Notiunea de Terorism – Consideratii Generale

CAPITOLUL I – Noțiunea de terorism – considerații generale

Definiții

Terorismul nu este un fenomen deloc nou, beneficiind de o serie de transformări de-a lungul timpului. De aceea, cu toate că există nenumărate definiții pentru terorism oferite de specialiști, nu există una general valabilă acceptată și utilizată. Însă, să nu uităm că interesul pe care profesioniștii trebuie să îl acorde acestor situații sporește în zilele noastre, când avem de-a face cu amploarea terorismului în multe regiuni ale lumii și cu impactul său asupra publicului.

Pentru a continua discursul în direcția terorismului și pentru a face o analiză strategică a acestuia, este important să oferim câteva definiții propuse de mai mulți specialiști în domeniu, observând astfel că este dificil de trasat o direcție unică de caracterizare a fenomenului.

Cu toate acestea, vom prezenta o definire hibridă, oferită de doi cercetători olandezi de la Universitatea Leiden, Alex Schmid și Albert Jongman: „Ei au colectat 109 definiții academice și oficiale despre terrorism și le-au analizat pentru a le găsi componentele principale. Au descoperit că elementul ‹‹violență›› a fost inclus în 83,5% din definiții și obiectivele politice în 65%, în timp ce 51% au subliniat elementul de provocare a fricii și teoririi. Doar 21% dintre definiții au menționat direcționarea arbitrară și nediscriminatorie, pe când doar 17,5% au inclus victimizarea civililor, noncombatanților, persoanelor neutre sau a neparticipanților”.

Mai mult decât atât, definițiile oferite fenomenului terorist sunt destul de similare și beneficiază de mai multe elemente comune precum: utilizarea violenței, obiective politice sau intenția de a răspândi frica în rândul unei populații-țintă, până la „utilizarea violenței pentru a stimula frica și anxietatea în rândul inamicilor, definită pe baza apartenenței la o categorie generală a populației, de un grup mic care acționează în numele poporului și îngrijorat că forțele puternice conspirau împotriva lor”. Toate acestea reprezintă aspecte care aduc completări pentru definirea terorismului în sensul modern înțeles astăzi.

În viziunea altor experți în studierea terorismului, în particular Martha Crenshaw, a oferit o definiție conform căreia terorismul reprezintă „o formă particulară de violență politică ce implică atacuri asupra unui număr mic de victime cu scopul de a influența audiența”.

În mod evident, terorismul implică acțiuni percepute ca fiind aducătoare de rău în societate, care prin folosirea violenței fizice și psihice poate să aibă, în nenumărate cazuri, ca scop final uciderea victimelor. De aceea, în înfăptuirea unor asemenea acțiuni, „utilizarea violenței este motivată de un principiu moral mai bun sau mai ridicat”, iar de cele mai multe ori, ”victimele actelor de violență sunt suporterii unui sistem politic care refuză libertatea și care caută să oprime și să reprime cel puțin o parte a populației”.

În încercarea de a defini termenul de „terorism”, o serie de autori precum Hoffman (1998), Kushner (1998) și Claridge (1996) pun accentul în lucrările lor pe scopurile teroriștilor, adică pe încercările acestora de a ataca guvernele pe care ei le consideră incapabile să aducă bunăstarea în țara lor. Din acest motiv, teroriștii „caută să submineze și să distrugă un sistem politic și chiar un mod de viață oportun sau bun”. Din definiția lor rezultă faptul că „terorismul implică obiective și motive politice. Este violent sau amenință violența. Este conceput pentru a genera frică în rândul unei audiențe țintă care se extinde dincolo de victimele imediate ale violenței. Violența este condusă de o organizație identificabilă. Violența implică un actor sau actori non-statali, fie ca făptuitor, victima violenței sau ambele. În sfârșit, actele de violență sunt desemnate să creeze putere în situații în care anterior aceastaa lipsit”.

Leonard B. Weinberg oferă o altă perspectivă asupra terorismului, utilizând două metode pentru definirea sa ca fenomen: perspectiva istorică (asupra căreia vom reveni mai târziu) și cea denotativă, respectiv „simpla citare a cazurilor sau exemplelor fenomenului asupra căruia ne concentrăm”. Pentru exemplificarea celui de-al doilea caz, „s-a utilizat la scară largă o serie de guverne naționale și organizații internaționale în epoca actuală atunci când ei voiau să impună sancțiuni penale sau să citeze anumite tipuri de violență sau, adesea, comportamentul motivat din punct de vedere politic”.

Această abordare, utilizată pentru a oferi complexitate fenomenului terorist, implică o serie de acțiuni, precum: „bombardări, asasinări, răpiri și luarea de ostatici, jafuri, piraterie și skyjacking. Acestea sunt acte comise de un singur individ sau de grupuri mici de oameni. Ei acționează, de asemenea, ca drepturile penale ale celor mai multe amenințăti la adresa națiunilor, dacă aceste acte sunt comise din motive de câștig personal sau răzbunare personală, sub forma crimelor”.

În sfârșit, este evident că „pentru ca violența politică să constituie act de terorism, trebuie să existe o organizație identificabilă. Un individ nu este în măsură să întreprindă acțiunile, să ajungă la publicul țintă și să prezinte cererile politice pentru schimbări necesare pentru încetarea violenței”.

Și nu în ultimul rând, ne vom opri asupra definirii terorismului din perspectiva politică, elementul principal al acestei lucrări. Astfel, se poate afirma cu ușurință, prin analiza unor fenomene ce au avut loc de-a lungul istoriei, că terorismul politic este o construcție „folosită de guverne, de mass-media și chiar de academicieni pentru a indica fenomene care au foarte puține lucruri în comun. Astfel, pentru unii, terorismul înseamnă acte violente ale grupărilor împotriva statelor; pentru alții, opresiunea unui stat față de proprii cetățeni; și pentru încă alții, acte de război ale statelor împotriva altor state”.

Ce nu este terorismul

În încercările de a defini terorismul, putem opera cu distincții care ne vor ajuta să înțelegem fenomenul și să îl separăm de restul acțiunilor care implică violența și nu numai. În acest sens, cea mai uzuală diferențiere, care se regăsește în multe dintre manualele despre terorism, este aceea dintre terorismul clasic și războiul de gherilă. Printr-o simplă definire a ceea ce înseamnă războiul de gherilă, vom putea stabili cu ușurință caracteristici esențiale pentru identificarea terorismului.

Astfel, vom susține că „terorismul nu este o ideologie, ci o strategie care poate fi utilizată de indivizi, grupări sau state pentru diferite scopuri. Este o strategie, însă care uneori este confundată cu alte măsuri politice violente, cel mai comun cu războiul de gherilă și diferite tipuri de violență inițiate de către stat, cum este genocidul, de exemplu”.

Confuziile frecvente reies din faptul că „grupările și indivizii care folosesc terorismul se referă uneori la ele însele ca la gherile sau gherile urbane care duc războiul împotriva unor state sau unui regim politic”. De fapt, trebuie să reținem că de cele mai multe ori „trupele teroriste fac o distincție între combatanți și noncombatanți, dar într-un mod exact opus modului în care organizațiile de gherilă își definesc țintele. În timp ce organizațiile de gherilă duc războiul împotriva forțelor guvernamentale slabe și prin design sau accidental aplicate victimelor civile de-a lungul traiectoriei, grupările teroriste, de obicei, evită atacarea armată a adversarilor, preferabil în locul comiterii actelor de violență împotriva civililor neînarmați”.

O altă confuzie poate apărea și din faptul că „un act de terorism nu este așa cum uneori se crede că e, așa cum sunt asasinarea unor personalități politice sau sabotarea proprietății publice sau private. Ambele activități violente pot fi efectuate în scopuri politice, de exemplu, când o persoană sau bunurile atacate au un sens simbolic mai larg pentru o audiență lărgită, dar aceasta nu trebuie să fie întotdeauna cauza”.

În practică, trebuie reținut faptul că „inventarul operațional al teroriștilor este oarecum limitat. Ei plasează încărcături explozive în locuri publice, asasinează oponenți politici, efectuează atacuri cu arme de calibru mic asupra publicului larg și îi iau ostatici prin răpire, deturnare sau baricadându-i în clădiri. În cele mai multe cazuri, capacitatea lor este foarte îngustă. Să luăm în considerare, de exemplu, o grupare cunoscută cum e Fracțiunea Armata Roșie germană. Într-o perioadă dată a existenței sale, a avut mai mult de treizeci de membri activi, capabili să asasineze mai mulți oficiali publici și oameni de afaceri, să răpească doi și să organizeze un incident de baricadare-luare de ostatic”.

Pentru a conclude seria definițiilor pentru terorism, așa cum este el perceput, mai ales în urma evenimentelor care au marcat spațiile naționale și internaționale din ultimele decenii, putem prelua remarca analistului Schmid, conform căruia „natura terorismului nu este inerentă în actul violent în sine. Unul și același act…poate fi terorist sau nu, depinde de intenție și circumstanțe”.

Originile și evoluția istorică a terorismului politic

În funcție de sensurile pe care terorismul le-a dobândit odată cu trecerea timpului, se poate realiza o trecere în revistă a celor mai reprezentative momente din istoria fenomenului prin prisma evenimentelor și acțiunilor teroriste. În acest fel, vom putem înțelege și analiza cauzele care determină asemenea acțiuni, scopurile, și de ce nu, care sunt costurile și beneficiile.

Prin determinarea istorică a fenomenului vom putea dobândi instrumentele necesare pentru a ne îndrepta către soluții pentru combaterea terorismului, mai ales în Europa de Vest, principala arie asupra căreia această lucrare se concentrează.

Dacă ne referim strict la spațiul european, putem afirma că terorismul, așa cum bine știm, nu este un fenomen nou, „cauzarea morții și mizeriei de către grupurile dizidente care doresc să obțină finalități politice are loc de milenii”. Pentru a confirma, legăm originile terorismului de anul 1789, an ce a declanșat, în concepția europeană, apariția termenului de terorism, respectiv în contextul Revoluției Franceze: „teroarea modernă s-a născut odată cu Revoluția Franceză – și cu ea și expresia de terorism”, moment în care „Robespierre a considerat că teroarea este un mijloc justificabil pentru a-i elimina pe cei care s-au opus regimului său. Prima înregistrare a termenului a avut loc la Academia Franceză în 1798, unde a fost listat ca un sistem sau regulă de teroare”.

Nu putem susține însă și că acesta a fost primul moment din istoria omenirii în care ne-am confruntat cu prevalența fenomenului terorist. Acest fapt contribuie la complexitatea formei pe care a căpătat-o teroarea în prezent, cu toate că scopul primordial se reduce în continuare la utilizarea ilegitimă a violenței. Pentru a-i determina cele mai îndepărtate rădăcini istorice, trebuie să căutăm mai adânc. Astfel, existau trei grupări „care au încercat să sperie sau mai degrabă să terorizeze oamenii în propriul lor mod de viață religios”.

Prima grupare care intră în această categorie destul de timpurie este cea a Fanaticilor (Zealots), „un grup de evrei care a atacat destul de deschis autoritățile romane și grecești pentru a le transmite mesajul conform căruia ei nu i-au dorit ca guvernatori. Al doilea grup a fost Sacarii, tot evrei, însă ei au recurs la uciderea altor evrei care au trecut la alte culturi religioase”. În fine, cea de-a treia categorie este cea a „Asasinilor” care, „realizând că banda lor e prea mică pentru a merge la luptă, au ales să utilizeze teroarea pentru a le permite să-și mențină anatomia religioasă prin instaurarea fricii în rândul înamicilor săi”.

Un alt context timpuriu care a determinat apariția termenului de terorism ca atare poate fi reprezentat de perioada 1618-1648, marcată de Războiul de Treizeci de Ani, care „a fost probabil singurul conflict al vremii respective în cadrul căruia teroarea a fost utilizată în mod sistematic. Acel război, de altfel, a fost în mare parte generatorul conflictelor religioase care au cuprins Europa în secolele al XVI-lea și al XVII-lea și a păstrat mereu anumite caracteristici de război civil, care în același timp implică aproape fiecare mare națiune a epocii, cu excepția Angliei și Rusiei”. Pacea de la Westphalia nu a însemnat doar sfârșitul războiului, ci „a marcat sfârșitul total al războielor de tip religios și campaniilor de teroare care le acompaniau. Reluarea practicii a trebuit să aștepte până în 1789”.

Pornind de la aceste premise, vom plasa terorismul într-un context cultural și istoric mai recent, condiție necesară în general în cazul majorității fenomenelor politice. Rezultă de aici că dualitatea dintre ideile teroriștilor și implementarea acestora oferă o viziune mai clară a ceea ce terorismul a vrut să însemne timp de trei decenii, respectiv o perioadă în care activitățile mișcărilor teroriste erau în strânsă legătură cu ideologia marxistă promovată. „Urmând teroarea, secolul al XIX-lea a marcat o lungă pauză pentru terorismul de stat, care nu a fost reinstalat într-o acțiune semnificativă până în 1917”.

În acest context, se poate susține că scrierile lui Marx „au furnizat o critică a inegalității și a limitărilor prezente în societățile capitaliste existente în secolul al XIX-lea în Europa”. Principala consecință a ideologiei promovate de acesta constă în „faptul că a fost crezută de mai mulți aderenți. Credincioșii și susținătorii anarhismului, marxismului, marxism-leninismului, maoismului și a altor variante au fost motivați de teorii și au folosit teorii pentru a-i încuraja pe alții să întreprindă acțiuni împotriva sistemelor politice capitaliste sau altor sisteme non-marxiste”.

Fenomenul beneficiază însă de schimbări, mai ales în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, când „a fost mai frecvent utilizat cu rolul de a sprijini mișcările de rezistență. […] De această dată, de altfel, contextul istoric a fost favorabil organizațiilor care doreau independența, până când imperiile coloniale și-au pierdut legitimitatea ca urmare a războiului”.

De aceea, este evident că al Doilea Război Mondial „a marcat o ruptură strategică cu trecutul și a schimbat totul, printre altele, și transformarea terorismului într-un instrument de rezistență. Despre terorismul contemporan nu se poate discuta până în anii 1960, dar s-a născut în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial și în războaiele de eliberare națională care l-au urmat și a continuat pe parcursul anilor 1940, 1950 și 1960”.

Această perioadă de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost marcată în principal de „tranziția de la războaiele de eliberare națională la terorismul contemporan, ambele inspirate din luptele naționale de dinainte și de ideologia marxist-leninistă abordate de cele mai multe mișcări de independență. Terorismul ca fenomen modern s-a afirmat după 1968, vestind sosirea unei noi ere in istoria terorismului”.

În această perioadă, dominată de instabilitate politică, „grupările teroriste de stânga au început să apară cu regularitate. Studenți în mai multe țări occidentale au fost atrași de astfel de grupări precum Weathermen, BR, RAF, Montoneros, Tupamaros și alții. Cele mai multe din aceste organizații au mari atracții pentru tineri, mai ales în anii ’60 când demonstrațiile și protestele tinerilor păreau să fi slăbit democrațiile capitaliste și să fi stabilit scena pentru grupări poate chiar mai progresiste din partea stângii pentru a domina în statele lor”.

Elementele acțiunilor teroriste

Forme de manifestare a terorismului

Fără îndoială, așa cum am afirmat că avem de-a face cu serie de difiniții atribuite fenomenului terorist, putem deduce că există și variate forme, tehnici și metode care duc la manifestarea terorismului. Astfel, terorismul devine un fenomen cu o complexitate aparte, în cadrul căruia psihologia acțiunilor primează și îl diferențiază de alte evenimente. De aceea, pentru a putea analiza acțiunile teroriste cu elementele sale comune, vom începe prin a prezenta multiple forme de terorism, cât și strategiile care îi determină pe teroriști să își urmeze scopurile finale.

Astfel, putem afirma că „activitatea teroristă ia o varitate de forme diferite. Cea mai comună distincție utilizată este între terorism from below și terorism from above sau, cu alte cuvinte, terorismul grupărilor private și cel al statelor”.

În acest context, terorismul grupărilor private implică și primirea asistenței, plus că „de obieci urmăresc scopuri și obiective proprii diferite de cele ale guvernelor străine care sponsorizează sau promovează în secret operațiunile lor”. Mai mult decât atât, „utilizarea insurgenței sau a grupărilor de terorism from below ca înlocuitori pentru guvernele care doresc să submineze alte regimuri pare o formă diferită de activitate aplicată de către statele teroriste propriei populații, situație în care statul are în mod tipic organe de poliție complete și aparat militar la dispoziție să efectueze aceste operațiuni violente”.

A doua distincție folosită în analiza terorismului este aceea între delimitarea sa internă și internațională: „terorismul intern se referă la situații în care toți participanții relevanți – grupări teroriste, victime și audiență – se găsesc în aceeași țară. În timpul anilor ’70, Brigăzile Roșii italiene au comis acte de violență împotriva altor italieni pentru a câștiga susținerea unei audiențe a clasei muncitoare italiene pentru a face o revoluție împotriva statului italian”. Terorismul internațional se referă la „situațiile în care există un amestec național în cadrul grupării teroriste, victimele sale, publicul destinatar și localizarea activităților sale”.

Psihologia terorismului

După ce am realizat o succintă descriere unei părți a formelor variate pe care le poate lua terorismul, vorm analiza în rândurile care urmează factorul psihologic care determină întreprinderea acțiunilor teroriste. Vom începe, astfel, prin a preciza că „esențialul în baza psihologică a luptei teroriste s-a schimbat puțin începând cu secolul al XIX-lea, când lucrările anarhiste au formulat pentru prima oară principiile acestei strategii. Ideea de bază a fost formulată prin sintagma ‹‹propagandă prin fapte››”. Astfel, în mod evident, putem susține că „terorismul este o strategie bazată pe impactul psihologic. Mai mulți autori au obervat importanța elementul psihologic în cadrul teorismului, care este de altfel recunoscută în definițiile oficiale ale termenului”.

Mai mult decât atât, „referințele la intenția terorismului de ‹‹a influența o audiență›› din cadrul definiției date de Departamentul de Stat al SUA sau scopul său de ‹‹a înscrie frica în rândul publicului sau a unei secțiuni din public›› în definiția britanică legală din 1974, fac referire la efectele psihologice ale acestui mod de război”, ceea ce ne determină să avem o bază în înțelegerea fenomenului, mai ales că vin din partea unor mari puteri pe scena internațională.

Astfel, se remarcă faptul că o grupările de tip terorist au o serie de caracteristici, printre care: acestea sunt de mici dimensiuni, iar „apartenența lor ca membri variază de la câțiva indivizi la mii, iar numărul majoritar de la zeci la câteva sute de persoane. Chiar și cele mai slabe guverne au o forță de luptă extrem de mare în comparație cu cele ale insurgenților teroriști. În aceste condiții, insurgenții nu se pot aștepta să câștige lupta în mod fizic. Descriind strategia teroristă ca o formă de război psihologic, nu se explică în mod specific cum teroriștii speră să câștige prin aceasta. Deși teroriștii au fost rareori suficient de clari în stabilirea unui plan strategic complet, coerent, este posibil să se discearnă mai multe idei strategice pe care teoriștii le dețin de tipul unui concept cardinal practic al luptei lor”. Cu alte cuvinte, este vorba despre faptul că teroriștii sunt motivați de forța psihologică asupra cauzei pentru care luptă, mai ales în lipsa unui aport fizic de mari dimensiuni, cum se întâmplă în cele mai multe dintre cazuri.

Astfel, elementul psihologic pune în lumină însuși motivația primordială a unei grupări teroriste, și anume faptul că „actul terorist a fost cel mai bun mesager al nevoii de răsturnare de regim și torța care ar lumina calea pentru a face acest lucru. Teroriștii revoluționari au sperat că atacurile lor i-ar tranforma dintr-un club conspirațional mic într-o mișcare revoluționară masivă”. Astfel, fiind atenți la alegerea țintelor simbolice de tipul „șefilor de stat și guvernatori și miniștri opresivi infami, cu scopul atragerii atenției la justificarea cauzei lor”.

O altă dimensiune a factorului psihologic poate fi crearea unei strategii a haosului/a tensionării identificată în concepția unor autori. Această formă strategică este „tipică insurgenților de dreapta. Insurgenții speră că, în anumite circumstanțe, publicul va cere ca guvernarea liberală ‹‹slabă›› să fie înlocuită cu un regim puternic. Pentru a crea atmosfera de dezordine și nesiguranță, teroristul recurge la atacurile cu bombă aleatorii în locuri publice”.

De aceea, „strategia haosului nu este plan global de preluare a puterii. Aceasta este doar un mod de a crea starea de spirit publică care, insurgenții speră, le va da o șansă mai bună să-și continue lupta într-un mod nespecificat”.

Cauzele atacurilor teroriste

Cea mai simplă clasificare a grupărilor teroriste pentru a le identifica cauzele care le determină acțiunile și măsurile uneori drastice se referă la „grupurile care urmăresc scopuri religioase, scopuri naționale/etnice/lingvistice/regionale, scopuri ideologice de dreapta, obiective ideologice de stânga, grupuri ale căror scopuri au implicat un amestec clar al obiectivelor în măsura în care niciunul nu predomină și nu utilizează terorismul de către guverne, mai ales în contexte în care grupuri neoficiale efectuează acțiunea mai degrabă decât agențiile guvernamentale”.

Dacă privim mai îndeaproape, vom observa că „în esență, forma de insurgență – terorism, război de gherilă, protest în masă sau orice combinație a acestora – este în realitate determinată în principal de condiții obiective decât de concepții strategice ale insurgenților”.

De aceea, cel mai important factor este capacitatea. „De obiecei, insurgenții utilizează fiecare mod posibil de luptă care le poate avansa cauza. […] De multe ori, pentru că revoltele/insurgențele sunt puține, terenul nu este favorabil pentru războaiele de gherilă, iar forțele guvernului sunt eficiente, terorismul este singurul mod de insurgență valabil insurgenților. Uneori, relebii sunt capabili să conducă războiul de gherilă, dar în același timp să continue utilizarea terorismului. Actuala formă de contestare este forjată într-un proces continuu de fricțiune împotriva realității dure, iar practic terorismul este mereu parte din asta”.

Mai mult decât atât, când discutăm despre cauzele fundamentale ale apariției terorismului, putem lua în considerare percepțiile lui Horgan (2005) sau Richardson (2006). Conform celor doi, „prima etapă a procesului de transformare a individului o constituie instalarea percepției (reală sau imaginată) de persoană respinsă de societate și de sentimentul că acest statut de paria este cauza dezamăgirilor repetate suferite de individ sau de comunitate”.

În plus, pentru a identifica cauzele declanșării actului terorist în sinea sa, trebuie să considerăm terorismul, parafrazându-l pe Horgan, asemenea unui proces „‹‹format din etape distincte›› care operează la nivel psihologic individual, de grup și sociale. Acest mix de forțe psihologice, sociale și politice interacționează simbiotic și nu trebuie abordate separat. Cu alte cuvinte, aceste forțe acționează pe căi diferite pentru a obține răspunsuri diferite de la persoane diferite”. Aceasta este esența actelor teroriste. În plus, trebuie să avem în vedere un alt lucru esențial, respectiv „identificarea legăturii dintre insecuritatea ontologică și terorism, care reprezintă un pas important spre elaborarea unor politici eficiente de luptă împotriva terorismului”.

În mod succint, vom afirma că „în zilele noastre, terorismul ‹‹învinge›› războiul de gherilă ca armă preferată și aproape exclusivă a celor slabi împotriva celor puternici. Obiectivul său principal este mintea. În acest sens, terorismul este cea mai violentă formă de război psihologic, iar impactul său psihologic este considerat de cele mai multe ori ca fiind mai puternic decât efectele fizice”.

Scopuri și ținte urmărite de teroriști

Vom începe prin a aminti că „terorismul este o tehnică violentă, una care poate fi folosită de grupuri sau state care urmăresc diverse obiective”. De aceea, „un scop pentru care terorismul a fost folosit este acela al provocării. Prin comiterea actelor de violență teribile, în mod particular, teroriștii speră deseori să provoace inamicii în realizarea unor represalii nediscriminatorii împotriva unui segment de populație care cred ei că simpatizează cu cauza lor. Când acest lucru se întâmplă, teroriștii cred că puternica brutalitate a reacției îi va transforma din pasivi și indiferenți în susținători activi ai obiectivelor lor care vor reuși să vadă inamicul din aceeași perspectivă ca teroriștii”.

Cu cât este mai mult, teroriștii își aleg cu grijă atât obiectivele, cât și țintele, iar acțiunile lor au „un rol în susținerea grupului care este responsabil pentru actele de violență. Uciderea sau mutilarea dizidenților poate servi ca un avertisment pentru ceilalți membri ai bandei cu privire la consecințele potențiale în caz de trădare”.

Să considerăm că putem emite o regulă generală urmărită de grupările teroriste, aceasta fiind reprezentată de „capacitatea lor de a efectua operațiuni relativ complicate, fie prin mutarea dintr-o locație în alta, fie prin extinderea acțiunii de-a lungul timpului, ori prin ambele. Grupările teroriste capabile să efectueze astfel de atacuri în mai multe etape au de obicei rețele organizaționale elaborate și suport logistic mai mare decât cele capabile să comită un simplu atac”.

Mai mult decât atât, este absolut evident că atât tacticile, cât și armele teroriștilor pot fi printre cele mai variate de la o grupare la alta: „o organizație care este dispusă să își riște existența și membrii în atacuri va fi mereu capabilă să încerce violența. Armamentul sofisticat nu este esențial pentru a începe o luptă, chiar dacă ar fi de mare valoare. Gama de ținte potențiale este foarte mare; resursele unei organizații teroriste și existența măsurilor de siguranță vor influența de multe ori alegerea. În cele din urmă, teroriștii au mereu un avantaj. Ei pot ataca orice, oriunde și oricând. Nu putem proteja totul întotdeauna”.

În general, nu e suficient ca o grupare să își aleagă într-un moment inițial țintele și obiectivele, ci să le redefinească pe parcurs, în funcție de posibilele obstacole pe care le pot întâlni. În acest fel ar fi foarte simplu, chiar și pentru autoritățile statului să identifice grupările teroriste dacă ar urmări aceleași tactici. Astfel, „unele grupări au avut succes în aducerea schimbărilor, în timp ce altele au eșuat în cele din urmă când statul a optat pentru represiune în locul compromisului. O grupare teroristă care are succes inițial va fi mai capabilă să facă alegeri. Va trebui să continue să fie de succes în alegerea țintelor. Alegerile referitoare la arme, tehnici și ținte vor deveni importante în aceste contexte. Alegerile sărace ar putea duce la pierderi ale organizației și eventuala cădere, chiar dacă după un început promițător”.

Un factor important în identificarea scopurilor teroriștilor poate fi reprezentat de ideologiile care „acoperă în mod virtual toate viziunile politice posibile, soluțiile la probleme sau probleme percepute și perspective”. În acest sens, este de înțeles că „aproape orice ideologie poate fi folosită pentru a sprijini utilizarea violenței și terorismul în circumstanțe asemănătoare. Guvernul poate fi, sau poate fi perceput ca fiind controlat de o elită care urmează o ideologie diferită sau chiar contradictorie. Rezultatul final constă în faptul că adepții unei ideologii vor deveni dizidenți, iar doar ca dizidenți religioși și naționaliști se pot simți obligați să recurgă la violență. Dacă viziunile lor nu sunt auzite sau chiar ignorate, dizidenții ideologici pot simți nevoia să recurgă la violență pentru a-și afirma punctul de vedere despre politici sau despre sistemul politic”.

În perioada contemporană, „termenul terorism, face frecvent trimitere la grupuri ale căror obiective sunt revoluționare în sensul în care ei urmăresc redistribuirea radicală a bogăției, puterii și a statutului în societate. Astfel de grupuri mărturisesc uneori un angajament pentru marxism, definit în mod variat, și caută să aducă sfârșitul capitalismului și apariția unei dictaturi a proletariatului. Obiectivele revoluționare pretind să aducă sfârșitul exploatării unui singur segment al societății, clasa muncitoare și obținerea răscumpărării prin împingerea societății către un stagiu nou și mai echitabil al dezvoltării”. Deducem că în ciuda trecerii timpului, putem traduce acțiuni teroriste prezente prin prisma unelor din trecut, căci, cu toate că vremurile se schimbă, acțiunile teroriste sunt asemănătoare, însă există dimensiuni care le-au diferențiat dintotdeauna.

Importanța combaterii terorismului

Așa cum am mai afirmat de la început, avem de-a face cu un lucru cert: terorismul, indiferent de formele pe care le are în societatea actuală, nu este un fenomen nou. Mai mult decât atât, „de la sfârșitul anilor ’60 până în prezent trăim prin ceea ce Walter Laqueur a numit ‹‹epoca terorismului››”. De aceea, pentru a-l înțelege, a trebuit să realizăm, cât se poate de succint, diviziunea între fundalul condițiilor care stabilesc cadrul pentru desfășurarea și înfăptuirea acțiunilor teroriste, și evenimentele specifice existente la un moment dat în cadrul unei societăți care precedă și totodată oferă și stimulează cadrul utilizării terorismului.

Cert este că, în principiu, terorismul este considerat un pericol la adresa societăților, indiferent de natura sa. De aceea, este nevoie de îmbunătățirea strategiilor și tacticilor care să ajute la combaterea fenomenului sau cel puțin la diminuarea sa.

Cu toate acestea, „există pericolul ca strategiile de luptă împotriva terorismului, ce reduc fenomenul terorist la simple acțiuni ale unor indivizi furioși sau la ideea că anumite culturi sau religii sunt ostile prin natura lor, să identifice o dinamică socială deja periculoasă prin lărgirea comunităților de suport atât de necesare emergenței terorismului. Terorismul trebuie înțeles așadar ca o tactică socială complexă utilizată de indivizii ale căror acte de violență îndreptate împotriva opresorilor imaginați sau reali sunt motivate de un mix de procese psihologice colective și individuale”.

Însă, atât timp cât „inițiativele de luptă împotriva teorismului la nivelul comunităților sunt considerate ca fiind niște opțiuni soft impuse în special asistenților sociali și liderilor comunității pentru ca majoritatea resurselor statului să poată fi direcționate spre susținerea inițiativelor de politică hard-power”, nu vom avea de-a face cu o evoluție în acest domeniu.

Să nu uităm că au trecut multe decenii de când terorismul este considerat pericol social, a cauzat daune fizice și morale în rândul societăților europene, chiar și a acelora suficient de dezvoltate, și continuă să o facă. E nevoie, în primul rând, de cooperare internă și internațională pentru găsirea unui consens care să permită redefinirea sistemului internațional în materie de terorism, dar, mai mult decât atât, de înțelegerea cauzelor istorice care au determinat apariția și dezvoltarea terorismului.