Notiunea, Esenta Si Importanta Hotararii Judecatoresti
Noțiunea, esența și importanța
hotărârii judecătorești
§ 1. Noțiunea și importanța hotărârii judecătorești.
Hotărârea instanței de judecată constituie un institut aparte al procesului civil căruia în literatura de specialitate i se acordă un interes deosebit.
Hotărârea judecătorească este actul final al judecății, act de dispoziție al instanței cu privire la litigiul dintre părți cu caracter jurisdicțional și tipic al puterii judecătorești, funcția socială a acesteia fiind indeniabilă.
Hotărârea judecătorească reprezintă soluția pe care instanța o pronunță cu privire la conflictul de drept dedus judecății, este un comandament înzestrat cu putere de executare silită, exprimată în formula executorie care se îmbină cu forța publică, pentru a asigura executarea hotărârii.
Hotărârea nu este numai un comandament, ci și un raționament care se obține printr-o dezbatere. Mai exact comandamentul urmează raționamentul pentru a-l încorona și a-i imprima forța executorie. Cu alte cuvinte, deși ordonă, dispune în legătură cu litigiul adus în fața sa, judecătorul nu face acest lucru în mod discrețional. El dispune în conformitate cu legea, astfel că puterea sa nu este voința pură, ci exprimă dreptul, pe care îl și impune. Prin urmare, conținutul hotărârii este rodul raționamentului prin care judecătorul supune o speță determinată de reguli generale, reguli de drept.
În literatura juridică noțiunea de hotărâre judecătorească este întrebuințată atât în sens larg, cât și în sens restrâns.
În sensul larg al cuvântului prin hotărâre se înțelege orice dispoziție emisă de către o instanță judecătorească asupra problemelor care se pun în cursul desfășurării procesului, inclusiv soluția cu privire la obiectul procesului.
În sens restrâns, prin hotărârea judecătorească se înțelege actul procesual emis de către o instanță judecătorească prin care se soluționează litigiul dintre părți.
Codul nostru de procedură civilă utilizează termenul de hotărâre în sensul restrâns al cuvântului, denumind încheieri toate celelalte dispoziții emise în cursul judecării cauzelor.
În literatura de specialitate mai sunt multe probleme ce țin de institutul de hotărârii judecătorești. Mai mult ca atât, sunt opinii absolut diferite cu privire la esența acestei noțiuni, care deseori chiar sunt contradictorii.
Majoritatea specialiștilor susțin, că esența hotărârii judecătorești constă în faptul că aceasta este un act al puterii de stat care conține un ordin ce urmează a fi îndeplinit.
Hotărârea judecătorească este, fără îndoială cel mai important act al judecății.
Importanța ei rezidă nu numai din faptul de a fi rezolvat un raport juridic civil, dar și din consecințele sociale pe care le produce. Din punct de vedere al puterii sale doveditoare, hotărârea judecătorească este asimilată cu un act autentic. Pentru părți, hotărârea are rol de a pune capăt litigiului și de a proteja un drept concret.
Hotărârea judecătorească are și un pronunțat caracter educativ, este în legătură directă cu adevărul material, are putere legislativă. O hotărâre legală și deopotrivă convingătoare exercită o influență pozitivă asupra tuturor cetățenilor statului nostru, consolidându-le sentimentul de respect față de ordine publică.
Desigur, această misiune va fi îndeplinită numai în măsura în care hotărârile pronunțate sunt legale și temeinice, mai bine zis vor corespunde tuturor cerințelor înaintate față de hotărârea judecătorească.
§ 2. Clasificarea hotărârilor judecătorești.
Conform art.14 CPC RM actele judecătorești de dispoziție pronunțate în materie civilă pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel, după criteriul conținutului lor, deosebim :
hotărâri;
decizii;
încheieri;
ordonanțe;
Potrivit prevderilor legislației Republicii Moldova, dispoziția prin care pricina se soluționează în fond poartă denumirea de hotărâre, art.14 alin.2 CPC RM. Conform prevederilor art.14 alin.5 CPC RM, hotărârile prin care instanțele soluționează apelul, recursul, contestația în anulare, cererea de revizuire, precum și recursul în anulare se numesc decizii.
Potrivit art.14 alin.3 CPC RM și art. 269 alin.1 CPC al RM dispozițiile primei instanțe sau ale judecătorului prin care pricina nu se soluționează în fond, se emit în formă de încheieri. Încheierile se emit de instanță în camera de deliberare în condițiile art.48 CPC RM. În cazul soluționării unor probleme simple, instanța poate emite încheiere după ce deliberează, pe loc, fără să se retragă în camera de deliberare. Spre exemplu soluționarea cererilor și demersurilor participanților la proces, prelungirea dezbaterilor judiciare sau amânarea procesului, examinarea înscrisurilor și probelor la fața locului, instanța poate emite încheiere fără a se retrage în camera de deliberare. O asemenea încheiere se consemnează în procesul verbal al ședinței de judecată și se pronunță imediat după ce au fost emise. Încheierile emise în prima instanță nu pot fi atacate cu apel decât o dată cu hotărârea.
Din punctul de vedere al duratei acțiunii sunt hotărârile propriu zise care rezolvă însuși fondul procesului și a cărei valabilitate nu este limitată în timp, uneori și hotărârile propriu zise au un caracter vremelnic, în sensul că dacă se schimbă situația de fapt avută în vedere la pronunțarea lor, se poate reveni asupra lor, ca de exemplu în materie de pensie de întreținere. O asemenea hotărîre concretizează soluția finală a procesului. Este susceptibilă de modificare sau de anulare numai de către instanța competentă să exercite controlul judiciar și numai ca efect al investirii acelei instanțe prin utilizarea căilor legale ordinare sau extraordinare de atac de către părți. Hotărârea propriu-zisă este de regulă executorie numai după rămânerea ei definitivă.
După puterea legală și forța obligatorie, distingem:
hotărâri definitive;
hotărâri irevocabile.
Definitive sunt hotărârile emise în prima instanță fără drept de apel, emise în prima instanță supuse apelului, după examinarea pricinii în apel, în cazul în care apelul este respins, hotărârile emise în apel prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
Decizia instanței de apel prin care se casează hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare nu poate fi considerată definitivă, deoarece în acest caz procesul nu ia sfârșit, dar este reluat și continuat până la momentul ultimei hotărâri definitive.
Conform art.358 CPC RM, în redacția nouă în baza LP155 din 05.07.12, în vigoare din data de 01.12.12, hotărîrile care pot fi atacate cu apel și instanțele competente să judece cererile de apel sunt hotărîrile pronunțate în primă instanță de judecătorii pot fi atacate cu apel la curțile de apel de drept comun. Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunțate în primă instanță de către curțile de apel. Hotărîrile pronunțate în primă instanță după reexaminarea pricinii pot fi atacate cu apel după reguli generale.
Irevocabile sunt acele hotărâri împotriva cărora nu pot fi exercitate apeluri ordinare de atac, dar pot fi exercitate căile extraordinare de atac.
Prevederile art. 254 alin.2 CPC al RM la fel în redacția nouă în baza LP155 din 05.07.12, în vigoare din data de 01.12.12, stipulează că rămân definitive și irevocabile hotărârile judecătorești:
emise în primă instanță, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel;
b) emise în primă instanță, după expirarea termenului de apel, dacă participanții interesați nu au exercitat calea de atac corespunzătoare;
c) emise de instanța de apel, după expirarea termenului de recurs, dacă participanții interesați nu au exercitat calea de atac corespunzătoare;
d) emise de instanța de recurs, după examinarea recursului;
După ce hotărîrea rămîne irevocabilă, părțile și ceilalți participanți la proces, precum și succesorii lor în drepturi, nu pot înainta o nouă cerere de chemare în judecată cu aceleași pretenții și în același temei, nici să contesteze în alt proces faptele și raporturile juridice stabilite în hotărîrea judecătorească irevocabilă. Hotărîrea judecătorească irevocabilă este obligatorie pentru persoana în al cărei interes a fost pornit procesul de către organele și persoanele specificate la art.7 alin.(2) CPC RM.
Din punctul de vedre al posibilităților de a servi ca titlu executoriu, hotărârile se împart în:
hotărâri executorii;
hotărâri neexecutorii.
Hotărârile executorii sunt cele pronunțate în acțiuni în realizarea dreptului, dacă sunt definitive sau se bucură de execuție vremelnică. Acțiunea în realizare a unui drept este cea în care se solicită de a constrânge prin intermediul hotărârii instanței judecătorești pe pârât la executarea unei obligații sau la abținerea de la efectuarea unei acțiuni.
Hotărârile neexecutorii sunt cele pronunțate în acțiunile în constatare și constituire. Acțiunea în constatare a unui drept este cea, prin care se urmărește confirmarea printr-o hotărâre judecătorească a existenței sau inexistenței a unui raport material juridic între părțile litigante. Acțiunea în constituire este cea prin care se tinde ca printr-o hotărâre judecătorească să se creeze o situație juridică nouă – modificarea sau desființarea raportului juridic existent între părțile împricinate
După conținut, hotărârile pot fi:
integrale;
parțiale sau de expedient.
Hotărârile integrale rezolvă în întregime procesul, investind instanța de întreg dosarul, ele se emit de către instanță în urma unor dezbateri contradictorii și în temeiul dovezilor administrate.
Hotărârile de expedient pot fi pronunțate la cererea reclamantului, dacă pârâtul recunoaște în parte, pur și simplu în fața instanței și în mod expres pretențiile acestuia, adică potrivit cu învoiala părților. De exemplu, reclamantul s-a adresat în judecată cu o acțiune despre împărțirea averii și, în procesul examinării cauzei, părțile au convenit să încheie o tranzacție de împăcare. În acest caz, instanța pronunță o încheiere cu încetarea procesului (art. 265, lit.b CPC RM).
După un alt criteriu de clasificare, hotărârile judecătorești pot fi:
hotărâri finale;
hotărâri anticipatorii;
astfel, atât hotărârile cât și deciziile se caracterizează prin aceea că pun capăt procesului în fața instanței care le-a pronunțat, motiv pentru care sunt denumite hotărâri finale.
Hotărârile anticipatorii sunt hotărâri ale instanței date în cursul judecății prin care se rezolvă anumite probleme și prin care se iau diferite măsuri în vederea soluționării procesului, sunt denumite de lege încheieri. Spre exemplu, în cazul când pentru lămurirea unor chestiuni ce s-au ivit cu prilejul judecării pricinii și care cer cunoștințe speciale din domeniul științei sau a tehnicii, instanța, în timpul judecării pricinii, la cererea unei sau ambelor părți, va dispune efectuarea unei expertize printr-o încheiere (art. 148 CPC al RM).
Caracteristica încheierilor constă în faptul că ele nu rezolvă fondul procesului, ci numai pregătesc și înfăptuiesc dezlegarea lui, așa încât nu dezinvestesc instanța de judecarea pricinii.
3. Particularitățile distinctive ale actelor procedurale în materie civilă adoptate de instanțele judecătorești în primă instanță.
Hotărîrile judecătorești, ordonanța judecătorească și încheierea judecătorească, ca varietăți ale actelor judecătorești de dispoziție, concluziile exprimate în formă scrisă, opiniile primei instanțe, au particularități comune, care au fost expuse anterior. Oricum, acestea se diferențiază prin trăsăturile sale specifice.
Dat fiind faptul că temeiul activității judiciare îl consituie aplicarea legii, prima particularitate este legată de trăsătura actelor judecătorești de dispoziție ca a actelor de aplicare a dreptului. Caracterul universal al aplicării dreptului este specific hotărîrii judecătorești. Aceasta se explică prin faptul, că, fixînd o variantă binedefinită a dosarului în fond prin constatarea existenței sau lipsei la persoana interesată a oportunității de a primi protecție judiciară a drepturilor și intereselor sale legitime, hotărîrea, prin definiție, reprezintă în sine actul de aplicare a normelor de drept material și procesual. De aici reiese, că obiect al hotărîrii judecătorești este cerința persoanei interesate de ocrotire a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale subiecților raporturilor juridice materiale, cerință exprimată în forma acțiunii în procedură civilă, generală sau specială.
O altă varietate a actelor judecătorești ale primei instanțe – ordonanța judecătorească, totdeauna conține un răspuns pozitiv al instanței asupra fondului litigiului privind protecția dreptului încălcat prin metoda încasării sumelor bănești sau a revendicării bunurilor de la debitor. De aceea, ordonanța judecătorească , ca și hotărîrea judecătorească, este un act de aplicare a normelor dreptului material ( lit.e),f) alin.1 art.351 CPC RM) și dreptului procesual ( art.345, 347, 348, 350 CPC). Obiect al ordonanței judecătorești este revendicarea creditorului a drepturilor sale încălcate, exteriorizată în forma unei cereri, examinate în ordinea procedurii de ordonanță.
Următoarea varietate a actelor primei instanțe – încheierea judecătorească fixează opinia instanței asupra problemelor, ce nu țin de fondul cauzei, deci asupra unor chestiuni aparte, desinestătătoare ale procedurii. De exemplu, în forma încheierii de întruchipează opinia judecății privind existența dreptului la adresare în instanță( art. 168 CPC RM), privind admiterea demersurilor, depozițiiile martorilor ( alin.2 art.132 CPC RM), privind numirea expertizei ( alin.1 art.152 CPC RM), numirea delegațiilor judecătorești (art. 125 CPC RM). Obiect al încheierii judecătorești sînt nu cerințele de protejare a drepturilor subiective, ci demersurile ( spre exemplu, demersul de anexare la materialele dosarului a probelor scrise- art. 138 alin.1 CPC RM), și cererile ( spre exemplu, de respingere a asigurării probelor- art.52, 127 CPC RM). În legătură cu acest fapt, încheierea judecătorească reprezintă un act judecătoresc de aplicare doar a normelor procedurale ale dreptului. Comparînd dintre încheierea judecătorească și hotărîrea judecătorească ca acte de aplicare a dreptului, este posibil, bazîndu-ne pe expunerile lui N.I. Maslennikova, să formulăm următoarea concluzie. Scopul încheierii judecătorești este aplicarea normelor procesual-civile, atunci cînd aplicarea de către instanță a normelor procesuale în hotărîre poartă un caracter de serviciu, or este orientată spre deservirea unui obiectiv binedefinit al hotărîrii judecătorești- soluționarea litigiului în fond prin interpretarea și aplicarea normelor dreptului material. Reprezentarea generală asupra încheierii judecătorești ca asupra actului de aplicare a dreptului procesual civil are excepții. De exemplu, încheierea de acceptare a tranzacției de împăcare a părților, prin care instanța concomitent încetează procedura. Încheierea de acceptare a tranzacției de împăcare a părților este nu doar actul de aplicare a normelor procesuale, ci și a celor materiale. Circumstanța respectivă se explică prin următoarele. Necesitatea de încetare a procesului în cazul acceptării tranzacției de împăcare este condiționată de aplicarea ultimelor și, ca consecință, încetează litigiul, împreună cu exercitarea drepturilor și obligațiunilor procesuale ale părților. Împăcarea părților, ca metodă a încetării litigiului material în condițiile, negociate de ele însele, deși sub supravegherea instanței de judecată (care acceptă tranzacția), semnifică imposibilitatea adoptării hotărîrii, dat fiind faptul că metoda soluționării cauzei în fond este propusă nu de către instanță, ci de către subiecții dreptului material, aflați în litigiu. Încheierea instanței de acceptare a tranzacției de împăcare a părților fixează doar conținutul și verifică legalitatea soluționării litigiului în fond, și în această calitate ea se egalează cu hotărîrea, întrucît se examinează de lege ca fiind, eventual, un temei pentru executarea silită. Executarea silită a încheierii de acceptare a tranzacției de împăcare a părților este orientată spre aducerea raportului juridic litigios la acea stare, care este stabilită în rezultatul exprimării de către părți a voinței, sancționate de instanță. Respectiv, încheierea de acceptare a tranzacției de împăcare a părților, care conține algoritmul de primire a protecției judecătorești, definit de părți sub supravegherea instanței, ca și hotărîrea judecătorească, este actul de aplicare a normelor atît procesuale, cît și materiale.
A doua particularitate caracterizează, în mare parte, hotărîrea judecătorească și ordonanța judecătorească ca acte, ce conțin concluziile instanței privind protejarea drepturilor și intereselor încălcate. Fiind acte de aplicare a dreptului, prin care cauza se soluționează în fond, hotărîrea judecătorească și ordonanța judecătorească pot fi diferențiate după 3 criterii. În primul rînd, după obiectul protecției judecătorești. Obiect desinestătător al protecției în cadrul hotărîrii judecătorești sînt drepturile subiective, libertățile și interesele legitime. Obiectul protecției în ordonanța judecătorească sînt doar drepturile subiective ( alin.1 art.344CPC RM), care decurg din cercul de acțiuni definit de lege (art.345 CPC RM). În al doilea rînd, după existența litigiului privind dreptul sau interesul subiectiv. Hotărîrea judecătorească se adoptă atît asupra litigiilor ( acțiunea civilă, procedura generală), cît și în procedură specială, care nu poartă caracter litigios. Ordonanța judecătorească se adoptă, însă, doar în cazurile nelitigioase ( adică, cînd lipsește litigiul privind un drept subiectiv) ( art. 345 CPC RM). În al treilea rînd, după caracterul procedurii civile (al formei procesual-civile). Hotărîrea judecătorească se adoptă în limitele formei procesual-civile contradictoriale în ședința de judecată cu participarea persoanelor interesate. Spre deosebire de hotărîre, ordonanța judecătorească reprezintă un rezultat procesual al examinării și soluționării cauzei în fond în afara ședinței judiciare, fără dezbateri, explicații și susțineri verbale ( art. 350 CPC RM). Adică, ordonanța judecătorească se adoptă în cadrul unei proceduri simplificate, în limitele formei procesual-civile necontradictoriale ( art. 347, 348 CPC RM). În vederea particularităților sus-menționate procedura în ordonanță este posibilă doar în temeiul prevederilor stipulate în CPC RM, în condițiile în care debitorul nu are obiecții.
A treia particularitate ține de toate tipurile de acte judecătorești de dispoziție, ea este legată de consecințele procesuale ale adoptării hotărîrii, încheierii și ordonanței. Adoptarea de către prima instanță a hotărîrii, care conține concluzii ale organelor judecătorești asupra fondului, reprezintă, în sine, încetarea procedurii în primă instanță. Pe de altă parte, emiterea ordonanței sau a încheierii nu totdeauna semnifică încetarea procedurii în prima instanță. Or, soarta ordonanței judecătorești depinde de comportamentul ulterior al debitorului, care este în drept, în decurs de 10 zile de la data recepționării copiei ordonanței să exprime obiecții instanței de judecată privind executarea acesteia. Dacă astfel de obiecții vor surveni din partea debitorului, instanța anulează ordonanța și explică creditorului dreptul acestuia să se adreseze cu cerere de chemare în judecată, care va fi examinată în procedura generală (art. 352, 353 CPC RM). Ce ține de încheieri, de regulă, ele nu finisează procedura în primă instanță. Excepții constituie doar 2 grupuri de încheieri judecătorești- a) încheierile de încetare a procedurii, b) încheierea prin care nu se dă curs cererii de chemare în judecată.
A patra particularitate a actelor judecătorești de dispoziție emise de prima instanță constă în următoarele. Dat fiind faptul, că hotărîrea judecătorească și ordonanța conțin răspunsul pe fondul cauzei , varietățile nominalizate ale actelor se caracterizează prin faptul, că ele sînt acte procesuale unicale de acest gen. Altfel stau lucrurile cu încheierile, numărul cărora depinde de circumstanțele cauzei. În orice caz, în dosar se emit astfel de încheieri ca încheiere de primire în procedură ( art.168 CPC RM), de pregătire cauzei spre examinare ( art.184 CPC RM), privind numirea cauzei spre examinare ( art.190 CPC RM).
Cea de-a cincea particularitate vizează subiectul, care adoptă actele judecătorești de dispoziție. Hotărîrea și încheiere se adoptă personal de către judecător , în cazurile, prevăzute de lege, colegial ( art.21 CPC RM). Emiterea ordonanței se efectuează personal de către judecător ( art.350 CPC RM).
A șasea particularitate ține de locul emiterii actului judecătoresc de dispoziție. Hotărîrile judecătorești se adoptă doar în camera de deliberare. Încheierile judecătorești se emit atît în camera de deliberare, cît și în sala de ședință. În conformitate cu alin.2 art.269 CPC RM, fără retragerea în camera de deliberare de emit încheieri asupra unor chestiuni de o complexitate redusă, legate de soluționarea cererilor și a demersurilor (spre exemplu, demersul privind audierea suplimentară a martorului). Dat fiind faptul, că ordonanța judecătorească se emite de către judecător fără dezbateri judecătorești, locul adoptării acesteia este locul de muncă al judecătorului. Astfel, problema locului emiterii ordonanței judecătorești nu are o astfel de mare importanță, ca locul emiterii hotărîrilor și încheierilor.
A șaptea trăsătură vizează forma procesuală, în care se manifestă hotărîrea, ordonanța și încheierea judecătorească. Hotărîrea și ordonanța, ca acte de aplicare a dreptului, soluționează cauza în fond, se emit în formă scrisă ca act procesual independent ( alin.3 art.351, alin.2 art.241 CPC RM). Încheierea judecătorească poate fi emisă atît în scris, cît și verbal. Încheierea primei instanțe se adoptă în formă scrisă în camera de deliberare ca act procesual de sine stătător (alin.1 art.269 CPC RM). Încheierea primei instanțe se adoptă verbal nemijlocit în sala de ședință. În acest caz, ea este introdusă în procesul-verbal al ședinței de judecată ( alin.2 art. 269 CPC RM). Astfel, încheierea judecătorească, spre deosebire de hotărîre și ordonanță, poate exista atît în calitate de act procesual independent, cît și ca notă în procesul-verbal al ședinței de judecată.
O particularitate semnificativă ține de ordinea de atac a actelor de dispoziție emise de prima instanță. Orice hotărîre judecătorească a primei instanțe poate fi atacată în instanța ierarhic superioară în ordinea de apel ( art. 357,358 CPC RM) sau de recurs ( art.429 CPC RM). Ordonanța judecătorească nu este pasibilă de atac în ordine de apel. Legislația procesual-civilă permite doar posibilitatea anulării ordonanței de către instanța emitentă în cazul parvenirii din partea debitorului a obiecțiilor privitoare la executarea acesteia ( art. 353 CPC RM). Ce ține de încheieri, nu orice încheiere judecătorească a primei instanțe poate fi atacată în a doua instanță în ordine de apel sau recurs. Conform legislației procesuale în vigoare (art. 359, 423 CPC RM), încheierea emisă în prima instanță poate fi atacată în ordine de apel sau recurs separat de hotărîre doar în două cazuri- în primul rînd, cînd acest drept este prevăzut expres de normele CPC RM, în al doilea rînd- atunci, cînd încheierea exclude posibilitatea derulării ulterioare a cauzei. Drept exemple ale primului grup de încheieri, dreptul de contestare a cărora este prevăzut în lege, pot servi încheierile de restituire a cererii ( alin.5 art.170 CPC RM), încheierile de asigurare a acțiunii ( alin.1 art. 181 CPC RM), încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor ( alin.3 art. 128 CPC RM), încheierile privind restituirea cererii de apel ( alin.2 art. 369 CPC RM) și încheierile privind scoaterea cererii de pe rol (art. 268 CPC RM). Toate celelalte încheieri emise în primă instanță nu pot fi atacate, însă obiecțiile referitoare la acestea pot fi incluse în cererile de apel sau recurs.
CAPITOLUL II. CERINȚELE CĂRORA TREBUIE SĂ CORESPUNDĂ HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
§1. Cerințele înaintate față de hotărârea judecătorească.
În teoria dreptului procesual civil există câteva puncte de vedere cu privire la cerințele cărora trebuie să le corespundă hotărârea judecătorească, datorită faptului că hotărârea instanței de judecată are o structură complicată, îndreptată spre atingerea anumitor scopuri și influențează asupra relațiilor sociale.
Cerințele înaintate față de hotărârea judecătorească, în general, pot fi clasificate în cerințe ideologice și cerințe etice.
Cel de al doilea grup de cerințe reprezintă derivatele primului grup. De aceea ne vom opri în mod particular la descrierea cerințelor primului grup, adică a cerințelor ideologice.
Din acest punct de vedere hotărârea judecătorească trebuie să fie:
legală;
întemeiată;
necondițională;
certă;
deplină.
Cerințele enumerate rezultă din normele Codului de procedură civilă RM.
În majoritatea lucrărilor ce țin de materia dreptului procesual civil aceste cerințe se înaintează față de hotărârea judecătorească, însă mai corect ar fi că cerințele date trebuie să fie înaintate și față de deciziile și încheierile instanței de judecată, fără excepții, având în vedere, totuși, unele particularități ale acestor acte de procedură ce sunt determinate de esența și de scopul lor.
Astfel, hotărârea instanței judecătorești se pronunță în numele Legii, trebuie să fie legală, întemeiată și să conțină răspunsuri la toate pretențiile. Hotărârea judecătorească se consideră legală numai în cazul în care ea a fost pronunțată în deplină concordanță cu normele legislației civile aplicabile litigiului dedus judecății și cu respectarea normelor procedurale civile. Instanța judecătorească este obligată să soluționeze pricinile civile în temeiul Constituției RM, al tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, al legilor constituționale, organice și ordinare, al hotărârilor Parlamentului, al actelor normative ale Președintelui Republicii Moldova, al ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, al actelor normative ale ministerelor, ale altor autorități administrative centrale și ale autorităților administrației publice locale, precum și al actelor normative emise la nivel de angajator și contractelor individuale de muncă.
Legalitatea hotărârii judecătorești poate fi interpretată ca un rezultat al realizării întocmai și corecte de către instanța de judecată a normelor dreptului material și procesual civil, realizat prin respectarea, aplicarea și executarea normelor procesuale.
Legalitatea hotărârii instanței de judecată depinde de organizarea corectă a procesului de judecată. Mai întâi de toate legalitatea hotărârii judecătorești presupune competența instanței de judecată la precăutarea cauzei. Legalitatea, de asemenea, este în legătură directă cu respectarea drepturilor și obligațiilor completului de judecată.
Legalitatea hotărârii instanței de judecată depinde de corespunderea exactă a hotărârii legilor și altor acte normative în vigoare și aplicarea lor corectă, deoarece la precăutarea și examinarea oricărui litigiu civil, a oricăror întrebări ce apar în timpul desfășurării procesului civil sau în timpul îndeplinirii hotărârii, instanța de judecată aplică norme juridice.
Toate hotărârile instanței de judecată sunt îndreptate spre apărarea drepturilor și intereselor constituite prin lege ale părților și participanților la proces. Apărarea drepturilor și intereselor unui cetățean sau a unei organizații constă, totodată în apărarea intereselor statului în general, care este cointeresat în faptul că contradicția apărută între părți să fie soluționată conform legii și instanța să apere drepturile subiective și interesele legale ale participanților la proces.
Legalitatea hotărârii instanței de judecată depinde, de asemenea, de respectarea ordinii procesuale, a structurii pe care e necesar să o poarte orice hotărâre judecătorească.
Nerespectarea condiției de legalitate duce la anularea hotărârii judecătorești. De exemplu, Procurorul General în interesele statului a depus cerere în instanța de judecată privind constatarea dreptului de proprietate. În motivarea cererii, petiționarul a indicat că în urma unor operațiuni juridice, hotărâri judecătorești care au fost casate, au fost lezate interesele statului în SA ”I”, care deținea anterior pachetul majoritar asupra acțiunilor SA ”I”. Reclamantul solicită constatarea dreptului de proprietate a statului asupra acțiunilor SA ”I” în număr de 927 185. Prin hotărârea Judecătoriei Buiucani mun.Chișinău din 30 octombrie 2006, cererea Procurorului General a fost admisă și constatat dreptul de proprietate în persoana Agenției de Privatizare pe lângă Ministerul Economiei și Comerțului al RM asupra acțiunilor "I” SA în număr de 927185, precum și obligarea Registratorului independent "I” de a introduce în Registrul acționarilor înscrierea privind dreptul de proprietate al statului asupra acțiunilor ”I” SA în număr de 927185 conform hotărârii menționate. Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 30 mai 2007, a fost respins apelul declarat de SA ”I” și menținută hotărârea primei instanțe. La 07 septembrie 2007, ”I” SA a depus cerere de recurs împotriva deciziei instanței de apel, cerând admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și hotărârii primei instanțe și emiterea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acțiunii. Colegiul civil și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție a decis admiterea recursului cu casarea deciziei instanței de apel și hotărârii primei instanțe și emiterea unei încheieri cu privire la dispunerea scoaterii cererii de pe rol din următoarele considerente. În conformitate cu art.267 lit.b) CPC, instanța judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care la examinarea pricinii în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ține de competența instanțelor judecătorești. Instanța de recurs a stabilit că Procurorul General al Republicii Moldova a adresat în instanța de judecată în interesele statului o cerere privind constatarea dreptului de proprietate. Instanțele de judecată au examinat cererea în cadrul procedurii speciale. La soluționarea pricinii au fost încălcate normele de drept procedural. Or, reieșind din obiectul cererii cu care a fost sesizată instanța de judecată, acesta este susceptibil de examinare conform procedurii contencioase și nicidecum în procedură specială. Astfel, pricinile examinate în procedură specială sunt prevăzute exhaustiv la art.279 CPC. În particular, cele ce privesc constatarea faptelor care au valoare juridică sunt indicate în art.281 alin.(2) CPC. Din conținutul cererii rezultă că s-a solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra acțiunilor ”I” SA în număr de 927185. În consecință, instanța de recurs constată că, la caz, pricina civilă cu privire la constatare dreptului de proprietate asupra acțiunilor ”I” SA nu se raportează la categoriile de pricini pasibile de fi examinate în procedură specială, circumstanțe omise nejustificat de către instanțele de judecată care au determinat emiterea unor soluții ilegale.
Cerința referitoare la faptul ca hotărârea judecătorească să fie întemeiată presupune corespunderea concluziilor făcute de instanța de judecată cu realitatea. Această noțiune, de regulă, include două momente:
veridicitatea concluziilor despre împrejurările puse la baza hotărârii;
cercetarea de către instanță a tuturor materialelor dosarului.
Pentru ca hotărârea judecătorească să fie întemeiată, în primul rând este necesar ca instanța de judecată să precaute toate faptele ce au importanță pentru soluționarea cauzei și să le dea o apreciere corectă.
Practica judiciară demonstrează că majoritatea hotărârilor judecătorești sunt casate de instanța de apel și de recurs anume din motivul că judecata n-a stabilit toate faptele ce au importanță pentru soluționarea cauzei, adică obiectul probațiunii.
Determinând cercul faptelor ce au importanță pentru soluționarea cauzei, instanța de judecată trebuie să le cerceteze multilateral și să le dea o apreciere corectă.
Instanța de judecată apreciază probele la intima sa convingere. Hotărârea instanței de judecată trebuie să se bazeze numai pe acele probe, care au fost cercetate multilateral și obiectiv în ședința de judecată și a aplicat corect prevederile legii la aprecierea lor, de această condiție depinde în mare măsură întemeierea hotărârii judecătorești.
O altă condiție ca hotărârea judecătorească că fie întemeiată este că concluzia instanței de judecată să corespundă faptelor expuse în hotărâre.
Această necorespundere poate fi din mai multe motive. În majoritatea cazurilor, totuși, acest lucru are loc din cauza că nu au fost respectate condițiile expuse anterior: judecata n-a precăutat toate faptele ce au importanță pentru soluționarea cauzei sau aceste fapte nu au fost demonstrate în ședința de judecată. În acest sens este semnificativă următoarea cauză civilă. Astfe, I.G. a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui V.Z. cu privire la declararea nulității unor contracte de donație. În motivarea acțiunii reclamantul a invocat că lui și soției sale i-au fost acordate cîte 1,3 ha de teren agricol situat în extravilanul s.R, r-nul Ștefan Vodă . În anul 2002 a decedat soția sa. Ulterior, i-a devenit cunoscut faptul că loturile de pământ cu destinație agricolă ce-i aparțineau lui și soției sale, care a decedat în anul 2002, au fost însușite ilegal de pârâtul V.Z.. Din considerentul că nu a semnat nici un contract de donație, reclamantul solicită anularea contractelor de donație a terenurilor cu destinație agricolă nr.5093 din 08 iulie 2003 și nr.5247 din 11 iulie 2003, obligarea pârâtului V.Z. de a nu-i crea obstacole în folosirea casei de locuit și a terenului aferent acesteia. Prin hotărârea judecătoriei Ștefan Vodă din 06 iulie 2006 acțiunea a fost respinsă. Curtea de Apel Bender prin decizia din 26 septembrie 2006 a admis apelul declarat de I.G., a casat hotărârea judecătoriei Ștefan Vodă din 06 iulie 2006 și a emis o hotărâre nouă prin care contractul de donație a terenului cu destinație agricolă nr.5093, încheiat la 08 iulie 2003, a fost recunoscut nul. Ambele părți au declarat recurs împotriva instanței de apel. Colegiul civil și de contencios administrativ lărgit al CSJ RM, (actualmente conform Legii Rrepublicii Moldova nr.155 din data de 05.07.2012- Colegiul civil, comercial și de contencios admnistrativ al CSJ), a decis admiterea recursurilor cu casarea hotărârilor judecătorești și restituirea pricinii spre rejudecare primei instanțe din următoarele considerente. Din materialele pricinii rezultă că la 07 aprilie 2005, recurentul s-a adresat instanței de judecată cu o acțiune civilă împotriva lui V.Z., prin care a cerut anularea contractelor de donație a terenurilor cu destinație agricolă nr.5093 din 08 iulie 2003 și nr.5247 din 11 iulie 2003, obligarea pârâtului V.Z. de a nu-i crea obstacole în folosirea casei de locuit și a terenului aferent acesteia din s.R, r-nul Ștefan Vodă, și de a-i achita cheltuielile de judecată. În conformitate cu art.240 alin.(3) CPC RM, instanța judecătorească adoptă hotărârea în limitele pretențiilor înaintate de reclamant. Respingând acțiunea, prima instanța a respins cerința cu privire la anularea contractului din 08 iulie 2003, fără să pună în discuție și să se expună asupra contractului de donație din 11 iulie 2003. În conformitate cu art.373 alin.(5) CPC RM, instanța de apel este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în apel. Examinând apelul declarat de I.G împotriva hotărârii primei instanțe, instanța de apel, de asemenea, s-a expus doar în privința unui contract de donație, a celui încheiat la 08 iulie 2003, pe când în cererea de apel apelantul a menționat și contractul de donație din 11 iulie 2003, asupra căruia instanța nu s-a expus. Colegiul conchide că atît prima instanță, cât și instanța de apel, contrar prevederilor art.373 și art.240 CPC RM, nu s-au expus asupra unui capăt de cerere, și anume asupra legalității contractului de donație a casei de locuit și a terenului aferent din 11 iulie 2003, ceea ce echivalează cu nejudecarea fondului.
Menționăm că la soluționarea cauzelor civile la baza hotărârilor judecătorești nu pot fi puse presupunerile. Orice hotărâre judecătorească trebuie să fie bazată pe fapte stabilite în ședința de judecată, care exprimă adevărul.
Cerința ca hotărârea judecătorească să fie necondiționată presupune negarea existenței unor condiții sau factori, în dependență de apariția sau ne apariția cărora poate fi pusă hotărârea judecătorească.
Nu se permite de a soluționa o pricină civilă și de a pune executarea acestei hotărâri în dependență de careva condiții (de exemplu, a lăsa hotărârea instanței de fond fără modificări cu condiția că reclamantul va prezenta copia unui document).
Cu alte cuvinte, hotărârea judecătorească nu poate fi emisă cu rezerve, cu
careva condiții. Ea trebuie să fie necondiționată. Excepție de la această regulă servesc prevederile art. 246 CPC al RM, potrivit cărora când bunul se adjudecă în natură, instanța judecătorească indică în hotărâre contravaloarea lui și dobânda de întârziere determinată conform art.619 din Codul civil, pe care urmează să o achite debitorul, chiar și în lipsa vinovăției, dacă nu execută hotărârea în termen de 90 de zile de la data când aceasta a devenit definitivă.
În asemenea cazuri instanța de judecată nu poate garanta că bunul va fi restituit în natură și primește o hotărâre care permite îndeplinirea facultativă a ei, adică în caz că e cu neputință restituirea bunului în natură de la pârât va fi încasat echivalentul acestui bun în bani.
Cerința ca hotărârea judecătorească să fie certă presupune faptul că instanța de judecată prin hotărârea sa trebuie să dea așa un răspuns la pretențiile înaintate, care ar exclude careva neclarități ce ar putea să apară în relațiile dintre părți, cu alte cuvinte este certă hotărârea în care este precis determinată chestiunea cu privire la existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor ce decurg din obiectul raportului juridic litigios.
Cerința ca hotărârea judecătorească să fie certă se referă și la executarea hotărârii. Hotărârea judecătorească trebuie să fie executată anume așa cum a fost stabilit de către instanța de judecată și nu la dorința părților.
O altă cerință înaintată față de hotărârea judecătorească este cerința de a fi deplină. Aceasta presupune că litigiul apărut între părți trebuie să fie soluționat în întregime, iar hotărârea judecătorească trebuie să dea răspuns la toate pretențiile care au stat la baza procesului de judecată, adică au fost înaintate prin acțiunea principală, cea reconvențională, precum și la alte întrebări, pe care instanța trebuie să le ridice din oficiu. Nerespectarea acestei condiții la fel duce la nulitatea hotărârii. De exemplu, F.S., în interesul a 12 persoane, a depus cerere de chemare în judecată împotriva Cooperativei Agricole de Producție și Comerț „R”, intervenienți accesorii Primăria satului R. și Agenția de Privatizare a RM, cu privire la împărțirea în natură a bunului comun pe cote- părți. În motivarea acțiunii acesta a indicat că în urma privatizării fostei gospodării R. IAS, reclamanților le-au fost repartizate diferite categorii de patrimoniul nominalizat prin estimare cu transmiterea cotelor valorice proprietarilor. Reclamantul solicită împărțirea în natură a bunului comun pe cote părți conform valorii certificatelor de proprietate privată. Prin hotărârea judecătoriei Ialoveni din 06 februarie 2007, menținută prin decizia Curții de Apel Chișinău din 12 iunie 2007, acțiunea a fost admisă. B.M și alte 9 persoane au declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, cerând admiterea acestuia, casarea hotărârilor judecătorești și emiterea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acțiunii. Aceștia au motivat prin faptul neatragerii în proces a tuturor persoanelor cointeresate în soluționarea procesului. Colegiul civil și de contencios administrativ lărgit al CSJ RM a decis admiterea recursului cu casarea integrală a hotărârilor judecătorești și restituirea pricinii spre rejudecare în primă instanță din următoarele considerente. Din materialele pricinii rezultă faptul că reclamanții, în număr de 12, au depus acțiune cu privire la separarea patrimoniului proprietate comună pe cote părți ce le aparține în baza certificatelor de proprietate privată. Prin p.3) din procesul verbal nr.5 din 19 aprilie 2006 al comisiei de inventariere, atribuire a cotei părți și lichidarea a CAPC „R” s-a dispus să fie atribuită cota parte valorică în casa de deservire cu valoarea de 51 300 lei deținătorilor de cotă valorică, inclusiv altor persoane (cotași) decât cele ce au fost atrase în proces. Astfel, instanțele judecătorești, în conformitate cu art.67 CPC RM, urmau să soluționeze chestiunea cu privire la introducerea în proces și a celorlalți cotași, să țină seama de efectele neatragerii în proces a intervenienților accesorii prevăzute de art.69 CPC RM. Însă instanțele judecătorești, contrar prevederilor legale nu a atras în proces și pe ceilalți cotași ai CAPC „R”, astfel fiindu-le încălcat dreptul lor de a participa la proces, de a-și apăra interesele și de a prezenta probe.
Cerințele că hotărârea judecătorească să fie certă și deplină au unele asemănări, dat fiind faptul că cerința de a fi certă caracterizează forma hotărârii judecătorești, iar cerința de a fi deplină vizează conținutul acesteia.
În procesul civil nu se permit hotărâri parțiale, grație cerinței că hotărârea
judecătorească să fie deplină.
Astfel în conformitate cu prevederile art.240 alin.3 CPC RM, instanța judecătorească este obligată să adopte hotărârea în limitele și pretențiile înaintate de reclamant.
Hotărârea judecătorească trebuie să fie pe cât e posibil de concisă. Ea poate fi întocmită liber, dar trebuie să corespundă tuturor normelor de drept, să fie clară, înțeleasă de părțile implicate în litigiu și să răspundă în mod sigur ș expres la toate cererile și obiecțiile formulate de reclamant și pârât (Principiul nr.6 al Recomandării nr.R (84) 5 privind principiile de procedură civilă menite pentru ameliorarea funcționării justiției, adoptate de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei la 28.02.1984).
După cum se observă cerințele înaintate față de hotărârea judecătorească constituie o noțiune destul de complexă.
În teoria procesului civil și în practica instanțelor de judecată, de regulă, se folosesc numai cerința de legalitate și întemeiere, care se consideră de bază. Aceasta însă nu înseamnă, că celelalte cerințe nu sunt respectate. Pur și simplu este de la sine înțeles, că restul cerințelor se includ în mod automat în aceste două cerințe de bază.
Ca rezumat la cele expuse mai sus putem afirma că nerespectarea condițiilor înaintate față de hotărârea judecătorească duce la casarea ei.
§2. Conținut hotărârii judecătorești.
Pregătirea hotărârii judecătorești comportă patru etape mai importante: deliberarea, întocmirea hotărârii, pronunțarea și redactarea ei.
Conform prevederilor art.236 CPC RM, după încheierea susținerilor orale, completul de judecată se retrage pentru deliberare.
În urma deliberării, președintele ședinței sau unul dintre judecători pronunță dispozitivul hotărârii și le explică participanților la proces procedura și termenul de atac al hotărârii.
Deliberarea, stipulată în art.236 alin.1 CPC RM, este singura etapă a procesului civil care nu este publică. Secretul deliberării oferă judecătorilor putința de a chibzui și discuta în liniște, ferindu-i de orice intervenție din afară.
În cazul în care cauza este judecată de judecător unic, nu există nici o dificultate în luarea hotărârii. În cazul judecării pricinii de către un complet de judecată chestiunile se soluționează cu majoritate de voturi.
În timpul soluționării fiecărei chestiuni nici unul dintre judecători nu are dreptul să se abțină de la vot. Președintele ședinței votează ultimul.
Judecătorul, rămas în minoritate, are dreptul să-și expună în scris opinia separată, care se alătură la dosar, dar nu se citește în ședință.
După ce s-a întrunit majoritatea voturilor, următoarea etapă conform prevederilor art. 236 alin.5 CPC RM, este redactarea în scris a dispozitivului, care se va da citire în ședință publică. Dispozitivul cuprinde pe scurt, soluția litigiului, adică ceea ce instanța a hotărât în cauză.
Dispozitivul hotărârii trebuie să fie semnat de toți judecătorii din completul de judecată și anexat la dosar. Cerința semnării dispozitivului este menită să garanteze autenticitatea hotărârii pronunțate, precum și să ofere posibilitatea de a verifica legalitatea compunerii completului de judecată.
Soluționarea cauzei de alți judecători decât aceia care au participat la dezbaterea în fond a litigiului constituie o nelegalitate a hotărârii deoarece se încalcă principiul nemijlocirii dezbaterilor judiciare. Hotărârea pronunțată în acestea condiții este nulă.
După întocmirea hotărârii, se trece la pronunțarea ei, care se face în ședință publică, chiar și în lipsa părților. Pronunțarea este o formalitate deosebit de importantă, deoarece din acest moment hotărârea capătă importanță cu toate efectele sale.
După pronunțare instanța se desesizează, ea nu mai putând reveni asupra soluției, adică odată pronunțată hotărârea nu mai poate fi modificată sau anulată. După pronunțarea dispozitivului hotărârii, președintele ședinței de judecată declară ședința închisă. Participanții care nu au fost prezenți la pronunțarea dispozitivului hotărârii primesc copia hotărârii în decurs de 5 zile.
Conform prevederilor art.236 CPC RM, instanța de judecată va întocmi hotărârea integrală dacă, a) participanții la proces, în termen de 30 de zile de la pronunțarea dispozitivului hotărârii, solicită în mod expres acest lucru. Termenul de 30 de zile este un termen de decădere; b) participanții la proces, în termen de 30 de zile de la pronunțarea dispozitivului hotărârii, depun cerere de apel; c) hotărârea judecătorească urmează să fie recunoscută și executată pe teritoriul altui stat. În cazurile prevăzute la alin. (5), completul de judecată va întocmi hotărârea integrală în termen de 15 zile de la data solicitării, atacării sau pronunțării dispozitivului hotărârii, după caz. Dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitatea de a semna hotărârea integrală, în locul lui semnează președintele ședinței, iar dacă și acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează președintele instanței de judecată. În toate cazurile, pe hotărâre va fi menționată cauza imposibilității de a semna. În cuprinsul unei hotărâri judecătorești pot apărea unele erori materiale. Acestea se diferențiază atât de erorile de judecată, cât și de erorile privitoare la conținutul actului. Erorile de judecată pun în discuție legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate. Remedierea lor se face prin intermediul căilor de atac.
Erorile de conținut constau în absența unor mențiuni, date, constatări, sau constatarea greșită a acestora ori trecerea în plus a unor date ce nu corespund realității și care produc o alterare a conținutului actului. Pentru îndreptarea acestora legiuitorul a instituit proceduri simplificate. Potrivit art. 249 CPC RM – după pronunțarea hotărârii, instanța care a adoptat-o nu este în drept să o anuleze nici să o modifice.
Conform prevederilor art.art.249, 250, 251 CPC RM, instanța judecătorească poate, din oficiu sau la cererea participanților la proces, să corecteze greșelile sau omisiunile din hotărâre privitor la nume, calitate procesuală, orice alte erori materiale sau de calcul evidente. Problema corectării unor astfel de greșeli se soluționează în ședință de judecată. Participanților la proces li se comunică locul, data și ora ședinței de judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea corectării greșelilor. Modificarea actului în vederea înlăturării erorilor de conținut se realizează, după caz, prin adăugire (adică prin introducerea unor cuvinte, cifre, semne matematice ori ortografice), prin ștergerea (înlăturarea, suprimarea) din text a unuia sau mai multor cuvinte, cifre ori semne, sau prin corectare (care constă în înlocuirea acestora cu altele).
În modalitățile de mai sus, modificarea se efectuează în cursul întocmirii actului sau imediat după ce acesta a fost întocmit, anterior momentului producerii de efecte juridice.
Dacă asemenea erori sunt descoperite după ce actul a dobândit eficiență juridică, nu se mai pot face modificări.
Spre deosebire de erorile menționate în cele ce preced, erorile materiale constituie simple greșeli scriptice, datorate unei neatenții, omisiuni involuntare sau inadvertente.
O atare cerere poate fi făcută și de o terță persoană, în măsura în care justifică un interes legitim. Cererea va cuprinde numele și domiciliul pretendentului și a celorlalte părți, indicarea greșelii materiale și a dovezilor din care rezultă solicitarea rectificării și semnătura. Neavînd o individualizare proprie în raport de fondul dedus judecății, cererea nu este supusă timbrajului.
Îndreptarea erorii materiale se poate face oricând, indiferent dacă hotărârea este sau nu susceptibilă de executare silită. Chestiunea îndreptării unor astfel de greșeli se soluționează în ședință de judecată cu sau fără prezența celorlalți participanți la proces.
Ședința de judecată va fi publică. Componența instanței este aceeași ca și la judecarea fondului. Încheierea prin care instanța judecătorească se pronunță asupra cererii de înlăturare a omisiunilor sau greșelilor poate fi atacată cu recurs Termenul de recurs împotriva încheierii date asupra îndreptării este de 15 zile și curge de la pronunțare, în cazul în care părțile au fost citate, și de la comunicare, dacă încheierea s-a dat fără citarea lor.
Îndreptarea se va face în corpul hotărârii, după ce încheierea de admitere a devenit definitivă și irevocabilă.
În cazul îndreptării greșelilor materiale și de calcul strecurate într-o decizie se pronunță o decizie care este irevocabilă. Subliniem de asemenea, că dacă se solicită rectificarea unei încheieri premergătoare, împotriva încheierii prin care se soluționează cererea nu se va putea face recurs decât o dată cu fondul.
La rectificarea hotărârilor se atribuie și alte două modalități, și anume, adoptarea hotărârii suplimentare în cazurile expres stabilite de lege (art. 250 CPC al RM) și explicarea hotărârii fără a modifica conținutul ei (art. 251 CPC al RM).
Instanța care a pronunțat hotărârea poate, din oficiu sau la cererea participanților la proces, să emită o hotărâre suplimentară dacă:
nu s-a pronunțat asupra unei pretenții în a cărei privință participanții la proces au prezentat probe și au dat explicații;
rezolvând problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acțiunile pe care pârâtul trebuie să le îndeplinească;
nu a rezolvat problema repartizării între părți a cheltuielilor de judecată ori a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, specialiștilor, interpreților sau reprezentanților cu privire la cheltuielile de judecată a căror compensare li se cuvine.
Problema pronunțării unei hotărâri suplimentare poate fi pusă în termenul executării silite a hotărârii. Instanța emite, după examinare în ședință de judecată, hotărârea suplimentară, care poate fi atacată în ordinea stabilită de prezentul cod. Participanților la proces li se comunică locul, data și ora ședinței. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea problemei. Cererea de adoptare a unei hotărâri suplimentare nu se impune cu taxă de stat. Încheierea judecătorească de respingere a cererii de emitere a unei hotărâri suplimentare se supune recursului.
După cum am menționat, hotărârea instanței de judecată se emite într-o anumită ordine procesuală. Prin aceasta se garantează soluționarea corectă a procesului.
Hotărârea instanței de judecată are o anumită structură, având în mod obligatoriu forma scrisă, altminteri existența ei nici nu s-ar concepe, căci nu s-ar putea realiza controlul judecătoresc, comunicarea ei, executarea, etc. Astfel, hotărârea instanței de judecată se expune în scris de președintele ședinței sau de unul din judecători și se semnează de toți judecătorii care participă la darea hotărârii, inclusiv și judecătorul care are opinie separată.
Dar deosebit de forma scrisă și afară de îndeplinirea unor cerințe de ordin literar, gramatical și estetic pe care o hotărâre judecătorească trebuie în mod imperativ să le întrunească legea și tradiția juridică impune respectarea anumitor condiții de formă. Este vorba de mențiuni din care să reiasă cine a cercetat pricina, când și cum a fost judecată, etc., spre a se ști dacă s-au respectat toate măsurile de garanție sau principiile care cârmuiesc procesul civil.
Potrivit art. 241 CPC al RM hotărârea judecătorească constă din partea introductivă și partea dispozitivă. În cazurile prevăzute la art. 236 alin. (5), hotărârea judecătorească constă din partea introductivă, partea descriptivă, motivare și dispozitiv. Fiecare parte a hotărârii se evidențiază separat în textul acesteia. Potivit modificărilor operate în legislația în vigoare din 01.12.2012 în baza Legii nr.155 din 05.07.2012 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, publicată în Monitorul Oficial al RM din 31.08.2012, art.622, instanța emite doar dispozitivul hotărârii și numai în cazul depunerii cererii de apel în termen de 30 zile, judecătorul în timp de 15 zile de la ziua depunerii cererii trebuie să redacteze o hotărâre motivată, adică care ar conține toate cele 4 părți componente.
La părerea mea modificările în cauză sunt binevenite, luând în considerație volumul mare de lucru al instanțelor de judecată. După cum am mai menționat, hotărârea judecătorească este o operă a judecătorului și numai când se dă o hotărâre motivată, ce corespunde tuturor cerințelor legale, se poate pe deplin aprecia această operă și nivelul de profesionalism al judecătorului.
Totodată, unul din efectele juridice ale hotărârii judecătorești rămase definitive este prejudicibilitatea hotărârii, cu alte cuvinte concluziile cu privire la faptele și raporturile juridice stabilite într-o hotărâre judecătorească definitivă sunt obligatorii pentru toate celelalte instanțe care pe viitor se vor confrunta cu aceste fapte, în așa măsură în care ele au fost apreciate de instanța inițială. Dar în cazul când hotărârea n-a fost atacată și, persoana interesată în recunoașterea faptelor stabilite anterior printr-o hotărâre judecătorească nu v-a putea demonstra că asemenea fapte au fost deja stabilite.
De asemenea pot apărea greutăți și în cazul când o hotărârea judecătorească nu a fost atacată cu apel, dar una din părți dorește să apeleze la careva organisme internaționale.
În cele ce urmează vom descrie fiecare parte componentă a hotărârii judecătorești, conducându-ne de stipulările art. 241 actualului Cod de procedură civilă.
Partea introductivă a hotărârii trebuie să cuprindă:
locul și data adoptării, denumirea instanței care o pronunță, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, interpretului;
Elementul primordial al unei hotărâri este indicarea instanței de la care emană. Numai în acest mod se poate stabili dacă a fost competentă de a soluționa pricina și, deci dacă hotărârea a fost pronunțată legal. Data adoptării hotărârii se consideră data când hotărârea a fost semnată de către judecători. În cazul adoptării dispozitivului, data adoptării hotărârii se consideră data când a fost semnat și pronunțat dispozitivul. Locul adoptării hotărârii se determină după locul desfășurării ședinței judiciare. În cazul în care acțiunea a fost înaintată de procuror sau alt organ ori persoană împuternicită, se indică în interesele cui au înaintat aceste persoane cererea. Este important să se indice corect completul de judecată, adică numele și prenumele judecătorilor care au participat la judecarea pricinii. Circumstanța dată va confirma dacă a fost respectat principiul nemijlocirii, reglementat expres în art.25 din Codul de procedură. Totodată, prin menționarea numelui judecătorilor se poate verifica dacă judecătorii care au participat la dezbateri sunt acei care au judecat fondul pricinii. Este inadmisibilă participarea repetată a judecătorului la judecarea aceleiași pricini (art.49 CPC RM), precum și în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.50 CPC RM.
numele deplin și prenumele, domiciliul sau reședința părților și al celorlalți participanți la proces, al reprezentanților cu indicarea calității procesuale a fiecăruia;
Aceste mențiuni sunt necesare pentru individualizarea părților deși nu sunt considerate formalități esențiale. Astfel, dacă numele este indicat greșit în hotărâre, stabilindu-se că este vorba de o simplă greșeală materială, hotărârea nu este nulă; tot astfel și în ceea ce privește neidentificarea domiciliului.
Pe de altă parte, persoanele juridice vor fi indicate prin numirea lor exactă și a sediului lor, pot fi folosite și inițialele lor.
Deosebit de nume și pronume, se va arăta calitatea în care părțile se prezintă, atât în ceea ce privește rolul lor în proces (reclamant, pârât), cât și referitor la capacitatea lor juridică (personal, tutore, curator, minor, etc.). De asemenea în cazul în care participă reprezentantul trebuie făcută mențiune despre numele acestuia și al avocaților, spre a verifica respectarea formelor de procedură cu privire la reprezentarea judiciară în baza căror acte (procură, mandat, contract etc.), la urmează să se indice pe cine reprezintă.
obiectul litigiului și pretenția înaintată judecății, mențiunea despre caracterul public sau închis al ședinței.
Obiectul litigiului este cel indicat în cererea de chemare în judecată, este de asemenea o latură importantă a aceste părți a hotărârii. Astfel obiectul litigiului urmează să fie clar formulat, precum și al acțiunii reconvenționale. Dacă pe parcursul dezbaterilor judiciare a fost completat sau modificat obiectul acțiunii, instanța trebuie să indice despre aceasta în partea introductivă. Este de menționat faptul că instanțele de judecată urmează să indice obiectul litigiului, reieșind din raportul litigios apărut, însă nu așa după cum indică, uneori, greșit reclamanții. Sunt însă și excepții atunci când acesta a fost modificată sau completată pe parcursul judecății. Spre exemplu, reclamantul se adresează în judecată cu acțiune de repunere în funcție ș încasarea salariului pentru lipsa forțată de la serviciu, dar pe parcursul examinării procesului nu insistă la repunerea în funcție, dar insistă la încasarea salariului pentru lipsa forțată de la serviciu.
Partea descriptivă a hotărârii judecătorești cuprinde indicația cu privire la pretențiile reclamantului, obiecțiile și poziția pârâtului și explicațiile celorlalte persoane care participă la proces. Dacă pârâtul nu recunoaște acțiunea, se expune succint motivele nerecunoașterii acțiunii. În această parte a hotărârii se indică cauza modificării obiectului sau motivelor acțiunii, motivele măririi sau micșorării volumului pretențiilor înaintate de reclamant, aceste cerința sunt obligatorii și pentru cererea reconvențională. În partea descriptivă, de asemenea, se includ explicațiile celorlalți participanți la proces, acestea trebuie să fie succinte și clare. Circumstanțele invocate de părți spre confirmarea cerințelor și obiecțiilor se expun în modul în care ele au fost expuse de către părți și participanților la proces.
Susținerile părților (rezumatul dezbaterilor) vor cuprinde succint, numai faptele și împrejurările care au importanță pentru dezlegarea pricinii, de asemenea, apărările de drept care au fost prezentate de părți în cadrul dezbaterilor și în dovezile pe care părțile și-au întemeiat cererea. Aceasta, pentru a se putea verifica dacă instanța a luat în considerare și s-a pronunțat asupra cererilor și mijloacelor de apărare ale părților.
Rezumatul dezbaterilor trebuie redat cu multă fidelitate și să cuprindă argumentarea esențială. Se vor indica și susținerile verbale ale procurorului, atunci când acesta participă la proces.
3. Considerentele sau motivul hotărârii, potrivit art.241 alin.5 CPC RM se indică circumstanțele pricinii, constatate de instanță, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstanțe, argumentele invocate de instanță la respingerea unor probe, legile de care s-a călăuzit instanța. Prin urmare, partea de motivare cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În ea, instanța indică circumstanțele pe care le consideră stabilite și probele ce confirmă aceasta, motivează considerentele pentru care au fost respinse unele probe. La fel se indică din ce cauză și în baza căror probe s-a ajuns la concluzia că unele circumstanțe nu au fost stabilite. Instanța de judecată, stabilind circumstanțele de fapt, trebuie să facă o încadrare juridică a raporturilor dintre părți, cu indicarea actului legislativ, ce urmează a fi aplicat raportului juridic litigios. În hotărâre trebuie să fie indicată norma materială aplicată, cu indicarea corectă a denumirii actului legislativ, numărului articolului, aliniatul etc. Instanța de judecată este obligată să aplice hotărârile Curții Constituționale, adoptate în legătură cu verificarea constituționalității legii ce urmează a fi aplicată, precum și jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului. Instanța de judecată este obligată, de asemenea, se indice și normele procesuale de care s-a condus a adoptarea hotărârii.
După cum am menționat, hotărârea motivată se emite de judecător în cazul depunerii cererii de apel.
Motivarea hotărârii constituie una din cele mai esențiale garanții împotriva arbitrajului judecătoresc. Obligația motivării se impune spre a arăta că judecătorii au examinat fiecare cerere sau apărare pe care au făcut-o părțile și totodată spre a se da posibilitatea instanțelor superioare să controleze dacă judecata s-a făcut cu respectarea formelor legale.
Această îndatorire privesc toate instanțele judecătorești de orice grad.
În motivare trebuie să se arate tot procesul de elaborarea al raționamentului instanței, argumentându-se cât mai clar pentru ce s-a ajuns la adoptarea sau respingerea anumitor principii, dispoziții legale, probe, etc.
În motivare se va arăta felul în care au fost reținute și încadrate faptele deduse judecății. Se vor face expuneri ale faptelor ce trebuiesc judecate, se vor face prezentări și evaluări ale materialului probator, existent la dosar, etc. În acest fel instanța, folosind o argumentare deductivă sau inductivă, interpretarea legii, va trebui să enunțe concluzia la care a ajuns cu privire la raporturile dintre părți. Din această expunere cuprinsă în motivare, dispozitivul va trebui să reiasă logic, limpede și firesc.
Considerentele trebuie să fie precise, necontradictorii și în concordanță cu faptele stabilite, altminteri nerespectarea acestor cerințe echivalează cu o nemotivare, ceea ce conduce la pronunțarea unei hotărâri netemeinice, susceptibile de casare.
Cu toate acestea, nearătarea în hotărâre a textului de lege în baza căreia s-a admis sau s-a respins acțiunea, nu atrage nulitatea ei, fiind suficient enunțarea principiului de drept pe care se bazează.
Motivarea este opera judecătorului care trebuie să demonstreze în mod logic, deplină concordanță dintre soluția din cauza respectivă și realitate. Motivarea este de esența hotărârilor, constituie o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar. Analiza pe care judecătorul o face în legătură cu motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, în sensul unei anumite soluții, trebuie să fie clară și simplă, precisă, concisă și fermă, cu alte cuvinte să aibă putere de convingere. La fel de exactă trebuie să fie motivarea și în ce privește cererile pe care le-a respins. Motivarea trebuie să corespundă dispozitivului, astfel cum a fost întocmit în momentul pronunțării.
4. Dispozitivul hotărârii este cea mai importantă parte a hotărârii judecătorești, deoarece ea urmează să cuprindă concluzia instanței de judecată în sensul admiterii sau respingerii acțiunii în totul sau în parte, repartizarea cheltuielilor de judecată, o indicație cu privire la formele și termenul căii de atac împotriva hotărârii.
Dispozitivul hotărârii este pronunțat de președinte în ședință publică, acesta urmează a fi expus în formă imperativă și să aibă un conținut cât mai complet și concret. În dispozitivul hotărârii trebuie soluționate pretențiile accesorii ale părților, chestiunea repartizării cheltuielilor de judecată. În cazul în care au fost conexate mai multe procese, în conformitate cu prevederile art.187 CPC RM, sau a fost examinată concomitent și cererea reconvențională, instanța urmează să indice în dispozitiv soluțiile adoptate pe fiecare acțiune. Totodată, instanța nu este în drept să soluționeze chestiunea privind drepturile și obligațiile persoanelor care nu au fost introduse în proces. Nu se admite adoptarea unei hotărâri dacă executarea acesteia depinde de survenirea sau ne survenirea unor condiții. Dispozitivul hotărârii trebuie să corespundă concluziilor din partea de motivare, în caz contrar, hotărârea poate fi anulată de către instanța ierarhic superioară, în ordinea stabilită de Codul de procedură civilă. Pe unele categorii de cauze, dispozitivul trebuie să corespundă cerințelor strict stabilite de lege. Spre exemplu, în dispozitivul hotărârii privind litigiul de încheiere sau modificare a unui contract se menționează decizia asupra fiecărei clauze discutate din contract. În litigiul de încheiere a contractului se indică tipul contractului și clauzele în temeiul cărora părțile sunt obligate să încheie contractul. În cazul în care hotărârea urmează a fi redactată imediat sau într-un anumit termen, instanța dispune executarea imediată sau stabilește termenul de executare.
Potrivit art.256 CPC RM , se execută imediat ordonanța sau hotărîrea prin care pârâtul este obligat la plata pensiei pentru întreținere, salariului și a altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă precum și a indemnizației prevăzute de statutul șomerilor în mărimea unui salariu mediu, reparării prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale sau printr-o altă vătămare a sănătății, ori prin deces, dacă reparația s-a efectuat sub formă de prestații bănești periodice , compensațiilor pentru absența forțată de la serviciu, în cazul reintegrării în funcție.
În dispozitivul hotărârii instanța indică în ce termen și în ce ordine poate fi contestată hotărârea judecătorească și unde urmează a fi depus apelul său, după caz recursul.
Nu se admite de a include în dispozitiv, precum și în alte părți componente ale hotărâri concluziile referitoare la capetele de cerere în privința cărora s-a dispus scoaterea cererii de pe rol sau clasarea procesului, în astfel de cazuri instanța va soluționa aceste chestiuni prin emiterea unor încheieri separate de hotărâre.
Adăugirile, ștersăturile sau schimbările în cuprinsul hotărârii trebuie semnate de judecător sub pedeapsa de a nu fi ținute în seamă.
Hotărârea judecătorească se adoptă și se pronunță de regulă, imediat după încheierea susținerilor orale.
Potrivit prevederilor art.24 alin.4 CPC RM , în cazul în care procesul se desfășoară în o altă limbă, instanța emite hotărârea în mod obligatoriu și în limba moldovenească, iar dacă procesul s-a desfășurat în limba moldovenească și participanți la proces nu posedă această limbă, atunci instanța de judecată este obligată să asigure traducerea hotărârii în limba pe care o posedă participantul la proces. Conform prevederilor art.24 alin.5 CPC RM în redacția LP155 din 05.07.12, în vigoare 01.12.2012, actele de dispoziție ale instanței judecătorești se înmînează participanților la proces, fiind perfectate în limba în care se desfășoară procesul ori, la solicitare, în limba de stat.
Hotărârea se va redacta în numărul de exemplare necesar, spre a asigura comunicarea acesteia tuturor persoanelor pentru care legea prevede că hotărârea se comunică integral.
Redactarea hotărârii, sarcină care revine judecătorului, cât privește motivarea și dispozitivul este o misiune dificilă și delicată, care presupune în primul rând cunoașterea perfectă a dosarului, a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, a doctrinei și jurisprudenței, iar apoi o logică fără fisuri și în sfârșit, o exprimare clară și simplă, exactă și fermă. Aceasta presupune, deci, o activitate de elaborare și nu dictare direct la mașina de scris ori, cu atât mai mult, încredințarea acestei misiuni dactilografei, astfel cum, din păcate, se mai întâmplă în practică.
Partea introductivă și dispozitivul hotărârii redactate trebuie să corespundă părții introductive și dispozitivului pronunțate în ziua încheierii dezbaterilor judiciare.
Data redactării hotărârii motivate trebuie să corespundă datei indicate în dispozitivul hotărârii, care a fost pronunțată în ziua încheierii examinării cauzei în fond.
Dispozitivul hotărârii trebuie semnat de toți judecătorii din completul de judecată și anexat la dosar. Hotărârea judecătorească dezinvestește instanța de judecarea cauzei. Astfel judecători care s-au pronunțat asupra litigiului între părți nu mai pot reveni asupra soluției date.
Hotărârile instanței de judecată intră în vigoare și devin obligatorii pentru toți cetățenii și toate organizațiile, întreprinderile, instituțiile pe tot teritoriul republicii. Hotărârea intrată în vigoare dobândește puterea lucrului judecat, astfel ceea ce s-a decis printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă se consideră că exprimă adevărul și judecata nu mai poate fi reluată.
Pentru ca o hotărâre judecătorească definitivă să poată fi executată, ea trebuie, în prealabil să fie investită cu formulă executorie.
Hotărârea investită cu formulă executorie poartă denumirea de titlu executoriu. Ea se va înmâna numai părții care a câștigat procesul sau reprezentantul lui.
Drepturile constatate și recunoscute prin hotărârea judecătorească definitivă sunt susceptibile de executare silită. Statul asigură posibilitatea executării silite a hotărârilor instanțelor de judecată prin intermediul executorilor judecătorești.
După cum am menționat, o importanță primordială o are concordanța între dispozitiv și motivare, în caz contrar, decizia instanței de apel va fi susceptibilă de casare, ca fiind emisă cu încălcarea normelor de drept procesulal. De exemplu, L.I a depus cerere de chemare în judecată împotriva Societății pe Acțiuni ,,R” cu privire la executarea obligațiilor contractuale.
Prin hotărîrea judecătoriei Bălți din 25 august 2006 cererea a fost respinsă. Prin Decizia Curții de Apel Bălți din 26 decembrie 2006 apelul declarat de către L.I. a fost respins și menținută hotărîrea primei instanțe.
L.I. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitînd admiterea acestuia, casarea hotărîrilor judecătorești cu restituirea pricinii spre judecare.
În motivarea recursului recurentul L.I. a invocat că prin decizia instanței de apel a fost menținută fără modificări hotărîrea primei instanțe, însă dispozitivul deciziei contravine părții motivate, din care rezultă admiterea recursului.
Prin decizia Colegiului și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție recursul declarat de către L.I a fost admis, fiind casată deciyia instanțai de apel cu restituirea pricinii spre judecare instanței de apel din următoarele considerente.
În conformitate cu prevederile art.239 CPC RM, hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală și întemeiată. Intanța își întemeiază hotărîrea numai pe circumstanțele constatate nemijlocit de intanță și de probele cercetate în ședința de judecată.
Instanța de recurs a menționat că hotărîrea trebuie să fie certă, completă, clară, consecutivă, convingătoare și concretă. Circumstanțele și problemele constatate în cauză urmează să fie expuse într-o strictă consecutivitate logică. De asemenea concluziile instanței expuse în partea motivată a hotărîrii trebuie să coincidă cu concluziile dispozitivului hotărîrii judecătorești . Or, în caz contrar hotărîrea echivalează cu o nemotivare.
Din conținutul deciziei instanței de apel rezultă că dispozițiile expuse în în dispozitivul hotărîrii și circumstanțele invocate în partea motivată sunt contradictorii.
§ 3. Nulitatea hotărârii judecătorești – sancțiune specifică nerespectării cerințelor înaintate față de hotărârea judecătorească.
Codul de procedură civilă cuprinde un număr mare de reguli a căror nerespectare atrage nulitatea absolută, deși sancțiunea nu este prevăzută în mod expres, se poate chiar afirma că sancțiunea nulității este subînțelesă în cazul nesocotirii oricărei norme imperative.
Nulitatea hotărârii judecătorești, că act de procedură îndeplinește o funcție preventivă în sensul că ea exercită o acțiune inhibitorie asupra acelora care ar fi înclinați să săvârșească acte procesuale cu încălcarea condițiilor cerute de lege. Pe de altă parte, prin reglementarea ei se urmărește remedierea viciilor judecătorești
Vom analiza în continuare nulitatea actelor de procedură civilă, în general, hotărârea judecătorească incluzându-se în această categorie.
Sancțiunea nulității este preventivă prin prevederea ei legală și reparatorie prin aplicarea ei în cazuri concrete.
O definiție legală a nulității nu există, în literatura actuală de specialitate se dau mai multe definiții a acestei noțiuni: “nulitatea înseamnă că actul este lipsit în totul sau în parte, de efectele sale firești și această nulitate operează uneori de drept, alteori la cererea părții”. Alți autori definesc nulitatea ca fiind “o sancțiune ce determină ineficiența actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfășurare a procesului civil și care se răsfrânge adeseori și asupra actelor ulterioare”.
Definiția nulității actelor de procedură civilă, pe care o împărtășim și noi, este cea care arată, că “nulitatea este sancțiunea care lovește, în general, actele de procedură săvârșită fără respectarea regulilor de drept procesual civil”.
Această definiție îndeplinește calitatea de a fi clară, precisă și în același timp, cuprinzătoare și cu respectarea regulilor logicii.
În sistemul legii noastre de procedură civilă am putea defini nulitatea, ca fiind sancțiunea procesuală care conduce la ineficitatea actelor procedurale îndeplinite cu neobservarea dispozițiilor care reglementează procesul civil, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului procedural.
Nulitățile procedurale pot fi absolute și relative.
În ceea ce privește regimul lor juridic, nulităților absolute le sunt aplicabile următoarele reguli:
ele pot fi ridicate de oricare dintre părțile din proces și chiar de instanță, din oficiu.
Nulitatea absolută fiind menită să protejeze un interes general, poate fi invocată de oricare dintre părțile din proces și chiar de către instanța de judecată, din oficiu, ori de către procuror. Legea nu arată expres în favoarea căreia din părți s-a prescris sancțiunea nulității, dar din interpretarea ei, de cele mai multe ori, se poate deduce cui anume pot servi.
nulitățile absolute pot fi invocate în orice stare a pricinii, chiar și direct în instanța de apel, dacă nu s-au ridicat la prima instanță.
Așadar, nulitățile absolute se pot ridica în timpul judecării cauzei la instanța de fond sau la instanța de apel sau de recurs. Odată epuizată calea ordinară a apelului sau a recursului hotărârea judecătorească va trece în puterea lucrului judecat, astfel că, în principiu, nulitățile absolute nu mai pot fi invocate.
Părțile nu pot renunța la dreptul de a invoca aceste nulități, prin urmare, aceste nulități nu pot fi acoperite prin consimțământul sau prin tăcerea părții interesate.
Regula aceasta izvorăște din împrejurarea că dacă s-ar da posibilitatea părților să renunțe la invocarea nulității absolute s-ar ajunge practic la anihilarea primelor două reguli, și astfel, finalitatea urmărită legiuitor ar deveni iluzorie, interesul general nu ar mai fi protejat.
Dacă, totuși, o parte și-ar da consimțământul la menținerea unui act lipsit de nulitate absolută, sau chiar instanța ar consimți la menținerea lui, o asemenea operație ar fi lipsită de eficiență juridică, deoarece această nulitate nu poate fi acoperită în nici un mod. În aceiași termeni se rezolvă problema și în cazul în care părțile singure sau împreună cu instanța ar lua o atitudine de reticență față de invocarea unei nulități absolute.
Nulitățile relative se supun următoarelor reguli:
Ele pot fi invocate numai de partea în favoarea căreia a fost prevăzută dispoziția legală. Aceste nulități nu pot fi luate în considerare de instanța din oficiu.
Atâta timp cât nulitatea relativă este menită să asigure un interes personal, este și firesc ca ea să fie invocată de partea în interesul căreia a fost prevăzută. De aceea ea a mai fost denumită “nulitate de protecție”.
Cu toate că, în formularea ei, regula enunțată mai sus este restrictivă, cercul acelora care pot invoca nulitatea relativă este mai larg. Astfel ea mai poate fi invocată:
de către reprezentantul legal al minorului;
de către autoritatea tutelară în cazul protecției minorului sau a incapabilului;
Nulitățile relative nu pot fi luate în considerare de către instanța din oficiu. În baza rolului activ al judecătorului instanța poate atrage atenție părții asupra dreptului pe care îl are de a invoca nulitatea, dar singură partea hotărăște dacă uzează sau nu de acest drept.
Nulitățile relative pot fi invocate numai într-un anumit termen sau într-o anumită formă.
Această regulă își găsește rațiunea în faptul că legiuitorul a voit a țărmui în timp ridicarea unor nulități care afectează interesele personale ale părților. Evident, este în interesul soluționării operative a proceselor civile, că părților să nu li se lase opțiunea de a invoca nulitățile relative într-o fază avansată a judecății, deși săvârșirea neregularității a avut loc, de exemplu, într-o etapă incipientă, – deoarece acest lucru ar conduce la tergiversarea lor. S-ar putea imagina, de pildă, cazul în care una din părți invocă nulitatea relativă la finele procesului, când apreciază că nu mai are sorți de izbândă, deși încălcarea a avut loc la începutul lui, situație care, desigur, nu poate fi acceptată. Fiind vorba de ocrotirea unor interese personale, părțile trebuie să fie mai diligente și să se comporte cu bună credință.
Nulitatea relativă va putea fi invocată și în apel sau recurs, atunci când ea este conținută în hotărârea instanței de fond.
Partea interesată poate renunța la dreptul de a ridica nulitatea relativă a actului.
Această renunțare rezultă din aceea că nimeni nu poate fi silit să ceară desființarea unui act defectual, a cărui refacere însă i-ar fi mai păgubitoare decât menținerea lui.
Renunțarea poate fi expresă sau tacită. Renunțarea tacită se produce prin însăși faptul că partea nu invocă nulitatea în condițiile cerute de lege. Totuși, renunțarea tacită trebuie să exprime o voință reală de renunțare, deoarece, în caz de îndoială partea poate să revină asupra ei.
Menționăm că nu se poate renunța mai devreme la invocarea unor nulități relative neîndeplinite. O astfel de convenție sau declarație trebuie considerată nulă, deoarece s-ar face în necunoștință de cauză și ar fi contrară principiilor care cârmuiesc procesul civil.
În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar cu privire la cazurile de nulități a actelor de procedură civilă.
Astfel într-o primă opinie se susține că în sistemul actual sunt prevăzute numai două cazuri de nulități.
acel al actelor de procedură săvârșite de un judecător necompetent;
acel al actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau săvârșite de un funcționar
O a doua opinie distinge trei cazuri de nulități și anume:
nulitatea actelor de procedură săvârșite de un judecător necompetent;
nulitatea actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale;
nulitatea expresă a unor acte de procedură, cum ar fi ne înmânarea citației părților, etc.
în cadrul acestei opinii se arată, că trăsătura caracteristică și comună tuturor cazurilor de nulitate este producerea unei vătămări, dar cu diferențierea între cazuri se face posibilitatea sau imposibilitatea și respectiv sarcina de a proba existența sau inexistența vătămării. Astfel, în primul caz vătămarea se rezumă; în cel de-al doilea caz, vătămarea trebuie dovedită de partea interesată și, totodată, ea nu poate fi înlăturată prin alte mijloace decât prin anularea actului. În al treilea caz, adică al nulităților exprese, vătămarea de asemenea se rezumă și partea interesată în menținerea actului trebuie să facă dovada inexistenței acestei vătămări.
În primul caz, după cum am arătat, actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt lovite de nulitate.
Necompetența se referă la inabilitatea unei anumite instanțe de a judeca o anumită pricină, în timp ce excepția de necompetență reprezintă mijlocul procedural prin care partea participantă la proces solicită instanței necompetente să se desesizeze și să-și decline competența în favoarea instanței sau organului competent. Așadar, necompetența se raportează la instanță nu la judecător.
Odată admisă excepția de necompetență, aceasta produce un dublu efect: cauza este trimisă spre soluționare la instanța sau organul competent, concomitent cu nulitatea actelor de procedură efectuate până la acel moment.
Al doilea caz de nulitate se referă la actele de procedură făcute cu încălcarea formelor legale sau de un funcționar necompetent care au pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât anulând actul.
În acest caz nulitatea operează numai dacă sunt îndeplinite trei condiții:
existența unui act de procedură întocmit cu neobservarea formelor legale sau de către un funcționar necompetent;
actul de procedură să fi produs părții o vătămare;
vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
În legătură cu prima condiție se impun unele precizări, neobservarea formelor legale trebuie să îmbrace o anumită gravitate.
În ce privește funcționarii, prin aceștia vom înțelege atât persoanele angajate la instanța respectivă (grefierii, executorii judecătorești), cât și alte persoane care prin atribuțiile lor îndeplinesc acte de procedură (experții, etc.). actele funcționarilor judecătorești necompetenți sunt nule numai dacă lezează partea care invocă nulitatea.
A doua condiție privește cauzarea unei vătămări unei din părți prin neregularitatea actului.
Constatarea evidenței vătămării este lăsată la aprecierea judecătorului. Judecătorul pentru a evita tergiversarea procesului, poate să oblige partea care invocă vătămarea să prezinte dovezi concrete.
Deosebit de îndeplinirea celor două condiții analizate, pentru ca un cat de procedură să fie anulat trebuie să fie cumulativ îndeplinită și a treia condiție: vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
Aceasta înseamnă că sancțiunea gravă a nulității u va opera decât atunci când alte remedii nu sunt posibile, când actul nu poate fi salvat.
Dacă însăși hotărârea judecătorească este afectată de neregularități, nulitatea, indiferent că este absolută sau relativă, poate fi invocată pe calea apelului sau a recursului, deoarece ea nu poate fi invocată mai înainte, iar în situația în care hotărârea nu este supusă apelului sau recursului, nulitățile vor fi invocate prin intermediul căilor extraordinare de atac, în condițiile legii.
Nu încape nici o îndoială că cel mai important act al instanței de judecată îl constituie hotărârea finală.
În cele ce urmează vom analiza sancțiunea nulității cu referire la hotărârea judecătorească.
Nulitatea hotărârii judecătorești nu poate fi analizată decât în strânsă legătură cu elementele structurale ale acestui act de procedură. Din analiza dispozițiilor art. 241 CPC al RM după cum am mai menționat rezultă, că orice hotărârea judecătorească este alcătuită din partea introductivă și partea dispozitivă, iar în cazurile prevăzute la art. 236 alin. (5), hotărîrea judecătorească constă din partea introductivă, partea descriptivă, motivare și dispozitiv.
Prima parte a hotărârii – partea introductivă – trebuie să cuprindă următoarele mențiuni: arătarea instanței care a pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la judecată, numele, domiciliul sau reședința părților, calitatea în care s-a judecat, numele reprezentanților legali și al avocaților, al grefierului, al procurorului, dacă a participat la proces și al celorlalți participanți la proces, obiectul litigiului.
Indicarea instanței care a pronunțat hotărârea și precizarea numelui judecătorului reprezintă o mențiune necesară pentru verificarea competenței, legalei constituiri și a respectării principiului continuității dezbaterilor. Nerespectarea acestor cerințe afectează valabilitatea hotărârilor judecătorești și determină casarea ei.
Astfel, nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la constituirea legală a instanței atrage după sine casarea hotărârii și nulitatea tuturor actelor de procedură întocmite anterior. De asemenea, pronunțarea hotărârii de către alți judecători decât cei care au judecat cauza în fond constituie un motiv de nulitate absolută întrucât se încalcă principiul nemijlocirii dezbaterilor judiciare. În fine, neidentificarea instanței afectează legalitatea hotărârii, de vreme ce nu se poate stabili pe calea controlului judiciar dacă aceasta a fost sau nu pronunțată de un organ competent. O precizare aparte se impune în privința arătării numelui judecătorilor care au pronunțat hotărârea, observăm sub acest aspect că este suficientă arătarea numelui. Așa fiind, dacă judecătorii au semnat hotărârea neidentificarea pronumelui nu constituie un motiv de nulitate. Soluția este însă diferită în cazul în care atât hotărârea cât și dispozitivul au fost semnate de judecătorul ce a participat la soluționarea litigiului, singura greșeală constând în indicarea în partea introductivă a hotărârii a numelui altui judecător. Într-o asemenea împrejurare eroarea materială structurată în partea introductivă a hotărârii poate fi rectificată potrivit art. 249 CPC al RM.
De o importanță deosebită sunt și celelalte mențiuni ce trebuie inserate în partea introductivă, întrucât numai astfel se poate verifica, prin intermediul căilor de atac, temeinicia și legalitatea hotărârii. Astfel, lipsa mențiunilor privitoare la identificarea părților, calitatea în care s-au judecat și la reprezentarea face imposibilă nu numai exercitarea controlului judiciar, ci și afectează însăși eficiența hotărârii pronunțate.
De asemenea, este anulabilă hotărârea în care nu se arată obiectul litigiului.
A doua parte a hotărârii judecătorești este partea descriptivă. Partea descriptivă trebuie să cuprindă o indicație cu privire la pretențiile reclamantului, obiecțiile pârâtului, adică susținerile pe scurt ale părților. Aceasta deoarece neidentificarea concluziilor părților poate fi o consecință a nerespectării dreptului de apărare, a principiului oralității sau a altor reguli esențiale. De asemenea în partea descriptivă trebuie să fie indicate și explicațiile celorlalte persoane care participă la proces.
Prezintă interes pentru a fi menționate în partea descriptivă și susținerile verbale ale procurorului, atunci când el a participat la judecată. Mențiunea enunțată este necesară, întrucât neparticiparea procurorului la judecată în cazurile în care ea este obligatorie, atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate.
O altă componentă a hotărârii judecătorești este motivul hotărârii, care conține de fapt motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivul prezintă o importanță deosebită în activitatea de înfăptuire a justiției, întrucât cuprinde o expunere sintetică și logică a motivelor ce au format convingerea judecătorului. El constituie o garanție puternică împotriva oricărui arbitrari și face posibilă exercitarea controlului judiciar.
Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești își are explicația în necesitatea realizării principiului legalității și al adevărului. O hotărâre logică și convingătoare este de natură să sporească încrederea cetățenilor în justiție. De aceea judecătorii trebuie să acorde o importanță considerabilă în fapt și îndrept a hotărârilor.
Motivarea urmează să fie făcută în concret, adică să se refere la actele sau dovezile din dosar și să fie în concordanță cu ele. De asemenea, se impune claritate și precizie în redactarea motivului, spre a se înlătura orice neconcordanță care poate echivala cu o nemotivare.
O hotărâre nemotivată este casabilă, fiind emisă cu încălcarea art. 241 CPC al RM.
Pe de altă parte, nemotivarea nu echivalează numai cu încălcarea prevederilor art. 241 CPC al RM, ci conduce deopotrivă la pronunțarea unei hotărâri netemeinice.
Practica judiciară cunoaște cazuri diferite de încălcare a art. 241 CPC al RM, începând de la lipsa totală de motivare, la motivele generice sau de principiu și până la contrazicerile dintre motiv și dispozitiv. Motivarea trebuie să cuprindă probele pe care se sprijină, iar concluziile trebuie să se deducă în mod logic din dovezile administrate. Hotărârea nu se poate întemeia doar pe afirmațiile unei părți sau pe presupuneri. De asemenea, motivarea trebuie să fie în concordanță cu dispozitivul, deoarece deseori acesta din urmă nu poate fi înțeles fără cunoașterea motivelor care au stat la baza soluției.
Ultima și cea mai importantă parte a hotărârii o reprezintă dispozitivul. Într-adevăr, doar măsurile pe care le cuprinde această parte a hotărârii pot fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite.
Dispozitivul cuprinde, în primul rând, însăși dezlegarea dată de instanță raportului juridic dedus în justiție. soluția litigiului se materializează în hotărârea de admitere ori de respingere a acțiunii. Dispozitivul trebuie să fie precis și să rezolve toate cererile părților, astfel încât pe baza lui să se poată trece la executarea silită. Dacă în dispozitiv nu se indică prestația concretă la care este obligat pârâtul, hotărârea este incompletă și în consecință susceptibilă de casare. În schimb, dacă dispozitivul nu este suficient de clar, partea interesată are posibilitatea de a solicita explicarea lui de către instanța care a pronunțat hotărârea.
Dispozitivul nu reprezintă altceva decât o reproducere a celor redactate cu prilejul deliberării și care a fost pronunțată în ședință publică, între care trebuie să existe o deplină concordanță. Dispozitivul este unic și nu poate fi modificat cu prilejul redactării hotărârii și în caz de neconcordanță aceasta va constitui un motiv de nulitate absolută.
De asemenea dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă mențiuni privitoare la posibilitatea de exercitare a căii de atac și termenului de atac. Neindicarea acestor mențiuni nu afectează însă valabilitatea hotărârii pronunțate, întrucât calea de atac este acordată de lege fiind un drept al părților, iar nu de instanță.
Ultima mențiune pe care trebuie să o cuprindă orice hotărâre judecătorească vizează semnăturile judecătorilor. Lipsa acestei mențiuni constituie motiv de nulitate absolută.
În continuare voi prezenta un exemplu de contrarietate dintre considerentele deciziei și dispozitiv. Astfel, G.Ț a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui C.Ț cu privire la partajarea bunurilor succesoriale și încasarea sumei.
În motivarea acțiunii acesta a indicat că în baza testamentului nr.3549 din 28 mai 2005 , lăsat de mătușa sa, L.A. decedată la 18 ianuarie 2006, el și unchiul său C.Ț., au devenit moștenitori testamentari. Reclamantul menționează că că, conform acestui testament, el și pîrîtul au moștenit toată averea defunctei, și anume apartamentul nr.44-45 din str.B., 15 și vila din satul D., Tovărășia «T», care urma a fi împărțită în cote egale între ei. Acesta insistă că după decesul mătușii sale, L.A., s-au adresat la notar pentru a primi certificatul de moștenitori testamentari, unde pîrîtul a prezentat doar actele pentru apartamentul nr.44-45 din str.B, 15, iar documentele pentru vilă a refuzat să le prezinte. El a mai invocat că pe parcursul unui an de zile pîrîtul a dat cu chirie apartamentul menționat, fiindu-i achitate lunar cîte 1000,00 lei, în această perioadă acumulîndu-se restanțe pentru serviciile comunale în sumă de 2 178,10 lei, pe care pîrîtul refuză să le achite.
Reclamantul solicită a obliga pîrîtul să prezinte la biroul notarial documentele pe patrimoniul determinat în testamentul nr.3549 din 28 mai 2005, prelungirea termenului de acceptare a succesiunii, partajarea averii succesoriale și determinarea cotei pentru fiecare moștenitor prin separarea cotelor, încasarea sumei de 2 178, 10 lei, ce constituie datoriile pentru serviciile comunale și cheltuielile de judecată.
Prin hotărîrea judecătoriei Centru, mun.Chișinău, din 13 martie 2007 acțiunea a fost admisă parțial, fiind prelungit pentru G.Ț. și C.Ț. termenul de acceptare a succesiunii, partajat bunul imobil seccesoral- apartamentul nr,44-45 din str.B., 15 din mun.Chișinău -, fiind respinse ca inadmisibile pretențiile reclamantului G.Ț. cu privire la încasarea datoriei la plata serviciilor comunale în sumă de 2 178, 10 lei.
Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 07 iunie 2007, a fost respins apelul declarat de către G.Ț. și menținută hotărîrea primei instanțe.
G.Ț. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel.
Colegiul civil și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție a decis admiterea recursului cu casarea deciziei instanței de apel și hotărîrea primei instanțe cu restituirea pricinii spre judecare primei instanțe din următoarele considerente.
Instanța de judecată a fost investită cu judecarea pricinii la acțiunea lui G.Ț. împotriva lui C.Ț. cu privire la prelungirea termenului de acceptare a succesiunii și partajarea bunurilor succesoriale, și anume a apartamentului nr.44-45 din str.B., nr.15, mun.Chișinău , și a loturilor de pămînt nr.86 și nr.86 «a» din sat.D., Tovărășia «T», și încasarea datoriei pentru serviciile comunale în sumă de 2 178, 10 lei.
Din materialele dosarului rezultă că G.Ț. a susținut cerințele sus-menționate în întregime, fără a renunța la vreun careva capăt de cerere și fără a modifica temeiul sau obiectul acțiunii.
În conformitate cu art.240 alin.3 CPC RM, instanța judecătorească adoptă hotărîrea în limetele pretențiilor înaintate de reclamant.
Iar dispozițiile art.241 alin.6 CPC RM, prevăd că dispozitivul hotărîrii cuprinde concluzia instanței judecătorești privind admiterea sau respingerea integrală sau parțială a acțiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea și termenul de atac.
Contrar prevederilor normelor enunțate mai sus, prima instanță a stabilit în partea motivată a hotărîrii că terenurile de pămînt nr.86 și nr.86 «a» din sat.D., Tovărășia «T», nu pot constitui obiectul partajării ca bunuri succesoriale, pe cînd în dispozitivul hotărîrii asupra acestui capăt de cerere instanța nu s-a expus.
Prin urmare, se constată că prima instanță a soluționat pricina fărăr a se expune asupra tuturor pretențiilor invocate în acțiune, greșeală care nu a fost corectată nici de instanța de apel.
Totodată de menționat că prima instanță, respingînd ca inadmisibilă cerința lui G.Ț. cu privire la incasarea datoriei pentru serviciile comunale în sumă de 2 178, 10 lei, a conchis că achitarea acestei datorii revine ambelor părți, conform prevederilor art.1540 Cod civil, de asemenea indicînd că reclamantul nu este partea în drept să înainteze asemenea pretenții, acest drept revenind întreprinderii cxare gestionează imobilul. Or, instanța de apel, menționînd hotărîrea primei instanțe, a motivat respingerea acestui capăt de cerere pe temeiul că nu au fost prezentate nici un fel de dovezi ce ar confirma existența datoriilor și pe motiv că nu s-au constatat datorii de plată pentru serviciile comunale prestate.
În asemenea împrejurări, instanța de recurs reține că concluziile instanțelor de judecată ierarhic inferioare la respingerea cerinței cu privire la încasarea datoriei pentru serviciile comunale sunt contradictorii.
Instanța de recurs a mai reținut că erorile admise contravin și principiului nr.6 al Recomandării nr.R (84) 5 privind principiile de procedură civilă prprii pentru ameliorarea funcționării justiției, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 28.02.1984, potrivit căreia hotărîrea poate fi întocmită liber, dar trebuie să corespundă tuturor normelor de drept, să fie clară, înțeleasă de părâile implicate în litigiu și să răspundă într-un mod sigur și expres la toate cererile și obiecțiile formulate de părți.
Motivele de nulitate analizate mai sus pot fi invocate prin intermediul căilor ordinare de atac. Ele pot constitui uneori și temei pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.
CAPITOLUL III. PUTEREA LUCRULUI JUDECAT
§ 1. Noțiunea puterea lucrului judecat,
După cum am mai menționat efectul cel mai important al unei hotărâri judecătorești este de a dobândi puterea legală sau prin alte cuvinte puterea lucrului judecat.
Puterea lucrului judecat reprezintă un principiu de bază în procesul civil, potrivit căruia ceea ce s-a hotărât printr-o hotărâre judecătorească se consideră că exprimă adevărul și judecata nu mai poate fi reluată. Când se dobândește puterea lucrului judecat, hotărârea judecătorească dobândește putere de lucru judecat, de regulă, de îndată ce hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă. În literatura de specialitate s-a afirmat că puterea lucrului judecat nu trebuie legată numai de hotărârile irevocabile, deoarece și hotărârile definitive au o putere de lucru judecat provizoriu. Potrivit art. 120 al Constituției Republicii Moldova este obligatorie respectarea hotărârilor definitive ale instanțelor judecătorești, precum și executarea lor. S-ar putea conchide, că puterea lucrului judecat ia naștere odată cu rămânerea definitivă a hotărârii, de regulă, concomitent cu forța executorie a ei.
Orice punere în executarea a celor dispuse de instanță, indiferent de modalitate – executare voluntară sau forțată – dând expresie eficacității actului jurisdicțional, consolidează implicit puterea sa de lucru judecat.
Forța executorie, trebuie de menționat, însoțește numai acele hotărâri judecătorești, care prin natura lor, sunt susceptibile de a fi puse în executare silită. Bunăoară, în cazul acțiunilor în constatare, prin care se tinde la recunoașterea celor constatate de instanța de judecată, spre deosebire de acțiunea în realizare ce se poate finaliza prin obținerea unei hotărâri de constrângere a debitorului la executarea prestației asumate, hotărârea nu posedă forță executorie, dar este înzestrată cu puterea lucrului judecat.
Prin urmare se poate de vorbit despre complementaritatea celor două concepte, căci, dacă forța executorie asigură transpunerea practică a efectelor substanțiale ale judecății, puterea lucrului judecat protejează sub aspect procesual soluția instanței de orice contestare ulterioară.
Legiuitorul nu definește puterea lucrului judecat.
În literatura de specialitatea noțiunea de putere a lucrului judecat este întrebuințată în general într-un înțeles sinonim cu acela al autorității lucrului judecat.
Unii autori fac totuși distincție între autoritatea lucrului judecat și puterea lucrului judecat
Pornind de la efectele hotărârii definitive, s-a afirmat că în vreme ce autoritatea lucrului judecat, în virtutea căruia o nouă judecată asupra aceleiași pricini nu se permite, puterea lucrului judecat exprimă efectul pozitiv al lucrului judecat, posibilitatea părților de a executa prin mijloace legale dispozițiile acelei hotărâri. Autoritatea de lucru judecat evocă ideea de găsire și consacrarea a adevărului în vreme ce puterea lucrului judecat semnifică ideea de impunere a acestui adevăr în planul relațiilor juridice.
Distincția terminologică între autoritatea lucrului judecat și puterea lucrului judecat, constă în aceea că în prima noțiune acoperă hotărârile judecătorești susceptibile de a fi atacate prin căile ordinare sau extraordinare de atac, cea de-a doua vizează hotărârile “inatacabile”.
Actul jurisdicțional dobândește nivelul maxim al stabilității sale din momentul în care nu mai este amenințat de perspectiva nici uneia din căile de atac aflate la îndemâna părților, de aceia vom considera că puterea lucrului judecat este însușirea hotărârii judecătorești “inatacabile”.
După părerea mea acest lucru este foarte corect, deoarece dacă o oarecare hotărâre judecătorească este susceptibilă de atac pe căile ordinare sau extraordinare, atunci persistă probabilitatea posibilității refacerii acestei hotărâri. De aceea, consider că de puterea lucrului judecat se pot bucura doar hotărârile ce nu mai pot fi supuse căilor de atac.
În doctrina clasică franceză, de exemplu, se consideră că numai hotărârea nesusceptibilă de o cale de atac trebuie să se bucure de puterea lucrului judecat, fiindcă numai ea constituie expresia neîndoielnică a prezumției de adevăr.
Dilema apărută între diferite concepții expuse în literatura de specialitate asupra naturii puterii lucrului judecat este doar aparentă. Ea își are originea în calitatea atribuită în mod obișnuit lucrului judecat, anume aceea de efect al hotărârii judecătorești. Fără îndoială, actul instanței generează efecte de natură substanțială, constând în sancționarea unei situații de fapt în consecințele aplicării normei de drept substanțiale la o situație de fapt concretă. Modificarea situației juridice dintre părți este mai lesne de sesizat în cazul hotărârilor constitutive de drepturi – când, în temeiul actului jurisdicțional, ia naștere o stare de drept diferită de cea existentă până atunci, dar este prezentă și în cazul hotărârilor declarative de drepturi – când situația juridică incertă în care s-au găsit părțile se transformă într-o situație certă. Însă puterea lucrului judecat nu este un efect al actului jurisdicțional, ci o proprietate, o însușire a acestuia, ca atare nu poate fi tratată ca entitate distinctă de fenomenul pe care îl caracterizează. Așa fiind domeniul lucrului judecat este cel procesual, iar puterea lucrului judecat se manifestă atât sub aspect pozitiv, cât și sub aspect negativ
Puterea de lucru judecat îndeplinește două funcții: una de excepție și alta de prezumție.
§2. Efectele hotărârii judecătorești. Efectul pozitiv și efectul negativ al lucrului judecat.
Vom analiza efectele hotărârii judecătorești reieșind din cele expuse în legislația Republicii Moldova cît și cea din România.
Potrivit celor expuse în literatura de specialitate în Republica Moldova efectele juridice pe care le produc, hotărârile judecătorești se împart în 3 categorii recunoscute de legiuitor: hotărâri judecătorești nedefinitive, definitive și irevocabile.
Efectele hotărârilor judecătorești nedefinitive sunt următoarele:
dezinvestește instanța care a examinat și a soluționat pricina civilă, astfel încât judecătorii care s-au pronunțat asupra litigiului nu mai pot reveni asupra soluției date;
deschide participanților la proces calea de atac prevăzută de lege;
marchează momentul începerii executării hotărârii dacă legea sau instanța stabilește executarea imediată.
Efectele hotărârii judecătorești definitive sunt următoarele:
obligativitatea –caracter care se extinde,în primul rând, asupra participanților la proces, în al doilea rând, asupra tuturor autorităților publice, asociațiilor obștești, persoanelor oficiale, organizațiilor și persoanelor fizice;
executorialitatea – se execută cu strictețe pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
Efectele hotărîrii judecătorești irevocabile sunt următoarele:
prejudicialitatea face imposibilă o altă apreciee într-un alt proces al faptelor și raporturilor juridice care au fost deja stabilite prin hotărârea judecătorească conform art.123 alin.(2) și art.254
alin.(3) CPC RM.
exclusivitatea determină imposibilitatea adresării repetate în judecată a acelorași părți, precum și a succesorilor lor în drepturi cu aceleași pretenții, în baza acelorași temeiuri, în conformitate cu art.169 alin.(1) li.b) și art.265 lit.b) CPC RM.
– incontestabilitatea hotărârea instanței de judecată rămasă definitivă nu poate fi atacată cu recurs.
Conform doctrinei române hotărârea judecătorească, ca act final al judecății produce următoarele efecte:
dezinvestește instanța de judecarea cauzei. Aceasta înseamnă, că judecătorii care s-au pronunțat asupra conflictului dintre părți nu mai pot reveni asupra soluției date;
hotărârea judecătorească, odată semnată de instanță, se bucură de puterea doveditoare a actelor autentice;
drepturile constate și recunoscute prin hotărârea judecătorească dobândesc putere executorie, în sensul că sunt susceptibile de executare silită;
hotărârea, de regulă, are efect declarativ, în sensul că dreptul recunoscut prin hotărâre se consideră a fi preexistent hotărârii, care numai îl constată.
Hotărârea pronunțată în acțiunile în constituire de drepturi creează situații juridice noi și în principiu, își produce efectele numai pentru viitor. Există și hotărâri prin care se creează situații juridice noi, dar efectele se produc retroactiv (de exemplu, desființarea căsătoriei, tăgăduirea paternității, etc.).
Efectul cel mai important al unei hotărâri judecătorești expuse în literatura autohtonă și a României au asemănări, dar și unele deosebiri, datorită influenței sistemului de drept rus asupra sistemului nostru de drept. Consider că ambele poziții sunt corecte.
Pentru a produce efectele enumerate o hotărâre judecătorească trebuie să îndeplinească condițiile de formă și de fond prevăzute de lege. În măsura în care o hotărâre judecătorească se efectuiază în lipsa unei condiții de fond sau cu neobservarea formelor legale, acea hotărâre judecătorească nu-și va produce efectele specifice fiind afectată după caz, de un viciu de fond sau de formă, vicii care duc la modificarea hotărârii în cauză sau chiar la nulitatea acesteia.
Funcția de prezumție a puterii lucrului judecat poartă denumirea în literatura de specialitate de efect pozitiv al lucrului judecat, funcția de excepție a puterii lucrului judecat poartă denumirea de efect negativ al lucrului judecat.
Există mai multe concepții cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat:
Pornind de la prezumția absolută de adevăr ca fundament al puterii lucrului judecat, în general, s-a conchis în sensul, că întrucât hotărârea judecătorească exprimă adevărul cu privire la o situație juridică, ceea ce a format obiectul unei judecăți se impune într-o manieră imperativă în toate litigiile viitoare.
Efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă în exclusivitate în planul efectelor substanțiale ale actului jurisdicțional. Pentru părțile din proces, lucrul judecat produce un efect pozitiv pentru partea care a obținut câștig de cauză, în sensul că ea se poate prevala de dreptul ce i-a fost recunoscut sau apărat prin hotărârea pronunțată în favoarea sa. Adepții celei de-a doua concepții, refuzând să încorseteze efectul pozitiv în limitele impuse de funcția probatorie a hotărârii, i-au identificat fundamentul într-o putere particulară a actului jurisdicțional, putere asimilată celei care înzestrează legea. Efectul pozitiv ce constrânge judecătorul să recunoască existența puterii lucrului judecat atașată hotărârii anterioare se bazează pe ideea că prin deciziile sale, instanța nu face altceva decât să traducă voința concretă a legii pentru o situație litigioasă concretă. Părțile sunt ținute să se conformeze dispozițiilor hotărârii și să impună soluția consacrată de aceasta, fiindcă hotărârea este, în ultimă analiză, legea particulară a raportului litigios dedus judecății.
Într-o a treia concepție s-a încercat fundamentarea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat pornindu-se, pe de altă parte, de la distincția operată de doctrină între eficacitatea directă și eficacitatea indirectă a hotărârii.
Potrivit acestei opinii, efectul pozitiv este mijlocul prin care este prezervată eficacitatea indirectă a actului jurisdicțional, și anume, dacă o a doua cerere de chemare în judecată are ca obiect principal același raport juridic soluționat anterior, hotărârea pronunțată este protejată prin afectul negativ al lucrului judecat care nu permite o nouă hotărâre. Însă raportul juridic dedus judecății în cel de-al doilea proces, între aceleași părți poate fi diferit de cel asupra căruia există o statuare judecătorească, legat totuși de primul, în sensul că existența sau eficacitatea sa este condiționată de existența celui dintâi. Bineînțeles, nici de această dată judecătorul celei de a doua cereri nu poate nesocoti prima hotărâre al cărei conținut aste protejat prin efectul negativ al lucrului judecat, dimpotrivă el va trebui să se fondeze pe conținutul hotărârii anterioare pentru a soluționa litigiul adus în atenția sa. Față de insuficiențele teoriile precedente, ideea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat a fost contestată de susținătorii teoriei procesuale a lucrului judecat.
În viziunea acestora, funcția puterii lucrului judecat este aceea de a asigura intangibilitatea actului instanței, nepermițând reluarea aceleiași dezbateri în afara cadrului determinat prin succesiunea etapelor unuia și aceluiași proces, prin mijlocirea excepției puterii lucrului judecat. Interdicția de a relua aceiași pricină conține, dintr-un anumit punct de vedere, și un element pozitiv – în măsura în care orice element negativ presupune, din perspectiva opusă, un element pozitiv, dar cu referire la efectul pozitiv al lucrului judecat – acesta nu poate fi conceput altfel decât consecința funcției puterii lucrului judecat, deci un fenomen accesoriu efectului negativ.
Dificultatea distincției dintre cele două categorii de efecte ale puterii lucrului judecat și a determinării conținutului și a formelor de manifestare se datorează faptului că noțiunea de putere a lucrului judecat nu este definită de legiuitor la fel cum și categoriile de efecte.
Forma tipică în care se manifestă afectul pozitiv al lucrului judecat este dezvăluit de chestiunea prejudicială.
Chestiunea prejudicială este analiza ca veritabilă derogare de la regula ce proclamă îndreptățirea instanței competentă să rezolve cererea reclamantului de a se pronunța și asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului sub raportul legăturii lor ce cererea reclamantului, chiar dacă aceste mijloace ar presupune soluționarea unor chestiuni prealabile care, în mod obișnuit, nu ar intra în sfera competenței materiale sau teritoriale a instanței.
Regula nu se aplică însă în cazul chestiunilor prejudiciale, adică a acelor probleme care, chiar dacă sunt invocate cu putere de lucru judecat în orice proces ulterior.
Diferite prin natura și esența lor, chestiunile prejudiciale pot fi totuși grupate în trei categorii principale în funcție de obiectul lor:
chestiuni prejudiciale de natură civilă;
chestiuni prejudiciale de natură penală;
chestiuni prejudiciale de natură contravențională.
Potrivit art. 260 CPC al RM excepția de neconstituționalitate a legii sau a unui alt act juridic care urmează să fie aplicat de instanță, de asemenea este privită ca o chestiune prejudicială.
În cazul apariției chestiunilor prejudiciale procesul va fi suspendat. Suspendarea judecății civile va dăinui potrivit cu cele stabilite prin art. 262 CPC al RM până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, deciziei, sentinței sau încheierii judecătorești sau până la data hotărârii emise în baza materialelor examinate pe cale administrativă sau în ordinea jurisdicției constituționale – în cazurile prevăzute la art.261 lit.h).
Problema chestiunilor prejudiciale este tratată în general ca un incident referitor la competența instanței sesizate, fiindcă soluționarea lor este atributul exclusiv al unei altei jurisdicții, iar rezolvarea dată de acea jurisdicție este obligatorie pentru instanța în fața căreia s-a ivit chestiunea prejudicială. Ar fi vorba deci de două judecăți, care se intersectează în punctul comun, numit chestiune prejudicială și care trebuie să-și găsească consacrarea jurisdicțională înainte și distinct de pricină în a cărei dezlegare va constitui un element al soluției d fond.
Efectul pozitiv al lucrului judecat are ca premisă o hotărâre judecătorească înzestrată cu puterea lucrului judecat având o existență formală incontestabilă, căci, efectul pozitiv nu se va putea sprijini pe conținutul unui act jurisdicțional desființat sau modificat prin intermediul căilor de atac permise de lege. Ceea ce deosebește cele două categorii de efecte sunt condițiile specifice de punere în valoare a lor.
Din punct de vedere al efectului negativ, care nu permite soluționarea aceleași pricini, conținutul primei hotărâri va fi comparat cu obiectul, cauza și părțile celei de-a doua cereri și în cazul în care se constată tripla identitate, instanța va da o hotărâre de respingere a cererii, exclusiv în temeiul excepției absolute a puterii lucrului judecat.
În mod evident, aceste repere nu sunt aplicabile în cazul efectului pozitiv al lucrului judecat. A fi lipsit de sens să pretindem că efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă sub aceeași rezervă a triplei identități, fiindcă în acest fel am nega nu numai rostul efectului pozitiv, ci însăși instituția puterii lucrului judecat.
Și anume, efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ori de câte ori în litigiul apărut între aceleași părți sunt dezbătute consecințe juridice decurgând dintr-o chestiune litigioasă tranșată irevocabil printr-o hotărâre anterioară.
Efectul pozitiv al lucrului judecat presupune în toate cazurile condiția identității de părți în cele două pricini. Se are în vedere identitatea juridică a părților și nu cea fizică, căci o persoană poate sta în proces fie în numele său, fie în numele altei persoane, ori, dacă ea a lucrat în numele altuia, deci fizic a participat la judecată, nu se va putea prevala de efectul pozitiv al lucrului judecat într-o pricină viitoare, angajată în contradictoriu cu oricare din părțile din proces, după cum nici aceștia nu-i vor putea opune efectul pozitiv al lucrului judecat între alte părți. În schimb, partea care nu s-a înfățișat personal la judecată, dar a fost reprezentată, deși nu a apărut în fața instanței în mod fizic, a fost prezentă juridic și se va putea prevala, sau după caz, i se va putea opune efectul pozitiv al lucrului judecat.
Însă partea dintr-un prim proces nu se va putea prevala de efectul pozitiv al lucrului judecat într-o altă pricină, purtată în contradictoriu cu o parte care este terț față de prima dezbatere, dat fiind relativitatea puterii lucrului judecat. Dacă hotărârea obținută poate fi totuși opusă și altor persoane decât părților din acel proces, nu este vorba de o manifestare a efectului pozitiv al lucrului judecat ci de un aspect particular al opozabilității efectelor judecății.
Astfel, hotărârea pronunțată în cererea promovată de victima unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, care stabilește răspunderea delictuală a autorului asigurat, în condițiile în care asigurătorul nu a fost introdus în proces va fi opusă acestuia în acțiune directă a asiguratului îndreptată împotriva asigurătorului, dar în temeiul puterii lucrului judecat, ci al raporturilor juridice de drept substanțial ce a luat naștere prin efectul contractului de asigurare încheiat.
Cerințele de natură obiective ale efectului negativ al lucrului judecat – identitatea de obiect și identitatea de cauză între cele două cereri – nu pot fi reținute în cazul efectului pozitiv. Esențialul este constarea jurisdicțională înfăptuită într-o cauză între aceleași părți invocată într-un nou proces, între aceleași părți, având un obiect sau / și o cauză deosebită, dar conexă cu problema litigioasă dezlegată, în sensul că rezolvarea dată prin hotărârea înzestrată cu puterea lucrului judecat este determinantă în soluționarea celei de-a doua cereri.
Premisa efectului negativ al puterii lucrului judecat este, la fel ca în cazul efectului pozitiv, existența unei hotărâri judecătorești înzestrate cu puterea lucrului judecat.
Efectul negativ dobândește concretețe în sensul unei judecăți ulterioare și implică trei condiții cumulative: identitatea de obiect, identitatea de cauză și identitatea de părți.
Pentru a stabili identitatea de obiect se va face o referință la hotărârea instanței. Este necesar ca pentru această hotărâre instanța să fi statuat asupra aceluiași obiect dedus judecății printr-o cerere ulterioară.
Obiectul cererii de chemare în judecată este pretenția formulată, folosul urmărit de reclamant – sau de pârâtul reconvențional ori de terța parte în proces având o poziție procesuală independentă – dar nu se rezumă la obiectul material al pretenției în înțelesul curent atribuit noțiunii de obiect, ci include și dreptul subiectiv relativ la acel obiect material.
Astfel, în acțiunilor în revendicare, ceea ce se revendică în materialitatea sa este un bun corporal individual determinat, însă în obiectul cererii se va cuprinde de asemenea dreptul de proprietate asupra acelui bun.
Condiția identității de obiect nu implică în mod necesar același obiect material, fiind de ajuns ca la baza ambelor prestații pretinse să se afle același drept. Într-o formulare clasică, există identitate de obiect numai atunci “când cererea poartă asupra aceluiași bun corporal, asupra unei cantități de obiecte de aceiași specie sau asupra aceluiași drept”. Ne fiind necesară identitatea a însuși obiectului material, dacă dreptul ca atare a fost confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, fie că judecata a purtat asupra întregului obiect material, fie numai asupra unei părți a acestuia, cu excepția puterii lucrului judecat interzice o nouă judecată.
Astfel, dacă un moștenitor, obținând în această calitate plata unei sume de bani, formulează ulterior o nouă cerere, solicitând un bun din aceiași succesiune, există identitate de obiect, căci deși obiectul material este diferit, litigiul poartă asupra aceluiași drept.
Nu este necesar ca obiectul să fie formulat în același mod în cele două acțiuni, ceea ce interesează din punct de vedere al lucrului judecat este că din cuprinsul acțiunilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este același.
De asemenea, este mai puțin importantă calificarea dată prin cererea de chemare în judecată, ceea ce este cu adevărat important este obiectul real al cererii, căci, uneori, se pot face calificări greșite.
Așadar sub aspectul obiectului, cea de-a doua cerere va putea fi înlăturată prin efectul negativ al puterii lucrului judecat ori de câte ori ea tinde de a pune instanța în alternativa de a contrazice sau de a confirma ceea ce s-a stabilit printr-o hotărâre anterioară.
Cea de-a doua condiție a efectului negativ al puterii lucrului judecat este identitatea de cauză presupunând deci că aceiași cauză prin instituția instanței să fie din nou invocată în cadrul unei cereri ulterioare, având același obiect și legând aceleași părți.
În materia lucrului judecat, prin cauză se înțelege faptul juridic sau material care constituie temeiul direct și imediat al dreptului subiectiv ce urmează a fi valorificat, ea nu trebuie confundată cu obiectul sau cu mijloacele de susținere, dar nici cu scopul urmărit în proces.
Există atâtea acțiuni, chiar cu privire la același obiect, câte cauze de obligații sunt, iar dacă cerința identității de cauză nu se verifică, efectul negativ al lucrului judecat nu se va produce.
De exemplu, se va putea pretinde de la același debitor, același obiect odată invocându-se ca temei contractul de schimb, iar ulterior un contract de vânzare-cumpărare.
Uneori cauza cererii este greu de distins de obiectul raportului juridic litigios.
Pentru a reuși se recomandă să punem întrebarea “ce anume cere reclamantul prin cererea sa?” și vom afla obiectul cererii, iar răspunsul la întrebarea “pe ce își întemeiază partea cererea sa?” ne dezvăluie cauza.
Cea de a treia cerință a efectului negativ al puterii lucrului judecat este ca între părțile care au purtat prima judecată și cele între care se leagă raportul juridic procesual prin introducerea unei cereri ulterioare să existe identitate de părți în aceiași calitate.
După cum am mai indicat, identitatea de părți se referă la identitatea lor juridică, dar nu la cea fizică, pentru că o persoană poate sta în proces fie în nume propriu, fie în numele altei persoane.
În consecință, dacă aceiași persoană a fost fizic prezentă la judecată, dar a lucrat în numele altuia, nu i se poate opune excepția lucrului judecat. Invers, chiar dacă fizic a lipsit, persoana va fi parte în proces, deci i se va putea opune cu succes puterea lucrului judecat, dacă a fost reprezentată în proces.
Efectul negativ al puterii lucrului judecat mai poartă denumirea de excepția lucrului judecat și poate fi invocată de oricare din părțile din proces, de procurorul care ia parte la dezbateri sau de instanța din oficiu.
Pusă în discuție, instanța de judecată se va pronunța, după caz, prin încheiere sau prin hotărâre.
În literatura juridică se precizează că această excepție în nici un caz nu va fi unită cu fondul, întrucât în măsura în care ea este întemeiată nu permite instanței sesizate să mai desfășoare vreo activitate procesuală cu privire la dreptul alegat și mai ales să cerceteze din nou fondul acestuia.
Dacă în urma examinării excepției puterii lucrului judecat instanța conchide în sensul temeiniciei acesteia, pronunțând o hotărâre de respingere a acțiunii exclusiv pe temeiul excepției puterii lucrului judecat.
În cazul în care excepția invocată este considerată neîntemeiată, instanța o va respinge printr-o încheiere, continuând apoi judecarea asupra pricinii.
Încheiere de respingere a excepției puterii lucrului judecat nu va putea fi atacată decât odată cu hotărârea finală a instanței, prin căile de atac susceptibile de a fi exercitate împotriva respectivei hotărâri.
§ 3.Categoriile de hotărâri care se bucură de puterea lucrului judecat.
După cum am menționat, de lucrului judecat în materie civilă se bucură numai hotărârile judecătorești “irevocabile”, nesusceptibile de a fi reformate sau retractate prin căile ordinare sau extraordinare de atac.
Pentru a fi înzestrată cu puterea lucrului judecat, hotărârea civilă trebuie să emane de la o instanță națională.
Principiul suveranității și independenței limitează efectelor hotărârii judecătorești la teritoriul statului în care au fost ele pronunțate și, în același timp, se opune intervenției în propriul sistem juridic a unui act ce emană de la un organ reprezentând o suveranitate străină, fără a-i controla în prealabil și în anumite limite conformitatea, asigurându-se în acest fel intangibilitatea competenței exclusive a jurisdicției naționale. În virtutea aceluiași principiu, fiecare stat are dreptul de a reglementa efectele pe care hotărârea străină este susceptibilă ale produce pe teritoriul său.
Hotărârile străine vor dobândi eficacitate deplină, inclusiv puterea lucrului judecat sub condiția recunoașterii sau încuviințării executării silite.
Conform art. 467 CPC al RM, hotărârile judecătorești străine, inclusiv tranzacțiile, sânt recunoscute și se execută de plin drept în Republica Moldova fie dacă astfel se prevede în tratatul internațional la care Republica Moldova este parte, fie pe principiul reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor judecătorești străine.
Hotărârea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă în executare pe teritoriul Republicii Moldova, la cererea creditorului, în temeiul încuviințării date de instanța judecătorească în a cărei circumscripție urmează să se efectueze executarea. În cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova ori când domiciliul nu este cunoscut, hotărârea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia.
Numai hotărârea pronunțată în materie contegioasă, adică aceea care exprimă concluzia formulată la un demers având ca obiect o situație juridică litigioasă și consacră o situație de drept irevocabilă, beneficiază de puterea lucrului judecat.
Hotărârile care au un caracter cu titlu enunțiativ, nu au caracter contecios, de exemplu hotărârile pronunțate în materie de încuviințare a adopției, hotărârile de desfacere a căsătoriei pe temeiul acordului ambilor soți nu se bucură de puterea lucrului judecat, fiindcă nu există nici un litigiu, nici un diferend între persoanele implicate, iar soluționarea cererii se face în cadrul unor dezbateri lipsite de contradictorialitate.
Nu se bucură de puterea lucrului judecat hotărârile ce poartă un caracter provizoriu, de exemplu hotărârile date în materie de pensie de întreținere, ele putând fi oricând modificate, în măsura în care schimbările intervenite în situație de fapt avută în vedere de instanță impun o nouă intervenție judecătorească.
Făcând concluzie la cele expuse mai sus, putem sublinia că puterea lucrului judecat este o calitate atașată numai acelor hotărâri judecătorești pronunțate în materie contecioasă prin care se tranșează însăși fondul dreptului dedus judecății și care asigură, prin efectul său pozitiv, valorificarea constatărilor jurisdicționale ale instanței într-un proces ulterior purtat între aceleași părți, pentru a deduce alte consecințe ale unei situații consacrate juridicește, iar prin efectul său negativ, irepetabilitatea aceluiași litigiu de terminat prin coordonatele obiect, cauză, părți în aceiași calitate.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Notiunea, Esenta Si Importanta Hotararii Judecatoresti (ID: 128690)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.