Notiunea de Marca Comunitara în Lumina Regulamentului Privind Marcile Comunitare

Introducere

Lucrarea de față tratează noțiunea de marcă comunitară în lumina Regulamentului privind mărcile comunitare.

Din punct de vedere istoric, marca este cel dintâi dintre obiectele de proprietate industrială care a dobândit un statut juridic și tot marca este în prezent, din punct de vedere economic, cel mai important dintre aceste obiecte în patrimoniul unei întreprinderi. Aceasta și-a câștigat locul datorită dezvoltării producției în serie, dar mai ales dezvoltării și perfecționării mijloacelor de informare și comunicare în masă, prin intermediul cărora publicitatea a devenit o forță capabilă să dirijeze cererea consumatorilor, obișnuiți să cumpere majoritatea produselor orientându-și alegerea în funcție de marca ce le identifică.

Motivația alegerii temei acestei lucrări este dată de actualitatea conceptului de marcă comunitară relativ recent apărut în contextul țării noastre.

Marca se află în strânsă legătură cu proprietatea intelectuală care reprezintă un instrument important în procesul de creare a imaginii unei întreprinderi, în conștiința clienților actuali și potențiali, precum și în poziționarea afacerii pe piață. Drepturile de proprietate intelectuală alăturate instrumentelor de marketing precum publicitatea și celelalte activități de promovare a vânzărilor, sunt indispensabile pentru individualizarea și diferențierea produselor și serviciilor față de cele ale concurenței, recunoașterea acestora de către consumatori și crearea unei clientele loiale și stabile.

Primul capitol este dedicat în prima parte analizării generale a mărcii, clarificărilor conceptuale, principalelor caractere și funcții specifice acesteia. În partea a doua am caracterizat evoluția mărcilor din perioada antichității și până în prezent, atât pe plan mondial cât și în România. Am procedat astfel deoarece pentru aprofundarea noțiunii de marcă comunitară este necesară cunoașterea aspectelor generale ce privesc o marcă.

Începând cu al doilea capitol am descris conceptul de marcă comunitară și elementele prin care aceasta se caracterizează, circumstanțele care au dus la apariția mărcii comunitare, clasificarea mărcilor comunitare precum și drepturile titularilor de mărci comunitare. În partea a doua a capitolului am analizat și comparat sistemele de înregistrare a mărcilor pentru a evidenția avantajele și dezavantajele acestora iar ultima parte am rezervat-o problematicii coexistenței mărcii comunitare cu sistemele naționale de protecție a mărcilor.

În capitolul al treilea am analizat procedura de înregistrare a mărcii comunitare, durata de protecție și reînnoirea acesteia, iar ultimul capitol descrie transmiterea, apărarea și stingerea drepturilor asupra mărcilor comunitare. Lucrarea se încheie cu expunerea concluziilor obținute în urma cercetării.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA DE MARCĂ

I.1.Clarificări conceptuale, definiția și caracteristicile mărcii

Înainte de a ne referi strict la problematica mărcii comunitare este necesar să ne oprim asupra a ceea ce reprezintă marca și a modului în care aceasta a evoluat odată cu trecerea timpului. Conceptul de marcă nu este unul nou, acesta cunoscând o dezvoltare graduală începand încă din antichitate și continuând de-a lungul secolelor cu marcarea mărfurilor de către industriași și comercianți în vederea deosebirii lor de cele ale concurenței.

În definirea mărcii, ca noțiune juridică, se disting mai multe tendințe. Criteriile folosite sunt clasice sau moderne, definițiile clasice punând accentul pe caracterul distinctiv al mărcii, iar cele moderne evidențiază garanția calității pe care marca o oferă consumatorilor. Indiferent de accepțiune, o definiție completă a acestui concept trebuie sa aibă în vedere elementele sale esențiale, marca fiind astfel un semn distinctiv, care diferențiază produsele și serviciile unei persoane prin garanția unei calități determinate și constante, formând în condițiile legii obiectul unui drept exclusiv.

Referindu-ne strict la dreptul român, dreptul asupra mărcii este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), în conformitate cu Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și cu respectarea convențiilor, tratatelor și acordurilor la care România este parte. Potrivit art.2 al Legii nr.84/1998, marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane. Altfel spus, marca reprezintă un semn sau un însemn care permite consumatorului să diferențieze produse identice sau asemănătoare, prin recunoașterea acestor însemne asociate produselor. Dacă produsele nu sunt identice, recunoașterea acestora nu reprezintă nicio problemă pentru consumator, însa în cazul în care produsele sunt identice, marca constituie semnul suplimentar care atașat produsului, îi va permite consumatorului să deosebească între ele produsele identice sau similare. Din definiția mărcii se desprind caracterele generale ale acesteia:

Caracterul facultativ prin care titularul mărcii are dreptul dar nu și obligația de a marca produsele/serviciile, având posibilitatea de a le valorifica fără nici o marcă.

Caracterul individual prin care dreptul la marcă aparține unei singure persoane fizice sau juridice, însă nu exclude coproprietatea.

Caracterul independent prin care datorită evoluției legislației, marca a dobândit o existență și o valoare de sine stătătoare nefiind legată de un anumit produs sau producător. Convenția de la Paris prevede ca natura produselor sau serviciilor pentru care se solicita înregistrarea mărcii nu constituie un obstacol în înregistrarea acesteia, dispoziție prevăzută și în legislația națională.

Funcția principală a mărcii, și totodată recunoscută ca fiind funcția esențială atât de

jurisprudența națională cât și de cea comunitară, este cea de diferențiere a produselor. Aceasta permite consumatorului să identifice un produs constând într-un bun sau serviciu și să-l poată deosebi de alte produse identice sau asemănătoare aparținând concurenței, conturându-se astfel imaginea si reputația unei companii, elemente fundamentale ce favorizează creșterea prestigiului și formarea unei clientele loiale.

O altă funcție importantă este cea de concurență care se realizează prin diversificarea și publicitatea produselor bazându-se pe sistemul atragerii clientelei, determinând totodată și creșterea vânzărilor. De asemenea marca exercită funcția de organizare a pieței prin corelarea cererii cu oferta. În procesul de organizare a distribuției produselor, tendința producătorilor este de a-și asigura exclusivitatea mărcilor.

O ultimă funcție este cea de monopol. Acest fenomen duce la înlocuirea funcției de garanție a calității produsului cu o funcție de protecție a cumpărătorului iar diversificarea mărcii în cadrul aceleiași întreprinderi împiedică progresul producției.

I.2. Aspecte privind evoluția mărcilor la nivel mondial

Aprofundarea noțiunii de marcă necesită cunoașterea evoluției acesteia de-a lungul timpului.

Deseori originea mărcii se confundă cu semnele de proprietate folosite de păstori prin care aceștia își marcau turmele, însă primele semne figurative au fost identificate pe vasele egiptene. În antichitate grecii și romanii utilizau semne de identificare pe produsele de ceramică vinuri, brânzeturi, pâine și medicamente, pe când în China și Japonia erau aplicate semne distinctive pe obiectele de porțelan. Semnele care constituiau marca erau formate fie din numele producătorului sau inițialele acestuia, fie dintr-un semn figurativ sau alte semne simbolice și denumirea localității unde se fabrica produsul. Aceste mărci nu exercitau funcția pe care o îndeplinesc în prezent, cea de facilitare a distribuirii produselor într-o economie complexă, însă indicau un element important al legii privind mărcile de fabrică și de comerț valabil și în prezent, faptul că marca realizează legatura dintre bunuri și producătorul lor.

Referitor la semnificația și funcțiile semnelor folosite în antichitate, argumentele autorilor de specialitate sunt împărțite. Într-o primă opinie se consideră că nu există legătură între semnele aplicate pe produse și mărci. Astfel semnele de identificare se folosesc cu scopul de a certifica proprietatea unui obiect sau de a stabili legătura dintre produs și producătorul său. Într-o altă opinie, se susține că pe produse erau aplicate frecvent semne figurative, acestea având funcții specifice mărcilor din prezent precum funcția de garantare a calității față de cumpărători și funcția de concurență.

În Evul mediu un rol important în conturarea și dezvoltarea funcțiilor mărcii l-au avut activitatea corporațiilor și ghildelor. În sistemul corporativ, mărcile se utilizau pentru toate categoriile de produse. Pe lângă mărci de fabrică au început să fie folosite si mărci de comerț, fapt dovedit de registrele de comerț de la Danzig din 1420 și de la Frankfurt din 1556 care cuprindeau mărcile unor negustori din Amsterdam, Anvers, Geneva, Genova și Veneția. Mărcile erau împărțite în două categorii:

– Marca individuală, signum privati, folosită de catre meșteșugari prin care produsele erau individualizate în cadrul corporației;

– Marca corporativă sau colectivă, signum collegii, folosită de către corporație, certifica respectarea regulilor tehnice de fabricare a produsului.

Marcarea produselor era obligatorie, fapt menționat în statutul din Padova din 1236 și în statutul din Moza din 1331. În perioada evului mediu se concretizează regimul juridic al mărcii. În lucrarea „Tractatus de insigniis et armis” , Bartolus arăta că marca imprimată de un meșteșugar pe produsele sale nu poate fi întrebuințată sau uzurpată de o altă persoană, iar un alt postglosator, Baldus, menționa în „Tractatus de duobus fratribus” că acela care a folosit primul un semn trebuie să fie menționat în posesia mărcii, pentru că așa cere utilitatea publică .

Apar primele reglementări privind protecția mărcii care vizează totodata și protecția producătorilor. Uzurparea mărcii este sancționata ca act de concurență neleală, precum și ca mijloc de apărare a cumpărătorului. Pedepsele erau foarte aspre astfel că Edictul din 1544 a lui Carol Quintul pedepsea contrafacerea sau falsificarea mărcii prin tăierea mâinii drepte și excluderea din comerț, și pedeapsa cu moartea pentru contrafacerea mărcilor pe obiectele din aur, prevăzută în Edictul din 1564 al regelui Carol al IX-lea. Ca urmare a revoluțiilor burgheze, corporațiile profesionale au fost desființate, mărcile acestora înlocuite iar reglementările existente privind marca au fost abrogate, protecția acesteia fiind asigurată doar prin dispozițiile legilor penale.

În secolul al XVIII-lea s-au pus bazele conceptului modern de marcă, rezultat al dezvoltării posibilitaților de comunicare și al adoptării legilor ce garantau libertatea comerțului și a industriei, marcarea produselor fiind imperios necesară atât în interesul producătorilor cât și în cel al consumatorilor. Au fost create piețele mondiale de desfacere iar legislația privind proprietatea intelectuală a prins contur: mărcile, desenele și modelele industriale, brevetele și drepturile de autor confereau diferite drepturi exclusive pentru tipuri distincte de inovare.

În cursul secolului al XIX-lea, mărcile au început sa își contureze funcțiile pe care le au în prezent. Datorită dezvoltării producției de masă, apariției unui sistem mai elaborat de distribuire a produselor către consumator și creșterii comerțului, au determinat necesitatea unei identificări universal valabile a produselor, alta decât denumirea lor generică. În acea perioadă apar și produsele ambalate individual, producătorii începând să-și eticheteze cutiile și ambalajele cu denumirile producătorului. Dezvoltarea producției industriale și a schimbului comercial au determinat elaborarea de legi speciale în materia mărcilor, precum legea din 23 iunie 1857 în Franța, legea din 7 decembrie 1858 în Marea Britanie, legea din 30 august 1868 în Italia, legile din 8 iulie 1870 și 14 august 1876 în S.U.A, legea din 30 noiembrie 1874 în Germania, legea din 1 februarie 1879 în Belgia și Legea din 15 aprilie 1879 în România.

1.3. Aspecte privind evoluția mărcilor în România

Precum în alte țări, și în Pricipatele Române, mărcile de fabrică și de comerț s-au folosit din cele mai vechi timpuri. Pentru a deosebi mărfurile între ele, negustorii aplicau semne care constau fie dintr-un cap de animal, dintr-o stea, o ancoră sau alte figuri. Un detaliu important este acela că pe lângă semnul distinctiv, comerciantul aplica pe obiecte și un sigiliu propriu sau propria semnătură pentru a putea fi deosebite de alte obiecte asemănătoare aparținând altor comercianți. În zona Transilvaniei, pentru a menține calitatea produselor, breslele însemnau cu sigiliul propriu produsele tuturor maiștrilor, aceștia având la rândul lor semnul său personal. Pânzarii țeseau pe pânză semnul lor distinctiv. Conform privilegiului Rakoczian, „postăvarii erau obligați să ștampileze, cu două peceți de plumb postăvul de calitate superioară, cu o pecete postăvarul mijlociu, pe când cel comun rămânea nemarcat”, iar ordinul aulic din 1784 prevedea că produsele meșteșugarilor trebuie marcate „ și cu o ștampilă comercială specială, cu stema Ardealului, spre a se deosebi de produsele străine, interzise în comerț”.

Extinderea efectelor revoluției industriale a avut ca rezultat apariția reglementărilor referitoare la drepturile privind proprietatea industrială în țările din vestul Europei. Astfel volumul de produse a crescut iar necesitatea extinderii piețelor de desfacere a ajuns și în zona țării noastre. Prin urmare, statele interesate au acționat pentru încheierea unor tratate comerciale care conțineau prevederi privitoare la proprietatea industrială, mărci de fabrică și de comerț, desene și modele industriale și brevete de invenții.

Cu toate că se afla sub suveranitatea Turciei, România a reușit să trateze și să încheie direct o convenție comercială cu Austro-Ungaria, una din marile puteri ale Europei, acesta fiind primul pas către independența de stat. Convenția a fost încheiată în 1875, pe o durată de 10 ani, și prevedea în articolul 24 că „Supușii uneia din cele două Înalte Puteri contractante se vor bucura, pe teritoriul celeilalte, de aceeași protecție ca și naționalii pentru tot ceea ce privește mărcile de fabrică și de comerț precum și desenele și modelele de orice fel.” Totodată era fixat principiul conform căruia cetățenii uneia din țări nu pot avea în cealaltă țară un drept de exploatare exclusivă a mărcii și a desenului sau modelului industrial pe „o durată mai lungă decât cea fixată prin legea țării în privința naționalilor”. A urmat apoi încheierea Convenției României cu Germania în 1877prin care se garanta „supușilor fiecărei dintre cele două părți, în teritoriul celeilalte, aceeași protecțiune ca și naționalilor în tot ce privește modelele, desenele sau mărcile de fabrică sau de comerț precum și mărcile sau etichetele mărcilor sau a ambalajelor lor”.

1.3.1.Prima lege a mărcilor de fabrică și de comerț din România

Într-o perioadă în care România nu avea încă o industrie dezvoltată, predominând caracterul agrar, iar în unele ramuri nu se trecuse încă la utilizarea mașinilor, când piața internă era restrânsă și comerțul se realiza în mică măsură cu mărfuri autohtone, ca urmare a obligației asumate în convenția încheiată cu Austro-Ungaria, era necesară elaborarea proiectului de lege privind protecția mărcilor.

Crearea unui cadru legal a fost inițiat cu succes la 15 aprilie 1879 când a fost promulgată prima lege din țara noastră asupra mărcilor de fabrică și de comerț, proiectul fiind grăbit de prevederile convenției cu Austro-Ungaria conform cărora “guvernul român trebuia să prezinte camerelor române și să supună aprobării în interval de un an o lege asupra mărcilor, desenelor și modelelor industriale, conform dispozițiilor generale admise în domeniu”. Dacă în ceea ce privește domeniul brevetelor de invenții exista deja o experiență în elaborarea de reglementări, primul proiect de lege întocmindu-se în anul 1860, pentru Ministerul Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice, proiectul unei legi a mărcilor era un domeniu nou.

În vederea obținerii unor reglementări în materia mărcilor, ministrul agriculturii a solicitat Ministerului Afacerilor Străine ca prin intermediul agenților diplomatici din Roma și Paris să primească „legea asupra desenurilor de fabrică și reglementele de aplicațiune, legea asupra modelurilor de fabrică, alte legi, decrete și decizii ministeriale relative la brevetele de invențiune” , menționând că după primirea acestor documente va întocmi o comisie pentru a elabora proiecte de legi cerute prin convenția comercială. Pe lângă materialele cerute, Ministerul Afacerilor Străine a primit și două lucrări privind mărcile de fabrică și brevetele de invenție în care se regăseau răspunsuri la întrebările generate de noutatea acestor domenii. Odată elaborat, proiectul de lege a fost înaintat Adunării Deputaților spre examinare la începutul lunii februarie 1879 iar raportul Comitetului delegaților de secțiuni și proiectul legii modificat au fost prezentate în ședinta Adunării din 26 februarie 1879 de către ministrul Petre S. Aurelian.

În expunerea de motive se arăta că datorită industriei și comerțului aflate în curs de dezvoltare, în urma convențiilor încheiate cu diferite state europene, „este de mare utilitate a se lua din vreme măsuri pentru a pune capăt oricărui abuz ce ar tinde atât în detrimentul consumatorilor, cât și acela al marilor case de comerț, a face să se strecoare diferite producte, care sub etichete frauduloase se consideră ca aparținând acelor case a căror reputațiune este bine fondata. Inconvenientele ce decurg din lipsa unei bariere care să se opună acestor falsificări sunt numeroase și ele apasă într-un mod simțitor asupra industriei și comerțului nostru. Ele nu vor putea dispărea decât numai când, prin măsuri legale, bine întocmite, s-ar asigura fiecărui industriaș, fiecărui comerciant liberul exercițiu al dreptului său de proprietate.” Dezbaterile au vizat în principal art.14 care se referea la aplicarea de amenzi și privarea de libertate pentru nemarcarea obligatorie a unor produse prevăzute de lege. Deși art.3 menționa caracterul facultativ al mărcii, existau însă și excepții privind produsele farmaceutice, cele de igiena și salubritate publică, pentru care Guvernul putea declara marca de fabrică și de comerț obligatorie printr-un decret sub formă de regulament de administrație publică. Astfel legea mărcilor de fabrică și de comerț a fost adoptată de Adunare cu 61 voturi, contra 7 iar în ședința Senatului din 21 martie 1879, cu 31 voturi contra 2. Prin Decretul nr.879 din 14 aprilie 1879, legea a fost promulgată și publicată în Monitorul Oficial, intrând în vigoare la o lună după publicarea decretului, iar pentru aplicarea legii a fost aprobat un regulament de administrație publică prin Decretul nr.1193 din 28 mai 1879.

În mare parte, proiectul legii a fost inspirat din legea franceza din 23 iunie 1857 și anumite dispoziții din legea austriacă din acea perioadă. Primul articol al legii desemna marca de fabrica și de comerț ca fiind un semn sau o imagine prin care se puteau distinge produsele unui comerciant sau pe cele ale unui industriaș de produsele concurenței. Astfel erau: numele sub o formă deosebită, denumirile, întipăririle , timbrările, sigiliurile, reliefurile, vignetele, cifrele, copertele și alte asemenea. Nu constituiau mărci, literele sau monogramele, marca statului sau a vreunei comune. În art.3 era consacrat caracterul facultativ al mărcii ca o consecință a principiului libertății comerțului, dar și obligativitatea aplicării mărcii pe anumite produse stabilite de lege. Referitor la această prevedere trebuie menționată Legea privitoare la organizarea și încurajarea agriculturii care stabilea la art.82 că “mașinile și uneltele agricole puse în vânzare vor purta marca fabricii” care trebuia depusă la Institutul de Cercetări Agronomice al României. Producătorii sau fabricanții de produse standardizate aveau dreptul de a imprima pe produsele lor o marcă specială conferită de Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Folosirea unei mărci neconferite sau care aparținea altei persoane constituia înșelăciune și era pedepsită conform prevederilor Codului Penal. Interesant este faptul că fabricanții erau obligați să însoțească utilajele agricole de prospecte scrise în limba română, care cuprindeau modul de funcționare, planul și o descriere amănunțită a utilajului.

Pentru dobândirea proprietății exclusive a unei mărci cei interesați trebuiau să depună modelul mărcii respective la grefa tribunalului de comerț din localitatea de domiciliu. Comerciantului sau fabricantului care a depus marca la grefa tribunalului de comerț i se recunoștea un drept de prioritate exclusivă timp de 15 ani având apoi posibilitatea de prelungire.

Erau incriminate infracțiunea de contrafacere a unei mărci, vânzarea produselor contrafăcute sau false, imitarea mărcii de natură sa înșele cumpărătorul, uzitarea unei astfel de mărci, iar dacă marcarea era obligatorie, era pedepsită și vânzarea produselor nemarcate. Toate aceste infracțiuni erau pedepsite în funcție de gravitatea faptei prin amenzi, confiscarea produselor sau privarea de libertate.

Referitor la mărcile străine, pentru a beneficia de protecția legii române din 1879, era necesar să fie îndeplinite două condiții: prima condiție era ca stabilimentul să aparțină românilor sau străinilor ale căror țări aveau acorduri diplomatice cu România, care asigurau protecția mărcilor române sau dacă stabilimentul acestora se afla într-o altă țară care avea o astfel de convenție și asigura protecția mărcilor, și a doua condiție era ca marca să fie depusă în România. Această lege a fost abrogata după aproape 90 de ani de existență cu modificările ulterioare, prin Legea asupra mărcilor de fabrică, de comerț și de serviciu nr. 28/1967.

1.3.2. Legea asupra mărcilor de fabrică, de comerț și de serviciu nr. 28/1967

Noua lege consacră regula dobândirii dreptului la marcă prin prioritatea de înregistrare. Autorii proiectului s-au inspirat și de această dată din legislația țărilor avansate cu toate că s-a dorit ca noua reglementare să corespundă cu cerințele realității economice din acea perioadă. Noua lege a reprezentat un impuls pentru protecția acestei forme de proprietate industrială prin modificările și îmbunătățirile aduse legislației vechi determinând creșterea numărului înregistrărilor de mărci. Această lege se baza pe sistemul acordării protecției numai pentru mărcile înregistrate, dându-i titularului o asigurare în privința protecției și diminuând apariția eventualelor litigii. Odată cu noua legislație apar două noi categorii de mărci: cele de serviciu și cele colective. De asemenea, a fost introdus principiul folosirii obligatorii de către toate întreprinderile a mărcii de fabrică pentru toate produsele de pe piața internă, cu scopul de identificare a producătorilor și produselor dar și a calității, folosirea mărcilor de comerț și de serviciu fiind facultativă. Conform noii reglementări, atribuțiile privind înregistrarea mărcilor au revenit Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci în cadrul căruia funcționa un serviciu de mărci și o comisie pentru soluționarea litigiilor privind mărcile, cu competență în rezolvarea contestațiilor și cererilor de anulare. Hotărârile puteau fi atacate în termen de 2 luni de la comunicare prin recurs la Tribunalul Municipal București .

În concluzie, prin Legea asupra mărcilor de fabrică, de comerț și de serviciu nr. 28/1967, reglementările interne s-au aliniat prevederilor Convenției de la Paris privind protecția proprietății industriale și prevederilor Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor.

1.3.3. Legea din 1998, privind mărcile și indicațiile geografice

Schimbările politico-economice de la sfârșitul anului 1989 au determinat elaborarea unei noi legislații privind mărcile, Legea din 1998 privind mărcile și indicațiile geografice, fiind adoptată ca urmare a necesității de armonizare cu reglementările internaționale în materie: Convenția de la Paris din 1883 privind protecția proprietății industriale, Aranjamentul și Protocolul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor, Acordul TRIPS privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț, Tratatul privind dreptul mărcilor din 1994 și alte norme internaționale.

Legea din 1998 prezintă o serie de elemente de noutate față de legea din 1967, astfel: marca colectivă deosebește produsele/serviciile membrilor unei asociații de cele ale altor persoane iar marca notorie reprezintă o marcă foarte cunoscută în țară la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii respective, și se avea în vedere notorietatea mărcii în cadrul segmentului de public vizat pentru tipul de produse/servicii pentru care se aplică marca. Mărcile individuale pot fi depuse pentru înregistrare de persoane fizice și juridice pe când mărcile colective și de certificare pot fi depuse doar de persoane juridice. Acordarea protecției mărcii este neschimbată, prin înregistrarea la OSIM pe o perioadă de 10 ani cu posibilitatea reînnoirii. Un avantaj al legii noi îl reprezintă simplificarea procedurii de acordare a protecției. De asemenea, în procedura de examinare, pe lângă motivele de refuz rezultate în urma acesteia, se iau în considerare și motivele de refuz invocate de orice persoană interesată în urma publicării mărcii. Înregistrarea mărcii îi conferă titularului un drept exclusiv asupra ei iar actele pe care acesta poate sa le interzică unui terț sunt prevăzute expres în lege.

Un alt element de noutate îl constituie instituirea protecției provizorii, care oferă solicitantului mărcii posibilitatea de a cere după publicarea acesteia încetarea folosirii oricărui act prevăzut de lege, inclusiv despăgubiri, titlul devenind executoriu după înregistrarea mărcii. Totodată legea introduce principiul obligativității folosirii mărcii înregistrate, stabilind sancțiunea decăderii titularului din drepturi când, fără motive întemeiate, marca nu a fost folosită pe teritoriul României într-un interval neîntrerupt de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice a fost modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.179 din 28 decembrie 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 332/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 20 iulie 2006. În 2010 Legea 84/1998 este republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 350 din 27 mai în temeiul art. V din Legea nr. 66/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 9 aprilie 2010. 

CAPITOLUL II

MARCA COMUNITARĂ ȘI COEXISTENȚA CU CELELALTE SISTEME DE PROTECȚIE A MĂRCILOR

II.1.Conceptul de marcă comunitară

II.1.1. Considerații generale privind marca comunitară

Deoarece principiul teritorialității protecției mărfurilor constituia un impediment în libera circulație a acestora în cadrul Comunității Europene, în sensul că o marcă înregistrată de exemplu în Romania nu beneficia de protecție în alta tara decât prin înregistrare și în tara respectiva, cât și faptul că reglementările naționale ale țărilor membre ale acesteia prezentau anumite aspecte legale diferite, s-a încercat armonizarea legislațiilor naționale ale statelor membre asupra mărcilor.

Astfel, în 1957 prin tratatul de la Roma, s-a constituit Comunitatea Economică Europeană (C.C.E) având ca scop dezvoltarea armonioasă a activităților economice între statele membre și înlaturarea barierelor economice. Obstacolele în libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor au dispărut odată cu dezvoltarea Uniunii Europene, fosta Comunitate Europeană. Prin urmare, piața comună instituită a condus la apariția unui nou concept, menit să răspundă nevoii de protecție uniformă a companiilor în contextul mediului de afaceri comunitar: marca comunitară.

Pentru realizarea pieței interne, drepturile asupra mărcilor trebuiau să fie armonizate la nivel comunitar, printr-o singură procedură, valabilă pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

În vederea acestora, încă din anul 1960 au avut loc conferințe diplomatice și reuniuni interguvernamentale în scopul armonizării legislațiilor naționale. În urma dezbaterilor și negocierilor purtate au rezultat doua instrumente legale: Directiva 89/104 a Consiliului din 28 decembrie 1988, de armonizare a legislațiilor naționale ale statelor membre asupra mărcilor și Regulamentul (CE) nr.40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară acestea reprezentând legislația în materie.

Directiva prevede măsurile necesare pentru o bună funcționare a pieței interne însă nu realizează o armonizare totală a legislațiilor naționale. Totodată prevede coexistența la nivel european a două sisteme de protecție a mărcilor: sistemul național, reglementat de legislațiile naționale, și sistemul mărcii comunitare, reglementat prin Regulamentul mărcii comunitare, prin care mărcile înregistrate sunt recunoscute în toate statele membre UE printr-o singură procedură de înregistrare.

De asemenea a fost înființat Oficiul de Armonizare a Pietei Interne (OHIM), cu sediul în Alicante, Spania. OHIM este o instituție publică, independentă din punct de vedere legal, administrativ și financiar, are personalitate juridică și este guvernată de legislația comunitară. OHIM reprezintă atât o instituție a UE cât și un oficiu de proprietate industrială, în sarcina căruia se află înregistrarea drepturilor de proprietate pentru mărci și desene comunitare. Veniturile OHIM provin din taxele pentru cereri, înregistrari sau reînnoiri de mărci și desene comunitare.În ceea ce privește legalitatea deciziilor sale, OHIM este supravegheat de Curtea de Primă Instanță și Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

II.1.2. Definiția, caracteristicile și particularitățile mărcii comunitare

Definiția mărcii comunitare este dată de prevederile art.4 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009, conform căruia pot fi mărci comunitare toate semnele ce pot fi reprezentate grafic, mai ales cuvinte, nume de persoane, litere, cifre, desene, forma produsului sau a ambalajului său, condiția fiind ca aceste semne să facă deosebirea între produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altora. Pentru a putea fi înregistrată, o marcă comunitară trebuie să prezinte distinctivitate și să poată fi reprezentată grafic.

Marca comunitară prezintă o serie de caracteristici și particularități. În primul rând are caracter unitar, deoarece aceasta poate fi înregistrată, transferată, poate face obiectul unei renunțări, al unei decizii de revocare a drepturilor de titular sau de nulitate, iar folosirea sa poate fi interzisă, numai în cadrul Uniunii Europene. Prin înregistrarea mărcii comunitare, solicitantul obține un titlu unic, ce îi asigură mărcii o protecție unitară iar aceasta produce efecte pe întreg teritoriul Uniunii, la fel se întâmplă și în cazul transferului sau abandonului unei mărci.

O altă particularitate constă în revendicarea vechimii (seniority) unei mărci naționale sau internaționale, de către titularul unei mărci comunitare care are o marcă identică, înregistrată pe cale națională sau internațională. Revendicarea vechimii unei mărci are ca efect faptul că atunci când înregistrarea națională a cărei revendicare a fost cerută și acceptată decade, ea nu va mai trebui să fie reînnoită pentru a se menține drepturile ce decurg din înregistrarea acesteia. Revendicarea vechimii se poate face odată cu depunerea cererii, în termen de 2 luni sau oricând după înregistrarea mărcii.

Când o marcă comunitară nu a putut fi înregistrată, solicitantul are posibilitatea transformării acesteia în marcă națională, prin procedura de conversie. Pentru transformare, se depune aceeași cerere la oficiile naționale unde nu sunt impedimente la înregistrare, aceasta primind data de depozit a mărcii comunitare sau înregistrării naționale a cărei vechime a fost revendicată. Cererea de marcă națională rezultată va păstra aceeași dată de depozit sau de prioritate ca a mărcii comunitare. Un impediment la înregistrarea unei mărci comunitare îl poate constitui existența unui drept anterior în una sau mai multe țări ale UE sau faptul că în traducerea limbii unei țări din cele în care se dorește înregistrarea, marca are o semnificație care o face să fie descriptivă în legătură cu serviciile sau produsele pentru care se cere înregistrarea.

Marca comunitară nu se substituie nici mărci naționale și nici mărcii internaționale, ci coexistă cu acestea fiind un sistem de protecție independent. Protecția prin marca comunitară nu este obligatorie sau exclusivă, iar companiile care nu doresc protejarea mărcilor pe teritoriul UE, au libertatea de a alege între utilizarea “Sistemului Madrid” sau înregistrarea națională a mărcii.

II.1.3. Tipuri de mărci comunitare

Clasificarea mărcilor comunitare este una formală deoarece analiza mărcii asociată unui produs sau serviciu se face în raport cu reprezentarea grafică a semnului înregistrat sau solicitat pentru a fi înregistrat ca marcă, cu descrierea acestuia indicată în cerere, dar și cu o eventuală declarație de nerevendicare a unui drept exclusiv asupra unor elemente nedistinctive, aflate în compunerea mărcilor. Marcile comunitare pot fi:

– Mărci verbale, constând din cuvinte, asocieri de cuvinte însoțite sau nu de cifre, nume de persoane, sloganuri, fără ca acestea să prezinte alte elemente distinctive cum ar fi scrierea cu caractere speciale, utilizarea culorilor sau elemente grafice;

– Mărci figurative, constând din desene, combinații de elemente verbale și desene, sau elemente verbale însoțite de alte elemente distinctive, scrierea cu caractere speciale, utilizarea culorilor sau elementelor grafice;

– Mărci tridimensionale, constând din forma produsului sau a ambalajului, sau alte forme tridimensionale asociate produselor sau serviciilor;

– Mărci constând dintr-o culoare sau o combinație de culori care a devenit distinctivă pentru anumite categorii de produse sau servicii, cum ar fi culoarea mov pentru produse din ciocolată, culoarea portocaliu pentru servicii de comunicații mobile etc;

– Mărci sonore, constând din fragmente sonore distinctive, un exemplu fiind cunoscutul “răget al leului” aparținând Metro Goldwin Mayer;

– Alte tipuri de mărci: mărci de mișcare, mărci de poziționare, mărci olfactive și hologramele.

Marca comunitară este de sine stătătoare în raport cu mărcile naționale sau internaționale astfel că se poate solicita înregistrarea ca marcă comunitara:

– a unui semn nou care nu a făcut obiectul depunerii sau înregistrarii anterioare ca marcă

națională sau internațională,

– a unui semn care a făcut obiectul unei cereri de înregistrare aparținând solicitantului

mărcii comunitare, la un oficiu național dintr-o țară parte la Convenția de la Paris sau la Aranjamentul TRIPS, în acest caz solicitantul poate invoca prioritatea primului depozit,

– a unui semn care a făcut obiectul unei înregistrări internaționale, aparținând solicitantului

mărcii comunitare, indiferent de data înregistrării acesteia, și în acest caz solicitantul poate invoca prioritatea primului depozit.

II.1.4. Titularii mărciilor comunitare

Potrivit articolului 5 din Regulamentul (CE) nr.207/2009 privind marca comunitară, poate fi titular al unei mărci comunitare orice persoană fizică sau juridică, dar și entitățile de drept public. Pentru a putea să depună o cerere de înregistrare a unei mărci comunitare, persoanele interesate trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să aibă naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, al unui stat membru al

Convenției de la Paris sau al Organizației Mondiale a Comerțului;

să aibă domiciliul, sediul sau o întreprindere industrială sau comercială pe teritoriul Uniunii

Europene, pe teritoriul unui stat membru al Convenției de la Paris sau al Organizației Mondiale a Comerțului.

În cazul în care nu sunt îndeplinite niciuna dintre condiții, obținerea unei înregistrări de marcă este posibilă dacă există un raport de reciprocitate între Uniunea Europeană și țara solicitantului, un exemplu în acest sens fiind Taiwan.

Odată înregistrată, marca comunitară produce efecte ce îi conferă titularului său atât dreptul exclusiv asupra acesteia cât și anumite limitări în exercitarea dreptului exclusiv. Articolul 9 din Regulamentul mărcii comunitare prevede următoarele drepturi:

Dreptul exclusiv asupra mărcii, prin care titularul este îndreptațit să ceară instanțelor să

interzică terților să utilizeze fără consimțământul său:

– un semn identic cu marca pentru produse și servicii identice cu cele pentru care marca a fost înregistrată;

– un semn care datorită asemănării cu marca sau cu produsele sau serviciile cărora li se aplică semnul, cu produsele pentru care marca a fost înregistrată, ar produce confuzie și riscul de asociere a mărcii cu semnul;

– un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când cea din urmă a dobândit un renume în România sau în UE, iar dacă din folosirea semnului s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele mărcii, sau dacă prin folosirea semnului s-ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, titularul poate interzice terților:

– aplicare semnului pe produse sau pe ambalaje;

– oferirea produselor, comercializarea sau deținerea în acest scop;

– oferirea și prestarea de servicii sub semnul respectiv;

– importul sau exportul produselor sub acest semn;

– utilizarea semnului pe acte legate de afaceri sau pentru publicitate.

Drepturile conferite de marcă nu sunt opozabile terților decât după publicarea înregistrării mărcii, însă se pot solicita daune și pentru faptele ulterioare publicării cererii de înregistrare a mărcii, dacă utilizarea acesteia a fost interzisă unui terț.

Dreptul titularului de a invoca imposibilitatea folosirii mărcii din motive

independente de voința sa, precum: prelungirea duratei de avizare pentru medicamente, interdicția la import. Datorită acestui drept, titularul poate justifica lipsa de folosire efectivă a mărcii;

Dreptul titularului de a face modificări minore asupra mărcii, dar cu condiția să nu

afecteze caracterul distinctiv al acesteia;

Dreptul titularului de a cere specificarea că marca sa este o marcă înregistrată și nu

un termen generic, atunci când aceasta este reprodusă în dicționare, enciclopedii și alte asemenea publicații, iar utilizarea ei creează impresia că marca este un termen generic pentru produsele sau serviciile respective.

Posibilitatea transmiterii drepturilor asupra mărcii; Titularul poate să depună marca

comunitară drept gaj sau aceasta poate face obiectul altui drept real, deoarece marca reprezintâ un activ intangibil, fiind independentă de întreprindere;

Posibilitatea titularului de a reînnoi înregistrarea și odată cu aceasta să-și limiteze lista de

produse și servicii;

Dacă o marcă comunitară a fost înregistrată în numele agentului sau a reprezentantului

titularului legitim al mărcii, fără autorizarea sa, dă dreptul titularului să se opună utilizarea mărcii de către agentul sau reprezentantul care a înregistrat-o, dacă titularul nu a autorizat utilizarea și dacă agentul sau reprezentantul nu își pot justifica acțiunea.

Limitările dreptului exclusiv asupra mărcii sunt prevăzute în articolul 12 din Regulament:

1. Titularul mărcii nu poate să interzică altor persoane utilizarea în mediul afacerilor:

– a numelui și a adresei sale

– a indicațiilor care se referă la tipul, calitatea, destinația, valoarea, originea geografică, perioada de fabricație a produsului sau prestării serviciului sub marcă, dacă utilizarea acestora se face conform practicilor loiale;

– a mărcii, dacă aceasta este necesară pentru a indica destinația produsului sau serviciului, dacă utilizarea se face conform practicilor loiale și este folosită potrivit uzanțelor oneste în domeniul comercial sau industrial;

– a unui drept anterior cu aplicabilitate locală, dacă acest drept este recunoscut prin legea statului în cauză și în limita teritoriului în care acesta este recunoscut.

2. Epuizarea dreptului la marcă- titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor persoane deținerea, oferirea spre vânzare sau comercializarea produselor care poartă marca pentru produsele care au fost puse în comerț de însuși titularul mărcii sau cu consimțământul acestuia.

Titularului îi revine obligația ca odată ce a înregistrat o marcă să o utilizeze.

Neutilizarea mărcii de către titular în interiorul unei perioade de 5 ani poate avea ca efect decăderea titularului din drepturi, la cererea motivată a persoanelor intereste.

Titularul nu poate să modifice sau să-și extindă lista de produse sau servicii.

II.2. Modalități de extindere teritorială a protecției unei mărci. Comparație între sistemele de înregistrare a mărcilor

Pentru a beneficia de protecție, orice marcă trebuie să fie înregistrată. Protejarea mărcilor este necesară cu atât mai mult cu cât consumatorii au tendința de a cumpăra mai degrabă marca decât produsul sau serviciul oferit. Simbol complex, marca vinde produsul, este o garanție a calității, conferă credibilitate produselor noi, atrage cei mai buni angajați și permite firmei practicarea unei politici de prețuri ridicate.

Alături de înregistrarea la nivel comunitar, există și alte două moduri de extindere teritorială a protecției unei mărci: înregistrarea pe cale națională și cea la nivel internațional, prin Sistemul Aranjamentului de la Madrid. Deși în mare procedura de înregistrare a mărcilor este asemanătoare, etapele fiind similare, cele trei tipuri de înregistrare diferă în special prin întinderea efectelor înregistrării.

II.2.1. Înregistrarea unei mărci pe cale națională

Sistemul “căi naționale” presupune ca solicitantul să depună cereri de înregistrare a mărcii în toate țările în care dorește protecția acesteia. Comparativ cu celelalte două modalități de înregistrare, această procedură este mai anevoioasă deoarece între România și țările care prezintă interes trebuie să existe acorduri bilaterale sau multilaterale de protecție a proprietății industriale, solicitantul trebuie să fie reprezentat de câte un mandatar în fiecare țară, trebuie să parcurgă procedurile specifice fiecărei țări în parte și să achite o serie de taxe pentru fiecare țară, ajungându-se la costuri deloc de neglijat.

II.2.2. Înregistrarea unei mărci la nivel internațional

“Sistemul Madrid”, administrat de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale

(OMPI ), presupune două tratate internaționale, Aranjamentul de la Madrid și Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid, la care România este parte, pentru înregistrarea internațioanală a mărcilor. Acesta conferă mărcilor protecție la nivel internațional, în peste 70 de țări membre ale Sistemului. Solicitantul român poate depune la oficiul OSIM o cerere de înregistrare internațională a mărcii către OMPI specificând țările membre în care dorește înregistrarea mărcii.

În faza de depunere a cererii, solicitantul nu necesită de un mandatar, iar privitor la taxe, acestea sunt mult mai reduse în comparație cu taxele aferente căii naționale. Principalul avantaj al acestui sistem este depunerera unei singure cereri internaționale, într-o singură limbă fiind supusă unui singur set de taxe și termene, iar înregistrarea se poate menține în vigoare și reînnoi prin aceeași procedură unică. Există și unele dezavantaje, unul important este că în primii 5 ani marca internațională este legată de cea națională, iar dacă cea națională este anulată sau intervine altă problemă, este vizată și marca internațională.

II.2.3. Înregistrarea unei mărci utilizând „Sistemul mărcii comunitare”

Utilizarea „Sistemului mărcii comunitare” presupune ca solicitantul român să depună o cerere de înregistrare a mărcii la Oficiul pentru Armonizarea Pieței Interne (OHIM), iar după parcurgerea procedurilor, prin înregistrare, marca este protejată în toate statele membre ale Uniunii Europene. În cazul în care statele unde se dorește protecția nu sunt toate membre ale UE, solicitantul poate combina sistemele, de exemplu poate utiliza „Sistemul Madrid” desemnând statele nemembre ale Uniunii, iar pentru statele membre poate desemna marca comunitară. În aceste circumstanțe, înregistrarea unei mărci folosind “Sistemul mărcii comunitare” poate reprezenta o soluție mai avantajoasă deoarece:

– Printr-o singură cerere și o procedură unică, simplificată și cu un cost mai redus decât în cazul celorlalte sisteme, se obține protecția mărcii pe întreg teritoriul UE;

– Există unui sistem unic de taxe, prin care se scutește plata taxelor individuale către fiecare oficiu național;

– Pentru a depune cererea de marcă comunitară, o firmă nu trebuie să aibă o înregistrare națională prealabila ca în cazul unei cereri de marcă internațională;

– Cererea de marcă comunitară se poate completa în oricare din limbile oficiale ale statelor membre iar pentru procedurile ulterioare depunerii se poate opta pentru una din limbile oficiale ale OHIM: engleză, franceză, spaniolă, italiană sau germană;

– Orice acțiune întreprinsă privind marca comunitară va avea aceleași efecte în toate țările din UE. Înregistrarea, cesiunea sau abandonul unei mărci vor avea efect automat iar deciziile privind validitatea mărcii comunitare și drepturile conferite de aceasta vor avea efect unitar;

– Folosirea mărcii comunitare într-un stat membru determină validitatea acesteia pe întreg teritoriul UE, astfel evitându-se decăderea mărcii pe motiv de nefolosire pe o perioadă neîntrerupta de 5 ani;

– În cazul în care cererea de înregistrare a unei mărci comunitare a fost respinsă în una sau mai multe țări membre, poate fi transformată în cerere de marcă națională în țările membre în care nu sunt motive de refuz, așa-numita “procedură de conversie”, păstrându-se data de prioritate sau de depozit a cererii inițiale;

– Cererea de marcă comunitară poate să constituie baza unei cereri de marcă internațională și invers, datorită aderării Uniunii Europene la Protocolul privind Aranjamentul de la Madrid;

– Odată cu extinderea Uniunii, mărcile comunitare înregistrate anterior sau cele depuse spre înregistrare, își extind automat efectele și în noile state.

Pe lângă multiplele avantaje, marca comunitară prezintă și anumite puncte slabe. Dezavantajul unei mărci comunitare constă în imposibilitatea înregistrării dacă o singură țară refuză înregistrarea acesteia pe teritoriul său din diferite motive, cel mai des invocându-se motivul existeței unei mărci anterioare identice. De asemenea, obținerea unei decizii definitive durează mai mult decât în cazul procedurii naționale. Un alt dezavantaj major al mărcilor comunitare îl reprezintă faptul că titularii mărcilor suportă costuri semnificative pentru a-și apăra drepturile. Astfel, pe măsură ce o marcă devine mai cunoscută, este tentantă pentru concurenți, existând riscul ca aceștia să depună cereri de înregistrare a aceleiași mărci. Deoarece în sistemul mărcii comunitare, OHIM nu examinează marca decât raportându-se la motivele absolute de refuz, titularul primei mărci va fi nevoit să depună de fiecare dată opoziții, în caz contrar riscând ca marca sa să piardă din putere în avantajul altor mărci asemănătoare sau identice pentru produse similare.

II.3. Coexistența Sistemului mărcii comunitare cu sistemele naționale de protecție a mărcilor

II.3.1. Principiul seniorității

În baza art. 34 și 35 din Regulamentul mărcii comunitare „solicitantul sau titularul unei

mărci poate revendica senioritatea unei mărci naționale anterior înregistrată într-un stat membru sau o înregistrare internațională anterioară care produce efecte într-un stat membru". Invocarea seniorității se poate face fie odată cu înregistrarea mărcii comunitare fie într-un termen expres stipulat de lege (de doua luni) de la înregistrarea mărcii comunitare. Prin invocarea seniorității, titularul unei mărcii comunitare care renunță la marca sa națională anterioară, fie expres fie tacit prin nemenținere în vigoare, beneficiază de aceleași efecte ca și cum marca sa națională ar fi încă în vigoare. În acest caz, beneficiază de prioritatea înregistrării mărcii naționale dar numai în țara sau țările în care marca este înregistrata și nu la întreg nivel comunitar. Desigur, pentru a beneficia de posibilitatea invocării seniorității, marca națională și marca comunitară trebuie să fie identice sub triplu aspect, respectiv cu privire la: titular, reprezentare grafică și pentru bunurile și serviciile pentru care sunt înregistrate. Mai mult, pentru a putea beneficia de acest avantaj, marca națională trebuie să fie valabil înregistrată (titularul să nu fie decăzut din drepturi, marca să nu fie declarată nulă etc.) și în vigoare la momentul invocării acesteia în cererea de marcă comunitară.

Efectele seniorității încetează în cazul retragerii sau refuzului de înregistrare al mărcii

comunitare. Invocarea acestui principiu vine în ajutorul titularului de marcă deoarece reduce costurile cu menținerea în vigoare a mărcii naționale și simplifică managementul de portofoliu de mărci. Dacă până la înregistrarea mărcii comunitare, marca internațională își pierde valabilitatea într-unul sau mai multe state pentru care s-a invocat senioritatea, atunci senioritatea invocată își pierde efectele în statele în cauză. Dacă valabilitatea mărcii internaționale se pierde după înregistrarea mărcii comunitare, marca internațională se consideră ca și cum ar fi încă în vigoare. In practică, titularii renunță în mod deliberat la înregistrările naționale sau internaționale dacă beneficiază de marca comunitară și au invocat senioritatea.

3.2. Principiul conversiei

Acest principiu a fost inițial introdus în Protocolul privind Aranjamentul de la Madrid, art. 9. De asemenea, Regulamentul mărcii comunitare prevede în art. 108 că „solicitantul sau titularul unei mărci comunitare poate solicita transformarea cererii de marcă comunitară sau a mărcii comunitare înregistrate, în cerere de marcă națională producând efecte în statele membre indicate în cererea de transformare începând cu data depunerii cererii de marcă comunitară sau data mărcii comunitare înregistrate, în cazul în care cererea de marcă comunitară a fost respinsă, retrasă sau este considerată retrasă sau marca comunitară încetează să-și mai producă efectele".

După cum am menționat, în baza caracterului unitar al mărcii comunitare, în cazul în care marca nu poate fi înregistrată într-un singur stat, ea nu va putea fi înregistrată în nici un stat membru al Uniunii Europene. Conform principiului conversiei, dacă cererea de marcă comunitară a fost refuzată în baza obiecțiilor pronunțate de una sau mai multe oficii naționale, se va produce conversia cererii de înregistrare a mărcii comunitare în cereri de înregistrare pe cale națională în statele membre care nu au avut obiecții la înregistrarea mărcii comunitare păstrând termenii acesteia, inclusiv data de prioriate și/sau senioriatea invocate în cererea de marcă comunitară. Pentru a fi valabilă, cererea de transformare trebuie depusă într-un termen expres stipulat trei luni care începe să curgă de la data notificării OHIM asupra producerii evenimentului legat de cererea de înregistrare a mărcii comunitare sau de marcă comunitară înregistrată (de ex. cerere de marcă retrasă/considerată retrasă sau respinsă de către OHIM, renunțarea sau nemenținerea în vigoare a mărcii comunitare). Termenul stipulat este un termen de decădere care nu poate fi suspendat sau întrerupt.

In momentul în care OHIM transmite cererea de conversie către oficiile naționale desemnate, aceste oficii nu pot supune cererea de transformare unor condiții diferite de cele prevăzute în Regulamentului mărcii comunitare și în regulamentul de execuție în ceea ce privește formularea cererii. Desigur, se poate solicita completarea unor condiții de formă, precum completarea unor taxe legale, depunerea unui număr suplimentar de reprezentări grafice ale mărcii, traducerea claselor de bunuri și servicii în limba națională a statului respectiv, desemnarea unui reprezentant legal în statul respectiv etc. Din nou, acest principiu vine în ajutorul titularilor de marcă deoarece orice investiție făcută sau aport la capital făcut în țările în care marca nu a fost refuzată este astfel menținut de la data depunerii mărcii comunitare, a priorității sau a seniorității invocate.

III. PROCEDURA DE ÎNREGISTRARE, DURATA PROTECȚIEI SI REÎNOIREA

UNEI MĂRCI COMUNITARE

III.1. Procedura de înregistrare

III.1.1.Completarea și depunerea cererii de marcă comunitară

Procedura de înregistrare a unei mărci comunitare la Oficiul de Armonizare a Pieței Interne este în mare parte similară celei parcurse în vederea înregistrării mărcii la nivel național în statele membre: completarea și depunerea cererii, examinarea preliminară, raportul de cercetare documentară, examinarea de fond, publicarea mărcii, depunerea unor eventuale opoziții ale terților, examinarea contestațiilor și în final înscrierea în Registrul Mărcilor Comunitare și eliberarea certificatului de înregistrare, excepție făcând anumite particularități procedurale specifice. Deși nu este obligatorie utilizarea unui anumit formular pentru cerere, este recomandat cel pus la dispoziție pe pagina web a OHIM sau pe cea a OSIM, deoarece indică elementele pe care solicitantul trebuie neapărat să le specifice pentru a i se putea înregistra cererea de marcă.

Cererea de marcă comunitară poate fi completată în oricare din limbile oficiale ale Uniunii Europene, dar indicând și o a doua limbă diferită de cea dintâi ce va fi utilizată în procedurile post-examinare, inclusiv pentru opoziții. A doua limbă trebuie să fie una din cele cinci limbi oficiale ale OHIM, engleză, franceză, germană, italiană și spaniolă, limbi în care se desfășoară toate procedurile Oficiului din Alicante. Cererea de marcă comunitară conține informații privind elementele de bază: identificarea solicitantului, denumirea mărcii, respectiv, reprezentarea ei grafică, dacă este cazul, listă de produse și servicii care se doresc a fi protejate; semnătura solicitantului sau a mandatarului său, dacă se optează pentru reprezentarea printr-un consilier în proprietate industrială. Dacă marca este verbală, se va completa denumirea acesteia: cuvinte, nume, slogan, combinații de cuvinte și cifre, iar dacă este de alt tip se va atașa la cerere reprezentarea grafică a acesteia. De asemenea se vor specifica produsele și serviciile pentru care marca este sau va fi utilizată. Taxele pentru înregistrarea unei mărci comunitare cuprind o taxă de bază, pentru depunerea cererii, și o taxă de înregistrare, care se va plăti în cazul în care marca a fost acceptată la înregistrare.

Depunerea cererii de înregistrare a unei mărci comunitare către Oficiul pentru Armonizare a Pieței Interne, se poate face: personal sau prin mandatar la sediul Oficiului din Alicante, online atașându-se un fișier cu reprezentarea grafică a mărcii, prin fax, cu ajutorul unei firme de curierat sau prin intermediul oficiilor naționale ale statelor membre ale Uniunii, sau la sediul Biroului Benelux de Mărci (BBM). Oficiile naționale nu au nici o competență în a interveni asupra cererii pentru a completa eventualele lipsuri sau de a semnala anumite erori. Aceste oficii doar primesc cererea și o expediază la OHIM, acțiune ce implică achitarea unei taxe naționale.

III.1.2. Examinarea preliminară și întocmirea raportului de cercetare documentară

În faza examinării preliminare sunt analizate condițiile pentru acordarea datei de depozit, a celor pentru recunoașterea priorităților invocate, a seniorităților, etc. Pentru cererile depuse în baza , examinarea preliminară este făcută de Organizația Mondială de Proprietate Intelectuală (OMPI). Dacă cererea nu îndeplinește condițiile pentru acordarea datei de depozit, OHIM notifică solicitantul, acordându-i un termen de 2 luni pentru rezolvarea deficiențelor. Dacă acestea sunt rezolvate în termen, procedura continuă cu modificarea corespunzătoare a datei de depozit; în caz contrar, procedura se închide.

Solicitantul este notificat și pentru iregularitățile care nu țin de acordarea datei de depozit. În acest caz, nerezolvarea acestora în termen nu mai are ca efect închiderea procedurii, ci continuarea acesteia, dar fără recunoașterea drepturilor invocate (prioritate, senioritate, etc.).

Potrivit prevederilor Regulamentului Mărcii Comunitare, " pot constitui mărci comunitare toate semnele care pot fi reprezentate grafic, în special cuvintele, numele de persoane,desenele, literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condiția ca astfel desemne să asigure deosebirea între produsele sau serviciile unei intreprinderi de cele ale altora ". Așadar, în sensul art. 4 al Regulamentului, pentru a putea fi înregistrată, o marcă comunitară trebuie să fie distinctivă și să poată fi reprezentată grafic .

În cazul mărcilor comunitare colective, examinarea preliminară prezintă anumite

particularități. Articolul 64 al Regulamentului prevede că “pot constitui mărci comunitare colective acele mărci astfel denumite la depunere, destinate să facă distincția între produsele sau serviciile membrilor asociației titulare din alte întreprinderi. Acestea pot fi depuse de catre asociațiile de fabricanți, producători, prestatori de servicii sau comercianți, care au capacitatea în nume propriu să fie titularii unor drepturi sau obligații de orice natură, să atribuie contracte sau să întocmească alte acte juridice, și să intenteze acțiuni în justiție, precum și persoanele juridice care țin de dreptul public.” Pot constitui mărci comunitare colective și semnele sau indicațiile care pot servi în comerț la desemnarea provenienței geografice a produselor sau serviciilor. În această situație, titularul nu poate interzice unui terț să utilizeze în comerț aceste semne sau indicații, cât timp utilizarea se face conform practicilor loiale în domeniul comercial sau industrial; o marca comunitară nu poate fi opozabila unui terț îndreptățit să folosească o anumită denumire geografică. Înregistrarea mărcilor comunitare colective necesită existența unui Regulament de utilizare a mărcii, în care sunt indicate persoanele autorizate să utilizeze marca, condițiile de afiliere la asociație, normele de utilizare a mărcii și sancțiunile. Acest Regulament trebuie să autorizeze orice persoană ale cărei produse sau servicii provin din zona geografică respectivă, să devină membră a asociației care este titulara mărcii.

În concluzie, particularitățile privitoare la mărcile comunitare colective constau în

examinarea existenței Regulamentului de utilizare a mărcii și măsura în care acesta corespunde cu prevederile legale. Dacă se constată nereguli, termenul de remediere este de 2 luni, sub sancțiunea respingerii cererii.

După finalizarea examinării preliminare, cererii i se acordă dată de depozit iar OHIM elaborează un raport de cercetare documentară ce conține mărcile comunitare sau cererile de marcă comunitară anterioare care ar putea constitui drepturi anterioare în raport cu marca solicitată. Cercetarea documentară se face în baza de date a OHIM cu privire la mărcile comunitare care ar putea fi opuse cererii de înregistrare și totodată este trimisă o copie a cererii de înregistrare și oficiilor naționale ale statelor membre UE pentru ca acestea să efectueze la rândul lor o cercetare documentară în bazele proprii. După efectuarea cercetărilor, oficiile naționale trebuie ca în termen de 3 luni de la primirea cererii, să trimită rapoartele către OHIM care le transmite, împreună cu propria cercetare, solicitantului. Acesta va fi nevoit să își limiteze lista de produse sau servicii sau, după caz, sa își retragă cererea de înregistrare pentru a evita un eventual conflict cu mărcile opuse. Rapoartele de cercetare documentară care nu au fost comunicate către OHIM în termenul prevăzut, nu vor fi luate în considerare și nu vor fi comunicate solicitantului.

III.1.3. Examinarea de fond. Motive absolute de refuz

În această fază se examinează dacă semnul solicitat pentru înregistrare se încadrează sau nu, în categoria semnelor ce nu pot face obiectul unui drept exclusiv. Precum am arătat în capitolul precedent, în conformitate cu Regulamentul Mărcii Comunitare, “pot constitui mărci comunitare toate semnele care pot fi reprezentate grafic, în special cuvintele, numele de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condiția ca acestea să asigure deosebirea între produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altora”.

Așadar, pentru a putea beneficia de înregistrare, marca comunitară trebuie să prezinte distinctivitate și să poată fi reprezentată grafic. Același Regulament prevede chiar din rândul semnelor care în principiu îndeplinesc cele două condiții, faptul că unele nu pot face obiectul unui drept exclusiv, pentru următoarele motive absolute de refuz:

Sunt refuzate la înregistrare sau pot fi declarate nule, dacă sunt înregistrate:

a) semnele care nu pot constitui o marcă

b) mărcile fără caracter distinctiv

c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicii și care pot servi în comerț la

desemnarea felului, calității, cantității, destinației, valorii, provenienței sau data fabricației produsului sau a prestării de servicii, sau alte caracteristici ale acestora

d) mărcile compuse exclusiv din semne sau indicii devenite uzuale în limbajul curent sau în obiceiurile constante ale comerțului

semnele constituite exclusiv din forma impusă chiar de natura produsului, din forma

produsului necesară obținerii unui rezultat tehnic sau din forma care dă valoare substanțială produsului.

mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri

mărcile de natură să înșele publicul privitor la natura, calitatea sau proveniența

geografică a produsului sau serviciului.

Orice stat membru poate stipula ca unei mărci sa îi fie refuzată înregistrarea sau să fie declarată nulă, când:

cererea de înregistrare a mărcii a fost făcută cu rea-credință

b) utilizarea acestei mărci poate fi interzisă în temeiul unei alte legislații decât cea în domeniul de drept al mărcilor din statul membru în cauză

marca conține un semn de o înaltă valoare simbolică și în special, un symbol religios

marca conține insigne, embleme și ecusoane, altele decât cele menționate în

convenția de la Paris, și care prezintă un interes public, numai dacă înregistrarea lor

nu a fost autorizată conform legii statului membru de către autoritatea competent

Cu toate acestea, unei mărci nu i se poate refuza înregistrarea sau dacă este deja înregistrată nu va fi declarată nulă dacă, înainte de data cererii de înregistrare și după utilizarea ei, aceasta a dobândit un caracter distinctiv. De asemenea, statele membre pot prevedea ca dispoziția să se aplice și atunci când caracterul distinctiv a fost dobândit după cererea de înregistrare sau după înregistrarea propriu-zisă.

Important este faptul că Oficiul de la Alicante, în cursul examinării cererii de marcă din punct de vedere al motivelor absolute de refuz, judecă caracterul distinctiv al mărcii ținând cont de sensul acestuia în toate cele 20 de limbi oficiale ale Uniunii Europene.

Trebuie avută în vedere și o prevedere importantă ce se regăsește în art.7 alin.2 al Regulamentului privind marca comunitară: “ Alin.(1) se aplică chiar dacă motivele de refuz nu există decât într-o parte a Comunității”. Această situație o putem exemplifica prin două cazuri concrete:

Denumirea Scandia pentru produse din carne reprezintă un termen fantezist, iar în

limba română nu are nicio semnificație, deci la prima vedere nu se încadrează pe lista motivelor absolute de refuz prevăzute în Regulament. Cu toate acestea, cererea de înregistrare a mărcii Scandia, ca marcă comunitară, a fost refuzată pentru motive absolute deoarece în Cipru, Scandia reprezintă denumirea unei zone și civilizații istorice din Grecia Antică.

Un caz asemănător îl constituie denumirea Rozina pentru conserve din fructe,

denumire fantezistă, cererea de înregistrare ca marcă comunitară fiind refuzată pentru motive absolute deoarece în slovenă, Rozina reprezintă un soi de struguri.

Oficiul pentru Armonizarea Pieței Interne expune și alte cerințe pentru ca mărcile să nu prezinte motive absolute de refuz:

Marca nu trebuie să fie compusă exclusiv din semne sau indicații utilizate în

comerț în legătură cu produsele sau serviciile pe care le reprezintă, spre exemplu care să arate tipul „light” , calitatea „premium”, valoarea „cel mai ieftin”, originea geografică, data fabricării produsului „proaspete în fiecare zi”, „fără plumb” pentru benzină sau „fără zahăr” pentru băuturi răcoritoare și alte caracteristici ale produselor.

Marca nu trebuie să fie compusă exclusiv din semne sau indicații des întâlnite în

limbajul curent sau în practicile constante ale comerțului precum este expresia „ca la mama acasă”.

Mărcile tridimensionale, trebuie să îndeplinească anumite condiții: semnul să nu

fie uzual pentru produsul sau serviciul respectiv deoarece prin utilizare generală consumatorul nu va identifica sursa de proveniență a produselor respectiv serviciilor; forma să nu fie impusă de natura produselor sau serviciilor pentru care semnul este folosit ca marcă; să nu contravină interesului legitim al persoanelor ce participă la activitatea de comerț.

III.1.4. Motive relative de refuz

Constituie motive relative de refuz, prevederile ce reglementează pe de o parte, conflictul dintre semnele ce se doresc a fi înregistrate ca mărci, și mărcile anterioare: cele înregistrate, cele în curs de înregistrare, mărci neînregistrate dar utilizate în comerț în special cele notorii, mărci utilizate de o persoană și înregistrate cu rea-credință de alte persoane, iar pe de altă parte, conflictul dintre semnele ce se doresc a fi înregistrate și drepturile anterioare opozabile, aici încadrându-se dreptul la nume și imagine, dreptul de autor și celelalte drepturi de proprietate industrial.

Putem spune că ne aflăm în prezența unui conflict dintre un semn și o marcă anterioară în următoarele condiții:

Dacă semnul ce constituie marcă este identic cu marca anterioară. Pentru ca marca

opozabilă să fie anterioară, data cererii de înregistrare a semnului trebuie să fie ulterioară datei cererii de înregistrare a mărcii opozabile, iar dacă este invocată o marcă neînregistrată dar utilizată, cum este cazul marcii notorii sau de renume, aceasta să fi dobândit renumele sau notorietatea înaintea datei de înregistrare a semnului;

Dacă produsele sau serviciile pentru care se dorește a fi înregistrat semnul, sunt

identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată;

Dacă similitudinile dintre semn și marca anterioară creează confuzie în rândul

consumatorilor având ca urmare riscul de asociere dintre cele două mărci.

Analiza conflictului dintre mărci parcurge mai multe etape. În primul rând se analizează dacă acestea sunt identice sau similare și care sunt elementele lor distinctive, în vederea stabilirii riscului de confuzie sau asociere. Sunt analizate listele de produse sau servicii corespunzătoare celor două mărci pentru identificarea produselor și serviciilor identice, similare sau diferite. În cazul în care sunt constatate diferențe, examinarea nu se mai continuă.

Se stabilesc elementele distinctive care vor servi la analiza riscului de asociere dintre cele două mărci, dar și elementele nedistinctive care raportate la lista de produse/servicii ar putea crea îndoieli asupra întinderii protecției obținute prin eventuala înregistrare a mărcii.

Pentru produsele sau serviciile identice sau similare este definit consumatorul mediu al acestora după gradul de pregătire (elementară, medie, superioară) și după atenția acordată la cumpărarea produsului, în vederea analizării riscului de asociere și confuzie dintre marca examinată și marca anterioară. Riscul de confuzie se apreciază în funcție de gradul de cunoaștere a mărcilor pe piață, asocierea pe care consumatorul o face între mărcile în cauză și gradul de asemănare între semne având în vedere semnele pe care aceste sunt aplicate.

Privitor la noțiunea de similitudine a produselor, reglementările privind protecția mărcilor precum Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea produselor și serviciilor, Tratatul privind dreptul mărcilor, Regulamentul de aplicare a Regulamentului mărcii comunitare, arată fără echivoc : clasificarea produselor și serviciilor este făcută în scop pur administrativ și numai criteriul apartenenței la aceeași clasă, Nisa, sau la clase diferite nu este un criteriu pentru a aprecia dacă produsele sau serviciile sunt sau nu similare; în aprecierea similitudinii trebuie avut în vedere că, dacă produse diferite sau care au destinații diferite sunt fabricate de același tip de întreprindere sau dacă consumatorul pleacă de la principiul că în mod normal sunt fabricate de aceeași întreprindere, se consideră că produsele au o sursă comună și astfel este necesară analiza riscului de asociere.

Alte motive în baza cărora statele membre ale Uniunii pot refuza înregistrarea unei mărci sau dacă aceasta este înregistrată poate fi declarată nulă, în măsura în care poate fi interzisă în temeiul unui drept anterior precum dreptul la nume, dreptul la imagine, dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, și în următoarele condiții:

Dreptul anterior care se invocă, să existe și să-i dea deținătorului legitim dreptul să

interzică utilizarea unei mărci. Astfel, o marcă care conține numele sau imaginea unei persoane, sau care conține drepturi de autor, nu va putea fi înregistrată decât cu acordul acesteia sau al succesorilor ei în drepturi, respectiv al deținătorului dreptului anterior.

Dreptul să fie anterior cererii de înregistrare, datei de depozit sau datei priorităților invocate și recunoscute;

Regulamentul privind marca comunitară prevede că motivele relative de refuz sunt examinate în procedura de opoziție, ca urmare a opoziției motivate a terților interesați, dar pot fi invocate și în procedura de anulare.

III.1.5. Observațile și opozițiile terților

Odată îndeplinite condițiile legale pentru înregistrare, respectiv după examinarea preliminară și examinarea motivelor absolute și relative de refuz și după expirarea unui termen de o lună de la comunicarea raportului de cercetare documentară, marca comunitară este publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, terții interesați având posibilitatea de a se opune la înregistrarea mărcii.

Publicarea mărcii se face în toate limbile oficiale ale statelor membre UE, în “Buletinul Mărcilor Comunitare”, publicație ce apare săptămânal și poate fi consultat pe adresa web a Oficiului pentru Armonizarea Pieței Interne. Publicarea unei mărci comunitare cuprinde următoarele elemente:

Numele și adresa solicitantului

Dacă solicitantul are un reprezentant desemnat, numele și adresa profesională a acestuia

Reproducerea mărcii, însoțită de descriere și toate mențiunile; dacă marca este constituită din culori, publicarea se face în culori însoțită de codul culorilor indicate

Lista produselor și serviciilor grupate conform clasificării Nisa, fiecare grupă fiind precedată de numărul clasei căreia îi aparțin produsele și serviciile, iar publicarea listei se face în ordinea claselor

Data de depozit și numărul dosarului

Indicații privind prioritățile sau prioritățile de expoziție, revendicate conform Regulamentului privind marca comunitară, când este cazul

Indicații privind revendicarea vechimii (seniorității) mărcii, potrivit Regulamentului privind marca comunitară, când este cazul

Indicații conform cărora cererea a fost depusă pentru o marcă colectivă, când este cazul

Declarația conform căreia solicitantul renunță la orice drept exclusiv asupra unui element al mărcii, când este cazul

Limba în care a fost depusă cererea și cea de-a doua limbă aleasă de solicitant

Dacă este cazul, indicații conform cărora cererea rezultă dintr-o transformare a unei cereri internaționale care desemnează Comunitatea Europeană și data de înregistrare internațională

După ce marca a fost publicată, persoanele interesate vor putea să se opună

înregistrării acesteia atât în baza motivelor absolute de refuz cât și în baza motivelor relative, prin formularea de observații în termen de trei luni de la publicarea cererii de marcă, plus un termen adițional de o lună. Potrivit Regulamentului mărcii comunitare “orice persoană fizică sau juridică precum și grupurile de fabricanți, producători, prestatori de servicii, comercianți sau consumatori pot depune observații scrise la Birou, precizând motivele conform cărora ar trebui refuzată înregistrarea mărcii. Aceștia nu dobândesc calitatea de părți în cadrul procedurii în fața biroului și nu vor putea contesta decizia luată cu privire la observațiile depuse.

Procedura observațiilor prezintă următoarele caracteristici:

Este inițiată la intervenția părților

Are ca obiect doar motivele absolute de refuz care sunt examinate ex officio, în cadrul examinării de fond

Este prevăzută ca un mijloc de control pentru examinarea motivelor absolute de refuz

Nu este supusă taxelor

După formularea observațiilor, terțul nu este informat de către OAPI cu privire la soluționarea lor, însă acesta poate verifica dacă observațiile au fost sau nu însușite și dacă marca a fost admisă la înregistrare accesând online baza de date a OAPI. Observațiile cu privire la motivele absolute de refuz pot fi depuse separat, OAPI confirmând primirea acestora celui care le-a depus, sau pot fi incluse în motivele opoziției formulate de către un terț.

În ceea ce privește procedura de analizare a observațiilor terților, indiferent dacă acestea au fost depuse ca atare sau în cadrul unei opoziții, vor fi analizate de un examinator responsabil pentru cererea respectivă iar dacă acestea sunt depuse împreună cu o opoziție, examinatorul va trebui ca în termen de o lună să stabilească dacă observațiile sunt întemeiate. Dacă observațiile sunt întemeiate, examinatorul va suspenda procedura de opoziție până la luarea unei decizii privind observațiile, iar dacă acesta sunt considerate ca neîntemeiate, procedura de examinare a opoziției va continua să se desfășoare. Opozantul care a depus observații în procedura de opoziție, respectiv a depus opoziție invocând motive absolute, devine parte la procedură. După expirarea termenului de trei luni și a celui adițional de o lună în care pot fi depuse observații și opoziții, solicitantul va fi notificat cu privire la observațiile depuse și i se acordă un termen limită de răspuns.

În vederea înțelegerii modului în care procedura observațiilor este combinată cu opoziția, vom analiza situația cererii mărcii comunitare NETPC. După publicarea cererii privind această marcă, solicitată la înregistrare pentru clasa de produse 09 „calculatorare și accesorii ale acestora”, au fost formulate următoarele observații ale terților: denumirea NETPC reprezintă abrevierea de la NETWORK PERSONAL COMPUTER, în consecință, este descriptivă în raport cu clasa de produse pentru care este solicitată. Astfel s-a solicitat respingerea cererii pe motiv că marca desemnează în mod evident tipul produsului. Conform procedurii, examinatorul a notificat terțul că observațiile sale au fost primite de către Oficiu, și solicitantul cu privire la observațiile primite, pentru ca acesta în termen de două luni să își formuleze argumentele. În vederea susținerii caracterului distinctiv al mărcii NETPC, solicitantul acesteia a expus următoarele argumente:

Marca NETPC este formată din alăturarea a două cuvinte distincte NET și PC care reunite formează o denumire considerată având caracter distinctiv

Denumirea NETPC nu descrie în mod direct caracteristicile produselor, nu este descriptivă în raport cu clasa de produse solicitate și nu desemnează în mod exclusiv tipul produsului

Au fost înregistrate și alte mărci conținând aceste sintagme iar asocierea lor nu este fantezistă, astfel nu poate fi respinsă de la înregistrare

Dacă denumirea NETPC ar fi înregistrată ca marcă, acest lucru nu ar împiedica alți solicitanți să folosească elementele NET și PC în combinație cu alte denumiri

Denumirea NETPC a fost înregistrată în Franța considerându-se că beneficiază de caracter distinctiv, prin urmare această marcă ar trebui să fie admisă la înregistrare.

În urma acestor argumente, examinatorul a decis respingerea cererii de înregistrare a mărcii comunitare NETPC pentru întreaga listă de produse, pe motiv că marca face referire directă la produsele solicitate și apreciindu-se că asocierea celor două cuvinte nedistinctive nu este de natură să confere un minim de distinctivitate ansamblului. Decizia a fost contestată prin Hotărârea Departamentului Apeluri. Decizia luată în examinare fiind menținută, cererea de înregistrare a mărcii a fost respinsă.

Opoziția terților reprezintă o cale de atac administrativă prin care aceștia au posibilitatea de a opune drepturi dobândite anterior, dacă apreciază că o marcă publicată ulterior aduce atingere acestor drepturi.

În Regulamentul mărcii comunitare, opoziția este limitată la motivele relative de refuz, motivele absolute făcând obiectul procedurii observațiilor. Potrivit art.41, se poate formula o opoziție la înregistrarea mărcii în termen de trei luni de la publicarea cererii de înregistrare a mărcii comunitare, pe motiv că marca ar trebui să fie respinsă la înregistrare în temeiul articolului 8:

de către titularii mărcilor anterioare, precum și de către licențiații împuterniciți de

către titularii acestor mărci în cazurile prevăzute la articolul 8 alineatul (1) (a)“se respinge înregistrarea mărcii solicitate atunci când aceasta este identică cu marca anterioară și când produsele sau serviciile pentru care marca a fost solicitată sunt identice cu cele pentru care este protejată marca anterioară” și (b) “din cauza identității sau asemănării sale cu marca anterioară și din cauza identității sau asemănării produselor sau risc de confuzie pe teritoriul în care este protejată marca anterioară; riscul de confuzie include riscul de asociere cu marca anterioară. serviciilor pe care le desemnează cele două mărci, există un risc de confuzie pe teritoriul în care este protejată marca anterioară; riscul de confuzie include riscul de asociere cu marca anterioară”;

de către titularii mărcilor anterioare, precum și de către licențiații împuterniciți de

către titularii acestor mărci în cazurile prevăzute la articolul 8 alineatul (5) :“se respinge înregistrarea mărcii solicitate, de asemenea, în cazul în care este identică sau similară cu marca anterioară și în cazul în care este destinată să fie înregistrată pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care este înregistrată marca anterioară, atunci când, în cazul unei mărci comunitare anterioare, aceasta este de notorietate în cadrul Comunității și, în cazul unei mărci naționale anterioare, este de notorietate în respectivul stat membru și în cazul în care utilizarea fără un motiv întemeiat a mărcii solicitate ar genera un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau în cazul în care ar aduce atingere acestora”;

de către titularii de mărci în cazurile prevăzute în art.8 alin (3): “înregistrarea unei

mărci se respinge, atunci când este solicitată de agentul sau reprezentantul titularului mărcii, în numele său și fără acordul titularului, în afară de cazul în care acest reprezentant își justifică acțiunile”.

de către titularii mărcilor sau semnelor anterioare precum și de persoanele

autorizate, în temeiul dreptului național aplicabil să exercite aceste drepturi în cazurile prevăzute în art.8 alin.(4):” În cazul opoziției titularului unei mărci neînregistrate sau al unui alt semn utilizat în comerț cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local marca solicitată este refuzată la înregistrare, atunci când și în măsura în care, în conformitate cu legislația comunitară sau cu legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn: (a) au fost dobândite drepturi pentru acest semn înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare sau, dacă este cazul, înaintea datei priorității invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii comunitare; (b) acest semn conferă titularului dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente.

Opoziția este condiționată de achitarea taxelor, iar dacă acestea nu sunt achitate înaintea expirării termenului de opoziție de 3 luni de la publicarea mărcii, opoziția este considerată ca nefiind depusă. Un aspect important este că în cazul mărcilor comunitare sunt recunoscute ca drepturi anterioare nu numai mărcile comunitare înregistrate sau în curs de înregistrare, ci și mărcile naționale, aceasta însemnând că după publicarea cererii de marcă comunitară în buletinul oficial al OAPI, titularii mărcilor naționale pot depune opoziții la înregistrarea acestor mărci, opozițiile fiind depuse numai la OAPI.

În ceea ce privește elementele de procedură privind depunerea și examinarea opozițiilor la înregistrarea mărcilor comunitare, opoziția poate fi fondată pe motivul existenței unor mărci anterioare sau pe motivul existenței altor drepturi anterioare. Actul de opoziție trebuie să cuprindă indicarea mărcilor sau drepturilor anterioare pe care se fondează opoziția, indicarea calității persoanei care face opoziția, respectiv titular, solicitant, licențiat, din care să rezulte dreptul opozantului de a depune opoziție și descrierea detaliată a motivelor pe care se fondează opoziția. Potrivit Normei 15 din Regulamentul CE nr 1041/2005 , actul de opoziție conține:

– numărul de dosar al cererii împotriva căreia este introdusă opoziția și numele solicitantului de marcă comunitară;

– o identificare clară a mărcii anterioare sau a dreptului anterior pe care se bazează opoziția, și anume indicarea numărului de dosar sau a numărului de înregistrare a mărcii anterioare, indicarea dacă marca anterioară este înregistrată sau o cerere de înregistrare, precum și indicarea statelor membre incluzând, după caz, Beneluxul, în care sau pentru care este protejată o marcă anterioară sau, după caz, indicarea că este o marcă comunitară;

– în cazul în care opoziția se bazează pe o marcă binecunoscută, indicarea statului membru în care marca este binecunoscută și o reprezentare a mărcii;

– în cazul în care opoziția se bazează pe un drept anterior, indicarea felului sau naturii sale, o reprezentare a dreptului anterior și indicarea dacă respectivul drept anterior există în întreaga Comunitate sau într-unul ori mai multe state membre și, în caz afirmativ, indicarea statelor membre;

– o declarație motivată care să prezinte faptele principale și argumentele pe care se bazează opoziția, precum și dovezile aduse în sprijinul acesteia

– data depunerii și, după caz, data înregistrării și data de prioritate a mărcii anterioare, cu excepția cazului în care este o marcă notorie neînregistrată;

– o reprezentare a mărcii anterioare, astfel cum a fost înregistrată sau solicitată; în cazul în care marca anterioară este colorată, reprezentarea este colorată;

– indicarea bunurilor și serviciilor împotriva cărora este îndreptată opoziția;

– în cazul în care opoziția se bazează pe o marcă anterioară care se bucură de renume indicarea statului membru în care marca se bucură de renumele în cauză și bunurile și serviciile pentru care marca se bucură de renume;

– numele și adresa persoanei care a formulat opoziția, iar dacă a numit un reprezentant, numele și adresa reprezentantului; în cazul în care opoziția este introdusă de un licențiat sau o persoană abilitată în temeiul legislației naționale să exercite un drept anterior, o declarație în acest sens și indicații cu privire la autorizația sau dreptul de a depune o opoziție.

În urma depunerii opoziției, opozantul are posibilitatea să prezinte fapte, probe și observații, sau dacă au fost depuse, acestea pot fi completate într-un termen fixat de Oficiu de cel puțin 2 luni de la data prezumată a deschiderii procedurii de opoziție. Norma 19 alin.2 detaliază actele și probele pe care trebuie să le depună opozantul:

– în cazul în care opoziția se bazează pe o marcă ce nu este o marcă comunitară, dovada depunerii sau înregistrării sale, dacă marca nu este încă înregistrată prin prezentarea unei copii a certificatului relevant de depunere sau a unui document echivalent care provine de la administrația la care a fost depusă cererea de marcă; sau în cazul în care marca este înregistrată, a unei copii a certificatului relevant de înregistrare și, după caz, a celui mai recent certificat de reînnoire;

– în cazul în care opoziția se bazează pe o marcă ce se bucură de renume, dovada care arată că această marcă este notorie pe teritoriul corespunzător;

– în cazul în care opoziția se bazează pe un drept anterior, dovada achiziției sale, a existenței continue și a domeniului de protecție a dreptului respectiv;

Regula generală este ca opoziția, dovezile, actele justificative și alte informații să fie depuse în una din cele cinci limbi de lucru ale Oficiului sau trebuie să fie însoțite de o traducere. Traducerea trebuie prezentată în termen de o lună de la expirarea termenului pentru depunerea documentului original de opoziție.Oficiul nu ține seama de prezentările sau documentele scrise sau de părți ale acestora care nu au fost prezentate sau care nu au fost traduse în limba de procedură, în termenul stabilit de acesta.

OHIM are obligația de a-i comunica solicitantului toate actele opoziției, documentele aduse de opozant și toate comunicările adresate de Oficiu uneia dintre părți.

Opoziția poate fi inadmisibilă dacă:

taxa de opoziție nu a fost achitată în termenul de 3 luni de la publicare, fiind considerată ca nedepusă

nu indică clar cererea împotriva căreia s-a formulat opoziție, marca sau drepturile anterioare pe care se bazează opoziția sau motivele acesteia, iar dacă aceste iregularități nu sunt remediate înaintea expirării termenului de opoziție, Oficiul respinge cererea ca inadmisibilă

opozantul nu depune traducerea în termen de 4 luni de la publicarea mărcii; dacă traducerea este incompletă se va ține cont doar de partea tradusă

opoziția nu conține toate actele și informațiile necesare susținerii acesteia iar dacă situația nu este remediată în termen de 2 luni, Oficiul respinge cererea ca inadmisibilă.

Opoziția poate fi închisă:

dacă în termenul stabilit cererea este retrasă sau limitată la produsele sau serviciile care nu privesc opoziția

dacă Oficiul este informat de o înțelegere între părți sau cererea a fost respinsă printr-o procedură paralelă

dacă în termenul stabilit solicitantul își limitează lista eliminând anumite produse sau servicii care fac obiectul opoziției, Oficiul îl înștiințează pe opozant pentru ca acesta să aprecieze dacă își menține opoziția pentru produsele sau serviciile rămase în listă, iar dacă acesta își retrage opoziția, procedura se închide.

Dacă opoziția îndeplinește condițiile admisibilității, Oficiul informează părțile că procedura este deschisă 2 luni de la primirea opoziției iar dacă până la expirarea acestui termen părțile fac cereri de prelungire, termenul poate fi prelungit cu maximum 24 de luni.

În cursul examinării opoziției, Oficiul invită părțile să prezinte ori de câte ori este necesar într-un termen pe care acesta îl acordă, observațiile asupra comunicărilor celorlalte părți sau ale Oficiului. Potrivit art.42 din Regulamentul mărcii comunitare, la cererea solicitantului, titularul unei mărci comunitare anterioare care a formulat opoziția trebuie să dovedească faptul că în decursul a cinci ani ce precedă publicarea cererii de înregistrare a mărcii comunitare, marca comunitară anterioară a făcut obiectul unei utilizări cu bună-credință în cadrul Comunității pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată și pe care se întemeiază opoziția sau că există motive întemeiate pentru neutilizare, deoarece la data respectivă marca anterioară fusese înregistrată cu cel puțin cinci ani în urmă. În absența unei astfel de dovezi, opoziția se respinge. În cazul în care marca comunitară anterioară nu a fost utilizată decât pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, aceasta nu se consideră înregistrată, în sensul examinării opoziției, decât pentru acea parte de produse sau servicii.

Dacă în cadrul procedurii de examinare a opoziției, opozantul nu face dovada existenței, validității sau întinderii protecției mărcii anterioare sau a dreptului anterior, dar și a calității acestuia de a depune opoziția, aceasta va fi respinsă ca nefondată. În cazul în care opoziția nu este respinsă ca nefondată, observațiile opozantului sunt comunicate solicitantului acesta având un termen de răspuns. Oficiul comunică punctul de vedere al solicitantului către opozant și dacă consideră necesar îl invită pe acesta ca într-un anumit termen stabilit să își prezinte observațiile. În lipsa unui răspuns din partea solicitantului, Oficiul va decide în funcție de materialele avute la dispoziție.

Procedura se închide ca urmare a retragerii cererii de înregistrare a mărcii,retragerii opoziției sau a limitării listei de produse și servicii.

Suspendarea procedurii de opoziție poate interveni în următoarele situații:

dacă opoziția se fondează pe o cerere de înregistrare a unei mărci până la luarea unei hotărâri definitive în legătură cu aceasta

dacă opoziția are la bază existența unei indicații geografice sau a unei denumiri de origine, până la luarea unei hotărâri definitive în legătură cu aceasta

dacă circumstanțele justifică o asemenea suspendare

III.1.6. Contestarea deciziilor luate de OHIM. Procedura de recurs

Deciziile luate de OHIM, respectiv deciziile examinatorilor, ale serviciului opoziții, serviciului de administrație a mărcilor și problemelor juridice și serviciului de anulare, pot fi atacate cu recurs. Recursul se formulează în scris în termen de două luni de la comunicarea deciziei și se consideră înaintat după plata taxei de recurs. În termen de patru luni de la comunicarea deciziei se va depune un memoriu ce cuprinde motivele pe care se întemeiază recursul. Recursul cuprinde numele, prenumele și adresa solicitanților sau a reprezentanților acestora și o declarație în care se indică decizia atacată și în ce măsură aceasta trebuie reformată sau anulată. Recursul se depune în limba de procedură a deciziei atacate.

În privința recursului împotriva deciziilor în cazurile ex parte, dacă partea care a formulat recursul este singura parte în procedură și dacă departamentul a cărui decizie este contestată consideră că recursul este admisibil și bine fondat, departamentul va rectifica decizia. Dacă aceasta nu este rectificată în termen de o lună de la primirea motivelor, recursul este retrimis Camerei de recurs fără nici un comentariu cu privire la fond. În cazurile inter partes, dacă partea care a formulat recursul este în contradictoriu cu cealaltă parte și dacă departamentul a cărui decizie este contestată consideră apelul admisibil și bine fondat, departamentul va rectifica propria decizie numai dacă notifică celeilalte părți intenția de rectificare iar aceasta acceptă acest fapt în termen de două luni de la primirea notificării. Dacă în termenul stabilit partea nu acceptă rectificarea deciziei contestate, recursul va fi retrimis Camerei de recurs fără niciun comentariu cu privire la fond.

Atunci când departamentul consideră recursul inadmisibil sau nefondat, în termen de o lună de la primirea motivelor recursului, îl remite Camerei de recurs fară nici un comentariu cu privire la fond. Când recursul este admis, Camera de recurs îl va examina invitând părțile de fiecare dată când este necesar să prezinte în termenul stabilit observații privind notificările adresate. În urma examinării, Camera de recurs hotărăște fie să exercite competențele instanței care a luat decizia atacată, fie să trimită cazul respectivei instanțe pentru continuarea procedurii.

Deciziile Camerei de recurs produc efecte după expirarea termenului de două luni de la notificarea deciziei acesteia putând fi contestate la Tribunalul de primă instanță a Curții de Justiție a Uniunii Europene în termen de două luni de la comunicarea deciziei. Acțiunea se înaintează pe motive de incompetență, încălcarea unor norme fundamentale de procedură, nerespectarea tratatului, nerespectarea dispozițiilor Regulamentului

sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia sau abuzul de putere. Curtea de Justiție are competența atât de a anula, cât și de a modifica hotărârea atacată, calea de atac fiind deschisă oricărei părți la procedura înaintea Camerei de recurs, în măsura în care decizia nu fost pronunțată în favoarea sa. Oficiul are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru executarea hotărârii Curții de Justiție.

III.2. Durata protecției și reînnoirea mărcii înregistrate

Atunci când cererea de marcă comunitară îndeplinește condițiile de înregistrare prevăzute de Regulament și dacă opozițiile terților, în cazul în care au fost depuse, au fost respinse printr-o decizie rămasă definitivă, marca comunitară va putea fi înregistrată. Înregistrarea este condiționată de achitarea taxei de înregistrare în termenul legal, iar dacă aceasta condiție nu este îndeplinită cererea va fi considerată retrasă.

Mărcile care au fost admise pentru înregistrare se vor publica în Buletinul de Mărci Comunitare. Protecția inițială acordată pentru o marcă comunitară înregistrată este de 10 ani de la data înregistrării, această perioadă putând fi prelungită succesiv cu cate 10 ani, de un numar nelimitat de ori, la expirarea perioadei de protecție, prin depunerea unei cereri de reînnoire și achitarea taxelor oficiale aferente.

III.2.1. Registrul mărcilor comunitare. Inspecția publică

Registrul mărcilor comunitare reprezintă baza de date a OHIM în care sunt înscrise mărcile comunitare înregistrate. Baza de date poate fi accesată on-line de către persoanele interesate și conține următoarele informații referitoare la mărcile comunitare înregistrate:

data depunerii cererii și numărul de dosar atribuit;

data de publicare a cererii;

numele, adresa, naționalitatea solicitantului și statul pe teritoriul căruia își are domicilul sau sediul solicitantul;

date privind mandatarul sau reprezentantul;

reproducerea mărcii și mențiuni suplimentare;

lista produselor/serviciilor conform clasificării Nisa;

mențiuni privind revendicarea unor priorități sau a seniorității atunci când este cazul

dacă marca a dobândit un caracter distinctive prin utilizare anterior depunerii cererii de înregistrare, dacă este cazul

declarația solicitantului de renunțare la invocarea dreptului exclusive asupra elementelor nedistinctive din componența mărcii, dacă este cazul

menționarea limbii în care s-a depus cererea precum și a doua limbă pentru procedurile post-examinare

data de înscriere a mărcii în registru și numărul de înregistrare

mețiuni referitoare la modificarea situației juridice a mărcilor.

Prin inspecția publică a Registrului mărcii comunitare și a dosarelor sau fișierelor electronice, OHIM pune la dispoziția terților sau a solicitanților de mărci comunitare informații din Registrul Comunitar sau din dosarele cererilor de înregistrare a mărcilor comunitare. Obținerea de informații este condiționată de plata unor taxe și se poate efectua după publicarea mărcii, existând și excepții cum ar fi consultarea unui dosar dacă solicitantul cererii de marcă își dă acordul. Procedura de consultare publică se realizează prin intermediul unei proceduri care presupune: solicitarea unor copii certificate, necertificate sau extrase ale cererii de înregistrare sau ale mărcii comunitare sau ale altor documente aflate la dosare, comunicarea de informații și consultarea la sediul OHIM.

Titularul mărcii comunitare, solicitantul unei cereri de înregistrare precum și mandatarii sau reprezentanții acestora au acces la informațiile din Registru oricând atât pe parcursul procedurii de înregistrare cât și după înregistrarea unei mărci.

Este important de menționat că anumite părți din dosar pot fi excluse de la consultare, acestea fiind proiectele de decizie și de aviz precum și alte documente interne ce servesc pregătirii deciziei și avizului, anumite părți din dosar pe care le dorește confidențiale, cu excepția situației în care consultarea acelor părți confidențiale este justificată de interese legitime.

CAPITOLUL IV

TRANSMITEREA ȘI STINGEREA DREPTURILOR TITULARILOR DE MĂRCI COMUNITARE

IV.1.Transmiterea drepturilor titularilor de marci comunitare

IV.1.1. Cesionarea marcilor comunitare

Titularii unei mărci comunitare își pot transmite drepturile asupra acesteia prin cesionarea acesteia și prin succesiune legală. Regulamentul mărcii comunitare prevede că solicitantul poate să își transfere cerera de înregistrare în timpul procedurii înregistrării iar titularul poate transfera o marcă înregistrată timp drepturile sale asupra mărcii nu s-au stins. Transferarea mărcii este independentă de transmiterea fondului de comerț a unei întreprinderi și poate fi totală, pentru înreaga listă de produse și servicii, sau parțială, pentru o parte din produsele sau serviciile din lista mărcii înregistrate sau în curs de înregistrare.

Transmiterea drepturilor asupra unei mărci comunitare prin cesiune se va face printr-un contract de cesiune semnat de ambele părți. Transmiterea prin succesiune legală intervine în două situații:

decesul titularului unei mărci sau a solicitantului unei cereri de înregistrare, situație în care transferul va fi efectuat de succesorul legal

fuzionarea a două sau mai multe înreprinderi, în acest caz noua întreprindere fiind succesorul legal al celor care au fuzionat

Cererea de transmitere a drepturilor trebuie făcută în scris iar contractul trebuie semnat de ambele părți sub sancțiunea nulității, excepție fac cazurile în care transmiterea drepturilor se face ca urmare a unei hotărâri judecătorești. La cererea uneia dintre părți, transferul va fi înscris și publicat în Registrul mărcilor comunitare. În cazul cererii de transfer a unei mărci înregistrate aceasta poate fi făcută în oricare din limbile oficiale ale OHIM, iar în cazul transferului cererii de înregistrare a unei mărci, se va depune în una din cele două limbi menționate în cerere.

Conform Regulamentului mărcii comunitare, OHIM poate refuza înscrierea transferului unei mărci dacă din documente reiese faptul că noul titular sau solicitant nu poate avea această calitate sau dacă în urma realizării transferului s-ar crea confuzie cu privire la natura, calitatea sau originea geografică a produselor sau serviciilor din lista mărcii înregistrate. Obiectul cererii de transfer se poate referi la mai multe mărci cu condiția ca vechiul și noul deținător să fie aceiași pentru toate mărcile, cererea fiind depusă într-o limbă ce se poate utiliza pentru toate mărcile iar dacă acest lucru nu este posibil se vor depune cereri pentru fiecare marcă în parte. Înscrierea transferului se va face numai după achitarea unei taxe pentru fiecare marcă în parte. Cererea de transfer trebuie semnată și poate fi depusă de vechiul, noul sau ambii deținători sau de reprezentanții legali ai acestora. Transferul va fi înscris numai după depunerea probelor care să ateste că acesta a avut loc: contractul de cesiune, titlul de succesiune sau documentul care atestă cerarea întreprinderii sau fuziunea acesteia, nefiind necesar ca acesta să fie aduse în original sau copii certificate ci simple fotocopii.

Dacă cererea de transfer îndeplinește toate condițiile, transferul este înscris în Registrul mărcilor comunitare, dacă are ca obiect o marcă înregistrată, sau în dosarul corespunzător cererii de marcă comunitară, dacă are ca obiect o cerere de înregistrare a unei mărci. Noul titular va putea invoca drepturile privind marca comunitară numai după înregistrarea cesiunii în Registrul mărcilor comunitare. OHIM publică în Buletinul Oficial al Mărcilor Comunitare, Partea C, toate transferurile înscrise în registru; pentru transferul cererilor de înregistrare care nu erau publicate la data acceptării transferului se public direct noul deținător fără mențiune că între depunerea cererii și publicare a intervenit un transfer.

IV.1.2. Licențierea mărcilor comunitare

În ceea ce privește licențierea mărcilor comunitare, pot fi licențiate atât mărcile înregistrate cât și cererile de înregistrare a acestora. Licența de marcă reprezintă contractul în baza căruia deținătorul legitim, după caz titularul mărcii sau solicitantul cererii de înregistrare, autorizează o terță persoană, denumită licențiat, să utilizeze marca deținătorului legitimî în activitățile comerciale, în condițiile și cu respectarea prevederilor din contract. Simplul consimțământ dat unilateral de deținătorul legitim al mărcii sau tolerarea utilizării acestei mărci de către o altă persoană. Acordarea licenței poate fi totală, pentru întreaga listă de produse și servicii, sau parțială, pentru o parte din produsele sau serviciile din lista mărcii înregistrate sau în curs de înregistrare. Licențierea mărcii comunitare se face pentru întreg teritoriul UE sau numai pentru unele state membre și numai licențele exclusive se pot acorda pentru toate statele membre al Comunității Europene. Deși nu este obligatorie, înregistrarea contractelor de licență este indicată deoarece prezintă avantaje atât pentru titularul mărcii cât și pentru licențiat:

Licențiatul se poate prevala de drepturile conferite de o licență înregistrată față de terții care pot dobândi drepturi asupra mărcii, incompatibile cu prevederile contractului de licență, cel care deține o licență exclusivă se poate opune acordării unor licențe neexclusive ulterioare

În situația în care titularul dorește să renunțe la marcă, dacă în Registru sunt înscrise licențe, acesta nu va putea face acest lucru decât cu anunțarea prealabilă a licențiatului

În cazul contrafacerii mărcii, licențiatul înscris în Registru se poate constitui parte solicitând daune interese

Chiar dacă titularul nu utilizează marca în nume propriu, utilizarea ei de catre licențiat este asimilată utilizării de catre titular fiind astfel opozabilă terților dacă licențiatul este înscris în Registru.

Licențierea mărcii comunitare va fi înscrisă în Registrul mărcilor comunitare la cererea a cel puțin uneia din părți. Solicitarea de înscriere a contractului de licență pentru o marcă comunitară trebuie făcută în una din limbile oficiale ale OHIM, aceasta devenind limba în care se vor desfășura toate procedurile privind licența, iar pentru mărcile aflate în faza cererii de înregistrare solicitarea de înscriere a cesiunii se depune în una din limbile desemnate în cererea de marcă comunitară. Cererea de înscriere a licenței acordate poate avea ca obect mai multe mărci, condiția fiind ca deținătorul legal al mărcii și licențiatul să fie aceiași pentru toate mărcile. Înscrierea contractelor de licență este condiționată de achitarea taxei, neîndeplinirea acestei condiții face ca cererea să fie considerată nedepusă.

Solicitarea înregistrării unui contract de licență poate fi făcută de către deținătorul legitim, titularul sau solicitantul mărcii comunitare sau de reprezentantul legal al acestora, de către licențiat sau reprezentantul acestuia sau de către deținătorul legitim și licențiat împreună sau prin reprezentanții lor. În cazul solicitării de către reprezentantul deținătorului legirim acesta va trebui să depună o procura de împuternicire în acest sens sau să facă referire la o procură deja depusă. În situația solicitării făcute de licențiat, acesta trebuie să dovedească licența acordată și solicitarea de înscriere a acesteia. Probele care să ateste licența acordată pot consta într-o declarație semnată de deținătorul legitim sau de reprezentantul acestuia prin care se consimte la înregistrarea licenței, contractul de licență sau extrase din acesta semnat de cele două părți în care acestea figurează și marca comunitară care face obiectul licenței. Mai poate constiui probă o declarație de licență necertificată având forma și conținutul formularului internațional tip folosit de OHIM pentru o declarație de licență aceasta fiind semnată de către deținătorul legitim și licențiat, sau copia contractului de licență. În toate cazurile menționate nu se cere ca documentele să fie originale sau în copii certificate fiind accepate simple fotocopii. Când solicitarea înregistrării contractului de licență este făcută de către deținătorul legitim sau de reprezentantul său, OHIM îl informează pe licențiat acesta putând declara că se opune înregistrării, dar și pe titular despre declarație și dă curs solicitării de înscriere a licenței acordate. Licențiatul care declară că nu este de acord cu înscrierea contractului de licență trebuie să urmeze procedura de radiere sau de modificare a licenței înscrise. OHIM nu examinează validitatea contractului de licență iar orice litigiu privitor la înregistrarea sau neînregistrarea licenței sau la conținutul acesteia trebuie rezolvat între părțile contractante.

Solicitarea de înscriere a unui contract de licență trebuie să cuprindă următoarele informații obligatorii: numărul de înregistrarea a mărcii comunitare care face obiectul contractului iar dacă sunt mai multe mărci se va specifica numărul de înregistrare al fiecareia dintre acestea, numele, denumirea, adresa, naționalitatea și statul pe teritoriul căruia acesta își are domiciliul sau sediul. În funcție de natura licenței solicitarea de înregistrarea a acordului de licență mai poate conține și informații facultative:

Dacă acordul de licență are ca obiect doar o parte din produsele sau serviciile din lista mărcii, acestea se vor indica în solicitare

Dacă acordul de licență este limitat teritorial se vor specifica în solicitare părțile din Comunitate pentru care este acordată licența

Dacă licența este exclusivă se va face mențiune despre aceasta în solicitare, deoarece o licență exclusivă dă dreptul licențiatului să interzică pe durata contractului de licență utilizarea mărcii de către o altă persoană inclusiv de către titularul mărcii

Dacă înregistrarea licenței se face pe o perioadă limitată, se va indica data la care a intrat în vigoare acordul de licență și data la care expiră acesta

Dacă licența este acordată de un licențiat a cărui licență este înscrisă în Registrul Mărcilor comunitare, se va specifica că este vorba despre o sub-licență

Dacă în urma examinării solicitarea de înscriere a licenței este admisă, OHIM înscrie licența după caz, în Registrul Mărcilor Comunitare pentru mărcile înregistrate, sau în dosarul cererii de înregistrare pentru mărcile aflate în faza de examinare, care nu au fost încă înregistrate, și comunică solicitantului despre aceasta.

Solicitările de înscriere a licențelor pentru mărci comunitare înregistrate care au fost admise sunt publicate o singură dată în Buletinul Mărcilor Comunitare iar pentru licențe care au ca obiect mărci aflate în faza examinării publicarea se va face după admiterea înregistrării și înscrierea acesteia în Registrul Mărcilor Comunitare. La publicarea unei licențe sunt precizate natura licenței care poate fi exclusivă sau neexclusivă, dacă este limitată în timp, dacă este limitată territorial , dacă este o sub-licență sau dacă este limitată în ceea ce privește lista de produse sau servicii. Astfel, persoanele interesate vor avea acces la aceste informații prin procedura inspecției publice a dosarului.

Referitor la procedura de radiere sau de modificare a unei licențe privind o marcă comunitară, aceasta se poate face la cerere, fie de către deținătorul legitim, fie de către licențiat sau de aceștia împreună. În cazul în care este făcută de deținătorul legitim sau de reprezentantul său, solicitarea trebuie însoțită de probe care să ateste că licența acordată nu mai există sau de o declarație a licențiatului care consimte la radierea licenței. Dacă licențiatul este acuzat de fraudă, deținătorul legitim trebuie să prezinte decizia instanței în acest sens. Pentru modificare înscrierii unei licențe dacă este solicitată de deținătorul legitim, nu sunt necesare probe decât dacă prin modificare sunt reduse drepturile licențiatului. În situația în care solicitarea radierii este făcută de licențiat sau de către reprezentantul său este de ajuns declarația licențiatului fără alte probe pentru radierea înscrierii unei licențe, iar în cazul modificării înscrierii licenței sunt necesare probe doar dacă aceasta are drept urmare extinderea drepturilor licențiatului. Înscrierea radierii înscrierii unei licențe este condiționată de achitarea unei taxe iar modificarea înregistrării unei licențe nu este supusă niciunei taxe. Pentru mărcile comunitare înregistrate , radierea sau modificare licenței este înscrisă în Registrul Mărcilor Comunitare iar pentru cererile de mărci comunitare se vor înscrie în dosarul cererii de înregistrare a mărcii respective.

IV.2. Apărarea drepturilor titularilor de mărci comunitare

Regulamentul privind mărcile comunitare prevede că sancțiunile pentru încălcarea drepturilor titularilor de mărci comunitare sunt cele din legislațiile naționale, privind aceleași fapte săvârșite în raport cu mărcile naționale. În ceea ce privește legislația națională a României, prin Legea 84/98 privind mărcile și indicațiile geografice, constituie infracțiuni și sunt sancționate penal :

Contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul inducerii în eroare a consumatorilor asupra calității produselor/serviciilor la care se referă marca

Punerea în circulație a unui produs cu o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse/servicii identice sau asemănătoare și care îl prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate

Sunt considerate o încălcare a drepturilor exclusive ale titularului, numai faptele săvârșite după publicarea mărcii în Buletinul Oficial iar acțiunea în contrafacere poate fi pornită la plângerea prealabilă a părții vătămate și numai după înregistrarea mărcii în Registrul mărcilor. Nu sunt excluse acțiunile unor persoane interesate în baza altor drepturi din statul membru, mai întâlnite sunt cele referitoare la responsabilitatea civilă și la concurența neloială.

În ceea ce privește competența și procedura privind acțiunile în instanță referitoare la contrafacerea și validitatea mărcilor comunitare, statele membre trebuie să desemneze pe teritoriul lor un număr de tribunale de prima și a doua instanță denumite tribunale de mărci comunitare care vor soluționa litigiile. Până la înființarea unor astfel de tribunale, procedurile privind acțiunile în contrafacere și validitatea mărcilor comunitare revin instanțelor din statul membru care au competență teritorială și atribuții pentru mărcile naționale înregistrate ale statului respectiv.

Tribunalele de mărci comunitare au competență exclusivă pentru:

toate acțiunile în contrafacere și de prevenire a contrafacerii unei mărci;

constatarea necontrafacerii unei mărci;

pentru toate acțiunile intentate vizând acordarea de daune interese titularului pentru încălcarea drepturilor acestuia de către terți, după publicarea mărcii;

cereri reconvenționale, de decădere sau de anulare a unei mărci comunitare.

Tribunalele de mărci comunitare mai au în competență :

interzicerea utilizării mărcii comunitare înregistrate în baza unor drepturi anterioare în statele membre

interzicerea utilizării mărcii comunitare înregistrate în baza unor drepturi anterioare de importanțâ locală și la cererea deținătoruluil egal al dreptului anterior, pe teritoriul statului unde acest drept este protejat și în mâsura iîn vaew

Procedurile rezultate din acțiunile menționate sunt de competența Tribunalelor din statul membru în care își are domiciul pârâtul sau de Tribunalele de mărci comunitare de pe teritoriul statelor în care a avut loc contrafacerea, excepție făcând procedurile de necontrafacere. În alegerea unui Tribunal de mărci comunitare, reclamantul va avea în vedere un Tribunal de marcă comunitară din statul membru în care își are domiciliul sau sediul pârâtul și care are competență să se pronunțe asupra actelor de contrafacere comise sau care se intenționa a fi comise, sau un Tribunal de marcă comunitară din statul membru pe teritoriul căruia a fost comisă contrafacerea și are competență să se pronunțe asupra obținerii de daune interese pentru acțiuni de contrafacere comise exclusiv pe teritoriul statului membru.

În cadrul acțiunii în instanță privind contrafacerea unei mărci, pârâtul poate formula o cerere reconvențională pentru decăderea titularului din drepturile conferite de marcă sau pentru anularea înregistrării mărcii. Dacă instanța consideră acțiunea întemeiată și decide decăderea titularului din drepturi sau anularea înregistrării mărcii, va informa OHIM iar acesta va înscrie în Registrul mărcilor comunitare decăderea titularului din drepturi sau anularea înregistrării mărcii. Tribunalul va considera marca comunitară validă atât timp cât pârâtul nu a contestat validitatea acesteia printr-o cerere reconvențională.

IV.3. Stingerea drepturilor titularilor de mărci comunitare

Drepturile unui titular de marcă comunitară încetează în următoarele situații: prin renunțare voluntară, anularea înregistrării mărcii, decăderea titularului din drepturi pentru neutilizarea mărcii sau marca nu a fost reînnoită.

În situația unei renunțări voluntare a titularului la marcă, aceasta se comunică Oficiulul în scris și produce efecte față de terți după înscrierea acesteia în Registrul Mărcilor Comunitare. Renunțarea poate fi parțială atunci când titularul își limitează lista de produse și servicii renunțând la o parte din acestea, sau poate o renunțare totală, situație în care titularul renunță la marcă și totodată la întreaga listă de produse sau servicii. Dacă marca la care se renunță este licențiată iar licența a fost înscrisă în Registru, renunțare totală se va putea face numai după ce titularul dovedește că l-a informat pe licențiat despre aceasta.

Anularea înregistrării mărcii intervine ca urmare a unei cereri adresată OHIM sau a unei cereri reconvenționale către instanță. Persoana interesată poate solicita Oficiului anularea înregistrării mărcii dacă dovedește că la data înregistrării, o marcă nu îndeplinea condițiile pentru a fi înregistrată prevăzute de Regulamentul mărcii comunitare sau dacă înregistrarea a fost făcută cu rea-credință. Prin excepție înregistrarea nu va fi anulată dacă motivele invocate pentru aceasta se referă la lipsa de distinctivitate și dacă în urma utilizării înainte dar și după înregistrare, marca a dobândit caracterul distinctiv. Când marca contravine motivelor absolute de refuz doar pentru o parte din lista de produse sau servicii anularea se va face doar pentru acestea, iar atunci când contravine motivelor relative, anularea înregistrării mărcii comunitare poate fi solicitată în următoarele situații:

marca este identică sau similară cu o marcă națională sau comunitară anterior înregistrate sau în curs de înregistrare ca mărci naționale sau comunitare într-un stat membru al UE;

marca a fost înregistrată cu încălcarea unor mărci neînregistrate anterioare

marca a fost înregistrată în nume propriu de către reprezentantul titularului fără acordul acestuia

Înregistrarea unei mărci poate fi anulată și printr-o cerere adresată către OHIM sau în urma unei cereri reconvenționale într-un proces de încălcare a unui drept anterior precum dreptul la nume și imagine, dreptul de autor sau alte drepturi industriale protejate de legislația comunitară sau de cea a unui stat membru. De asemenea cănd marca contravine motivelor relative de refuz doar pentru o parte din lista de produse și servicii, anularea înregistrării se face doar pentru acea parte. Titularul care a cunoscut și a tolerat utilizarea în Uniune a unei mărci ulterioare pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani nu va mai putea să solicite anularea înregistrării acesteia cu excepția cazului în care înregistrarea mărcii ulterioare s-a făcut cu rea-credință.

În procedura de examinare a cererii de anulare OHIM invită părțile ca într-un anumit termen fixat de acesta, să depună observații asupra comunicărilor făcute de cealaltă parte sau asupra propriilor comunicări iar dacă consider necesar, Oficiul invită părțile să ajungă la o înțelegere. Acțiunile privind contrafacerea mărcilor comunitare sunt de competența instanțelor desemnate de statele membre, în consecință și anularea înregistrării mărcii în urma unei cereri reconvenționale revine acelorași instanțe.

Anularea mărcii produce efecte de la data la care a fost acordată protecția inițial, respectiv de la data acordării depozitului reglementar.

Decăderea titularului din drepturi pentru neutilizarea mărcii poate interveni în urma unei cereri adresate către OHIM sau în baza unei cereri reconvenționale într-o acțiune în contrafacere, în următoarele situații:

Marca nu a fost folosită efectiv în Uniunea Europeană pentru produsele și

serviciile pentru care a fost înregistrată pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani și nu există motive întemeiate pentru nefolosirea acesteia. Excepție face situația în care între expirarea perioadei și prezentarea cererii, folosirea mărcii a fost reluată. Pentru mărcile nou înregistrate, perioada de 5 ani se începe să curgă de la data la care decizia de înregistrare a rămas definitivă. Este suficientă utilizarea mărcii într-un singur stat membru pentru a fi îndeplinită condiția de utilizare efectivă în întreaga Uniune Europeană;

Marca a devenit ca urmare a activității sau inactivității titularului uzuală în comerț,

în legătură cu produsele sau serviciile pentru care s-a cerut înregistrarea mărcii. Spre exemplu când marca respectivă este utilizată în diverse publicații atribuindu-i-se un sens generic în raport cu produsele sau serviciile pe care le reprezintă.

Utilizarea mărcii induce în eroare consumatorii privitor la natura, calitatea sau proveniența geografică a produselor sau serviciilor respective.

Dacă motivul de decădere vizează numai o parte din produsele sau serviciile pentru care marca este înregistrată, decăderea se va face numai pentru acea parte. Admiterea unei acțiuni privind decăderea titularului din drepturi produce efecte de la data la care a fost introdusă acțiunea în decădere.

CONCLUZII

De-a lungul anilor, odată cu dezvoltarea comerțului mondial și a schimburilor internaționale, importanța economică a mărcii a crescut. Aceasta a devenit un factor cheie în comerțul internațional, fiind un element esențial al dezvoltării oricărei întreprinderii. Principala modalitate de dobândire a dreptului asupra unei mărci este prin înregistrarea acesteia la oficiul competent, dreptul consolidându-se prin folosire. Indiferent că vorbim despre o marcă înregistrată la nivel național, comunitar sau internațional, acestea permit companiilor să se diferențieze între ele și de asemenea să își diferențieze produsele de cele ale concurenței, contribuind la construirea imaginii și reputației unui produs sau serviciu în ochii consumatorilor.

O marcă înregistrată poate face obiectul unui contract de franciză sau poate fi licențiată altor companii devenind astfel o sursă suplimentară de venit pentru compania care o deține.

În urma realizării cercetării în domeniu, am conchis că înregistrarea unei mărci alegând sistemul mărcii comunitare oferă o multitudine de avantaje dar prezintă și unele puncte slabe. Printr-o singură cerere și o procedură unică, simplificată și cu un cost mai redus decât în cazul celorlalte sisteme de înregistrare, se obține protecția mărcii pe întreg teritoriul UE. Existența unui sistem unic de taxe, scutește plata taxelor individuale către fiecare oficiu național. Folosirea mărcii comunitare într-un singur stat membru determină validitatea acesteia pe întreg teritoriul UE, astfel evitându-se decăderea mărcii pe motiv de nefolosire pe o perioadă neîntrerupta de 5 ani. În cazul în care cererea de înregistrare a unei mărci comunitare a fost respinsă în una sau mai multe țări membre, poate fi transformată în cerere de marcă națională în țările membre în care nu sunt motive de refuz prin intermediul procedurii de conversie. Odată cu extinderea Uniunii, mărcile comunitare înregistrate anterior sau cele depuse spre înregistrare, își extind automat efectele și în noile state.

Dezavantajul major al unei mărci comunitare constă în imposibilitatea înregistrării dacă o singură țară refuză înregistrarea acesteia pe teritoriul său din diferite motive, cel mai des invocându-se motivul existeței unei mărci anterioare identice. De asemenea, obținerea unei decizii definitive durează mai mult decât în cazul procedurii naționale. Un alt dezavantaj îl reprezintă faptul că titularii mărcilor suportă costuri semnificative pentru a-și apăra drepturile. Astfel, pe măsură ce o marcă devine mai cunoscută, este tentantă pentru concurenți, existând riscul ca aceștia să depună cereri de înregistrare a aceleiași mărci.

În încheiere pot spune că marca comunitară reprezintă un titlu de proprietate care poate fi exploatat din punct de vedere comercial pe întreg teritoriul Uniunii Europene luând în considerare toate aspectele pieței interne.

BIBLIOGRAFIE

Cărți, tratate, cursuri, monografii

Anechitoae, Constantin. Introducere în dreptul proprietății intelectuale. București: Ed. Bren, 2008.

Cocoș, Ștefan, 7 pași pentru depunerea cererii de înregistrare a unei mărci comunitare- Ghidul depozantului. București: Ed. OSIM, 2008.

Cocoș, Ștefan; NICULESCU, Elisabeta; STOICA, Elena. Marca Comunitară.Ghid. București: Ed. OSIM, 2007.

Eminescu, Yolanda. Regimul juridic al mărcilor. București: Ed. Lumina Lex, 1996.

Porescu, Florian; Loghin, Vasile V.; Demetrescu, Paul I. Legea mărcilor de fabrică și de comerț. Comentar și jurisprudență. București: Ed. Eminescu, 1937.

………………………………………………………………

Mirela Diaconescu, REI, ASE, Mihai Diaconescu, Marketing, ASE: “Marca Comunitară – între necesitate și oportunitate” în Jurnalul Economic, Anul X, nr. 24, Iulie 2007

*** – Crearea unei mărci. O introducere în domeniul mărcilor, pentru întreprinderile mici și mijlocii, Seria Proprietatea Intelectuală pentru Afaceri, numărul 1, OMPI, Editura Kamina

ANEXE

Primele mărci:

Fig.I.1. marca Schwan-Stabilo Fig.I.2. marca Bass Pale Ale

Germania 1875 Regatul Unit 1876

Fig.I.3. marca La Rioja Alta Fig.I.4. marca Svenska Cellulosa

Spania 1897 Suedia 1885

Fig.II.1. Mărci comunitare verbale

Sursa: https://oami.europa.eu

Fig.II.2. Mărci comunitare figurative

Sursa: https://oami.europa.eu

Fig. II.3.Mărci comunitare tridimensionale

Sursa: https://oami.europa.eu Fig.II.4. Marcă de mișcare

Sursa: https://oami.europa.eu

BIBLIOGRAFIE

Cărți, tratate, cursuri, monografii

Anechitoae, Constantin. Introducere în dreptul proprietății intelectuale. București: Ed. Bren, 2008.

Cocoș, Ștefan, 7 pași pentru depunerea cererii de înregistrare a unei mărci comunitare- Ghidul depozantului. București: Ed. OSIM, 2008.

Cocoș, Ștefan; NICULESCU, Elisabeta; STOICA, Elena. Marca Comunitară.Ghid. București: Ed. OSIM, 2007.

Eminescu, Yolanda. Regimul juridic al mărcilor. București: Ed. Lumina Lex, 1996.

Porescu, Florian; Loghin, Vasile V.; Demetrescu, Paul I. Legea mărcilor de fabrică și de comerț. Comentar și jurisprudență. București: Ed. Eminescu, 1937.

………………………………………………………………

Mirela Diaconescu, REI, ASE, Mihai Diaconescu, Marketing, ASE: “Marca Comunitară – între necesitate și oportunitate” în Jurnalul Economic, Anul X, nr. 24, Iulie 2007

*** – Crearea unei mărci. O introducere în domeniul mărcilor, pentru întreprinderile mici și mijlocii, Seria Proprietatea Intelectuală pentru Afaceri, numărul 1, OMPI, Editura Kamina

ANEXE

Primele mărci:

Fig.I.1. marca Schwan-Stabilo Fig.I.2. marca Bass Pale Ale

Germania 1875 Regatul Unit 1876

Fig.I.3. marca La Rioja Alta Fig.I.4. marca Svenska Cellulosa

Spania 1897 Suedia 1885

Fig.II.1. Mărci comunitare verbale

Sursa: https://oami.europa.eu

Fig.II.2. Mărci comunitare figurative

Sursa: https://oami.europa.eu

Fig. II.3.Mărci comunitare tridimensionale

Sursa: https://oami.europa.eu Fig.II.4. Marcă de mișcare

Sursa: https://oami.europa.eu