește principiul extrădării în domeniul extrădării, acesta exprimă regula potrivit căreia întreaga procedură trebuie să fie efectuată cu respectarea strică a legii.
Prin regula ce o exprimă principiul legalității, acesta reprezintă un zălog ( o garanție) a drepturilor și libertăților fundamentale ale individului împotriva oricăror influențe sau abuzuri din partea autorităților judiciare și de asemenea reprezintă o garanție că legea va fi aplicată numai pentru faptele ce au fost săvârșite după intrare în vigoare a legii care incriminează acea faptă.
Pentru a se putea respecta întocmai prevederile acestui principiu, întotdeauna trebuie avute în vedere următoarele premise:
nullum crimen sine lege praevia, nulla poena sine lege praevia (nici o crimă fără lege, nici o pedeapsă fără lege) – legea penală nouă nu poate interveni peste legea veche;
nullum crimen sine lege certa, nulla poena sile lege stricta – nici o crimă fără lege singură, fără o pedeapsă sigură – se descrie în mod exact în lege fapta care este încriminată și prevederea clară a sancțiunii ce urmează a fi aplicată;
nullum justitia sine lege, nullum judicium sine lege – nu există nici o dreptate în afară de lege, nu există nici o hotărâre în afară de lege – respectarea legalității procesuale.
Principiul legalități este și va rămâne un principiu care nu este prevăzut în mod expres ci fiind dedus prin interpretarea legii și care prezintă un caracter absolut. Cu toate că este un principiu nespecific extrădării va continua să existe și să prezinte un caracter principal în întreaga procedură a extrădării.
3.2. Principiul reciprocității.
Cadru juridic. Acest principiu este reglementat în mod expres în :
art. 1 din Convenția de europeană de extrădare, unde se arată că ,, Părțile contractante se angajează să-și predea reciproc, potrivit regulilor și sub condiții determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracțiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale părții solicitante”.
art. 19 alin. 3 din Constituția Românei revizuită în 2003, potrivit căreia ,, cetățenii străini și apatrizi pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate”.
art. 16 alin. 2 din legea 302/2004 republicată în Monitorul Oficial nr. 377 din 31.05.2011 potrivit căruia ,, în cazul în care statul român formulează o cerere în condițiile prezentei legi, în baza curtoaziei internaționale, asigurarea reciprocității poate fi dată de către ministru justiției, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorității judiciare române competente”.
în baza convențiilor și tratatelor la care România a aderat prin semnarea acestora cu diferite state.
Noțiunea. Prin acest principiu este consfințită regula potrivit căreia părțile contractante au obligația de a preda reciproc, în conformitate cu regulile și condițiile scris în acte, indivizii care sunt urmăriți pentru comiterea unei infracțiuni sau care sunt căutate în vedere executării pedepsei sau pentru executarea unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale părții solicitante.
Ca o completare a aplicativității principiului reciprocității, art. 2 pct. 7 din Convenția de europeană de extrădare permite aplicarea regulii reciprocității și în cazul infracțiunilor care nu sunt incluse în câmpul de aplicare a actului normativ menționat.
Caracterizare: Reciprocitatea este prezentată ca o regulă care permite posibilitatea extrădării unei persoane, chiar dacă în acest sens nu există un act normativ național sau internațional care să reglementeze acest lucru.
Principiul reciprocității presupune pretinderea statului, înainte de a soluționa cererea de extrădare, să primească o declarație din partea unui stat care solicită, în a-și lua obligația de a soluționa favorabil o eventuală cerere de extrădare identică, formulată de satul solicitat.
Principiul reciprocității este întâlnit pentru prima dată în legea belgiană din 1833 care prevedea extrădarea, acesta era indicată ca o condiție prealabilă a extrădării, mai târziu principiul a cunoscut o generalizarea în practica din domeniu. Cu toate că acest principiu nu este caracteristic extrădării însă există legislații care nu-l au în componență.
Pentru o mai bună aplicare a prevederilor constituționale care prevăd extrădarea și în îndeplinirea obligațiilor prevăzute în convenții și tratate la care România este parte, a fost necesară adoptarea legii 302/2004 ( republicată în M. Of. nr. 377/2011), care formează dreptul comun în domeniu. Dacă o țară solicitantă invocă aplicarea unei alte reglementări decât cele prevăzute în legea extrădării, acestea pot fi luate în considerare numai în limitele care sunt stabilite în declarația de reciprocitate.
Principiul reciprocității este prevăzut de lege și prezintă un caracter absolut și de la care nu se poate deroga. Datorită poziționării acestui principiu, deși nu este unul specific extrădării, îi conferă un caracter principal și de stăpânire a întregii activități de cooperare judiciară, fapt ce reiese din poziționarea acestuia în legea 302/2004 în cadrul ,, Dispozițiilor generale”.
3.3. Principiul neextrădării anumitor categorii de persoane.
Indivizii care beneficiază de prevederile prezentului principiu sunt: cetățenii proprii, proprii justițiabili și cei denumiți azilanți politici.
a.) principiul neextrădării propriilor cetățeni.
Cadru juridic: Acesta este statuat în mod expres în:
art. 6 din Convenția de europeană de extrădare, potrivit căreia ,, Extrădarea naționalilor. ) Orice parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanților săi./ b.) Fiecare parte contractantă va putea, printr-o declarație făcută o dată cu semnarea sau cu depunerea instrumentului său de ratificare sau aderare, să definească, în ceea ce privește, termenul de resortisant în înțelesul prezentei convenții. / c.) Calitatea de resortisant se va aprecia de la data hotărârii asupra extrădării. Totuși, dacă această calitate nu este recunoscută decât la data hotărârii și data avut în vedere pentru predare, partea solicitantă va putea solicita să se prevaleze de dispoziția alin. a) al prezentului paragraf. / 2. Dacă partea solicitată nu-și extrădează propriul resortisant, ea va trebui, la cererea părții solicitante, să supună cauza autorităților competente, astfel încât să poată exercita urmăriri judiciare, dacă este cazul. În acest scop, dosarele, informațiile și obiectele privind infracțiunea se vor transmite gratuit pe calea prevăzută la paragraful 1 al art. 12. Partea solicitantă va fi informată despre rezultatul cererii sale.”
art. 19 alin. 1 din Constituția României revizuită în 2003, potrivit căruia ,,Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”;
art. 23 alin. 1 din legea 302/2004, potrivit căruia ,, refuzul extrădării propriului cetățean ori refugiatului politic obligă statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorității sale judiciare competente, astfel încât să poată exercita urmărirea penală și judecata, dacă este cazul.”
Tratate și convenții la care România este parte.
Noțiune: Potrivit acestui principiul se hotărăște regula potrivit căreia proprii cetățeni nu pot fi extrădați pentru că între individ și stat există legătura cetățeniei. Cetățenia reprezintă apartenența unei persoane la un stat, din care rezultă faptul că individul are o serie de obligații și drepturi.
Caracterizare: Multă vreme în dreptul internațional a funcționat premiza cetățeanului străin în raport cu extrădarea, iar cererea care privea extrădarea unui cetățean al unei țări era inadmisibilă. În literatura juridică s-a arătat că ,, Este inadmisibilă extrădarea naționalilor.”
Pentru a se susține un asemenea principiu, s-au adus o serie de motive care ar susține acest fapt, primul motiv a fost acela că extrădarea naționalilor presupune o renunțare a statelor asupra prerogativelor sale suverane asupra individului între care există o legătură juridică mai specială prin care statul și față de care își exercită autoritatea.
Acest principiu a atras și critici, care pornesc de la modul de aplicare și efectele ce reies din principiul neextrădării propriilor cetățeni, și anume: individul ce a comis o infracțiune pe teritoriul altui stat, împiedică judecarea sau condamnarea acestuia pe statul care a comis fapta; există posibilitatea de a se evita răspunderea pentru faptele comise atunci când există cazuri de imunitate stabilite de statul al cărui cetățean este răufăcătorul; este posibilă o restrângere a sferei de cooperare a țărilor care luptă împotriva infracționalității.
Constituția României în art. 19 stabilește condițiile în care pot fi extrădați cetățenii români și pe baza acestor considerente se poate renunța la principiul absolut care guvernează instituția extrădării în dreptul intern. Cazurile de excepție, a extrădării cetățenilor români, sunt reglementate în legea 302/2004 republicată în care sunt stabilite limitele și condițiile în care cetățenii români pot fi extrădați și numai dacă prin aceasta li se asigură a protecție reală.
Legea 302/2004 a părut ca o necesitate în cadrul procesului de aderare a României determinând totodată și revizuirea legii fundamentale a statului român.
Pentru a putea extrăda un cetățean de român este necesar a fi întrunite în mod cumulativ trei condiții:
extrădarea propriilor cetățeni să fie permisă de actele normative internaționale aplicabile în relația cu statul solicitant;
statul care solicitant să fie de acord, la rândul său, cu extrădarea propriilor cetățeni;
infracțiunea să fie prevăzută în legislația statului solicitant, cât și în legislația statului solicitat, condiție reglementată în art. 24 din legea 302/2004 republicată .
Calitatea de cetățean român sau de refugiat politic în România este apreciată la data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare, iar dacă între timp intervine această calitate după rămânerea data rămânerii definitive și înainte de data care a fost stabilită pentru remitere, în acest caz se va pronunța o nouă hotărâre.
Problema extrădării propriilor conaționali nu este o chestiune nouă, ci chiar în Antichitate se extrădau proprii cetățeni numai în cazul în care se comiteau infracțiuni grave.
La ora actuală extrădarea propriilor cetățeni devine o regulă în practica uzuală și generală în condițiile unei lumi globalizate care apără interesul națiunilor.
Ca o concluzie la cele enunțate, principiul neextrădării propriilor cetățeni este consacrat în legile care formează obiectul extrădării este specific acestei forme de cooperare judiciară în materie penală și prezintă in caracter principal.
b.) principiul neextrădării propriilor justițiabili.
Cadru juridic: acest principiu se află precizat în legea 302/2004, republicată, și este întâlnit în convențiile și tratatele cu alte state la care România este parte. Acest principiu nu este prezentat în Convenția de extrădare și nici nu este definit în Constituției.
Noțiune – principiul neextrădării propriilor justițiabili hotărăște regula potrivit căreia, proprii justițiabili nu pot fi extrădați, deoarece statul solicitat are prioritate în raport cu aceștia să efectueze acte judiciare.
Caracterizare – acest principiu face referire la extrădarea pasivă, pentru că persoana a cărei extrădare se solicită a săvârșit o faptă incriminată pe teritoriul statului solicitat, iar locul unde urmează a fi efectuată judecată este cu prioritate teritoriu unde s-a săvârșit fapta incriminată, în acest caz operează principiul teritorialității ( principiu admis și aplicat de toate țările).
Persoana cerută nu va fi extrădată decât după ce va fi judecată definitiv în statul solicitat, iar dacă e cazul de condamnare după ce își va executa pedeapsa, astfel nu și-ar mai atinge scopul procesul penal.
c.) principiu neextrădării azilanților politici.
Cadru juridic – acest principiu este menționat în mod indirect în art. 18 și în mod expres este prevăzut în legea 302/2004, astfel că nu pot fi extrădate „ persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România”.
Noțiune – Potrivit art. 18 din Constituția României revizuită în 2003 azilanții politici nu pot fi extrădați deoarece acestora li s-a acordă azil politic, care este un drept pe care Statul Român îl acordă străinilor persecutați în țara lor și având ca drept scop protejarea lor împotriva abuzurilor la care pot fi supuși în țara lor.
Dreptul de azil constituie promisiunea pe care o țară o oferă celui care se refugiază pe teritoriul său, posibilitatea acestuia de a rămâne pe teritoriul acestui stat și a se bucura de protecția statului respectiv, putând refuza predarea refugiatului țării care-l urmărește din diferite motive care au legătură cu activitatea sau cu opiniile sale. Odată ce s-a acordat dreptul de azil politic, este de la sine înțeles că șansele extrădării sunt infime.
Caracterizare. Originea cuvântului azil vine din latină de la cuvântul „asylum”, iar acesta provine din grecescul „asilon” și având o dublă însemnătate: primul sens, al acestui termen, indică locul sau teritoriul unde un individ nu poate fi prins de cei cel urmăresc, iar al doilea sens îl indică protecția care îi este oferită persoanei față de cei cel urmăresc.
Documentele internaționale în materie definesc azilul ca fiind un act pașnic și umanitar și-n acest context acesta nu este un act care să creeze probleme unui stat.
Prevederi care descriu azilul politic au fost descrise și în convențiile regionale africană și americană. Convenția Organizația Unității Africane din 1969 care prevede unele aspecte referitoare la refugiați și care include prevederi ce privesc oferirea azilului. Cu toate că noțiunea acestui principiu a cunoscut evoluții importante însă până la momentul de față nu sunt acte internaționale care să definească din punct de vedere juridic termenul de azil.
Actele juridice internaționale, dar și practica țărilor în acest domeniu, indică faptul că orice individ are tot dreptul de a solicita și a obține azil politic într-o țară. Ca o condiție generală, care arată că, azilul poate fi acordat numai persoanelor care sunt persecutații în mod grav în țara căreia îi aparțin și în nici un caz azilul politic nu se acordă indivizilor care au comis fapte care sunt încriminate din punct de vedere penal și sau pentru comiterea unor infracțiuni internaționale. Deci, azilul se acordă numai indivizilor care sunt urmăriți pentru activitatea lor politică și nu pentru activitățile care implică nerespectarea actelor normative. Odată ce dreptul de azil politic a fost acordat individului, șansele extrădării acestuia nu mai este posibilă. Potrivit art. 14 din Declarația Universală a Drepturilor Omului motivația asupra decizie de acordarea a azilului politic este de competența țării care acordă acest drept în exercițiul suveranității sale.
În țara noastră azilanții se pot bucura de drepturile și pot să își asume responsabilitățile oricărui străin.
Principiul neextrădării azilanților politici este un principiu absolut și în acest sens în legi nu se prevăd excepții. Ca o concluzie, spre deosebire de principiul neextrădării propriilor cetățeni, unde este posibilă extrădarea acestora, pe când în principiul neextrădării azilațiilor nu este posibilă extrădarea acestora.
3.4. Principiul dublei incriminări.
Cadru juridic: Acest principiu este consacrat în mod expres în art. 24 din legea 302/2004, republicată în 2011, și indirect în cuprinsul actelor internaționale la care țara noastră este parte.
Noțiune: Dubla încriminare este regula potrivit căreia, în vederea extrădării, fapta ce constituie obiectul unei infracțiuni este incriminată în legislațiile ambelor state, neinteresând în mod expres încadrarea juridică și/sau denumire ci doar incriminarea faptei.
Caracterizare: Dubla încriminare este îndeplinită chiar dacă diferă încadrarea juridică a faptei care este încriminată în cele două legislații. Nu interesează care este încadrarea faptei ci, condiția necesară pentru a fi îndeplinită cerința dublei încriminări, constă în prevederea respectivei fapte în ambele state.
În literatura de specialitate s-au exprimat diferite păreri cu privire la principiul dublei încriminări. În opinia unor autori consacrarea infracțiunii în ambele legislații nu reprezintă decât o condiție care realizează principiul dublei încriminări în abstract; aceștia cred că obligația dublei încriminări este îndeplinită doar când fapta încriminată formează obiectul unei cereri de extrădare. Mai altfel spus, extrădarea este posibilă numai când infracțiunea ce a fost efectuată este pedepsită atât după legea statului solicitant cât și după legea statului solicitat.
Principiul dublei încriminări este posibil să nu fie aplicabil în cazul extrădării accesorii. Prin extrădarea accesorie se înțelege ca fiind individul care a comis o faptă pentru care este posibilă extrădarea în statul solicitant și alte infracțiuni care nu întrunesc condițiile extrădării, în cazul de față fiind vorba de fapte pe care legea statului solicitat nu le încriminează.
În concepția art. 24 din legea 302/2004, republicată, extrădarea este posibilă doar dacă fapta pentru care este învinuit sau condamnat individul este încriminată în ambele legislații ( atât a statului solicitant cât și a statului solicitat). Ca o derogare, prevăzută tot în același articol, extrădarea este posibilă doar dacă faptei îi este exclusă cerința dublei încriminări printr-o convenție internațională la care România este parte. Fără ca aceste condiții, necesare, să fie întrunite, extrădarea unei persoane nu va fi posibilă.
Principiul dublei încriminări este un principiu care este prevăzut în mod expres în legile ce formează obiectul extrădării, prezintă un caracter relativ, se referă la condiția privind fapta care constituie obiectul extrădării, este un principiu specific extrădării având și un caracter principal.
3.5. Principiul specialității.
Cadru juridic: Prezentul principiu este prevăzut în mod expres în Convenția europeană de extrădare din 13.12.1957 , în legea 302/2004, republicată, dar și în actele internaționale la care România este parte.
Noțiune. Acest principiu exprimă regula de drept potrivit căreia individul extrădat nu va mai fi urmărit, judecat sau reținut în vederea ispășirii unei pedepse sau care este supus unei restricții a drepturilor și libertăților sale sau pentru un alt motiv care nu este motivat în cuprinsul hotărârii prin care s-a dispus extrădarea.
Potrivit Convenției europene de extrădare, principiul de față este descris ca :
„ Regula specialității
1. Persoana care va fi predată nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranță, nici supusă oricăror alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile următoare:
a.) când partea care a predat-o consimte. O cerere va fi prezentată în acest scop, însoțită de actele prevăzute la art. 12 și de un proces verbal judiciar consemnând declarațiile extrădatului. Acest consimțământ se va da atunci când infracțiunea pentru care este cerut atrage ea însăși obligația de extrădare potrivit prezentei convenții;
b.) când, având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit în cele 45 de zile următoare eliberării sale definitive teritoriul părții căreia îi fusese predat ori dacă s-a înapoiat acolo după e l-a părăsit.
2. Totuși partea solicitantă va putea lua măsurile necesare în vederea, pe de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, iar pe de altă parte, a întreruperii prescripției potrivit legislației sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă.
3. Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va mai fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracțiunii recalificate ar permite extrădarea.”
Potrivit Legii 302/2004, republicată, principiul specialității prezintă următorul conținut:
„ Regula specialității
(1) Persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricții ale libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazul când:
a.) statul român care a procedat consimte; statul solicitant va prezenta în acest scop o cerere însoțită de actele prevăzute la art. 36 alin. (2) și de un proces verbal judiciar în care să se consemneze declarațiile extrădatului; acest consimțământ va putea fi dat atunci când infracțiunea pentru care este cerut atrage ea însăși obligația de extrădare potrivit prezentei legi.
b.) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată, ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit.
(2) Statul solicitant va putea lua totuși măsurile necesare în vederea, pe de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, iar pe de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei pe teritoriul său, iar pe de altă parte, a întreruperii prescripției potrivit legislației sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă.
(3) Când clarificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va mai fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracțiunii recalificate ar îngădui extrădarea.
(4) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a.) cererea adresată statului străin se formulează de către Ministerul Justiției, în baza încheierii instanței competente să soluționeze cauza în primă instanță, la pronunțarea motivată a Ministerului Public sau în baza încheierii instanței pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost acordată după trimiterea în judecată a persoanei extrădate după caz.”
Caracterizare. Din citarea celor două texte de lege se desprind următoarele:
individul ce va fi predat ca un efect al procedurii de extrădare a acesteia, individul nu va mai fi urmărit, judecat sau reținut în vederea executării unei pedepse sau după caz a restricționării libertăților individuale ale respectivei persoane.
când calificarea dată infracțiunii în cursul efectuării procedurii de extrădare se modifică sau se schimbă, individul extrădat nu va mai fi urmărit ori judecat numai în cazul în care elementele constitutive ale infracțiune recalificate ar permite extrădarea .
Ca excepții de la regula enunțată anterior, se pot exprima:
– țara care predă individul consimte. Acest consimțământ va fi acordat doar atunci când fapta comisă pentru care se solicită constituie obligație de predare;
– cu toate că are posibilitatea să o facă, individul extrădat nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, locul statului căruia i-a fost predat;
– dacă s-a întors acolo după ce l-a părăsit.
Din cele prezentate mai sus rezultă că extrădarea, guvernată de principiul specialității, prezintă un caracter restrictiv. Acest principiu are ca obiect identificarea faptei și nu aceea ce privește încadrarea juridică a faptei, mai altfel spus nu denumirea prezintă o importanță deosebită ci fondul problemei sau a cauzei.
Principiul specialității prezintă un caracter relativ, deoarece în domeniul său de aplicare și în respectarea sa are și unele excepții. Datorită legii 224/2006 s-a abrogat o dispoziție care ținea de excepțiile acestui principiu și anume voința celui ce urma a fi extrădat.
Principiul specialității este un principiu care garantează respectarea drepturile extrădatului, prin întocmai a prevederilor legale și a elementelor care stau la baza extrădării.
Acest principiu a fost consacrat prima dată în legea 302/2004 în art. 11 dar mai apoi prin legea 224/2006 acest articol a fost abrogat în mod aparent, prin aceea că acesta capătă un nou sens în cadrul legii 302/2004.
Specialitatea reprezintă un principiu care este prevăzut în mod expres în lege, având un caracter relativ, făcând o referire doar la condițiile care incriminează fapta care constituie obiectul extrădării, este specific extrădării și prezintă un caracter principal.
3.6. Principiul „non bis in idem”
Cadru juridic. Principiul „non bis in idem” este prevăzut în Convenția europeană de extrădare din 13.12.1957 în art. 9, prevăzut în legea 302/2004 republicată – în art. 8, dar și în diferite acte internaționale pe care România le-a încheiat. Pe lângă aspectul că acest principiu este arătat în mod expres în legile menționate, datorită importanței pe care o prezintă, acesta reprezintă și o mare atenție din punct de vedere internațional. Dintre actele internaționale în care principiul „non bis in idem” se regăsește, amintim: „Convenția de cu privire la principiul non bis in idem” – încheiată în 1986, „Convenția de ” – încheiată în 1990, „Protocolul nr. 7 a Drepturilor Omului” încheiată în 1984 și acest context se face referire că principiul „non bis in idem” nu cunoaște derogări de la prevederile cuprinse în această convenție, „Convenția europeană de extrădare” încheiată în 1957, „Convenția europeană privind valoarea internațională a hotărârilor represive” – încheiată în 1970, „ Convenția europeană privind transferul de proceduri în materie penală” – încheiată în Strasbourg 1972.
Noțiune. Potrivit art. 9 din Convenția europeană de extrădare și potrivit Protocolului adițional din 15.10.1975 al Convenției, publicat în Monitorul Oficial nr. 89 din 14.05.1997, se indică motivele pentru care nu se poate acorda extrădarea unei persoane, din aceste motive amintim: persoana reclamată a fost judecată definitiv de către autoritățile judiciare competente ale părții solicitante pentru fapta sau faptele la care putea fi cerută extrădarea; dacă autoritățile competente ale părții solicitante au hotărât să nu mai exercite sau să întreprindă urmăriri ori să pună capăt urmăririlor ce le-au exercitat pentru aceleași fapte sau faptă; nu poate face obiectul extrădării persoana care a fost achitată, grațiată sau a făcut parte din amnistie.
Potrivit legislației române, art. 8 din legea 302/2004 republicată, cooperarea judiciară internațională nu mai poate fi admisă în România numai în cazul în care, pentru persoana în cauză, a avut loc un proces penal, în orice stat, pentru aceeași faptă și dacă: printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit achitarea sau încetarea procesului penal față de cel în cauză; printr-o hotărâre de condamnare, pedeapsa care a fost aplicată a fost executată sau a format obiectul unei grațieri sau amnistii;
Astfel, potrivit principiului non bis in idem se înțelege faptul că extrădarea nu mai este posibilă pentru persoana care a mai fost judecată de două sau de mai multe ori pentru aceeași faptă, ori dacă prin pronunțarea unei hotărâri definitive s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal sau a intervenit una dintre cauzele menționate în textele de lege citate mai sus.
Caracterizare. Având ca analiză actele juridice invocate, vom constata că principiul „non bis in idem” are la bază imposibilitatea unui stat de a judeca o persoană de două sau mai multe ori pentru aceeași faptă, dar mai mult de atât imposibilitatea statului de a obliga o persoană să execute de mai multe ori pedeapsa pentru fapta incriminată.
Excepția de la regula enunțată mai sus, este aceea că atunci când este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive sau în cazul în care există un tratat internațional care conține dispoziții mai favorabile.
În termeni sintetici, principiul non bis in idem presupune că nimeni nu poate fi pedepsit de două ori pentru aceiași faptă; astfel, persoana care ar fi urmărită în țară poate dovedi că a fost judecată în străinătate și că a fost achitată sau că a executat pedeapsa la care a fost condamnată.
În literatura juridică de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, susținătorii caracterului exclusiv teritorial al legii penale erau de părere că efectele hotărârilor penale se limitează la teritoriul unde au fost pronunțate, așa că ele nu pot constituii un obstacol la urmărirea sau judecarea într-o altă țară a aceleiași persoane pentru aceeași faptă. Dimpotrivă, susținătorii teoriei extrateritorialității absolute atribuiau hotărârii penale puterea de a împiedica, oriunde o noua judecată a aceleiași persoane, pentru aceeași faptă.
Teza extrateritorialității absolute, având la bază ideea că legea penală are ca scop protecția ordinii sociale universale, consideră că pentru realizarea acestui scop este indiferent care stat își exercită autoritatea pentru restabilirea ei. „Maxima non bis in idem aparține dreptului universal al națiunilor având aceiași forță față de toate hotărârile pronunțate pentru aceiași faptă, fie că emană de la instanțe străine, fie de la cele naționale; căci este contrar justiției ca o persoană să fie succesiv adusă înaintea a doua jurisdicții și lovită de doua condamnări pentru aceiași faptă.”
Principiul „non bis in idem” este prevăzut în mod expres în lege, prezintă un caracter relativ, în sensul că, în aplicarea lui cunoaște și unele excepții care sunt precizate în mod clar atât în legislația internă dar și externă.
Ca un ultim detaliu, al prezentului principiu, în reprezintă faptul că prin activitatea sa guvernează întreaga cooperare internațională în materie penală, fapt ce poate fi constatat prin poziționarea lui în legea 302/2004 republicată în art. 8 în „Titlul I Dispoziții finale”. Este un principiu care se referă la cerințele ce trebuie a fi avute la procedura extrădării și datorită acestor motive prezintă un caracter principal.
3.7 Principiul umanismului
Cadrul juridic. Acest principiu este prevăzut indirect în art. 11 din Convenția europeană de extrădare din 13.12.1957, în art. 27 din Legea 302/2004, republicată în 2011, rezultând și într-o multitudine de tratate și convenții pe care România le-a încheiat cu diferite state. Acest principiu a fost consacrat și în unele documente internaționale, cum ar fi: „Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice – art. , „Declarația Universală a Drepturilor Omului – art. , „Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane, ori degradante – art. , „Convenția Europeană a Drepturilor Omului – art. , „Convenția privind transferarea persoanelor condamnate”, etc.
Noțiune. Principiul umanismului, însă prin denumirea sa, stabilește regula potrivit căreia extrădarea unei persoane trebuie în mod cert să pornească și să se desfășoare în raport cu interesele fundamentale ale persoanei, drepturile și libertățile acesteia fiind, în mod necesar, situate în centrul activități de cooperare atât la nivel intern cât și la nivel internațional.
Caracterizare. În raport cu acest principiu, țara noastră se poate opune aprobării unei cereri de acordare a extrădării, invocând situația că există indici sau probe care prin care se poate crea un pericol pentru viața, integritatea corporală ori sănătatea individului.
Acest principiu emană o regulă de o deosebită importanță care constă în valorile ce trebuie apărate, conservate și garantate având în elaborarea și aplicarea normelor de drept internațional penal, pe lângă interesele și drepturile fundamentale ale omului, necesitatea transformării și reintegrării persoanei infractoare în societate. Nu se poate admite ca printr-o procedură de extrădare să se efectueze violențe, înjosiri ori aplicări de tratamente inumane în raport cu persoana care este considerată infractoare.
Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecății, numai pentru fapte a căror săvârșire atrage, potrivit legislației statului solicitant și legislației române, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de doi ani, iar în vederea executării unei sancțiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de un an.
În cazul în care fapta care face obiectul extrădării este încriminată cu moartea în legislația statului solicitant, persoana nu va putea fi extrădată fără ca țara respectivă să dea asigurări, considerate de România îndestulătoare și scrise, că pedeapsa cu moartea va fi comutată.
O cerință care poate împiedica extrădarea este reprezentată de situația în care: acțiunea penală poate fi pusă în mișcare numai după depunerea plângerii prealabile a persoanei vătămate și acea persoană se opune extrădării. Potrivit art. 30 din legea 302/2004 republicată, pentru a lua în discuție acest caz este necesar ca această procedură să fie prevăzută de legislația a celor două state implicate.
Principiul umanismului nu este expres prevăzut în textul de lege nr. 302/2004 republicată însă existența și funcționarea lui rezultă din legislația în domeniu. Acest principiu nu este unul specific extrădării ci prin întreaga activitate de cooperare judiciară în domeniu penal reprezintă un principiu esențial a dreptului penal. Acesta mai prezintă un caracter absolut și principal care nu cunoaște derogări sau excepții și o regulă esențială în cadrul procedurii extrădării vizând pedeapsa ce urmează a fi aplicată, în caz de admitere a cererii de extrădare.
3.8. Principiul refuzului extrădării
Cadrul juridic. Acest principiu este prevăzut într-un mod tacit în art. 2, 3, 4, 5, 6, 9, 10, 11, 14 din Convenția europeană de extrădare din 13.12.1957, în art. 21 și 22 din Legea 302/2004, republicată, rezultând și într-o multitudine de tratate și convenții pe care România le-a încheiat cu diferite state.
Noțiune. Principiul refuzului extrădării este regula de drept potrivit căreia un stat poate refuza, obligatoriu sau facultativ, extrădarea unei persoane în cazul în care în întreaga procedură este încălcată ori nerespectată, una sau mai multe, cerințe pe care legea le prevede. Acest principiu rezultă din nerespectarea celorlalte principii de drept și aplicativitatea sa depinzând în mod clar de principiul legalității și cel al umanismului.
După modul în care se poate refuza extrădarea, în reglementarea legii nr. 302/2004 republicată în art. 21 și 22, este întâlnită ca: obligatorie sau facultativă.
Potrivit art. 21 din legea 302/2004, republicată, ca motive obligatorii de refuzare a extrădării întâlnim:
– în urma cercetărilor se constată că în cauză nu s-a respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la 4.11.1950, ori al oricărui alt instrument internațional pertinent în domeniu, ratificat de țara noastră;
– dacă se constată că există motive serioase să se creadă că extrădarea se solicită în scopul urmăririi sau pedepsirii în scopul de a crea o discriminare față de respectiva persoană;
– dacă se constată că există motive să agraveze situația persoanei extrădate;
– în cazul în care se constată că în cauză există o cerere formulată și care se află pe rolul unui tribunal extraordinar, altul decât cele investite prin instrumente internaționale pertinente;
– extrădarea se referă la infracțiuni de natură politică sau la o infracțiune care este în strânsă legătură cu infracțiunea de natură politică;
– în cauză este vorba despre o infracțiune militară care nu constituie infracțiune de drept comun.
În alineatul 2 al art. 21 din legea – cadru sunt reglementate infracțiunile care nu sunt considerate ca fiind de natură politică, dintre acestea amintim:
– atentatul la viața unui șef de stat sau a unui membru al familiei sale;
– crimele împotriva umanității prevăzute de Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite;
– infracțiunile prevăzute la art. 50 din Convenția de din 1949 pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie, la art. 51 din Convenția de din 1949 pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate maritime, la art. 129 din Convenția de din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război și la art. 147 din Convenția de din 1949 cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război;
– orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispozițiile din convențiile de prevăzute la lit. c);
– infracțiunile prevăzute la art. 1 din Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la 27 ianuarie 1997, și în alte instrumente internaționale pertinente;
– infracțiunile prevăzute în Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite;
– orice altă infracțiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convențiile sau acordurile internaționale la care România este parte.
În mod principal, extrădarea este refuzată dacă prin conținutul infracțiunii pentru care se solicită există motive îndestulătoare care să justifice luarea unei asemenea hotărâri.
Legiuitorul, prin art. 22 al legii 302/2004 republicată, a prevăzut și motivele facultative în baza cărora se poate refuza acordarea extrădării unei persoane, dintre aceste motive precizăm:
– în cazul în care fapta care motivează cererea de extrădare face obiectul unui proces penal în curs sau această faptă poate face obiectul unui proces penal în România;
– extrădarea unui individ poate fi refuzată sau amânată, numai dacă prin predarea acesteia se poate crea o gravitate pentru acesta și în special din cauza vârstei sau a stării de sănătate. Dacă se va proceda la un refuz dispozițiile art. 23 alin. 1 se vor aplica în mod corespunzător.
Procedura ce trebuie avută, în caz de refuz a extrădării a propriului cetățean sau a refugiatului, este prevăzută în textul art. 23 din legea 302/2004 republicată. În cazul în care, într-o cauză se refuză extrădarea propriului cetățean ori a refugiatului politic statul român se obligă ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităților sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală și judecata, dacă este cazul. În acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului Justiției din România dosarele, informațiile și obiectele privind infracțiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale. În cazul în care România optează pentru soluția refuzului extrădării unui cetățean străin, învinuit sau condamnat în alt stat pentru una din infracțiunile prevăzute la art. 96 alin.1 sau pentru orice altă infracțiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puțin 5 ani, examinarea propriei competențe și exercitarea, dacă este cazul, a acțiunii penale se fac din oficiu, fără excepție și fără întârziere. Autoritățile române solicitate hotărăsc în aceleași condiții ca și pentru orice infracțiune cu caracter grav prevăzută și pedepsită de legea română.
Principiul refuzului extrădării este un principiu prevăzut tacit în lege, însă motivele care determină refuzul sunt stabilite în lege, prezintă caracter relativ, are ca referire toate cerințele ce privesc extrădarea, nu este un principiu specific acestei forme de cooperare judiciară în materie penală și are un caracter secundar.
II. Procedura extrădării
Procedura extrădării pasive.
În înțelesul legii 302/2004 republicată, potrivit art. 2 litera j, extrădarea pasivă este definită ca fiind o procedură de extrădare potrivit căreia România este statul care este solicitat.
Astfel, activitatea procedurală și procesuală ce se desfășoară în statul solicitat de la primirea cererii de extrădare și până la soluționarea definitivă a acesteia poartă denumirea de extrădare pasivă.
Indiferent căruia dintre cele trei sisteme i-ar aparține, guvernamental, mixt sau jurisdicțional, această activitate se desfășoară potrivit legii statului solicitat și a convenției încheiată cu statul solicitant.4
Condițiile necesare acordării extrădării pasive:
1. Condițiile de fond
A. Condiții referitoare la persoana infractorului
Conform art. 22 din legea 302/2004, modificată prin legea 224/2006 pot fi extrădate din România, cu respectarea condițiilor legale, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță în statul solicitant.4 Legea 302/2004 în art. 2, definește expres noțiunile de persoană extrădabilă ca fiind persoana care formează obiectul unei proceduri de extrădare și extrădat sau persoană extrădată ca fiind persoana a cărei extrădare a fost aprobată.5
Această primă reglementare are un caracter pur general, care precizează ca regulă posibilitatea extrădării tuturor cetățenilor care se încadrează în tiparul de mai sus.
Condițiile privind persoana extrădabilă au fost în mod expres prevăzute și în dreptul penal român din prima jumătate a secolului XX. Potrivit Codului penal român Carol al II-lea din 1936, „naționalul nu se extrădează”. O asemenea prevedere era prezentă în toate convențiile semnate de statul român în care era reglementată problema extrădării.
Existența reglementărilor privind neextrădarea naționalilor în legislația noastră penală a fost intens criticată ca fiind rigidă și lipsită de eficiență juridică. În doctrina și practica de specialitate se precizează că cea mai bună judecată a infractorului se face de către instanța locului unde s-a comis infracțiunea, deci acolo unde ordinea juridică a fost lezată. Deși majoritatea statelor preferau, până nu demult, să-și judece sigure infractorii, chiar dacă săvârșeau infracțiuni în afara țării, acum lucrurile s-au schimbat datorită dezvoltării și amplificării încrederii reciproce între state și a globalizării continue a spațiului european și mondial.
În jurul anului 1930, Anglia, statele sud-americane, Norvegia și Italia au început să admită și extrădarea propriilor naționali. În acest mod s-au înlăturat inconvenientele ce apăreau cu ocazia schimbării cetățeniei infractorilor după comiterea faptei pe un anumit teritoriu și refugierea pe teritoriul altui stat a cărui cetățenie o puteau obține până la momentul formulării cererii de extrădare de către statul solicitant.
Doctrina juridică penală poate demonstra faptul că până în secolul XXI majoritatea tratatelor bi sau multilaterale care aveau ca obiect reglementarea extrădării, precum și legile speciale cuprindeau condiția ca persoana a cărei extrădare se solicită să nu aibă cetățenia statului solicitat.
Totuși, de la această regulă unele state făceau derogări. Este cazul Angliei și Statelor Unite, care erau întru totul de acord cu extrădarea propriilor cetățeni în cazul unor infracțiuni bune determinate. Acest lucru s-a explicat prin aceea ca între cele două state au existat asemănări majore a sistemului judiciar și nu în ultimul rând datorită legăturilor etnice și tradiționale.
În ultimele două decenii, în Uniunea Europeană, s-a renunțat la această condiție între statele membre, motivându-se uniformizarea legislativă în spațiul Schengen, specifică unui stat federativ.
În România, pentru prima dată în istoria sa legislativă, s-a renunțat la această condiție prin Legea de reviziuire a Constituției României, nr. 429/23.10.2003. Ca formulare de principiu, nu pot fi extrădați din România cetățenii români, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 24 din Legea 302/2004.
Astfel, conform art. 24 din legea 302/2004, cetățenii români pot fi extrădați din România în baza convențiilor internaționale multilaterale la care aceasta este parte și pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:
a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;
b) persoana extrădabilă are și cetățenia statului solicitant;
c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.
Așadar, calitatea de cetățean al statului român nu mai poate fi invocată în respingerea cererii de extrădare, România aliniindu-se și sub acest aspect legislației europene în materie. Astfel, principil neextrădării propriilor cetățeni a dobândit un caracter relativ.1
Prin sentința penală nr. 29/12.07.2006, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 54 alin. 3 din Legea nr. 302/2004, a admis cererea de extrădare formulată de Procuratura Generală a Republicii Moldova privind pe numitul M.M., având dublă cetățenie, română și moldovenească și a depus cererea acestuia în Republica Moldova.2
Instanța a reținut că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, la solicitarea Procuraturii Generale a Republicii Moldova, a cerut extrădarea lui M.M.
Cererea de extrădare a fost însoțită de copii certificate de autoritatea competentă a statului solicitant, conform art. 38 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 302/2004, de pe ordonanța de punere sub învinuire, mandatul de arestare, dovada cetățeniei moldovenești, extras al textului de incriminare, dovezi privind domiciliul din România și cetățenia română a persoanei extrădabile.
Instanța a motivat că, în raport cu prevederile art. 22, 24 și art. 54 alin. 3 din Legea 302/2004, cererea de extrădare este întemeiată, iar faptul că persoana extrădabilă are cetățenie română nu constituie un impediment pentru extrădare, conform art. 23 și 24 din Legea 302/2004.
Recursul declarat de persoana extrădabilă, care critică hotărârea de extrădare cu motivarea că are cetățenia română nu este fondat.
Potrivit art. 23 alin. 1 lit. a) din Legea 302/2004, nu pot fi extrădați din România cetățenii români, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 24 din aceeași lege.
Conform art. 24 lit. c) din Legea 302/2004, cetățenii români pot fi extrădați din România în baza convențiilor internaționale la care aceasta este parte și pe bază de reciprocitate, dacă persoana extrădabilă are și cetățenia statului solicitat.
Legea nu cere îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor înscrise în art. 24, ci potrivit acesteia cetățenii români pot fi extrădați din România dacă este îndeplinită cel puțin una dintre condiții, între care legea enumeră și pe aceea de la art. 24 lit. c). Or, din actele dosarului rezultă că M.M. este și cetățean al Republicii Moldova.
Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond a respectat în întregime și celelalte condiții prevăzute de lege pentru extrădarea din România, în cauză neexistând nici un motiv de casare a hotărârii atacate și, în consecință recursul a fost respins.
Referitor la străinii care au obținut dreptul de azil pe teritoriul statului solicitat, dacă acest stat își extrădează proprii cetățeni în anumite condiții stabilite prin convenții internaționale, în aceleași condiții statutul de azilant nu poate constitui impediment de la extrădare. Acordarea dreptului de azil se face în urma unor cereri adresate de persoana interesată statului de refugiu, însoțită de documente justificative prin care să demonstrseze și să convingă autoritățile statului de refugiu că viața, sănătatea și integritatea sa corporală sunt puse în pericol sau libertățile sale fundamnetale, recunoscute oricărei ființe umane, îi sunt îngrădite din motive politice, religioase, etnice, dacă ar rămâne în statul al cărui cetățean este sau în care își are domiciliul.1
Potrivit art. 18, alin. 2 din Constituția României2 „dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte.”
Prin Ordonanța Guvernului nr. 102/31.08.2000 privind statutul și regimul refugiaților din România3 s-au stabilit care sunt formele de protecție acordate refugiaților, condițiile pentru dobândirea acestui statut, procedura acordării, încetării, anulării sau retragerii statutului de refugiat. Potrivit art. 4 din Ordonanță, nu se acordă statutul de refugiat străinului care:
a) a comis o infracțiune contra păcii și omenirii ori o infracțiune la care se referă convențiile internaționale la care România este parte;
b) a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara României înainte de a fi admis pe teritoriul acesteia ca refugiat;
c) a comis fapte care sunt contrare scopurilor și principiilor enunțate în Carta O.N.U. sau în convențiile internaționale privitoare la refugiați, la care România este parte.
În statele în care în anumite condiții speciale își extrădează proprii cetățeni, în aceleași condiții pot să-i extrădeze și pe azilanți, fiindcă străinii nu pot avea mai multe drepturi și nu pot beneficia de o protecție mai mare decât cetățenii statului de refugiu.1
Calitatea de cetățean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare și data convenită pentru predare, se va pronunța o nouă hotărâre în cauză.2
Cu privire la condițiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi extrădată, Legea 302/2004 prevede o serie de condiții cu caracter absolut sau relativ. Astfel, pentru a putea fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiții, prevăzute în cadrul art. 22-25 din legea sus menționată:
1. cetățenia și calitatea
Această condiție, până nu demult rigidă și lipsită de flexibilitate nu mai poate reprezenta un impediment la extrădare, decât dacă nu este îndeplinită cel puțin una din cerințele prevăzute în art. 24 din legea 302/2004. Așadar, chiar dacă persoana solicitată este cetățean român sau persoană azilantă în țara noastră ea poate fi extrădată la solicitarea unui alt stat. Deși aceste reglementări sunt trecute în lege la „persoane exceptate de la extrădare”, această regulă are un caracter relativ, deoarece în art. 24 din lege se prezintă cazurile în care aceste categorii de persoane pot fi extrădate.
De observat că Legea 302/2004 nu face nici o precizare cu privire la situația apatrizilor cu sau fără domiciliul în România. Dar din moment ce se pot extrăda proprii cetățeni, pe cale de consecință se pot extrăda și apatrizii cu domiciliul în România, deoarece în anumite situații legea penală asimilează această categorie de persoane cu cetățenii români,3 impunându-le respectarea legii penale române și când sunt plecați peste hotare.
Nici în Constituție, art. 19 nu se fac precitări despre apatrizii cu domiciliul în România. În alin. 3 al art. 19 din legea fundamentală se vorbește despre posibilitatea extrădării apatrizilor, dar legea nu distinge care categorii de apatrizi cu sau fără domiciliul în România. În acest caz cum putem interpreta adagiul latin ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus? Din aceste considerente propunem, de lege-ferenda a se face această precizare într-un mod clar și lipsit de orice dubii.
În ceea ce privește calitatea persoanei extrădabile, aceasta putea participa la comiterea infracțiunii care formează obiectul extrădării în calitate de autor, coautor, instigator, complice, fără ca legea generală sau specială în materie să facă vreo astfel de precizare.
Cooperarea internațională, ca efect al globalizării fenomenelor social-economice, impune o diluare a conceptului de suveranitate, context în care se înscrie și cedarea exclusivității de jurisdicție asupra propriilor cetățeni sau apatrizilor domiciliați pe teritoriul statului solicitat, pentru infracțiunile comise de acesta înstrăinătate, în favoarea unuor soluții care să satisfacă în mai mare măsură interesele statului solicitant, pe teritoriul căruia, sau împotriva intereselor ori cetățenilor căruia s-a comis infracțiunea.
2. persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de justițiabil în statul solicitat,
3. persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autoritățile judiciare ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea,
4. persoana reclamantă să nu beneficieze de imunitate de jurisdicție, în condițiile și în limitele conferite prin convenții sau prin înțelegeri internaționale
5. persoana străină a cărei extrădare se cere să nu aibă calitatea de participant (parte, martor, expert) la un proces în statul solicitat,
6. extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătății lor.
B. Condiții referitoare la faptă
1. fapta să fi fost săvârșită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia și să nu fie aplicabilă legea statului solicitat
2. fapta să fie prevăzută ca infracțiune atât de legea statului solicitant, cât și de legea statului solicitat (dubla inctiminare
3. infracțiunile să prezinte un grad sporit de pericol social, gravitate exprimată în general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru fapta respectivă
4. infracțiunile care motivează cererea de extrădare să nu fie de natură politică
Potrivit art. 24^1 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, nu sunt considerate infracțiuni de natură politică:
a) atentatul la viața unui șef de stat sau a unui membru al familiei sale;
b) crimele împotriva umanității prevăzute de Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9.12.1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite;
c) infracțiunile prevăzute la art. 50 din Convenția de din 1949 pentru îmbunătățirea soartei răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie, la art. 51 din Convenția de din 1949 pentru îmbunătățirea soartei răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate maritime, la art. 129 din Convenția de din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război și la art. 147 din Convenția de din 1949 cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război;
d) orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispozițiile din convențiile de prevăzute la lit. c);
e) infracțiunile prevăzute la art. 1 al Convenției europene pentru reprimarea terorismului, adoptată la 27.01.1997, și în alte instrumente internaționale pertinente;
f) infracțiunile prevăzute în Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 17.12.1984 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite;
g) orice altă infracțiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convențiile sau acordurile internaționale la care România este parte.
5. infracțiunea să nu facă parte din categoria altor fapte exceptate de la extrădare
În categoria faptelor exceptate de la extrădare, unele tratate prevăd infracțiunile de presă, infracțiunile militare1 ori infracțiunile fiscale2.
6. infracțiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat
Această regulă este precizată în art. 36 din Legea 302/2004: „Extrădarea nu se admite pentru o infracțiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competența să urmărească această infracțiune, potrivit propriei sale legi penale”.
C. Condiții privind pedeapsa
1. neaplicarea pedepsei capitale în statul solicitant
Potrivit art. 11 din Convenția europeană de extrădare din 1957: „dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală de către legea părții solicitante și dacă, în atare caz, această pedeapsă nu este prevăzută de legislația părții solicitate, sau în mod normal aici nu este executată, extrădarea nu va putea să fie acordată decât cu condiția ca partea solicitantă să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către partea solicitată că pedeapsa capitală nu se va executa.”
Potrivit art. 22 alin. (3) din Constituția României „pedeapsa cu moartea este interzisă”.
Legea nr. 302/2004 în art. 29 consfințește că: „Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiția ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.”
Justificarea existenței acestei condiții absolute, de la care nu există derogări este aceea că pedeapsa capitală nu respectă principiul umanismului sancțiunilor de drept penal și în același timp este considerată barbară, inutilă și uneori greșit aplicată, caz în care nu s-a mai putut face nimic.
2. pedeapsa la care a fost condamnată persoana solicitată să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente inumane, degradante sau care să-i producă violente suferințe fizice sau psihice în statul solicitant
Această reglementare își are sursa principală în art.3 din Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante1 „nici un stat nu va putea expulza, respinge și nici extrăda o persoană către alt stat, când există motive serioase de a crede că acolo aceasta riscă să fie supusă la tortură”.
O altă sursă a acestei precizări o constituie și art. 22 alin. 2 din Constituția României: „nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”.
3. pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana extrădabilă să fie privativă de libertate
Potrivit art. 28 din Legea 302/2004: „Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecății, pentru fapte a căror săvârșire atrage potrivit legislației statului solicitant și legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puțin 4 luni”.
executarea pedepsei să nu fie prescrisă
Această regulă este prevăzută expres în art. 35 din Legea 302/2004. Astfel, „extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripția răspunderii penale sau prescripția executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislației române, fie potrivit legislației statului solicitant. Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripția neîmplinită anterior”.
Astfel, nu se cere îndeplinită prescripția potrivit legislațiilor ambelor state ci alternativ, fie în statul solicitant, fie solicitat.
Împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei se calculează potrivit art. 125-130 din Codul penal.
Conform art.10 din Convenția Europeană de extrădare din 13.12.1957: „Extrădarea nu se va acorda, dacă prescripția acțiunii sau a pedepsei este împlinită potrivit legislației fie a părții solicitante, fie a părții solicitate”.
În legislația Uniunii Europene extrădarea nu poate fi refuzată pe motiv că s-a împlinit prescripția executării pedepsei potrivit legislației statului membru solicitat.
5. pedeapsa aplicată infractorului să nu fi fost grațiată sau executarea sa suspendată în întregime în statul solicitant
Această regulă este prevăzută expres în art. 37 din Legea 302/2004. Astfel, „actul de grațiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiții ale extrădării sunt îndeplinite”.
Este posibil ca în intervalul de la formularea și transmiterea actelor de extrădare, până la rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a acesteia în statul solicitat, să fie emis un act de grațiere în statul solicitant cu incidență și asupra pedepsei aplicate infractorului, situație în care cererea de extrădare în vederea executării pedepsei rămâne fără obiect.
Conform art. 30 din Legea 302/2004, „persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiționată a executării poate fi extrădată în caz de suspendare parțială, dacă fracțiunea de pedeapsă rămasă de executat răspunde exigențelor de gravitate1 prevăzute la art. 28 și nu există alte impedimente legale la extrădare”.
II.Condițiile de formă
A. Cererea de extrădare
Legea 302/2004, ca și Legea 296/2001, nu definește conceptul de „cerere de extrădare”, deoarece legiuitorul a considerat, pe drept cuvânt, că nu este nevoie, acesta fiind un termen ce nu ridică dificultăți în practica de specialitate. Totuși, în lege se prevede ce anume trebuie să cuprindă aceasta, precum și actele ajutătoare. Legea 302/2004 cuprinde mai multe art. ce fac referire la cererile din domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală. În art. 38 din legea sus menționată, se precizează cum trebuie întocmită o cerere de extrădare și ce anume trebuie să cuprindă pentru a se putea acorda extrădarea.
Din analiza textului legal, dar și a doctrinei de specialitate rezultă că cererea de extrădare este actul prin care statul solicitant își manifestă dorința de a obține extrădarea unei persoane și pe baza căruia statul solicitat acordă extrădarea.
Aceasta poate privi o singură persoană dar este admis ca prin aceeași cerere să se solicite extrădarea mai multor persoane pentru aceeași faptă penală sau pentru mai multe fapte penale, ori condamnate prin aceeași hotărâre sau prin mai multe hotărâri definitive.
Din conținutul cererii de extrădare trebuie să rezulte clar dreptul statului solicitant de a exercita jurisdicția penală față de persoana a cărei extrădare se cere.
În general, actele care însoțesc cererea de extrădare sunt înscrisuri care certifică situația juridică a persoanei a cărei extrădare este cerută. Dacă cererea privește o persoană urmărită, înscrisul necesar este copia certificată a mandatului de arestare. Dacă cererea privește o persoană condamnată, înscrisul necesar este copia certificată a sentinței rămase definitivă.
De asemenea, actele care însoțesc cererea de extrădare trebuie să indice despre ce infracțiune este vorba, calificarea faptei și textul de lege care o incriminează, date ce sunt extrem de importante atât pentru corecta incidență a principiului dublei incriminări cât și a principiului specialității.
Cererile privind extrădarea, transferul de proceduri în materie penală și de asistență juridică în materie penală adresate României și actele anexe trebuie însoțite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză. În cazul în care documentele menționate sunt traduse într-o altă limbă decât limba română, autoritatea centrală competentă ia măsuri pentru traducerea acestora în regim de urgență.
Cererile formulate de autoritățile române și actele anexe vor fi însoțite de traduceri în una dintre limbile prevăzute în instrumentul juridic aplicabil în relația cu statul solicitat. Cererile formulate în temeiul curtoaziei internaționale și actele anexe se vor traduce în limba oficială a statului solicitat. Traducerea cererilor și a actelor anexe se realizează de autoritatea care are competența de a formula cererea.
Răspunsul la cererile adresate României va fi redactat în limba română, traducerea acestuia în limba oficială a statului solicitant sau în una dintre limbile engleză ori franceză fiind facultativă, cu excepția cazului în care prin instrumentul juridic internațional aplicabil se dispune altfel.
În cazul în care răspunsul la cererile formulate de autoritățile române nu este redactat în limba română sau însoțit de o traducere în limba română, autoritatea centrală competentă sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestuia.1
B. Lipsa plângerii prealabile
În literatura de specialitate2, plângerea prealabilă a fost definită ca fiind încunonștiințatea organelor judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta comisă și vătămarea suferită de aceasta. Plângerea prealabilă reprezintă o condiție pentru tragerea la răspundere penală și deci pentru pornirea procesului penal în toate acele cazuri în care este în mod expres prevăzută în cuprinsul normei de incriminare. Astfel, lipsa plângerii prealabile apare ca o cauză care înlătură răspunderea penală.
Dacă infracțiunea care motivează cererea de extrădare face parte din categoria celor care condiționează acțiunea penală pentru existența și menținerea unei plângeri prelabile și persoana vătămată de infractorul refugiat nu a formulat o astfel de plângere, extrădarea nu se acordă. Într-o asemenea situație, dacă însăși persoana vătămată nu este interesată ca raportul său de conflict să fie făcut public prin procesul penal, preferând o aplanare extrajudicioară a acestuia sau renunțând la pretenții față de infractor, nu mai există rațiunea solicitării ori acordării extrădării.
Legea 302/2004 prevede în mod expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislației române, cât și legislației statului solicitant, acțiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării.1 Așadar, ca în cazul invers prescripției, posibilitatea nu mai este alternativă, una din două țări, ci în ambele state trebuie îndeplinită această condiție. Deci se observă că prevederile legale nu sunt în favoarea infractorului.
În Convenția europeană de extrădare nu este prevăzută o asemenea cerință, iar în legislația care guvernează relațiile dintre țările membre ale Uniunii Europene se observă tendința renunțării la unele condiții de formă prezentate în acordurile bilaterale anterioare Acordului de la Schengen2.
C. Prescripția, amnistia, grațierea și decesul infractorului
Despre prescripție, amnistie și grațiere am făcut referire mai sus, ca fiind instituții de drept penal care fac să fie înlăturată fie răspunderea penală, fie executarea pedepsei, acestea având toate un caracter persoanal. Legea 302/2004 face referie la toate în art. 35, 36, 37.
Astfel, extrădarea3 nu se acordă în cazul în care prescripția răspunderii penale sau prescripția executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislației române, fie potrivit legislației statului solicitant. Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripția neîmplinită anterior.
Prin sentința penală atacată cu apel de către inculpat, Tribunalul a admis cererea de extrădare formulată de statul german și a dispus extrădarea cetățeanului turc B.S., învinuit de comiterea, în anul două infracțiuni de trafic de stupefiante și împotriva căruia autoritățile germane au emis mandat de arestare la 17.11.1987.
Declarând apel, inculpatul solicita respingerea cererii de extrădare, susținând că răspunderea penală pentru trafic de strupefiante este prescrisă potrivit art. . pen.
Conform art. 5 lit. c) din Legea 4/1971, privind extrădarea (actualmente art. 35 din Legea 302/2004) – ale cărei prevederi referitoare la condițiile de fond ale extrădării erau în vigoare, extrădarea nu se admitea dacă fapta pentru care se cerea luarea acestei măsuri, era, potrivit statului solicitat ori legii penale române prescrisă sau amnistiată ori exista o altă cauză legală care înlătura răspunderea penală sau consecințele condamnării. Or, în raport cu data comiterii infracțiunilor de care este acuzat inculpatul – anul operat prescripția răspunderii penale conform art. 122 lit. d) C. pen.
Este adevărat că în conformitate cu prevederile C. pen. german infracțiunea de trafic de stupefiante se pedepsea cu închisoare de la 2 la 15 ani și că pentru faptele sancționate de lege cu pedeapsa privativă de libertate mai mare de 10 ani, termenul de prescripție era de 20 de ani; potrivit dispozițiilor C. pen. român însă, infracțiunea de trafic de stupefiante prevăzută în art. . pen. se pedepsea cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, (actualmente de la 3 la 15 ani, sau de la 15 la 25 de ani), iar termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut în art. 122 lit. d) C. pen. era de 5 ani când legea prevedea pentru fapta comisă pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depășeșete 5 ani.
Cum în speță nu s-a făcut dovada că s-a întrerupt cursul prescripției prin îndeplinirea vreunui act procesual, rezultă că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru faptele comise în anul 1986 se împlinise.
În consecință, răspunderea penală privind infracțiunile pentru care se cere extrădarea inculpatului fiind prescrisă potrivit legii penale române, apelul declarat de inculpat a fost admis, iar cererea de extrădare respinsă.1
Extrădarea4 nu se admite pentru o infracțiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competența să urmărească această infracțiune, potrivit propriei sale legi penale.
Actul de grațiere5 adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiții ale extrădării sunt îndeplinite.
În timp ce amnistia și grațierea sunt acte de clementă, care intervin datorită voinței unui organ al statului, prescripția intervine prin simpla trecere a timpului, nefiind nevoie de un act, ci numai de constatarea acesteia și reținerea efectelor pe care le produce.
Acțiunea penală pusă în mișcare se stinge în mod normal prin pronunțarea unei hotărâri definitive de către instanțele de judecată cărora le-a fost dedus spre soluționare conflictul de drept născut în urma săvârșirii infracțiunii. Stingerea acțiunii penale poate avea loc însă și pe parcursul urmăririi penale, înainte ca activitatea procesuală să se epuizeze prin desfășurarea judecății. Soluțiile prin care acțiunea penală se stinge fără ca să fie epuizată întreaga activitate procesuală normală sunt: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal și clasarea cauzei penale. Stingerea acțiunii penale poate intervenii numai în măsura în care se constată existența uneia din cazurile expres prevăzute de legea penală care, de altfel, împiedică și punereea sa în mișcare.
Având în vedere că extrădarea presupune predarea fizică a unui infractor statului solicitant, prin decesul autorului infracțiunii, cererea de extrădare rămâne fără obiect.
În ceea ce privește incidența prescripției acțiunii penale sau a amnistiei asupra extrădării, constatarea existenței unor asemenea situații reprezintă motive de respingere a cererii de extrădare. În general se opune extrădării atât termenul de prescripție al acțiunii penale din statul solicitat, cât și cel din statul solicitant. În ultima perioadă s-a observat însă o tendință accentuată de raportare a termenului de prescripție numai la legislația statului solicitant, cel mai interesat în restabilirea ordinii sale de drept lezate prin fapta infractorului fugar. Astfel, extrădarea nu se va acorda dacă prescripția răspunderii penale sau prescripția executării pedepsei este împlinită conform legislației unuia dintre cele două state implicate în actul de extrădare (solicitat sau solicitant).
5. 1. Primirea cererii de extrădare și a actelor conexe.
5.1.1. Solicitarea extrădării
Conform legii 302/2004, art. 38 cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiției. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite neîntârziat Ministerului Justiției. O altă cale va putea fi convenită prin înțelegere directă între statul solicitant și statul român solicitat.
Cererea de extrădare formulată în scris de statul solicitant reprezintă actul de sesizare adresat statului solicitat în vederea arestării provizorii și remiterii persoanei care s-a refugiat pe teritoriul acestuia din urmă. Această cerere marchează sfârșitul primei faze, cea a extrădării active, și inițiază procedura extrădării pasive.
Cererea de extrădare a unei persoane care s-a refugiat în străinătate și încearcă să se sustragă tragerii la răspundere penală sau executării pedepsei se formulează în scris, pe baza unei ordonanțe sau încheieri motivate a organelor judiciare din statul solicitant, după care se materializează într-o cerere oficială a Ministerului Justiției ce se transmite fie direct ministerului omolog din statul solicitat, fie acestuia prin Ministerul Afacerilor Externe. La rândul său, Ministerul Afacerilor Externe din statul solicitant o transmite Ministerului Afacerilor Externe sau Ministerului Justiției din statul solicitat și astfel cererea ajunge la autoritatea judiciară competentă să se pronunțe asupra admisibilității ei.
Prin înțelegeri bilaterale sau multilaterale, statele pot însă conveni ca Ministerul Justiției din statul solicitant să transmită cererea direct autorității judiciare din statul solicitat, iar în ultimul timp între țările membre ale U.E. s-a legiferat posibilitatea transmiterii directe între autoritățile judiciare ale celor două state.1
Convenția europeană de extrădare din 1957 menține încă regula transmiterii cererii pe cale diplomatică, dar în același timp prevede posibilitatea derogării de la aceasta prin înțelegeri directe între state (art. 12).
Cererea, formulată potrivit uzanțelor internaționale, trebuie să precizeze obiectul său, persoana urmărită și informațiile privind identitatea acesteia (nume, prenume, sex, naționalitate, data și locul nașterii, domiciliul și reședința, antecedente penale, semne particulare, etc.), infracțiunea săvârșită și pedeapsa aplicată, autoritatea judiciară care a pornit acțiunea penală sau a pronunțat hotărârea de condamnare, data formulării și autoritatea centrală emitentă. În susținerea și fundamentarea cererii se anexează următoarele acte ajutătoare:
„a) în funcție de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitive, cu mențiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunțate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitoriului sau ale altor acte având putere egală. Autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de instanța sau parchetul competent, după caz;
b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. Data și locul săvârșirii lor, calificarea lor juridică și referirile la dispozițiile legale care le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil;
c) o copie a dispozițiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putință, o declarație asupra dreptului aplicabil, precum și semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile și orice alte informații de natură să determine identitatea și naționalitatea acesteia;
d) date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă”.
Atunci când informațiile cuprinse în cererea de extrădare și în actele ajutătoare care o însoțesc sunt insuficiente pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de fond și de formă ale extrădării, se acordă statului solicitant un termen rezonabil pentru furnizarea de date suplimentare. Necompletarea informațiilor suplimentare în termenul convenit între state poate conduce la respingerea cererii de extrădare.
Autoritatea competentă a statului solicitant adresează cererea de extrădare și actele ajutătoare fie direct Ministerului Justiției, fie indirect prin Ministerul Afacerilor Externe sau pe o altă cale convenită prin acord bilateral.
Cererea și documentele anexate se redactează în limba statului solicitant și sunt însoțite de traduceri în limba statului solicitat sau în limba franceză ori engleză, statele putând stabili prin înțelegere directă între ele și asupra traducerii într-o altă limbă. În România, procedura de extrădare pasivă are un caracter urgent și se desfășoară și în timpul vacanței judecătorești.
5.1.2 Concursul de cereri
În prezent, Legea 302/2004 cuprinde precizări cu privire la concursul de cereri2, astfel: „Dacă extrădarea este cerută de mai multe state fie pentru aceeași faptă, fie pentru fapte diferite, statul român hotărăște, ținând seama de toate împrejurările și, în mod deosebit, de gravitatea și de locul săvârșirii infracțiunilor, de data depunerii cererilor respective, de cetățenia persoanei extrădabile, de existența reciprocității de extrădare în raport cu statul român și de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant.
Despre existența concursului de cereri Ministerul Justiției va înștiința de urgență autoritățile competente ale statelor solicitante”.
În dreptul extradițional (cum se mai numește practica extrădării) au fost întâlnite cazuri când s-au formulat mai multe cereri de extrădare din partea mai multor state cu privire la același infractor.
În asemenea situații, extrădarea poate fi solicitată de către:
a) statul pe teritoriul căruia s-a comis infracțiunea;
statul împotriva căruia este îndreptată infracțiunea comisă în străinătate, fie că aceasta aduce atingere intereselor siguranței sale, fie drepturilor sau libertăților cetățenilor săi;
statul căruia îi aparține infractorul, deși infracțiunea nu s-a comis pe teritoriul său.1
În practica internațională preferința este în general favorabilă competenței determinate de principiul teritorialității, față de cea determinată de principiul personalității sau de principiul realității legii penale.
Un alt criteriu de prioritate în acordarea extrădării în cazul concursului de cereri poate să fie și data transmiterii solicitării către statul de refugiu, mai ales când cererile concrete privesc competente similare, ca în cazul infracțiunii continuate săvârșite pe teritoriul multor state sau al infracțiunii îndreptate împotriva intereselor sau cetățenilor mai multor țări, în astfel de situații al competențelor egale, extrădarea va fi acordată acelui stat care a solicitat-o primul.
Trebuie menționat că în prezent nu există o ordine sau o regulă comună cu privire la ordinea de preferință, putând să difere de la tratat la tratat, în legile naționale întâlnindu-se mai multe variante, în unele lipsind chiar o prevedere referitoare la concursul de cereri. Astfel, unele convenții lasă această ordine la aprecierea statului solicitat, altele acordă prioritate statului ale cărui interese au fost lezate (art. 6 din legea franceză din 1927). Unele convenții prevăd un termen înăuntrul căruia statul care are prioritate trebuie să solicite extrădarea. Dacă nu s-a solicitat în acest termen, el decade din beneficiul preferinței, dacă un alt stat îl solicită pe infractor între timp.2
Astfel, potrivit art. 41 din Legea nr. 302/2004 și în concordanță cu art. 17 din Convenția europeană de extrădare din 1957, dacă extrădarea este cerută de mai multe state, fie pentru aceeași faptă, fie pentru fapte diferite, partea română hotărăște ținând seama de toate împrejurările, dar în mod deosebit de gravitatea și locul săvârșirii infracțiunilor, de datele depunerii cererilor respective, de naționalitatea persoanei reclamate, de existența reciprocității de extrădare în raport cu statul român și de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant.
Criteriile consacrate de legea română în stabilirea ordinii de preferință a extrădării se referă în primul rând la gravitatea faptei comise, deci la gradul de pericol social concret al faptei, iar în situația unor fapte de aceeași gravitate, va fi activat principiul teritorialității. Când faptele intră în competența teritorială a autorităților judiciare din mai multe state, prioritate va avea statul care a trimis primul cererea de extrădare, iar dacă acestea au fost primite la aceeași dată, starul al cărui național este infractorul, dacă prin acorduri bilaterale sau declarații de reciprocitate nu se prevede altfel.
La admiterea cererii se are în vedere și posibilitatea reextrădării persoanei reclamate de către statul solicitant preferat, astfel că, în situația formulării ulterioare a solicitării de extrădare adresate acestuia, legislația statului respectiv să permită predarea infractorului unui alt stat solicitant.
Existența concursului de cereri este adusă la cunoștința tuturor statelor solicitante de către Ministerul Justiției, acestea fiind informate totodată despre statul căruia i s-a acordat prioritate în admiterea cererii de extrădare.
Totuși, în cazul concursului de cereri, statul solicitat decide în mod suveran căruia din aceste state să le acorde preferință. De obicei se acordă preferință statului pe teritoriul căruia a fost comisă fapta, deoarece el suportă daunele produse de infracțiune.
Examenul de regularitate internațională
Legea 302/2004 prevede în mod expres că după ce se primește o cerere de extrădare, statul român are obligația să verifice dacă sunt îndeplinite toate condițiile de fond și de formă pentru acordarea extrădării. Acest control se numește examen de regularitate internațională.
Scopul examenului de regularitate internațională constă deci în verificarea conformității cererii de extrădare și a actelor anexate acesteia cu dispozițiile tratatelor internaționale aplicabile, inclusiv cu declarațiile formulate de România în baza dispozițiilor unor convenții multilaterale.
Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, efectuează, în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii, examenul de regularitate internațională, spre a constata dacă:
a) între România și statul solicitant există norme convenționale ori reciprocitate pentru extrădare;
b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internațional aplicabil;
c) cererea și actele anexate acesteia sunt însoțite de traduceri, conform prevederilor art. 17;
d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3.
De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internațională, Ministerul Justiției verifică existența reciprocității în privința extrădării propriilor cetățeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui cetățean român.
În cazul în care constată neîndeplinirea condițiilor de regularitate internațională menționate la lit. a) și b) și lipsește reciprocitatea în cazul solicității cetățenilor români, precum și în cazul în care se constată existența situației prevăzute lit. d), Ministerul Justiției restituie cererea și actele anexe, explicând motivele. În situația în care cererea de extrădare și documentele anexe nu sunt însoțite de traduceri în limba română, urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea unei traduceri cât mai urgente.
În cazul cererilor de arestare provizorie în vederea extrădării, examenul de regularitate internațională se efectuează în termen de 24 de ore de la primirea cererii.
Cu prilejul efectuării acestui examen de regularitate internațională, România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanțiile fundamentale de procedură și de protecție a drepturilor la apărare sau de un tribunal național instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunțate de acel tribunal.
Astfel, Legea 302/2004 stabilește în mod expres1 ca motive obligatorii de refuz al extrădării dacă:
„a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la 4.11.1950, sau al oricărui alt instrument internațional pertinent în domeniu, ratificat de România;
b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenență la un anumit grup social;
c) situația persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunțate la lit. b);
d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaționale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;
e) se referă la o infracțiune de natură politică sau la o infracțiune conexă unei infracțiuni politice;
f) se referă la o infracțiune militară care nu constituie infracțiune de drept comun”.
Legea mai precizează și o serie de motive opțioanale de refuz2, astfel „extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România.
Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecințe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate”.
În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa1, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni. Totuși, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptățește statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezența condamnatului, dacă acesta nu se împotrivește, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar.
Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte față de procedura penală în acest stat.
Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moarteade către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiția ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.
5.2. Etapele procedurii extrădării pasive
Procedura de extrădare pasivă cuprinde o etapă administrativă și una judiciară4. Etapa (procedura) administrativă se referă, în esență, la îndeplinirea de către Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, a următoarelor activități5:
a) primirea cererii de extrădare;
b) examinarea cererii de extrădare și a actelor anexate acesteia din punctul de vedere al regularității internaționale, în condițiile prevăzute la art. 40;
c) transmiterea cererii de extrădare și a actelor anexate acesteia procurorului general competent, în condițiile prevăzute la art. 42;
d) restituirea motivată a cererii de extrădare și a actelor anexate acesteia, în cazurile prevăzute la art. 40 alin. (4);
e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administrației și Internelor, a hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea;
f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluției date cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunțată de autoritatea judiciară competentă.
Etapa (procedura) judiciară este cuprinsă între momentul primirii cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării de către procurorul general competent și momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești asupra cererii de extrădare.
Procedura judiciară de extrădare este de competența curții de apel în raza teritorială a căreia domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă și a parchetului de pe lângă aceasta.
Cererea de extrădare se soluționează de secția penală a curții de apel competente, în complet format din doi judecători.
5.2.1 Sesizarea procurorului competent
Urmând ordinea cronologică prevăzută în art. 39 lit. c) Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, îndeplinește, cu precădere, următoarele activități:
c) transmiterea cererii de extrădare și a actelor anexate acesteia procurorului general competent, în condițiile prevăzute la art. 42;
Conform acestui text de lege cererea de extrădare și actele anexe se transmit de Ministerul Justiției, în cel mult 48 de ore, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripție domiciliază ori a fost semnalată prezența persoanei extrădabile sau, în cazul când nu se cunoaște locul unde se află persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, cu excepția cazurilor de restituire prevăzute la art. 39 alin. (2)1,
Astfel, în practică, momentul imediat următor examenului de regularitate internațională, efectuat de Ministerul Justiției, privește căutarea, identificarea, reținerea și arestarea persoanei a cărei extrădare este cerută. Această măsură se impune a fi luată de urgență, pentru ca infractorul să nu se refugieze între timp într-o altă țară și să rămână la dispoziția statului solicitat, pentru a putea fi predat statului solicitant.2
5.2.2. Arestarea provizorie și sesizarea instanței
În caz de urgență, autoritățile competente ale statului solicitant pot cere arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea și transmiterea cererii formale de extrădare. Măsura procesuală a arestării provizorii din procedura extrădării și arestarea preventivă reglementată în art. 136,146-156, 160 din Codul de procedură penală nu trebuie confundate.3
După identificare, procurorul general competent sesizează de îndată curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării și continuarea procedurii judiciare de soluționare a cererii de extrădare.
a) Arestarea unei persoane în temeiul cererii de extrădare și a actelor ajutătoare
Potrivit art. 45 din Legea nr. 302/2004, punerea în executare a actului internațional de arestare (hotărâre sau mandat) este de competența procurorului general al parchetului curții de apel1 în a cărei rază locuiește ori a fost semnalată prezenta persoanei reclamate. Sesizarea parchetului se face de către Ministerul Justiției, sesizat la rândul sau în conformitate cu art. 42 din Legea nr. 302/2004.
Dacă nu se cunoaște locul unde se află persoana reclamată, cererea de extrădare și actele anexe se trimit de Ministerul Justiției procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
În temeiul art. 45 din Legea nr. 302/2004, în termen de 48 de ore de la sesizare, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel procedează la identificarea persoanei reclamate și reținerea sa în vederea extrădării, persoană căreia îi înmânează actul de arestare (hotărâre judecătorească executorie, mandat de executare, mandat de arestare etc.) precum și celelalte acte transmise de autoritățile statului solicitant.
După îndeplinirea formalităților legate de notificarea actelor de extrădare, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, în termen de maxim 24 de ore de la reținerea infractorului, este obligat să asigure prezența acestuia la curtea de apel pe lângă care funcționează, pentru ca judecătorul de la această instanță să se pronunțe cu privire la măsura arestării.
Curtea de apel competentă, în complet din doi judecători, examinează și se pronunță cu privire la starea de arest a persoanei extrădabile. Potrivit art. 45. alin. (3) din Legea nr. 302/2004 „arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune și este prelungită de același complet învestit cu soluționarea cererii de extrădare, printr-o încheiere dată în camera de consiliu Încheierea poate fi atacată separat cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunțare. Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 24 de ore. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare”.
Măsura arestării se dispune pentru o perioadă de maxim 30 de zile. În termenul de 30 de zile se include și intervalul de timp scurs de la reținerea sa efectivă, până la prezentarea în fața judecătorului.
Persoana extrădabilă cu privire la care s-a luat măsura arestării provizorii este depusă în arestul poliției.1
În cursul soluționării cauzei, instanța, din oficiu, va reexamina la fiecare 30 de zile necesitatea menținerii măsurii arestării provizorii, putând dispune, după caz, prelungirea acesteia ori înlocuirea cu măsură obligării de a nu părăsi țara sau localitatea. Fiecare prelungire acordată nu va putea depăși 30 de zile. Durata totală a măsurii arestării provizorii nu va putea depăși 180 de zile.
În situația în care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului în lipsă, iar ulterior acesta este prins în străinătate și extrădat în România, durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale, de 180 de zile, se calculează începând cu data la care inculpatul este adus în fața judecătorului care a emis mandatul.2
În caz de admitere a cererii de extrădare, arestarea provizorie în vederea extrădării se prelungește, la fiecare 30 de zile până la predarea extrădatului, arestarea provizorie încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autoritățile competente ale stalului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare.
Instanța, din oficiu, la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea stării de arest în vederea extrădării dacă persoana extrădată nu va fi preluată de autoritățile competente ale statului solicitant, în termen de 15 zile de la data convenită pentru predare.
În cazul în care împotriva persoanei extrădabile autoritățile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte săvârșite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii.
b) Arestarea provizorie a persoanei urmărite, în caz de urgență.
În caz de urgență, autoritățile competente ale statului solicitant pot cere arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea și transmiterea cererii de extrădare.
Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării trebuie să indice existența unui mandat de arestare preventivă sau a unui mandat de executare a unei pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească definitivă împotriva persoanei urmărite, o expunere sumară a faptelor, care trebuie să precizeze data și locul unde au fost comise și să menționeze dispozițiile legale aplicabile, precum și datele disponibile asupra identității, cetățeniei și localizării acestei persoane.
Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării se transmite Ministerului Justiției, în vederea efectuării examenuluide regularitate internațională, care se aplică în mod corespunzător. Ca modalitate de transmitere se poate utiliza orice mijloc care lasă o urmă scrisă și a cărui autenticitate poate fi verificată.
Nu se poate da curs unei cereri de arestare provizorie în vederea extrădării decât atunci când nu există nici o îndoială asupra competenței autorității solicitante și cererea conține toate elementele prevăzute de lege.
Punerea în libertate provizorie nu exclude o nouă arestare provizorie în vederea extrădării și nici extrădarea, dacă cererea de extrădare este primită ulterior.
Cererea de arestare provizorie primită de Ministerul Justiției se transmite procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială locuiește ori a fost semnalată prezența persoanei urmărite sau în cazul în care nu se cunoaște locul unde grafia persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta dispune, prin ordonanță motivată, reținerea pentru cel mult 24 de ore, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală, a persoanei urmărite prin Organizația Internațională a Poliției Criminale (Interpol), a cărei arestare provizorie în vederea extrădării este cerută de autoritățile competente ale statului solicitant.1
Instanța, din oficiu ori la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea arestării provizorii în vedereav extrădării dacă, în termen de 18 zile de la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoțită de documentele justificative prevăzute la art. 38 din Legea 30272004. Arestarea provizorie încetează de drept după trecerea unui termen de 40 de zile, dacă în acest interval de timp nu se primesc cererea de extrădare și înscrisurile necesare, cu excepția cazului în care printr-un tratat bilateral este prevăzut un alt termen privind durata maximă a perioadei de arestare provizorie. Luarea altei măsuri preventive sau punerea în libertate nu exclude o nouă arestare provizorie în vederea extrădării și nici extrădarea, dacă cererea de extrădare este primită ulterior.
Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune de instanță potrivit reglementărilor naționale în materie2, sub condiția că aceste reglementări să nu contravină convențiilor de extrădare semnate de statul român.
Din conținutul prevederilor legale amintite mai sus rezultă că:
* pentru a lua măsura arestării, judecătorii curții de apel competente trebuie să verifice dacă, în afara condițiilor prevăzute de Constituție și de Codul de procedură penală, sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 22-40 din Legea nr. 302/2004;
* cel urmărit va fi audiat în camera de consiliu și i se vor aduce la cunoștință motivele arestării și învinuirea;
* în cursul procedurii de luare a acestei măsuri se vor asigura dreptul la apărare și dreptul la interpret;
* persoana extrădabilă nu poate contesta legalitatea arestării și exercita căile de atac împotriva acestei măsuri decât în același timp cu recursul declarat împotriva hotărârii de extrădare;
* după reținerea celui urmărit, în termen de 24 de ore de la luarea acestei măsuri procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel va sesiza instanța competentă teritorial pentru a se pronunța cu privire la măsura arestării. Aceeași instanță va informa neîntârziat autoritatea străină solicitantă, prin intermediul Ministerului Justiției, despre arestarea preventivă. Competența de judecată aparține curții de apel.
5.2.3 Durata arestării provizorii
În majoritatea cazurilor de extrădare, persoana urmărită este ținută în stare de arest până la finalizarea procesului de extrădare în statul solicitat și predarea sa – manu militari – către reprezentanții statului solicitat.
În concordanță cu Convenția europeană de extrădare, durata de 40 de zile a arestării provizorii, se referă tot la termenul în care partea solicitată trebuie să primească cererea de extrădare si înscrisurile necesare soluționării cauzei. Dacă documentele prevăzute în art. 38 alin.2 din aceeași lege au fost primite de instanță în termenul de 40 de zile, arestarea provizorie durează, în continuare, până la soluționarea definitivă a cauzei privind cererea de extrădare, respectiv până la preluarea persoanei extrădate de către autoritățile competente ale statului solicitant.1
În susținerea celor de mai sus, se apreciază că sunt obligatorii și în cazul extrădării dispozițiile art. 159, alineat ultim din Codul de procedură penală, conform cărora instanța poate dispune prelungirea arestării preventive, fiecare prelungire neputând depăși 30 zile, iar în cursul judecării cererii de extrădare, verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive se face periodic, la intervale de maxim 60 de zile.
Prin urmare, dacă instanța competentă (curtea de apel) poate să dispună amânarea soluționării cererii de extrădare cu maxim 4 luni, durata ce depășește cu mult termenul de 40 de zile prevăzut în art.46, alin. (6) din lege, nu există nici un impediment care să se opună prelungirii arestării din 30 în 30 de zile și respectiv din 60 în 60 de zile, până la finalizarea procesului de extrădare, neputându-se motiva logic încălcarea dispozițiilor art. 23 din Constituția României, cu atât mai mult cu cât legea statului român este singura aplicabilă procedurii de extrădare, precum și celei a arestării provizorii.
5.2.4 Procedura de Apel
La primul termen, instanța procedează la luarea unei declarații persoanei extrădabile, care va fi asistată gratuit de un interpret și de un apărător din oficiu, dacă nu există un avocat ales.
Prezența procurorului este obligatorie. Procedura este publică, dacă persoana extrădabilă sau procurorul nu se opune, orală și contradictorie.
Persoana extrădabilă sau procurorul de ședință poate cere instanței un termen suplimentar de încă 8 zile, pentru motive suficient justificate. Parchetul este obligat să contribuie la procurarea datelor și actelor necesare pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condițiile extrădării și să dispună ridicarea și depunerea la instanță a obiectelor la care se referă art. 21.
După interogatoriu, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea voluntară1, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare.
Persoana extrădabilă are dreptul să declare în fața instanței că renunță la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare și că își dă consimțământul să fie extrădată și predată autorităților competente ale statului solicitant. Declarația sa este consemnată într-un proces-verbal, semnat de președintele completului de judecată, grefier, persoana extrădabilă, avocatul ei și de interpret. După ce instanța constată că persoana extrădabilă este pe deplin conștientă de consecințele opțiunii sale, instanța, luând și concluziile procurorului, examinează dacă nu există vreun impediment care exclude extrădarea. Dacă se constată că extrădarea voluntară este admisibilă, instanța ia act despre aceasta prin sentință și dispune totodată asupra măsurii preventive necesare să fie luată până la predarea persoanei extrădabile. Sentința este definitivă, se redactează în 24 de ore și se transmite de îndată, în copie legalizată, Ministerului Justiției, pentru a proceda conform legii. În aceste condiții, persoana extrădabilă poate declara că renunță la aplicarea regulii specialității, prevăzută la art. 73^1.
În cazul extrădării voluntare prezentarea unei cereri formale de extrădare și a actelor prevăzute la art. 38 alin. (2) nu mai este necesară dacă se prevede astfel prin convenția internațională aplicabilă în relația cu statul solicitant sau în cazul în care legislația acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare și aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România.
Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune și este prelungită de același complet învestit cu soluționarea cererii de extrădare, printr-o încheiere dată în camera de consiliu și care nu poate fi atacată cu recurs decât împreună cu hotărârea pronunțată asupra cererii de extrădare.
Persoana extrădabilă cu privire la care s-a luat măsura arestării provizorii va fi depusă în arestul poliției.
În cazul în care împotriva persoanei extrădabile autoritățile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte săvârșite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii.1
În cursul soluționării cauzei, instanța, din oficiu, va reexamina la fiecare 30 de zile necesitatea menținerii măsurii arestării provizorii, putând dispune, după caz, prelungirea acesteia ori înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea. Fiecare prelungire nu va putea depăși 30 de zile. Durata totală a măsurii arestării provizorii nu va putea depăși 180 de zile2.
În cazul concursului de cereri, instanța poate dispune conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curți de apel diferite, competența teritorială aparținând curții de apel cea dintâi sesizată.
Extrădarea obișnuită se realizează după procedura normală, reglementată de Convenția europeană de extrădare și de legea internă privind extrădarea, persoana a cărei extrădare se solicită beneficiind de posibilitatea conferită de aceste norme interne și internaționale de a se apăra împotriva cererii de extrădare, inclusiv prin exercitarea căii de atac a recursului.3
Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare, ea își va putea formula apărările oral și în scris; totodată va putea propune probe.
În urma audierii persoanei extrădabile, dosarul cauzei este pus la dispoziția apărătorului acesteia pentru a putea prezenta, în scris și în termen de 8 zile, opoziția motivată la cererea de extrădare și a indica mijloacele de probă admise de legea română, numărul de martori fiind limitat la doi.
Opoziția nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condițiile pentru extrădare.
O dată prezentată opoziția sau a expirat termenul de prezentare a acesteia, procurorul poate solicita un termen de 8 zile pentru a răspunde opoziției sau a administra probe, în condițiile prevăzute la alin. (2).4
Mijloacele de probă încuviințate de instanță vor fi administrate în termen de maximum 15 zile, în prezența persoanei extrădabile, asistată de apărător și, dacă este nevoie, de interpret, precum și a procurorului.
Dacă informațiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a permite statului român să pronunțe o hotărâre în aplicarea prezentei legi, instanța competentă va solicita complinirea informațiilor necesare. În acest scop, va fixa un termen de 2 luni.
Transmiterea solicitării privind informațiile suplimentare, precum și a răspunsului se realizează pe una din căile prevăzute la art. 38.
În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală și de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanți ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanței competente, la soluționarea cererii de extrădare.
5.2.5. Soluționarea cauzei
După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator și a concluziilor prezentate de partea extrădabilă și de procuror, curtea de apel poate:
a) să dispună, în cazul concursului de cereri prevăzut la art. 40, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curți de apel diferite, competența teritorială aparținând curții de apel cea dintâi sesizată;
b) să dispună, în cazul necesității de a primi informații suplimentare de la statul solicitant potrivit art. 53, amânarea soluționării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea reiterării cererii, și acordarea unui ultim termen de încă 2 luni;
c) să constate, prin sentință, dacă sunt sau nu sunt întrunite condițiile extrădării.
Curtea de apel nu este competentă să se pronunțe asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici asupra oportunității extrădării.
În cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condițiile de extrădare, hotărăște admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menținerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 591.
Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la data pronunțării. În cazul extrădărilor temporare sau sub condiție, instanța va menționa în dispozitivul sentinței condițiile prevăzute în acele articole.
În cazul admiterii cererii de extrădare, dacă se remit și obiecte conform art. 21, se va face mențiune despre acestea în cuprinsul sentinței, anexându-se eventual un inventar.
Dacă instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru extrădare, respinge cererea și dispune punerea în libertate a persoanei extrădabile. Hotărârea se motivează în 24 de ore și este transmisă procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată, compartimentului de specialitate al Ministerului Justiției.
Hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de procurorul general competent și de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunțare, penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Procurorul general competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiției.
Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepția dispozițiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării.
După motivarea sentinței curții de apel, dosarul cauzei se înaintează, de îndată, Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, primind dosarul, fixează termen de judecată independent de înscrierea pe rol a altor cauze, cu prioritate.
Judecarea recursului se face într-un termen de cel mult 10 zile, de un complet format din 3 judecători. În scopul soluționării recursului, președintele completului poate desemna pe unul din judecători sau pe un magistrat asistent să facă un raport scris.
Dosarul cauzei se restituie curții de apel în cel mult trei zile de la soluționarea recursului. Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanță și direcției de specialitate din Ministerul Justiției.1
Aceeași procedură se aplică și în cazurile în care instanța se pronunță cu privire la amânarea extrădării, admiterea sub condiție a extrădării, consimțământul extinderii obiectului extrădării și reextrădarea către un stat terț.2
Extrădatul care, după ce a fost predat statului solicitant, fuge înainte de soluționarea cauzei sau de executarea pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea și care se întoarce sau este identificat pe teritoriul României va fi din nou arestat și predat, în baza unui mandat emis de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant, cu excepția cazului în care acesta a încălcat condițiile în care extrădarea a fost acordată.3
Atunci când persoana extrădabilă face obiectul unei cereri în vederea urmăririi sale pentru o infracțiune sancționată cu moartea în statul solicitant sau în vederea executării unei asemenea pedepse, curtea de apel va admite extrădarea numai cu condiția ca statul respectiv să dea suficiente asigurări că pedeapsa capitală nu se va executa.
În tăcerea legii și a absenței unor astfel de cazuri în practica judiciară, considerăm că pentru a fi apreciate ca îndestulătoare, aceste asigurări trebuie să îmbrace forma solemnă cerută de dreptul internațional, instanța putând sa dispună amânarea pronunțării hotărârii până la primirea documentelor respective pe cale diplomatică, autentificate de autoritățile centrale competente ale statului solicitant, în aprecierea asigurărilor primite, statul român trebuie să aibă în vedere și jurisprudența statului solicitant în cazuri similare.
În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni. Totuși, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptățește statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezența condamnatului, dacă acesta nu se împotrivește, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar. Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte față de procedura penală în acest stat.1
Asigurările statului solicitant cu privire la un nou ciclu procesual trebuie să îmbrace aceeași formă solemnă cerută de uzanțele internaționale și se transmit pe cale diplomatică.2
Instanța poate să admită cererea de extrădare și în situația în care numai o parte din infracțiunile care o motivează întrunesc condițiile de fond privitoare la faptele respective, fiind în interesul bunei administrări a justiției în statul solicitant ca prin același proces penal să fie judecată întreaga activitate infracțională a persoanei extrădabile, în astfel de cazuri verificându-se dacă solicitarea extrădării pentru o faptă nu ascunde intenția ocolirii unui impediment cu privire la o altă faptă (de natură politică, de exemplu), care s-ar opune extrădării.
Instanța va aprecia incidența principiului specialității și în funcție de convenția sau acordurile bilaterale ori declarația de reciprocitate dintre cele două state, în ultima perioadă în spațiul european manifestându-se tendința admisibilității extrădării și pentru infracțiuni așa-zise „pecuniare”, dacă sunt conexe faptelor ce îndeplinesc condițiile extrădării sub aspectul limitelor minime de pedeapsă prevăzute de lege.3
Tot în competența curții de apel intră și admiterea extrădării cu posibilitatea reextrădării infractorului către un stat terț sau cu condiția reextrădării din statul solicitant statului român, ca în cazurile de extrădare temporară sau provizorie. Instanța poate să pronunțe admiterea extrădării cu condiția ca persoana extrădabilă, solicitată de mai multe state, să nu fie extrădată apoi de statul solicitant unui alt stat unde nu sunt respectate drepturile și libertățile fundamentale ale omului sau unde există alte impedimente ce ar justifica respingerea acesteia.
Atunci când instanța dispune respingerea cererii de extrădare, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de formă și de fond ale acesteia, va notifica Ministerului Public obligația legală de a supune cauzele respective spre examinare autorităților judiciare române competente, potrivit principiului universalității legii penale. Parchetul competent va efectua sau va supraveghea urmărirea penală a persoanelor a căror extrădare a fost refuzată și va dispune potrivit dreptului intern, fie trimiterea lor în judecată, dacă este cazul, fie neînceperea, încetarea sau scoaterea de sub urmărire penală, în situația în care extrădarea a fost refuzată, statul solicitant va fi înștiințat la timpul potrivit, prin Ministerul Justiției, despre modul în care autoritățile judiciare române au soluționat cauza.
Instanța dispune respingerea cererii de extrădare și atunci când informațiile suplimentare solicitate pentru verificarea condițiilor de formă și de fond ale extrădării nu sunt trimise într-un termen rezonabil de către statul solicitant. Prin termen rezonabil se înțelege intervalul de timp scurs până la epuizarea ultimei amânări acordate de instanță în scopul completării informațiilor esențiale ce-i sunt necesare, după împlinirea căruia va dispune atât respingerea cererii de extrădare, cât și punerea în libertate a celui arestat provizoriu.1 Această soluție nu exclude însă formularea ulterioară a unei noi cereri de extrădare privind aceeași persoană. Hotărârea prin care s-a respins o cerere de extrădare nu are autoritate de lucru judecat, ca atare, cererea ulterioară de extrădare a aceleiași peroane, pentru comiterea aceleiași infracțiuni, poate fi admisă, constatându-se că există dubla incriminare a faptei, pentru lipsa căreia prima cerere a fost respinsă.
Cheltuielile ocazionate cu soluționarea cererii de extrădare, inclusiv cele efectuate în faza administrativă a procedurii, sunt suportate, de regulă, de statul solicitat.2
5.2.6. Efectele extrădării din România
5.2.6.1 Predarea extrădatului
Predarea extrădatului este reglementată în textul legii 302/2004 și cuprinde elemente referitoare la: predarea efectivă a extrădatului, termene pentru predarea acestuia, predarea amânată și predarea temporară sau sub condiție.
După rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate asupra extrădării, statul solicitat va comunica de urgență părții solicitante soluția adoptată cu privire la admisibilitatea cererii de extrădare pe care acesta din urmă i-a adresat-o.
În acest sens va trimite statului solicitant fie o copie autentificată a hotărârii de extrădare, fie un extras de pe decizia definitivă, pe aceleași căi pe care a primit cererea de extrădare, în practică, adresa de comunicare a hotărârii și extrasul de pe aceasta se transmit imediat prin fax, cu mențiunea că actele autentificate vor fi transmise prin postă ulterior, pentru ca statul solicitant să cunoască cât mai repede situația juridică a extrădatului și să ia măsurile necesare în vederea preluării acestuia.
În situația în care cererea de extrădare a fost respinsă, fie că e vorba de o respingere totală, fie parțială, statului solicitant i se va transmite o copie autentificată a hotărârii in extenso, iar dacă se optează pentru un extras al acesteia, i se comunică motivele care s-au opus extrădării.
Hotărârea pronunțată asupra extrădării, indiferent de soluția adoptată, trebuie să fie motivată ca orice hotărâre penală, în conformitate cu dreptul penal intern.
Potrivit art. 58 și 59 din Legea nr. 302/2004, Ministerul Justiției informează de îndată Ministerul Administrației și Internelor, care stabilește locul și data predării și asigură predarea sub escortă a persoanei extrădate. Data predării este fixată în termen de 15 zile începând de la data la care hotărârea de extrădare a devenit definitivă.
În caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul și data predării, precum și asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana extrădabilă.
Locul predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român. Ministerul Administrației și Internelor al României va asigura predarea, comunicând apoi despre aceasta Ministerului Justiției. Persoana extrădată este predată și preluată sub escortă.1
Dacă persoana extrădabilă nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile.
În cazuri de forță majoră (boală gravă, accident în timpul transportului, evadare de sub escortă sau din locul de deținere, grevă în transporturi, etc.), care împiedică predarea sau primirea persoanei supuse extrădării, statul care invocă un astfel de caz va informa despre aceasta statul solicitant. Cele două state se vor pune de acord asupra unei noi date de predare și eventual asupra unui alt loc, dacă cel stabilit inițial nu mai prezintă siguranță pentru efectuarea operațiunii de predare-primire sau pentru securitatea extrădatului și a celor ce-l însoțesc.
Statul solicitant va fi informat de regulă prin aceeași adresă prin care i se comunică hotărârea instanței, despre locul și data predării, precum și despre durata totală a arestării provizorii în vederea extrădării, executată de persoana reclamată pe teritoriul statului român, în vederea deducerii acestui interval de timp din pedeapsa privativă de libertate pronunțată sau la care urmează să fie condamnat infractorul.
După cum s-a menționat mai sus, dacă persoana extrădată nu este preluată la data stabilită de poliția sau reprezentanții oficiali ai statului solicitant, atunci ea va fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile de la data respectivă. Acest termen poate fi prelungit, o singură dată și justificat, cu cel mult încă 15 zile, după care va fi pusă în libertate și obligațiile statului român față de statul solicitant încetează în ceea ce privește predarea extrădatului. Dacă statul solicitant nu mai este interesat în tragerea la răspundere penală a persoanei reclamate, nu mai subzistă temeiul juridic al privării sale de libertate în statul solicitat.
Având în vedere că în majoritatea cazurilor de extrădare are loc și arestarea în statul solicitat a persoanei reclamate, în situația nepreluării persoanei respective și punerii ei în libertate, se pune problema răspunderii pentru măsura preventivă luată, dacă se solicită despăgubiri de către cel care a fost privat de libertate, în tăcerea legii, se consideră că această răspundere trebuie să cadă în sarcina statului solicitant, care nu-și îndeplinește obligația asumată prin convenția sau declarația de reciprocitate de a-l prelua pe extrădat la data și în locul stabilite de comun acord cu statul solicitat. Statul solicitat a dispus arestarea provizorie a persoanei respective în urma unei cereri oficiale ce i-a fost adresată în baza unor instrumente internaționale la care a aderat și nu i se poate reproșa pasivitatea ulterioară a statului solicitant față de persoana extrădată.1
Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau orice altă măsură de acest fel este interzisă de legea română ori de câte ori ascunde intenția de eludare a regulilor de extrădare. De regulă, fiecare stat suportă pe bază de reciprocitate cheltuielile efectuate pe teritoriul său cu extrădarea.
Dacă persoana extrădabilă are calitatea de justițiabil în statul român, predarea sa poate fi amânată, chiar dacă celelalte condiții ale extrădării sunt îndeplinite și instanța competentă a dispus admiterea cererii de extrădare, în această situație, constatând că extrădabilul este învinuit sau inculpat în fața automaților judiciare române, ori are de executat o pedeapsă pentru o altă infracțiune decât cea pentru care s-a cerut și s-a acordat extrădarea, infracțiune care atrage sau a atras incidența legii penale române, curtea de apel competentă, prin aceeași hotărâre, condiționează predarea celui în cauză de data la care va pierde calitatea de justițiabil, dispunând amânarea operațiunii respective până la acea dată nedeterminată sau determinată (în cazul aplicării deja a unei pedepse).2
În caz de amânare, extrădarea va deveni astfel efectivă numai după ce procesul penal ocazionat în România de extrădabil sau și de acesta a luat sfârșit, iar când s-a pronunțat o hotărâre de condamnare privativă de libertate, numai după ce pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată. În tăcerea legii, se apreciează că și în situația în care pedeapsa aplicată nu este privativă de libertate, amânarea extrădării se impune până la executarea integrală a acesteia.
Predarea extrădatului poate fi amânată și atunci când se constată, pe baza unei expertize medicale, că acesta suferă de o boală care i-ar putea pune viața în pericol.
În cazul amânării predării persoanei a cărei extrădare a fost aprobată, instanța emite un mandat de arestare provizorie în vederea extrădării, în cazul în care persoana extrădată se află, la momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autoritățile judiciare române, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la data încetării motivelor care au justificat amânarea.
Cadrul juridic de amânare al extrădării îl reprezină art. art. 19 din Convenția de extrădare din 19573 și art. 60 din Legea 302/2004.3
Persoana extrădată poate fi predată temporar1, în cazul în care statul solicitant face dovada că amânarea predării ar provoca un prejudiciu grav, cum ar fi împlinirea prescripției, cu condiția ca această predare să nu dăuneze desfășurării procesului penal în curs în România și ca statul solicitant să dea asigurări că, o dată îndeplinite actele procesuale pentru care a fost acordată extrădarea, va retrimite extrădatul.
La cererea statului solicitant, predarea temporară se aprobă prin încheiere dată în camera de consiliu, de către președintele secției penale a curții de apel care a judecat, în primă instanță, cererea de extrădare.
În vederea soluționării cererii, instanța va analiza îndeplinirea condițiilor de formă și de fond ale extrădării, solicitând și avizul autorității judiciare pe rolul căreia se află cauza ori, după caz, al instanței de executare.
Deși legea nu reglementează și situația în care amânarea extrădării ar putea atrage împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei, în tăcerea legii și a absenței din practica judiciară a unor asemenea cazuri, apreciem că instanța poate dispune extrădarea temporară și pentru începerea executării pedepsei în statul solicitant în scopul întreruperii cursului prescripției acelei executări. Prin acorduri bilaterale sau declarații de reciprocitate, ori prin înțelegeri directe între ele, statele pot conveni și asupra acestor situații.
Dacă persoana predată temporar se află în executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță, executarea acesteia se consideră suspendată de la data când persoana a fost predată autorităților competente ale statului solicitant și până la data când este retrimisă autorităților române.
5.2.6.2 Tranzitul
De multe ori cele două state (solicitant și solicitat) nu au frontieră comună, astfel că până la destinație extrădatul trebuie să traverseze teritoriile altor state neimplicate în procedura extrădării respective.
De regulă, tranzitul pe teritoriile unor terțe state se efectuează în urma unei cereri adresate în acest sens statelor tranzitate, cerere ce se formulează în scris de statul solicitant și se prezintă acestora pe cale diplomatică. Prin înțelegeri directe între state se poate conveni însă și o altă cale, mai directă și rapidă, în ultimul timp diminuându-se ponderea căilor diplomatice.
Tot mai multe state au pretenția doar a unei înștiințări sau comunicări cu privire la tranzitarea teritoriului lor de un infractor sub escortă. Potrivit art. 62 din Legea nr. 302/2004 și în concordanță cu art. 21 din Convenția europeană de extrădare1, tranzitul extrădatului pe teritoriul statului român se încuviințează la cererea adresată pe cale diplomatică României
Tranzitul pe teritoriul României al unui extrădat care nu este cetățean român poate fî acordat cu condiția ca motive de ordine publică să nu se opună și să fie vorba despre o infracțiune care permite extrădarea, conform legii române. Dacă persoana extrădată are cetățenia română, tranzitul nu este acordat decât în situațiile în care se poate aproba extrădarea cetățenilor români.
Tranzitul este acordat la cererea statului interesat la care se anexează cel puțin mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a pedepsei închisorii care a justificat acordarea extrădării.
Ca element de noutate1, hotărârea asupra tranzitului este luată de Ministerul Justiției. Acesta comunică de îndată hotărârea luată autorității competente a statului solicitant și Ministerului Administrației și Internelor.
Extrădatul în tranzit rămâne în stare de arest provizoriu pe perioada șederii sale pe teritoriul român. În cazul în care tranzitarea se face cu avionul, în spațiul european se pot disting două situații:
l) când nu este prevăzută în planul lor de zbor o aterizare, ci doar survolul spațiului aerian, statul solicitant are obligația să înștiințeze statul român tranzitat despre zborul respectiv și să-i confirme existența fie a unei hotărâri de condamnare executorie, fie a unui mandat de arestare și a hotărârii de extrădare a infractorului ce este transportat pe cale aeriană, în caz de aterizare forțată, înștiințarea sau notificarea de tranzit pe care o adresează statul solicitant va produce în statul tranzitat efectele cererii de arestare provizorie a extrădatului2;
2) când este prevăzută o aterizare sau o escală tehnică, statul solicitant va adresa celui tranzitat doar o cerere formală de tranzit.
Toate cheltuielile de tranzit se suportă de către statul solicitant, acesta fiind cel care are obligația formulării cererilor de tranzit sau a înștiințării tuturor statelor care-1 despart geografic de statul solicitat.
Atunci când are calitatea de stat solicitant, România va suporta cheltuielile ocazionate cu transportul extrădatului din momentul primirii lui de către polițiștii români până la depunerea acestuia în penitenciar, având obligația solicitării oficiale a tranzitării ori înștiințării statelor pe care urmează să le traverseze.
Tranzitul persoanei extrădate nu se va efectua prin traversarea unui teritoriu unde există pericolul ca viața sau libertatea sa să fie amenințate pentru motive legate de rasă, religie, naționalitate sau opinii politice.
5.2.6.3. Reextrădarea către un stat terț1
În afara cazului prevăzut la art. 11 alin. (1) lit. b), abrogat de art. 73^1, alin. 1 lit. b)2, consimțământul statului român este necesar pentru a îngădui statului solicitant să predea unui alt stat persoana care i-a fost predată și care ar fi căutată de către statul terț pentru infracțiuni anterioare predării. Statul român va putea cere prezentarea actelor prevăzute la art. 38 alin. (2). 3
Dispozițiile art. 544 și art. 555 se aplică în mod corespunzător.
5.2.6.4. Întreruperea cursului prescripției
Noțiunea de prescripție desemnează acea cauză de stingere a obligației infractorului de a suporta consecințele penale ale faptei comise, ca efect al treceri unui interval de timp, anume determinat prin dispoziții legale.1
Sub aspectul rolului și efectelor pe care prescripția le are în sfera dreptului penal, ea constituie o situație de fapt producătoare de consecințe juridice. Prescripția constituie o cauză prin care se înlătură incidența legii penale, fie prin înlăturarea răspunderii penale, fie a executării pedepsei aplicate.
De la această regulă există și excepția conform căreia prescripția nu poate înlătura răspunderea penală și nici executarea pedepselor principale în cazul infracțiunilor contra păcii și omenirii.
Întreruperea cursului prescripției este, după cum o arată și denumirea, o cauză legală care lipsește de eficiență timpul scurs până la momentul intervenirii sale, făcând să înceapă un nou termen de prescripție, după îndeplinirea actului întrerupător. Această întrerupere se caracterizează prin: legalitate (deoarece actele întreruptive sunt prevăzute expres în lege), obligativitate și nu în ultimul rând ea este absolută.
Conform art. 123 și 127 din C.pen. întreruperea cursului prescripției (răspunderii penale sau a executării pedepsei) intervine atunci când se îndeplinește oricare act care, potrivit, legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal. Cursul prescripției executării pedepsei se întrerupoe prin începerea executării pedepsei sau prin comiterea din nou a unei infracțiuni.
Efectul juridic pe care îl produce, întreruperea cursului prescripției constă în aceea că intervalul de timp care a precedat întreruperea nu este avut în vedere la calculul duratei termenului de prescripție și din acel moment începe să curgă un nou termen de prescripție. Numărul întreruperilor este nelimitat. În aceste condiții, cererea de extrădare transmisă statului solicitat întrerupe cursul prescripției acțiunii penale și sub acest aspect n-au existat opinii divergente. Opinii contradictorii au existat însă în ceea ce privește prescripția executării pedepsei.
S-a susținut în literatura de specialitate că, legea penală fiind teritorială, arestarea într-un stat străin va fi efectuată în virtutea unei hotărâri de condamnare străine .2
Marea majoritate a legislațiilor penale prevăd că întreruperea prescripției executării pedepsei are loc numai prin începerea efectivă a executării acesteia. Simpla emitere a mandatului de executare, dacă nu este urmată de începerea efectivă a executării, nu întrerupe această prescripție. Nici arestarea provizorie în vederea extrădării nu poate să întrerupă, potrivit aceleiași opinii majoritare, cursul prescripției executării pedepsei.
Potrivit unei alte opinii3, întreruperea prescripției executării pedepsei operează și prin simpla arestare provizorie a persoanei extrădabile, dacă legislația ambelor state (solicitant și solicitat) ar prevedea această posibilitate.
Referitor la prescripția răspunderii penale ori a executării pedepsei, se consideră că momentul trimiterii oficiale a cererii de arestare provizorie sau a cererii de extrădare statului solicitant este esențial din punct de vedere al incidenței asupra termenului de prescripție, având ca efect întreruperea lui, indiferent de data arestării efective a extrădabilului.
Despre acest efect al prescripției legea 302/2004 face următoarele precizări4:
„Extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripția răspunderii penale sau prescripția executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislației române, fie potrivit legislației statului solicitant.
Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripția neîmplinită anterior”.
5.2.6.5. Remiterea de obiecte
Acest efect nu este precizat în capitolul II din Legea 302/2004, adică în capitolul rezervat extrădării, ci este prezentat în capitolul I din lege, de unde tragem concluzia că nu este un efect particular al extrădării, ci apare cu prilejul efectuării oricărui act de cooperare internațională în materie penală.
Astfel, în cazul în care cererea are ca obiect sau implică remiterea de obiecte sau de alte bunuri, acestea pot fi predate atunci când nu sunt indispensabile dovedirii unei fapte penale a cărei urmărire și judecată ține de competența autorităților judiciare române.
Remiterea obiectelor și a altor bunuri poate fi amânată sau efectuată sub condiția restituirii.
Dispozițiile de mai sus nu aduc atingere drepturilor terților de bună-credință și drepturilor statului român atunci când aceste obiecte și bunuri pot reveni acestuia.
Obiectele și bunurile nu vor fi predate decât în temeiul unei hotărâri definitive pronunțate în acest sens de autoritatea judiciară competentă.
În cazul cererilor de extrădare, predarea obiectelor și a bunurilor prevăzute mai sus se poate efectua chiar dacă nu se acordă extrădarea, în special din cauza fugii sau decesului persoanei extrădabile.
În cazul obiectelor găsite asupra persoanei extrădate în momentul arestării, acestea vor rămâne în custodia statului solicitat până la predarea lui statului solicitant, când, fie i se vor restitui direct respectivele obiecte pe bază de dovadă sau de proces-verbal, fie se vor remite celor care au venit să-1 preia.
Statul român va remite, în măsura permisă de legea română, obiectele care pot fi folosite ca elemente doveditoare în statul solicitant și care au fost găsite în posesia persoanei reclamate în momentul reținerii ori au fost identificate ulterior la reședința acestuia. Se vor preda statului solicitant, în măsura în care nu interesează autoritățile judiciare române, următoarele lucruri legate de persoana reclamată sau de infracțiunea comisă de aceasta:
– lucrurile produse prin infracțiune;
– lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii;
– lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârșirea infracțiunii.
Remiterea acestor obiecte se va efectua chiar și în cazul în care extrădarea nu mai poate avea loc efectiv ca urmare a evadării persoanei reclamate sau a morții acesteia. Obiectele care nu interesează însă autoritățile judiciare române sau străine se restituie extrădatului.
Când obiectele reținute sunt susceptibile de a fi sechestrate sau confiscate pe teritoriul statului român ori sunt deținute în contra dispozițiilor legale, pot fi păstrate temporar până la finalizarea procedurii penale în România sau pot fi remise statului solicitant sub condiția restituirii. La păstrarea sau remiterea acestora se va avea în vedere și dreptul victimei sau victimelor infracțiunii de a obține restituirea rapidă a obiectelor indisponibilizate. Aceste drepturi ale victimelor infracțiunii ar putea veni în concurs cu drepturile pe care statul român sau terții le-ar fi dobândit asupra obiectelor respective.
Dacă statul român a dobândit asemenea drepturi, iar bunurile respective au fost remise temporar statului solicitant pentru a fi folosite ca dovezi, acestea se vor restitui cât mai curând cu putință și fără cheltuieli, la terminarea procesului, statului solicitat.
Prin hotărârea de extrădare instanța va dispune și asupra bunurilor indisponibilizate ridicate de la persoana extrădabilă cu ocazia arestării acesteia sau ulterior și va face mențiune cu privire la destinația lor, anexându-se eventual și un inventar.
5.2.6.6. Rejudecarea
În cazul în care s-a admis extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, extrădatul are dreptul să solicite rejudecarea cauzei, pentru a i se da posibilitatea să formuleze cereri, să ridice excepții și să solicite administrarea probelor necesare în apărare. Statele pot condiționa reciproc admisibilitatea cererii de extrădare de existența unor garanții în acest sens.
Conform art. 34 din Legea nr. 302/20041: „În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni. Totuși, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptățește statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezența condamnatului, dacă acesta nu se împotrivește, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar.
Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte față de procedura penală în acest stat”.
5.2.6.7. Computarea arestării
Ca și în cazul remiterii de obiecte, acest efect nu este precizat în capitolul II din Legea 302/2004, adică în capitolul rezervat extrădării, ci este prezentat în capitolul I din lege, de unde tragem concluzia că nu este un efect particular al extrădării, ci apare cu prilejul efectuării oricărui act de cooperare internațională în materie penală.
Perioada sau duratele arestului provizoriu executat în străinătate în temeiul cererii de extrădare și al mandatului transmise starului solicitant și care sunt precizate în hotărârea de extrădare, se vor deduce din pedeapsa privativă de libertate aplicată sau care urmează a i se aplica extrădatului.2
În conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, autoritățile române solicitate sunt obligate să comunice autorităților competente ale statului solicitant informațiile necesare computării duratei arestului executat în România, în baza unei cereri adresate autorităților judiciare române.
Întreruperea cursului prescripției, predarea și primirea extrădatului, remiterea obiectelor găsite asupra lui sau care sunt legate de infracțiunea comisă, tranzitarea acestuia între statul solicitat și cel solicitant, deducerea arestatului provizoriu executat în străinătate și rejudecarea (dacă este cazul) sunt efectele concrete ale admiterii cererii de extrădare. Prin solicitarea extrădării și admiterea acesteia, cele două state își asumă reciproc obligații în limitele dreptului lor intern și înțelegerilor dintre ele, prin respectarea cărora se realizează efectele prezentate mai sus.
Efectul general al extrădării îl constituie însă readucerea și punerea infractorului sub puterea jurisdicțională a autorităților judiciare competente, în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate, prin tragerea lui la răspundere penală sau prin obligarea acestuia la executarea sancțiunii aplicate.
6. Procedura extrădării active
Definiție și caracterizare
Extrădarea activă este acea formă a extrădării în care România este stat solicitant, deci care formulează cererea de extrădare unui alt stat.
Aceasta prezintă următoarele caracteristici:
analiza ei este expres prevăzută de legea 302/2004 în capitolul 2, art. 64 – 73^2;
legea sus menționată nu dă o definiție expresă a extrădării active;
analiza sa se face pe trei aspecte: condiții, procedură și efecte – ca în cazul extrădării pasive.
Condiții pentru solicitarea extrădării
A. Obligația de a solicita extrădarea
Extrădarea unei persoane împotriva căreia autoritățile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranță va fi solicitată statului străin pe teritoriul căreia aceasta a fost localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condițiile prevăzute de prezenta lege.1 Astfel, pentru ca România să poată solicita extrădarea unei persoane trebuie să se îndeplinească una din condițiile prevăzute mai sus și anume existența fie a unui mandat de arestare sau a unuia de executare a unei pedepse, în lipsa acestora fiind imposibil întocmirea unei cereri de extrădare.
În afara condiției privind gravitatea pedepsei2 prevăzute la art. 28, o condiție suplimentară pentru ca România să poată solicita extrădarea unei persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, este ca împotriva acelei persoane să fie pusă în mișcare acțiunea penală, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală. Competența de a întocmi și transmite cererile de extrădare în numele statului Român revine Ministerului Justiției, Direcției de Drept Internațional și Tratate, Serviciul drept internațional public și cooperare judiciară internațională în materie penală, pe baza unei încheieri motivate a instanței judecătorești competente.1
Dispozițiile prevăzute în cadrul analizei procedurii pasive2 se aplică în mod corespunzător în cazul în care România are calitatea de stat solicitant.
6.1.Procedura de solicitare a extrădării
6.1.1.Competența
În urma ultimilor modificări legislative în materie, competența de a întocmi și transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiției3
Încheierea prin care Curtea de Apel respinge propunerea formulată de instanța de executare privind solicitarea extrădării persoanei condamnate este nelegală, deoarece Curtea nu are, în cadrul procedurii specile de solicitare a extrădării, competența de a analiza fondul cauzei, această competență revenindu-i numai în cazul în care încheierea instanței de executare a fost atacată cu recurs.
Articolul 66 din Legea 302/2004 a fost modificat de Legea 224/2006, în sensul că s-a revenit la competența Ministerului Justiției de a întocmi cererea de extrădare. Această soluție a avut în vedere faptul că în practică apăruseră numeroase probleme, întrucât cererile de extrădare formulate de Curțile de Apel nu corespundeau dispozițiilor tratatelor internaționale, astfel încât era necesară o corespondență suplimentară între Ministerul Justitiței, ca autoritate centrală în domeniu, și instanța competentă, ceea ce conducea la întârzierea prezentării cererii de extrădare, cu posibile efecte directe, negative asupra finalității procedurii de extrădare. Ministerul Justiției întocmește cererea de extrădare numai pe baza unei încheieri motivate a instanței judecătorești competente (instanța de executare), care stabilește că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea.
În cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanța care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanța de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliție, emite un mandat de urmărire internațională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, în vederea difuzării prin canalele specifice. Acest element a fost introdus pentru prima dată în țara noastră prin legea 224/2006, reprezentând o modificare de maximă actualitate.
Mandatul de urmărire internațională în vederea extrădării conține:
– toate elementele necesare identificării persoanei urmărite,
– o expunere sumară a situației de fapt,
– date privind încadrarea juridică a faptelor,
– cererea de arestare provizorie în vederea extrădării, în condițiile prevăzute la art. 68.
Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat de urmărire internațională în vederea extrădării1.
6.1.2. Procedura propriu-zisă a extrădării active
De îndată ce este informată, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă și a cărui autenticitate poate fi verificată, de către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, prin structura specializată, sau de Ministerul Justiției, despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internațională sau căutate de autoritățile judiciare române pentru ducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă, instanța de executare sau instanța care a emis mandatul de arestare preventivă stabilește, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în lege pentru a se solicita extrădarea.
Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, prin structura specializată, are obligația de a informa instanța de executare sau instanța emitentă a mandatului de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Național Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie
Instanța se pronunță prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un singur judecător, cu participarea procurorului și fără citarea părților. Încheierea nu se pronunță în ședință publică, pentru a i se asigura confidențialitatea și pentru a se evita fuga persoanei extrădabile2, apoi se consemnează într-un registru special.
Încheierea pronunțată poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 24 de ore de la pronunțare. Dosarul cauzei este înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanța superioară în grad. Instanța de recurs va restitui dosarul primei instanțe în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului.
Încheierea definitivă prin care s-a constatat că sunt întrunite condițiile pentru solicitarea extrădării, însoțită de actele prevăzute la art. 38 alin. (2), se comunică de îndată Ministerului Justiției. Încheierea definitivă prin care s-a constatat că nu sunt întrunite condițiile pentru a se solicita extrădarea se comunică Ministerului Justiției în cel mult 3 zile de la pronunțare.
În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a constatat că sunt întrunite condițiile pentru solicitarea extrădării și a actelor anexe, Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, efectuează un examen de regularitate internațională.1
În funcție de concluziile examenului de regularitate internațională, direcția de specialitate a Ministerului Justiției:
– fie întocmește cererea de extrădare și o transmite, însoțită de actele anexe, autorității competente a statului solicitat, când sunt îndeplinite toate condițiile,
– fie întocmește un act prin care propune ministrului justiției, motivat, să sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea inițierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situații Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, în cazul în care consideră că nu sunt întrunite condițiile de regularitate internațională pentru a se solicita extrădarea. Astfel, ministrul justiției sesizează, motivat, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea inițierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării. Ministrul justiției nu poate solicita inițierea procedurii revizuirii pentru alte motive decât cele legate de concluziile examenului de regularitate internațională.
În cazul în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi și de a transmite cererea de extrădare, direcția de specialitate a Ministerului Justiției poate solicita instanței competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internațional aplicabil.
Cererea de revizuire se face în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii definitive Ministerului Justiției și se soluționează în termen de 24 de ore.
Instanța, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată. Dacă instanța constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menținând încheierea atacată. Hotărârea instanței de revizuire este definitivă și se comunică în termen de 24 de ore de la pronunțare ministrului justiției și procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cererea de extrădare și actele anexate acesteia însoțită de actele prevăzute în lege și de traduceri certificate în limba statului solicitat sau în limba engleză ori franceză, se transmit autorității competente a statului solicitat, pe una dintre căile legale.
În cazul în care persoana urmărită nu este arestată provizoriu în vederea extrădării, procedura activă are caracter confidențial, până în momentul în care statul solicitat este învestit cu cererea de extrădare.1
Dacă persoana extrădabilă nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau a mandatului de executare, instanța competentă, din oficiu sau la cererea procurorului, stabilește, prin încheiere motivată, că nu mai subzistă condițiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea și dispune de îndată retragerea cererii de extrădare. Hotărârea se transmite Ministerului Justiției în termen de 24 de ore de la pronunțare. Ministerul Justiției retrage neîntârziat cererea de extrădare, informând despre aceasta Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.2
Dacă pentru soluționarea cererii de extrădare, autoritățile statului străin solicită transmiterea unor informații suplimentare, acestea vor fi comunicate, în termenul stabilit de autoritățile statului solicitat, prin Ministerul Justiției sau direct, de către instanța competentă. Traducerea documentelor se efectuează de către Ministerul Justiției sau instanța competentă.
În situații de urgență, cum ar fi iminența părăsirii teritoriului statului solicitat de către persoanele care fac obiectul unui mandat de urmărire internațională în vederea extrădării, instanța competentă poate solicita, înainte de formularea unei cereri formale de extrădare, arestarea provizorie în vederea extrădării acestor persoane.
În cazul în care cererea de arestare provizorie în vederea extrădării este formulată ulterior transmiterii mandatului de urmărire internațională, acesta se trimite Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și Ministerului Justiției. Toată această procedură are caracter confidențial, până la arestarea provizorie în vederea extrădării a persoanei urmărite. Solicitarea arestării provizorii în vederea extrădării se consemnează într-un registru special.
Autoritățile române au obligația de a retrage cererea de arestare provizorie în vederea extrădării, în cazul în care persoana extrădabilă nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei.2
Asigurarea rejudecării cauzei în prezența persoanei extrădate, în condițiile judecării în lipsă3 este dată de Ministerul Justiției.4
În cazul în care România solicită unui stat străin reextrădarea5 unei persoane a cărei extrădare fusese anterior acordată acestuia de către un stat terț dispozițiile art. 63 sunt aplicabile în mod corespunzător.6
6.2. Efectele extrădării în România
6.2.1. Preluarea și primirea extrădatului
Acest efect este precizat expres în cuprinsul Legii 302/2004 în art. 71și 72, în cadrul secțiunii destinat analizei efectelor extrădării în România. Astfel, ca în cazul extrădării pasive, dispozițiile referitoare la predarea/preluarea persoanei extrădate prevăzute la art. 58 și 59 se aplică în mod corespunzător în cazul persoanelor extrădate din străinătate în România.
Este considerat bază legală necesară și suficientă pentru predarea/preluarea extrădatului un extras al hotărârii judecătorești rămase definitive, prin care se dispune extrădarea. Ministerul Justiției informează de îndată Ministerul Administrației și Internelor, care stabilește locul și data predării/preluarii și asigură predarea/preluarea sub escortă a persoanei extrădate. Data predării/preluarii este fixată în termen de 15 zile începând de la data la care hotărârea de extrădare a devenit definitivă.
Locul predării/preluării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român. Ministerul Administrației și Internelor al României va asigura predarea/preluarea, comunicând apoi despre aceasta Ministerului Justiției. Persoana extrădată este predată și preluată sub escortă.
Persoana extrădată, adusă în România, va fi, de urgență, predată administrației penitenciare sau autorității judiciare competente, după caz.
Dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 34 alin. 1.
Ministerul Justiției informează autoritatea judiciară română competentă despre modul de soluționare a cererii de extrădare de către statul solicitat și, după caz, despre durata arestării provizorii în vederea extrădării, pentru a fi computată.
6.2.2. Respectarea regulii specialității
Această regulă era precizată în art. 11 din Legea 302/2004. Însă datorită faptului că legiuitorul a contatat că aceasta este specifică numai instituției extrădării (din totatitatea formelor de cooperare internațională în materie penală), i-a mutat locul din art. 11 în art. 73^1. Respectarea acestei regulii este obligatorie și în caz de extrădare pasivă și activă.
Persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când:
a) statul român care a predat-o consimte; statul solicitant va prezenta în acest scop o cerere, însoțită de actele prevăzute la art. 38 alin. (2)1 și de un proces-verbal judiciar în care se consemnează declarațiile extrădatului; acest consimțământ va putea fi dat atunci când infracțiunea pentru care este cerut atrage ea însăși obligația de extrădare potrivit prezentei legi. În acest caz, cererea adresată statului străin se formulează de către Ministerul Justiției, în baza încheierii instanței competente să soluționeze cauza în primă instanță, la propunerea motivată a Ministerului Public sau în baza încheierii instanței pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost acordată după trimiterea în judecată a persoanei extrădate, după caz;
b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată, ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit.
Statul solicitant va putea lua totuși măsurile necesare în vederea, pe de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, iar pe de altă parte, a întreruperii prescripției potrivit legislației sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă.
Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracțiunii recalificate ar îngădui extrădarea.
6.2.3. Extrădarea sub condiție
În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiție, instanța care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiției impuse de statul solicitat și dă garanții în acest sens.
În cazul în care condiția impusă este retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul statului solicitant, instanța dispune însoțirea acesteia la frontieră, în vederea preluării de către autoritățile competente ale statului solicitant.
6.2.4. Rejudecarea în caz de extrădare1
Persoana extrădată în România, care a fost judecată și condamnată în lipsă, poate solicita rejudecarea cauzei, fiind aplicabile într-o asemenea situație regulile de procedură privind judecarea în primă instanță, la care fac trimitere dispozițiile art. 405-.p.p., privind rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire.
Cu toate acestea însă pe durata rejudecării cauzei, nu sunt aplicabile și dispozițiile legale privind verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive în cursul judecării, căci până la soluționarea cauzei după rejudecare persoana extrădată este privată de libertate în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii emis în baza hotărârii judecătorești de condamnare.2
Originea procedurii de rejudecare a condamnatului după extrădarea acestuia o reprezintă al doilea Protocol adițional (Strasbourg 17.05.1978) al Convenției europene de extrădare, încheiată , la 13.12.1957. Conform acestui protocol, “când o parte contractantă cere unei alte părți contractante extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranță pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, partea solicitată poate refuza extrădarea în acest scop dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracțiune. Totuși, extrădarea se va acorda dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca suficiente spre a garanta persoanei, a cărei extrădare este cerută, dreptul la o nouă procedură de judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre îndreptățește partea solicitantă fie să execute judecată în cauză, dacă cel condamnat nu se împotrivește, fie să urmărească pe cel extrădat, în caz contrar.
Când partea solicitată comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, partea solicitantă nu va considera această comunicare ca o nouă notificare atrăgând efecte față de procedura penală în acest stat.”
Dreptul la o nouă procedură de judecată constituie o condiție pentru acordarea extrădării și în același timp arată că prevederile Protocolului de nu fac distincție după cum condamnatul s-a sustras sau nu de la judecată, fiind indiferent, sub acest aspect, motivul pentru care condamnatul a ajuns pe teritoriul statului solicitat.
Deși, Convenția garantează dreptul persoanei de a se apăra și singură, ceea ce presupune prezența inculpatului în fața instanței, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului judecata în lipsă nu constituie o încălcare a Convenției, dacă statul a depus eforturi rezonabile pentru a-l găsi și a-l cita pe inculpat. În același timp, persoana judecată în lipsă are dreptul să ceară rejudecarea cauzei, cu excepția cazurilor în care s-a sustras de la judecată.
Prevederile care reglementează rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului (art. 522¹ din Codul de procedură penală) au un caracter sumar, ridicând o serie de probleme în practica judiciară de specialitate.
În acest context, revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, pe când rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului este o procedură care are ca scop asigurarea dreptului la apărare al condamnatului judecat în lipsă. Astfel, trebuie să se realizeze prioritatea principiului garantării dreptului la apărare față de autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare dată în lipsa condamnatului; judecarea în lipsă este mai degrabă o procedură menită să asigure administrarea nemijlocită de către instanță a probelor și conservarea acestora până la identificarea și extrădarea condamnatului.
Revizuirea poate fi solicitată, atât în favoarea cât și în defavoarea condamnatului, de oricare dintre părțile din proces, în limitele calității procesuale, de soțul și rudele apropiate ale condamnatului, chiar și după moartea acestuia, precum și de procuror, în schimb, rejudecarea cauzei după extrădare poate fi solicitată exclusiv de către condamnatul extrădat și numai în favoarea sa.
În temeiul legii, procedura rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului este deschisă doar la cererea persoanei judecate și condamnate în lipsă, indiferent dacă judecata în lipsă a avut loc în fața instanței de fond sau numai în fața instanțelor de apel sau de recurs, în cazul în care aceste căi de atac au fost exercitate de procuror. Situația este identică și atunci când condamnarea ar interveni în judecarea unei căi extraordinare de atac, dacă judecarea cauzei s-a făcut în lipsa celui condamnat.
Accesul la o nouă procedură de judecată nu se justifică în aceeași măsură în situația în care inculpatul a participat la judecarea cauzei în primă instanță și a avut posibilitatea exercitării dreptului la apărare, după care, condamnat fiind, a declarat apel împotriva hotărârii de condamnare, însă nu s-a mai prezentat în fața instanței de apel pentru a-și susține apelul.
Cererea de rejudecare a cauzei după extrădarea condamnatului este, de lege lata, întotdeauna de competența primei instanțe, similar cu cea stabilită în cazul revizuirii (cu excepția existenței unor hotărâri care nu se pot concilia). De observat că în cazul revizuirii instanța este chemată să se pronunțe asupra unor probe noi, în cazul rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului s-ar impune reluarea judecării cauzei în acea fază procesuală în care exercițiul dreptului la apărare nu a putut fi realizat.
Astfel, se justificată inexistența incompatibilității rejudecării cauzei după extrădare de același complet care a participat la judecarea cauzei în fond, argumentele fiind aceleași ca și în situația judecării cererii de revizuire.
Mai trebuie observat că prevederile art. 522¹ din Codul de procedură penală nu fixează un termen în care condamnatul extrădat poate cere rejudecarea cauzei. În doctrina penală1 se consideră că un termen de 30 de zile ar fi suficient și ar putea să curgă din momentul în care condamnatul în lipsă extrădat este predat la locul de deținere, ocazie cu care i s-ar aduce la cunoștință, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu, dreptul de a cere rejudecarea cauzei.
Procedura rejudecării cauzei după extrădarea condamnatului presupune existența unei faze de admitere în principiu a cererii, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în cadrul art. 522¹ din C.p.p. În această fază, instanța va examina dacă hotărârea de condamnare este definitivă, dacă judecata s-a efectuat în lipsa condamnatului și va fixa limitele în care se va efectua rejudecarea, luând act de probele propuse de condamnat și pronunțându-se asupra admiterii lor.
Obligatoriu, instanța trebuie să audieze condamnatul care a fost judecat în lipsă. În niciun caz nu se pot respinge cererile condamnatului de a pune întrebări celorlalți inculpați, precum și martorilor acuzării.
Admiterea în principiu a cererii de rejudecare nu are efect asupra hotărârii de condamnare. Instanta va putea să pronunțe oricare dintre soluțiile prevăzute de art. 345 din C.p.p.2. În caz de condamnare, instanța nu va putea să-i creeze o situație mai grea decât cea rezultată din prima condamnare, rejudecarea cauzei fiind o opțiune exclusiv a condamnatului.
Rejudecarea cauzei la cererea condamnatului extrădat poate avea efect extinctiv și cu privire la situația altor condamnați în cauză, care nu ar fi putut uza de această procedură. Astfel, existența unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei cu efecte in rem sau a unor circumstanțe atenuante legale reale se răsfrânge și asupra celorlalți condamnați în cauză.
Rejudecarea cauzei poate avea efect și asupra laturii civile a procesului penal, instanța putând exonera pe condamnat de plata despăgubirilor civile sau reducând cuantumul acestora în măsura în care din ansamblul probelor administrate rezultă necesitatea unor asemenea soluții.
Legat de această problemă în doctrină se subliniază inegalitatea de tratament juridic creată de acordarea dreptului la o nouă procedură de judecată doar condamnatului extrădat, încălcându-se principiul constituțional al egalității în fața legii față de persoanele condamnate în lipsă, dar care nu părăsesc teritoriul țării și care, nefiind extrădate, nu au acces la o asemenea procedură. Așadar, această procedură specială ar trebui reglementată distinct într-o secțiune privitoare la judecata în lipsă.
Pentru o asemenea soluție pledează și practica C.E.D.O., potrivit căreia nu se face distincție după cum condamnatul în lipsă a fost sau nu extrădat, în schimb, este refuzat dreptul la o nouă procedură celor care s-au sustras de la judecată.
Pe baza acestor considerente propunem de lege-ferenda introducerea în textul Legii 302/2004, precizarea expresă a acestui efect, cu o procedură specială, ca urmare a extrădării inculpatului în România.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Notiunea Juridica a Extradarii (ID: 128679)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.