Noțiunea de „limbaj” considerat ca ansamblu complex de procese se circumsc rie – potrivit cercet ătorilor – dimensiunii sale sociale , pe de o parte,… [605579]

4. COMUNICARE ȘI LIMBAJE

Noțiunea de "limbaj" considerat ca ansamblu complex de
procese se circumsc rie – potrivit cercet ătorilor – dimensiunii sale
sociale , pe de o parte, (originea sa se g ăsește în necesit ățile vieții
sociale, dezvoltându-se ulterior în cadrul și prin intermediul
societății) și dimensiunii comunicative ca intenție fundamental ă
primară, pe de alt ă parte. Este interesant de constatat c ă cele dou ă
aspecte se întrep ătrund, func ția de comunicare a limbajului – ca
funcție fundamental ă, originară dar în acela ș timp propulsiv ă are ca
scop inten ționat cooperarea social ă, scop ce la rândul s ău are ca
efect, comunicarea.
4.1 Forme de limbaj

În demersul s ău comunicativ diversificat și nuanțat ființa
umană apelează la o multitudine de forme de limbaj, uneori
redundante, dar necesare pentru transmiterea și receptarea corect ă a
bogăției de informa ție. Astfel:
a) Limbajul articulat (vorbirea) c onstituie primul mijloc – din
punct de vedere al importan ței dobândite – pentru
intercomunicarea uman ă
; acesta reprezint ă modalitatea de
exprimare cea mai simpl ă dar și evoluată, adecvată redării
nuanțelor afective dar și a gândirii abstracte etc. prin care s-a
realizat dezvoltarea gândirii ra ționale și s-au atins culmile
superioare ale cunoa șterii;
b) Limbajul vocal nearticulat ce include diverse modula ții
sonore, ritm, intensitate etc., constituite în cadrul rela țiilor
sociale în scopul comunic ării (uneori în procesul muncii cu
sensuri extrem de precise) cu o utilitate clar ă, deseori cu
sensuri diferen țiale, reprezint ă o altă formă de limbaj. O
mențiune special ă merită a se face referitor la "t ăcere" care,

în mod paradoxal, reprezint ă un bogat mijloc
expresiv-comunicativ în cadrul unui dialog. T ăcerea poate
sugera bun ăoară stări psihice imprecise, semnale timide sau
dimpotriv ă dezaprobatoare, nemul țumirea, ignoran ța sau
așteptarea ca invita ție la răspuns, la continuarea discu ției, la
acțiune.
c) Limbajul non-verbal, in cluzând gesturi, mimic ă, posturi,
atitudini, artefacte (totalit atea bunurilor materiale create de
om) etc. are, potrivit cercet ărilor recente, o pondere
însemnată în comunicarea interuman ă. Astfel, aceast ă formă
de limbaj poate însemna uneori o completare, alteori o subliniere sau nuan țare important ă adusă în comunicare,
aspecte ce vor c ăpăta valoare special ă pentru receptor.
Alteori, limbajul non-verbal î și asumă propria sa func ție de
comunicare, transmi țând în mod clar informa ția, fiind chiar
absolut util, dat fiind condi țiile în care se produce, cum sunt
informațiile transmise de exemplu, în procesul muncii
desfășurate în locuri zgom otoase sau la distan țe mari etc.
Desigur trebuie remarcat nivelul sc ăzut de abstrac țiune a
unei atari comunic ări;
d) Pentru transmiterea unor mesaje sunt folosite
și alte forme de
limbaj caracterizate prin utilizarea unor posibilit ăți
extracorporale. Aici pot fi incluse însemnele grafice precum scrierea, apoi comunicarea prin mijloace tehnice, semnele de pistă, sunetul diferitelor in strumente muzicale (tob ă, bucium,
fluier etc.), focurilor aprinse pe dealuri, limbajul florilor, al
culorilor, al pietrelor pre țioase etc. Aceste mijloace – fie c ă
sunt plastice, sonore sau grafice, fie c ă sunt obiecte
materiale, a șa cum se g ăsesc în natur ă, apelează la receptări
auditive, vizuale, tactile etc. Fiind utilizate înc ă din cele mai
vechi timpuri în cazul comunic ării la distan ță sau în lipsa
interlocutorilor, de și departe de bog ăția și de varia ția
limbajului verbal, cuprind o gam ă de semne de la cele mai

clare și cunoscute pân ă la unele cu ascunse semnifica ții, ca
să ne referim – spre exemplu – doar la literele unui cuvânt.
Trecere în revist ă oricât de succint ă a diferitelor forme de
limbaj uman nu poate omite:
e) limbajul interior (intercomunicarea) ca modalitate de
comunicare lingvistic ă dar al c ărei material nu este
perceptibil prin mijloacele obi șnuite. Ca fiin ță socială, omul
își desfășoară viața lăuntrică după modelul celei exterioare,
obișnuit fiind s ă trăiască și să se manifeste ca aflându-se în
prezența altcuiva.
f) Tot între modalit ățile de comunicare interuman ă atât verbal ă
cât și non-verbal ă sunt incluse și "limbajele" artistice,
diverși autori vorbind de un "limbaj muzical", "limbaj
plastic", "limbaj cinemat ografic", "limbaj poetic" și așa mai
departe. În acest caz este necesar ă precizarea c ă deși arta,
folosește același material (cuvântul / imaginea / gestul etc.),
ca și limbajul folosit cu scopul precis al transmiterii de
informații, ele nu sunt identice, scopul urm ărit apropiindu-le
dar și despărțindu-le. Astfel arta, pe lâng ă un efect
comunicativ specific pe care și-l propune, are în vedere în
primul rând forma estetic ă a expresiei înse și, fapt ce este
total indiferent limbajului în forma sa primar ă. Menirea
primordial ă a artei nu este de a informa, ci de a emo ționa. Pe
de altă parte, de și fiecare dintre arte posed ă la rândul ei și
elemente minimale de limbaj ce le sunt specifice (muzica î și
transmite semnifica țiile prin în ălțimea, durata, intensitatea,
calitățile timbrale ale sunetului etc., pictura prin linie,
culoare, tonuri, ritm etc., cinematograful prin iluminare, planuri, mi șcările aparaturii etc.), ele nu reu șesc decât par țial
și în anumite cazuri și condiții să intre în interac țiune cu
interlocutorii. În timp ce prin limbaj (cu scopul inform ării)
indivizii comunic ă unii cu al ții, în artă, creatorul-emi țător
comunică doar mesajul s ău, printr-un cod ce nu poate fi

folosit și pentru r ăspuns de c ătre receptor. Comunicarea
umană în accep țiunea sa general ă este dublu-articulat ă,
preponderent cognitiv ă și dialogat ă, în timp ce comunicarea
artistică este monoarticulat ă, precump ănitor afectiv ă și
monologat ă. Comunicarea artistic ă este deci afectiv ă, dar și
volitivă prin forța artistului, de a- și conduce interlocutorul
într-o anumit ă stare de spirit, ambele apar ținând sferei
eticului. În plus "spre deoseb ire de fenomenele limbajului
care nu au nici o semnifica ție, sunetele muzicii sau culorile
picturii sunt de la început cal de sau reci, grave sau frivole,
distante sau apropiate". [55; p. 150].
g) limbajele artificiale, proprii științelor și tehnicii în primul
rând (matematica, fizica, chimia ș.a.) în cadrul c ărora cel al
matematicii este apreciat ca fiind cel mai riguros.

4.2 Limbaj verbal – limbaj nonverbal în comunicarea
interuman ă

Revenind la aspectele actuale ale comunic ării umane, se poate
constata c ă cercetările se orienteaz ă, pe lâng ă studierea
componentei verbale și asupra celei nonverbale, atât vocale (tonul
vocii, calit ății vocale, ritm, intensitate, onomatopee etc.), cât și
ne-vocale (gesturi, posturi, e xpresii faciale, atitudini
comportamentale, etc.). Conform estim ărilor unor studii relativ
recente, din totalul mesajelor, apar ținând comunic ării umane,
aproximativ 7% sunt verbale (cuvi nte), 38% vocale, incluzând, pe
lângă cele deja men ționate, tonalitatea vocii, inflexiunile, alte
sunete guturale, oftat, suspin, râs, accent, intona ție etc.), restul de
55% reprezentând mesaje non-ve rbale. [33; p.109]. În conversa ție,
componenta verbal ă este sub 35%, iar comunic ările non-verbale
peste 65%. Cercet ătorii sunt de acord c ă limbajul verbal este în mod
preponderent folosit pentru transmiterea informa țiilor în timp ce
limbajul nonverbal exprim ă atitudini interpersonale, st ări psihice

afective etc., de și uneori ele sunt folosite și pentru a înlocui mesajele
verbale. Desigur, aceast ă ultimă ipostază are în vedere comunicarea
orală în care partenerii se g ăsesc într-o situa ție comun ă și într-o
poziționare fa ță-în-față, în care exist ă posibilitatea raport ării la
situația dată și la tot ceea ce se afl ă în jur. În acest caz persoana
concretă a emițătorului și receptorului serve ște nu numai ca "actor"
al comunic ării dar și ca "obiect" al acesteia.
Pe lâng ă omiprezen ța lui în comunicarea direct ă și a
importanței de necontestat pe care o ar e, limbajul non-verbal are un
rol covârșitor și îndepline ște funcții multiple în anumite comunic ări
cum este cea didactic ă ori comunicarea prilejuit ă de negocieri, în
general în toate ac țiunile întreprinse cu oamenii și asupra oamenilor.

4.3 Limbajul verbal

4.3.1 Rela ția limbă – limbaj – limbaj verbal . Nu putem s ă ne
referim la limbajul verbal f ără a ne opri asupra instrumentului prin
care acesta func ționează – limba – cu care de altfel a fost mult ă
vreme confundat. Ferdinand de Saussure ( Cours de linguistique
générale , 1922) a fost cel care a eviden țiat, pentru prima, oar ă
distincția fundamental ă pentru studiul comunic ării umane dintre
limbă (Langue) și vorbire (Parole). În concep ția sa, limba constituie
un sistem existent în mod virtual în con știința unei comunit ăți
lingvistice determinate, sub forma unui ansamblu de conven ții
adoptate de corpul social, care permite indivizilor exercitarea
facultății limbajului. Actualizarea limbii se realizeaz ă sub forma
vorbirii, ce constituie cea de a doua latur ă a limbajului – și anume
latura concret ă, de manifestare practic ă a posibilit ăților lingvistice
ale indivizilor. Deci vorbirea are un caracter individual, în timp ce în
limbă predomin ă componenta social ă. Reluată în discuție de către
mulți dintre marii lingvi ști ai secolului nostru, distinc ția limbă –
vorbire face și obiectul preocup ărilor cercet ării române ști, limba,
constituită ca sistem, fiind considerat ă ca etalonul comun folosit de
o colectivitate și totodată ca operă a întregii societ ăți, fiind pentru

individ un dat obiectiv, exterior persoanei care și-o însușește și o
utilizează.

4.3.2 Eficientizarea codului lingvistic. Fiind instrument dar și
formă concretă de manifestare, în cadrul limbajului verbal limba
reprezintă în ultimă instanță un cod ce trebuie cunoscut și stăpânit
de partenerii la comunicare, altm interi transmiterea de informa ții nu
se poate realiza. Astfel prin limbajul verbal ce îi este caracteristic, comunicarea uman ă depinde de folosirea li mbii/a codului lingvistic
care, în manifestarea sa, este deseori vag, imprecis, și nu lipsit de
capcane. Pentru realizarea unei comunic ări optime se impune
eficientizarea aspectelor vulnerabile dar și a celor la care se poate
apela în siguran ță: Aspectul cel mai important în acest sens îl
constituie capacitatea de adaptare a codului la registrul
interlocutorilor. În aceast ă direcție se are în vedere CE se spune și
CUM se spune. Deci selec ționarea informa ției semnificative din
noianul de informa ții se realizeaz ă printr-o corect ă evaluare a
variabilelor contextuale. Dintre aceste variabile vom men ționa:
– adecvarea masajului la scopul comunic ării (informare;
influențare; descriere de st ări emotive etc.);
– tipul relației dintre parteneri (oficial-neoficial; încredere-
neîncredere; ostil ă-prieteneasc ă
etc.);
– conștientizarea nevoilor emi țătorului în comunicare pentru
adaptarea mesajului la acestea;
– estimarea nevoilor receptorului adaptând mesajul în acest
sens;

– nivelul de cuno ștințe ale E și R privind mesajul și adaptarea
corespunz ătoare a mesajului;
– interesul manifestat de E și R față de subiectul mesajului;
– atitudinea pozitiv ă / negativă a E față de R și viceversa;
– corelarea mesajului cu timpul alocat de interlocutori;

– respectarea normelor impuse de sistemul socio-cultural al
interlocutorului. Conform concep ției lui D.K.Berlo ( The
Process of Communication , 1960), în cadrul unei societ ăți
există numeroase sisteme socio-culturale în care activeaz ă
anumite "norme" nescrise de care emi țătorul trebuie s ă fie
conștient și să țină seama pentru emiterea corect ă a
mesajului.

4.3.3 Metacomunicarea și limbajul verbal. Căi de
eficientizare a acesteia. Legată de limbajul verbal și anunțându-l
într-un fel pe cel non-verbal , metacomunicarea se refer ă la
modalitatea de a sugera un mesaj practic neexprimat, ca atare:
metacomunicarea apeleaz ă la tonul limbajului verbal dar f ără a
transmite o informa ție în accep țiunea cunoscut ă. Limba include
numeroase elemente ce pot fi considerate ca f ăcând parte din
metacomunicare, și, o dată conștientizate, ele pot contribui la
îmbunătățirea comunic ării. Printre cele mai importante pot fi
amintite:
a) Alegerea cuvintelor în mod adecvat poate contribui la
realizarea unui mesaj pozitiv. În acest sens se recomand ă
eliminarea cuvintelor pa razite, a pleonasmelor, a
abundenței de sinonime, cu alte cuvinte a exprim ării ce
tinde mai mult s ă impresioneze decât s ă exprime.
b) Realizarea unui raport corect între exprimarea abstract ă și
cea concret ă. Opțiunea pentru un nivel ridicat de
abstracțiuni poate produce o diminuare a eficien ței
mesajului prin neîn țelegerea sau receptarea eronat ă a
acestuia de c ătre receptor; dimpotriv ă, un mesaj exprimat
la un nivel prea concret poate deveni neinteresant pentru
un receptor avizat. Deci, pentru eficien ța mesajului,
nivelul de abstractizare sau concrete țe a acestuia trebuie
adaptat la situa ție/receptor.

c) Folosirea adecvat ă a jargonului. Deosebit de eficient în
cadrul comunic ării între speciali ști, folosirea
vocabularului specific unui anumit jargon va deveni un
mesaj criptic pentru nespeciali ști intimidându-i și blocând
comunicarea.
d) Folosirea prudent ă a eufemismelor/disfemismelor.
Substitute ale unor cuvinte ce ar putea fi considerate
ofensatoare, eufemismele încurajeaz ă o comunicare
pozitivă dar abunden ța lor poate goli comunicarea de
conținut, făcând-o preten țioasă și îndepărtând-o de ceea
ce înseamn ă eficiența unei comunic ări directe. În schimb
disfemismele (exprim ările dure, jignitoare) induc în mod
clar în comunicare un caracter negativ, evitarea lor fiind
recomandabil ă.
e) Realizarea unei utiliz ări corecte a sensurilor conotative
față de cele denotative ale c uvintelor. Sens ul denotativ
exprimă înțelesul direct, specific ce serve ște la
identificarea obiectului sau no țiunii, în timp ce sensul
conotativ are o natur ă evaluativ ă determinat ă de contextul
în care este folosit cuvântul cât și de folosirea individual ă
de către emițător. Întrucât sensul conotativ reprezint ă o
reflectare a valorilor și percepțiilor individuale, cuvintele
trebuie atent selec ționate și adecvate situa ției în așa fel
încât un sens denotativ s ă nu transmit ă în mod
neintenționat un sens conotativ of ensator / contradictoriu
așteptării receptorului, influen țând astfel comunicarea
într-un sens negativ.
f) Folosirea adecvat ă a exprim ărilor pozitive fa ță de cele
negative. Este de a șteptat ca o afirma ție pozitivă să creeze
un impact pozitiv asupra receptorului (de și implicațiile
sale pot avea și un caracter negativ) a c ărui eficien ță
funcționează numai în func ție de capacitatea de percepere
a receptorului. (de exemplu: "Reprezentantul nostru v ă va

vizita săptămâna viitoare" implic ă sensul negativ c ă
reprezentantul nu va putea efectua vizita pân ă săptămâna
viitoare). În cazul în care un sens negativ poate fi decelat
într-o afirma ție pozitivă, este preferabil ca realitatea s ă fie
exprimată simplu și direct, uneori prin introducerea unor
cuvinte cu sens negativ (regret ăm, din păcate, ne pare r ău
etc.).
g) Deși cuvântul reprezint ă unitatea de baz ă a comunic ării
nu este suficient s ă selecționăm corect cuvintele pentru a
fi eficien ți; ele trebuie combinate adecvat pentru
realizarea impactului op tim asupra receptorului și aceasta
presupune o solid ă înțelegere a limbii și capacitatea de a o
folosi. În acest sens folosirea adecvat ă a structurilor
gramaticale este esen țială și aici putem men ționa printre
altele preferin ța pentru utilizarea diatezei active, mai
dinamică și mai clar ă decât cea pasiv ă, acordul
verb-subiect/pronume etc., care înc ălcate pot produce
neînțelegerea mesajului, realizarea unor construc ții
paralele etc.
h) Unitatea, coeren ța mesajului, leg ătura între idei,
organizarea ideilor sunt cerin țe la fel de importante
pentru construirea sistematic ă a mesajului în ansamblul
său,ca produs final al comunic ării într-un tot unitar.
Comunicarea în forma sa verbal ă este de o mare complexitate,
iar realizarea unui mesaj cu adev ărat eficient nu se produce de la
sine, ci este rezultatul str ădaniei emi țătorului, a unei discipline
riguros exersate și a unei însu șiri adecvate a codului lingvistic.
4.4 Limbajul non-verbal

Dup ă cum s-a mai ar ătat, putem comunica și cu ajutorul
semnelor și simbolurilor etc. ce pot fi și neverbale. Se comunic ă
nonverbal chair prin simpla prezen ță (felul cum arat ă interlocutorul),
prin lucrurile din jur sau prin fe lul cum sunt alese sau aranjate și

aceasta se întâmpl ă fără ca persoana s ă dorească sau să-și dea seama.
Este important de subliniat c ă este practic imposibil s ă fie blocat ă
comunicarea nonverbal ă, așa cum se întâmpl ă cu cea verbal ă. Există
mai multe tipuri de comunicare non-verbal ă:
– senzorială, bazată pe ceea ce se recep ționează prin
intermediul sim țurilor;
– estetică, care are loc prin intermediul diferitelor forme de
exprimare artistic ă, prin care se comunic ă emoții artistice;
– simbolică / folosirea însemnelor legate în general de un
anumit statut social, profesie, religie etc.

4.4.1 Caracteristicile și funcțiile comunic ării non-verbale.
Față de comunicarea verbal ă, cea non-verbal ă prezintă mai multe
caracteristici:
a) În primul rând ea este o realitate a rela țiilor interumane
evidentă pentru orice observator al vie ții sociale; privind
un grup de vorbitori sau imagini filmate se poate ob ține
un număr semnificativ de informa ții asupra indivizilor
observați cât și asupra mesajului pe care și-l transmit,
chiar fără a avea acces la elementele lingvistice ale
acestuia.
b) Apoi comunicarea non-verbal ă este o constant ă a
relațiilor interumane, ea manife stându-se, indiferent de
intenția emițătorului; prin atitudinea exteriorizat ă – voit
sau nu – sunt emise mesaje în mod constant, ele reprezentând o surs ă permanent ă de informare.
c) Prin comunicarea non-verbal ă se transmit îndeosebi
stările afective, în timp ce conceptele, abstrac țiunile
apelează prioritar la mijloace lingvistice.
d) Comunicarea non-verbal ă implică un anumit grad de
ambiguitate; de și în multe situa ții acest tip de comunicare
poate transmite sensuri revelatoare, în altele poate fi

suficient de ambigu ă iar unele interpret ări pot să nu fie
întru totul corecte. Deci, pentru a deslu și corect un sens al
comunicării non-verbale trebuie s ă se țină seama și de
context, de desf ășurarea rela ției cu emi țătorul, cât și de
propria stare afectiv ă în momentul respectiv.
e) Comunicarea non-verbal ă poate transmite mesaje cu
sensuri diferite în func ție de educa ția sau de cultura c ăreia
îi aparițin interlocutorii. De aceea, interpret ările date unor
comportamente non-verbale pot fi destul de diferite în
funcție de mediul din care provin indivizii; situa țiile de
acest gen devin și mai evidente în cazul apartenen ței
interlocutorilor la culturi di ferite, când un anumit semnal
poate fi interpretat gre șit sau poate fi perceput ca lipsit de
sens.
Acest tip de comunicare func ționează în diferite moduri, fie
independent de mesajele verbale, fie corelate cu acestea. În ambele
situații, comunicarea non-verbal ă îndepline ște numeroase func ții:
a) Repetarea: întărește un mesaj verbal (gestul care
întovărășește cuvintele);
b) Substituirea: înlocuiește exprimarea verbal ă a unei stări de
spirit (bucurie, triste țe etc.);
c) Complementaritatea: completeaz ă și precizeaz ă tipul de
relație în care se afl ă interlocutorii (superioritate,
inferioritate, stânjeneal ă etc.);

d) Accentuarea: subliniaz ă anumite p ărți dintr-un mesaj
verbal într-o comunicare direct ă; în acest caz inflexiunile,
înălțimea vocii au o importan ță deosebită. Apoi gesturi cu
mâna, ridicare din umeri etc.

e) Ajustarea: indică disponibilitate/desc hidere spre dialog
(gesturi, posturi, coborârea vocii pentru a invita partenerul
spre exprimarea replicii);
f) Contrazicerea: se constat ă existența unor "mesaje duble"
(verbale – non-verbale) care se contrazic reciproc, uneori în
mod evident, alteori subtil.
Cercet ările în domeniu relev ă faptul că în situația în care se
surprinde o inconsisten ță între mesajele verbale și cele non-verbale,
acestea din urm ă sunt considerate ca fiind mai importante și chiar
mai conving ătoare decât primele.

4.4.2 Modalit ăți de comunicare non-verbal ă. Ființele umane
au la dispozi ție numeroase posibilit ăți de a comunica non-verbal:
gesturi, posturi, expresii ale fe ței și ochilor, vocea, atingerea,
vestimenta ția, proximitatea, teritorialitatea, ambientul etc.
Examinarea detaliat ă a acestora ne dep ărtează de demersul pe care
ni l-am propus. De aceea vom încerca s ă ne referim pe scurt la unele
dintre acestea. Astfel , posturile ne comunic ă mesaje asupra
atitudinii tensionate sa u relaxate a interloc utorilor, care corespund
fie unor situa ții de amenin țare sau de încredere, fie unor pozi ții de
subordonare sau superioritate în contextul social etc.
Gesturile exprim ă în principal st ări afective având func ția de
"mesaj dublu". De multe ori, știind că fața îi poate "tr ăda",
interlocutorii se controleaz ă în acest sens, dar alte gesturi-realizate
inconștient-sunt indicii sigure asupra sentimentelor tr ăite în
momentul respectiv. Fa ța și ochii, prin complexitatea expresiilor
posibile pot transmite o mul țime de mesaje, dar în acela și timp
descifrarea acestora este la fel de complicat ă, din cauza multitudinii
de emoții resimțite de fiin ța umană (teamă, mânie, dezgust, fericire,
tristețe etc.) cât și a vitezei cu care expresiile se succed. Totu și
masca exagerat ă a unor tr ăiri afective, surpri nderea unor expresii

fugare într-un moment în care in terlocutorul se crede neobservat,
sau a unor expresii contradictorii, pot fi indicii asupra mesajului real.
Chiar vocea, prin ea îns ăși, ne poate transmite mesaje clare prin
modul cum se comunic ă – ton, vitez ă, volum, în ălțime, num ărul și
lungimea pauzelor; accentul, es te de asemenea, deosebit de
important în semantica frazei. Atingerea implic ă de asemenea
propriile sale semnifica ții, diferen țe considerabile constatându-se de
la o cultur ă la alta. Vestimenta ția, deși poate avea și semnifica ții
ambigue, este folosit ă de unii indivizi pentru a transmite celorlal ți
mesaje clare asupra propriei lor pers oane (statut social, profesiune,
atitudini personale etc.). Proximita tea (folosirea zonei din imediata
apropiere) ne d ă de asemenea indicii asupra tipului de mesaj pe care
un individ dore ște să-l comunice. În acest sens antropologul
Edward I. Hall define ște patru asemenea zone (distan ța de intimitate,
personală, socială și publică). Desigur acestea difer ă în funcție de
tipul de cultur ă.
Teritorialitatea (spa țiul fix asupra c ăruia avem un "drept")
comunică de asemenea foarte mult în leg ătură cu statutul social al
indivizilor. Ambientul poate dete rmina un anumit tip de comunicare
prin crearea unei atmosfere de confort sau disconfort pentru
interlocutori, cu toate consecin țele ce deriv ă de aici.

4.4.3 Codarea-decodarea comunic ării non-verbale. Având în
vedere caracteristicile comunic ării non-verbale se poate constata o
anumită dificultate în tratarea acestei probleme. Exist ă serioase
preocupări în acest sens din partea cercet ătorilor și s-au publicat
chiar numeroase "dic ționare" ale limbajul ui non-verbal care î și
propun să interpreteze și să ofere repere pentru folosirea adecvat ă a
acestui tip de comunicare. În aces t sens pot fi semnalate anumite
aspecte ce trebuie avute în vedere, mai ales în cazul unei abord ări
pragmatice a problemei:

– Pentru codarea-decodarea corect ă a elementelor de limbaj
nonverbal este necesar ă utilizarea/interpretarea acestora
în contextul tuturor celorlalte elemente
verbale/non-verbale.
– Codarea-decodarea limbaj ului non-verbal difer ă sub
multe aspecte nu numai de la individ la individ, ci și de la
o profesie la alta, de la o colectivitate la alta, de la cultur ă
la cultură, deci trebuie realizate în sfera acestora.
– Codarea-decodarea limbajului non-verbal se realizeaz ă în
funcție de caracteristicile individuale, de educa ție,
experiența de viață etc. a emi țătorului/receptorului de mesaj.
Pentru îmbun ătățirea acestui tip de comunicare, în special în
anumite cazuri/profesiuni este necesar ă conștientizarea sa de c ătre
emițător/receptor, un permanen t auto-control al manifest ărilor
non-verbale și supravegherea impactului creat de acest tip de mesaje
asupra interlocutorilor. M ăsura în care o persoan ă stăpânește
limbajul nonverbal, în care îl ține sub control, se pare c ă este
dependent ă de trăsături de personalitate – temperamentale,
caracteriale, volitive – și în mod cert de exersarea comportamentului
dezirabil pentru anumite situa ții de comunicare.

4.4.4 Interdependen ța verbal-nonverbal în comunicarea
interuman ă. În tratarea acestei probleme vom considera desigur
împrejurarea în care cei doi interlocutori se afl ă într-o comunicare
față-în-față, deci prezen ți într-o situa ție comună în care se pot vedea
și urmări unul pe cel ălalt. În acest caz pot avea loc mai multe
situații:
a) folosirea paralelă a celor două coduri care alternează în
unități separate, independente în cursul comunic ării. Astfel
fie că unul completeaz ă cele exprimate de cel ălalt sau
dimpotriv ă ele apar ca disonante (“una spun și alta fac”);

b) folosirea simultană a codurilor; suprapunerea lor adaug ă un
plus stilistic ori de informare real ă; întărește prin non-verbal
cele exprimate verbal – fiind util ă pentru consolidare;
c) folosirea concomitent ă, codurile fiind înl ănțuite în aceea și
fază; deci mijloacele de exprimare verbal ă pot fi înlocuite în
cursul enun țului oral cu indica ții mimico-gesticulatorii, care
sunt intercalate în vorbire, formând un corp comun cu
acestea; elementul non-verbal este integrat în enunțul verbal,
devenind element al frazei (ele înlocuiesc fie cuvinte, fie
propoziții).
Așadar, în cursul comunic ării emițătorul poate avea un
comportament foarte nuan țat, adaptat la diversele situa ții, recurgând
la alegerea "lexical ă"/"morfologic ă" a mimelor, foarte bine
încadrată în situație; receptorul este atent la diver și indicatori –
uneori de mare detaliu – care îi sunt da ți în cursul unor mesaje
decodate pe baza unei înde lungate practici a comunic ării.